DREPTUL PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

note de curs pentru anul universitar 2021-2022

Viorel ROȘ Andreea LIVĂDARIU

CUPRINS

Capitolul I. Introducere în dreptul proprietății intelectuale și în dreptul de autor . 7

I.1. Noțiunea „dreptul proprietății intelectuale”............................................................ 7
I.2. Definiția și natura juridică a dreptului de autor .................................................... 11
I.3. Subiectul dreptului de autor .................................................................................. 13
I.4. Obiectul dreptului de autor ................................................................................... 16

Capitolul II. Condițiile pentru protecția unei opere prin drept de autor ................ 21
II.1. Condițiile cerute pentru protecția operelor prin drept de autor în dreptul român 21
II.1.1. Condiția ca opera să îmbrace o formă concretă de exprimare..................... 22
II.1.2. Condiția ca opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoștința publică ..... 23
II.1.3. Condiția originalității ................................................................................... 23
II.2. Condiții fără semnificație pentru protecție .......................................................... 32
II.2.1. Îndeplinirea de formalități ............................................................................ 32
II.2.2. Genul, forma de exprimare, valoarea și destinația operei ............................ 34
II.3. Categorii de opere protejate ................................................................................ 36
II.3.1. Operele literare propriu-zise ......................................................................... 37
II.3.2. Scrierile publicistice ..................................................................................... 38
II.3.3. Discursurile, pledoariile, conferințele .......................................................... 39
II.3.4. Programele pentru calculatoare .................................................................... 39
II.3.5. Operele științifice ......................................................................................... 40
II.3.6. Cursurile universitare și manualele școlare .................................................. 40
II.3.7. Compozițiile muzicale .................................................................................. 41
II.3.8. Operele coregrafice, pantomimele și numerele de circ ................................ 43
II.3.9. Operele audiovizuale .................................................................................... 43
II.3.10. Operele fotografice ..................................................................................... 45
II.3.11. Operele de artă grafică sau plastică ............................................................ 47
II.3.12. Operele de arhitectură și condiția originalității .......................................... 48
II.3.12. Hărțile, desenele și lucrările plastice din domeniul geografiei, topografiei și
științei în general și condiția originalității ............................................................... 49
II.3.13. Operele derivate.......................................................................................... 50
II.4. Categorii de opere excluse de la protecție ........................................................... 51

Capitolul III. Drepturile morale și patrimoniale de autor ........................................ 53

III.1. Drepturile morale de autor ................................................................................. 53
III.1.1. Dreptul de a aduce opera la cunoștință publică (dreptul de divulgare) ....... 53
III.1.2. Dreptul la paternitatea operei (dreptul de a pretinde recunoașterea calității de
autor al operei) ........................................................................................................ 61
III.1.3. Dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică
(dreptul la nume) ..................................................................................................... 63
1
 III.1.4. Dreptul la respectul (inviolabilitatea/integritatea) operei ........................... 65
III.1.5. Dreptul de retractare .................................................................................... 74
III.2. Drepturile patrimoniale de autor ........................................................................ 76
III.2.1. Care este conținutul dreptului patrimonial al autorilor de opere? ............... 77
III.2.2. Distincția între dreptul moral de divulgare a operei și dreptul patrimonial de
a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa ......................................... 78
III.2.3. Modalitățile de utilizare a operei supuse autorizării autorului operei ......... 79
III.2.4. Dreptul de a autoriza și/sau interzice reproducerea operei (art. 13 și 14) ... 80
III.2.5. Dreptul exclusiv de autorizare și/sau interzicere a distribuirii și epuizarea
acestui drept (art. 13 și 141) .................................................................................... 81
III.2.6. Dreptul de a autoriza importul în scopul comercializării (art. 13 și 142) .... 82
III.2.7. Dreptul de a autoriza închirierea operei (art. 13 și 143) .............................. 83
III.2.8. Dreptul de a autoriza sau de a interzice împrumutul operei (art. 13 și 144) 84
III.2.9. Dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza comunicarea publică prin orice
mijloace (art. 13 și 15) ............................................................................................ 86
III.2.10. Dreptul exclusiv de a autoriza radiodifuzarea operei (art. 13 și 151) ........ 87
III.2.11. Dreptul exclusiv de a autoriza retransmiterea prin cablu a operei (art. 13 și
152) .......................................................................................................................... 88
III.2.12. Dreptul exclusiv de a autoriza realizarea de opere derivate (art. 13 și 16)89
III.3. Dreptul de suită .................................................................................................. 89
III.3.1. Nașterea și consacrarea dreptului de suită .................................................. 90
III.3.2. Scopul și natura dreptului de suită .............................................................. 91
III.3.3. Subiectul dreptului de suită și obiectul dreptului de suită .......................... 94
III.3.4. Atributele dreptului de suită ........................................................................ 98
III.3.5. Transmisiunea dreptului de suită ................................................................ 99
III.3.6. Cuantumul dreptului de suită .................................................................... 100
III.3.7. Cine sunt debitorii sumelor datorate cu titlu de drept de suită? ................ 100
III.4. Conținutul și durata drepturilor echivalente..................................................... 102

Capitolul IV. Regimul juridic al drepturilor de autor. Limitările exercitării

drepturilor. Regulile generale privind cesiunea. ...................................................... 104
IV.1. Regimul juridic al drepturilor morale .............................................................. 104
IV.1.1. Drepturile morale de autor sunt atașate persoanei autorului ..................... 104
IV.1.2. Drepturile morale sunt inalienabile ........................................................... 106
IV.1.3. Drepturile morale sunt insesizabile ........................................................... 108
IV.1.4. Drepturile morale sunt perpetue................................................................ 108
IV.1.5. Drepturile morale sunt imprescriptibile .................................................... 109
IV.1.6. Drepturile morale după încetarea din viață a autorului ............................. 109
IV.2. Regimul juridic al drepturilor patrimoniale și durata protecției ...................... 112
IV.2.1. Regimul juridic al drepturilor patrimoniale .............................................. 112
IV.2.2. Regula limitării în timp a drepturilor patrimoniale de autor ..................... 113
IV.3. Drepturile de proprietate intelectuală și regimul matrimonial și succesoral ... 122
IV.3.1. Regimul comunității de bunuri ............................................................. 123
IV.3.2. Regimul separației de bunuri și dreptul de autor ................................ 125
IV.3.3. Regimul comunității convenționale de bunuri ..................................... 125
IV.3.4. Devoluțiunea succesorală a drepturilor de autor și problemele specifice . 126
IV.4. Limitările exercitării drepturilor de autor ........................................................ 128
IV.4.1. Cazurile și condițiile în care operele pot fi folosite fără consimțământul
autorilor, în interes general ................................................................................... 131
IV.4.2. Dreptul de citare sau reproducerea în scop de citare și limitele dreptului de
citare ...................................................................................................................... 133
2
 IV.4.3. Reproducerea operelor de artă situate în locuri publice .................... 140
IV.4.4. Revistele de presă.................................................................................... 140
IV.4.5. Copia privată și regimul juridic al copiei private...................................... 141
IV.4.6. Transformarea unei opere fără consimțământul autorului și fără plata unei
remunerații ............................................................................................................ 147
IV.4.7. Reproducerea operelor cu ocazia testării unor produse ............................ 147
IV.4.8. Transformarea operelor pentru persoanele nevăzătoare, cu deficiențe de
vedere, handicap de percepție sau handicap fizic. ................................................ 148
IV.5. Regulile generale privind cesiunea .................................................................. 149
IV.5.1. Capacitatea părților în contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale
de autor ................................................................................................................ 149
IV.5.2. Consimțământul părților în contractul de cesiune a drepturilor
patrimoniale de autor ......................................................................................... 152
IV.5.3. Obiectul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor și
obiectul obligației în contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor
............................................................................................................................... 154
IV.5.4. Cauza contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor........... 166
IV.5.5. Desființarea contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor . 170
IV.5.6. Desființarea contractului în cazul exercitării dreptului de retractare
............................................................................................................................... 171

Capitolul V. Contracte speciale de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor și

reguli speciale de interpretare ................................................................................... 173
V.1. Contractul de editare ......................................................................................... 173
V.1.1. Noțiunea de contract de editare și domeniul de aplicare ............................ 174
V.1.2. Delimitarea contractului de editare de alte contracte ................................. 176
V.1.3. Caracterele juridice ale contractului de editare .......................................... 177
V.1.4. Forma și conținutul contractului de editare ................................................ 178
V.1.5. Părțile în contractul de editare .................................................................... 179
V.1.6. Capacitatea părților în contractul de editare ............................................... 180
V.1.7. Obiectul contractului de editare și obiectul prestațiilor în contractul de editare
............................................................................................................................... 180
V.1.8. Efectele contractului de editare .................................................................. 181
V.1.9. Obligațiile cedentului (titularul drepturilor transmise) .............................. 181
V.1.10. Obligațiile editorului (cesionarului) ......................................................... 184
V.1.11. Transmisiunea contractului de editare...................................................... 190
V.1.12. Încetarea contractului de editare .............................................................. 191
V.2. Interpretarea contractelor de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor ........ 193

Capitolul VI. Semnele distinctive ale activității de comerț - Introducere și

delimitare ..................................................................................................................... 195
VI.1. Semnele distinctive în general ......................................................................... 197
VI.1.1. Firma, numele comercial sau denumirea .................................................. 197
VI.1.2. Emblema ................................................................................................... 199
VI.2. Sisteme de protecție a semnelor distinctive ..................................................... 200
VI.2.1. Sistemul priorității de folosință................................................................. 201
VI.2.2. Sistemul priorității de înregistrare ............................................................ 202
VI.2.3. Sistemul mixt ............................................................................................ 203
VI.3. Funcțiile, importanța în afaceri și valoarea economică a mărcilor .................. 204
VI.3.1. Funcțiile mărcilor ...................................................................................... 204
3
 VI.3.2. Importanța și valoarea economică a mărcilor ........................................... 208
VI.4. Mărci naționale, mărci regionale, mărci ale Uniunii Europene și mărci
internaționale ............................................................................................................. 210
VI.4.1. Mărcile naționale ...................................................................................... 211
VI.4.2. Mărci regionale ......................................................................................... 211
VI.4.3. Mărci ale Uniunii Europene ...................................................................... 211
VI.4.4. Mărci internaționale ...................................................................................... 214

Capitolul VII. Condițiile necesare protecției unui semn ca marcă......................... 217

VII.1. Semnele care pot constitui mărci .................................................................... 217
VII.2. Principiul specialității mărcii și excepțiile de la acest principiu .................... 223
VII.3. Condiția reprezentării în registrul mărcilor .................................................... 223
VII.4. Distinctivitatea ................................................................................................ 224
VII.5. Liceitatea ........................................................................................................ 231
VII.6. Disponibilitatea semnului ales ca marcă ........................................................ 237
VII.7. Motive relative și motive absolute de refuz la înregistrare ............................ 244

Capitolul VIII. Înregistrarea mărcii. Conținutul dreptului și limitările exercițiului

acestuia ......................................................................................................................... 245
VIII.1. Procedura de înregistrare a mărcilor naționale .............................................. 245
VIII.1.1. Constituirea depozitului național reglementar al mărcii și publicarea cererii
............................................................................................................................... 245
VIII.1.2. Persoanele care pot depune cererea ........................................................ 246
VIII.1.3. Examinarea cererii de înregistrare a mărcii............................................ 247
VIII.1.4. Examenul de fond al cererii de înregistrare ........................................... 247
VIII.1.5. Înregistrarea și publicarea mărcii ........................................................... 248
VIII.1.6. Retragerea cererii, limitarea și modificarea listei de produse sau servicii
............................................................................................................................... 249
VIII.1.7. Înregistrarea mărcii și eliberarea certificatului de înregistrare............... 249
VIII.2. Observațiile, opozițiile și contestația la înregistrare ..................................... 249
VIII.2.1. Observațiile ............................................................................................ 249
VIII.2.2. Opoziția la înregistrare ........................................................................... 250
VIII.2.3. Contestațiile împotriva deciziilor Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci
............................................................................................................................... 251
VIII.3. Natura și conținutul dreptului la marcă ......................................................... 251
VIII.3.1. Natura dreptului la marcă ....................................................................... 251
VIII.3.2. Conținutul dreptului la marcă ................................................................. 253
VIII.4. Limitări ale exercițiului dreptului la marcă ................................................... 255
VIII.4.1. Epuizarea dreptului la marcă .................................................................. 255
VIII.4.2. Alte limitări ale dreptului la marcă ........................................................ 257
Capitolul IX. Transmiterea, pierderea și apărarea dreptului la marcă ................ 259
IX.1. Transmisiunea dreptului la marcă .................................................................... 259
IX.1.1. Reguli comune aplicabile transmisiunii drepturilor asupra mărcilor ........ 260
IX.1.2. Cesiunea voluntară a drepturilor asupra mărcii ........................................ 260
IX.1.3. Cesiunea forțată a mărcii .......................................................................... 263
IX.1.4. Contractul de licență a mărcii ................................................................... 264
IX.1.5. Aportul în mărci la constituirea capitalului social al societăților comerciale
............................................................................................................................... 268
IX.2. Pierderea drepturilor la marcă.......................................................................... 268
IX.2.1. Renunțarea titularului................................................................................ 268
4
 IX.2.2. Expirarea duratei de protecție, neurmată de reînnoirea înregistrării......... 269
IX.2.3. Anularea înregistrării mărcilor .................................................................. 270
IX.2.4. Decăderea din dreptul la mărci ................................................................. 279
IX.3. Apărarea drepturilor la marcă. Acțiunea în contrafacere ................................. 285

Capitolul X. Introducere în protecția desenelor și modelelor ................................. 289

X.1. Denumirea corectă ............................................................................................ 289
X.2. Desenele și modelele industriale sunt creații la răscrucea dintre creațiile
protejate prin drept de autor și creațiile protejate prin drept de proprietate industrială
290
X.3. Cumulul de protecții în cazul desenelor/modelelor industriale......................... 291
X.4. Obiectul protecției prin drept de desen/model industrial. ................................. 293
X.5. Condițiile pozitive, de fond, de protecție (condițiile aproprierii) ..................... 297
X.6. Formalitățile de apropriere a desenelor/modelelor industriale.......................... 304
X.7. Autorul, autorul angajat, solicitantul, titularul dreptului................................... 304
X.8. Conținutul drepturilor asupra desenelor și modelelor ....................................... 306

Capitolul XI. Protecția invențiilor ............................................................................. 308

XI.1. Valoarea creațiilor noi și utile industriei.......................................................... 308
XI.2. Confuzia între creația protejată (invenți) și titlul de protecție (brevetul de
invenție) .................................................................................................................... 311
XI.3. Izvoarele dreptului român al invențiilor .......................................................... 312
XI.4. Titlurile de protecție pentru invenții în dreptul român .................................... 313
XI.5. Definiția brevetului de invenție și caracteristicile sale .................................... 315
XI.6. Funcțiile brevetului de invenție ....................................................................... 316
XI.7. Definiția invenției ............................................................................................ 318
XI.8. Clasificarea invențiilor ..................................................................................... 318
XI.9. Realizările care nu sunt considerate invenții ................................................... 320
XI.10. Invenții excluse de la brevetare ..................................................................... 321
XI.11. Subiectul protecției – inventatorul. Coautoratul. ........................................... 321
XI.11.1. Regimul străinilor ................................................................................... 323
XI.11.2. Invențiile de serviciu, inventatorii salariați, remunerația inventatorilor
salariați și regimul invențiilor de serviciu ............................................................. 323
XI.11.3. Care sunt invențiile de serviciu? ............................................................. 324
XI.11.4. Remunerația inventatorului salariat ........................................................ 325
XI.12. Dreptul la eliberarea brevetului de invenție ................................................... 326
XI.13. Actul de transmitere a dreptului la brevet ...................................................... 327
XI.14. Dreptul de a formula cererea de brevet .......................................................... 328
XI.14.1. Ipoteza realizării aceleiași invenții de către mai multe persoane,
concomitent și regula primului deponent (first to file) ......................................... 329
XI.15. Dreptul de folosință personală anterioară ...................................................... 329
XI.16. Drepturile morale și drepturile patrimoniale ale inventatorului derivând din
realizarea invenției .................................................................................................... 330
XI.16.1. Drepturile morale ale inventatorilor........................................................ 330
XI.16.2. Dreptul de divulgare a invenției .............................................................. 331
XI.17. Momentul în care invenția devine publică ..................................................... 332
XI.18. Apărarea dreptului de a da publicității invenția ............................................. 332
XI.18.1. Dreptul la calitatea de inventator sau dreptul la nume ............................ 333
5
 XI.18.2. Caracterele juridice ale dreptului la calitatea de autor al invenției ......... 333
XI.18.3. Protecția dreptului la calitatea de autor ................................................... 334
XI.18.4. Dreptul la recunoașterea priorității științifice ......................................... 334
XI.19. Drepturile patrimoniale ale inventatorului derivând din realizarea invenției,
distincte de drepturile derivând din brevetul de invenție .......................................... 335
XI.20. Actul de transmitere a dreptului la brevet ...................................................... 336
XI.21. Condițiile de brevetabilitate a invențiilor ...................................................... 337
XI.21.1. Condiția noutății invenției ...................................................................... 337
XI.21.2. Condiția activității inventive ................................................................... 341
XI.21.3. Condiția aplicabilității industriale ........................................................... 343
XI.22. Durata brevetului și drepturile conferite de brevet și regimul lor .................. 344
XI.22.1. Drepturile patrimoniale ale inventatorului independent netitular de brevet
............................................................................................................................... 345
XI.22.2. Drepturile patrimoniale ale titularilor de brevete de invenție ................. 345
XI.22.3. Conținutul dreptului exclusiv de exploatare ........................................... 346
XI.22.4. Întinderea dreptului de exploatare exclusivă (art. 31 din lege și art. 64-65
din regulament) ..................................................................................................... 347
XI.22.5. Momentul nașterii dreptului de exploatare exclusivă ............................. 349
XI.22.6. Dreptul la reparații patrimoniale în caz de folosire fără drept a invenției
............................................................................................................................... 350
XI.22.7. Limitări ale dreptului de exploatare exclusivă a invenției ...................... 350
XI.23. Obligațiile titularului de brevet ...................................................................... 353

6
 Capitolul I. Introducere în dreptul proprietății intelectuale și în dreptul de
autor

I.1. Noțiunea „dreptul proprietății intelectuale”

Dreptul proprietății intelectuale se ocupă de o categorie aparte de bunuri și de cei
care creează aceste bunuri, de legătura (specială) dintre autori și creațiile lor și de regulile
după care terții au acces și pot utiliza operele create de alții. Se ocupă de bunurile-creații,
bunuri imateriale și realizate nu prin muncă fizică ori de cele obținute prin formele de
apropriere tradiționale (prin însușirea, în formele prevăzute de lege, a bunului aparținând
altuia), ci prin demers și activitate intelectuală, prin cercetare, dezvoltare, inovare, scris,
pictat, linii, culori, note muzicale etc., prin creații noi și/sau originale, activitate care nu
exclude cu desăvârșire munca fizică, desigur, cum nici munca fizică nu exclude cu
desăvârșire activitatea intelectuală.
Într-o măsură mai mare sau mai mică, există complementaritate între cele două
categorii de activități (fizică și intelectuală), ponderea activității creatoare având, desigur,
o importantă semnificație pentru recunoașterea calității de autor și protecția conferită
operei și autorului acesteia. Pentru că protejate prin drepturi de proprietate intelectuală
sunt numai creațiile originale, cele cu funcție estetică ori formatoare și creațiile noi cu
funcție utilitară în care noutatea și activitatea inventivă sunt condiții obligatorii, la care
se adaugă semnele (mărcile și indicațiile geografice) cu capacitate distinctivă, de
diferențiere a unor produse de același fel, provenind de la producători diferiți. În alte
cuvinte, autor ori inventator este acela care are activitate intelectuală depusă spre a realiza
opera, iar nu și acela care, eventual, a ajutat la realizarea acesteia material. Nu mai puțin
adevărat: cel care se instruiește spre a deveni bun în profesia sa – oricare ar fi domeniul
– o va face pe seama și cu ajutorul activității și al rezultatelor activității de creație a altora.
Iar sub acest aspect, chiar și creatorii datorează predecesorilor lor cunoștințele lor și
puterea lor creatoare, nu puțini fiind aceia care spun, pe drept cuvânt, că „scriem pentru
că am învățat să citim”1!
Dreptul proprietății intelectuale se ocupă de creatorii (autorii) acestor bunuri,
stabilind pentru bunurile-creații realizate de ei un regim special de protecție și pentru
autori drepturi cu un conținut și un regim aparte. Drepturi a căror calificare (natură
juridică) este încă subiect de controversă. Drepturi care nu sunt nici drepturi pure de
proprietate (patrimoniale) și nu sunt nici drepturi personale (nepatrimoniale) pure. Un
drept exclusiv de exploatare pe durată limitată, dublat de drepturi morale. Adevărat,

1
A. Baconsky a afirmat că: „Nu scriem decât pentru că am învățat să ne citim predecesorii”, dar N. Nicolae
Manolescu susține că: „se face confuzie între filiație (care ține de idei) și plagiat (care ține de text). Nimeni
nu contestă că ideile circulă liber și că originalitatea absolută este imposibilă. Dar teoria d-lui Baconsky,
care își începe discursul cu afirmația «Nu scriem decât pentru că am învățat să ne citim predecesorii», deși
este adevărată în conținut, deplasează problema din câmpul textual în cel ideatic. Orice om de știință care
scrie are la dispoziție două mijloace de a arăta că și-a citit predecesorii: indicarea sursei și ghilimelele.
Absența și a unora, și a celorlalte din cursul de metafizică a lui Nae Ionescu îl aruncă, indubitabil, în sfera
plagiatului” (apud V. Roș, A. Livădariu, Condiția originalității operelor, în R.R.D.P.I., vol. 41, nr. 4/2014,
p. 9-28).
7
acestea din urmă, nu în cazul tuturor creațiilor protejate și nu cu același conținut și aceeași
valoare pentru toate categoriile de creații.
Dreptul proprietății intelectuale se ocupă de legătura specială dintre autori și opera
lor. O legătură între „subiectul dreptului” și „obiectul dreptului” cum nu se întâlnește
nicăieri în dreptul comun al bunurilor. Legătură ce este dată de faptul că, în operă, se
prelungește personalitatea autorului, astfel încât ceea ce unește pe autor cu opera sa pentru
totdeauna se aseamănă mai mult cu legătura și cu raporturile de filiație decât cu raportul
dintre o persoană și oricare alt bun al său ori cu raporturile dintre persoane cu privire la
bunurile lor. O legătură care conferă titularului, întâi de toate, drepturi morale asupra
creației sale, din exercițiul cărora se nasc drepturile patrimoniale.
Dreptul proprietății intelectuale se mai ocupă de regulile după care terții
consumatori/interesați au acces la aceste opere și le pot utiliza, de cazurile în care
utilizarea operei nu se poate decât cu autorizarea titularului dreptului, de cazurile și
condițiile în care utilizarea operelor este posibilă fără autorizare și de remunerațiile
cuvenite pentru utilizările autorizate de către autori sau prin efectul legii.
În conformitate cu convențiile internaționale, ale căror dispoziții au fost preluate
în dreptul nostru intern, dreptul proprietății intelectuale are două subramuri:
a) dreptul de autor, drepturile conexe drepturilor de autor și drepturile sui-
generis și
b) proprietatea industrială.
În ceea ce privește dreptul de autor, drepturile conexe drepturilor de autor și
drepturile sui-generis:
➢ Dreptul de autor - protejează operele originale de creație intelectuală în
domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau
forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum ar fi: creații literare,
predici, pledoarii, opere științifice scrise sau orale (studii, cursuri universitare, manuale
școlare), opere muzicale cu sau fără text, opere dramatice opere cinematografice, opere
fotografice, opere de artă grafică sau plastică (sculpturi, picturi, gravuri, tapiserie,
ceramică), opere de arhitectură, programele de calculator, ș.a. (astfel cum sunt prezentate
cu titlu exemplificativ în art. 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe).
➢ Drepturile conexe drepturilor de autor – protejează artiștii interpreți sau
executanți, pentru propriile interpretări sau execuții, producătorii de înregistrări sonore,
pentru propriile înregistrări, producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru propriile
înregistrări și organismele de radiodifuziune și televiziune, pentru propriile emisiuni și
servicii de programe.
➢ Dreptul sui-generis asupra bazelor de date – privesc bazele de date, de
orice tip ar fi acestea.
În ceea ce privește proprietatea industrială, aceasta cuprinde:
➢ Dreptul asupra invențiilor – sunt recunoscute și apărate pe teritoriul
României prin acordarea unui brevet de invenție de către Oficiul de Stat pentru Invenții
8
și Mărci și protejează orice invenție având ca obiect un produs sau un procedeu, în toate
domeniile tehnologice.
➢ Drepturile asupra modelelor de utilitate – protejează invențiile tehnice
noi, care depășesc nivelul simplei îndemânări profesionale și sunt susceptibile de
aplicabilitate industrială.
➢ Dreptul asupra desenelor sau modelelor – protejează aspectul exterior
al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două sau trei dimensiuni, rezultat din
combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă,
textură și/sau materiale ale produsului în sine și/sau ornamentația acestuia.
➢ Dreptul asupra varietăților de animale și a soiurilor de plante – deși
momentan există numeroase dezbateri legate de protecția varietăților de animale (care nu
se bucură de o protecție directă), noile soiuri de plante sunt protejate în România prin
Legea 255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante. Drepturile amelioratorului
asupra noilor soiuri de plante aparținând tuturor genurilor și speciilor de plante, incluzând,
printre altele, hibrizii între genuri și specii, sunt protejate prin acordarea unui brevet
pentru soi de către Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor, denumit în
continuare ISTIS;
➢ Dreptul asupra topografiilor de produse semiconductoare – protejează
o serie de imagini legate între ele, indiferent de modalitatea în care acestea sunt fixate sau
codate, reprezentând configurația tridimensională a straturilor care compun un produs
semiconductor și în care fiecare imagine reproduce desenul sau o parte din desenul unei
suprafețe a produsului semiconductor, în orice stadiu al fabricației sale;
➢ Drepturile asupra semnelor distinctive din activitatea de comerț:
• Dreptul asupra mărcii – protejează semnele distinctive care servesc la
diferențierea de către public a produselor și serviciilor unui comerciant de cele ale
altor comercianți.
• Dreptul asupra indicațiilor geografice – protejează denumirea servind la
identificarea unui produs originar dintr-o țară, regiune sau localitate a unui stat, în
cazurile în care o calitate, o reputație sau alte caracteristici determinate pot fi în
mod esențial atribuite acestei origini geografice.
➢ Reprimarea concurenței neloiale - Conform Convenției de la Paris din
1883 pentru protecția proprietății industriale, reprimarea concurenței neloiale face parte
din proprietatea industrială. Potrivit Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței
neloiale, constituie concurență neloială practicile comerciale ale întreprinderii care
contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot
produce pagube oricăror participanți la piață.
➢ Protecția secretelor comerciale.
Considerăm că această clasificare ar putea fi amendată prin luarea în considerare,
ca subramură distinctă, a „semnelor distinctive ale activității de comerț”, în actualul
stadiu al reglementărilor și al doctrinei, semnele distinctive făcând parte din
proprietatea industrială. O atare împărțire în subramuri a dreptului proprietății

9
intelectuale ar fi mult mai conformă cu particularitățile pe care le prezintă bunurile-creații,
al căror regim îl reglementează.
Facem, totuși, precizarea că sunt și autori care s-au pronunțat hotărât pentru
excluderea semnelor distinctive (mărcile și indicațiile geografice și numele și/sau
denumirile comerciale) din categoria „creațiilor intelectuale”, sub cuvânt că, pentru
alegerea unei mărci sau indicații geografice ori a unui nume comercial, nu este nevoie de
activitate creativă, de noutate sau de originalitate (așa cum se cere pentru celelalte
„obiecte” ale drepturilor de proprietate industrială), dar că, pentru cei mai mulți autori,
activitatea creativă este evidentă și în cazul mărcilor și a indicațiilor geografice, astfel că
apartenența lor la proprietatea intelectuală este incontestabilă (necontestabilă).
În ce privește mărcile, este incontestabil că ele ocupă un loc aparte în dreptul
proprietății intelectuale, pentru că dreptul mărcilor nu respectă modelul caracteristic
obiectelor activității de creație. Pentru ca un semn să fie protejat ca marcă, nu se cere
activitate de creație intelectuală, nu se cere originalitate sau noutate. Iar când, într-un
semn înregistrabil ca marcă, există elemente de creație intelectuală, semnul poate fi
protejat prin legea căreia îi aparține categoria de creație (dreptul de autor, desene,
modele). În alte cuvinte, presupunând că un semn pentru care se solicită înregistrarea ca
marcă ar fi rezultatul unui act creativ și că el ar putea fi protejat ca operă de creație
intelectuală, această activitate creativă rămâne indiferentă la regimul dreptului de marcă,
care se bazează exclusiv pe distinctivitatea semnului. De exemplu, mărul mușcat al
mărcii Apple nu este, el însuși, rezultatul vreunui act de creație intelectuală și, oricum, nu
din vreo activitate de creație a semnului în sine rezultă capacitatea distinctivă a acestuia.
Dar, pentru forma buteliei de Coca Cola, înregistrată mai întâi ca model industrial și
numai la expirarea duratei de protecție ca model, forma buteliei a fost înregistrată ca
marcă, autorul acesteia, Raymond Loewy a desfășurat activitate creatoare: până la el nu
a existat un recipient cu forma creată de el. Dar activitatea sa creatoare în realizarea
buteliei în forma bine-cunoscută azi pentru celebra băutură răcoritoare nu are nicio
relevanță azi; importantă este doar capacitatea semnului (a buteliei) de a distinge o
băutură răcoritoare de ale băuturi răcoritoare: de exemplu, Pepsi Cola!
În alte cuvinte, în și pentru dreptul de marcă, actul generator de protecție este
capacitatea semnului (a mărcii) de a fi asociat de către consumator cu un produs ori
serviciu pe care să îl diferențieze de cele ale concurenței. Pentru recunoașterea sau
atribuirea unui drept exclusiv, este absolut indiferent că titularul asupra mărcii a creat el
însuși acest semn și produsele sau serviciile sale: el se pricepe pur și simplu să le combine
și este indiferent chiar și faptul că titularul însuși a făcut această combinație. Contrar
acțiunilor în revendicare de brevet sau de desene și modele, acțiunea în revendicare de
marcă este în favoarea celui care a folosit-o primul, și nu a celui care este la originea
combinării semnului cu unele produse.
Pe de altă parte, marca este singurul „obiect al proprietății intelectuale” în privința
căruia drepturile nu sunt rezervate exclusiv celui care a făcut înregistrarea (semnul
rămânând liber pentru alte produse și servicii pentru care nu a fost înregistrat, cu excepția
mărcii notorii) și numai în măsura în care marca este folosită în lumea afacerilor.
Conținutul dreptului asupra mărcii este enunțat sintetic în lege, dar nu se aplică obiectului
său decât într-o măsură restrictivă. În timp ce folosirea neautorizată a unei opere sau
10
a unei invenții este ilicită fără restricții, cea a unei mărci nu este decât în cursul
afacerilor și când marca este utilizată pentru clasa (clasele) de produse și/sau servicii
pentru care a fost înregistrată, excepție făcând mărcile notorii care se bucură de o
protecție extinsă.
În plus, este de remarcat că, doar în cazul mărcilor, intervenția riscului de confuzie
(generată de folosirea unor semne identice sau similare pentru produse identice sau
similare cu cele ale concurenței) este sancționată, demonstrându-se încă o dată că nu
creativitatea este protejată prin dreptul mărcilor, ci distinctivitatea mărcii. Chiar și atunci
când dubla identitate (cea de semne și cea de produse sau servicii) este constituită și când
folosirea are loc în lumea afacerilor, protecția nu este necondiționată. Ea nu conferită
decât dacă, în împrejurările concrete ale faptei, titularul poate dovedi că folosirea pretins
contrafăcută aduce atingere funcției esențiale a mărcii, aceea de indicare a originii, ori
aceleia de publicitate sau chiar de investiție2. Chiar și atunci când marca este renumită și
se bucură de o protecție extinsă și mai suplă, reluarea sa identică pentru produse sau
servicii identice și în lumea afacerilor nu este o falsificare decât dacă ea constituie un
delict de parazitism sau dacă aduce un prejudiciu de atenuare a distinctivității sau o pătare
a reputației mărcii.

I.2. Definiția și natura juridică a dreptului de autor

Instituția „dreptului de autor”, parte substanțială a dreptului proprietății
intelectuale, astfel cum este reglementată în sistemul nostru prin Legea nr. 8/1996, se
ocupă de protecția operelor literare, artistice și științifice, precum și a altor opere de
creație intelectuală [art. 1 alin. (1)] și a creatorilor, precum și de drepturile altor titulari
de drepturi asupra acestor opere.
Într-o definiție care are tradiție în doctrina noastră, prin instituția juridică a
dreptului de autor se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează
relațiile sociale care se nasc din crearea, publicarea și valorificarea operelor
protejate prin drepturi de autor3, respectiv: toate lucrările din domeniile literar,
științific, artistic, muzical, cinematografic, artă plastică, arhitectură, hărți etc., acestea
fiind enunțate exemplificativ în art. 7 și 8 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor
și drepturile conexe.
Așa cum am arătat însă, credem că nu este greșit, ci, dimpotrivă, că este mai
potrivit și în conformitate cu conținutul lor, a se vorbi despre „drepturile de autor”
pentru a desemna ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu referire la
operele create, precum și titularii derivați sau secundari ai dreptului de autor (succesori
în drepturi, cesionari, angajatori, comanditari) și că instituția dreptului de autor este
instrumentul de protecție a creatorilor și a operelor lor, precum și a altor titulari derivați
ori secundari de drepturi de autor și a operelor cu privire la care aceștia din urmă au

2
CJUE, Hotărârea din 22 septembrie 2011, Cauza Interflora c. Marks&Spencers.
3
St.D. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creație intelectuală, Tipografia Universității din București,
1971, p. 7.
11
dobândit drepturi patrimoniale de la autor, pe temeiul unor acte de cesiune de drepturi ori
pe temeiul legii.
În ceea ce privește natura juridică a dreptului de autor, în timp, s-au dezvoltat mai
multe concepții/teorii4, după cum urmează:
O primă teorie stabilește că dreptul de autor are natura juridică a dreptului
de proprietate deoarece dreptul exclusiv al autorului de exploatare a creației proprii este
foarte asemănător dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale, atât caracterele
juridice, cât și prerogativele dreptului de proprietate regăsindu-se aproape în totalitate în
dreptul de autor.
Această teorie a fost respinsă pentru că dreptul de proprietate este incompatibil cu
drepturile nepatrimoniale (morale) ale autorilor de opere, precum și pentru că atributul
posesiei (specific dreptului de proprietate) nu poate fi exercitat în cazul creațiilor
intelectuale protejate prin drept de autor, după cum în cazul drepturilor de autor nu se
regăsește caracterul perpetuu specific dreptului de proprietate;
Poziționarea față de această teorie a separat soluțiile de protecție a dreptului de
autor în 1) sistemul de protecție continental (în care prioritare sunt drepturile morale,
dreptul de autor fiind considerat un drept cu o alcătuire complexă) și 2) sistemul de
protecție anglo-saxon (în care dreptul de autor este considerat un drept de proprietate).
Potrivit unei alte teorii, dreptul de autor are natura juridică a unui drept de
clientelă deoarece drepturile recunoscute autorului tind la formarea unei clientele care
procură titularului anumite avantaje în raport cu concurența5.
Acestei teorii i se reproșează în special faptul că ignoră drepturile morale ale
autorilor.
A mai fost enunțată și teoria potrivit căreia dreptul de autor are natura juridică
a unui drept asupra unor bunuri imateriale deoarece opera nu are o existență
materială, drepturile autorului fiind recunoscute și protejate în baza utilității sociale și
reprezentând astfel „o recompensă pentru un serviciu social”6 .
Acestei teorii i se reproșează că nu definește de fapt natura juridică a dreptului de
autor.
În fine, s-a mai spus că dreptul de autor are natura juridică a unui drept al
personalității, deoarece opera este o emanație a personalității autorului, iar drepturile
morale ale autorului au toate caracteristicile drepturilor personalității.
Se reproșează acestei teorii că subordonează drepturile patrimoniale drepturilor
morale și că nu permite operei odată creată să urmeze o cale proprie, independentă de a
autorului ei.

4
A se vedea, pentru o dezvoltare a acestor teorii, Viorel Roș, Paul George Buta, Dreptul
proprietății intelectuale. Curs pentru învățământ la distanță, Editura Pro Universitaria, (București-2020).
5
Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), p.36
6
Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), p.37
12
 În urma analizei tuturor teoriilor de mai sus, putem considera că dreptul de autor
are o natură juridică complexă, alcătuită din drepturi patrimoniale și drepturi morale,
limitate totuși în timp. Legea română a dreptului de autor și a drepturilor conexe, în art.
1, prevede că „dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice,
precum și asupra altor opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat. Acest drept
este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial.
Opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea
la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată”.
Rezultă că legiuitorul român a calificat dreptul de autor ca un drept complex și
că această calificare reprezintă, în fapt, o recunoaștere că acesta reprezintă o categorie
aparte de drepturi în raport cu drepturile personale, drepturile de creanță și
drepturile personale.
Dar nici aceia care califică dreptul de autor ca drept de proprietate nu susțin, în
esență, că aceasta nu ar fi o formă neobișnuită de proprietate, o proprietate care nu se
încadrează în tiparele proprietății din dreptul comun. Calificarea cea mai potrivită în acest
stadiu al reglementării este aceea potrivit căreia dreptul de autor este un drept sui-generis.

I.3. Subiectul dreptului de autor

Autor al operei nu poate fi decât persoana fizică sau persoanele fizice care au creat
7
opera , calitatea de autor izvorând din tocmai faptul creării operei, calitatea de autor fiind
dobândită de îndată ce opera a luat o formă concretă chiar dacă ea este nefinalizată8.
Autor al operei este prezumat a fi, până la proba contrară, persoana sub numele
căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică9. Prezumția este una
relativă, putând fi răsturnată prin mijloace adecvate fiecărui mod de expresie
corespunzător diverselor categorii de opere protejate.
Calitatea de autor al operei nu trebuie confundată cu calitatea de subiect al
dreptului de autor. În timp ce prima derivă dintr-un fapt juridic a doua derivă din lege sau
dintr-un act juridic. Astfel că în vreme ce autorul este subiect primar al dreptului de
autor, atunci când unul sau mai multe drepturi aparțin unei alte persoane decât
autorul operei avem de-a face cu subiecte secundare ale dreptului de autor, acestea
putând fi:
a) Succesorii în drepturi ai autorului, care moștenesc drepturile patrimoniale și
cărora li se transmite exercițiul a trei dintre cele cinci drepturi morale.
b) Cesionarii convenționali sau legali ai drepturilor patrimoniale, cărora li se pot
transmite exclusiv drepturi patrimoniale, deoarece drepturile morale nu pot
face obiectul niciunei renunțări sau înstrăinări.

7
Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
8
Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), p.45.
9
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
13
 c) Organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, care în anumite
condiții, pe lângă drepturile patrimoniale, pot exercita și anumite drepturi
morale.
d) Persoana fizică sau juridică din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele
căreia a fost creată opera, în cazul operelor colective, în patrimoniul căreia se
naște dreptul de autor ope legis, iar nu ca urmare a deținerii calității de autor.
e) Persoana fizică sau juridică ce face publică, cu acordul autorului, o operă sub
formă anonimă sau sub un pseudonim ce nu permite identificarea autorului.
În continuare, vom analiza operele create de mai mulți autori, pe care legea
le reglementează în articolele 5 și 6 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și
drepturile conexe.

a) Opera comună
Opera comună este opera creată de mai mulți coautori, în colaborare, dreptul de
autor asupra acesteia aparținând coautorilor între care unul poate fi autor principal. Opera
comună este o operă unitară rezultată din efortul de creație a doi sau mai mulți autori.
Operele comune pot fi divizibile atunci când contribuțiile individuale sunt
separabile sau indivizibile atunci când activitatea creatoare a fiecărui autor se contopește
în totalitatea operei.
Dreptul de autor asupra operei aparține coautorilor acesteia, care își pot exercita
drepturile numai de comun acord. Având în vedere dificultățile ce se pot ivi în obținerea
acestei unanimități legiuitorul cere ca refuzul unuia dintre coautori în a-și da
consimțământul să fie temeinic justificat.
În cazul în care opera comună este divizibilă contribuția fiecărui autor poate fi
utilizată separat dacă prin această utilizare nu este prejudiciată opera comună sau
drepturile celorlalți coautori.
În ceea ce privește remunerația cuvenită fiecărui autor, în cazul utilizării operei
create în colaborare, remunerația se cuvine coautorilor în proporțiile pe care aceștia le-au
convenit. În lipsa unei convenții, remunerația se împarte proporțional cu părțile de
contribuție ale autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili.

b) Opera colectivă
Opera colectivă este opera în care contribuțiile personale ale coautorilor formează
un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia
dintre coautori asupra ansamblului operei create.
Pentru ca o operă să fie colectivă trebuie îndeplinite două condiții:
- Opera să fie creată din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele unui
întreprinzător denumit și inițiator care se află pe o poziție ierarhic superioară față

14
 de ceilalți coautori; este cel care direcționează activitatea de colaborare și
realizează concepția generală a operei.
- Contribuțiile autorilor să fuzioneze astfel încât să fie imposibilă atribuirea de
drepturi distincte asupra operei finale, însă acest lucru nu presupune
imposibilitatea de identificare a contribuțiilor fiecărui autor.
Opera comună și opera colectivă sunt ambele opere realizate de mai mulți autori
în aceeași unitate de timp dar:
- Opera colectivă se realizează din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele
unui întreprinzător care, de regulă, nu este și autor;
- Inițiatorul operei colective nu este pe picior de egalitate cu autorii ci le este
superior acestora;
- În cazul operei comune există o concertare a contribuțiilor coautorilor prealabilă
realizării aporturilor efective.
În lipsa unei convenții contrare între inițiator și autori drepturile de autor aparțin
inițiatorului operei colective. Fiecare coautor își menține însă dreptul de autor asupra
contribuției proprii, contribuție pe care însă nu o va putea exploata separat de operă decât
dacă prin această utilizare nu este prejudiciată opera colectivă sau drepturile inițiatorului
sau a celorlalți coautori.
Alte categorii de opere:
Operele derivate care sunt create plecând de la una sau mai multe opere
preexistente prin traducere, publicare în culegeri, adaptare, sau orice altă transformare ce
constituie creație intelectuală. Dreptul de autor asupra operei derivate aparține autorului
acesteia sub rezerva neprejudicierii drepturilor autorului operei originare. Autorul operei
derivate nu dobândește nici un drept asupra operei originare.
Operele de serviciu definite ca fiind operele create în îndeplinirea atribuțiilor de
serviciu precizate în contractul individual de muncă, drepturile asupra acestora revenind,
în absența unei clauze contrare, autorului angajat. Angajatul nu poate însă ceda drepturile
sale asupra operei unor terți fără autorizarea angajatorului și fără o despăgubire a acestuia.
Dacă există o clauză ce prevede că drepturile aparțin angajatorului, clauza trebuie
să prevadă și termenul pentru care se face cesiunea (absența unui termen face aplicabilă
prezumția că cesiunea se face pentru trei ani). În orice caz angajatorul poate însă utiliza
opera în realizarea obiectului propriu de activitate fără vreo autorizare din partea
angajatului.
Excepții de la regula generală privind operele de serviciu sunt prevăzute de lege
pentru:
• Programele de calculator, în cazul în care sunt realizate de un salariat în
executarea contractului de muncă, situație în care se consideră cesionate
angajatorului.
• Operele fotografice, în cazul în care sunt realizate de un salariat în
executarea contractului de muncă sau de către un ne-angajat în cadrul unui
contract de comandă se consideră cesionate angajatorului sau celui care le-
a comandat pentru o perioadă de trei ani.
15
 Ambele excepții își produc efectele doar dacă în contractul individual de
muncă/contractul de comandă nu se prevede altfel.

I.4. Obiectul dreptului de autor

Potrivit articolului 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație
intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de
creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor,
cum sunt:
a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile
și orice alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator;
b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice;
c) compozițiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;
e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu
analog fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură,
gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și
a metalului, desene, design, precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei
utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce
formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și
științei în general.
De asemenea, potrivit articolului 8 din aceeași lege, fără a prejudicia drepturile
autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele
derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, și
anume:
a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele
muzicale și orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau științifice care
reprezintă o muncă intelectuală de creație;
b) culegerile de opere literare, artistice sau științifice, cum ar fi: enciclopediile și
antologiile, colecțiile sau compilațiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv
bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creații
intelectuale.
Ca principii generale care se degajă cu privire la obiectul protecției prin drept de
autor remarcăm că, pe de o parte, acest obiect nu poate fi constituit din idei, ci din
16
forma în care ele sunt exprimate, iar, pe de altă parte, că numai creația intelectuală
în sine este protejată prin drept de autor, nu și suportul ei material, atunci când opera
este susceptibilă de fixare și a fost fixată pe un astfel de suport, cu mențiunea că, în cazul
operelor de artă plastică, separarea operei de suport este mai greu de făcut, dacă nu chiar
imposibil și că și legiuitorul are formulări ambigue în cazul lor.
Opera este protejată indiferent de genul căreia îi aparține: literar, muzical sau
de artă plastică. Opera poate fi exprimată prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public și este protejată, oricare ar fi
forma de expresie, adică procedeele de realizare, care pot fi extrem de diverse: cărți,
broșuri, conferințe, alocuțiuni, predici, pledoarii și alte opere de aceeași natură. Este, de
asemenea, lipsit de importanță că opera îmbracă forma scrisă, orală, a liniilor sau
combinațiilor de linii și culori etc., orice formă de exprimare care face opera perceptibilă
și/sau comunicabilă este posibilă.

Raportul dintre operă și suportul pe care se fixează opera

Dreptul de autor privește opera de creație intelectuală în sine, iar nu suportul pe
care aceasta se materializează. Distincția între proprietatea incorporală asupra operei
(dreptul de autor) și proprietatea corporală a suportului se dovedește a fi importantă
în privința dreptului moral de divulgare și a celui patrimonial de reproducere, precum și
în cazul dreptului de suită.
Deși legea noastră nu o reglementează expres10, această distincție rezultă din
interpretarea art. 47 alin. (6), care prevede că „dobândirea proprietății asupra suportului
material al operei nu conferă prin ea însăși un drept de utilizare asupra operei”.
În cazul operelor literare, distincția între suport și operă este ușor de înțeles; de
regulă, opera este publicată în mai multe exemplare, scoase pe piață și este lesne de
acceptat că niciunul dintre acestea nu reprezintă opera în sine; probleme pot apărea numai
în cazul în care opera este încă în stadiu de manuscris ori în cazul scrisorilor, când suportul
dobândește o valoare proprie, independentă de opera pe care o vehiculează11.
Distincția este mult mai greu de făcut în cazul operelor de artă grafică sau plastică
și în cazul operelor fotografice, în care opera este puternic atașată de suport, iar execuția
personală capătă o importanță covârșitoare. Tocmai datorită acestui fapt, în cazul acestor
opere, legea conține prevederi ce derogă de la regimul comun, prin care se încearcă
rezolvarea eventualelor conflicte dintre dreptul autorului și cel al proprietarului obiectului
material, atunci când sunt persoane diferite. Această legătură inseparabilă dintre operă și
suport conferă o particularitate și dreptului de suită, recunoscut numai în cazul acestor
categorii de opere, drept care are ca obiect „opera materială, și anume suportul în care
este încorporată opera protejată”12.

10
Așa cum o face legea franceză: art. 111-3 CPI prevede că: „Proprietatea incorporală definită prin art.
111-1 este independentă de proprietatea obiectului material”.
11
A se vedea A. Lucas, H.- J. Lucas, Traité de propriété littéraire et artistique, Litec, Paris, 1994, p. 205.
12
Directiva nr. 2001/84/CE din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul unei opere de artă
originale, expunere de motive, parag. 2, în Proprietate intelectuală, acte de bază, Institutul European din
România, București, 2003, p. 70. Este primul document oficial în care se vorbește despre „opera materială”.
17
 Legea română protejează operele fără a deosebi după cum ele au fost sau nu fixate
pe un suport material (care poate fi hârtie, carton, pânză, perete, lemn, piatră, metal, suport
de celuloid, suport magnetic etc.). Astfel, art. 1 alin. (2) prevede că opera de creație
intelectuală este protejată prin simplul fapt al creării ei, chiar neterminată, iar art. 7 lit. a)
și b) protejează operele scrise sau orale.
Convenția de la Berna, în art. 2 alin. (2), recunoaște însă țărilor membre ale
Uniunii dreptul de a dispune, prin legislațiile naționale, că operele literare și artistice
sau una ori mai multe categorii dintre ele nu sunt protejate, atât timp cât nu au fost
fixate pe un suport material, iar în sistemul (clasic) de copyright, fixarea operei pe un
suport constituie o condiție de protecție.
Există opere pentru care fixarea pe un suport este indispensabilă: este cazul
operelor fotografice, cinematografice, audiovizuale, de artă plastică etc., iar unul dintre
prerogativele dreptului de autor este de neimaginat în lipsa fixării operei pe suport: este
cazul dreptului de suită și al operelor care generează acest drept, pentru că, potrivit
expunerii de motive la Directiva 2001/84/CE privind dreptul de suită, „obiectul dreptului
de suită este opera materială, și anume suportul în care este încorporată opera
protejată”.
Noțiunea de fixare a operei pe un suport a fost definită prin art. 93 din secțiunea
privind drepturile conexe dreptului de autor astfel: „În sensul prezentei legi, se consideră
fixare încorporarea de coduri, sunete, imagini ori de sunete și imagini sau de reprezentări
numerice ale acestora, pe orice suport material, chiar electronic, care permite
perceperea, reproducerea ori comunicarea lor într-un mod oarecare”. Textul a fost
abrogat prin Legea nr. 285/2004, care a introdus însă un nou text (art. 98, alin. 2) în care
fixarea este definită astfel: „(...) se consideră fixare încorporarea, prin orice mijloc, de
sunete, imagini, ori de sunete și imagini sau de reprezentări digitale ale acestora, în orice
fel de suport, inclusiv electronic, care permite perceperea, reproducerea, ori
comunicarea lor către public, într-un mod oarecare”.
Fixarea operei presupune încorporarea acesteia într-un suport sau pe un
suport material tangibil, o materializare a operei într-un sau pe un bun corporal
distinct de opera propriu-zisă; în toate cazurile, opera în sine rămâne accesibilă simțului
căruia îi era destinată: văzului (operele literare fixate pe hârtie, într-un manuscris; operele
grafice pe suport de hârtie, pânză, carton, lemn; operele de artă plastică în piatră, lemn,
metal; a operelor muzicale pe hârtie, sub formă de partitură) sau auzului (operele de orice
gen încorporate în sau pe un suport material, chiar electronic, care permite perceperea,
reproducerea ori comunicarea lor; de ex: a unei poezii pe o casetă audio; a unei opere
muzicale pe un CD). În toate cazurile, suportul pe care se fixează opera este perceptibil
simțului tactil.
Opera poate fi însă perceptibilă prin simțuri chiar dacă nu a fost fixată; astfel, dacă
un poet nu scrie poezia sa, o recită personal în public sau un dansator execută personal
în public un număr de balet pe care l-a conceput anterior, în ambele cazuri operele
respective sunt protejabile, chiar dacă ele nu au fost fixate, deoarece sunt perceptibile
simțurilor văzului și auzului. Desigur, în ambele cazuri vor exista dificultăți de ordin
probator; în cazul baletului, acestea sunt chiar foarte mari, deoarece există pericolul

18
imposibilității determinării exacte a conținutului numărului de balet și, deci, a extinderii
protecției pentru un întreg gen de opere; aceasta este, însă, o altă problemă, una de ordin
practic, diferită de problema teoretică pe care o discutăm aici – aceea a condiționării sau
nu a protecției de fixarea operelor pe un suport. În plus, proba este greu de făcut, dar nu
imposibil: ne-am putea imagina astfel că publicul în fața căruia se execută numărul de
balet este format din oameni de specialitate care rețin exact compoziția și execuția
acestuia13.
Soluția adoptată de legiuitor se apropie de soluțiile tradiționale în sistemul
romano-german, în care fixarea operei nu este o condiție pentru protecție, ci, cel mult
(spre exemplu în legislația germană), o condiție de probă14 ; în sistemul anglo-saxon
(copyright), protecția operei este condiționată, însă, de fixarea ei pe un suport material.
În acest sistem, fixarea operei coregrafice și a pantomimelor trebuie să respecte două
condiții:
- să fie descrise suficient de complet pentru a putea fi reprezentate fără
indicații suplimentare;
- mișcările care compun aceste opere trebuie să fie fixate într-o formă
grafică, care poate fi o descriere scrisă, o notație specială a baletului, diagrame picturale
sau grafice ori o combinație a acestor elemente.
Transcrierea coregrafiilor sau a pantomimelor este posibilă prin mai multe
metode: a) descrierea mișcărilor și gesturilor cu eventuala lor ilustrare; b) folosirea unor
procedee speciale de notare care nu pot fi înțelese decât de către profesioniști și prin care
se transformă în cifre sau semne convenționale mișcările omului (sistemul de notare
„Laban” este cel mai cunoscut dintre acestea); c) fixarea acestor opere prin filmare sau
un procedeu similar.
O altă problemă legată de fixare este aceea dacă simpla înregistrare de sunete sau
de imagini poate constitui o operă protejată prin drept de autor. Înainte de a trece la analiza
acestei probleme, trebuie să precizăm că fixarea unei opere anterioare (filmarea unei
pantomime; înregistrarea unei execuții muzicale etc.) nu dă naștere unei opere noi, ci este
o simplă reproducere a operei; dacă este făcută fără autorizarea autorului operei ce se
fixează constituie o încălcare a dreptului de autor sau, după caz, a unui drept conex. Vom
trata așadar, aici, numai fixarea de sunete ori imagini care nu constituie opere, de
exemplu, sunete ori imagini din natură.
În literatura franceză, s-a considerat că „satisface astfel în principiu condiția unei
activități creative persoana fizică ce creează o operă (…) fixând de o manieră tangibilă
pe un suport (fotografic, magnetic) elemente efemere care dobândesc astfel o existență
proprie și constituie prin acest fapt creații autonome. (...) Cu excepția cazului fixării unei
opere preexistente, care constituie o simplă reproducere, fixarea de scene fugitive este

13
Așa cum în filmul „Mozart” este redată întâmplarea în care marele compozitor reține fără greș melodia
pe care o aude într-o biserică.
14
De asemenea, în Franța, art. 112-2 CPI prevede regula fixării pentru pantomime, coreografii și numere
de circ; doctrina interpretează aceste dispoziții legale ca o regulă de probă, iar nu de protecție. A se vedea,
în acest sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 139; C. Colombet, op. cit., p. 61, nr. 82; P.Y. Gautier,
Propriété littéraire et artistique, P.U.F., Paris, 1991, p. 77, nr. 47; A. Françon, op. cit., p. 166.

19
deci un act creativ deoarece ea conferă o existență proprie unor evenimente efemere. (...)
Cu alte cuvinte, trebuie să distingem între o fixare neutră, de exemplu, o simplă
înregistrare magnetică ce nu poate da naștere drepturilor de autor, și o fixare
personalizată, de exemplu, o fotografie ce permite fotografului să-și exprime gustul prin
alegerea cadrajului și poate astfel pretinde protecția acordată de lege”15.
Nu credem că simpla fixare mecanică a unor sunete sau imagini îndeplinește
criteriile unei activități creative; așa cum simpla etichetare a unor lucruri din natură ca
fiind opere (spre exemplu, vinderea unor pietre cu forme neobișnuite sau cu crăpături
naturale ciudate, fără nicio modificare din partea celui care le-a găsit) nu le conferă
acestora calitatea de opere, astfel că simpla fixare, fără nicio activitate creativă nu le
conferă originalitate și, în consecință, nu vor putea fi protejate.
În ceea ce privește fixarea de imagini prin fotografii, problema este controversată.
După unii, fotografia este un procedeu tehnic de fixare. După alți autori, fotografia poate
fi operă. Și credem că sunt operă atunci când, prin alegerea subiectului, a așezării lor, a
luminilor și culorilor, ele demonstrează activitate creativă și originalitate, atunci
fotografiile sunt opere protejabile prin drept de autor. Și în dreptul francez este admis că
înregistrarea de imagini sau de sunete nu constituie prin ea însăși o operă. Pentru ca să fie
altfel este necesar ca tehnicianul să iasă din rolul său, creând din opera preexistentă o
operă derivată.16

15
A se vedea A.R. Bertrand, op. cit., p. 119.
16
A se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 69.
20
 Capitolul II. Condițiile pentru protecția unei opere prin drept de autor

II.1. Condițiile cerute pentru protecția operelor prin drept de autor în dreptul
român
În ciuda importanței incontestabile a condițiilor de protecție a operelor, nici în
Legea nr. 8/1996, nici în Convenția de la Berna, nici în reglementările din alte state
europene, acestea nu sunt formulate, în mod expres, iar doctrina, care și-a asumat sarcina
de a le formula, nu a ajuns la un punct de vedere unitar.
După cei mai mulți autori, singura condiție cerută pentru protejarea operei în
cadrul dreptului de autor este originalitatea acesteia17.
Alți autori, între care Yolanda Eminescu, consideră că analiza textelor de lege
permite formularea a trei condiții de care depinde vocația la protecție în cadrul dreptului
de autor. Aceste condiții ar fi, potrivit autoarei citate, următoarele:
(i) opera să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor;
(ii) opera să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului;
(iii) opera să fie originală, să fie rezultatul unei activități creatoare a autorului18.
Legea română a dreptului de autor și a drepturilor conexe formulează regula lipsei
oricăror formalități pentru recunoașterea dreptului de autor, a irelevanței genului și
destinației operelor și a valorii acestora, dar și a dreptului la mențiunea de rezervă a
exploatării spre a accentua lipsa lor de semnificație în ce privește recunoașterea
drepturilor de autor și protecția ce se conferă de lege operelor și autorilor acestora. Vom
vedea, însă, că unele dintre acestea nu sunt total lipsite de relevanță în ce privește
protecția sau lipsa protecției înseși și regimul special de protecție în cazul unor categorii
de opere. Avem un regim de drept comun și un regim cu reguli diferite în parte pentru
unele categorii de creații, cum sunt operele audiovizuale, operele de artă plastică, operele
fotografice, programele pentru calculatoare, operele de arhitectură, operele derivate,
operele colective. Mai mult, unele opere sunt excluse de la protecție pentru motive care
țin de utilitatea lor publică și de obligația de a le cunoaște și folosi ca atare (simbolurile
oficiale ale statului – stema, drapelul – mijloacele de plată, textele oficiale de natură
juridică, legislativă și administrativă etc.).
Astfel, art. 7 din Lege nr. 8/1996 dispune că: „constituie obiect al dreptului de
autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific,
oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de
valoarea și destinația lor”.

17
A se vedea, în acest sens, A. Françon, Cours de propriété littéraire, artistique et industrielle, Litec, Paris,
1996, p. 154; C. Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisins, 8e éditions, Dalloz, Paris, 1997,
p. 27.
18
Y. Eminescu, Dreptul de autor, Legea nr. 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 72.

21
 Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, dispune că „opera de creație intelectuală este
recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștință publică, prin simplul
fapt al realizării ei, chiar nefinalizată”.
La rândul său, art. 148 din Legea nr. 8/1996, după ce, în alin. (1), dispune că
existența și conținutul operei se pot dovedi prin orice mijloc de probă, în alineatele
următoare dispune că autorii și alți titulari de drepturi sau deținătorii de drepturi exclusive
ale autorilor, precum și producătorii de înregistrări sonore, artiștii interpreți sau executanți
și alți deținători de drepturi exclusive ale producătorilor sau ale artiștilor interpreți sau
executanți la care se face referire în lege au dreptul să înscrie, pe originalele sau pe copiile
autorizate ale operelor, mențiunea de rezervare a exploatării acestora, și că, până la
proba contrară, se prezumă că drepturile exclusive semnalate prin simbolurile de
rezervare există și aparțin persoanelor care le-au utilizat.
În sfârșit, art. 9 din Legea nr. 8/1996 exclude de la protecția legală a dreptului de
autor o serie de creații ale spiritului, excludere ce are ca temei, în cele mai multe cazuri,
tocmai destinația acestor creații, scopul pentru care ele au fost realizate și puse în
circulație.
Vom vedea, însă, că destinația operei prezintă importanță și pentru determinarea
regimului special de protecție (de exemplu, operele de artă aplicată), că formalitatea
depozitului, deși nu condiționează recunoașterea dreptului, constituie o obligație legală,
impusă, adevărat și ca regulă, editorilor, și nu autorilor, iar formalitatea mențiunii de
rezervă a drepturilor de utilizare, devenită o practică obișnuită, deși constituie un drept,
și nu o obligație pentru autori sau titularii de drepturi, conferă celui care o utilizează
avantaje de ordin probator.
Amintim că în dreptul german sunt formulate două condiții de protecție: realizarea
creatoare individuală și exprimarea într-o formă obiectiv perceptibilă19, iar dreptul
francez, o singură condiție: aceea a originalității20.

II.1.1. Condiția ca opera să îmbrace o formă concretă de exprimare

Revenind la condițiile de protecție a unei opere prin drept de autor, condiția ca
opera să îmbrace o formă concretă de exprimare care să o facă obiectiv perceptibilă
se caracterizează prin necesitatea ca opera să îmbrace o formă de exprimare dincolo de
simple idei sau gânduri, iar nu ca opera să îmbrace o anumită formă, ea fiind protejată
indiferent de formă sau modalitatea de creație. Această condiție nu instituie obligația ca
opera să fie fixată pe un suport.
Așadar semnificația acestei condiții este aceea că nu poate exista o operă
susceptibilă de protecție decât în măsura în care aceasta a fost realizată, adică a îmbrăcat
o formă oarecare de exprimare și este susceptibilă de a fi percepută obiectiv de către
public. O operă care există doar în imaginația autorului, neputând fi percepută de public,
nu este protejabilă.

Idem, p. 80.
19
20
A. Françon, Cours de propriété littéraire, artistique et industrielle, Litec, Paris, 1996, p. 154-156; C.
Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisins, 8e éditions, Dalloz, Paris, 1997, p. 27-31.
22
 II.1.2. Condiția ca opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoștința publică
În ceea ce privește condiția ca opera să fie susceptibilă de a fi adusă la
cunoștința publică, această condiție este strâns legată de condiția formei concrete de
exprimare, de aceea unii autori, în special cei străini, nu o menționează între condițiile de
fond ale protecției. Faptul că este totuși formulată în doctrina noastră, de către unii autori,
constituie un argument în favoarea tezei că există, și în sistemul nostru, un curent
favorabil pentru condiția fixării operei pe un suport, fixare care, așa cum am văzut, în
unele sisteme de drept, reprezintă o condiție explicită a legii pentru dobândirea protecției.
Credem că aceasta nu poate fi considerată ca fiind o condiție distinctă de aceea a
formei concrete de exprimare care face ca opera să fie perceptibilă prin simțuri, ci doar o
consecință logică a ei. Și aceasta, deoarece tot ceea ce este perceptibil prin simțuri poate
fi adus într-un mod sau altul la cunoștința semenilor. În plus, conținutul acestei condiții
nu reiese cu claritate: unii autori nu explică ce înțeleg prin a fi susceptibilă de aducere la
cunoștința publicului21, iar alții o explică prin scopul operei de a fi adusă la cunoștința
publicului22 ; dar, atâta vreme cât opera este protejată indiferent de aducerea la cunoștința
publicului, nu vedem cum ar putea fi acest scop o condiție. Pentru alți autori, cele două
condiții sunt identice prin conținut, confundându-se una cu alta23, opinie cu care suntem
de acord.

II.1.3. Condiția originalității

Nu în ultimul rând, originalitatea reprezintă, incontestabil, o condiție de protecție
a operei în cadrul dreptului de autor. Deși este una din pietrele de temelie ale dreptului de
autor și, în același timp, o condiție necontestată de protecție, indiferent de sistemul de
drept în care se analizează problema, noțiunea de originalitate constituie încă o problemă
controversată, diferit înțeleasă în diversele sisteme de drept naționale24, astfel că sarcina
dificilă și delicată de determinare a ei pentru fiecare caz în parte, rămâne, în toate
sistemele de protecție a dreptului de autor, pe umerii judecătorului, rămâne la luminile și
înțelepciunea acestuia. Profesorul Andre Lucas se și întreabă, de altfel, dacă nu ar fi mai
înțelept să lăsăm judecătorilor sarcina de a trasa, de la caz la caz, frontiera dintre
banal și original, dintre neprotejabil și protejabil prin drept de autor. Tentația pentru
specialiști de a face puțină lumină asupra subiectului a fost însă mereu mai mare decât
aceea de a pune sarcina stabilirii existenței ori inexistenței acesteia într-o operă sau alta
doar pe umerii judecătorilor.

21
Y. Eminescu, op. cit., p. 81 și 82.
22
A. Ionașcu, N. Comșa, M. Mureșan, op. cit., p. 79.
23
A se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 74, nr. 61, care, tratând problema perceptibilității, arată că
„opera trebuie să se concretizeze într-o formă sensibilă susceptibilă de a fi comunicată”.
24
Pentru o comparație a condiției originalității în sistemul de copyright și în cel continental, a se vedea A.
Strowell, Droit d’auteur et copyright. Divergences et convergences. Etude de droit compare, Etablissements
Emile Bruylant, L.G.D.J., Bruxelles et Paris, 1993, p. 401 și urm.

23
 Concepția clasică asupra originalității
Într-o vreme în care conceptul de „artă pură” predomina în dezbaterile și ideile
asupra artei în general și în care părea evident că o operă de artă plastică, un tablou, o
compoziție muzicală reprezintă opere și trebuie să fie protejate, condiția originalității nu
ridica probleme deosebite, astfel încât nici nu a constituit o problemă dezbătută în
doctrină decât foarte târziu, pe la jumătatea secolului trecut și când s-a dezvoltat teoria,
care este denumită azi clasică, asupra condiției originalității.
În concepția clasică asupra acestei condiții de protecție, o operă este protejată
dacă este originală, iar originalitatea este văzută ca expresie a personalității
autorului manifestată în opera sa. O personalitate care este unică. Sub acest aspect, o
anterioritate face ca opera să fie lipsită de originalitate pentru că în ea nu se manifestă
personalitatea copiatorului, ci aceea a autorului copiat.
Este, însă, de remarcat că definiția tradițională a originalității, construită pentru
operele de arte frumoase sau de muzică a devenit inaptă pentru a caracteriza un mare
număr de obiecte care sunt pur utilitare sau funcționale, fără contribuție creatoare, dar
care sunt amintite în lege. Este vorba de hărțile și desenele din domeniul topografiei,
geografiei și științei în general și al programelor pentru calculatoare (despre acestea din
urmă spunându-se chiar că au mutilat dreptul de autor), în care posibilitățile de
manifestare a personalității autorului sunt limitate de problemele tehnice, care sunt
preponderente în programele pentru calculatoare, astfel că este greu să se regăsească în
ele personalitatea, amprenta personală a autorului. Dar și operele fotografice au fost
supuse unor critici asemănătoare, contestatarii includerii lor în categoria operelor
protejabile susținând că acestea nu reprezintă decât procedee fizico-chimice de fixare a
imaginilor. În cele din urmă, însă, ele au fost acceptate ca opere, dar vom vedea că
protecția lor este, în realitate, mai precară.
În sistemul de copyright, originalitatea este înțeleasă, în primul rând, ca absența
copiei, în sensul că opera trebuie să provină de la autor și nu să fie copiată de acesta
dintr-o altă sursă. Presupune că opera trebuie să prezinte un minimum de efort și de
aport intelectual și creativ. John Locke, de pildă, făcea distincție între autorii artizani și
genii, considerând că artizanii nu fac decât să imite, să repete la nesfârșit și neobosiți ceea
ce există și autorii geniali care, plecând de la ei înșiși, și nu de la o lucrare preexistentă,
creează opere și produc ceva esențial nou, o bogăție imaterială inexistentă până la ei,
singura care justifică o reglementare specială a regimului acestor opere, diferită de cea
din common law pentru proprietatea de drept comun, în timp ce autorii minori, lipsiți, ei
și opera lor, de acea scânteie care îi conferă strălucire, ar trebui să fie supuși regimului de
drept comun.
Sunt, însă, și în Europa autori care susțin că originalitatea „constituie un aport
artistic propriu al autorului ce vine să se suprapună unui patrimoniu intelectual
preexistent”25. Concepția o regăsim în sistemul german, în care accentul este pus, totuși,
pe exigența unui minim de creativitate26, un slab grad de intensitate creativă fiind motiv

25
P.Y. Gautier, Propriété litteraire et artistique, P.U.F., Paris, 1991, p. 45.
26
Este dovedit, bunăoară, că unul dintre cei mai importanți filozofi, scriitori și teologi danezi, Soren Aabye
Kierkegaard (1813-1855), care a influențat teologia și filozofia modernă, a scris mult inspirat din dialogurile
24
de excludere de la protecție. Legea germană din 1965, în art. 2.2 protejează „creațiile
intelectuale personale”, iar doctrina, analizând acest text, pune accentul pe condiția
individualității, care nu înseamnă căutarea unei amprente a personalității, pentru că
„amprenta creatorului, în sensul în care opera reflectă personalitatea autorului, se
regăsește, este adevărat, în capodoperele literaturii și artei. Totuși, protecția prin dreptul
de autor se întinde mult dincolo de asemenea capodopere”27.
În alte cuvinte, se poate vorbi de grade de originalitate: de o originalitate puternică
(spunem că o operă este absolut originală doar atunci când nimic nu s-a scris într-un
domeniu al științei, de exemplu) și de o originalitate slabă. Este greu, de exemplu, să ceri
studenților să întocmească lucrări de licență absolut originale. Chiar și în cazul tezelor de
doctorat, lucrarea nu poate fi decât rareori absolut originală, pentru că domenii care să nu
fi fost cercetate ori în care să nu se pornească în mod necesar de la cunoștințe deja
existente, de la stadiul cunoașterii în domeniu, sunt puține. Dar este lipsă totală de
originalitate în cazul lucrărilor copiate după altele.
Originalitatea trebuie examinată, însă, în raport de categoria de opere: este
normală originalitatea puternică în cazul romanelor, a operelor dramatice sau muzicale, a
operelor de artă plastică, unde posibilitățile de alegere ale creatorilor sunt nelimitate. Sunt,
în mod obiectiv, mai puțin originale acele opere în care gradul de libertate a autorilor este
mai redus.
Am arătat mai înainte, că, uneori, (cazul programelor pentru calculatoare, al
hărților, al lucrărilor științifice), forma de exprimare este supusă unor constrângeri de
limbaj care limitează posibilitatea autorului de a fi original, de a-și exprima personalitatea
în opera sa, așa cum o pot face autorii de artă plastică sau de opere literare și artistice. Și
această limitare în posibilitățile de exprimare personală în lucrările științifice constituie
unul dintre motivele pentru care, în activitatea de cercetare științifică, s-a operat un
transfer de protecție în favoarea ideilor, considerându-se plagiat și însușirea ideilor altuia.
Un paradox al legilor: prin legile dreptului de autor, ideile sunt excluse de la protecție;
prin legea eticii în activitatea de cercetare științifică (Legea nr. 206/2004), însușirea
ideilor altuia este considerată plagiat!

lui Socrate. La rândul său, Kierkgaard a influențat mulți scriitori, inclusiv români, precum Mircea Eliade,
Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Nicolae Breban. Între străini îi putem aminti pe Henrik Ibsen, Albert
Camus, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Franz Kafka.
27
A se vedea, în acest sens, E. Ulmer, Urheber und Verlagsrecht, ed. a 3-a, Ed. Springer Verlag, Berlin-
Heidelberg-New York, 1980, p. 127. Autorul se declară satisfăcut de faptul că legiuitorul german a
îndepărtat din lucrările preparatorii formula care definea operele ca fiind „creațiile marcate de
personalitatea autorului”. Apud A. Lucas, Droit d’auteur et numerique, Litec, Paris, 1998, p. 34, nota la
subsol 57.

25
 În sistemele de drept al țărilor europene, condiția originalității are totuși un alt
înțeles. În țări precum Franța28, Elveția și Belgia29, Olanda30, prin „originalitate” se
înțelege marca personalității autorului, originalitatea fiind definită într-un sens
subiectiv, ca o manifestare a personalității autorului. Opera originală este aceea în care
autorul și-a exprimat, într-o măsură mai mare sau mai mică, de o manieră mai mult sau
mai puțin elevată, mai mult sau mai puțin sensibilă, personalitatea sa.
Pentru Claude Colombet, de exemplu, originalitatea operei, care este elementul
decisiv în materie de proprietate literară și artistică, există atunci când, în ea, se regăsește
amprenta personalității autorului. În această concepție, și luând ca exemplu operele de
artă plastică, amintitul autor arată că „este originală nu numai opera creată ex nihilo, ci și
opera creată prin contemplarea unei opere preexistente: copia unui tablou sau a unei
sculpturi realizată de un discipol în atelierul maestrului va fi originală pentru că
personalitatea copistului nu a dispărut în întregime cu ocazia executării copiei”31.
În acest sens, originalitatea nu este ceva mai mult ca în statele din sistemul de
copyright, ci este ceva pur și simplu diferit. Această concepție este împărtășită și în
doctrina română.
Legea română a dreptului de autor și a drepturilor conexe, fără a o califica astfel
și fără a o defini, formulează condiția originalității operei în art. 7 [„constituie obiect al
dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau
științific (…)”]. Dar doctrina românească este atașată, în mare măsură, ideii de
originalitate privită subiectiv și relativ32. Într-o astfel de concepție, activitatea creatoare
se prezintă ca un act psihologic al fiecăruia, un act care dă naștere unui „lucru creat și
obiectivat în realitatea exterioară a autorului”33 într-un mod personal. La baza activității
creatoare se află imaginația autorului, modul în care acesta știe și reușește să-și exprime
gândurile, sentimentele, trăirile.
A face o operă originală de creație „înseamnă a alege, a analiza, a compara, a ezita,
a face apel la toate resursele de gust, inteligență, sensibilitate, într-un cuvânt, a crea în
mod personal”34 , astfel încât în operă să se regăsească personalitatea unică a autorului ei.

28
H. Desbois, Le droit d’auteur en France, ed. a 3-a, Dalloz, Paris, 1978, nr. 3; A. Françon, Cours de
propriété littéraire, artistique et industrielle, Litec, Paris, 1996, p. 154; P.Y. Gautier, Propriété littéraire et
artistique, ed. a 2-a, P.U.F., Paris, 1996, nr. 24, p. 46; A.R. Bertrand, Le droit d’auteur et les droits voisins,
deuxieme ed., Dalloz, Paris, 1999, p. 134 și urm.; P.Y. Marcellin avec la collaboration de: A.R. Bertrand,
J.P. Martin, S. Lescuyer, A. Michalland, Le droit français de la propriété intellectuelle, CEDAT, 2001, p.
17.
29
A se vedea, în acest sens, A.R. Bertrand, Le droit d’auteur et les droits voisins, 2 eme ed., Dalloz, Paris,
1999, p. 143; comp. A. Strowell, op. cit., p. 422, nr. 318 arată că, dacă în ceea ce privește existența dreptului
criteriul este unul subiectiv, în ceea ce privește proba originalității, se apelează la elemente obiective.
30
A se vedea, în acest sens, A. Lucas, Droit d’auteur et numerique, Litec, Paris, 1998, p. 34, nota la subsol
57.
31
C. Colombet, Propriété littéraire et artistique et droit voisins, 8 e ed., Dalloz, Paris, 1997, p. 27, nr. 32 și
urm.
32
A se vedea, în acest sens, A. Ionașcu, A. Comșa, N. Mureșan, Dreptul de autor în R.S.R, Ed. Academiei,
București, 1969, p. 76; Y. Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr. 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex,
București, 1997, p. 76-78; O. Căpățînă, Alcătuirea masei succesorale în cazul transmiterii prin moștenire a
dreptului de autor, în L.P. nr. 10/1957, p. 1175.
33
I. Cherpillod, L’object du droit d’auteur, Impr. Vaudoise, Lausanne, 1985, p. 60.
34
A. Ionașcu, A. Comșa, N. Mureșan, op. cit., p. 35.
26
 Conform Yolandei Eminescu, condiția originalității operei este greu de definit
și pentru că intervenția sa este nuanțată, diferită chiar, în funcție de genul operei
examinate. Definiția cu cel mai mare grad de generalitate dată noțiunii îi aparține lui
Eugen Ulmer, care pune semnul egalității între originalitatea operei și individualitatea
operei35. Și noi credem că termenul de unicitate a operei ar fi și mai potrivit atunci când
discutăm de originalitatea ei, excluzând din evaluare orice criteriu valoric. Opera este
originală în măsura în care ea poartă amprenta personalității autorului. Aceasta se poate
manifesta atât în forma de expresie, cât și în elementele de „fantezie, alegere, selecționare
a materialului sau prelucrare mintală”.36
Pentru a se bucura de protecție în cadrul dreptului de autor, opera trebuie să fie
rezultatul unei activități de creație intelectuală a autorului, ceea ce înseamnă că ea trebuie
să fie originală în sens subiectiv, în înțelesul de a reflecta însușirile spirituale ale autorului,
talentul acestuia, personalitatea sa. Opera de artă, care este destinată să oglindească
adevărul vieții, redă în ea o parte din personalitatea autorului care a făurit-o. Respectând
legile obiective din natură și înlăturând orice arbitrar subiectiv față de realitate, autorul
își elaborează opera în cadrul viziunii sale artistice a personalității sale. În acest sens,
cuvintele deseori repetate ale scriitorului Gustave Flaubert, „Doamna Bovary sunt eu”, se
dovedesc elocvente pentru a ilustra cât de directă și de intimă este contingența dintre
operă și autor; opera este, într-o anumită măsură, însăși ființa autorului, însăși expresia
personalității sale.
Atunci când face referire la personalitatea autorului, originalitatea este, în mod
evident, un criteriu subiectiv și relativ. Personalitatea autorului se reflectă în opera sa.
Autorul original își imaginează și realizează opera în funcție de propria personalitate,
aceasta devenind rodul conceperii și alegerii subiective. Amprenta personală se reflectă
în operă chiar și atunci când aceasta este destinată a reda realitățile vieții, ale unui
domeniu al cunoașterii etc. Adevărat, însă, că, în cazul operelor științifice, limbajul poate
reduce posibilitatea de manifestare a personalității, implicit a originalității.
Originalitatea, în concepția subiectivă, se manifestă la nivelul expresiei, care
este maniera în care creațiile spiritului sunt comunicate publicului. Ideea, care nu este
protejată, are, pentru operă și autorul ei, valoarea unei materii prime. Ideea este un dat
general, susceptibil de a fi descoperit prin observarea lumii. Gândirea și ideile scapă
oricărei intenții de apropriere, ele având privilegiul de a fi veșnic libere, de a nu suporta
nicio constrângere37. Dreptul face însă distincție între materia preexistentă și prestația
creatoare, conferind protecție doar acesteia din urmă și numai în măsura în care este
originală.
Pentru a fi protejată, opera trebuie să fie, așadar, rezultatul unei activități
creatoare, să poarte amprenta originalității, a individualității autorului. Cum creația
artistică presupune o muncă intelectuală cu scopul de a obține un rezultat (adică opera),

35
Eugen Ulmer a fost fondatorul Institutului Max Planck din Munchen. Yolanda Eminescu i-a dedicat una
dintre lucrări sale ca unul căruia „îi datorez orientarea mea profesională”. A se vedea Y. Eminescu, Dreptul
de autor. Legea nr. 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, București,1997.
36
Y. Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr. 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 77.
37
C. Colombet, op. cit. Pentru Andre Gide „spiritul nu avansează decât pe cadavrul ideilor”.
27
înseamnă că amprenta personală poate fi cu ușurință identificată. Și ea poate fi regăsită
într-o mare varietate de creații. O barieră nu poate fi pusă spre a declara neprotejabile
unele tipuri de creații.
Nu va exista însă un act de creație intelectuală și originalitate atunci când autorul
se limitează la o executare mecanică a operei, prin mijloace tehnice obișnuite, fără o
contribuție proprie în ce privește substanța de idei care reprezintă opera în discuție.
Originalitatea, în concepția dominantă în dreptul nostru, nu se confundă cu
noutatea38, acestea fiind noțiuni diferite. Originalitatea este un criteriu subiectiv,
noutatea este un criteriu obiectiv. În domeniul dreptului de autor, originalitatea este
dată de execuția personală care relevă personalitatea artistului. Nu va exista, însă, execuție
personală atunci când se copiază o operă preexistentă. Totuși, lipsa de noutate nu
lipsește întotdeauna opera de originalitate. Noutatea este condiția cerută în cazul
proprietății industriale și are semnificația de inedit al invenției ori al desenelor și
modelelor. Este adevărat, însă, că, uneori, în doctrină, originalitatea și noutatea se
confundă, iar legiuitorul a făcut posibilă sporirea confuziei, de vreme ce a admis și în
cazul proprietății industriale că originalitatea este condiției de protecție a creației, așa cum
este cazul topografiilor de produse semiconductoare și când condiția este considerată
îndeplinită de către autoritatea emitentă a titlului de protecție pe baza simplei declarații a
solicitantului.
Originalitatea poate fi însă absolută sau relativă. Opera este absolut originală
atunci când nu se află în raport de dependență cu o operă preexistentă. Opera este
relativ originală (derivată) când împrumută elemente dintr-o operă preexistentă. De
altfel, legea însăși, și nu este doar cazul legii române, conferă protecție operelor derivate
sau compozite, sub singura condiție de a nu se prejudicia drepturile autorilor operei
originale. Cu alte cuvinte, legea, fără a o face în mod expres, privește criteriul
originalității în cele două forme de manifestare: absolut și relativ.
Adaptările pot avea un caracter mai mult sau mai puțin original, în funcție de
cantitatea de elemente preluate din opera preexistentă. Atunci când împrumutul privește
doar ideea (sau idei), opera realizată, purtând amprenta personalității autorului, poate fi
absolut originală, pentru că ideile nu sunt protejate și pot fi reluate liber, fără nicio
restricție [art. 9 pct. a) din Legea nr. 8/1996]. Atunci când opera realizată preia dintr-o
operă preexistentă forma, planul, intriga, personajele etc., iar personalitatea autorului se
manifestă în forma de exprimare a acestora, opera va fi relativ originală. Ne vom afla în
prezența unei contrafaceri atunci când opera realizată reproduce, nu neapărat brutal, o
operă preexistentă. Dar nu ideea, nu intriga, nu subiectul, ci forma de exprimare a lor nu
poate fi reprodusă. Reproducerea formei este sancționabilă.
Pentru a ilustra concepția subiectivă asupra originalității și faptul că nu
întotdeauna existența unei opere anterioare determină originalitate relativă, doctrina
apelează frecvent la un exemplu devenit celebru în literatura de specialitate: doi pictori
care, fără să se fi înțeles, fără să se sprijine reciproc, pictează, pe rând, același peisaj, din

38
Există însă autori care nu fac nicio distincție între originalitate și noutate (a se vedea C. Colombet, op.
cit., p. 28) sau care neagă orice posibilă distincție, susținând că „atunci când o operă este originală, ea este,
în mod necesar, nouă” (a se vedea A. Françon, op. cit., p. 154).
28
aceeași perspectivă și având aceeași lumină: ambii artiști realizează opere originale. Cel
de-al doilea tablou nu va fi nou, pentru că subiectul a fost datat anterior de către un alt
artist, dar tablourile vor fi, ambele, originale, din moment ce amândoi pictorii au
desfășurat o activitate creativă, și unul, și celălalt tratând, independent unul de altul,
același subiect, iar în tablourile lor se regăsește amprenta personalității fiecăruia dintre
ei39 . „Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum
se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta e cheia. Natura nu își dă povețe când te
pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul”40. Un tablou
care a atras critici extrem de severe și o acuzație de imoralitate împotriva autorului picturii
(Edouard Manet), intitulată „Dejun în iarbă”, care marchează trecerea de la pictura
academică și naturalistă la impresionism, a servit ca „model” pentru Claude Monet, dar
și pentru Picasso, care a realizat, în stilul cubist, de această dată, nu mai puțin de 27 de
picturi pe această temă. De altfel, în anii 2008-2009, la cea mai scumpă expoziție
organizată vreodată la Paris, în Grand Palais, au fost expuse peste 300 de picturi clasice,
alături de opere a lui Picasso, cei peste 450.000 de vizitatori având ocazia de a vedea de
câte ori s-a inspirat celebrul Picasso din operele predecesorilor săi41.
Asemănător, o copie a unui tablou sau a unei statui făcută de un elev în atelierul
maestrului său va fi originală, deoarece personalitatea celui ce le-a realizat nu dispare în
întregime în timpul execuției42. În ambele cazuri, tablourile realizate vor fi originale
pentru că maniera de a picta exprimă personalitatea fiecăruia dintre autori. Acest tip de
originalitate este posibil, însă, numai în cazul operelor de artă plastică, fiind, însă, și aici
de făcut mențiunea că, dacă opera realizată de cel de-al doilea artist ar fi semnată cu
numele celui dintâi, atunci ne-am afla în prezența unei contrafaceri.
Rezultă că, în sens subiectiv, originalitatea constă în amprenta personală pe care
autorul o conferă operei sale, înțelegând aici prin „amprenta personală” felul unic, modul
particular, propriu al fiecăruia dintre creatori. Potrivit acestei concepții, accentul cade pe
legătura dintre operă și autor, activitatea creativă în sine fiind mai importantă decât
rezultatul creației.
În cazul operelor estetice, credem că originalitatea nu poate fi privită decât
subiectiv.

Concepția obiectivă asupra originalității

Cum am arătat deja, concepția subiectivă asupra originalității este depășită în
cazul anumitor genuri de opere protejate prin dreptul de autor (cazul programelor pentru
calculatoare, al hărților, al bazelor de date, de exemplu, adică al acelor creații care nu se
adresează sentimentelor, simțurilor, ci au un scop utilitar pronunțat), punându-se
problema dacă nu ar trebui schimbată și adaptată noilor realități. Nu întâmplător,

39
Pentru dezvoltări, a se vedea H. Desbois, Le droit d’auteur en France, ed. a 2-a, Dalloz, Paris, 1966, p. 5.
40
Ș. Luchian, apud V. Drăguș, Ștefan Luchian, Ed. Meridiane, 1968.
41
În anul 1911, când celebrul tablou „Mona Lisa” a fost furat din muzeul Louvre, Pablo Picasso s-a numărat
printre suspecți și a fost și el arestat. Suspect a fost atunci și poetul Guillaume Apollinaire. Autorul furtului
a fost însă un italian, Vicenzo Peruggia, arestat în anul 1913, când încerca să vândă tabloul.
42
Pentru dezvoltări, a se vedea C. Colombet, op. cit., p. 27.
29
concepția subiectivă asupra condiției originalității are și adversari, care sunt, în același
timp, adepți ai unei concepții obiective asupra criteriului originalității.
În concepția obiectivă asupra originalității, opera este demnă de protecție doar în
cazul în care diferă de ceea ce este cunoscut. În această concepție, accentul cade pe
rezultatul obținut, iar originalitatea se determină prin comparația ei cu opere anterioare.
Este, însă, de remarcat faptul că și în sistemul de copyright jurisprudența admite, totuși,
că operele nu trebuie să fie absolut merituoase sau unice43.
În contextul unei internaționalizări accentuate a protejării dreptului de autor (care
are ca urmare o uniformizare a regulilor de protecție) și a extinderii protecției pentru tipuri
de opere noi, condiția originalității pare a se îndepărta de sensul său subiectiv, apropiindu-
se de concepția obiectivă de interpretare a ei, iar reglementările comunitare și
jurisprudența mai nouă par mai atașate de concepția obiectivă asupra originalității decât
de cea subiectivă.
Între argumentele aduse în favoarea concepției obiective asupra condiției
originalității, amintim următoarele:
- asemănător invenției, care nu este brevetabilă decât dacă rezultă dintr-o
activitate inventivă, pentru a fi protejabilă prin drept de autor, opera trebuie să rezulte
dintr-o activitate creativă. Această activitate creativă impregnează opera de amprenta
personalității autorului și se prezintă ca un act psihologic, un act care dă naștere unui lucru
creat și obiectivat în realitatea exterioară a autorului44. Dar așa cum nu desfășoară o
activitate creativă acela care descoperă o operă preexistentă (un arheolog care descoperă
un tezaur nu devine autorul bijuteriilor, culegătorul de folclor care descoperă și
popularizează melodii, povești, versuri ori balade populare nu este autorul acestora)45, nu
este autor nici persoana care doar alege materialele care nu au influență asupra formei de
expresie, nici persoana care reproduce mecanic date și instrucțiuni fără a lăsa amprenta
personală asupra rezultatului etc.46;
- lipsește activitatea creativă și atunci când avem de-a face numai cu o
simplă alegere. Astfel se consideră că nu este suficient ca cineva să găsească un obiect
natural și să îi atribuie calitatea de operă de artă. Alegerea nu înlocuiește actul creator47,
acesta fiind, de altfel, motivul pentru care unii autori exclud din câmpul protecției prin
drepturi de proprietate intelectuală mărcile, unde, așa cum se știe, alegerea semnului este
importantă. De asemenea, nu constituie o operă lucrurile naturale a căror formă nu este
rezultatul activității umane. Este cazul, de exemplu, cu diversele pietre, rădăcini ori
ramuri de forme ciudate ori culori neobișnuite, puse pe un soclu și vândute ca obiecte de

43
W.R. Cornish, Intellectual property: Patens, Copyright, Trademarks and Allied Right, Sweet & Maxwell,
London, 1989, p. 269.
44
Pentru dezvoltări, a se vedea I. Cherpillod, op. cit., p. 60.
45
Pentru dezvoltări, a se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, Traité de propriété littéraire et artistique, Litec, Paris,
1994, p. 67.
46
Au fost însă considerate opere protejabile prin drept de autor o operă despre care s-a pretins a fi revelată
de o „Putere superioară” sau una scrisă de un medium aflat în transă și care a fost considerat autorul operei
datorită faptului că a pus-o în formă. A se vedea A.R. Bertrand, Le droit d’auteur et les droits voisins, 2 eme
ed., Dalloz, Paris, 1999, p. 121.
47
A se vedea I. Cherpillod, op. cit., p. 130.
30
artă. La fel stau lucrurile în cazul înregistrărilor imaginilor sau sunetelor din natură48. Dar,
dacă acestea sunt înregistrate, fixate și prelucrate, ele pot constitui opere originale;
- dreptul de autor nu se poate naște din simpla aplicare a unui savoir-faire
(know-how), cum nici îndemânarea tehnică ori abilitatea metodei folosite nu semnifică o
activitate creativă. Astfel, s-a decis că o coafură prezentată ca o tehnică de tăiere a părului
nu beneficiază de protecția dreptului de autor49; de asemenea, s-a negat calitatea de autor
realizatorului unei opere de televiziune a cărui contribuție nu constituie o creație
intelectuală proprie, ci este o simplă prestare de servicii tehnice50.
Rezultă că, în principiu, noțiunea de noutate, cu înțelesul de absență a
anteriorității, nu este operantă în materia dreptului de autor. Absența anteriorității, a
copierii, deși poate constitui o prezumție de originalitate, nu înseamnă automat prezența
originalității, după cum nici existența unei anteriorități, deși induce ideea (prezumția,
chiar) că suntem în prezența unei copii a operei preexistente, nu înlătură posibilitatea
originalității51.

Concepția CJUE asupra originalității

Cu toate acestea, găsim în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
hotărâri care au definit originalitatea de o manieră suficient de clară pentru a o putea
aplica fiecărui tip de operă protejabilă prin drept de autor.
În Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer (C-145/10, EU:C:2011:798, pct. 88),
Curtea a declarat că o creație intelectuală este proprie autorului său atunci când
reflectă personalitatea acestuia. În Hotărârea din 1 martie 2012, Football Dataco și alții
(C-604/10, EU:C:2012:115, pct. 39), Curtea a statuat că criteriul originalității nu este
îndeplinit atunci când constituirea unei baze de date este impusă de considerații
tehnice, de reguli sau de limitări care nu lasă loc niciunei libertăți de creație, precum
și că constituirea bazei de date ar fi impus, independent de crearea datelor pe care aceasta
le conține, o muncă și un know-how semnificative din partea autorului său nu poate, ca
atare, să justifice protejarea sa prin dreptul de autor dacă această muncă și acest
know-how nu exprimă nicio originalitate în alegerea sau dispunerea respectivelor date
(pct. 42).
În fine, pentru ca un obiect să poată fi considerat drept original, Curtea a stabilit
că este necesar și în același timp suficient ca el să reflecte personalitatea autorului său,
manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C-145/10, EU:C:2011:798, punctele 88, 89 și
94, precum și Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C-161/17, EU:C:2018:634,
punctul 14). În schimb, atunci când realizarea unui obiect a fost determinată de

48
A se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 69.
49
Tribunalul de Mare Instanță Paris, Prima cameră civilă, 26 aprilie 1989, apud A. Lucas, H.-J. Lucas, op.
cit., p. 68.
50
C.A.Paris, a 4-a cameră, 4 martie 1987, apud A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 68.
51
Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I, Editura Academiei (București – 1982), p. 77
citat în Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat,
All Beck (București – 2005), p.103
31
considerații tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei
libertăți de creație, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea
necesară pentru a putea constitui o operă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie
2012, Football Dataco și alții, C-604/10, EU:C:2012:115, punctul 39 și jurisprudența
citată) – aceste considerații fiind detaliate pe larg în Hotărârea din 12 septembrie 2012,
Cofemel, C-683/17, ECLI:EU:C:2019:721.

II.2. Condiții fără semnificație pentru protecție

II.2.1. Îndeplinirea de formalități

În prezent, constituirea depozitului legal este reglementată prin Legea nr.
111/1995, republicată52, denumirea legii fiind în prezent „Legea nr. 111/1995 privind
Depozitul legal de documente”. Conform art. 1 alin. (2) din această lege, „depozitul legal
reprezintă fondul intangibil al patrimoniului cultural național mobil”.
Depozitul legal cuprinde următoarele categorii de documente, produse în serie,
indiferent dacă sunt destinate unei difuzări comerciale sau gratuite:
a) cărți, broșuri, fascicole;
b) ziare, reviste, almanahuri, calendare și publicații seriale;
c) extrase din publicații seriale;
d) partituri muzicale;
e) reproduceri în serie ale albumelor, lucrărilor de artă grafică, plastică,
decorativă și fotografică, precum și ale ilustratelor și cărților poștale ilustrate;
f) atlase, hărți plane, în relief și globulare, planuri tipărite;
g) materiale de comunicare propagandistică, având caracter politic, administrativ,
cultural-artistic, științific, educativ, religios, sportiv: programe, anunțuri, afișe,
proclamații, planșe;
h) teze de doctorat și rezumate ale acestora, precum și cursuri universitare;
i) documente în formă electronică, pe următorul tip de suport: disc, casetă,
videocasetă, CD, DVD și, respectiv, cele pe următorul tip de suport: diafilm, diapozitiv,
microfilm, microfișă;
j) publicații, având caracter oficial, ale autorităților publice centrale și locale,
precum și culegeri de acte normative;
k) standarde și norme tehnice și de funcționare;
l) documente numismatice și filatelice;

52
M.Of. nr. 755 din 7 noiembrie 2007.
32
 m) orice alte documente tipărite sau multiplicate prin proceduri grafice sau fizico-
chimice, cum sunt: litografierea, fotografierea, fono – și videografierea etc., cu excepția
celor cu valoare redusă și care sunt stabilite de lege.
Se constată că depozitul legal cuprinde și documente care nu se bucură de protecție
prin drept de autor.
Depozitul legal este organizat, la nivel central, de către Biblioteca Națională a
României și are ca beneficiari: Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală
Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai
Eminescu” Iași, Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” Timișoara, Biblioteca
Militară Națională și Centrul de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Pitești.
Depozitul legal este organizat, la nivel local, de bibliotecile județene și de Biblioteca
Metropolitană București.
Sunt supuse obligației de trimitere, cu titlu de depozit legal, documentele
menționate mai sus, produse în România, precum și cele realizate în străinătate de către
persoane juridice române ori executate pentru acestea, indiferent dacă sunt destinate
difuzării în România sau în străinătate.
Documentele realizate în străinătate de către persoane fizice române ori
executate pentru acestea, indiferent dacă sunt destinate difuzării în România sau în
străinătate, pot fi trimise cu titlu de depozit legal. În cazul documentelor realizate în
străinătate de către sau pentru persoane juridice române, obligația de trimitere, cu titlu de
depozit legal, revine acestora (adică beneficiarilor români).
Pentru documentele produse în România, obligația de trimitere, cu titlu de depozit
legal, aparține producătorilor: edituri, persoane fizice sau juridice care realizează
documente în regie proprie, ateliere, case/studiouri de înregistrare, Banca Națională a
României, Regia Autonomă „Monetăria Statului”, Compania Națională „Poșta Română”
– S.A., precum și altor asemenea producători.
Numărul de exemplare necesare pentru constituirea depozitului legal este stabilit
de lege pe categorii de documente. Legea stabilește, de asemenea, distribuția acestora
către alți beneficiari ai depozitului (bibliotecile cele mai importante).
Biblioteca Națională a României este autorizată să exercite funcția de Agenție
Națională pentru Depozit Legal și are, în această calitate, următoarele atribuții:
a) asigură controlul bibliografic național – C.B.N. – asupra documentelor
prevăzute la art. 2 din Legea nr. 111/1995;
b) întocmește statistica oficială a edițiilor naționale;
c) atribuie numărul de Depozit legal;
d) atribuie numerele internaționale standardizate ale cărților – I.S.B.N. – și ale
publicațiilor seriale – I.S.S.N. – și întocmește catalogarea înaintea publicării – C.I.P.;
e) creează și gestionează baza de date a editurilor cu sediul în România;
f) urmărește și controlează modul în care persoanele fizice și juridice, obligate să
efectueze trimiteri cu titlu de depozit legal, se conformează acestei obligații;

33
 g) urmărește și controlează modul în care bibliotecile beneficiare prelucrează,
depozitează și conservă cărțile și celelalte documente primite cu titlu de depozit legal;
h) reține, prelucrează, depozitează și conservă, ca fond intangibil, câte un
exemplar din documentele primite cu titlu de depozit legal și distribuie celelalte
exemplare beneficiarilor prevăzuți de lege.

II.2.2. Genul, forma de exprimare, valoarea și destinația operei

Semnificația genului operei în cadrul dreptului de autor

Credem că expresia legală „modalitatea de creație” a fost utilizată de legiuitor cu
referire la genul operelor. Astfel, legea acordă protecție operelor, indiferent de genul
căruia aparțin: opere literare, științifice, muzicale, cinematografice, de artă aplicată, de
arhitectură ori de artă plastică; niciun gen de operă nu este exclus ab initio de la protecția
legală. Art. 7 este exemplificativ, nu limitativ având în vedere că se încheie cu expresia
„cum sunt”.
Criteriul genului prezintă, totuși, relevanță pentru acele cazuri în care apartenența
creației la un anumit gen îi conferă protecție în condiții speciale (de ex: operele de artă
aplicată, programele pentru calculatoare, operele cinematografice etc.).

Semnificația valorii operei pentru recunoașterea dreptului de autor

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, operele originale de creație
intelectuală sunt protejate independent de valoarea lor. S-a remarcat că „dreptul de autor
derivă din creație; în mod cert există suficiente grade în acest fapt al creației și, dacă legea
nu ar acorda protecție decât Homer-ilor sau Phidias-ilor ar fi, o putem spune, o lege
aplicată doar excepțional”.
Legea nu judecă operele, nu le apreciază nici valoarea, nici importanța, ea le
protejează pe toate, fără deosebire: lungi sau scurte, bune sau rele, folositoare sau
periculoase, produse ale geniilor sau ale spiritelor simple, produse ale muncii de durată și
realizate și cu un însemnat efort fizic (operele de artă plastică) sau ale răbdării și
perseverenței, ale studiului și ale cercetării îndelungate (operele științifice), ale
imaginației debordante, ale măiestriei în alegerea sunetelor, ale armoniei și ale ritmului
în operele muzicale. Toate operele literare și toate operele științifice beneficiază de
protecție, cu excepția celor excluse în mod expres de la protecția legală.
Interdicția de a lua în considerare criteriul valorii operei pentru acordarea
beneficiului protecției prezintă interes sub mai multe aspecte.
Potrivit primului dintre acestea se are în vedere valoarea operei din punct de
vedere estetic, al formei de exprimare atractive a ideilor, a conținutului de idei și a
modului în care acestea sunt formulate, explicate, îmbrăcate în cuvinte, cu alte cuvinte,
forma exterioară. Orice considerație asupra meritului, asupra calității ar supune protecția
operelor arbitrariului tribunalelor; dacă protecția ar depinde de gusturile și de opiniile

34
judecătorilor, atunci securitatea juridică a autorilor ar fi afectată. Desigur că, în cazul
operelor științifice, conținutul de idei este important, dar nu decisiv, pentru că ideile nu
sunt protejate prin drept de autor. Legea eticii în activitatea de cercetare (Legea nr.
206/2004), în contradicție cu Legea dreptului de autor, protejează, însă, și ideile.
Dreptul nu are căderea de a decide dacă o operă are sau nu valoare, de a face
distincție între artă și pseudo-artă. Legea trebuie să trateze în mod egal operele, perfecte
sau nu, pentru a se evita arbitrariul. Instanțele trebuie să-și îndeplinească doar misiunea
de a spune dreptul, lăsând academiilor dreptul de a decerna premii și istoriei dreptul de a
decide dacă opera a supraviețuit autorului și epocii în care a fost creată prin valoarea ei,
singura care îi va asigura nemurirea53.
Nici cantitatea nu trebuie avută în vedere la stabilirea protecției unei opere; un
nume de operă original, un poem de câteva versuri beneficiază de aceeași protecție ca și
un roman sau o enciclopedie.
Sub un alt aspect, nu se poate avea în vedere conținutul operei. Astfel, nu se va
putea refuza protecția datorită banalității ori caracterului contestabil sau greșit al tezelor
dezvoltate în lucrare (aplicare a principiului că ideile nu sunt protejate prin dreptul de
autor). De asemenea, nu se va putea refuza protecția operei datorită caracterului său
contrar bunelor moravuri, caracterului blasfemator sau anticlerical. Sigur, este posibil ca,
dacă opera este contrară ordinii publice și bunelor moravuri, să se interzică exercitarea
anumitor drepturi (chiar și dreptul de divulgare, credem) pe o perioadă determinată de
timp54, dar aceasta nu înseamnă că dreptul de autor asupra operei respective nu ar exista.
În ceea ce privește criteriul valorii operei, opiniile formulate în această problemă
nu sunt unitare55. Astfel, unii autori au subliniat că absolutizarea ideii protecției, indiferent
de orice criteriu de valoare, ar avea consecințe absurde și că experiența dovedește că o
renunțare fără nuanțări la orice judecată de valoare nu este posibilă în domeniul dreptului
de autor, că există limite dincolo de care nu putem vorbi de o creație intelectuală personală
în sensul legii dreptului de autor56. Jurisprudența operează, de altfel, cu criteriul
„meritului autorului” și chiar acela al „valorii operei”57 .

53
V. Roș, Dreptul proprietății intelectuale. Curs universitar, Ed. Global lex, București, 2000.
54
Poetul Charles Baudelaire (1821-1867), unul dintre cei mai importanți poeți francezi ai secolului al XIX-
lea, a fost obligat (împreună cu editorul său) să scoată 6 dintre poeziile publicate în cartea sa „Florile răului”
și condamnat, la 20 august 1857, la o amendă de 300 de franci, redusă ulterior la 50 de franci, poeziile fiind
considerate un simbol al depravării, morbidității și obscenității. Condamnarea, care a produs scriitorului un
pronunțat sentiment de eșec, deziluzie și deznădejde, a fost anulată abia în anul 1949, după ce o lege a fost
adoptată în anul 1946, spre a putea face posibilă revizuirea unei hotărâri penale de condamnare pentru opere
contrare moralei publice. Dar trebuie spus și că toată viața lui Baudelaire, de altfel scurtă (a murit la 46 de
ani), a fost aventuroasă și controversată. S-a bucurat însă, încă în viață fiind și mai ales după condamnarea
sa, de aprecierile lui Flaubert (și el victima a unui proces asemănător, dar în care a fost achitat) și Victor
Hugo. La data decesului lui Baudelaire, multe dintre scrierile sale nu fuseseră publicate, iar cele publicate
se epuizaseră. După decesul său, promotorii mișcării simboliste s-au declarat urmașii lui Baudelaire.
55
Cu excepția cretinilor, spune Gustave Flaubert, murim întotdeauna cu nesiguranța propriei valori și a
operelor noastre.
56
A. Dietz (apud Y. Eminescu, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, București, 1994, p. 46-47; Y. Eminescu,
Dreptul de autor. Legea nr. 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 82-83) consideră o
exagerare tendința jurisprudenței de a proteja ca „opere” cataloagele, tabelele, repertoriile de adrese etc.,
denumind acest fenomen „abuz de protecție”.
57
Y. Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr. 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 80-81.
35
 Alți autori consideră că niciun criteriu nu poate condiționa protecția operelor și a
autorilor, că protecția legală nu poate depinde de o apreciere de ordin estetic, extrem de
aleatorie, pentru că depinde de gusturile judecătorului chemat să se pronunțe. Această din
urmă opinie a fost împărtășită și de legiuitorul român care, acordând protecție operelor
de creație intelectuală independent de valoarea lor, lipsește instanțele de posibilitatea de
a verifica ori de a se pronunța asupra acestui aspect.

Semnificația destinației operelor

Lipsa de relevanță a destinației operei pentru protecția acesteia este rezultatul
aplicării teoriei numite a „unității artei”, conform căreia este lipsit de interes, pentru
acordarea protecției, faptul că produsul creației este o operă de artă pură sau de artă
aplicată, vizând un scop estetic, cultural sau unul utilitar.
Criteriul, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Lege, nu trebuie absolutizat. Uneori, chiar
legiuitorul exclude anumite categorii de opere de la protecție, chiar pe temeiul destinației
pe care o au: art. 9 din Legea nr. 8/1996 prevede că „Nu pot beneficia de protecția legală
a dreptului de autor următoarele:
a) (…..) (textul nepreluat aici include ideile, teoriile etc., asupra cărora vom
reveni);
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și
traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor,
cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia;
d) mijloacele de plată; (…)”.
Acestea se adresează populației, care trebuie să aibă acces la ele. Acestea trebuie
cunoscute de către toți cetățenii, de aceea difuzarea lor și posibilitatea de reproducere
trebuie să fie liberă. Ele aparțin domeniului public din momentul apariției, astfel că
utilizarea lor nu este supusă vreunei autorizări.
Legea noastră a consacrat expres această soluție în textul reprodus anterior, dar în
dreptul francez, soluția s-a impus pe cale jurisprudențială și doctrinară, arătându-se că
este conform cu destinația lor ca astfel de opere să fie cunoscute de toți cetățenii, iar
difuzarea și reproducerea lor să fie liberă58. Și la noi s-a întâmplat la fel sub regimul
decretului 321/1956, care nu prevedea expres faptul că simbolurile oficiale ale statului nu
beneficiază de protecție prin drept de autor.

II.3. Categorii de opere protejate

Așa cum am arătat și mai sus, legea drepturilor de autor oferă protecție tuturor
operelor de creație intelectuală, în orice domeniu, oricare ar fi modalitatea de creație,
modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor atâta vreme cât

58
A se vedea A. Françon, op. cit., p. 162.

36
sunt originale, sunt realizate într-o formă obiectiv perceptibilă și sunt susceptibile de a fi
aduse la cunoștința publicului.
Domeniul de aplicare al drepturilor de autor este unul foarte vast și greu de definit
limitativ. În continuare vom prezenta pe scurt categoriile principale de opere care sunt, în
cazul în care îndeplinesc condițiile generale de protecție, obiect al drepturilor de autor.
Mai menționăm doar că articolul 7 din legea 8/1996 enumeră, dar numai cu titlu
exemplificativ și sub rezerva îndeplinirii condițiilor de protecție, categoriile de opere care
sunt obiect al drepturilor de autor.

II.3.1. Operele literare propriu-zise

Opera literară este, în înțelesul care ne preocupă, creația în care ideile, gândurile,
concepțiile, sentimentele, trăirile, convingerile își găsesc expresia în cuvinte scrise sau
rostite și include o categorie mare de lucrări. Literatura este, de altfel, denumită, arta
cuvântului. În unele legislații, categoria include nu numai operele literare în înțelesul
strict al cuvântului, ci tot ceea ce am putea numi opere ale limbajului59 (romane, nuvele,
povestiri, poezii, opere dramatice, scrieri publicistice, conferințe, predici, pledoarii, orice
alte opere scrise sau orale scrisori literare), precum și operele științifice și tehnice ori
programele de calculator. Dar legea română se referă la operele științifice, scrieri
publicistice, programe pentru calculatoare ca fiind categorii distincte de opere, așa încât
ele vor face obiect de analiză separată.
Realizarea unei opere literare presupune trei etape: ideea, compoziția
(concretizarea ideii) și expresia (forma exterioară, perceptibilă simțurilor). Ideea rămâne,
însă, în afara oricărei protecții. De aceea, în cazul operelor literare, originalitatea se
examinează în raport cu compoziția și expresia. Există opere originale atât sub aspectul
compoziției și expresiei, cât și prin raportare numai la compoziție sau numai la expresie.
Aceasta nu înseamnă, însă, că pentru ca opera să beneficieze de protecție, ambele
elemente trebuie să fie originale. În unele cazuri este originală numai compoziția, expresia
fiind copiată în întregime: este cazul antologiilor, când compoziția este dată de alegerea
pasajelor din opera altuia și ordinea în care acestea sunt prezentate. În alte cazuri,
originală este numai expresia, compoziția fiind în întregime împrumutată, traducerile
fiind cel mai bun exemplu, în cazul lor contând modul în care se realizează transpunerea
în altă limbă fără a afecta compoziția, care trebuie respectată cu strictețe60.
Cu privire la operele literare propriu-zise, trebuie reținute următoarele:
- Sunt protejate indiferent de modalitatea fizică de realizare (scrise de mână,
dactilografiate de autor sau de un terț sub dictare, înregistrate audio, recitate);
- Ideea operei – nu este protejată în nici un caz și în nici o situație, ideile fiind expres
excluse de la protecție de lege;
- Compoziția operei, înțeleasă ca fiind concretizarea ideii și care reprezintă
structura, modul de îmbinare a diferitelor elemente, scenariul, caracterul sau

59
A se vedea, în acest sens, art. 2.2 al legii elvețiene din 1992 care vizează „operele ce recurg la limbaj, fie
că sunt literare, științifice sau altele”, apud A. Lucas, H.- J. Lucas, op. cit., p. 108, nota 179 la subsol.
60
A se vedea A. Françon, op. cit., p. 155; C. Colombet, op. cit., p. 29.
37
 fizicul personajelor, numele eroilor sau titlul61 - se bucură de protecție prin
drepturi de autor însă nivelul protecției variază în funcție de numărul și
complexitatea elementelor de structură, ceea ce înseamnă că o structură foarte
detaliată și complexă, aproape de nivelul expresiei, se bucură de o mai mare
protecție decât o structură mai simplă, vag definită, mai asemănătoare ideilor;
- Expresia operei, forma exterioară a acesteia, perceptibilă direct simțurilor, este
principalul obiect al protecției prin drepturile de autor, ea fiind cel mai extins
spațiu în care personalitatea autorului se poate manifesta.

II.3.2. Scrierile publicistice

Legea protejează „scrierile publicistice”, categorie în care credem că intră
articolele de presă, reviste, publicații științifice, periodice, dar și cele ce se difuzează prin
radio sau televiziune ori alte mijloace de comunicare publică.
Sub rezerva originalității, articolele de presă, care reprezintă categoria cea mai
vastă a „scrierilor publicistice”, dau naștere unui drept de autor, făcând parte din categoria
operelor literare. Intră în această categorie, în principiu, articolele de fond ale ziarelor ori
cele ce rezultă în urma investigațiilor jurnalistului, reportaje, analize politice, cronici,
critici culturale, fotografii, machete etc.62
Cu privire la scrierile publicistice, trebuie reținute următoarele:
- limitările aduse dreptului autorilor de scrieri publicistice sunt mai severe și mai
multe decât în cazul altor categorii de opere: bunăoară, dacă articolul în sine este
protejat, autorul sau titularul dreptului asupra acestuia nu se poate plânge totuși
de utilizarea articolului său în cadrul revistelor de presă63;
- de regulă, ziariștii își scriu articolele în cadrul atribuțiilor de serviciu, deci li se
aplică regimul autorilor salariați;
- ziarul, în întregul său, este o operă colectivă, astfel că drepturile morale ale
ziariștilor asupra propriilor articole suferă anumite limitări, iar drepturile
patrimoniale aparțin celui care este inițiatorul operei colective, sub numele și
responsabilitatea căruia se realizează;
- Interviurile sunt o categorie aparte de opere de presă; în măsura în care sunt
originale, dau naștere unui drept de autor în favoarea ambilor participanți – cel
care pune întrebările (cel care ia interviul) și cel care răspunde la întrebări (cel
care dă interviul) – fiind, așadar, o operă comună. Dar, dacă întrebările și
răspunsurile au ca obiect simple fapte și date, acestea nu sunt protejate [art. 9 lit.
f) din Legea nr. 8/1996].

61
Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), p.116
62
A se vedea P.Y. Gautier, Propriété littéraire et artistique, P.U.F., Paris, 1991, p. 65, nr. 38.
63
Pentru dezvoltări și puncte de vedere diferite, a se vedea D. Costea, Răspunderea civilă delictuală a
jurnalistului, teză de doctorat, Universitatea „Titu Maiorescu”, București, 2015.
38
 II.3.3. Discursurile, pledoariile, conferințele
Prelegerile, pledoariile, conferințele, predicile64, discursurile, cursurile orale65
etc., aparțin categoriei operelor orale, protejate ca și operele scrise, sub rezerva
originalității. Activitatea profesională a avocatului și, în mod special, pledoaria acestuia
poartă pecetea personalității avocatului. Prestația avocatului este – lato sensu – o operă și
ceea ce definește opera este originalitatea, ca expresie a personalității autorului.
Specific acestora este faptul că ele sunt aduse la cunoștință publică pentru prima
oară în formă orală, fiind lipsit de relevanță, pentru a le caracteriza ca atare, faptul că
anterior sau ulterior divulgării lor în această modalitate, au fost sau nu înregistrate pe un
suport.
Cu privire la aceste categorii de opere, trebuie reținute următoarele:
- Acestea sunt protejate chiar dacă sunt divulgate în formă orală;
- În cazul discursurilor politice, în cazul în care acestea sunt „texte oficiale”, legea
le exclude de la protecție. Aceeași este soluția și pentru pledoariile avocaților în
cazul în care sunt redate în preambulul hotărârilor judecătorești66.

II.3.4. Programele pentru calculatoare

Încadrarea programelor pentru calculator într-una din categoriile de opere
protejate anterior apariției lor a fost dificil de realizat. Deși deosebirile dintre programele
pentru calculator și operele literare propriu-zise sunt de netăgăduit, probabil tocmai
pentru a depăși dificultatea la care ne refeream anterior, Acordul TRIPS [art. 10 alin. (1)]
a prevăzut expres că aceste programe, fie că sunt exprimate în cod sursă, fie în cod obiect,
vor fi protejate ca opere literare conform Convenției de la Berna, soluție consacrată și în
dreptul UE prin Directiva 2009/24/CE.
Problema originalității acestora constituie, de asemenea, obiect de controversă,
pentru că vocația programelor pentru calculatoare nu este aceea de a transmite oamenilor
sentimente și nici chiar informații, ci aceea de a permite utilizarea unor mașini. În cele
din urmă, s-a admis că programele pentru calculatoare sunt opere de creație intelectuală,
opere ale spiritului, originale în compoziția și expresia lor și că ele sunt protejabile în
cadrul dreptului de autor ca opere literare.
Legea SUA din 1976 privind copyright-ul, prima lege care a inclus programele
pentru calculatoare în rândul operelor protejabile, impune și în cazul acestora condiția
originalității, lăsând însă tribunalelor sarcina de a determina, de la caz la caz, programele
care pot beneficia de protecție. Aceeași lege, printr-o modificare ce i-a fost adusă la 12

64
În una dintre epigramele sale celebre, Nicolas Boileau (1636-1711) reia o idee a lui Martial atunci când
spune: „On dit que l’abbé Roquette / Prêche le sermons d`autrui / Moi qui sais qu`il les acheté, / Je soutien
qu`ils sont à lui” (Se spune că abatele (preotul) Roquette / predică predicile altuia / eu care știu că le-a
cumpărat / Susțin că acestea sunt ale lui), ironia vizând, ca și la Martial, imposibilitatea reală a dobândirii
calității de autor altfel decât prin faptul creației. Apud A. Lucas, H. Lucas, A. Lucas-Scloetter, op. cit. p. 4.
65
În perioada interbelică, Istrate Micescu a ținut la Facultatea de Drept din București un curs de drept civil
care nu a fost scris de autor. Cursul a fost publicat de un fost student al autorului în anii `90.
66
Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), p.118.
39
decembrie 1980, a definit programele pentru calculatoare ca fiind: „o suită de instrucțiuni
destinate a fi utilizate direct sau indirect într-un calculator pentru a obține anumite
rezultate”.
Cu privire la programele pentru calculatoare, trebuie reținute următoarele:
- În cazul acestor opere se protejează: Materialul de concepție pregătitor; Codul
sursă; Codul obiect; Manualul de utilizare.
- Pentru programele de calculator, originalitatea este liberă de orice conotație
estetică. Vag definită, ea lasă loc unei largi puteri de apreciere a judecătorului,
care va cerceta în ce măsură soluțiile, căile alese de autor poartă marca
personalității acestuia ori dacă el a avut cu adevărat posibilitatea alegerii pentru a
se concluziona că amprenta personală era posibilă și necesară67.

II.3.5. Operele științifice

Opera literară se adresează sentimentelor, pe când opera științifică se
adresează inteligenței. Rostul operei științifice nu este acela de a produce și impresiona
prin valori estetice, ci de a transmite informații, într-o formă cât mai inteligibilă. De
aceea, limbajul operelor științifice este, într-o anumită măsură, standardizat, iar în unele
cazuri (a se vedea lucrările științifice în domeniul științelor exacte), cu greu se poate vorbi
despre originalitate în sensul uzual al condiției în cadrul dreptului de autor.
Operele științifice pot fi și ele scrise sau orale, Legea enumerând, între acestea,
în art. 7 lit. b): comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele
și documentațiile științifice.
Această categorie de opere a făcut obiectul unor îndelungate dispute doctrinare,
considerându-se că este necesară o demarcație clară între operele științifice, care dau
naștere unor drepturi de autor, și rezultatele științifice relevate de o asemenea
lucrare și pentru care ar fi necesară o protecție specifică.
Cu privire la operele științifice, trebuie reținute următoarele:
- Nici în cazul acestor opere nu pot fi protejate, prin drepturi de autor, ideile,
teoriile, conceptele, descoperirile sau invențiile conținute de o astfel de operă;
- Având în vedere caracterul utilitar al acestui tip de operă, precum și constrângerile
care derivă din acesta, protecția oferită acestor tipuri de operă este, de cele mai
multe ori, limitată la a proteja împotriva copierii servile a expresiei din conținutul
lor.

II.3.6. Cursurile universitare și manualele școlare

Cursurile universitare fac obiectul protecției dreptului de autor, conform art. 7 lit.
b) din Legea nr. 8/1996. Așa cum se menționează în același text al legii, aceste opere se
bucură de protecție, indiferent că este vorba despre cursuri tipărite sau despre cursuri
ținute oral în fața auditoriului.

67
Ibidem.
40
 În favoarea tezei potrivit căreia și cursurile orale trebuie să se bucure de protecție
se aduc următoarele argumente:
- cursurile nu sunt destinate oricărui public, ci exclusiv studenților;
- cursurile nu prezintă caracterul de actualitate sau de interes comun, cum este
cazul discursurilor politice;
- este adevărat că învățământul este public, dar profesorul nu este un funcționar al
statului obligat să-și cedeze operele pe care le realizează în cadrul atribuțiilor de serviciu.
Profesorul se angajează, chiar în sistemul public al învățământului, să susțină doar un
curs, să-l prezinte oral. Or, aceasta dă studenților doar dreptul de a lua note la curs,
nefiindu-le permis să le reproducă, să le imprime și să le multiplice, fără acordul autorului.
În privința reproducerii cursului, aceasta este permisă, potrivit art. 34 din Legea
nr. 8/1996, fără acordul autorului, doar pentru uzul personal și sub condiția ca
reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor
sau pe titularul dreptului de utilizare.
Cu privire la aceste categorii de opere, trebuie reținute următoarele:
- Cursurile universitare sunt protejate indiferent dacă sunt comunicate public în
formă scrisă sau orală;
- Sunt supuse la două tipuri de limitări: 1) limitarea derivată din caracterul lor de
opere de serviciu, ceea ce permite angajatorilor să le folosească în realizarea
obiectului propriu de activitate; limitarea derivată din copia privată pe care
studenții o pot realiza pentru uzul personal și fără ca aceasta să contravină utilizării
normale a operei sau să îl prejudicieze pe autor sau pe titularul dreptului de
utilizare68.

II.3.7. Compozițiile muzicale

Muzica este arta al cărei mijloc de exprimare îl constituie sunetele. Formele de
exprimare sunt multiple și în cazul operelor muzicale: vocală, instrumentală, de cameră,
simfonică, populară etc. Între noile forme de exprimare de dată recentă se numără muzica
electronică.
În cazul operelor muzicale se disting: melodia, ritmul și armonia, opera fiind
rezultatul combinării acestora.
Melodia este elementul principal al muzicii, al operelor muzicale. Melodia este
definită ca fiind succesiunea de sunete cu înălțimi și durate diferite, îmbinate după
anumite reguli pentru a alcătui o unitate cu sens expresiv. Melodia este, deci, tema operei.
Deoarece constituie osatura compoziției muzicale, o jurisprudență mai veche refuza
protejarea melodiei prin drept de autor, asimilând-o ideii. Ulterior, însă, acest mod de
abordare a problemei a fost abandonat, asimilarea fiind falsă: dacă ideea se adresează
inteligenței, putând fi exprimată în mai multe forme variate care vor fi protejate, melodia

68
Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), p.123.
41
se adresează sensibilității, neputând face obiectul mai multor expresii și fiind ea însăși o
creație de formă, va fi protejată69.
Armonia semnifică îmbinarea melodioasă a mai multor sunete, concordanța
fonică între sunete. Armonia rezultă din emisia simultană a mai multor sunete: acestea
sunt acordurile70; acordurile, considerate izolat, nu sunt susceptibile de apropriere, pentru
că sunt în număr limitat și, ca și notele muzicale, sunt la dispoziția tuturor compozitorilor,
fiind utilizate de mult timp. Dar juxtapunerea armoniei la o melodie dă naștere
elementului protejat, combinarea acordurilor, care sunt în număr nedefinit, se pretează la
apropriere, pentru că acestea sunt creații de formă, în ele manifestându-se personalitatea
autorului: juxtapunerea a două melodii conduce la aceeași soluție.
Ritmul a fost definit ca „senzația determinată prin raporturile de durată relativă,
fie de diferite sunete consecutive, fie de diverse repercusiuni sau repetări ale aceluiași
sunet sau zgomot”71; la fel ca și armonia, nici ritmul în sine nu se pretează unei aproprieri,
fiind o schemă, o amenajare abstractă, o metodă de prezentare72; nimeni nu și-ar putea
apropria, de exemplu, ritmul de tangou. Creația intelectuală protejabilă apare ca rezultat
al juxtapunerii ritmului la o melodie, iar aici există un număr infinit de posibilități.
Aceasta înseamnă că, în cazul operelor muzicale, atât melodia, cât și ritmul,
și armonia sunt susceptibile de protecție în cadrul dreptului de autor dacă sunt
originale73. Astfel, o melodie nouă, indiferent de armonia și ritmul care îi sunt juxtapuse,
duce la crearea unei opere absolut originale; dacă, însă, pe o melodie veche se suprapune
un ritm ori o armonie nouă se obține o operă derivată74.
Cu privire la aceste categorii de opere, trebuie reținute următoarele:
În cazul acestui tip de opere sunt protejate (dacă îndeplinesc condițiile generale
de protecție):
- Juxtapunerea armoniei (îmbinarea melodioasă a mai multor sunete, concordanța
fonică între sunete75) la o melodie (succesiunea de sunete cu înălțimi și durate
diferite, îmbinate după anumite reguli pentru a alcătui o unitate cu sens expresiv);
- Juxtapunerea ritmului („senzația determinată prin raporturile de durată relativă,
fie de diferite sunete consecutive, fie de diverse repetări ale aceluiași sunet sau
zgomot” 76) la o melodie.

69
C. Colombet, op. cit., p. 56.
70
Ibidem.
71
P. Dunant, Du droit des compositeurs de musique, teză, Geneva, 1892, p. 38, apud C. Colombet, op. cit.,
p. 57.
72
A se vedea, în acest sens, H. Desbois, op. cit., p. 109.
73
A. Françon, Cours de propriété littéraire, artistique et industrielle, Litec, Paris, 1996, p. 165.
74
A se vedea C. Colombet, op. cit., p. 57.
75
Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), p.123
76
Claude Colombet, Proprieté litteraire et artistique et droits voisins, 7eme, Dalloz (Paris – 1997), p. 56 cit.
în Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), pp.123-124
42
 În cazul în care juxtapunerile de mai sus se referă la o melodie preexistentă opera
obținută este calificată drept operă derivată77.
Instanțele chemate până în acest să se pronunțe asupra unor situații de acest fel au
interpretat acest tip de utilizare prin prisma încadrării ei sau nu într-una din limitările
expres prevăzute de lege, fără a adăuga noi excepții cu privire la operele muzicale.

II.3.8. Operele coregrafice, pantomimele și numerele de circ

Numerele coregrafice, pantomimele, numerele de circ reprezintă forme de
manifestare a creativității umane care nu aparțin niciunei alte forme de artă. Așa cum nici
muzica în sine nu este narativă, coregrafia și pantomima nu sunt nici drame, nici relatări
istorice, sunt arte distincte. Coregrafia și pantomima reprezintă aranjamente în timp și în
spațiu, care utilizează pentru acestea corpul uman, iar originalitatea lor derivă din
aranjamentul unic al pașilor, al gesturilor, a mișcărilor corpului, expresia feței.
Se protejează în cazul acestor opere doar înlănțuirea de mișcări și nu pașii sau
mișcarea în sine78.

II.3.9. Operele audiovizuale

Constituie obiect al dreptului de autor operele cinematografice, precum și orice
alte opere audiovizuale originale [art. 7 lit. e) din Legea nr. 8/1996]. Prin alte opere
audiovizuale se înțeleg operele videografice și operele multimedia79. Opera audiovizuală
este definită, în art. 64 din Legea nr. 8/1996, ca fiind opera cinematografică „exprimată
printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o
succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete”, definiție care ni se pare, în
continuare, criticabilă pentru că, în lipsă de sunet, nu se poate vorbi despre operă audio80.
Cinematografia este, în același timp, artă, tehnică și industrie: o artă „a șaptea”,
pentru că este un mod de exprimare a ideilor și sentimentelor, o tehnică, pentru că
presupune mijloace tehnice de înregistrare pe un suport a imaginilor și sunetelor și pentru
redarea lor, o industrie, pentru că realizarea de filme (de opere audiovizuale) presupune
investiții financiare, activități multiple și de natură diferită și obținerea de profit81.
Filmul este, potrivit lui H. Desbois, „o succesiune de imagini pe care aparatul de
proiecție le pune în mișcare pe ecran, în fața ochilor spectatorilor”. Realizarea unui film
constituie o întreprindere complexă, comportând o serie de activități creatoare pentru care

77
În cazul în care juxtapunerile de mai sus se referă la o melodie preexistentă opera obţinută este calificată
drept operă derivată
78
Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), pp.124-127
79
Pentru o tratare completă a regimului operelor audiovizuale, a se vedea Gh. Gheorghiu, Operele
audiovizuale, Ed. Lumina Lex, București, 2004.
80
A se vedea V. Roș, Dreptul proprietății intelectuale. Curs universitar, Ed. Global lex, București, 2000.
Credem că nici măcar împrejurarea că denumirea de „opere audiovizuale” pare a fi folosită ca denumire
generică pentru o categorie de creații nu justifică definirea defectuoasă. Primele filme sonore s-au realizat
în 1927.
81
Y. Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr. 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 96.
43
suportul material este (aproape?!) indispensabil82, iar astăzi este aproape unanim admis
că opera cinematografică este rezultatul „unei fuziuni și nu al juxtapunerii de opere
distincte, ceea ce face să dispară atât autonomia contribuțiilor individuale, cât și, în
general, posibilitatea de a le exploata separat”83. De aceea, în cazul operelor
cinematografice, esențial nu este caracterul individual sau personal al activităților prestate
de numeroșii săi creatori, ci faptul că aceste activități trebuie să reprezinte elemente de
contribuție la crearea filmului ca tot unitar din punct de vedere artistic și juridic.
Operele cinematografice propriu-zise se realizează, de regulă, după scenarii, la
rândul lor realizate după opere preexistente, de aceea, într-o corectă și exigentă aplicare
și interpretare a regulilor dreptului de autor, ele ar trebui să fie calificate ca opere derivate.
După unii autori, „la fel cum fotografia ocupă și fructifică terenurile abandonate de
pictură, cinematograful culege și perfecționează ceea ce a abandonat romanul”84. S-a
remarcat însă, de alți autori, că în „cazul filmului, adaptarea nu are loc în interiorul
aceluiași gen, ceea ce determină o tendință naturală a operei cinematografice de a se
emancipa de opera adaptată”85.
Cât privește condiția originalității operelor cinematografice, aceasta a constituit
obiect de îndelungată dispută. Urmare a disputelor aprinse pe marginea acestei probleme,
în textul Convenției de la Berna, cu ocazia revizuirii care a avut loc la Conferința de la
Bruxelles din 1948, s-a decis, prin art. 14 bis, care a fost atunci introdus, că opera
cinematografică este protejată ca operă originală, sub condiția de a nu se aduce atingere
drepturilor de autor asupra oricărei opere care ar fi putut fi adaptată sau reprodusă86.
Cu privire la aceste categorii de opere, trebuie reținute următoarele:
Sunt, prin lege, calificate drept opere comune, autor principal fiind regizorul sau
realizatorul alături de ceilalți autori precum autorul scenariului, autorul dialogului, autorul
muzicii special create pentru această operă, autorul grafic pentru operele de animație sau
al secvențelor de animație.
Legea permite calificarea ca autori a altor persoane cu o contribuție semnificativă
la realizarea operei prin contactul semnat între regizor sau realizator și producător.
Operele audiovizuale face excepție și de la principiul protecției operei indiferent
de modul de exteriorizare, prin natura lor aceste opere impunând ca forma susceptibilă de
comunicare publică să îmbrace o formă perceptibilă auditiv și vizual, în caz contrar
putându-se bucura de protecție ca alt tip de operă;

82
Sunt autori care consideră că evoluția tehnică permite realizarea de opere audiovizuale pentru a fi
transmise în direct, fără ca acest lucru să împieteze asupra naturii acestora. În acest sens, a se vedea Gh.
Gheorghiu, op. cit., p. 46. Noi credem că această ipoteză este reglementată de art. 94 din Legea nr. 8/1996
(M.O.f nr. 60 din 26 martie 1996), care recunoaște și protejează drepturile organismelor de radio și
televiziune asupra propriilor emisiuni.
83
Y. Eminescu, op. cit., p. 54.
84
S. de Faultrier-Travers, Le droit d’auteur dans l’edition, Impr. Nationale, 1993, Paris, p. 37
85
Y. Eminescu, op. cit., p. 52.
86
În sensul că, în cazul operelor audiovizuale, „conceptul de originalitate nu diferă de cel utilizat pentru
alte genuri creative, dar trebuie delimitat de procesele tehnice, datorită importanței pe care acestea o au în
procesul de elaborare a operei”. A se vedea Gh. Gherorghiu, op. cit., p. 41.

44
 Se bucură de protecție atât operele audiovizuale cu un conținut imaginativ ridicat
cât și cele cu un conținut mai redus (de exemplu filmele documentare), acestea din urmă
bucurându-se de protecție ca urmare a alegerii originale a modului de alegere, asamblare,
comentare, explicare și prezentare a subiectului87.

II.3.10. Operele fotografice

Constituie obiect al dreptului de autor fotografiile și orice alte opere exprimate
printr-un procedeu analog fotografiei [art. 7 lit. f) din Legea nr. 8/1996]. Sunt considerate
opere fotografice și fotogramele peliculelor cinematografice, dar sunt excluse de la
protecție fotografiile unor scrisori, acte, documente de orice fel, desene tehnice și alte
asemenea (art. 85 din Legea nr. 8/1996).
Între operele de artă protejate, fotografiile prezintă o particularitate, determinată
de modul de realizare, respectiv, o combinație de procedee mecanice, fizice și chimice,
al căror rezultat constă în transpunerea pe un suport a unor imagini reale88, calitățile
artistice fiind date de activitățile pregătitoare. Din această cauză, statutul fotografilor a
fost mult timp indecis89.
Fotografia are astăzi numeroase întrebuințări, fiind folosită în activitatea de
cercetare, în industrie, în domeniul militar, în educație, în presă, în publicitate etc.
Capabile să păstreze vii amintirile, fotografiile au devenit cele mai obișnuite suveniruri,
iar prin cinematografie și-a sporit valoarea și numărul de aplicații în industrie și cercetare
și a devenit un instrument de divertisment. Astăzi, când noi procedee de fixare a
imaginilor tind să înlocuiască vechile aparate de fotografiat, se recunoaște că puține
invenții au cunoscut atâtea întrebuințări ca fotografia90. În cele ce urmează, ne vom ocupa
numai de aplicațiile artistice ale fotografiei, de protecția operelor fotografice în cadrul
dreptului de autor, făcând însă, de la început, precizarea că, în fața problemelor pe care
protecția operei fotografice le ridică, doctrina franceză a remarcat că protecția
fotografiilor se adaptează cu greutate regimului proprietății literare și artistice și că era,
poate, preferabilă protecția acestor creații într-un regim autonom91.

87
Charles Debbasch, Droit de l’audiovisuel, Dalloz (Paris – 1991), p. 617 cit în Viorel Roș, Dragoș Bogdan,
Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All Beck (București – 2005), p.128
88
Există deja tehnici de fixare a imaginilor mult mai complexe.
89
Constituția SUA din 1790, prin art. 1, parag. 8, alin. (8), conferă un drept exclusiv autorilor și
inventatorilor asupra „scrierilor” lor, fotografiile fiind incluse în categoria operelor protejate printr-o lege
din 1865. Reproducerea printr-un procedeu litografic a unei fotografii a lui Oscar Wilde, pentru care autorul
reproducerii a obținut un „copyright” și punerea acesteia în vânzare a provocat un litigiu în care s-au pus
în discuție două probleme: neconstituționalitatea legii din 1865 care adăuga la textul Constituției din 1790
și lipsa vocației la protecție a fotografiilor care, „nefăcând decât să reproducă trăsăturile unei persoane, nu
pot fi considerate operă de autor”. Litigiul a dat Curții Supreme a Statelor Unite, în 1884, ocazia de a decide
că legea din 1865 este constituțională, iar cuvântul „scriere” folosit în textul Constituției este susceptibil de
o interpretare mai largă, prin acest cuvânt trebuind să se înțeleagă orice formă posibilă de scriere, pictură,
gravură, heliogravură etc., prin care ideile unui autor capătă o expresie vizibilă. A se vedea J.-M. Baudel,
op. cit., p. 20.
90
M.H. Hart, 100 de personalități din toate timpurile care au influențat evoluția omenirii, Traducere de D.
Constantin, Ed. Lider, București, 2004, p. 248-249.
91
H. Desbois, Le droit d`auteur en France, ed. 3, Dalloz, Paris, 1978, p. 85; A. Françon, Cours de propriété
littéraire, artistique et industrielle, Litec, Paris, 1996, p. 169 – 170.
45
 Operele fotografice, precum și cele exprimate printr-un procedeu analog
fotografierii, constituie operă protejată, potrivit art. 7 lit. f ) din Legea nr. 8/1996. Dar
fotografiile, ca opere protejabile în cadrul dreptului de autor, ridică probleme din două
puncte de vedere: al modului de realizare (prin procedee mecanice, fizice și chimice) și
al unor limitări cu caracter special, impuse de nevoia protejării unor terți.
Discuțiile pe marginea protecției fotografiilor au relevat existența a trei opinii:
(i) într-o primă opinie, se susține că fotografiile sunt rezultatul unor operații de tip
mecanic, fizic și chimic. Personalitatea fotografului nu intervine decât înainte de
încadrarea imaginii, care dă naștere clișeului – deci în faza de pregătire – sau ulterior
realizării clișeului, când acesta se retușează. În această teză, fotografia nu poate fi
protejată ca operă.
(ii) într-o a doua opinie, diametral opusă celei dintâi, se consideră că fotografiile
sunt opere protejabile fără nicio discriminare92. În argumentarea acestei opinii, se susține
că legea protejează desenele, oricare ar fi procedeul folosit pentru a le obține, respectiv
de mâna omului sau prin procedee mecanice.
Aceste două teorii sunt criticabile, prima, pentru că permite plagiatul fără
sancțiune și ignoră că faptul că există fotografii comparabile cu operele de artă, a doua,
pentru că, în cazul desenelor, ceea ce se protejează nu este desenul însuși, ci execuția
personală a desenului93.
(iii) a treia teză a propus un sistem eclectic, care operează cu o selecție între
clișeele artistice și cele lipsite de acest caracter94. Acest criteriu a fost adoptat și de
legiuitorul român, prin Decretul nr. 321/1956, care, în art. 9, includea în rândul operelor
protejate „fotografiile artistice”. Dar, introducerea unor criterii selective este contrară
principiului potrivit căruia opera este protejată independent de orice criteriu de valoare.
Cu privire la aceste categorii de opere, trebuie reținute următoarele:
- Problemele legate de protecția prin drept de autor a fotografiilor derivă din
modalitatea de realizare a acestora, fotografiile fiind rezultatul unei combinații de
procedee mecanice, fizice, chimice și/sau electronice controlate de voința umană;
- În cazul acestora așadar originalitatea lor rezidă în actele pregătitoare și nu în cele
care, în mod direct, fixează imaginea;
- Operele fotografice sunt protejabile în măsura în care în realizarea lor permit
autorului lor să își manifeste personalitatea.

92
Elton John este un colecționar pasionat de fotografii artistice, colecția sa numărând peste 2.500 de astfel
de opere de artă. El a făcut să crească enorm cotele unor artiști fotografi, achiziționând operele acestora la
prețuri fabuloase. Astfel, o lucrare al lui Andre Kertesz din 1926 („Pipa și ochelarii lui Mondrian”) a fost
achiziționată cu suma de 376.120 dolari SUA, o fotografie din 1936, făcută de Man Ray, a fost achiziționată
cu 122.500 lire sterline în 1993, iar alte două printuri ale aceluiași autor, făcute iubitei lui Kiki de
Montparnasse în 1926 au fost achiziționate de celebrul cântăreț cu suma de 607.500 dolari SUA. Apud L.
Marcu, în Evenimentul Zilei nr. 3384 din 27 mai 2003, p. 16.
93
C. Colombet, op. cit., p. 66.
94
Claude Colombet arată că jurisprudența franceză a introdus acest criteriu selectiv, statuând că fotografiile
necesită să fie protejate când fotograful a făcut proba gustului, abilității, discernământului său. Aplicând
aceste criterii, instanțele franceze au decis că nu sunt protejabile fotografiile făcute din avion, deoarece ele
relevă doar calitățile operative. A se vedea C. Colombet, op. cit., p. 66.
46
 II.3.11. Operele de artă grafică sau plastică
Artele plastice sau artele frumoase este denumirea dată grupului de arte alcătuit
din: pictură, sculptură, desene, grafică, gravură. Specific acestora este exprimarea prin
imagini vizuale, cu ajutorul liniilor și culorilor sau a combinațiilor de linii și culori. Ceea
ce protejează dreptul de autor, în cazul artei plastice, este opera determinată, iar nu stilul
de execuție; spre exemplu, un pictor ar putea prelua ideea „obiectelor moi” din celebrul
tablou al lui Salvador Dali, dar, câtă vreme nu va prelua și niște elemente caracteristice
ale tabloului respectiv, nu va exista contrafacere95. Nici în arta plastică nu este protejată
ideea, privită ca temă a operei. Numai forma acestei idei, modul cum artistul a înțeles să
o redea prin compoziția operei, prin pozițiile și expresiile personajelor, culorile folosite,
luminile și umbrele, combinațiile de culori și de linii etc., intră în sfera noțiunii de operă
și poate fi protejată.
La baza protecției acestei categorii de opere, care se adresează, ca și operele
muzicale simțurilor (în concret văzului), stă individualitatea operei, care se manifestă în
compoziția și expresia ei și care este indisolubil legată de execuția personală. În același
timp, opera de artă plastică se caracterizează și prin faptul că, practic, opera nu poate fi
disociată de suport.
În cazul acestor tipuri de opere, definiția tradițională, subiectivă, a originalității
(marcă a personalității autorului) se aplică fără niciun fel de problemă96. Originalitatea
poate exista atât în „reprezentarea intelectuală” a artistului (compoziție), cât și în execuția
materială a operei97. Compoziția, adică planul, poate da naștere unei opere proprii (schiță,
eboșă), care poate fi protejată independent de opera finală. Dacă nu există lucrări
pregătitoare, originalitatea se manifestă în compoziția și expresia operei de artă plastică.
Locul în care se manifestă cel mai pregnant specificul originalității operei de
artă plastică este execuția personală. Această execuție, neimportantă în cazul operei
literare, dobândește în cazul operei de artă plastică o asemenea importanță, încât devine
o condiție necesară, dar și suficientă a protecției. Nicio operă de artă plastică nu va fi
protejată în lipsa unei execuții personale (pictare, dăltuire, modelare) și, de îndată ce opera
este rezultatul unei astfel de execuții, protecția nu poate fi refuzată, iar cel care a executat
opera are calitatea de autor. Totuși, pentru operele realizate în colaborare, această
observație trebuie amendată, pentru că, în acest caz, poate fi și trebuie recunoscut coautor
al unei opere de artă plastică persoana care, fără a executa ea însăși opera, a descris-o.
Cu privire la aceste categorii de opere, trebuie reținute următoarele:
- Această categorie de opere include: picturile, sculpturile, desenele, operele de
grafică și gravură. Trebuie menționat că instalațiile grafice de tip multimedia se
încadrează, de regulă, în categoria operelor audiovizuale;
- Ceea ce se protejează este opera determinată și nu stilul de execuție98;
- Sunt protejate atât compoziția operei cât și expresia acesteia;

95
A.R. Bertrand, op. cit., p. 788.
96
A se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 126.
97
H. Desbois, op. cit., nr. 60.
98
H. Desbois, op. cit., nr. 60.
47
 - Compoziția poate fi protejată chiar și separat de expresie, ca operă individuală,
atâta vreme cât îndeplinește criteriile generale de protecție99;
- Sunt opere originale de artă plastică și copiile, în număr limitat, făcute de artist
sau cu autorizarea sa;
- Sunt admise la protecție și operele derivate realizate după opere de artă grafică
sau plastică dar numai dacă sunt realizate cu acordul titularului de drepturi asupra
operei preexistente și numai dacă îndeplinesc condițiile generale de protecție.

II.3.12. Operele de arhitectură și condiția originalității

Arhitectura este știința și arta de a proiecta și construi clădiri. Constituie obiect al
dreptului de autor, potrivit art. 7 lit. h) din Legea nr. 8/1996, operele de arhitectură,
inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură.
Arhitectura este, în același timp, artă și știință. Arhitectul este protejat, însă, ca artist
creator de forme originale, și nu ca tehnician care folosește procedee pur inginerești100.
Pentru Constantin Brâncuși, artist plastic, nu arhitect și tocmai de aceea mai credibil decât
orice arhitect ar fi făcut această afirmație, „arhitectura este sculptură locuită”.
Analiza art. 7 și 84 din Legea nr. 8/1996 relevă că operele de arhitectură au un
dublu obiect: pe de o parte, planurile, machetele și lucrările grafice care formează
proiectele de arhitectură, iar pe de altă parte, opera edificată.
Criteriul originalității trebuie examinat, însă, diferențiat pentru cele două
categorii de opere de arhitectură.
În cazul operelor de arhitectură propriu-zise, protejabile ca opere nu sunt orice
edificii, orice construcții, ci doar acelea care prezintă o notă de originalitate. Această
originalitate poate fi dată de desenul general al construcției, de materialele alese și modul
de folosire și de dispunere, de proporțiile clădirii și de ornamentația sa. Nu vor fi protejate,
ca o consecință a excluderii de la protecție a ideilor, metodele și tehnicile arhitecturale,
studiile și calculele de rezistență, aplicarea simplă a regulilor și a legilor specifice
proiectării și construcției de clădiri.
În jurisprudența franceză a fost refuzată protecția operelor de arhitectură sub
pretextul că aveau finalitate industrială, și nu artistică sau pentru că erau ridicate conform
practicii curente fără a fi rezultatul unor studii speciale101. Credem că, pentru protecția
operei arhitecturale, este absolut indiferentă destinația clădirii sau dacă există ori nu studii
speciale, ceea ce contează este numai originalitatea realizării.
Arhitectul are asupra operei sale drepturi morale și drepturi patrimoniale. Acestea
îi conferă autorului dreptul de a pretinde ca numele său să fie aplicat pe opera de
arhitectură al cărei autor este și de a se opune la aplicarea pe operă a numelui altuia.
Autorul are, de asemenea, dreptul de a se opune la reproducerea operei fără
consimțământul său. Totuși, autorul unei opere de arhitectură nu se poate opune la

99
Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), p.138
100
C. Colombet, op. cit., p. 64.
101
În acest sens, a se vedea, A.R. Bertrand, Le droit…, op. cit., p 793.
48
reproducerea operei sale amplasată permanent în locuri publice în cazul în care nu această
operă este subiectul principal al unei astfel de reproduceri102. Această limitare a
drepturilor autorului operei de arhitectură (și al oricărei opere de artă plastică amplasată
permanent în locuri publice) face posibilă reproducerea ei, fără consimțământul autorului,
în reportajele filmate în locurile unde se află opera.
În cazul proiectelor de arhitectură (planșe, machete, lucrări grafice) acestea
sunt protejate, în cadrul dreptului de autor, în măsura în care prezintă originalitate sub
aspectul formei. Dacă proiectul are un caracter pur tehnic, dacă planul nu reprezintă decât
o traducere grafică a unor calcule, fiind lipsit de originalitate, nu va fi protejat în cadrul
dreptului de autor. Trebuie făcută distincția între opera propriu-zisă și procedeele pur
tehnice folosite pentru arhitectură, care nu intră în cadrul protecției dreptului de autor:
devizele, studiile și calculele de rezistență structurii, a betonului, simpla aplicare a unor
reguli și a unui savoir-faire103. A admite contrariul, a admite că orice proiect arhitectural
este protejabil ar însemna să admitem că, în acest domeniu, dreptul de autor este
recunoscut în lipsa originalității. Or, condiția originalității este formulată în chiar textul
de lege (art. 7), care include operele de arhitectură în rândul operelor protejabile, evident,
dacă această condiție este îndeplinită.
S-ar putea crede că legiuitorul nostru a admis, totuși, protecția proiectelor de
arhitectură, independent de îndeplinirea vreunei condiții de originalitate, atunci când
dispune, în art. 84 alin. (2), că o operă de arhitectură nu poate fi realizată, total sau parțial,
după un alt proiect, decât cu acordul titularului dreptului de autor asupra acelui proiect.
Credem că soluția este doar rezultatul preocupării de a proteja pe arhitecți contra utilizării
neautorizate a proiectelor lor, fără a se constitui într-o excepție de la condiția originalității
operei pentru recunoașterea protecției. Cât privește proiectele lipsite de originalitate,
neprotejate în cadrul dreptului de autor, considerăm că apărarea drepturilor asupra
acestora poate fi obținută doar în temeiul dispozițiilor dreptului comun.

II.3.12. Hărțile, desenele și lucrările plastice din domeniul geografiei,

topografiei și științei în general și condiția originalității
Protecția acestora este expres prevăzută în art. 7 lit. i) din Legea nr. 8/1996, deși
poate părea îndoielnică existența originalității înțeleasă ca amprentă a personalității
autorului în cazul acestui gen de creație intelectuală; caracterul funcțional al formei ar
părea că împiedică jocul originalității înțeleasă conform tezei clasice104.
De pildă, este fără îndoială că diferite hărți ale aceleiași regiuni vor prezenta în
mod necesar asemănări, puncte comune; originalitatea lor va depinde, însă, în mod

102 102
Dedusă pe cale pretoriană de jurisprudența franceză – a se vedea P.Y. Gautier, Propriété littéraire et
artistique, P.U.F., Paris, 1991, p. 103 – legea noastră o consacră în art. 33 alin. (1) lit. h) ca o limită a
exercitării dreptului de autor: „h) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct
cu opera, difuzarea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică,
fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea
operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, difuzări sau comunicări și dacă este utilizată în
scopuri comerciale”.
103
A se vedea, în acest sens, P.Y. Marcellin avec la collaboration de: A.R. Bertrand, J.P. Martin, S. Lescuyer,
A. Michalland, op. cit., p 12.
104
A se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 127.
49
esențial de alegerea și combinarea caracteristică a elementelor și simbolurilor105; nu este
indispensabil ca niște hărți geografice să fie artistice pentru a asigura autorului protecția
prevăzută de lege, „este suficient ca adaptarea pe care el a făcut-o realității să poarte marca
unui efort personal”106.
Astfel, rareori, o hartă este completă; alegerea diverselor elemente ce vor fi
reprezentate pe hartă determină în mod necesar o adaptare a realității, proces în care
personalitatea autorului se poate manifesta; aceasta, cu atât mai mult cu cât avem de-a
face cu o hartă ce încearcă să arate anumite locuri demne de vizitat (muzee, castele,
fortărețe, restaurante cu un anumit specific local ș.a.m.d.) și în care personalitatea
autorului se dezvăluie mai ușor.
Ca și în cazul altor tipuri de creații intelectuale, și în cazul acestei categorii de
opere ajungem la concluzia, oarecum paradoxală, că o hartă, cu cât este mai exhaustivă,
mai completă, cu atât este mai susceptibilă de a nu fi protejată.

II.3.13. Operele derivate

Categoria operelor derivate include subcategoria operelor transformative (opere
care transformă o operă preexistentă) și subcategoria operelor compozite (opere care
includ în conținutul lor opere pre-existente)107;
Prima subcategorie include opere precum traducerile, adaptările, adnotările,
lucrările documentare, aranjamentele muzicale și orice alte transformări ale unei opere
literare, artistice sau științifice care reprezintă o muncă intelectuală de creație.
A doua subcategorie include opere precum culegerile de opere literare, artistice
sau științifice, cum ar fi: enciclopediile și antologiile, colecțiile sau compilațiile de
materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau
dispunerea materialului, constituie creații intelectuale.
Se observă din cele de mai sus că indiferent de subcategoria în care se încadrează,
contribuțiile noilor autori la aceste opere trebuie să îndeplinească condițiile generale de
protecție. De asemenea, pentru a beneficia de protecție, operele derivate trebuie făcute
doar cu autorizarea titularului de drepturi asupra operei preexistente. Interpretarea
textului de lege care, textual, cere doar ca realizarea operei derivate să fie făcută „fără a
prejudicia drepturile autorilor operei originale”, este guvernată de argumentul că este o
prejudiciere a drepturilor autorului orice utilizare în afara limitelor stabilite de lege.

105
A se vedea A.R. Bertrand, op. cit., p. 177. Tribunalul de Mare Instanță Paris, 12 februarie 1979, apud
A.R. Bertrand, op. cit., p. 177, nota 4 la subsol.
106
Tribunalul de Mare Instanță Paris, 12 februarie 1979, apud A.R. Bertrand, op. cit., p. 177, nota 4 la
subsol.
107
Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, All
Beck (București – 2005), p.172.
50
 II.4. Categorii de opere excluse de la protecție
Legea nr. 8/1996 prevede și care sunt creațiile excluse în mod expres de la
protecție, respectiv:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de
funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o operă,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și
traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor,
cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia;
d) mijloacele de plată;
e) știrile și informațiile de presă;
f) simplele fapte și date.
Rațiunile pentru care s-a adoptat această soluție sunt multiple, cele mai importante
ținând de nevoia de a înlesni activitatea de cercetare, de dezvoltare a artelor și științei în
general, prin eliminarea monopolului asupra ideilor (care trebuie să fie ale tuturor și ale
nimănui în același timp), de necesitatea, impusă chiar prin lege de cunoaștere a unor
creații de către întreaga populație ori de modul în care astfel de creații trebuie să fie și
sunt utilizate.
Textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă și judiciară, precum
și traducerile oficiale ale acestora, mijloacele de plată, stemele, sigiliile, emblemele,
insignele, ecusoanele, medaliile, deși implică o activitate de creație și prezintă
originalitate, se adresează populației și trebuie cunoscute de către toți cetățenii, de
aceea difuzarea lor și posibilitatea de reproducere trebuie să fie liberă.
În dreptul nostru, ele sunt excluse de la protecție în cadrul dreptului de autor,
tocmai în temeiul destinației lor și aparțin domeniului public din momentul apariției,
astfel că utilizarea lor nu este supusă vreunei autorizări108. Excluderea privește numai
textele oficiale și traducerile oficiale ale acestora. Urmează, per a contrario, a se
recunoaște protecția pentru traducerile neoficiale.
În privința discursurilor politice, a discursurilor pronunțate în dezbaterile
judiciare, a conferințelor și alocuțiunilor pronunțate în public, legea noastră nu le exclude
de la protecție. Cum limitările sunt de strictă interpretare, urmează să le considerăm creații
protejabile, evident, dacă îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru a se bucura de
protecție. Este, totuși, de remarcat că, potrivit art. 2 bis al Convenției de la Berna, ele pot

108
Legea noastră a consacrat expres această soluție (art. 9 din Legea nr. 8/1996), dar în dreptul francez
soluția s-a impus pe cale jurisprudențială și doctrinară, arătându-se că este conform cu destinația lor ca
astfel de opere să fie cunoscute de toți cetățenii, iar difuzarea și reproducerea lor să fie liberă (a se vedea A.
Françon, op. cit., p. 162). Chiar și în dreptul nostru, sub regimul Decretului nr. 321/1956 (care nu le
excludea expres de la protecție), simbolurilor oficiale ale statului le-a fost negată protecția, tot pe baza
criteriului destinației, așa cum arătam anterior – A se vedea supra, Capitolul „Condițiile protecției”,
secțiunea „Factorii de care protecția operei nu depinde în niciun fel”, criteriul destinației.

51
fi excluse de la protecție și vor putea fi reproduse prin presă sau radiodifuzate, fără
încuviințarea autorului și că autorul beneficiază, totuși, de dreptul exclusiv de a reuni, în
culegere, aceste opere, caz în care ele se vor bucura de protecție.
Simbolurile oficiale, precum stema, drapelul, sigiliul, emblema, blazonul,
insigna, ecusonul, medalia și mijloacele de plată, trebuie să fie la dispoziția tuturor și
de folosință generală, uneori și obligatorie. Excluderea lor de la protecție prin drept de
autor nu înseamnă că ele nu sunt protejate și nici că persoana care a creat o operă care a
devenit simbol oficial nu are drept la recompensă pentru creația sa. Are, dar aceasta nu
va fi protejată și prin drept de autor, cesiunea drepturilor asupra unor creații care devin
simboluri oficiale având, în opinia noastră, efectele unei naționalizări.
În cazul știrilor și informațiilor de presă, excluderea de la protecție prin drept de
autor se justifică prin recunoașterea în favoarea publicului a unui drept la informare, a
accesului la informații și la cultură care prevalează dreptului de autor, chiar și pentru
ipoteza în care știrile și informațiile de presă ar avea originalitate în modul de prezentare.
Totuși, informațiile de presă sau știrile pot fi protejate prin acțiune în concurență
neloială, ele fiind obținute de instituțiile de presă uneori cu cheltuieli ridicate și, în toate
cazurile, cu dorința de le aduce în exclusivitate sau cu prioritate la cunoștința publicului.
Instituția de presă vătămată printr-un fapt ilicit al unui concurent, în legătură cu știrile și
informațiile pe care le-a obținut spre a le oferi, primul, publicului, poate acționa în justiție
pe autorul actului ilicit pentru repararea prejudiciului ce i-a cauzat.
Cât privește simplele fapte și date, acestea nu sunt protejabile prin drept de autor,
întrucât, pe de o parte „simplitatea” de care vorbește legiuitorul le face lipsite de
originalitate, iar pe de altă parte accesul la acestea trebuie să fie asigurat pentru toți.

52
 Capitolul III. Drepturile morale și patrimoniale de autor

Expresia „drepturi morale” a fost adoptată în doctrina majorității țărilor europene

spre a desemna drepturile cu caracter nepatrimonial ale autorilor de opere, iar legiuitorul
a fost preocupat de conținutul acestor drepturi, și nu de definirea lor. Drepturile morale
sunt expresia juridică a legăturii care unește opera de creatorul ei. La noi s-a folosit (și nu
a fost abandonată) expresia „drepturi personal nepatrimoniale” pentru a desemna
drepturile morale în general, între care se află și drepturile morale de autor.

III.1. Drepturile morale de autor

Legea nr. 8/1996, în art. 10, prevede că autorul unei opere are următoarele drepturi
morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință
publică (dreptul de divulgare);
b) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei (dreptul la
paternitate);
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică (dreptul
la nume);
d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei
modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau
reputația sa (dreptul la respectul integrității operei sau la inviolabilitatea operei);
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor
de utilizare, prejudiciați prin exercitarea retractării (dreptul de retractare).
Or, în alte sisteme de drept, inclusiv în cel francez, sunt reglementate un număr
mai mic de drepturi morale (două-patru), adevărat, uneori în redactări diferite și mai
cuprinzătoare decât cele din legea română.
Legiuitorul nostru, recunoscând preeminența drepturilor morale, pe care le
așază în chiar textul legii, înaintea drepturilor patrimoniale, nu a formulat definiții ale
acestora, ci a enunțat succint atributele conferite titularului, conținutul acestor drepturi.
Cât privește regimul juridic al acestor drepturi, el rezultă din economia legii și, în mod
special, din art. 1, 10, 11 și 140-143 din Legea nr. 8/1996.

III.1.1. Dreptul de a aduce opera la cunoștință publică (dreptul de divulgare)

Dreptul de divulgare este acela pe care îl are autorul de a alege momentul și
condițiile comunicării operei sale publicului. S-a format din prefixul „dis”, care înseamnă
dispersie, separare, îndepărtare și „vulgus”, care înseamnă popor, mulțime. A divulga o
operă înseamnă a o aduce la cunoștința publicului, a o dezvălui publicului, cu scopul ca
acesta să o poată accesa.

53
 Dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință
publică, folosit în doctrină sub denumirea de dreptul de divulgare, și, uneori, ca dreptul
la prima publicare, este consacrat de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996. O operă este
divulgată atunci când ea este, pentru prima oară, făcută accesibilă publicului de către
autorul ei, în orice modalitate în care aceasta poate fi percepută sau folosită de terți. Pentru
divulgarea unei opere nu este nevoie nici de contract, nici de remiterea manuscrisului109
autorului, unele acte de autorizare a folosirii valorând chiar exercițiu al dreptului de
divulgare a operei de către autor.
Divulgarea operei este rezultatul unui act de voință, un act psihologic al
autorului, dar și un fapt material și este legitimă și producătoare de efectele proprii
acesteia doar atunci când aparține autorului. Divulgarea nu are doar dimensiunea
psihologică și nici faptul material nu valorează exercițiul dreptului de divulgare decât cu
condiția de a dezvălui în mod clar voința autorului de a comunica opera publicului110. A
afirma doar crearea operei, realizarea ei, nu valorează divulgare.
Aspectul pozitiv al dreptului de divulgare constă în aceea că numai autorul
are dreptul de a divulga opera și de a stabili modalitatea sau modalitățile de divulgare.
Autorul este cenzorul cel mai autorizat al creației sale și el singur are dreptul și calitatea
să aprecieze dacă opera sa îl reprezintă cu adevărat, dacă a atins gradul de desăvârșire
care să o facă demnă de a fi dată publicității111. Nimeni altcineva decât autorul nu poate
decide în locul său, iar creditorii săi nu pot urmări opera nepublicată pentru a-și realiza
creanța lor împotriva autorului operei.
Dacă o persoană publică opera altuia, el săvârșește un dublu act ilicit: un furt al
suportului operei, în cazul în care acesta a fost însușit fără acordul titularului dreptului
asupra suportului, și unul de încălcare a dreptului de divulgare a operei.
Este de remarcat că, deși incriminată inițial, prin Legea nr. 8/1996, ca infracțiune,
divulgarea operei fără acordul titularului nu mai este incriminată ca faptă penală în actuala
formă a legii. Unii autori susțin că această dezincriminare este consecința incriminării
faptei de „comunicare publică a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe”,
aceeași autori observând, însă, pe drept cuvânt, că, spre a exista această infracțiune,
trebuie să preexiste o operă deja divulgată112. Așadar, fapta incriminată nu include, în
realitate, pe aceea de divulgare neconsimțită de autor.
Credem că dezincriminarea faptei de divulgare a unei opere fără consimțământul
autorului este consecința poziției adoptate în materia divulgării operei după modificarea
Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004, aceea că un autor care scrie este prezumat că o
face pentru ca opera să-i fie adusă la cunoștință publică și spre a face posibilă publicarea
operelor pentru care autorul nu și-a manifestat în mod direct și expres voința ca opera să-

109
„A remite manuscrisul” este o reminiscență în lege a obligației autorului de a remite editorului opera sa
pe suport fizic în vederea pregătirii ei pentru a fi reprodusă și distribuită publicului. Manuscrisul operei pe
suport fizic reprezintă, în cazul operelor scrise, originalul acesteia. În cazul operelor realizate cu ajutorul
calculatorului, „manuscrisul” original este în memoria calculatorului și este, ca regulă, pusă la dispoziția
într-o copie pe o memorie externă.
110
A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 312.
111
A se vedea, pentru dezvoltări, A. Ionașcu, N. Comșa și M. Mureșan, Dreptul de autor în R.S.R., Ed.
Academiei, București, 1969, p. 85.
112
L.T. Poenaru, Protecția dreptului de autor în dreptul penal, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 70.
54
i fie publicată. Este, mai ales cazul operelor postume, când autorul nu și-a exprimat voința
de divulgare, iar exercițiul dreptului de divulgare se transmite moștenitorilor. Dacă s-ar fi
menținut incriminarea, atunci fapta de aducere a operei postume la cunoștința publicului
ar fi constituit infracțiune, pentru că, evident, autorizarea din partea creatorului operei
lipsește. Iar dacă autorul și-a manifestat voința ca opera să-i fie adusă la cunoștință, cel
care o divulgă nu face decât să ducă la îndeplinirea voința autorului operei încetat din
viață.
Dreptul de divulgare nu înseamnă, însă, că există o obligație de publicare a operei,
nimeni neputând fi obligat să publice un autor. Dreptul de a se exprima, de a crea, de a
realiza o operă originală și protejabilă și de a decide aducerea ei la cunoștința publicului
este una. Modul în care se realizează aducerea operei la cunoștința publicului, utilizarea
operei este o problemă care ține însă, mai degrabă, de dreptul contractelor, cu aplicarea
regulilor speciale, desigur, din materia dreptului de autor.
Dreptul de divulgare are și un aspect negativ, care este corolarul aspectului
pozitiv al acestuia. În considerarea dreptului exclusiv de divulgare, autorul are dreptul să
se opună publicării operei, exercitându-și astfel un drept de a nu fi divulgată opera sa, de
a o păstra secretă. Autorul care a aruncat sau distrus opera sa, exercitând prerogativa
dreptului de a dispune (abusus), are dreptul de a se opune ca aceasta să fie recuperată,
reconstituită ori adusă la cunoștința publicului.

Efectele divulgării
Aducerea operei la cunoștință publică sau divulgarea operei (dreptul moral) și
utilizarea sau autorizarea utilizării acesteia în scopuri patrimoniale (dreptul
patrimonial) constituie două lucruri diferite. O operă poate fi divulgată fără a se urmări
(neapărat) obținerea de foloase patrimoniale, dar utilizarea operei în scopul obținerii unor
astfel de foloase (care este regula) presupune, în mod necesar, divulgarea acesteia. Cu alte
cuvinte, exercițiul dreptului moral de divulgare precede întotdeauna utilizarea efectivă a
operei. Condiționarea nu trebuie înțeleasă însă la modul absolut și mai ales cu sensul că
divulgarea trebuie să preceadă temporal autorizarea folosirii operei în scopuri
patrimoniale.
Virtual drepturile patrimoniale există și înainte ca opera să fie divulgată, dovadă
fiind faptul că cesiunea acestora poate fi negociată chiar și în cazul operelor încă
nerealizate ori a celor care se execută la comandă. Exercitarea dreptului de divulgare este
însă actul care determină ieșirea definitivă a drepturilor patrimoniale din starea de drepturi
virtuale în drepturi efective și cel mai adesea, divulgarea și autorizarea folosirii se
exercită, pentru prima dată, concomitent. Odată exercitat dreptul de aducere a operei la
cunoștință publică, „opera intră într-o altă sferă, pentru a împlini destinul trasat de autor.
Dar ea nu va înceta să poarte amprenta originii sale; legăturile cu trecutul nu sunt rupte,
pentru că dreptul autorului la paternitatea și inviolabilitatea operei sale impune limitele
exploatării, iar facultatea retractării este susceptibilă de a-i pune capăt”113. În alte cuvinte

113
A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 312.
55
(și mai prozaic), odată exercitat dreptul de divulgare, opera adusă la cunoștință intră în
comerț.
Dreptul de divulgare, primul în ordinea cronologică a nașterii drepturilor de autor,
are o influență covârșitoare și asupra nașterii drepturilor patrimoniale. Numai exercitarea
dreptului de divulgare face posibilă utilizarea operei. Exercitarea dreptului de divulgare
precede și comandă exercițiul drepturilor patrimoniale de autor. Totuși, potrivit art. 1 alin.
(2) din Legea nr. 8/1996, opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată
independent de aducerea la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării ei,
chiar neterminată, ceea ce poate crea impresia că drepturile patrimoniale preexistă
divulgării. În realitate, anterior aducerii operei la cunoștință publică, drepturile
patrimoniale sunt virtuale, eventuale, ele devenind actuale și efective numai după
exercitarea dreptului moral de divulgare.
Soluția la care s-a oprit legiuitorul în art. 1 alin. (2) nu face decât să sublinieze că
opera este protejată încă înaintea oricărei publicări și, mai mult, că este protejată și
împotriva divulgării ei de către terți, fără consimțământul autorului.

Epuizarea dreptului de divulgare

Liber să aprecieze dacă își va publica sau nu opera, autorul are, de asemenea,
dreptul discreționar de a decide limitele și modalitatea în care opera va fi publicată.
Aceasta înseamnă că dreptul de divulgare nu se epuizează în momentul în care autorul
operei a decis aducerea ei la cunoștință într-o anumită modalitate, iar această modalitate
de aducere a operei la cunoștință nu le acoperă și pe cele pe care autorul nu le-a
autorizat sau la care nu a consimțit în mod expres. Astfel, de exemplu, faptul că autorul
unei piese de teatru a autorizat reprezentarea sa nu implică, în mod necesar, și acceptarea
editării operei. În plan patrimonial, consecința este că opera adusă la cunoștință într-o
anume modalitate nu îndreptățește creditorii s-o utilizeze în alte modalități pentru
realizarea creanței lor.
Aici se relevă importanța calificării actului de divulgare ca act material și de
natură psihologică. Dacă l-am califica doar ca act material, dreptul de divulgare s-ar
epuiza odată cu prima aducere la cunoștință publică a operei, ceea ce doctrina și
jurisprudența nu au admis. În acest sens, în jurisprudență s-a decis că „autorul poate
pretinde pedepsirea cesionarului care a adus atingere dreptului său moral în condiții
neautorizate de el” ori că „divulgarea orală a unei opere nu epuizează alte moduri de
divulgare”, iar, cu referire la publicarea unor rezumate a unui curs, că „nici înregistrarea
cu titlu privat de către studenți, nici prezentarea succintă în Anuarele Colegiului Franței,
nici chiar scurtele citate în presă nu valorează divulgare, ceea ce este de natură să
acrediteze ideea că «divulgarea orală» nu epuizează alte moduri de divulgare”114.
În urma modificării Legii nr. 8/1996, prin Legea nr. 285/2004, faptul de a aduce
la cunoștință o operă fără a avea autorizarea sau, după caz, consimțământul titularului
drepturilor recunoscute prin Legea nr. 8/1996nu mai constituie infracțiune [anterior

114
Idem, p. 315.
56
modificării, fapta constituia infracțiune, pedepsită de art. 140 lit. a) din Legea nr. 8/1996].
Dar reprezintă un delict civil, sancționabil ca atare.

Divulgarea operelor neaduse la cunoștință de autor în timpul vieții

Termenul de opere postume este folosit pentru a desemna operele publicate după
încetarea din viață a autorului. Motivele nepublicării operelor de către autor în timpul
vieții pot fi multe: voința autorului exprimată în timpul vieții de a nu fi publicate, lipsa
manifestării de voință din partea autorului, lipsa interesului din partea editorilor, faptul că
opera nu a fost terminată etc.
În forma inițială a Legii nr. 8/1996, succesorii autorului încetat din viață nu puteau
exercita dreptul de divulgare a operei nepublicate de către autor, pentru că dreptul moral
de divulgare nu era transmisibil. Soluția legiuitorului român era contrară curentului de
opinie favorabil publicării operelor postume, care se manifesta atât în doctrina noastră,
cât și în planul soluțiilor legislative adoptate în alte sisteme de drept115 și a fost criticată
în doctrină. Modificarea ce s-a adus Legii dreptului de autor prin Legea nr. 285/2004 a
conferit urmașilor exercițiul dreptului de divulgare, astfel încât, în actuala reglementare,
operele nedivulgate de autor în timpul vieții pot fi aduse la cunoștință de către succesorii
acestora.

Care sunt, însă, condițiile exercițiului dreptului de divulgare de către succesori?

Credem, mai întâi, că voința clar exprimată de autor, în sensul divulgării sau nu a
operei trebuie respectată. Concluzia se desprinde cu tărie, credem, din dispozițiile art. 78
C.civ., care dispune că „persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria
sa, precum și cu privire la corpul său” și art. 1034 și 1035 C.civ., relative la testament,
respectiv la actul de ultimă voință al testatorului-autor.
Dacă defunctul dispune cu privire la opera sa în sensul că aceasta nu poate fi
publicată, voința autorului nu poate fi înfrântă de către moștenitori, chiar dacă această
manifestare de voință îi prejudiciază (prin consecințele materiale pe care le produce).
În cazul în care autorul și-a manifestat, în viață fiind, voința ca opera sa să fie
publicată, această voință valorează, însă, manifestare de voință a autorului însuși,
moștenitorii neavând a face decât actul material al publicării acesteia, conform cu voința
autorului sau, în lipsa manifestării de voință pentru o formă sau alta de divulgare, în toate
formele în care aceasta este posibilă și conformă cu vocația operei, cu foloasele ce se pot
trage de pe urma publicării ei. La fel stau lucrurile în cazul în care autorul și-a manifestat
voința de aducere la cunoștință a operei sale chiar prin testament: în acest caz, autorul
însuși și-a afirmat voința de divulgare a operei. Dacă autorul stabilește data și condițiile
aducerii operei la cunoștință publică, actul său de dispoziție trebuie îndeplinit întocmai.

115
De exemplu, în dreptul francez, în caz de abuz notoriu din partea moștenitorilor sau de inacțiune, precum
și în lipsă de moștenitori, Tribunalul de Mare Instanță, care poate fi sesizat și de către ministrul culturii,
poate dispune măsurile potrivite. (art. 121-2 și art. 121-3 CPI).
57
 Voința autorului încetat din viață față de opera nepublicată de acesta în timpul
vieții poate fi, însă, dedusă dintr-o multitudine de acte și fapte juridice săvârșite de acesta,
dar acestea trebuie privite cu circumspecție. Astfel, încheierea de către autor a unui
contract de editare pentru o operă în lucru, nu trebuie să fie interpretată, în mod necesar,
ca un acord la publicarea ei în forma existentă la data decesului, deoarece este posibil ca,
în acea formă neterminată, autorul să nu o fi considerat reprezentativă pentru
personalitatea sa și să nu fi dorit publicarea ei. În schimb, întocmirea unui testament, în
care drepturile patrimoniale cu privire la o anumită operă sunt menționate, constituie o
dovadă convingătoare a voinței autorului de a-i fi divulgată acea operă, după încetarea sa
din viață116. De asemenea, un contract de cesiune a drepturilor asupra totalității operelor
viitoare ale autorului, deși lovit de nulitate absolută, poate constitui, în opinia noastră, o
manifestare valabilă de voință, în sensul ca opera să-i fie publicată.
Dacă autorul și-a manifestat voința privind transmiterea drepturilor sale prin
testament, dispozițiile din dreptul comun relative la cotitatea disponibilă, rezerva
succesorală, liberalități ori dezmoșteniri sunt aplicabile în totalitate. Dar stabilirea cotității
disponibile și/sau a rezervei succesorale va pune probleme de determinarea a valorii
economice a operelor, ceea ce constituie o operațiune dificilă, iar interesele moștenitorilor
vor fi greu de conciliat. De exemplu, cine poate ști care vor fi vânzările succesive ale unei
opere de artă plastică generatoare de drept de suită? Ori care vor fi drepturile care vor fi
încasate de pe urma valorificării operei în cursul duratei de protecție post-mortem auctoris
și în raport de care ar trebui stabilită cotitatea disponibilă și/sau rezerva succesorală? Dar
problemele pe care le ridică transmisiunea succesorală a drepturilor asupra creațiilor
intelectuale sunt mult mai multe și poate că (unele) reguli proprii (reguli speciale) pentru
devoluțiunea succesorală a drepturilor de autor ar putea fi formulate în legile proprietății
intelectuale.
În privința operelor pentru care, în timpul vieții, autorul nu și-a manifestat
voința nici în sensul publicării, nici în sensul interzicerii de a se aduce opera la
cunoștință publică, opinia dominantă în doctrină a fost, sub imperiul reglementărilor
anterioare, aceea că ideea unui drept moral perpetuu de divulgare aparținând
exclusiv autorului este inacceptabilă și că manifestarea de voință a autorului în
sensul publicării operei trebuie să fie considerată prezumată117, propunerea fiind
aceea ca Uniunea de creatori din domeniu să decidă divulgarea.
În actuala reglementare, după moartea autorului, exercițiul dreptului de divulgare
a operei se transmite moștenitorilor, potrivit legii civile, pe durată nelimitată, în lipsă de
moștenitori exercițiul dreptului de divulgare revenind organismului de gestiune colectivă
care a administrat drepturile sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de

116
Petre Țuțea, a cărui operă a fost publicată de mai multe edituri și persoane, după încetarea din viață a
autorului, a desemnat ca moștenitori ai săi pe un nepot și pe soția acestuia, cărora le-a lăsat și „drepturile
de autor ce vor veni” de pe urma sa. În litigiile care au opus pe moștenitorii testamentari ai lui Petre Țuțea
și terți deținători ai suporturilor materiale ale operelor și care le-au și publicat, nici nu s-a pus în discuție
problema încălcării dreptului moral la divulgare sau a persoanei îndreptățite la publicarea acesteia, litigiile
purtând numai asupra drepturilor patrimoniale. A se vedea, în acest sens, Trib. București, Secția a III-a
civilă, sentința civilă nr. 306/1996, nr. 608/1998 și nr. 651/2000, nepublicate; C.A. București, Secția a III-a
civilă, decizia civilă nr. 58/A/1998, nepublicată.
117
A se vedea, în acest sens, Y. Eminescu, op. cit., p. 146; A. Ionașcu, N. Comșa, N. Mureșan, Dreptul de
autor în R.S.R., Ed. Academiei, București, 1969.
58
membri din domeniul respectiv de creație. Moștenitorii vor putea exercita dreptul de
divulgare, dar nu și reversul acestuia, respectiv dreptul de retractare, care, și în actuala
reglementare, este netransmisibil.
Acolo unde autorul însuși a hotărât în timpul vieții ca opera să nu-i fie publicată,
ea nu poate fi divulgată de către succesorii săi118, încălcarea interdicției de către terți
putând fi sancționată la cererea titularilor legitimi ai exercițiului drepturilor morale care
se transmit.

Divulgarea operelor realizate în colaborare (comune și colective)

În cazul operei comune, aceasta va fi divulgată și utilizată conform convenției
autorilor. În lipsa convenției dintre coautori, dacă opera este divizibilă, fiecare autor poate
exercita dreptul de divulgare asupra contribuției sale, cu condiția să nu se prejudicieze
drepturile celorlalți coautori. Dacă opera este nedivizibilă, dreptul de divulgare aparține
în comun coautorilor. Refuzul consimțământului din partea oricărui coautor trebuie să fie
temeinic justificat. În prezența unui refuz din partea unui coautor, fie justificat, fie
nejustificat, instanța sesizată nu ar putea cenzura decât natura refuzului și, dacă ar constata
că refuzul este nejustificat, coautorul recalcitrant ar putea fi obligat doar la despăgubiri
către ceilalți autori.
În ceea ce privește opera colectivă, operă în care contribuțiile personale ale
autorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept
distinct vreunuia dintre coautori, drepturile morale sunt recunoscute tuturor autorilor
în bloc. În acest caz, în lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei
colective aparține persoanei juridice sau fizice din inițiativa, sub responsabilitatea și
numele căreia a fost realizată. Deși criticabilă soluția legiuitorului nostru, credem că, în
actuala reglementare a dreptului de divulgare a operelor colective din Legea nr. 8/1996,
dreptul de divulgare se va exercita:
- fie conform convenției dintre coautori sau a convenției dintre coautori și
persoana fizică sau juridică din inițiativa, sub responsabilitatea și numele căreia a fost
realizată opera;
- fie, în lipsă de convenție, de către persoana fizică sau juridică din inițiativa, sub
responsabilitatea și numele căreia opera a fost realizată (soluție care este extrem de
criticată și în doctrina străină).

118
Istoria cunoaște însă încălcări ale acestei reguli: scriitorul Franz Kafka, de exemplu, a cerut prietenului
său, Max Brod, pe care l-a instituit legatar universal, să-i ardă toate manuscrisele fără să le citească („ultima
mea dorință: tot ce găsești în urma mea (…) sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori de-ale mele sau
străine, desene și așa mai departe, să arzi în întregime, fără să citești”). Brod nu a urmat această indicație și
a publicat opera lui Kafka în întregime, îmbogățind literatura universală cu operele sale extrem de apreciate,
Kafka fiind considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului trecut. În Rusia Sovietică, unde
romanul a fost interzis de cenzură (a circulat sub formă de samizdat), s-a crezut că este vorba despre opera
unui dizident comunist, prima frază a romanului începând astfel: „pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva,
căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineața arestat”. Unul dintre cei mai importanți poeți
portughezi ai tuturor timpurilor, Fernando Pessoa (1888-1935), a publicat în timpul vieții două plachete de
poezii și sonete și un volum, „Mesaj” (premiat în timpul vieții sale). După încetarea din viață a poetului,
într-un cufăr, au fost descoperite 27.453 de manuscrise. Unele au fost traduse în limba română de către
poetul Dinu Flămând. Arta, spune Fernando Pessoa, nu exprimă altceva decât nevoia de a te exprima.
59
 În ce privește operele realizate în colaborare (opere comune sau colective),
credem, de asemenea, că numele autorilor trebuie, sub o formă sau alta, să fie indicat,
dreptul la calitatea de autor neputând să aparțină, nici în cazul operelor colective,
inițiatorului.
Pentru operele audiovizuale, legea formulează reguli derogatorii cu privire la
divulgare. Operele audiovizuale au un autor principal, care este regizorul sau
realizatorul, și mai mulți autori (autorul adaptării, autorul scenariului, autorul
dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală și autorul grafic
pentru operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea reprezintă o parte
importantă a operei și, după caz, și alți creatori care au contribuit substanțial la crearea
acesteia, stabiliți prin contractul dintre producător și realizator). Dreptul de divulgare a
operei audiovizuale aparține autorilor, dar numai autorul principal se poate opune aducerii
acesteia la cunoștință publică, nu și ceilalți autori.

Divulgarea operelor realizate la comandă

Problema prezintă importanță în special în cazul operelor de artă plastică, dar nu
sunt singurele categorii de opere realizate la comandă și care pot pune această problemă.
Exemple: spoturi publicitare, reclame, filme, site-uri etc. Principiul, în acest caz, este că
autorul care a primit o comandă pentru executarea unei opere nu a renunțat, prin
acceptarea comenzii, la dreptul său moral de divulgare. Contractul de comandă nu
restrânge dreptul moral de divulgare al autorului, care este fundamental pentru creator. El
nu poate renunța la dreptul său viitor, adică înainte de a crea opera, de vreme ce aceasta
angajează chiar personalitatea autorului.
În cazul operelor realizate la comandă, două principii trebuie să fie conciliate:
primul este acela al dreptului absolut al autorului la divulgarea operei sale și la
adăpostul căruia s-ar putea pune artistul care nu-și execută benevol obligațiile asumate,
al doilea este acela al forței obligatorii a contractelor, care ar putea fi invocat de către
beneficiar spre a obține executarea contractului.
La adăpostul drepturilor recunoscute de lege, între care și dreptul de divulgare,
autorul operei comandate ar putea refuza executarea acesteia sau remiterea operei
executate, sub motiv că opera nu îl reprezintă, că nu este demnă de talentul și valoarea
sa. De asemenea, autorul s-ar putea opune unei cereri de executare silită a contractului de
comandă, invocând faptul că acest contract naște în sarcina sa o obligație de a face, care,
în caz de neexecutare, potrivit art. 1516, 1527 și 1528 C.civ., se transformă într-o obligație
de dezdăunare119, instanța neputând dispune măsuri de constrângere pentru executarea în
natură a obligației de execuție, pentru că astfel de măsuri sunt incompatibile cu natura
activității artistului și a naturii dreptului atins prin astfel de măsuri: un drept al
personalității.
Autorul poate invoca dreptul său moral de divulgare pentru a refuza să execute ori
să desăvârșească opera comandată în pofida contractului pe care l-a încheiat. Dreptul de
divulgare poate fi opus chiar pentru remiterea lucrării pe care autorul a realizat-o în urma

119
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1995, p. 285.
60
contractului de comandă. Într-adevăr, realizarea operei comandate implică o execuție
personală, imposibil a fi impusă și realizată pe cale de constrângere, pentru că această
constrângere ar fi un atentat nelegitim la drepturile personalității creatorului. Pe de altă
parte, opera însăși exprimă și integrează în ea personalitatea autorului, opera fiind o
prelungire a personalității creatorului. Și, nu în ultimul rând, autorul este singurul care
poate decide dacă se va despărți sau nu de opera sa.
Comanditarul nu va putea obține executarea forțată a comenzii sale. Mai mult, el
nu va putea revendica nici eventualul suport al operei, pentru că contractul de comandă a
unei opere nu este un contract de vânzare (în sensul art. 1855 C.civ., contractul nu este de
antrepriză, ci de vânzare, atunci când executarea lucrării nu este scopul principal, or, în
contractul de comandă a unei opere, executarea operei este scopul principal), ci un
contract particular de antrepriză, iar comanditarul nu devine proprietar al suportului decât
odată cu remiterea operei comandate.
Concluzia care se impune a fi trasă este aceea că, în fața refuzului artistului de a
realiza opera comandată ori de a o remite, odată ce a fost finalizată, comanditarul nu are
decât posibilitatea de a obține daune-interese. Dreptul moral de divulgare, ca drept al
personalității, justifică în drept refuzul artistului de a realiza opera și/sau de a o remite,
forța obligatorie a contractelor îndatorând pe artist, în caz de neexecutare, doar la plata
de daune. În niciun caz, însă, refuzul autorului de a executa contractul, în numele
drepturilor morale, nu poate fi asimilată forței majore exoneratoare de răspundere
civilă120.

III.1.2. Dreptul la paternitatea operei (dreptul de a pretinde recunoașterea

calității de autor al operei)
Este neîndoielnic că oamenii au realizat legătura de un fel special dintre creatori
și opera lor din vechime121 și că au situat-o mai aproape de aceea de filiație decât de aceea
cu lucrurile neînsuflețite, de vreme ce au desemnat pe hoții de opere prin cuvântul
„plagiator”, cuvânt care, la origine, desemna actul răpirii de copii. În alte cuvinte, pentru
antici, a-ți însuși opera altuia este ca și cum i-ai fura adevăratului autor copilul!
În drept, nici nu există o legătură mai strânsă între persoane și bunuri decât
legătura dintre persoane și creațiile lor intelectuale, creații în care, Diderot spunea,
extrem de sugestiv, că se află chiar substanța autorului122. Deasupra acesteia, pe un nivel
superior, se pot afla doar legăturile și drepturile personale, cu nuanțele proprii lor, date
de natura legăturilor și de persoanele între care se stabilesc astfel de legături. Este motivul
pentru care legătura dintre autor și opera sa este comparată, pe drept cuvânt, cu aceea a

120
Ibidem.
121
Sculptorul elen Phidias (490? – 432 î.Hr.), autorul celebrei minuni, Zeus Olimpianul (lemn, fildeș și
marmură, cu o înălțime de 12 m), și-a semnat lucrarea, revendicându-și astfel calitatea de autor, scriind pe
postamentul de la picioarele statuii: „M-a făcut Phidias atenianul, fiul lui Harmides”.
122
M. Vivant, J.-M. Bruguière, Droit d`auteur, Ire ed., Dalloz, Paris, 2009, p. 12.
61
filiației123. Scriitorul francez Julien Gracq124 a spus: „Cărțile mele, evident le recunosc
pe toate, în sensul în care recunosc o progenitură”125.
Rezultatele activității de creație intelectuală sunt o prelungire a personalității
autorului, de aceea apare firească extinderea unora dintre drepturile morale (personal
nepatrimoniale) ale creatorului și asupra creației sale. O extindere neîntâlnită decât în
cazul creațiilor spiritului și care se justifică prin natura specială a creației
intelectuale și prin legătura specială și unică dintre creator și opera sa. O legătură
căreia unii autori îi spun, metaforic, filiație126, iar dreptului aferent, dreptul moral la
paternitate asupra operei și care, aidoma filiației, poate fi contestată sau, după caz,
revendicată. O legătură personală, integrată legăturii reale ce există între un bun și
creatorul său127.

Conținutul dreptului la paternitate

Dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, numit în mod uzual
în doctrină ca fiind „dreptul la paternitatea operei”, este consacrat în art. 10 lit. b) din
Legea nr. 8/1996. Recunoașterea lui se întemeiază pe necesitatea de a respecta legătură
firească dintre autor și opera sa și permite identificarea operei cu spiritul care a creat-o,
individualizând creația și scoțând-o din starea de incertitudine. Dreptul la paternitatea
operei are două aspecte: primul, pozitiv, constă în dreptul autorului de a revendica
oricând calitatea de autor, al doilea, negativ, constă în dreptul de a se opune oricărui act
de uzurpare, de contestare a acestei calități de către terți.

Alte obligații ale terților derivând din dreptul la paternitate al autorului operei
Din respectul dreptului la calitatea de autor s-a impus și obligația de indicare a
autorului în cazul citării și utilizării de scurte extrase, atunci când aceste acte de
utilizare sunt permise fără consimțământul autorului, cu indicarea completă a datelor
pentru identificarea sursei. Citarea trebuie făcută cu semnalizarea corespunzătoare a
textului, de regulă, prin ghilimele.
Dreptul la calitatea de autor este recunoscut numai persoanelor fizice, nu și
persoanelor juridice. Creatorii operelor comune beneficiază și ei de acest drept, legea
recunoscând un drept de autor distinct – în cazul operelor realizate în colaborare – fiecărui
participant la realizarea operei.

123
Despre posibila paralelă între creație și filiație, a se vedea și V.-L. Benabou,, Droits d`auteur, droits
voisins et droit communautaires, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 19. Valerie-Laure Benabou este profesor și
cercetător în Franța, specializată în dreptul noilor tehnologii și al comunicațiilor, membră a unor organizații
care se ocupă de protecția drepturilor de proprietate intelectuală (ALAI, AFPIDA) și a unor colective de
redacție a unor publicații specializate, consultant în proiecte legislative în aceleași domenii.
124
Julien Gracq (1910-2007), prozator și eseist francez (genial și secret, spun conaționalii săi despre el cu
admirație, autor, între altele a romanului „Regele pescar”, a eseului „Andre Breton, câteva aspecte legate
de scriitor” și a pamfletului îndreptat împotriva comercializării actului creației „Literatura pentru stomac”.
A refuzat premiul Goncourt, ce i s-a decernat în anul 1951 și candidatura la premiul Nobel.
125
F. Pollaud-Dulian, Le droit d`auteur, Economica, Paris, 2005, p. 415.
126
M. Vivant, J.-M. Bruguière, Droit d`auteur, Ire ed., Dalloz, Paris, 2009, p. 308.
127
N. Binctin, Droit de la propriété intellectuelle, L.G.D.J., 2010, p. 43.
62
 Însușirea fără drept a calității de autor constituie infracțiune, fapta fiind
incriminată de art. 141 din Legea nr. 8/1996.
Transmiterea dreptului la calitatea de autor către terțe persoane, prin acte între vii,
nu este permisă, dar aceasta nu înseamnă că, în realitate, acest lucru nu se petrece. Cazul
„negrilor”, al acelor persoane care scriu pentru alții care beneficiază de glorie necuvenită
există și este condamnabil, dar, conform lui Christophe Caron128, numeroase opere nu ar
fi publicate dacă procedeul nu ar exista129.

Transmiterea exercițiului dreptului la paternitate

Exercițiul dreptului de a pretinde recunoașterea calității de autor se
transmite prin moștenire, pe durată nelimitată, în lipsă de moștenitori acest drept
transmițându-se organismelor de gestiune colectivă. Transmisiunea privește exercițiul
dreptului, nu a dreptului însuși, ceea ce înseamnă că succesorii vor acționa ca
reprezentanți ai autorului, iar nu ca titulari ai dreptului.

III.1.3. Dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință

publică (dreptul la nume)
Dreptul de a decide sub ce nume va fi adus opera la cunoștința publică sau dreptul
autorului la nume este consacrat în art. 10 lit. c) din Legea nr. 8/1996, dar există numeroși
autori care consideră dreptul la nume ca parte componentă a dreptului la calitatea de
autor130. Astfel, Yolanda Eminescu arată că „aspectul pozitiv al dreptului la paternitatea
operei implică și dreptul autorului la nume, adică dreptul de a decide dacă opera va fi
adusă la cunoștința publicului sub numele său, sub un pseudonim sau fără indicare de
nume”131. Legea noastră, spre deosebire de alte sisteme (de ex.: dreptul francez), tratează,
însă, dreptul la nume ca un drept distinct în art. 10 lit. c), iar soluția nu este lipsită de
logică.
Într-adevăr, autorul are dreptul de a decide dacă opera pe care o divulgă va fi adusă
la cunoștința publicului sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume,
iar acesta este un drept distinct de dreptul la calitatea de autor. În cazul în care opera
este publicată fără nume sau sub pseudonim, autorul își poate oricând dezvălui
identitatea132. Când se folosește pseudonimul, acesta devine, el însuși, un semn distinctiv

128
C. Caron, op. cit., p. 205. Conform autorului citat, dreptul pozitiv oscilează între necesitatea de a proteja
veritabilul autor și voința de a plasa fenomenul „negritudinii literare” într-un cadru impregnat de securitate
juridică.
129
Alexandre Dumas – tatăl a fost un autor prolific și cu ajutorul unor „negri”, dintre ei cel mai folosit fiind
Auguste Maquet.
130
A se vedea, în acest sens, Y. Eminescu, Dreptul de autor…, 1997, op. cit.; C. Colombet, Propriété littéraire
et artistique et droits voisins, 8e éditions, Dalloz, Paris, 1997, p. 118; A. Françon, Cours de propriété
littéraire, artistique et industrielle, Litec, Paris, 1996, p. 216.
131
Y. Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr. 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 155.
132
Am mai arătat că publicarea unei opere a lui Fichte („Verzuch einer Kritk aller Offenbarung”), fără
numele său pe copertă (editorilor le-a fost teamă de un eșec comercial să pună numele unui necunoscut cu
studii neîncheiate pe copertă), i-a făcut un serviciu uriaș, pentru că, în ea regăsindu-se idei din opera lui
Kant, „Critica rațiunii pure” și „Critica rațiunii practice”, a făcut pe cititori și pe filozofi să creadă că
lucrarea aparține lui Immanuel Kant și că acesta a preferat să o publice anonimă din cauza altercațiilor sale
63
al autorului, care este protejat împotriva uzurpării de către terți. Anonimatul și
pseudonimul sunt procedee folosite mai ales în cazul operelor eterodoxe, al acelor lucrări
care se abat de la linia oficială ori general acceptată și în care expunerea publică ar putea
crea probleme autorilor. Dar pseudonime transparente au fost și sunt folosite din rațiuni
diverse, între care atractivitatea numelui fals ales este doar unul. Între pseudonimele
transparente amintim: Otilia Cazimir, (Alexandra Gavrilescu, pseudonimul ei fiind ales
de Mihail Sadoveanu) Ion Barbu (Dan Barbilian, pseudonimul fiindu-i sugerat de Eugen
Lovinescu) Tudor Arghezi (Ion Nae Theodorescu), Gala Galaction (Grigore Pisculescu)
Ana Blandiana (Otilia Coman).
Dreptul de a-și dezvălui identitatea, facultatea de a renunța la anonimat sau la
pseudonim aparține, însă, numai autorului, succesorii acestuia neputând să o facă,
pentru că exercițiul dreptului la nume nu se transmite prin moștenire, în vreme ce
exercițiul dreptului la calitatea de autor se transmite prin moștenire [art. 11 alin. (2)
din Legea nr. 8/1996].
În cazul pseudonimului transparent, al pseudonimului care permite identificarea
cu precizie a autorului, trebuie să admitem că opera astfel publicată are regimul operei
publicate sub numele autorului. Identitatea autorului poate fi dezvăluită, în opinia noastră,
și prin testament, pentru că, în timpul vieții, autorul o poate face oricând și în orice mod.
Dar, atunci când autorul a ales să-și publice opera anonim ori sub pseudonim
netransparent, aceasta este o manifestare de voință a autorului cu privire la un drept al său
și trebuie respectat, moștenitorii ori organismele de gestiune colectivă nefiind îndreptățiți
să îl dezvăluie și neputând schimba, prin dezvăluirea numelui autorului, regimul operei
(care este diferit în privința duratei de protecție, după cum autorul își dezvăluie sau nu
identitatea).
Pe de altă parte, dreptul la calitatea de autor aparține întotdeauna persoanelor
fizice care au creat opera, or dreptul la nume poate să aparțină, în cazul operelor colective,
și persoanei juridice sau fizice, alta decât autorul, din inițiativa și sub numele căreia opera
a fost creată [art. 6 alin. (2)]. De asemenea, publicarea unei opere sub numele altui autor
(de regulă, sub numele unui autor cunoscut, ale cărui opere se vând), constituie nu o
încălcare a dreptului la calitatea de autor, ci o încălcare a dreptului la nume.
Protejarea dreptului la nume presupune nu doar respectul numelui sub care autorul
a înțeles să-și publice opera, ci și a formei în care a cerut ca numele să fie reprodus.
Dacă autorul a decis publicarea operei sub numele său ori sub un pseudonim, acest
nume trebuie reprodus de cesionarul drepturilor de reproducere, reprezentare, executare
sau difuzare în alt mod a operei, în forma cerută de autor, pe coperta operei. În cazul
operelor de artă plastică, proprietarul suportului material nu are dreptul să șteargă sau să

cu autoritățile, motiv pentru care cartea a fost foarte bine primită de cititori. Când Kant a dezvăluit adevărul,
făcând public numele autorului, Fichte nu numai că nu a avut nimic de suferit, ci dimpotrivă a stârnit și mai
mult curiozitatea cititorilor. Întâmplarea este considerată una dintre cele mai spectaculoase acțiuni de
manipulare a comunității științifice din istoria culturii, Kant devenind fără să vrea și fără să știe un
extraordinar agent publicitar pentru un debutant genial.
64
înlăture semnătura, iar în cazul reproducerilor și al operelor derivate este obligatorie
indicarea numelui autorului operei principale133.
În reglementarea anterioară (modificării prin Legea nr. 285/2004), aducerea la
cunoștința publică a unei opere sub alt nume decât cel decis de autor constituia
infracțiune, fapta fiind incriminată de art. 141 din Legea nr. 8/1996. În actuala
reglementare, fapta nu mai este incriminată și credem că nici nu este necesară, pentru că
însușirea calității de autor (plagiatul) este sancționată chiar și pentru însușirea în parte a
operei altuia, când, evident, are loc și o substituire de nume. Pe de altă parte, însă, în
actuala reglementare, dacă opera este publicată de un terț (un editor, de exemplu), sub
numele altei persoane decât adevăratul autor, ceea ce înseamnă că se atribuie acestei alte
persoane calitatea de autor, acesta nu mai poate fi sancționată penal, afară de cazul în care
numele acestei alte persoane ar fi un pseudonim al celui care publică opera. Dar nici nu
credem că ipoteza trebuia avută în vedere de legiuitor pentru a impune o sancțiune penală,
actul ilicit amintit putând fi sancționat ca unul care aduce atingere dreptului la calitatea
de autor.
În sistemul Convenției de la Berna (art. 15), pentru operele anonime și pentru cele
aduse la cunoștință sub pseudonim care nu permite identificarea autorului, editorul al
cărui nume este indicat pe operă este, până la proba contrară, îndreptățit să-l reprezinte
pe autor. În această calitate, el este îndreptățit să apere și să valorifice drepturile acestuia,
soluția fiind consacrată în mod expres în dreptul francez (art. L-113-6 CPI). Dreptul de
reprezentare a autorului încetează atunci când autorul își dezvăluie identitatea și își
justifică calitatea. Credem că legiuitorul nostru ar fi trebuit să urmeze acest model,
aplicabil astăzi în practică doar în acele cazuri în care raportul dedus judecății comportă
elemente de extraneitate, iar părțile sunt resortisanți ai unor țări membre ale Uniunii de la
Berna și legea forului nu reglementează în alt mod problema.
Dacă opera a fost adusă la cunoștință sub formă anonimă ori sub pseudonim
(netransparent), atunci dreptul de autor se exercită de către persoana care o face publică
având consimțământul autorului, atât timp cât acesta nu-și dezvăluie identitatea. Credem
că persoana (fizică sau juridică) nu trebuie să facă ea dovada că are consimțământul
autorului pentru a aduce opera la cunoștință publică, pentru că a admite contrariul
înseamnă a-l obliga să dezvăluie ceea ce autorul nu a vrut să facă: să arate numele
autorului, iar anonimatul sau pseudonimul ales trebuie respectate.

III.1.4. Dreptul la respectul (inviolabilitatea/integritatea) operei

Dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei
modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau
reputația autorului sau dreptul la inviolabilitatea operei mai este denumit în doctrină și

133
În Franța, o lege din 9 februarie 1895 privind falsul artistic, în vigoare și astăzi, sancționează cu
închisoare de până la 5 ani și amendă de până la 3.000 de franci pe cei care aplică un alt nume pe o operă
de pictură, sculptură, desen, gravură, muzică, sau pe cei care imită semnătura sau un alt semn al unui autor
pe o astfel de operă. La noi, prin art. 26 alin. (2) din Legea nr. 126/1923 asupra proprietății literare și artistice
(B.Of. nr. 68 din 28 iunie 1923) se sancționa, de asemenea, „punerea în vânzare de opere de pictură,
sculptură sau orice alte producțiuni artistice semnate în mod fraudulos cu numele vreunui artist reputat,
imitându-i semnătura sau semnul special adoptat de el, în scopul de a înșela pe cumpărător”.
65
dreptul la respectul operei sau dreptul la integritatea operei și este consacrat în art. 10 lit.
d) din Legea nr. 8/1996.
Dreptul autorului de a pretinde respectul operei sale este un corolar al dreptului
de divulgare, al dreptului la nume și al dreptului la calitatea de autor. Opera, fiind
expresia personalității creatorului, trebuie adusă la cunoștință publică în forma hotărâtă
de autor. Acest drept permite autorului să controleze modul în care cesionarii drepturilor
patrimoniale de autor le utilizează, cesionarii având obligația de a exploata opera în forma
cerută de autor și în modalitățile convenite cu autorul.
Dreptul la inviolabilitatea operei are un conținut complex, cuprinzând:
i) dreptul autorului de a pretinde, pur și simplu, respectarea integrității operei
sale și de a se opune oricărei modificări a acesteia, independent de faptul că acestea
alterează sau nu valoarea operei, indiferent de faptul că eventualele modificări
constituie sau nu și un atentat la imaginea autorului. Acestea sunt denumite în doctrină
atingerile obiective;
ii) dreptul de a se opune oricărei atingeri a operei, de natură a prejudicia
onoarea sau reputația autorului. Acestea sunt denumite în doctrină atingerile
subiective.
În realitate, atingerile obiective și atingerile subiective sunt strâns legate. Nu poate
exista, bunăoară, o atingere la integritate fără să existe atât atingere obiectivă, cât și
atingere subiectivă. În același timp, o modificare a operei care nu alterează spiritul
acesteia, dacă este conformă cu destinația sa, nu este suficientă pentru a reprezenta o
atingere a integrității operei.
Independent de drepturile patrimoniale de autor, și chiar după cedarea acestor
drepturi, autorul păstrează dreptul de a revendica paternitatea operei și de a se opune
oricărei deformări, mutilări sau altei modificări a acestei opere ori oricărei alte atingeri a
acesteia, păgubitoare onoarei sau reputației sale.
Atingerile pot fi materiale, fizice, alterări sau modificări materiale, de formă
sau de conținut ori spirituale. Sunt interzise, fără acordul autorului, reproducerile de
proastă calitate, citările care schimbă sensul, distrugerea operei, suprimările, completările
sau modificările în operă, pentru că acestea, dacă nu alterează valoarea sau conținutul
operei, afectează cel puțin caracterul personal al acesteia134, adaptările sau exploatările
care nu respectă spiritul operei.

134
I.L. Caragiale a protestat împotriva atingerilor aduse operei lui M. Eminescu, scriind într-un articol
publicat în anul 1890 următoarele: „Mai târziu, însă, s-a petrecut ceva mai rău… mai târziu, pe când artistul
era cu mintea bolnavă, s-a făcut în opera lui publicată în volum îndreptări, purgări și omisiuni cu desăvârșire
arbitrare. Eu crez că asta trebuie relevat. Editorii sunt liberi să tragă câte exemplare vor, să le vînză cum și
cât le place, să profite de munca și de pe urma sărmanului pierdut cât pot, sunt liberi; să rămână negustorul
cinstit, și câștig bun să-i dea Dumnezeu; dar să stea la taraba lui și să nu s-amestece a poci opera artistului”.
Criticii, din parte-le, „cu flori deșarte, cari roade n-au adus”, sunt liberi să judece după cum îi taie capul
acea operă, să dezbată, să analizeze, să explice, să comenteze, să interpreteze și câte toate – tot lucrări de
seamă și de fond (….). Din această onoare postumă nu poate scăpa niciun om de talent, și orice generație e
mai mult sau mai puțin bogată de așa grindini de opiniuni, de teorii și de „note prizărite sub pagine”…
savante.
66
 Dreptul la integritate trebuie observat chiar și în cazul utilizărilor libere sau a
licențelor legale. Astfel, citatele din opere străine sunt licite numai sub condiția
reproducerii fidele a textelor citate și în contexte care nu le denaturează sensurile.
Digitalizarea unei opere muzicale pentru a o transforma în sonerie pentru telefon a fost
considerată o atingere a dreptului la respectul operei, dar jurisprudența a fost neunitară
când a avut a se pronunța asupra eventualei violări a dreptului la respectul operei atunci
când aceasta a fost transformată în scop de karaoke135.
Violările pot fi și spirituale, dacă mesajul vehiculat este denaturat. De exemplu,
folosirea muzicii de inspirație religioasă în publicitate sau reproducerea unei astfel de
opere într-un context politic sau erotic, punerea personajelor să evolueze într-un univers
străin (o interpretare a rolului lui Mihai Viteazul de către actorul Amza Pellea cu episodul
intrării în Catedrala de la Alba Iulia a fost utilizată de către un om politic în campania
electorală, această utilizare fiind sancționată de către judecători).
Reprezintă astfel de atingeri și folosirea personajelor în situații total diferite de
cele voite de către autor, folosirea muzicii special create pentru un film fără autorizarea
compozitorului în filme de desene animate, alterarea unei piese de teatru prin punerea ei
în scenă contrar spiritului acesteia, avut în vedere de către autor (de exemplu, actorii sunt
puși să interpreteze rolurile dezbrăcați), ori de actori de alt sex decât cel stabilit de către
autor (de exemplu, Samuel Beckett a interzis ca piesa sa „Așteptându-l pe Godot” fie
jucată de femei, dar trebuie spus că, în Belgia, această manifestare de voință a autorului
a fost considerată contrară ordinii publice).
De asemenea, reprezintă atingeri aduse dreptului la inviolabilitatea operei
publicarea acesteia într-o formă neprevăzută în contract (de exemplu: ediții de buzunar,
care pot fi și ediții prescurtate ale operelor), o traducere proastă a operei, o editare într-un
format prescurtat a unei opere traduse dintr-o limbă străină, actualizarea unei opere
științifice (aducerea ei la zi), neautorizată de către autor. Publicarea tardivă de către o
publicație a unui articol al unui ziarist despre evenimente tragice care au avut loc și despre
care acesta scrie poate constitui un drept la respectul operei, pentru că publicarea tardivă
poate crea impresia de indiferență a jurnalistului față de acel eveniment.
Reprezintă, de asemenea, atingeri aduse operelor colorarea unui desen realizat în
alb și negru, plasarea unei opere de artă plastică în alt loc, inadecvat, decât cel convenit
cu comanditarul, scoaterea unui personaj dintr-o fotografie, includerea unui astfel de
personaj într-o fotografie, denaturarea unei fotografii prin reproducerea ei de proastă
calitate, reducerea dimensiunilor unei fotografii cu ocazia reproducerii ei (evident, în

135
Karaoke înseamnă în japoneză „orchestră goală” (kara = gol, fără și okesutora = orchestră). Constă în
interpretarea după negativ a unei melodii pentru amuzament (instrumental, deci de către orchestră, și vocal
de către doritorii care citesc versurile pe un ecran). Muzica și versurile sunt fixate pe un disc special (CD+G)
sau pe DVD-uri, în care vocea interpretului originar este micșorată sau înlăturată, ori se folosește pur și
simplu negativul înregistrării. Există sisteme care acordă punctaje pentru interpretare sau care măsoară
caloriile consumate etc. Inventat de bateristul japonez de muzică pop/rock Daisuke Inoue, dar brevetul a
fost cerut și obținut de către un filipinez, Roberto del Rosario. A devenit foarte popular în barurile din
Japonia în anii `70 ai secolului trecut. Din anul 2003, în Japonia se distribuie karaoke și pe telefoane.
Fenomenul s-a răspândit și în Europa și a suscitat dezbateri în Franța, unde instanțele au avut a soluționa și
cereri introduse de moștenitorii lui Jacques Brel și Leo Ferre. În Franța este în prezent inexistent, dar în alte
țări europene (din Anglia până în România) se bucură de succes. Credem că prin acest fel de interpretare
se încalcă atât drepturi morale, cât și drepturi patrimoniale de autor. Apud A.R. Bertrand, op. cit., p. 783.
67
cazurile în care fotografiile sunt opere protejate), colorarea unei fotografii realizate în alb
sau negru, omiterea unor episoade ale unui film serial, colorarea unui film alb-negru, ca
și procedeul invers (regizorul Stere Gulea a anunțat că o a doua parte a filmului
„Moromeții”, după un scenariu al cărui autor este, va fi realizată tot în alb-negru,
considerând că această formă de exprimare este mai potrivită pentru filmul său), aplicarea
pe operă a unui logo neautorizat de către autor, realizarea și execuția unei alte coregrafii
decât aceea stabilită de autor etc.
În schimb, nu au fost considerate atingeri ale dreptului la inviolabilitatea operei
dezbaterile pe marginea unui film prezentat public, inserarea de către producător a unui
avertisment pe genericul filmului și credem că nici avertismentul făcut cu ocazia difuzării
filmului de către un difuzor (organism de televiziune) nu reprezintă o încălcare a dreptului
la respectul operei.
Sfera actelor și faptelor constituind atingeri aduse operei de natură a prejudicia
onoarea sau reputația autorului sunt multiple, putând îmbrăca cele mai diverse forme136,
dar legea le interzice numai pe acelea care sunt de natură a prejudicia onoarea sau
reputația autorului, soluția care este conformă cu cea a Convenției de la Berna137.
Aceasta echivalează cu o limitare a dreptului la inviolabilitatea operei138. Problema de a
determina dacă o anumită încălcare a dreptului la inviolabilitatea operei este de natură a
încălca onoarea sau reputația autorului este lăsată la aprecierea judecătorului, doctrina
relevând dificultățile determinate de lipsa unor criterii de apreciere cu care judecătorii să
poată opera139.
În cazul operelor anonime, este greu de spus că o atingere adusă integrității
operei poate prejudicia onoarea sau reputația autorului atât timp cât autorul nu este
cunoscut public. Chiar și dacă, urmare a acestei atingeri, autorul își dezvăluie identitatea,
va fi dificil să se stabilească și să se admită că o atingere adusă operei anterior dezvăluirii
identității a fost de natură să aducă atingere onoarei sau reputației autorului și faptul că
autorul încălcării a cunoscut pe autor și a acționat cu intenția de a-l prejudicia.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu se manifestă în toate cazurile cu aceeași
vigoare, putându-se face o distincție între operele pentru care dreptul de utilizare a fost
cedat unor terți, operele pentru care autorul a autorizat adaptarea și operele pentru care
proprietatea asupra suportului material aparține altor persoane.

Întinderea și limitele dreptului la respectul operei în cazul în care dreptul de

utilizare a operei a fost cedat

136
De exemplu: distrugerea operei sub motiv ofensator pentru autor, intervenții în cuprinsul operei care
denaturează sensul, stilul etc.
137
Potrivit art. 6 bis (1) din Convenția de la Berna, „Independent de drepturile patrimoniale de autor și chiar
după cedarea acestor drepturi, autorul păstrează dreptul de a revendica paternitatea operei și de a se opune
oricărei deformări, mutilări sau altei modificări a acestei opere sau oricăror alte atingeri ale acesteia, care
îi prejudiciază onoarea sau reputația”.
138
Chiar și în dreptul francez, arată A. Dietz, care atribuie un caracter absolut dreptului la inviolabilitatea
operei, doctrina consideră că exercițiul anarhic al unor prerogative morale individuale este incompatibilă
cu natura operei. Apud Y. Eminescu, op. cit., p. 158.
139
H. Desbois, apud Y. Eminescu, Dreptul de autor…, 1997, op. cit., p. 161.
68
 Cesionarul dreptului de utilizare a operei are obligația de a respecta integritatea
și/sau inviolabilitatea acesteia, dar această obligație are conținut diferit. Mai mult chiar,
dreptul la respectul operei cunoaște unele limitări, în funcție de natura dreptului concedat,
a genului operei, a modalităților de utilizare convenite.
Atingerea adusă integrității operei reprezintă o chestiune de fapt care trebuie să
fie apreciată în concret, respectiv la fiecare speță în parte și în raport de datele acesteia,
de felul operei, de modul în care dreptul la respectul operei a fost încălcat, de consecințele
pe care acestea le-au produs ori le-ar putea produce în viitor cu privire la reputația sau
onoarea autorului, în mod suveran, de către judecătorul fondului. De exemplu, în cazul
programelor pentru calculator, utilizatorul poate, exceptând cazul în care o clauză
contrară în contractul de licență este prevăzută, fără autorizarea autorului, să traducă,
adapteze, aranjeze, să facă orice transformări, să corecteze erorile, dacă acestea sunt
necesare pentru a permite dobânditorului legitim să utilizeze programul pentru calculator
într-un mod corespunzător destinației sale, inclusiv pentru corectarea erorilor.
În cazul operelor de artă aplicată (desene și modele, care sunt protejabile și prin
drept de autor) și, în mod special, în cazul celor realizate în cadrul unui contract individual
de muncă, unele modificări pot fi impuse și admise de natura acestei categorii de creații.

Dreptul la respectul operei în cazul autorizării reproducerii și reprezentării

Astfel, în cazul în care terțul a fost autorizat să reproducă ori să reprezinte
public opera, acesta trebuie să o reproducă ori, după caz, să o reprezinte cât mai fidel
cu putință. Mai mult, cesionarul este obligat să asigure reprezentarea sau executarea
publică a operei în condiții tehnice adecvate, precum și respectarea drepturilor autorului
[art. 60 alin. (2) din Legea nr. 8/1996].
În cazul în care dreptul constă în editarea unei opere literare sau științifice, se
admite că cesionarul va putea corecta erorile de ortografie, punctuație, sintaxă și
erorile flagrante, dar nu și stilul. Dar cesionarul dreptului de difuzare și proiecție a unei
opere audiovizuale nu are dreptul de a tăia sau remonta cadre de film ori de a adăuga un
alt fond muzical etc.
De exemplu, regizorul și actorul Charlie Chaplin a cerut și obținut condamnarea
unei societăți de distribuție de filme, care a schimbat acompaniamentul muzical la filmul
său mut „Le kide”, iar Curtea de Apel din Paris a considerat modificarea inadmisibilă,
pentru că muzica filmului, „acționând într-un anumit mod asupra sensibilității
spectatorului, este susceptibilă să-i transforme profund impresiile”. Dar o cerere a
pictorului Salvador Dali, care a cerut condamnarea unui teatru care a adus adăugiri
costumelor și decorurilor create de el, a fost respinsă, cu motivarea că adăugirile la
decoruri și costume nu au putut avea drept consecință formarea unei idei denaturate
asupra operei și nu constituie o atingere a dreptului moral al autorului la integritatea
operei 140.

140
A se vedea C. Colombet, op. cit., p. 123.
69
 Dreptul la respectul operei în cazul autorizării adaptării, traducerii sau
transformării
Autorul are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza traducerea, publicarea în
culegeri, adaptarea, precum și orice transformare a operei sale prin care se obține o operă
derivată. În oricare dintre modalitățile de folosire autorizate de autor, el este îndreptățit
să pretindă respectarea spiritului operei sale, după caz, a subiectului, a schemei intrigii, a
substanței operei sale. Adaptările, afară de faptul că nu sunt permise fără autorizarea
autorului operei, nu pot fi denaturante. De exemplu, în anul 1996, moștenitorii lui Victor
Hugo au protestat împotriva adaptării romanului „Notre Dame de Paris” sub formă de
desene animate de către studioul Walt Disney, pentru că, pe de o parte, numele celebrului
scriitor nu se regăsea pe opera realizată prin adaptare și, pe de altă parte, pentru că
adaptarea a fost apreciată a fi criticabilă și în substanța ei, scenariul modificând opera
originală. Astfel, unul dintre personajele importante ale romanului, abominabilul
arhidiacon Claude Frolo, este transformat în desenul animat realizat în judecător141.
Consimțământul la adaptarea unei opere presupune acceptarea de către autorul
operei originare a transformărilor cerute de natura diferită a operei derivate, de trecerea
de la un gen la altul. Doctrina consideră că autorul și adaptatorul pot conveni trei categorii
de clauze:
- clauze care să oblige pe adaptator să respecte spiritul general al operei;
- clauze prin care autorul autorizează facerea oricăror modificări considerate
necesare, el păstrându-și dreptul de a aproba sau nu aceste modificări; și
- clauza care ar permite adaptatorului o libertate deplină de a face modificări.
Traducerile constituie opere originale numai sub aspectul expresiei, fiind incluse
în categoria operelor protejate (art. 8 din Legea nr. 8/1996). Traducătorul face dovada
originalității în alegerea cuvintelor și expresiilor, pentru a reda cât mai bine într-o limbă
sensul textului scris într-o altă limbă, iar nu prin traducerea, cuvânt de cuvânt, a textului
din opera străină. Opera tradusă are o fizionomie proprie, iar traducătorul, care face un
act de creație, realizează o operă derivată, o operă care poartă amprenta personalității sale,
dar și pe aceea a autorului operei originare. Traducătorul realizează un act de creație, dar
el nu poate modifica substanța, compoziția operei traduse, fiind ținut să respecte
integritatea acesteia.
Transformarea presupune schimbarea genului operei originare, cazul cel mai
frecvent fiind cel al utilizării unor opere literare pentru crearea de opere audiovizuale.
Dacă autorul a cedat dreptul de transformare a operei, atunci:
- consimțământul dat la transformarea operei presupune că autorul a acceptat și
transformările cerute de natura diferită a operei derivate, de trecerea de la un gen la altul,
de constrângerile pe care, în noul gen, opera trebuie să le suporte;
- orice modificare trebuie supusă aprobării autorului, înainte de turnarea filmului;

141
F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 451.
70
 - autorul păstrează dreptul de a se opune la modificările care sunt de natură a-i
prejudicia onoarea și reputația.
Legea noastră admite că transformarea operei este permisă fără consimțământul
autorului și fără plata unei remunerații în următoarele cazuri:
i) dacă este o transformare privată, care nu este destinată și nu este pusă la
dispoziția publicului;
ii) dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, sub condiția ca
rezultatul să nu creeze confuzie în ce privește opera originală și autorul acesteia;
iii) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor. În
cazul programelor pentru calculatoare transformarea fără acordul autorului este permisă
și pentru corectarea erorilor (art. 35 și art. 76).
Este de remarcat, însă, că atunci când dreptul patrimonial de adaptare a fost cedat,
dreptul moral la integritatea operei poate intra în coliziune cu un drept patrimonial de
autorizare al adaptării, iar problema care se poate pune este aceea de a stabili dacă, în
cazul adaptării autorizate de către autor, dreptul moral al acestuia subzistă și în ce limite.
Evident, adaptarea consimțită de autor poate avea ca afect o atingere a dreptului moral la
inviolabilitatea operei, dar aceasta este o atingere autorizată. Or, drepturile morale nu pot
fi înstrăinate, acestea fiind în afara comerțului.

Dreptul la respectul operei când suportul pe care este fixată nu aparține

autorului
Există cazuri în care suportul operei (pe care este fixată opera) nu aparține
autorului, ci unui terț, consecințele fiind uneori importante. Este, în mod special, cazul
operelor de artă plastică, dar pot exista și alte situații, precum acela al operelor literare, al
celor muzicale, al programelor de radiodifuziune, când operele sunt înregistrate pe
suporturi magnetice aparținând unor studiouri specializate pentru înregistrări sonore, al
manuscriselor ajunse în posesia unor terți, al programelor pentru calculatoare, încorporate
în chiar suportul pe care se realizează etc.
În aceste cazuri, se pune problema de a ști dacă proprietarul suportului material al
operei este obligat să respecte integritatea operei, dacă o poate distruge, reface sau
restaura, dacă îi poate schimba amplasamentul etc. În jurisprudență, s-a decis că
dobânditorul unei opere de artă are mai puțină libertate în exercitarea drepturilor asupra
acesteia decât în cazul altor bunuri și aceasta deoarece, luând în considerare faptul că
opera este expresia personalității autorului, există obligația ca atât opera, cât și autorul să
fie menajați142.
Dreptul autorului la inviolabilitatea operei trebuie să fie, însă, conciliat cu dreptul
de proprietate al deținătorului suportului material sau, după caz, cu dreptul de utilizare a
operei dobândit de către terț. Drepturile proprietarului suportului operei și drepturile
autorului operei sunt conciliate, într-o dispoziție cu caracter de principiu, aplicabilă în
toate cazurile în care proprietatea asupra suportului și opera nu se regăsesc în mâna

142
A. Françon, op. cit., p. 220.
71
autorului, formulată în art. 22 din Legea nr. 8/1996. Astfel, potrivit textului menționat,
proprietarul sau posesorul unei opere este dator să permită accesul autorului la aceasta
și să i-o pună la dispoziție, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului
său de autor și cu condiția ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui interes legitim
al proprietarului sau al posesorului. În acest caz, proprietarul sau posesorul poate
pretinde autorului o garanție suficientă pentru securitatea operei, asigurarea operei la o
sumă ce reprezintă valoarea pe piață a originalului, precum și o remunerație
corespunzătoare.
Dreptul la respectul operei cuprinde, pentru deținătorul suportului, și interdicția
de a o distruge, înainte de a o oferi autorului la prețul de cost al materialului. Dacă
nu este posibilă returnarea originalului, proprietarul trebuie să permită autorului să facă o
copie de pe operă, într-o manieră corespunzătoare. În cazul unei structuri arhitecturale,
autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei și de a solicita trimiterea
reproducerii proiectelor (art. 23 din Legea nr. 8/1996).

Dreptul la respectul operelor de artă plastică expuse în locuri publice

Dreptul autorului la inviolabilitatea operei este, într-o anumită măsură, limitat în
cazul operelor de artă plastică expuse în piețe publice. În astfel de cazuri, este necesar
să se țină seama de eventualele rațiuni de interes social, care pot cere schimbarea
amplasamentului. Dar, nici în aceste situații, dreptul administrației nu cuprinde și
dreptul de a distruge opera143.
Jurisprudența a admis, totuși, că distrugerea unor opere, amplasate în locuri
publice și deteriorate, este permisă din considerente de securitate publică. Astfel, autorul
operei a reclamat încălcarea dreptului la integritatea operei sale, constând în demolarea
unei fântâni amplasate în holul unui centru comercial de către proprietarul acestuia, în
considerarea riscului pe care îl prezenta pentru clienții centrului. Instanțele au decis că, în
lipsa unor împrejurări asimilabile forței majore, demolarea fântânii constituie o atingere
a drepturilor morale ale autorului. Într-o altă cauză, în care municipalitatea a decis
demolarea unei sculpturi realizate din șine de cale ferată, amplasată într-un parc, invocând
riscul pe care îl prezenta pentru copiii care se jucau în acel parc, instanța a admis, însă, că
distrugerea a fost dictată de necesități de securitate publică și a respins acțiunea artistului
împotriva municipalității144.

143
În România, principiul dreptului la integritatea operei a fost încălcat și numeroase opere de artă au fost
distruse după instaurarea comunismului, în anii `40-`50, dar și la începutul anilor `90, când unele opere,
considerate, pe drept cuvânt, simboluri ale comunismului, au fost distruse. În Franța, H. Desbois a remarcat
că artistul unei opere expuse într-o piață publică nu putea ignora „versatilitatea sentimentelor publicului și
precaritatea deputaților”. Apud Y. Eminescu, op. cit., p. 159.
144
A se vedea C. Colombet, op. cit., p. 128.
72
 Dreptul la respectul operei și restaurarea operelor
Cât privește restaurarea operelor, aceasta nu poate fi făcută fără acordul autorului,
care este cel dintâi îndreptățit să o refacă, spre a-i reda expresia originară145.
Opera necesită însă, de cele mai multe ori, lucrări de refacere după moartea
autorului. Cum dreptul de a pretinde respectarea integrității operei se transmite prin
moștenire, acordul pentru refacerea sau restaurarea unei opere trebuie să parvină din
partea succesorilor autorului, iar în lipsa acestora, dreptul de a autoriza refacerea sau
restaurarea ar trebui să aparțină asociației de autori din domeniu, din care a făcut parte și
autorul operei146.
La noi a existat o dispută în legătură cu restaurarea operei lui Constantin Brâncuși
cunoscută sub denumirea de „Coloana infinitului”.

Exercițiul dreptului la respectul operei de către persoana al cărei portret este

utilizat într-o operă
În conformitate cu dispozițiile art. 90 din Legea nr. 8/1996, persoana reprezentată
într-un portret și persoana destinatară a unei corespondențe pot exercita dreptul
prevăzut la art. 10 lit. d), în ceea ce privește utilizarea operei ce conține portretul sau
a corespondenței, după caz. Ipoteza reglementată de lege presupune că portretul este
utilizat în operă de către autorul operei și cu consimțământul persoanei portretizate. În
cazul în care portretul ar fi utilizat fără consimțământul persoanei portretizate, evident că
aceasta ar constitui o încălcare ale drepturilor personalității care ar putea fi sancționată în
condițiile dreptului comun.
Este de remarcat că persoana al cărei portret este utilizat într-o operă, cu
consimțământul său, nu are, potrivit art. 90 din Legea 8/1996, un drept propriu, ci
doar posibilitatea exercițiului unui drept [la inviolabilitatea operei, prevăzut de art.
10 lit. d)] care aparține autorului operei.
Reglementează însă, cu adevărat, art. 90 din Legea nr. 8/1996 exercițiul unui drept
moral la inviolabilitatea operei din partea persoanei portretizate în operă? Legea trimite
în mod expres la dreptul prevăzut de art. 10 lit. d), adică la un drept moral al autorului
operei. Dar, în cuprinsul aceluiași text de lege, se arată că exercițiul dreptului prevăzut de
art. 10 lit. d) de către persoana portretizată privește utilizarea operei ce conține portretul.
Or, utilizarea operei privește drepturile patrimoniale, iar nu drepturile morale ale
autorului operei. Trimiterea pe care legea o face la art. 10 lit. d), care reglementează
dreptul moral la inviolabilitatea operei, este, totuși, neechivocă.

145
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 815/1967. S-a decis că opera de artă, „ca rezultat al inteligenței artistice,
originalității și îndemânării creatorului ei, are un caracter de unicitate și nu poate fi supusă unei restaurări
fără acordul artistului care a creat-o. În cazul când opera a fost deteriorată, fără a fi compromisă integral,
autorul ei are dreptul să procedeze el însuși la refacerea lucrării, restabilind astfel identitatea ei artistică
inițială”. Apud Y. Eminescu, op. cit., p. 159.
146
Refacerea operei lui Constantin Brâncuși, „Coloana fără de sfârșit”, a provocat un imens scandal în
mediile publicistice din țara noastră, între problemele în dispută fiind și aceea a soluției de refacere,
considerată de unii critici greșită, pentru că afectează „substanța operei”.
73
 Reamintim că autorul operei, în calitate de titular al dreptului la respectul
integrității operei se poate opune modificărilor și atingerilor operei, dar numai dacă
atingerile aduse prejudiciază onoarea sau reputația autorului. Și nu credem că orice
atingere adusă operei este de natură să prejudicieze onoarea și reputația autorului. Pe de
altă parte, atingerea adusă portretului unei persoane poate să prejudicieze persoana
portretizată, dar să nu prejudicieze onoarea sau reputația autorului. Așa fiind, autorul
poate fi împiedicat să reclame cu succes încălcarea dreptului la respectul operei, de vreme
ce încălcarea nu îl prejudiciază pe el.
În ceea ce privește întinderea dreptului pe care îl poate exercita persoana
portretizată, lucrurile par și mai complicate. Poate această persoană exercita dreptul care
aparține autorului cu adevărat și în totalitate ori numai cele care privesc portretul său?
Într-o primă interpretare, cum portretul este parte a operei, persoana portretizată
poate justifica interesul de a exercita dreptul la respect asupra întregii opere și nu doar
când atingerea adusă este în legătură directă cu portretul persoanei lezate și limitat la
atingerea adusă portretului. În alte cuvinte, că orice atingere dreptului la respectul operei
este o atingere adusă și portretului utilizat în operă. Reciproca este și ea valabilă: atingerea
adusă portretului este o atingere adusă operei în întregul ei, dar aceasta poate să nu
prejudicieze onoarea sau reputația autorului, ci pe aceea a persoanei portretizate.
Într-o a doua interpretare, persoana portretizată poate acționa doar atunci când
atingerea privește portretul său din operă, pentru că numai în acest caz el este prejudiciat.
Legea nu face însă o asemenea distincție.
Pe de altă parte, remarcăm că autorul operei nu poate cere decât sancționarea
acelor încălcări ale dreptului la respectul (inviolabilitatea) operei care prejudiciază
onoarea sau reputația sa, în timp ce imaginea persoanei portretizate este independentă de
aceea a autorului. De aceea, credem că persoana portretizată într-o operă are un drept
propriu la imagine, independent și diferit de dreptul autorului la respectul operei, drept
care poate fi valorificat în condițiile dreptului comun, respectiv ale art. 58 și art. 71
(dreptul la viața privată), art. 72 (dreptul la demnitate), art. 73 (dreptul la propria imagine)
C.civ. Și credem că, pentru persoana portretizată, sunt mai eficiente dispozițiile dreptului
comun pentru protecția dreptului său la imagine.

III.1.5. Dreptul de retractare

Dreptul de retractare este un drept moral distinct de dreptul de divulgare, dar este
o consecință a caracterului absolut și discreționar al dreptului de divulgare. Pentru acest
motiv, dreptul de retractare a fost și este tratat uneori ca o manifestare a dreptului de a
aduce opera la cunoștință publică.
La noi, acest drept a fost consacrat pentru prima dată prin Legea nr. 8/1996, iar în
Franța, prin Legea din 1957. În țările în care dreptul de retractare nu este reglementat,
problema se rezolvă potrivit dreptului comun al contractelor. Dar nu sunt multe țările care
au reglementat acest drept, iar acolo unde a fost reglementat, au fost impuse condiții
severe pentru exercițiul acestuia.

74
 Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută autorului de a-și
retrage opera pe care a divulgat-o anterior. Dreptul de retractare poate fi exercitat în orice
moment care survine divulgării (de ex.: în faza de pregătire a ediției, în momentul în care
ediția a fost pregătită și scoasă pe piață etc.), motivele care stau la baza deciziei aparținând
exclusiv autorului și neputând fi supuse cenzurii instanței.
Doctrina noastră a admis existența dreptului de retractare, ca drept moral distinct,
în conținutul dreptului de autor și înainte de 1996. Astfel, A Ionașcu considera că „dreptul
autorului de a decide cu privire la aducerea operei la cunoștință publică persistă în
anumite limite și după încheierea contractului prin care consimte la folosirea operei
sale, ceea ce implică dreptul autorului de a reveni în mod justificat asupra hotărârii
luate inițial, căci nu se poate concepe ca opera de creație intelectuală, care este imaginea
autorului, să fie răspândită public împotriva voinței sale”147.
Profesorul St. D. Cărpenaru arată, de asemenea, că „dreptul de a decide cu privire
la aducerea operei la cunoștința publicului implică dreptul autorului de a reveni asupra
deciziei luate, chiar dacă a încheiat un contract”, iar Yolanda Eminescu considera că
„dreptul de retractare este contraponderea dreptului de divulgare și consecință directă a
caracterului absolut și discreționar al acestuia. El constituie, totuși, un drept distinct, a
cărui soarta nu este indisolubil legată de aceea a dreptului la divulgare, lucru care apare
în evidență în cazul operelor postume”.
Doctrina, admițând existența dreptului de retractare, nu a fost unitară în ceea ce
privește momentul și condițiile în care retractarea poate avea loc. Astfel, A. Ionașcu s-a
pronunțat în sensul că, până la încheierea contractului prin care consimte la folosirea
operei, autorul își poate exercita nestingherit dreptul de divulgare, dar că, după divulgarea
operei, dreptul de retractare va fi limitat de principiul forței obligatorii a contractelor, în
sensul că acesta va trebui să justifice prin motive temeinice hotărârea sa, sarcina
verificării temeiniciei revenind instanțelor judecătorești, care vor hotărî și asupra
eventualelor despăgubiri datorate de autor.
Într-o opoziție categorică cu acest punct de vedere, Doru Cosma și Yolanda
Eminescu considerau dreptul de retractare (ca și dreptul de divulgare) un drept absolut,
opozabil tuturor și impunând o obligație universală de abținere de la orice act sau fapt
juridic de natură a-l vătăma și, în consecință, necenzurabil de către instanțele de judecată.
Legiuitorul român din 1996 a adoptat o soluție de mijloc, recunoscând autorului
dreptul de retractare, fără a-l condiționa în privința motivelor care îl determină, dar a
recunoscut, în același timp, titularilor drepturilor de utilizare prejudiciați prin exercitarea
retractării, dreptul de a fi despăgubiți. Soluții asemănătoare au fost adoptate și în Franța,
Germania și Italia.
În Franța, pe lângă dreptul de retractare, se recunoaște autorului și dreptul la
modificarea operei. Dacă, după exercitarea dreptului de retractare sau de modificare,
autorul decide, din nou, să-și publice opera, el este obligat să facă prima ofertă
cesionarului în detrimentul căruia dreptul de retractare sau de modificare s-a produs și în

147
A. Ionașcu, Le droit de repentir de l`auteur (Dreptul de retractare al autorului), în RIDA, 1975, articol
publicat într-o vreme când dreptul nu era reglementat în legislația noastră, doctrina susținând însă că el
trebuie admis. Apud F. Pollaud-Dulian, Le droit d`auteur, Economica, Paris, 2005, p. 436.
75
aceleași condiții care au fost stabilite pentru prima publicare. Dispoziția legii (art. 121-4
CPI) este de natură a împiedica exercitarea abuzivă a dreptului de retractare.
În cazul coautoratului, dreptul de retractare al unui autor poate intra în conflict cu
dreptul de divulgare al celorlalți autori și cu principiul forței obligatorii a contractelor.
Soluția propusă este subordonarea exercițiului dreptului de retractare existenței unor
motive justificate care vor fi apreciate, în caz de conflict, de către instanțele judecătorești.
Legea noastră nu conține dispoziții privind posibilitatea retractării operei audiovizuale,
dar credem că, în temeiul principiului simetriei, numai autorul principal (regizorul sau
realizatorul), care este singurul îndreptățit să se opună aducerii operei la cunoștință
publică [art. 67 alin. (4) din Legea nr. 8/1996], poate exercita și dreptul de retractare.
În cazul operelor de artă plastică, exercitarea dreptului de retractare poate veni în
conflict atât cu principiul forței obligatorii a contractelor, cât și cu dreptul absolut și
opozabil erga omnes al proprietarului suportului operei. În Franța, în pofida importanței
care se acordă drepturilor morale, doctrina consideră că, „deși drepturile autorilor sunt
amenajate în interesul creatorilor, nu al colectivității, este firesc să fie primite mai
favorabil acele manifestări ale drepturilor morale care tind la conservarea și reproducerea
operei, decât acelea care au ca scop distrugerea ei”. Opinia este împărtășită și de autori
români, care au arătat că, deși „autorii de opere plastice pot simți imboldul de a-și retrage
sau modifica opera, totuși ei nu-și mai pot exercita acest drept, după ce, considerând opera
pe deplin elaborată, au predat-o dobânditorului, care a acceptat-o. Soluția contrară ar
constitui o nesocotire a dreptului de proprietate pe care legea nu o autorizează”. Sunt însă
și autori care consideră că, atunci când autorul a cedat dreptul asupra suportului operei,
el nu mai poate exercita dreptul de retractare.
Dreptul de retractare încetează la moartea autorului, astfel că el nu ar mai putea fi
exercitat de către moștenitori, chiar dacă ar fi în interesul lor să o facă (de exemplu, opera
ar aduce atingere dreptului lor la imagine). Și reamintim că exercițiul dreptului de
divulgare se transmite către moștenitori și/sau, după caz, organismele de gestiune
colectivă.
Legea noastră instituie o excepție de la regula retractării, acest drept neputând fi
exercitat, potrivit art. 77 alin. (3), în cazul programelor pentru calculatoare, aceasta fiind
o limitare a dreptului impusă de consecințele pe care le-ar putea avea retractarea.
Limitarea protejează atât pe utilizatori, cât și pe autori: pe primii de eventualele prejudicii
suferite, care ar putea fi imense și nerecuperabile, pe autori, de plata unor despăgubiri,
care ar putea fi împovărătoare sau chiar imposibil de achitat.

III.2. Drepturile patrimoniale de autor

A doua componentă a dreptului de autor este dreptul patrimonial, un drept de a
trage foloase din utilizarea operei, un drept calificat de legea noastră ca drept patrimonial
exclusiv. În fapt, un monopol temporar de utilizare a operei pentru a obține foloase
patrimoniale. Și, dacă opera este într-adevăr obiect al unui drept de proprietate, doar
dreptul patrimonial, singur, poate avea această natură și poate ancora dreptul de autor în
dreptul bunurilor.

76
 Dreptul autorului de a trage foloase patrimoniale de pe urma exploatării operei
sale este, în ordine cronologică, primul drept recunoscut în favoarea creatorilor. Acest
drept are, spre deosebire de dreptul moral, o recunoaștere universală, dreptul moral fiind
încă privit cu reticență ori chiar ignorat în unele sisteme de drept. Acordul TRIP’s, despre
care se spune că este cel ambițios acord internațional în domeniul drepturilor de
proprietate intelectuală, la insistențele SUA, nu a preluat dispozițiile din Convenția de la
Berna referitoare la drepturile morale, limitându-se, prin art. 9 („Raporturi cu Convenția
de la Berna”), a face trimitere la textul corespunzător al Convenției (art. 6 bis).

III.2.1. Care este conținutul dreptului patrimonial al autorilor de opere?

Atributele patrimoniale și extrapatrimoniale (morale) ale dreptului de autor sunt,
conceptual, distincte. Natura lor juridică este diferită și raportul lor cu opera ca și efectele
lor sunt ghidate de considerațiuni și obiective diferite. Având însă un obiect comun –
opera – între cele două categorii de prerogative există interferențe, predominant fiind,
totuși dreptul moral. Numai exercițiul dreptului moral face să se nască dreptul patrimonial
al autorului, dar dreptul moral fiind inalienabil, spre deosebire de drepturile patrimoniale
care pot fi cedate ori concedate în tot sau în parte, autorul vă păstra mereu o legătură cu
opera sa chiar și atunci când el nu mai este deținătorul drepturilor patrimoniale ori atunci
când a cedat suportul original al operei sale de artă.
În doctrina franceză veche și în cea tradițională și conservatoare, prerogativele
dreptului patrimonial sunt considerate a fi: dreptul de reprezentare (comunicare
publică) și dreptul de reproducere, distincția între reproducere și reprezentare fiind
făcută în raport de procedeul prin care publicul ia contact cu opera. La acestea s-au
adăugat, în urmă cu mai puțin de un secol, dreptul de suită, aplicabil însă numai pentru
autorii și operele lor de artă plastică, grafică și fotografică. Este o clasificare tradițională
în dreptul francez și care urmează, de altfel, cronologia reglementărilor.
Într-adevăr, legile revoluționare din 1791 (două), au reglementat dreptul de
reprezentare și dreptul de reproducere, iar o lege adoptată în anul 1920, dreptul de suită.
Dar această clasificare este socotită inutilă azi, în condițiile dezvoltării noilor tehnologii,
a Internetului, a digitalizării operelor, a noilor medii de stocare și de reproducere și în care
reproducerea și reprezentarea se amestecă și se confundă. De altfel, Acordul TRIP’s are
o viziune unitară asupra dreptului patrimonial, o viziune integratoare, în care sunt incluse
toate actele de comunicare a operei către public, fără nicio distincție după modul sau
procedeul prin care publicul ia contact cu opera sau are acces la operă.
Legea română a dreptului de autor în vigoare urmează această soluție și
formulează, în art. 12, regula conform căreia autorul are dreptul patrimonial exclusiv de
a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea
operei de către alții, pentru ca, în art. 13-16 (astfel cum au fost modificate în timp), să se
arate care sunt modalitățile de utilizare care trebuie să fie permise ori care, după caz, pot
fi interzise de către autor. Separat, prin art. 21, este reglementat dreptul de suită al
autorilor de opere de artă grafice, plastice și fotografice.
Dreptul patrimonial exclusiv al autorilor și al titularilor de drepturi de autor sau
drepturi conexe constă în dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera
77
sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții, ceea ce presupune dreptul de
a autoriza și de a interzice anumite acte (art. 12 și art. 13 din Legea nr. 8/1996).
Cele două noțiuni sunt aproape sinonime, pentru că natura exclusivă a unui drept
presupune că titularul dreptului – și numai el – poate decide să autorizeze sau să interzică
orice act care intră în conținutul dreptului său, iar deținerea unui drept de autorizare
implică, fără niciun dubiu, și pe acela de a interzice un anumit act care ar încălca dreptul
său. Dreptul exclusiv nu este un drept negativ, chiar dacă obiectul lor este și acela de a
împiedica pe alții să exploateze drepturile lor (să utilizeze operele lor). Valoarea reală a
dreptului exclusiv este dată de faptul că el îi garantează că operele sale sunt exploatate,
utilizate așa cum autorul sau titularul dreptului hotărăște și cum este în interesul său.

III.2.2. Distincția între dreptul moral de divulgare a operei și dreptul

patrimonial de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa
Art. 10 lit. a), care reglementează dreptul moral al autorului de a decide dacă,
în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică, și art. 12, care reglementează
dreptul patrimonial al autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată
opera sa, nu trebuie să provoace confuzie. Aceasta, pentru că, și dacă decizia de divulgare
și de utilizare în scopul de a trage foloase este unică, drepturile care se exercită sunt
diferite în conținut și, evident, în urmările care se produc.
Dreptul de divulgare este dreptul de a aduce, pur și simplu, opera la cunoștință
publică, putându-se doar afirma crearea operei, existența ei și a autorului, cu toate
consecințele care decurg din aceasta. Autorul unei opere, decizând să-și aducă opera la
cunoștință publică, poate urmări și obținerea de foloase nepatrimoniale: recunoaștere,
glorie, titluri științifice etc., chiar dacă este posibil ca și acestea să se transforme în timp
în foloase. De exemplu, un pictor la început de carieră își expune și dăruiește picturile,
un compozitor începător își oferă compozițiile libere la comunicare etc. Dacă operele
astfel utilizate le vor aduce notorietate și vizibilitate, operele următoare vor fi mai bine
vândute. Opera de artă, creația intelectuală poate exista și poate fi protejată și dacă nu
aduce autorului ei niciun profit material.
Decizia de utilizare a operei pentru a trage foloase patrimoniale este însă aceea
care, practic, pune opera la dispoziția consumatorilor, în formele decise de creatorul ei și
în scopul obținerii foloaselor.
Mai mult, dacă autorul și-a adus opera la cunoștință, dar autorul nu a decis, în
conformitate cu art. 12 din Legea nr. 8/1996, dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera
sa, inclusiv de a consimți la utilizarea ei de către terți, aceștia din urmă (terții) nu pot
decide ca opera să fie utilizată pentru obținerea de foloase pentru a-și realiza eventualele
creanțe în contra creatorului operei, pentru că dreptul de a decide utilizarea operei în
scopul obținerii de foloase aparține exclusiv autorului. Legea este lipsită de orice
posibilitate de interpretare contrară atunci când dispune că „autorul unei opere are
dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera
sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții”.

78
 Desigur, soluția legiuitorului este prejudiciabilă pentru creditorii autorului operei,
dar, și în privința drepturilor patrimoniale, reglementarea este centrată tot pe protecția
autorului. Această soluție este reglementată în Noul Cod civil, în art. 2324, care dispune,
în alin. (1), că toate bunurile (mobile și imobile, prezente și viitoare) aflate în patrimoniul
unei persoane constituie garanția comună a creditorilor săi, iar în alin. (2), că nu pot
face obiectul garanției comune a creditorilor bunurile insesizabile ale debitorului. Or,
de vreme ce art. 12 din Legea nr. 8/1996 conferă doar autorului puterea de a se „desesiza”
de bunul său, evident, până la momentul „desesizării”, acesta nu poate face obiectul
vreunei urmăriri. Dar și atunci când autorul s-a „desesizat” de opera sa, exercitându-și
dreptul patrimonial exclusiv de a decide utilizarea ei în scopul obținerii de profit, este
urmărită nu opera în sine, ci utilizarea operei, și aceasta doar în acele modalități care au
fost consimțite de către autor. Creditorii autorului operei nu ar putea decide ei înșiși ca
opera să fie utilizată în modalități pe care ei le-ar considera mai profitabile, autorizarea
utilizării neputând veni decât de la autorul însuși.

III.2.3. Modalitățile de utilizare a operei supuse autorizării autorului operei

Autorul unei opere poate să utilizeze singur opera, în oricare dintre modalitățile
în care utilizarea este posibilă. Legiuitorul nu s-a ocupat de această modalitate de utilizare
a operei, considerând-o, probabil, ca subînțeleasă: autorul este stăpânul operei sale și
poate dispune de ea așa cum dorește. De exemplu, autorul își poate recita el însuși opera,
o poate reproduce pe orice fel de suport și o poate pune la dispoziția publicului etc.
Legiuitorul român reglementează modalitățile de utilizare a operei care trebuie
consimțite și/sau autorizate de către autorul ei. În modalitățile de utilizare supuse
autorizării, autorul are dreptul de a cere interzicerea utilizării, atunci când aceasta s-a
petrecut fără consimțământul său. Și credem că art. 13 trebuie interpretat în sensul că terții
nu pot utiliza opera în variantele reglementate de acest text decât cu autorizarea autorului
operei, dar interzicerea utilizării (dacă actul material al utilizării s-a produs) este o
facultate pentru autor.
Înainte de a le examina pe cele reglementate de legiuitor de o manieră pe care nu
o considerăm suficient de clară, trebuie să spunem că în dreptul francez autorul are două
categorii de drepturi patrimoniale: de reproducere și de reprezentare, la care se adaugă, în
cazul artiștilor plastici, dreptul de suită. Dispozițiile în acest sens se regăsesc în art. L122-
1 (dreptul de exploatare aparținând autorului cuprinde dreptul de reprezentare și dreptul
de reproducere) și art. L123-1 [autorul se bucură, pe tot timpul vieții sale de dreptul
exclusiv de exploatare a operei sale sub orice formă și de a trage foloase pecuniare din
această exploatare. La decesul autorului, acest drept se transmite moștenitorilor (...)].
Potrivit art. 13 din Legea română a dreptului de autor, „utilizarea unei opere dă
naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau
de a interzice:
a) reproducerea operei;
b) distribuirea operei;

79
 c) importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cu
consimțământul autorului, după operă;
d) închirierea operei;
e) împrumutul operei;
f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv
prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și
în orice moment ales, în mod individual, de către public;
g) radiodifuzarea operei;
h) retransmiterea prin cablu a operei;
i) realizarea de opere derivate.”

III.2.4. Dreptul de a autoriza și/sau interzice reproducerea operei (art. 13 și

14)
Reproducerea este fixarea materială a unei creații intelectuale care permite
difuzarea sa, face posibil accesul la operă și utilizarea operei. Reprezintă o modalitate de
accesare indirectă a operei, difuzarea suportului pe care este fixată opera fiind aceea care
face posibilă accesarea operei (de exemplu, prin lectură). Proprietatea asupra suportului
pe care opera este reprodusă opera nu conferă niciun drept asupra operei.
Prin reproducere, se înțelege realizarea integrală sau parțială, a uneia ori a
mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar sau permanent, prin orice
mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale
a unei opere, precum și stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace
electronice.
Legiuitorul nostru a încercat să acopere toate posibilitățile de fixare a operei pe
un suport, pentru toate categoriile de opere, inclusiv pentru cele audiovizuale și pentru
programele pentru calculator, dar definiția dată de legiuitorul francez reproducerii ni se
pare mai completă și de natură a elimina orice risc de confuzie în interpretare. Astfel, prin
reproducere, în dreptul francez se înțelege: fixarea materială a operei prin orice
procedeu care permite comunicarea ei publicului de o manieră indirectă. Ea se poate
efectua, printre altele, prin tipărire, desen, gravură, fotografie, mulaj și orice alt procedeu
de artă grafică și plastică, înregistrare mecanică, cinematografică sau magnetică. Pentru
operele de arhitectură, reproducerea constă, de asemenea, în executarea repetată a unui
plan sau a unui proiect tip.
Obiectul reproducerii îl constituie opera realizată de autor. Aceasta
presupune, însă, că autorul a realizat el însuși o primă fixare a operei pe un suport ori
a reprezentat-o public, reproducerea fiind operația de copiere și multiplicare a
originalului operei.
Tot în prezența unei reproduceri ne vom afla și atunci când opera a fost
reprezentată sau executată, iar interpretarea a fost fixată, multiplicată și difuzată. În acest
caz, obiectul reproducerii îl poate constitui atât opera ca atare, fixată pe un suport de

80
către autor, cât și interpretarea, care constituie un act de creație distinct de opera
originară, chiar dacă între aceasta și interpretare există legătură. Pentru această ipoteză,
este de observat că fiecare interpretare a operei constituie, la rândul ei, operă protejată,
inclusiv împotriva reproducerii neautorizate.
Modalitățile de reproducere a operelor sunt multiple, în funcție de genul căreia
opera îi aparține, aceasta putându-se realiza prin: tipărire, fotocopiere, înregistrare
mecanică, cinematografică sau magnetică, digitală etc. Legea nu face nicio distincție între
reproducerea parțială și reproducerea integrală a operei. În orice variantă, reproducerea
de către terț este licită numai dacă este realizată cu acordul autorului.
Ne aflăm, de asemenea, în prezența unei reproduceri supusă autorizării de
către autor și atunci când ea se realizează de o altă manieră decât cea în care s-a
realizat originalul. Astfel stau lucrurile în cazul fotografierii operelor de arhitectură, a
reproducerii unui desen sub formă tridimensională, a realizării unui tablou după o
fotografie, ori a unei tapiserii după desenul realizat pe o pânză sau pe carton etc.148
Autorizarea reproducerii operei într-o anumită modalitate nu echivalează cu
autorizarea reproducerii ei în alte forme și prin alte procedee, după cum înregistrarea unei
interpretări sau execuții nu echivalează cu autorizarea reproducerii149. Autorizarea
reproducerii trebuie dată și în cazul inventării ulterior primului consimțământ a unor
mijloace noi de reproducere150.

III.2.5. Dreptul exclusiv de autorizare și/sau interzicere a distribuirii și

epuizarea acestui drept (art. 13 și 141)
Potrivit art. 13 și 141 din Legea nr. 8/1996, utilizarea unei opere dă naștere la
dreptul patrimonial, distinct și exclusiv, al autorului de a autoriza sau de a interzice
distribuirea operei.
Prin distribuire se înțelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu
oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum și oferirea publică a
acestora. În redactarea anterioară, în Legea dreptului de autor și a drepturilor conexe se
vorbea despre difuzare, dar acest cuvânt, care are mai multe înțelesuri (unul dintre acestea
fiind acela de răspândire a informațiilor151) era folosit cu înțelesul de distribuire. Iar atunci
când legea vorbește despre originalul unei opere ca obiect al dreptului de distribuire
(inclusiv prin vânzare) are în vedere, desigur, acele situații în care opera nu poate fi
despărțită de suportul ei, așa cum este cazul operelor de artă plastică, fotografică sau
grafică.

148
A. Françon, op. cit., p. 230.
149
C. Colombet, op. cit., p. 147.
150
Dezvoltarea informaticii permite realizarea de cărți electronice, cărți care pot fi nu doar citite pe
monitorul calculatorului, ci și ascultate de către cititorul obosit sau cu probleme de vedere. Acestea pot fi
comandate și plătite în librării, navigând pe Internet și introduse direct în memoria calculatorului. Procedeul
duce la eliminarea tipografiei, scăderea stocurilor și mărirea profitului, dar și la posibilitatea reproducerii
incontrolabile a operelor, cu pierderi uriașe pentru autor.
151
De exemplu în Hotărârea 25/1994 a Camerei Deputaților asupra Rezoluției Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei cu privire la etica de ziarist, nr. 1003/1993: „știrile trebuie difuzate cu respectarea
adevărului”.
81
 Distribuirea se referă la operele fixate pe un suport material și are ca obiect
direct nu opera, ci suportul material multiplicat în care este încorporată opera152. Legea
noastră consideră că și vânzarea sau orice alt mod de transmitere cu titlu gratuit sau oneros
a originalului unei opere către public constituie distribuire. Un atare mod de difuzare a
operelor este propriu operelor de artă plastică, dar nu poate fi exclus nici în cazul altor
opere (ex: vânzarea manuscriselor, schițelor etc.). În cazul operelor cinematografice,
modul propriu de distribuire este proiecția publică (pe care legea noastră, în redactarea
anterioară o reglementa distinct ca modalitate de utilizare a unei categorii de opere).
În cazul cesiunii dreptului la reproducere a unei opere se prezumă că dreptul
la distribuirea copiilor unei astfel de opere a fost, de asemenea, cesionat, cu excepția
dreptului la import, dacă nu se prevede altfel prin contract. Dacă prin contract s-a
transmis însă numai dreptul de reproducere, distribuirea operei constituind un mod
distinct de utilizare a acesteia trebuie autorizată de autor.
Pentru operele reprezentate și executate, care au fost fixate pe un suport, obiectul
difuzării îl constituie opera originară și interpretarea acesteia. Distribuirea prestației (prin
vânzare, închiriere, împrumut etc.) este supusă autorizării interpretului artist sau
executant (art. 98), dar exercițiul acestui drept nu poate aduce atingere drepturilor
autorilor operei originare [art. 92 alin. (1)].
Dreptul de autorizare a distribuirii pune pe autor la adăpost de punerea în circulație
a operei sale și pentru acele cazuri în care reproducerea neautorizată nu este ilicită (de
ex.: s-a realizat într-o țară care nu protejează dreptul de autor sau în care durata de
protecție a expirat) 153.
Dreptul de distribuire se epuizează odată cu prima vânzare sau cu primul transfer
de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, pe piața internă, de
către titularul de drepturi sau cu consimțământul acestuia. Aceasta înseamnă că terțul care
a dobândit o operă în original sau o copie a acesteia poate revinde opera sau copia, fără a
mai fi nevoie de consimțământul autorului operei. Dar dreptul de distribuire se epuizează
odată cu prima vânzare sau primul transfer de proprietate asupra originalului sau a
copiilor unei opere numai în privința modalităților de utilizare convenite, nu și pentru cele
pentru care autorul este considerat în continuare titular în temeiul legii ori pentru cele
pentru care el și-a rezervat drepturile netransmise, precum și pentru noile modalități de
distribuție ce nu existau la data transmiterii dreptului de distribuire.

III.2.6. Dreptul de a autoriza importul în scopul comercializării (art. 13 și

142)
Potrivit art. 13 și 142 din Legea nr. 8/1996, utilizarea unei opere dă naștere la
dreptul patrimonial, distinct și exclusiv, al autorului de a autoriza sau de a interzice
importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cu
consimțământul autorului, după operă.

152
Y. Eminescu, Dreptul de autor…, op. cit., 1997, p. 167.
153
Ibidem.
82
 Prin import se înțelege introducerea, în scopul comercializării, pe piața internă, a
originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport
într-o altă țară. Importul originalului unei opere sau al copiilor realizate cu
consimțământul titularului dreptului este licit numai dacă operația de aducere în țară a
operei sau a copiilor realizate legal în străinătate este autorizată de către autor sau
succesorul său în drepturi.
Legea noastră sancționează importul copiilor operelor în două modalități:
(i) prima este aceea a importului, tranzitului sau orice altă modalitate de
introducere de mărfuri-pirat pe piața internă, adică a copiilor realizate fără
consimțământul titularului de drepturi sau al persoanei legal autorizate de acesta și care
sunt executate, direct ori indirect, total sau parțial, după un produs purtător al dreptului
de autor sau al drepturilor conexe [art. 1396 alin. (1) din Legea nr. 8/1996]; dacă fapta a
fost săvârșită în scop comercial, limitele de pedeapsă sunt mai mari;
(ii) a doua, sancționând importul fără consimțământul titularului dreptului de
autor, pe piața internă, al copiilor operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe,
realizate în străinătate cu consimțământul titularului drepturilor [art. 140 lit. b) din Legea
nr. 8/1996].

III.2.7. Dreptul de a autoriza închirierea operei (art. 13 și 143)

Potrivit art. 13 și 143 din Legea nr. 8/1996, utilizarea unei opere dă naștere la
dreptul patrimonial, distinct și exclusiv, al autorului de a autoriza sau de a interzice
închirierea operei. Deși legea, în art. 143, vorbește doar despre „operă” ca obiect al
închirierii, credem că închirierea poate avea ca obiect și copiile protejate ale acesteia,
observație ce este valabilă și pentru împrumutul la care se referă art. 144 din lege.
Prin închiriere se înțelege punerea la dispoziție spre utilizare, pentru un timp
limitat și pentru un avantaj economic sau comercial direct ori indirect, a unei opere sau a
copiilor protejate ale acesteia.
Dreptul de a consimți la utilizarea de către terți a operei prin închiriere constă în
dreptul exclusiv al autorului operei de a autoriza sau de a consimți să pună la dispoziție,
pentru utilizare, originalul sau copiile operei sale, pentru o perioadă de timp limitată, în
schimbul unui avantaj economic direct sau indirect. Închirierea operei poate fi făcută
direct de către autor sau succesorul său în drepturi (cesionari, persoane fizice sau juridice
și moștenitori), dreptul de a autoriza închirierea, ca toate drepturile patrimoniale, fiind
transmisibil prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.
Dreptul de închiriere și de împrumut, dreptul exclusiv de a autoriza sau de a
interzice închirierea aparține:
- autorului în ceea ce privește originalul și copiile operei sale;
- artistului interpret sau executant, în ceea ce privește fixările execuției sale;
- producătorului de fonograme, în ceea ce privește fonogramele sale, și

83
 - producătorului primei fixări în ceea ce privește originalul și copiile filmului
său.
Închirierea poate avea ca obiect copiile operelor literare și artistice, ale operelor
audiovizuale, ale operelor cuprinse într-o înregistrare sonoră, ale unui program pentru
calculator sau ale unei opere care poate fi utilizată cu ajutorul unui calculator ori al
oricărui alt dispozitiv tehnic.
Potrivit art. 145 din Lege, nu pot face obiectul închirierii sau împrumutului:
a) proiectele de structuri arhitecturale;
b) originalele sau copiile operelor de design ori de artă aplicată produselor
destinate unei utilizări practice;
c) originalele sau copiile operelor, în scopul comunicării publice ori pentru a căror
utilizare există un contract;
d) lucrările de referință pentru consultare imediată sau pentru împrumut între
instituții;
e) operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă, dacă acestea
sunt utilizate de către cel care a angajat autorul, în cadrul activității obișnuite.

III.2.8. Dreptul de a autoriza sau de a interzice împrumutul operei (art. 13 și

144)
Potrivit art. 13 lit. e) din Legea nr. 8/1996, în redactarea dată prin Legea nr.
285/2004, utilizarea unei opere dă naștere la dreptul patrimonial, distinct și exclusiv,
al autorului de a autoriza sau de a interzice împrumutul operei, prin recenta modificare
a art. 13 lit. e) realizându-se armonizarea legii noastre cu regulile cuprinse în Directiva
92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și
anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, în
prezent, Directiva 2006/115/CE (care a abrogat Directiva 92/100/CEE).
Prin împrumut, conform art. 144 din Legea nr. 8/1996, se înțelege punerea la
dispoziție spre utilizare, pentru un timp limitat și fără un avantaj economic sau
comercial direct ori indirect, a unei opere prin intermediul unei instituții care
permite accesul publicului în acest scop. Directiva 2006/115/CE, spre deosebire de
legea noastră, formulează, adevărat, doar în expunerea de motive, principiul util și
necesar, potrivit căruia „în cazul în care împrumutul efectuat de un stabiliment accesibil
publicului dă naștere unei plăți al cărei cuantum nu depășește ceea ce este necesar pentru
a acoperi cheltuielile de funcționare ale organizației, nu există avantaj economic sau
comercial, în sensul Directivei”.
Aparent, și în materia dreptului de autor, diferența între închiriere și împrumut
este de ordin material: închirierea urmărește avantaje economice, în vreme ce împrumutul
este, în principiu, cu titlu gratuit. În realitate, împrumutul reglementat de art. 13 lit. e) și
art. 144 din Legea nr. 8/1996 mod este, în principiu, gratuit numai pentru împrumutat,
pentru că titularul dreptului de autor, în schimbul autorizării pe care o dă instituțiilor

84
publice de a utiliza opera în această modalitate are dreptul la o remunerație echitabilă,
acest drept neputând face obiectul unei renunțări.
Remunerația echitabilă pentru împrumutul public nu se datorează în cazul în care
împrumutul este realizat prin biblioteci de drept public cu acces gratuit. În alte
cuvinte, potrivit acestei reguli, în cazul împrumutului gratuit realizat efectuat prin
biblioteci de drept public cu acces gratuit, împrumutul este exceptat de la autorizare și nu
conferă autorilor operelor împrumutate dreptul la o remunerație echitabilă.
Această excepție este admisă prin art. 6 din Directiva 2006/115/CE, care prevede
că „Statele membre pot deroga de la dreptul exclusiv pentru împrumutul public „(…), cu
condiția ca cel puțin autorii să obțină o remunerație în temeiul acestui împrumut.
Statele membre au libertatea de a determina această remunerație, luând în
considerare obiectivele lor de promovare culturală”. Dar această excepție face literă
moartă dreptul la remunerație echitabilă în cazul împrumutului.
Legea nr. 8/1996 nu arată care sunt „bibliotecile de drept public”, astfel că
bibliotecile care funcționează în regim de „biblioteci de drept public” urmează a fi
determinate potrivit Legii nr. 334/2002 a bibliotecilor, republicată154. În înțelesul acestei
legi, se consideră bibliotecă instituția, compartimentul sau structura specializată al cărei
scop principal este de a constitui, a organiza, a prelucra, a dezvolta și a conserva colecții
de cărți, publicații, alte documente specifice și baze de date pentru a facilita utilizarea
acestora în scop de informare, cercetare, educație sau recreere.
Aceeași lege dispune că, după forma de constituire și administrare a
patrimoniului, bibliotecile sunt de drept public sau de drept privat, că bibliotecile de
drept public se înființează și se organizează în subordinea autorităților administrației
publice centrale sau locale, a altor autorități publice ori instituții și funcționează potrivit
regulamentelor proprii aprobate de autoritățile sau instituțiile tutelare, iar bibliotecile de
drept privat se înființează, se organizează și funcționează în subordinea persoanelor
juridice private sau a persoanelor fizice, că „bibliotecă publică este biblioteca de tip
enciclopedic pusă în slujba unei comunități locale sau județene”, că biblioteca
universitară, este biblioteca aflată prioritar în serviciul studenților, al cadrelor didactice
și al cercetătorilor din universități și alte instituții de învățământ superior și de cercetare
care, în limitele prevăzute de regulamentul de organizare, poate funcționa și ca
bibliotecă publică, același regim putând să-l aibă și bibliotecile școlare.
Utilizarea operelor aflate în biblioteci în scop de informare și cercetare (la care se
referă art. 1 din Legea nr. 334/2002) constituie o utilizare în scop cultural, conformă,
credem, cu sensul acestui termen utilizat în art. 144 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, dar
utilizarea în scop de recreere nu poate fi încadrată nici în activitățile culturale, nici în cele
de educație la care se referă art. 6 din Directivă. În aceste condiții, împrumutul făcut de
bibliotecile publice în scop de recreere, potrivit art. 144 alin. (3), ar trebui să genereze
obligația de remunerație în folosul autorilor de opere împrumutate. Și totuși, potrivit art.

154
M.Of. nr. 132 din 11 februarie 2005

85
6 din Legea nr. 334/2002, în bibliotecile de drept public accesul la colecțiile și bazele de
date proprii este gratuit, indiferent de scopul în care se face.
Împrumutul unor opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale nu poate
avea loc decât după 6 luni de la prima distribuire a operei.
Dreptul de împrumut nu se epuizează odată cu prima vânzare sau cu primul
transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, pe piață,
efectuat sau consimțit de titularul de drepturi.
Exercitarea dreptului la remunerația echitabilă pentru împrumutul public trebuie
făcut, obligatoriu, prin organismele de gestiune colectivă [art. 1231 alin. (1) lit. b)].
Nu pot face obiectul împrumutului aceleași categorii de opere care nu pot face
nici obiectul închirierii, respectiv:
(i) proiectele de structuri arhitecturale;
(ii) originalele sau copiile operelor de design ori de artă aplicată produselor
destinate unei utilizări practice;
(iii) originalele sau copiile operelor, în scopul comunicării publice ori pentru a
căror utilizare există un contract;
(iv) lucrările de referință pentru consultare imediată sau pentru împrumut între
instituții;
(v) operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă, dacă
acestea sunt utilizate de către cel care a angajat autorul, în cadrul activității obișnuite (art.
145)155.
Încălcarea acestui drept al autorului nu deschide acestuia decât calea unei acțiuni
în răspundere civilă, violarea dreptului exclusiv al autorului de a autoriza împrumutul
nefiind sancționată contravențional sau penal.

III.2.9. Dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza comunicarea publică prin

orice mijloace (art. 13 și 15)
Potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, modificată, utilizarea unei opere dă
naștere la dreptul patrimonial, distinct și exclusiv, al autorului de a autoriza sau de a
interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv
prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și
în orice moment ales, în mod individual, de către public.
Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct
sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în
care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei

155
În reglementarea anterioară, potrivit art. 18 alin. (3) (în prezent abrogat), pentru împrumutul operelor
enumerate la lit. a) și b), autorul „nu avea dreptul la remunerație echitabilă”, ceea ce înseamnă că ele puteau
face obiectul împrumutului, soluție neconformă cu regulile Directivei nr. 42/100/1992. Deosebirea care,
probabil, a fost doar rezultatul unei erori de dactilografiere a alin. (3) a art. 18, a fost semnalată de noi într-
o lucrare anterioară.
86
familii și al cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă
modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a
operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică și de arhitectură, proiecția publică a
operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală,
prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale,
precum și prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere
radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin
mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziția publicului, inclusiv prin
internet sau alte rețele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să
poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual.
Dreptul de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică sau punerea la
dispoziția publicului a operelor nu se consideră epuizat prin niciun act de comunicare
publică sau de punere la dispoziția publicului. Cu alte cuvinte, fiecare act de comunicare
publică trebuie să fie autorizat de titularul dreptului, receptorul unei comunicări neavând
dreptul de a recomunica public opera receptată în cadrul comunicării publice la care a
participat sau de care a beneficiat.

III.2.10. Dreptul exclusiv de a autoriza radiodifuzarea operei (art. 13 și 151)

Potrivit art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996, utilizarea unei opere dă naștere la
dreptul patrimonial, distinct și exclusiv, al autorului de a autoriza sau de a interzice
radiodifuzarea operei.
Radiodifuziunea și televiziunea nu au multiplicat doar modalitățile de comunicare
publică a operelor, ci și problemele ridicate în legătură cu protecția dreptului de autor.
Tehnic vorbind, radiodifuzarea constă în transmiterea prin toate procedeele de
telecomunicație a sunetelor, imaginilor, documentelor etc., în scopul receptării acestora
de către publicul deținător de aparatură adecvată. Prin telecomunicare se înțelege orice
transmisie, emisie sau recepție de semne, semnale, imagini, sunete sau informații de orice
natură, prin unde, fir, cablu, fibră optică, satelit sau prin orice alt procedeu156.
Prin radiodifuzare, în dreptul de autor, se înțelege:
i) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune sau de televiziune,
prin orice mijloc ce servește la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor
ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul
recepționării de către public;
ii) transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin
fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepția rețelelor de calculatoare, în
scopul recepționării ei de către public.
Indiferent de procedeul tehnic folosit pentru comunicare (unde, fir, cablu, fibră
optică, satelit etc.), aceasta este licită numai dacă este autorizată de către titularul
dreptului de autor. Autorizarea radiodifuzărilor este cerută însă numai pentru
comunicările publice, nu și pentru cele private. Se consideră publică, în conformitate cu

156
A se vedea Legea nr. 74/1996 (M.Of. nr. 156 din 22 iulie 1996).
87
art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, orice comunicare a unei opere prin mijloace cu fir
sau fără fir, inclusiv prin punerea la dispoziția publicului a operelor, astfel încât orice
membru al publicului să poată avea acces, din orice loc sau în orice moment ales, în mod
individual.
Autorizarea dată de titularul drepturilor de autor nu acoperă decât comunicarea
prin procedeul pentru care s-a obținut autorizarea, iar dacă opera este comunicată
concomitent prin mai multe procedee, fiecare dintre acestea trebuie să aibă autorizație
distinctă. În alți termeni, nici în această modalitate de utilizare a operei dreptul de a
autoriza sau de a interzice radiodifuzarea nu se consideră epuizat odată cu radiodifuzarea
autorizată.
Cesiunea dreptului de radiodifuzare a unei opere către un organism de
radiodifuziune sau de televiziune dă dreptul acestuia să înregistreze opera pentru nevoile
propriilor emisiuni fără fir, în scopul realizării, o singură dată, a comunicării autorizate
către public. În cazul unei noi emiteri a operei astfel înregistrate este necesară o nouă
autorizare. Dacă în termen de 6 luni de la prima emitere nu se solicită această autorizare,
înregistrarea trebuie distrusă (art. 38).
În cazul înregistrărilor temporare ale unor opere realizate prin mijloace proprii de
organismele de radiodifuziune sau de televiziune pentru propriile emisiuni, conservarea
acestor înregistrări în arhivele oficiale este permisă în cazul în care prezintă o valoare
documentară excepțională (art. 38 din Legea nr. 8/1996, modificată).

III.2.11. Dreptul exclusiv de a autoriza retransmiterea prin cablu a operei

(art. 13 și 152)
Utilizarea unei opere dă naștere la dreptul patrimonial, distinct și exclusiv, al
autorului de a autoriza sau de a interzice retransmiterea prin cablu a operei [art. 13 lit.
h) din Legea nr. 8/1996]. Retransmiterea prin cablu a operei este un act de comunicare
publică a acesteia.
Prin retransmiterea prin cablu se înțelege retransmiterea simultană, nealterată
și integrală, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, în
scopul recepționării de către public, sau printr-un sistem de difuzare prin unde ultrascurte,
pentru recepționarea de către public a unei transmisii inițiale, cu sau fără fir, inclusiv prin
satelit, de servicii, de programe, de radiodifuziune sau de televiziune, destinate
recepționării de către public, iar această modalitate de utilizare a operei este licită numai
dacă este autorizată de către titularul drepturilor de autor.
Exercițiul dreptului de retransmisie prin cablu se realizează, obligatoriu, prin
organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe [art. 1231
alin (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996].

88
 III.2.12. Dreptul exclusiv de a autoriza realizarea de opere derivate (art. 13
și 16)
Utilizarea unei opere dă naștere la dreptul patrimonial, distinct și exclusiv, al
autorului de a autoriza sau de a interzice realizarea de opere derivate [art. 13 lit. i) din
Legea nr. 8/1996].
Opere derivate sunt cele care reiau elemente ale unei opere preexistente pentru a
realiza o operă nouă sau operele create plecând de la una sau mai multe opere preexistente.
Prin realizarea de opere derivate, în sensul Legii nr. 8/1996, se înțelege traducerea,
publicarea în culegeri, adaptarea, precum și orice altă transformare a unei opere
preexistente, dacă aceasta constituie creație intelectuală (art. 16 din Legea nr. 8/1996).
Sub rezerva neprejudicierii drepturilor autorului operei originare, opera derivată
poate constitui obiectul dreptului de autor; subiectul acestui drept este creatorul său,
care se bucură de toate prerogativele dreptului; el nu dobândește niciun drept asupra
operei originare, care rămâne în continuare în exclusivitate autorului său. Drepturile
autorului operei originare fiind neștirbite, el poate exploata liber opera sa fără a fi ținut
(precum autorul operei derivate) să nu prejudicieze drepturile autorului operei derivate.
Realizarea de opere derivate este licită numai dacă este autorizată de către autorul
operei preexistente. De regulă, acesta nu participă la crearea operei derivate; dacă totuși
participă, atunci ne vom afla în prezența a două opere distincte: o operă originară, care
aparține exclusiv autorului său; o operă derivată care, fiind creată în colaborare, va fi o
operă comună, aparținând celor doi autori.
În cazul în care opera preexistentă este în domeniul public, realizarea operei
derivate este liberă; dar opera derivată, ca operă nouă, este protejată prin drept de autor;
spre exemplu, o antologie a operelor unui autor pentru ale cărui opere a expirat durata de
protecție.

III.3. Dreptul de suită

Dreptul de suită face parte integrantă din dreptul de autor și constituie o
prerogativă esențială a autorilor de opere de artă plastică, dar doctrina din țara în care
s-a născut spune, pe drept cuvânt, că acesta este un drept straniu157. Natura juridică
a acestuia este și mai confuză și mai greu de determinat decât a celorlalte drepturi ale
autorilor! Este greu de admis chiar și pentru cei mai vajnici susținători ai calificării
dreptului de autor ca drept de proprietate că un drept patrimonial nu poate face obiectul
vreunei renunțări sau înstrăinări! Or, dreptul de suită este insesizabil și inalienabil. Nu
întâmplător dreptul de suită este reglementat într-o logică diferită de aceea a dreptului de
reproducere și/sau de reprezentare. Dreptul de suită nu este, ca în dreptul comun, un drept
de a autoriza sau de a interzice utilizarea operei și nu este rodul manifestării de voință a
autorului operei, ci o posibilitate de a obține un procent din revânzările ulterioare ale
suportului în care este încorporată opera de artă plastică protejată. Suport care nu
poate fi despărțit însă de operă. Sau operă care nu poate fi despărțită de suportul ei.
Obiectul dreptului, spune Directiva 2001/84/CE, este însă suportul operei, or, asupra

157
A se vedea N. Binctin, Droit de la propriété intellectuelle, L.G.D.J., Paris, 2010, p. 112.
89
suportului, regula este că autorul nu are vreun drept, chiar și în ipoteza în care suportul i-
a aparținut atunci când a creat opera.

III.3.1. Nașterea și consacrarea dreptului de suită

Cuvântul „suite” are, în limba franceză, mai multe înțelesuri: suită muzicală,
ceață, înlănțuire, serie, urmare, acesta din urmă fiind cel care interesează aici. În dreptul
comun al bunurilor, dreptul de suită este dreptul pe care îl are proprietarul de a urmări
bunul său și de a obține înapoierea sa din mâinile oricui s-ar afla. Altul este însă înțelesul
și conținutul dreptului de suită în dreptul de autor.
Dreptul de suită s-a născut în Franța, țară care l-a consacrat prima, printr-o lege
din 20 mai 1920. Inițiatorul legii franceze din 1920, avocatul și deputatul André Hesse158,
datorează inițiativa sa unei întâmplări reale. Asistând la vânzarea publică a unei picturi
într-o galerie de artă, în momentul în care opera a fost adjudecată pentru o sumă mare de
bani, copilul în zdrențe al pictorului a șoptit către o fetiță, aflată în aceeași stare ca și el:
„un tableau de papa”. Astfel de întâmplări erau obișnuite în epocă: doctrina, citând un
alt exemplu celebru – fiul lui Millet159 supraviețuia vânzând flori în holurile teatrelor160,
în timp ce o pictură celebră a tatălui său, „l’Angelus”, care a fost vândută de autor cu
1000 de franci, a fost revândută ulterior pentru suma de 800.000 de franci. Iar despre Van
Gogh se spune că, în timpul vieții lui, nu a vândut decât un singur tablou161. La o expoziție
din anul 1903, Ștefan Luchian (deja bolnav de scleroză multiplă și trăind din sărăcie) nu
a vândut niciun tablou. În anul 1905, un singur tablou i-a fost cumpărat de către… Nicolae
Grigorescu, acesta afirmând atunci: „am în sfârșit un urmaș”. Pentru a putea plăti chiria
spațiului care a găzduit expoziția sa din anul 1905, Ștefan Luchian a cedat organizatorului
tabloul său „Un colț de atelier”, cunoscut și sub numele „Vechiul meu atelier”.
În ciuda protestelor pe care Legea din 1920 le-a generat din partea negustorilor de
tablouri, care-și vedeau micșorate profiturile din comerțul cu opere de artă plastică, legea
franceză a dreptului de autor din 1957 nu numai că nu a abrogat legea din 1920, ci a și
întărit acest drept162, iar exemplul Franței a fost urmat și de alte țări, dar fără prea mult
entuziasm și fără aplicare efectivă163, ceea ce a distorsionat concurența pe piața operelor
de artă, făcând necesară intervenția organismelor UE164.

158
André Hesse (1874-1940), avocat, deputat, ministru francez.
159
Jean-Francois Millet (1814-1875), conducător, cu Theodor Rousseau, al grupului de artiști îndrăgostiți
de peisagistică și care a căpătat denumirea de Școala de la Barbizon. Considerat „pictor al țăranilor” și unul
dintre cei mai religioși pictori ai tuturor timpurilor. Cea mai cunoscută operă a sa este „Angelus-Rugăciune
pe câmp”. Valoarea acestei picturi a crescut de la 1.000 de franci, preț cu care a fost vândută prima data, în
anul 1860, la 800.000 de franci în anul 1890, când a fost cumpărat pentru Muzeul Luvru. În timpul vieții,
deși recunoscut ca artist valoros, tablourile lui Millet s-au vândut la prețuri care i-au adus venituri modeste.
160
A se vedea A.R. Bertrand, op. cit., p. 281.
161
F. Pollaud-Dulian, Le droit d`auteur, Economica, Paris, 2005, p. 552.
162
Prin Legea din 1957 s-a prevăzut că dreptul de suită este recunoscut în favoarea autorilor de opere de
artă plastică vândute și altfel decât prin licitație publică, adică amiabil, prin intermediul unor comercianți,
instituind pentru acest din urmă caz un sistem de administrare publică, dar aceste prevederi au rămas literă
moartă. A se vedea C. Colombet, op. cit., p. 158.
163
În anul 1997, dreptul de suită era reglementat în 27 de țări, dar în 21 dintre acestea era lipsit de aplicație
practică. A se vedea C. Colombet, op. cit., p. 158.
164
În Marea Britanie nu a existat o asemenea reglementare până la adoptarea Directivei 2001/84, această
lipsă făcând posibilă la Londra, pe piața operelor de artă, apariția și dezvoltarea unei concurențe neloiale.
90
 În fosta Germanie Federală, unde dreptul de suită a fost introdus în anul 1968165,
în anul 1987 a fost colectată și vărsată în beneficiul artiștilor plastici, cu titlu de drept de
suită, suma de 200 de milioane de mărci166.
Dreptul de suită a fost consacrat prin art. 14 terț al Convenției de la Berna, dar nu
cu caracter obligatoriu, ci ca pe o posibilitate pentru statele membre ale acestei Convenții,
deoarece, potrivit art. 14 terț alin. (2) din Convenție, acest drept nu putea fi invocat decât
dacă legislația națională a autorului permite aceasta și în măsura în care ea este permisă
și de legislația țării în care această protecție este cerută. În alte cuvinte, statele membre
ale Convenției (Uniunii de la Berna) aveau facultatea de a institui sau nu dreptul, iar în
ce privește posibilitatea ca el să fie valorificat în altă țară, era necesară și condiția
reciprocității.
Uniunea Europeană a simțit nevoia unei intervenții ferme, pentru că lipsa
reglementării unitare în interiorul Uniunii era de natură să distorsioneze piața operelor de
artă, fiind adoptată pentru aceasta Directiva 2001/84/CE privind dreptul de suită în
beneficiul autorului unei opere de artă originale.
Conform acestei Directive, pentru toate țările membre ale UE (care nu adoptaseră
încă reglementări în acest sens), recunoașterea și reglementarea dreptului de suită au
devenit obligatorii începând cu anul 2006, iar pentru statele care îl recunoșteau,
armonizarea, în măsura în care dreptul nu era reglementat în acord cu Directiva, a devenit
obligatorie. Directiva reprezintă însă un regres în raport cu soluțiile anterioare din dreptul
francez în privința nivelului remunerației artiștilor, pentru că reglementarea franceză era
mult mai favorabilă acestora.
În țara noastră, prin Legea dreptului de autor și a drepturilor conexe, așa cum a
fost succesiv modificată, reglementarea dreptului de suită a fost pusă în acord cu
recomandările din Directiva 2001/84/CE.

III.3.2. Scopul și natura dreptului de suită

Scopul dreptului de suită este de a garanta unei categorii limitate de artiști, ale
căror opere nu sunt susceptibile de reproducere și reprezentare publică în condiții
avantajoase material, că vor beneficia de succesul economic al operelor lor de artă
originale, de creșterea prețului la care se vând operele lor și de a restabili echilibrul între
situația financiară a autorilor operelor de artă plastică, grafică sau fotografică și cea a altor
creatori care beneficiază de exploatarea succesivă a operelor lor (lucru care nu se întâmplă
în cazul operelor de artă plastică).
Justificându-se dreptului de suită, s-a arătat că el este menit să repare o injustiție:
un artist plastic, aflat la început de carieră, își va vinde operele la un preț scăzut.
Dobândind notorietate, operele sale vor fi revândute la prețuri din ce în ce mai mari,
iar de pe urma acestor revânzări beneficiază numai cesionarii succesivi care obțin
câștiguri importante. De aceea, s-a considerat că este echitabil ca artiștii să primească o
parte, de altfel modestă, din această creștere de preț, recunoscându-li-se acestora dreptul

165
C. Colombet, op. cit., p. 158.
166
A.R. Bertrand, op. cit., p. 283.
91
de a fi interesați în operațiunile de vânzare având ca obiect opera lor, după prima cesiune
făcută de ei. Pentru că asigură artiștilor participarea la beneficiile obținute din revânzare,
dreptul de suită mai este denumit și „drept pecuniar la un partaj echitabil”.
Un alt argument în favoarea dreptului de suită îl constituie faptul că, pentru
operele de artă plastică, drepturile patrimoniale tradiționale, de reproducere și de
reprezentare, au o valoare practică aproape nesemnificativă. Astfel, pentru operele
de artă plastică, dreptul de reprezentare se manifestă prin expunerea lor în expoziții
publice, o modalitate de utilizare a operelor care, privită ca atare, nu este, în principiu,
aducătoare de venituri pentru autorul lor. Cât privește dreptul de reproducere, această
posibilitate are, mai degrabă, caracter excepțional și este întâlnită în cazul operelor
celebre după care se realizează cărți poștale, diapozitive etc. De aceea, esențial pentru
valoarea unei opere de artă plastică nu este monopolul dreptului de reproducere și
reprezentare al autorului, ci suportul material cu care opera sa face corp comun 167.
Succesul public al unei opere de artă plastică este dat de cota sa de piață, care este diferită
de aceea a primei sale vânzări.
Dreptul de suită este justificat și de legătura permanentă dintre autor și opera
sa și permite autorului să-și exercite dreptul de retractare și de a verifica respectarea
integrității operei.
Dreptul de suită aparține, așadar, familiei dreptului de autor, comportând însă
atribute diferite de cele specifice și atașate drepturilor de reproducere și de reprezentare,
pentru că, în cazul dreptului de suită, artistul nu are dreptul de a consimți sau autoriza
înstrăinările succesive ale operei sale. El are, în schimb, dreptul de a obține un procent
din prețul revânzărilor ulterioare ale operei sale.
Rezultă, în raport de conținutul efectiv al acestuia, că dreptul de suită nu este doar
un drept patrimonial, ci și unul moral și că, și în componenta sa patrimonială, acesta are
caractere proprii drepturilor morale: autorul nu poate renunța la acest drept, iar dreptul nu
poate fi înstrăinat în timpul vieții de către autor. Directiva califică însă dreptul de suită ca
fiind un drept frugifer.
Pe de altă parte, este de remarcat că, și în concepția Directivei, dreptul de suită se
aplică vânzării unui bun corporal [„obiectul dreptului de suită este opera materială și
anume, suportul în care este încorporată opera protejată”, spune parag, (2) al
considerentelor] și că dreptul de suită al autorului nu se naște ca urmare a unei manifestări
de voință a acestuia, ci prin actul de voință al vânzătorului. Și se pune întrebarea: dacă
legile, în acord cu Directiva, dispun că obiectul dreptului de suită îl reprezintă „opera
materială, și anume suportul în care este încorporată opera protejată”, ce vinde
vânzătorul? De regulă, suportul nu valorează foarte mult, excepție făcând cazurile în care
suportul este rar și valoros în sine (de exemplu, metal prețios și pietre prețioase, pentru
ouăle Fabergé, dar, și în cazul lor, piesele valorează ca opere mult mai mult decât
materialele utilizate pentru a le realiza168) și oricum, asupra suportului, odată ce a fost

167
A. Françon, op. cit., p. 244.
168
Istoria ouălor Fabergé începe în anul 1885, când țarul Alexandru al III-lea al Rusiei a cerut bijutierului
său să realizeze o bijuterie pentru soția sa, Maria Fedorovna, cu ocazia Paștelui. Prima bijuterie care a dat
numele celebrei colecții de ouă Fabergé a fost un ou din aur, în interiorul căruia se afla o găinușă fabricată
din același material și cu ochii din rubine. Încântată, împărăteasa a cerut bijutierului să facă în fiecare an,
92
înstrăinat, autorul nu mai poate pretinde niciun drept. O parte a doctrinei susține că dreptul
de suită se distinge de dreptul reproducere și de dreptul de reprezentare, nu prin natura
sa, ci prin caracterul său special, în sensul că se referă la o categorie specială de opere și
că acest drept „se naște în patrimoniul artistului odată cu crearea operei și nu la revânzarea
operei, chiar dacă această revânzare este aceea care generează dreptul de a încasa
redevența”169. Este o opinie care este conformă cu una dintre ideile ce stau la baza
protecției operelor prin drept de autor: aceea că dreptul de autor se naște prin faptul creării
operei. Dar este de observat că, în dreptul comun de autor, dreptul patrimonial se naște ca
urmare a exercitării dreptului moral de divulgare a operei și acesta este un atribut al
autorului, iar drepturile de autor (morale și patrimoniale) sunt în legătură cu opera, și nu
cu suportul acesteia. Or dreptul de suită, conform considerentului (2) din Directiva
2001/84/CE, are ca obiect „opera materială, și anume suportul operei”. Dar în cazul
celorlalte categorii de creații nu s-a vorbit niciodată de opera materială, iar între suport și
operă se face o distincție clară: opera există independent de suportul ei, iar drepturile
asupra suportului și a operei sunt două lucruri diferite.
În ce privește armonizarea dreptului de suită în dreptul statelor membre ale UE,
Directiva 2001/84/CE explică intervenția sa prin invocarea a două argumente importante,
unul care ține de dreptul de autor ce ar trebui să fie armonizat și standardizat în UE, al
doilea, pe necesitatea de a preveni denaturarea concurenței pe piața operelor de artă ca
urmare a existenței/inexistenței în țările membre a dreptului de suită și a modului în care
acest drept este efectiv reglementat. Astfel:
– primul argument este acela că dreptul de suită, care este considerat parte
integrantă a dreptului de autor și constituie prerogativă esențială a autorilor, are ca scop
să asigure că autorii operelor de artă plastică sau grafică beneficiază de succesul
economic al operelor lor de artă originale. Acesta are rolul de a restabili echilibrul între
situația financiară a autorilor operelor de artă plastică sau grafică și cea a altor creatori

de Paște, un astfel de ou, singura condiție fiind ca bijuteriile să aibă de fiecare dată o surpriză în interior,
tradiția fiind întreruptă doar în anii 1804-1805, din cauza războiului ruso-japonez. După Revoluția Rusă,
când casa de bijuterii i-a fost naționalizată, Peter Carl Fabergé a fugit în Elveția, unde a murit în anul 1920.
Ouăle Fabergé sunt azi considerate capodopere artistice și doar persoanele foarte bogate își permit să le
cumpere. După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, unii afaceriști ruși au devenit colecționari de astfel
de bijuterii, prețurile la care sunt tranzacționate piesele fiind uriașe. Miliardarul Viktor Vekselberg, de
exemplu, a cumpărat, în anul 2004, de la familia Forbes o colecție de ouă Fabergé (compusă din 9 piese)
cu suma de 90 de milioane de dolari SUA. Fabergé a creat pentru Casa Imperială a Rusiei între 56 și 65 de
ouă de Paște, bătute în nestemate, dar acesta a realizat astfel de piese și la comanda altora. Cel mai scump
ou Fabergé a fost comandat de familia Rotschild în anul 1905. Această piesă a fost vândută la o licitație
organizată la Londra, în anul 2007, pentru suma record de 18,5 milioane de dolari SUA, cumpărătorul fiind
Muzeul Național de Artă al Rusiei, achiziția fiind făcută cu scopul de a readuce piesa în patrimoniul național
al Rusiei. Cele mai valoroase ouă Fabergé sunt estimate la prețuri cuprinse între 20 și 30 de milioane euro.
Una dintre piese a fost descoperită din întâmplare în SUA, unde a fost cumpărată într-o piață cu suma de
doar 14.000 de dolari SUA. În anul 2010, vameșii Aeroportului Roissy din Paris au confiscat 354 de „ouă”
Fabergé falsificate. Un ou original s-a vândut anul 2009 la licitație cu 12 milioane de dolari SUA, dar este
greu de crezut că producătorii falsurilor ar fi obținut măcar a zecea parte din suma cu care s-a vândut un ou
original. Chiar și la astfel de preț, venitul falsificatorilor ar fi fost uriaș. Este demonstrat însă că, într-un
anume fel, și frații Fabergé au fost falsificatori. În anul 1882, deja celebri fiind, frații Carl și Agathon
Fabergé au făcut senzație la o expoziție ce a avut loc la Moscova cu una dintre piesele lor care era o replică
a unei brățări scite, din secolul al IV-lea î. Hr., ce făcea parte din colecția Ermitaj. Țarul nu a putut face
diferența între piesa originală și cea realizată de frații Fabergé și a ordonat ca aceasta să facă parte din
Colecția Muzeului Ermitaj.
169
F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 554.
93
care beneficiază de exploatarea succesivă a operelor lor, iar impunerea unui astfel de drept
în toate statele membre răspunde necesității de a asigura creatorilor un nivel de protecție
adecvat și standardizat. În alte cuvinte, de a asigura artiștilor plastici posibilitatea de a
obține câștigurile pe care alte categorii de autori le obțin prin reprezentarea și
reproducerea operelor lor, iar nivelul de protecție trebuie să fie același în toate statele UE
[considerentele (3) și (4)];
– al doilea argument este acela că diferențele de tratament ce existau până
la adoptarea Directivei, în privința categoriilor de opere și artiști beneficiari, procentul
aplicat, tranzacțiile care impun plata unor drepturi de autor și baza acestora și aplicarea
sau neaplicarea acestora au un impact semnificativ asupra mediului concurențial din piața
internă, în măsura în care existența sau inexistența obligației de plată care rezultă din
dreptul de suită constituie un element care trebuie luat în calcul de către orice persoană
care dorește să revândă o operă de artă. Or, toate acestea sunt împrejurări care contribuie
la denaturarea concurenței și la deplasări ale vânzărilor în cadrul Uniunii [considerentele
(9) și (10)]. În context, este de amintit că o astfel de deplasare a pieței operelor de artă a
avut loc de la Paris spre Londra, după ce în Franța s-a instituit dreptul de suită, iar în
Anglia, dreptul de suită nu era reglementat.

III.3.3. Subiectul dreptului de suită și obiectul dreptului de suită

Determinarea categoriei de opere asupra cărora se exercită dreptul de suită este
importantă sub două aspecte.
Primul este acela că nu toți autorii de opere beneficiază de acest drept, iar
reglementarea problemei nu este unitară în dreptul convențional. Beneficiari ai dreptului
de suită sunt autorii operelor prevăzute de lege (adevărat, nu foarte clar) și succesorii lor
în drepturi.
Astfel, în sistemul Convenției de la Berna, dreptul de suită are caracter facultativ
și un obiect care este, în bună măsură, diferit față de cel care avea să fie consacrat
ulterior în legislațiile naționale. Potrivit Convenției, dreptul de suită există cu privire la
„operele de artă originale și manuscrisele originale ale scriitorilor și
compozitorilor”, așadar, o altă categorie de opere (implicit de beneficiari ai dreptului)
decât cea avută în vedere de legea noastră, în vreme ce Directiva 2001/84/CE dispune că
dreptul de suită nu se întinde asupra manuscriselor originale ale scriitorilor și
compozitorilor și instituie obligativitatea acestuia. Sub acest aspect, este de menționat
că, pentru resortisanții Uniunii Europene, dreptul de suită este garantat tuturor, în oricare
țară. În ce privește pe ceilalți, dreptul de suită le este recunoscut numai în condițiile
Convenției de la Berna și pe bază de reciprocitate.
Al doilea este acela că dreptul de suită nu se poate exercita cu privire la alte
opere decât cele determinate de legiuitor, iar legiuitorul nostru a limitat sfera creațiilor
care generează drept de suită la operele de artă grafică sau plastică și la operele
fotografice, dar a făcut-o într-o manieră generatoare de confuzii.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 8/1996, se bucură de acest drept autorii de opere
de artă grafică sau plastică ori de opere fotografice. Legiuitorul a omis însă să

94
determine, în concret, operele susceptibile de a genera drept de suită cu ocazia revânzării
lor. Pe de altă parte, legea noastră nici nu definește operele de artă grafică sau plastică,
făcând totuși o enumerare a acestora, enumerare care nu are caracter limitativ, pentru
că aceasta este precedată de expresia „cum ar fi”. Astfel, potrivit art. 7 lit. g) din Legea
nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor „operele de artă grafică sau plastică,
cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală,
scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului, desene, design, precum și
alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice”. Cu alte cuvinte,
potrivit legii noastre, toate categoriile de opere de artă grafică sau plastică (la care se
adaugă fotografiile) pot genera drept de suită. Or, cel puțin în cazul operelor de artă
aplicată, recunoașterea unui drept de suită este de neimaginat.
Originalitatea are însă pentru dreptul de suită un înțeles diferit decât acela
pe care îl are în dreptul comun de autor170. În ce privește originalitatea operelor și
numărul exemplarelor considerate originale, în scopul recunoașterii dreptului de suită, pe
cale jurisprudențială, s-a decis că originale sunt operele realizate personal de autor,
precum și machetele folosite pentru realizarea operelor. Dar și un număr limitat de
exemplare, numerotate de acesta. Așadar, nu un singur exemplar al operei generează
drept de suită, ci mai multe, exceptând, desigur, cazul în care opera a fost realizată de
artist într-un singur exemplar.
Legea franceză vorbește despre „exemplarele executate în cantitate limitată de
către artistul însuși ori sub responsabilitatea sa”. Dar legea română creează posibilitatea
de confuzie dispunând, prin art. 21 alin. (3), că sunt considerate opere de artă originale,
copiile operelor originale de artă sau fotografice, care au fost făcute într-un număr
limitat de însuși autorul lor sau cu aprobarea acestuia. Or, înțelesul comun al
cuvântului „copie” este acela de reproducere exactă a unei opere, or Directiva 2001/84/CE
și, după ea, legile naționale, au reglementat dreptul de suită asupra operelor de artă
originale. Credem că, spre a se evita confuzia, ar fi fost necesar să se folosească în text
cuvântul „exemplarele”, iar nu acela de copii.
Aceasta înseamnă că sfera operelor pentru care se poate pretinde dreptul de suită
nu privește doar operele realizate de către autor personal, ci și la cele realizate cu
aprobarea sa, de exemplu, de către moștenitori sau terți interesați. Implicit, se înțelege că
artistul poate aproba ca terțe persoane să realizeze copii ale operei sale de artă plastică și
să pretindă drept de suită. Soluția legiuitorului român este, sub acest aspect, neconformă
cu a Directivei 2001/84/CE, care, în art. 2, prevede că:
(i) în scopul dreptului de suită, „operă de artă originală” reprezintă operele de
artă plastică sau grafică, cum ar fi picturi, colaje, tablouri, desene, gravuri, tipărituri,
litografii, sculpturi, tapițerii, obiecte ceramice sau din sticlă și fotografii, cu condiția ca
acestea să fi fost realizate chiar de către artist sau să fie copii considerate opere de
artă originale;
(ii) Exemplarele operelor de artă (…), realizate în număr limitat chiar de
către artist sau sub îndrumarea acestuia, se consideră a fi opere de artă originale în

170
A. Lucas, H.-J. Lucas, A. Lucas-Schloetter, Traité de propriété littéraire et artistique, 4e ed., Litec, Paris,
2012, p. 426.
95
sensul prezentei directive. În mod normal, astfel de exemplare se numerotează, se
semnează sau se autorizează în mod corespunzător de către artist.
În alte cuvinte, pentru a fi exemplare originale ori copii care să fie considerate
originale, Directiva dispune că este necesar ca fie opera originală și originară și celelalte
exemplare, limitate, să fie realizate de artist, fie ca exemplarele să fi fost realizate sub
îndrumarea artistului, singurul care poate garanta calitatea excepțională și fidelitatea cu
opera realizată de el. Nu poate exista, așadar, drept de suită, pentru opere care nu au fost
realizate de artist sau cu contribuția artistului, chiar dacă aceasta din urmă se limitează
doar la îndrumare (instrucțiuni, control).
Or, realizarea operei de către artist ori sub îndrumarea sa și realizarea unei (unor)
copii cu aprobarea autorului sunt lucruri diferite. Iar noi credem că, în cazul în care
contribuția personală efectivă a artistului la realizarea unor exemplare ale operei lipsește,
în acord cu dispozițiile Directivei, nu poate exista nici drept de suită pentru opera astfel
realizată (adică, doar cu aprobarea autorului), chiar dacă, pentru realizarea ei (a lor), s-ar
folosi machetele pregătite de către artistul însuși.
În fapt, lucrurile sunt mult mai complicate în cazul operelor de artă plastică, pentru
că, în cazul sculpturilor, lucrările pregătitoare sunt multiple și în cursul realizării operei
se pot realiza mai multe exemplare care pot fi corectate. Care dintre exemplare ar trebui
să fie considerat însă operă originală? Primul realizat sau acela pe care autorul îl consideră
reprezentativ pentru el? Credem că opțiunea nu poate aparține decât autorului, în virtutea
drepturilor sale morale (de divulgare, la calitatea de autor). Dar nici nu se poate contesta
calitatea de operă originală a artistului pentru toate exemplarele realizate și nici a
mulajelor pe care le-a pregătit pentru aceasta. Amprenta personalității autorului într-o
operă nu exclude pluralitatea.
Constantin Brâncuși a realizat opere în mai multe exemplare și, la moartea sa, în
atelier au rămas 80 de sculpturi. Domnișoara Pogany, de exemplu, a fost realizată în anul
1912, în ghips și a fost urmat de realizarea altor 4 exemplare (în anii 1913, în bronz, 1919,
în marmură cu vinișoare, 1931, în marmură albă și 1933, în bronz lustruit). După unii
autori, numărul exemplarelor realizate de Brâncuși în 20 de ani ar fi de 19. Una dintre
aceste variante s-a vândut recent cu suma de 26 milioane de dolari SUA (o altă piesă fiind
vândută cu 37 de milioane de dolari SUA), Brâncuși fiind, de altfel, nu doar cel mai bine
vândut sculptor modern din lume, ci și unul dintre cei mai prezenți pe piața neagră a artei,
opera sa fiind considerată ușor de contrafăcut. Un exemplar al acestei opere face obiectul
unor cercetări în România în privința autenticității ei (opera fiind deținută de un cetățean
sirian) și al unei vii dispute între specialiști171.

171
Constantin Moșescu, ucenic a lui Constantin Brâncuși, a realizat o copie a statuii Domnișoara Pogany,
folosind matrițele artistului. Piesa, care a fost evaluată de muzeul deținător, în urmă cu 5 ani, la suma de
două milioane de dolari SUA, a fost cumpărată de Muzeul de Artă din Craiova, în anul 1976, de la
Constantin Moșescu, pentru suma de 70.000 lei, moștenitorii vânzătorului cerând în instanță anularea
contractului sub cuvânt că vânzarea ar fi fost făcută la presiunea politică a autorităților vremii. Informațiile
disponibile nu conțin date cu privire la autenticitatea operei și a vreunei eventuale discuții asupra
autenticității ei în fața judecătorilor. Dar opera lui Brâncuși, „Pasărea măiastră”, a făcut obiectul unei acțiuni
celebre în SUA, dezlegarea dată de un Tribunal (vamal) din New York problemei originalității acestei opere
fiind citată în multe lucrări de specialitate.
96
 Silit să se adreseze Tribunalului Vamal din New York pentru a-și apăra creația sa,
„Pasărea în văzduh”, trimisă în anul 1926, în SUA, pentru a participa, împreună cu alte
20 de lucrări ale artistului, la o expoziție, Constantin Brâncuși explică originalitatea
operei sale scriind următoarele; „Am conceput și creat (Pasărea în văzduh) în atelierul
meu din Paris, în anii o mie nouă sute douăzeci și cinci și o mie nouă sute douăzeci și
șase. […] Este o operă originală și sunt ocupat în prezent cu producerea primei
replici a acestui bronz. [...] Am conceput prima idee a acestui bronz încă din anul o mie
nouă sute zece și de atunci am gândit-o și studiat-o mult. Am conceput-o ca pe o creație
în bronz și am făcut un model al ei în ghips. L-am dat unei turnătorii, împreună cu
formula amestecului de bronz și cu alte indicații necesare. Când piesa turnată în
formă brută mi-a fost adusă a trebuit să acopăr găurile de aerisire ca și pe cea de
interior, ca să corectez diferitele defecte și să șlefuiesc bronzul cu pile și șmirghel fin.
Toate acestea au fost făcute de mine cu mâna; această finisare artistică ia un foarte
lung timp și echivalează cu a porni crearea lucrării de la început. Nu am lăsat pe
nimeni altcineva să facă vreo operație de finisare, întrucât subiectul bronzului este o
creație deosebită a mea și nimeni, în afară de mine, n-ar fi putut s-o ducă la capăt
într-un mod mulțumitor. […] Nu poate fi îndoială că bronzul n-ar fi o lucrare originală
întrucât este singurul pe care l-am făcut din acest subiect, iar întâia replică nu este încă
terminată. Afirm că niciun alt bronz similar nu există; bronzul vândut este cel original.
[…] … Șlefuirea a fost făcută de mine însumi, de mână. Ar fi cu neputință s-o fac cu
ajutorul vreunei perii sau altor dispozitive de șlefuit”172. O altă piesă a lui Brâncuși,
„Prometeu”, având forma unui cap înclinat, a fost realizată în patru exemplare. În anul
2012, unul dintre exemplare a fost vândut pentru suma de 12.682.000 de dolari SUA.
În ce privește numărul efectiv al exemplarelor care sunt considerate originale,
nu Directiva 2001/84/CE și nu Legea nr. 8/1996 au rezolvat problema, ci, la fel ca și în
Franța, Codul fiscal (adevărat, în baza Directivei 2006/112/CE a Consiliului Uniunii
Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea
adăugată173). Astfel, în Codul fiscal, art. 312 (regimuri speciale pentru bunuri second-
hand, opere de artă, obiecte de colecție și antichități), se prevede că sunt originale: pentru
tapiserii și emailuri pe cupru, 8 copii, iar în cazul fotografiilor, 30 de copii, evident,
condiția fiind ca toate aceste exemplare să fi fost realizate de către artist.
Pentru producțiile originale de artă statuară sau de sculptură, Codul fiscal nu
spune însă nimic în privința numărului originalelor. Or, acestea din urmă reprezintă o
categorie importantă de creații originale și generatoare de drept de suită, cu referire la
care, în dreptul francez, s-a prevăzut că numărul de opt creații realizate personal de către
artist reprezintă originale și, în consecință, ele sunt generatoare de drept de suită.
Operele realizate pe baza machetelor făcute de autor, dar după încetarea sa din
viață, nu sunt considerate originale și, în consecință, nu sunt generatoare de drept de
suită.
În sistemul Directivei 2001/84/CE, dreptul de suită este reglementat cu mai multă
rigoare, fiind recunoscut numai în legătură cu operele de artă grafică sau plastică

172
A. Buican, Brâncuși – o biografie, Ed. Artemis, București, 2007.
173
JO L nr. 347 din 11 decembrie 2006, p. 1-118.
97
enumerate în Directivă, respectiv: tablouri, colaje, picturi, desene, gravuri, stampe,
litografii, sculpturi, tapiserii, ceramică, sticlărie și fotografii și cu condiția ca aceste opere
să reprezinte creații executate în întregime de către artist sau exemplare considerate ca
opere de artă originale după uzanțele profesiei (o producție limitată sau opere semnate,
de exemplu). Credem că această enumerare trebuia să fie însușită de legiuitorul nostru și
că, oricum, numai în legătura cu aceste opere, poate fi recunoscut dreptul de suită.
Directiva 2001/84/CE privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere
de artă originale, în expunerea de motive, considerentul (2), formulează regula potrivit
căreia obiectul dreptului de suită este „opera materială, și anume suportul în care este
încorporată opera protejată”. Am văzut însă că, în cazul operelor de artă plastică,
disocierea operei de suport este, practic, imposibilă, în realitate, odată cu suportul
înstrăinându-se și opera.

III.3.4. Atributele dreptului de suită

În dreptul comun, cu referire la bunuri, dreptul de suită este atributul unui drept
real și constă în dreptul pe care îl are creditorul de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar
afla.
Dreptul proprietății intelectuale își arată și în acest caz originalitatea, instituind un
drept de suită în favoarea autorilor de opere de artă și a succesorilor lor, care nu profită,
aidoma altor categorii de autori, de pe urma celorlalte drepturi patrimoniale ce le sunt
recunoscute, de vreme ce aproape întreaga valoare a operei este încorporată în suport, iar
ei sunt despuiați instantaneu și irevocabil de dreptul de proprietate corporală încă de la
prima vânzare a operei lor de artă plastică.
În domeniul dreptului de autor, dreptul de suită reprezintă dreptul
netransferabil și inalienabil al autorului unei opere originale de artă plastică sau
grafică de a obține un beneficiu economic din vânzările succesive ale operei în cauză.
Dreptul de suită este un drept frugifer care dă autorului/artistului posibilitatea să perceapă
o remunerație pentru înstrăinările succesive ale operei. Scopul dreptului de suită este de
a asigura că autorii operelor de artă plastică sau grafică, precum și a celor fotografice
beneficiază de succesul economic al operelor de artă originale. Acesta are rolul de a
restabili echilibrul între situația financiară a autorilor de opere de artă plastică sau grafică
și cea a altor creatori care beneficiază de utilizarea succesivă a operelor lor. Dreptul de
suită face parte din dreptul de autor și constituie o prerogativă esențială a autorilor.
În reglementarea legii noastre, dreptul de suită are două componente:
- prima constă în dreptul autorului unei opere de artă grafică sau plastică ori al
unei opere fotografice de a încasa o cotă din prețul de vânzare obținut la orice revânzare
a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor;
- a doua constă în dreptul aceluiași autor de a fi informat cu privire la locul unde
se află opera sa. Este de menționat, însă, că Directiva 2001/84/CE, în art. 8, recunoaște
dreptul de informare al autorului nu ca pe un drept distinct, ci ca pe un drept menit să
asigure un control real al tranzacțiilor care se fac cu operele de artă plastică în care
autorii sunt cointeresați prin dreptul la un procent din revânzarea operei.
98
 III.3.5. Transmisiunea dreptului de suită
Dreptul de suită, potrivit art. 21 alin. (3), nu poate face obiectul vreunei renunțări
sau înstrăinări prin acte între vii. Atât interdicția renunțării, cât și inalienabilitatea
dreptului de suită, atât cu titlu oneros, cât și cu titlu gratuit, sunt necesare pentru ca autorul
să fie protejat eficient contra speculațiilor și chiar împotriva lui însuși, dar aceste limitări,
care sunt în folosul autorilor, conferă unui drept patrimonial caracteristici ale drepturilor
morale174.
Dreptul de suită este transmisibil prin moștenire legală pe o perioadă de 70
de ani. Legea noastră dispune că, dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor
drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către
autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr
de membri, din domeniul respectiv de creație.
În alte sisteme de drept (cel francez, de exemplu), transmisiunea dreptului de suită
nu poate avea loc decât prin devoluțiune ab intestat, transmisiunea dreptului de suită
prin testament fiind, în mod expres, prohibită (art. L 123-6 din CPI)175.
Este posibilă însă transmiterea dreptului de suită prin testament în dreptul
nostru? Legea română nu este suficient de clară nici sub acest aspect: pe de o parte,
conform art. 21 alin. (7), dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunțări sau
înstrăinări, pe de altă parte, art. 25 alin. (1) prevede că dreptul de suită se transmite prin
moștenire, potrivit legislației civile, iar, dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor
drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către autor
sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de
membri, din domeniul respectiv de creație.
Or, potrivit legislației civile, moștenirea este legală și/sau testamentară (art. 955
C.civ. dispune că „patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura
în care cel care a lăsat moștenirea nu a dispus altfel prin testament”). Cum interdicțiile
nu pot să fie decât exprese, iar o astfel de interdicție nu se regăsește în legea română a
dreptului de autor (așa cum o face legiuitorul francez), credem că, în sistemul nostru,
dreptul de suită este transmisibil și prin testament. Iar la argumentul de lege invocat
(art. 955 C.civ.), trebuie să constatăm că:
a) un moștenitor există în cazul succesiunii testamentare și existența unui
moștenitor testamentar face imposibilă transmisiunea exercițiului dreptului de suită către
un organism de gestiune colectivă și
b) nu există nicio justificare pentru ca un organism de gestiune colectivă,
chiar nedesemnat de către artist ca atare, să fie mai îndreptățit decât un moștenitor
testamentar și să fie preferat pentru a culege dreptul de suită.
Problema excluderii sau nu a succesorilor testamentari, prin norme de drept intern,
din categoria beneficiarilor dreptului de suită, a fost tranșată de CJUE, în sensul că art. 6

174
Inalienabilitatea este caracteristică drepturilor morale, nu celor patrimoniale. Dreptul de suită este, cum
am văzut, un drept patrimonial căruia i s-a conferit, pentru a-l face eficient, un atribut propriu drepturilor
morale.
175
În același sens, a se vedea C. Colombet, op. cit., p. 158 și 206.
99
alin. (1) din Directiva 2001/84/CE nu se opune unei dispoziții de drept intern (cum este
aceea din dreptul francez), ce rezervă dreptul de suită numai moștenitorilor legali ai
artistului, cu excluderea legatarilor testamentari și că este în căderea instanțelor naționale
să stabilească și să aplice normele aplicabile eventualului litigiu176.

III.3.6. Cuantumul dreptului de suită

Dreptul de suită, având o natură frugiferă, patrimonială, durează tot timpul vieții
autorului și se transmite prin moștenire pe o perioadă de 70 de ani de la data decesului
autorului, conform art. 25 din Legea nr. 8/1996, modificată.
Suma datorată cu titlu de drept de suită se calculează conform următoarelor cote,
fără a putea depăși 12.500 euro:
a) de la 300 la 3.000 euro – 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro – 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro – 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro – 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro – 0,5%;
f) peste 500.000 euro – 0,25%.
Determinarea sumei datorate cu acest titlu este conformă cu reglementarea
comunitară relativă la dreptul de suită, care prevede că statele membre vor putea fixa un
preț de vânzare minim, începând de la care vânzările produc drept de suită, dar că acest
preț nu poate fi mai mare de 3000 euro și că suma totală a dreptului nu poate depăși 12500
euro. La noi, prețul minim de revânzare și de la care se naște dreptul de suită este de 300
euro, iar suma de la care se atinge pragul maxim de 12.500 euro este de 5.000.000 euro.
Pragul minim se justifică de împrejurarea că, sub acesta, costurile pentru administrarea
dreptului de suită ar putea fi mai mari decât suma ce s-ar putea obține de către artist. În
ce privește pragul superior, credem că este injust și că limita superioară ar trebui cel puțin
mărită.

III.3.7. Cine sunt debitorii sumelor datorate cu titlu de drept de suită?

Dreptul de suită se aplică tuturor actelor de revânzare a unei opere originale de
artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători,
cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum și orice comerciant de opere
de artă.
Debitorul obligației corelative dreptului de suită al autorului este, în toate cazurile,
vânzătorul care:

176
CJUE, Cauza Fundacion Gala-Salvador Dali și Visual Entidad de Gestion de Artistas Plasticos c.
Société des auteurs dans les arts graphiques et plastiques, hotărârea din 15 aprilie 2010.
100
 (i) este obligat să comunice autorului informațiile relative la revânzarea operei,
prețul obținut și locul unde se află opera, în termen de două luni de la data vânzării;
(ii) răspunde de reținerea din prețul de vânzare, fără adăugarea altor taxe, și plata
către autor a sumei datorate cu acest titlu.
CJUE a decis, totuși, că art. 1 alin. (4) din Directiva 2001/84/CE privind dreptul
de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale „trebuie interpretat în sensul
că nu se opune ca persoana obligată la plata dreptului de suită, desemnată ca atare de
legislația națională, indiferent dacă este vânzătorul sau un profesionist de pe piața artei
care intervine în tranzacție, să poată să convină cu orice altă persoană, inclusiv
cumpărătorul, ca aceasta din urmă să suporte definitiv, în tot sau în parte, costul
dreptului de suită, cu condiția ca o astfel de înțelegere contractuală să nu afecteze
cu nimic obligațiile și răspunderea ce revin persoanei obligate la plată către
autor”177.
Deși dreptul de informare este prevăzut ca drept distinct în art. 21 alin. (1),
legiuitorul nostru, după modelul Directivei 2001/84/CE, în art. 21 alin. (6) din Legea nr.
8/1996 dispune că „beneficiarii dreptului de suită sau reprezentanții acestora pot solicita,
timp de 3 ani de la data revânzării, vânzătorilor, cumpărătorilor sau intermediarilor,
saloane de galerii de artă, precum și orice comercianți de operă de artă, informațiile
necesare pentru a asigura plata sumelor datorate cu titlu de drept de suită”, dar aceste
contradicții puteau să fie evitate.
Legea nr. 8/1996 definește ca drept de suită numai dreptul la informare și la
încasarea unui procent din prețul oricărei revânzări ulterioare a operei. Dar, art. 22
și 23 din aceeași lege instituie pentru proprietarii sau posesorii de opere și alte obligații
în favoarea autorilor, respectiv:
(i) obligația proprietarilor sau posesorilor operei de a permite accesul autorului
la opera sa, fără deosebire de natura acesteia, și de a o pune la dispoziția autorului, dacă
acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului de autor. Îndeplinirea acestei obligații
nu poate aduce însă atingere unui interes legitim al proprietarului sau posesorului operei,

177
CJUE, Christie`s France SNC c. Syndicat national des Antiquaires, hotărârea din 26 februarie 2015. În
cauza în care s-a pus întrebarea preliminară la care CJUE a dat interpretarea citată s-a reținut că Christie's
France, filiala franceză a multinaționalei Christie's, este o societate de vânzări voluntare de opere de artă la
licitații publice. În această calitate, ea organizează periodic vânzări de opere de artă în care intervine în
numele vânzătorilor. Unele dintre aceste vânzări determină perceperea unui drept de suită. În condițiile
generale de vânzare, Christie's France a prevăzut clauza în litigiu, care îi permite să perceapă o sumă, în
numele și pe seama vânzătorului, pentru orice lot supus dreptului de suită, desemnat cu simbolul λ în
catalogul său, pe care trebuie să o plătească ulterior organismului însărcinat să perceapă acest drept sau
artistului însuși. SNA este un sindicat ai cărui membri operează pe aceeași piață precum Christie's France
și sunt, astfel, potrivit sindicatului menționat, în concurență cu aceasta. SNA a apreciat că, în ceea ce
privește vânzări realizate în cursul anilor 2008 și 2009, potrivit clauzei în litigiu, sarcina de a plăti dreptul
de suită revenea cumpărătorului și că acest lucru constituia un act de concurență neloială care încalcă
dispozițiile art. L. 122-8 CPI. Prin urmare, SNA a intentat o acțiune împotriva Christie's France în scopul
de a se constata nulitatea clauzei menționate. CJUE a apreciat însă că o astfel de clauză nu este neconformă
cu Directiva, dar că este în dreptul statelor să decidă cine este debitorul obligației de plată a dreptului de
suită și că o clauza din contractul cu organizatorul licitației ori vânzătorul, în sensul că plata se va face de
către cumpărător, este legală. Și credem că soluția este corectă, pentru că scopul urmărit este ca interesele
autorului să fie satisfăcute și, dacă acestea sunt realizate pe seama vânzătorului operei ori al cumpărătorului,
acest lucru este neimportant pentru beneficiarul dreptului de suită.
101
proprietarul sau posesorul fiind îndreptățit, în acest caz, să pretindă autorului o garanție
suficientă pentru securitatea operei, asigurarea operei la valoarea de piață a originalului
și o remunerație corespunzătoare;
(ii) interdicția pentru proprietarul unei opere de a o distruge, înainte de a o oferi
autorului la prețul de cost al materialului, ori, dacă nu este posibilă returnarea
originalului, se va permite autorului să facă o copie a operei, într-o manieră
corespunzătoare. În cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face
fotografii ale operei și de a solicita trimiterea reproducerii proiectelor.
Aceste prerogative ale dreptului de autor au, în mod evident, natură
nepatrimonială, dar legea noastră nu le califică în acest fel.
Directiva 2001/84/CE privind dreptul de suită, în art. 6 alin. (2), a lăsat statelor
membre deschise ambele opțiuni de reglementare a gestiunii dreptului de suită, respectiv
atât aceea a gestiunii colective obligatorii, cât și pe aceea a gestiunii colective facultative.
În dreptul nostru, potrivit art. 1231 lit. c) din Legea nr. 8/1996, dreptul de suită
se exercită, obligatoriu, prin organismele de gestiune colectivă a drepturilor de
autor. Textul este, în parte, în contradicție cu art. 21 alin. (6) din aceeași lege, care
recunoaște și beneficiarilor dreptului de suită posibilitatea de solicita informațiile
necesare pentru a asigura plata sumelor datorate cu acest titlu.

III.4. Conținutul și durata drepturilor echivalente

Care va fi conținutul și durata drepturilor dobândite de moștenitorii care aduc la
cunoștință o operă nepublicată de autorul lor în timpul vieții?
În conformitate cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 285/2004, succesorilor autorului unei opere nepublicate li se transmite prin
moștenire exercițiul dreptului de divulgare, al dreptului de a pretinde recunoașterea
calității de autor a creatorului operei și a dreptului la inviolabilitatea operei pe durată
nelimitată. Ei nu vor avea exercițiul dreptului de a decide sub ce nume va fi adusă opera
la cunoștință, astfel că succesorii vor putea publica opera exclusiv sub numele creatorului
ei, și nici exercițiul dreptului de retractare.
Legea nu reglementează, însă, durata drepturilor patrimoniale pe care le
dobândesc moștenitorii autorului unei opere nepublicate de creator în timpul vieții,
ipotezele reglementate prin art. 25 și urm. din Legea nr. 8/1996 vizând situațiile în care:
(i) opera este adusă la cunoștință de autorul ei; (ii) opera este adusă la cunoștință de terți
după încetarea protecției dreptului de autor și (iii) situația în care opera colectivă nu
este adusă la cunoștință.
Credem că, și în lipsa unui text de lege care să reglementeze expres această
problemă, durata drepturilor patrimoniale de care se bucură succesorii autorului unei
opere nepublicate de creator în timpul vieții nu poate depăși durata drepturilor
patrimoniale care se transmit prin moștenire în cazul operelor publicate de autor în
timpul vieții. În alte cuvinte, durata protecției va fi aceeași ca a operelor publicate de autor

102
în timpul vieții, la expirarea termenului de 70 de ani de la moartea autorului acestea
intrând în domeniul public.
Dacă opera este adusă la cunoștință publică după încetarea protecției dreptului de
autor, atunci succesorul care aduce opera la cunoștință, în mod legal, pentru prima oară,
va beneficia de protecția echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului pe
durata a 25 de ani, începând din momentul în care opera a fost adusă la cunoștință publică
[soluția prevăzută de art. 25 alin. (2) din legea noastră fiind conformă cu cea din art. 4 din
Directiva 2006/116/CE privind durata de protecție a dreptului de autor și a anumitor
drepturi conexe].
Drepturile persoanei care publică o operă postumă sunt echivalente drepturilor
patrimoniale ale autorului. Aceasta înseamnă că persoana care publică opera postumă
dobândește un drept exclusiv de a utiliza și exploata această operă și de a consimți la
utilizarea ei de către alte persoane. În conținutul drepturilor nu intră, însă, și dreptul de
suită, pentru că acest drept este recunoscut, în cazul operelor de artă plastică, numai
autorului. În plus, acest drept nu poate face, potrivit legii române, obiectul vreunei
renunțări sau înstrăinări.

103
 Capitolul IV. Regimul juridic al drepturilor de autor. Limitările exercitării
drepturilor. Regulile generale privind cesiunea.

IV.1. Regimul juridic al drepturilor morale

Fundamentul drepturilor morale de autor îl constituie necesitatea protecției
personalității autorului însuși. Opera reflectă gândurile, sentimentele, trăirile autorului,
este expresia personalității acestuia, iar dreptul moral de autor nu este altceva decât
expresia juridică a legăturii care unește opera de autorul ei. Drepturile morale de autor nu
pot fi asimilate, în privința naturii lor, sub toate aspectele cu drepturile personalității,
pentru că, spre deosebire de drepturile personalității, drepturile morale de autor protejează
pe creator nu numai împotriva atingerilor aduse operei, care ar putea prejudicia onoarea
sau reputația autorului, dar și împotriva oricărei atingeri aduse operei.
În sistemul Convenției de la Berna, întregul drept de autor este axat pe dreptul
moral și se poate aprecia că acest sistem de protecție are caracter universal, mai ales după
ce SUA a devenit și ea membră a Uniunii de la Berna.
Legea noastră, spre deosebire de legea franceză, nu enunță caracterele drepturilor
morale, dar acestea pot fi desprinse din unele dispoziții ale legii. Astfel, potrivit art. 1 din
Legea nr. 8/1996, dreptul de autor, care comportă atribute de ordin moral și patrimonial,
este legat de persoana autorului. Art. 11 din Legea nr. 8/1996 consacră caracterul
inalienabil al drepturilor morale, prevăzând că acestea nu pot face obiectul vreunei
renunțări sau înstrăinări. Caracterul perpetuu al drepturilor morale rezultă din
interpretarea art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 care permite, cu titlu excepțional,
transmiterea prin moștenire a exercițiului dreptului de divulgare a operei, al dreptului la
calitatea de autor și al dreptului la integritatea operei. Cât privește caracterul
imprescriptibil al drepturilor morale de autor, acesta rezultă, pe de o parte, din natura
perpetuă a drepturilor morale de autor și, pe de altă parte, din apartenența acestora la
drepturile personalității.
Este evidentă contrarietatea caracterelor drepturilor morale astfel cum sunt
enunțate de lege: pe de o parte, legea consideră drepturile morale ca fiind atașate de
persoana autorului și inalienabile, pe de altă parte, exercițiul unor drepturi morale (de
divulgare, la calitatea de autor și la integritatea operei) sunt transmisibile prin moștenire.
Doctrina consideră însă că, din modul de reglementare a drepturilor morale de
autor, nu trebuie să se înțeleagă că acestea ar înceta la moartea autorului, ci doar că la
moartea autorului aceste drepturi suferă o transformare, în sensul că succesorii nu sunt
titularii tuturor drepturilor morale și că ei nu pot uza de aceste drepturi în universalitatea
lor, iar drepturile pe care le pot exercita constituie doar mijlocul de a face respectată
voința autorului încetat din viață.

IV.1.1. Drepturile morale de autor sunt atașate persoanei autorului

În opoziție cu drepturile patrimoniale, susceptibile de detașare de persoana
titularului, drepturile morale sunt strâns legate de persoana autorului. Atașamentul

104
profund al acestora față de persoana titularului este o caracteristică a drepturilor morale
în general (a drepturilor personal nepatrimoniale), și nu doar a drepturilor morale de autor.
Dar, prin această caracteristică, dreptul de autor se și îndepărtează de dreptul comun al
bunurilor. Această caracteristică a drepturilor morale (atașamentul de autor) întărește alte
două caracteristici ale drepturilor morale, respectiv pe cele care privesc inalienabilitatea
și insesizabilitatea lor. Autorul nu se poate dezice de drepturile morale și nu poate să se
detașeze de ele, art. 11 alin. (1) dispunând că „drepturile morale nu pot face obiectul
vreunei renunțări sau înstrăinări”.
Atașamentul dreptului moral față de autor face din acest drept o sarcină nu doar
pentru cesionarul drepturilor patrimoniale asupra operei, ci pentru toți cei care, într-un fel
sau altul, utilizează opera. De exemplu, prin indicarea autorului în cazul citărilor.
Caracterul strict personal și atașat de persoana autorului face ca drepturile morale
de autor să nu poată face obiect de renunțare sau înstrăinare, dar aceasta nu înseamnă că
autorul nu poate exercita drepturile sale printr-un mandatar cu drept de reprezentare, caz
în care operațiunile se fac în numele și pe seama autorului mandant, iar mandatul trebuie
să fie special, pentru o operațiune determinată (a se vedea art. 2009 și urm. C.civ.).
Din caracterul personal și atașat de persoana autorului rezultă consecința că, în
timpul vieții, autorul personal are dreptul de a decide dacă, în ce mod și cum va fi adusă
opera la cunoștință publică, dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor, dreptul
de a decide numele sub care opera va fi adusă la cunoștință, dreptul de a pretinde
respectarea integrității operei și dreptul de retractare a operei divulgate pentru motive care
sunt lăsate la aprecierea suverană a autorului. Legea noastră reafirmă această trăsătură a
drepturilor morale și în art. 39, care prevede că autorul poate ceda prin contract altor
persoane numai drepturile sale patrimoniale.
Dintre drepturile morale, dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la
cunoștință publică și dreptul de retractare nu pot fi exercitate niciodată decât de către
autorul însuși, în vreme ce exercițiul dreptului de divulgare, a dreptului la paternitatea
operei și a dreptului la inviolabilitatea operei se transmit prin moștenire, potrivit
legislației civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor
drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului
sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv
de creație.

Drepturile morale de autor în cazul operelor colective

O problemă specială se ridică în cazul operelor colective, definite, așa cum am
văzut, ca fiind acelea în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un tot, fără
a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre
coautori asupra ansamblului operei create. În cazul operelor colective, în lipsă de
convenție contrară, dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice
sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată.
În cazul în care există convenție între autori și inițiatorul/responsabilul operei
colective, atunci credem că dreptul de autor este complet, în sensul că include drepturile
105
morale și patrimoniale de autor și acestea se exercită potrivit regulilor coproprietății
forțate și perpetue (art. 632, 646 și urm. C.civ.).
Există însă drepturi morale în cazul operelor colective? Și dacă există, cui aparțin
acestea și ce a înțeles legiuitorul prin „dreptul de autor” cu care este învestită o altă
persoană decât autorii operei colective, respectiv, persoana fizică sau juridică din
inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată?
A nega existența drepturilor morale în cazul operelor colective este cu neputință,
nicio dispoziție a Legii nr. 8/1996 nepermițând a se trage o astfel de concluzie. Dar cui
aparțin atunci aceste drepturi în ipoteza reglementată de art. 6 alin. (2) din Legea nr.
8/1996?
Două sunt interpretările posibile. Prima, este că, în cazul operelor colective,
coautorii sunt cei care sunt titularii drepturilor morale asupra operei colective. Admițând
că drepturile morale există și în cazul operelor colective, ele nu pot aparține, în
considerarea caracterului personal și atașamentului lor față de creatori, decât
persoanelor fizice care au creat opera. În acest caz însă, numai autorii pot exercita dreptul
de divulgare, or aceasta ar putea să facă opera, urmare a refuzului unui autor de a o
divulga, inutilizabilă și l-ar putea pune pe inițiator în imposibilitate de a-și recupera
investiția. Or legea conferă inițiatorului acest drept de divulgare, implicit, atunci când
dispune că în lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei colective
aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele
căreia a fost creată (art. 6 alin. 2). Or dreptul recunoscut trebuie să fie efectiv.
A doua interpretare este aceea că, și în cazul operelor colective, inițiatorul este
învestit cu toate drepturile de autor, fără nicio distincție între drepturile morale și
cele patrimoniale. Interpretarea literală a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care
dispune că dreptul de autor asupra operei colective aparține inițiatorului, conduce la
această concluzie. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere doar drepturile patrimoniale, ar fi
spus-o în mod expres, or legiuitorul nu a făcut acest lucru. Aceasta înseamnă însă că
drepturile morale pot aparține și altei persoane decât adevăratul autor, or o atare
interpretare este contrazisă de art. 1, 10 și 11 din Legea din Legea nr. 8/1996, care prevăd
că drepturile morale sunt legate de persoana autorului și nu pot face obiectul vreunei
renunțări sau înstrăinări.
Credem că o intervenție a legiuitorului ar fi necesară și că soluția ce ar trebui să
fie adoptată este aceea ca, în acest caz, exercițiul drepturilor morale să aparțină
inițiatorului operei colective și că el trebuie să le exercite conform cu interesele autorilor.

IV.1.2. Drepturile morale sunt inalienabile

Inalienabilitatea drepturilor morale protejează pe autor împotriva propriilor
greșeli și în special a tentației de a renunța la prerogativele dreptului său. Este o garanție
de efectivitate a drepturilor morale, iar în temeiul acesteia orice clauză de înstrăinare a
drepturilor morale este nulă.
Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drepturile morale de autor nu pot
face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări, dar acest drept a fost afirmat mai întâi pe
106
cale jurisprudențială. Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin faptul
că ele sunt destinate a asigura protecția personalității autorului, iar acesta nu poate renunța
la protecția personalității decât cu riscul unei „sinucideri morale”.
Dreptul de autor (în oricare dintre atributele sale, aici interesând cele morale, dar
situația este aceeași și pentru drepturile patrimoniale) nu se pierde nici prin abandon sau
renunțare tacită, așa că tolerarea din partea autorului de a i se utiliza în mod abuziv opera
nu poate să fie invocată de alte persoane față de care titularii drepturilor de autor nu înțeleg
să aibă aceeași toleranță. Este cu totul diferit de ceea ce se întâmplă în materie de mărci
de fabrică și de comerț, unde o asemenea toleranță este incompatibilă cu conservarea
dreptului de exclusivitate asupra mărcii. Dar este diferit și de dreptul comun al bunurilor,
unde proprietarul, în virtutea atributelor pe care i le conferă dreptul său de proprietate, el
poate abandona bunul său și poate renunța la drept cu efecte ireversibile (art. 562 C.civ.).
În caz de abandonare sau renunțare la bun, nimeni nu va putea dobândi calitatea de titular
al dreptului asupra bunului-creație în nicio modalitate din cele reglementate de dreptul
comun. Faptul creației este singurul care conferă calitatea de autor, iar transmisiunea
drepturilor în formele prevăzute de lege, conferă beneficiarului acestei transmisiuni doar
calitatea de subiect derivat al dreptului de autor. Care nu este unul și același lucru cu
calitatea de subiect originar al dreptului.
Regula inalienabilității drepturilor morale cunoaște unele derogări, limitări sau
atingeri ale acestora putând rezulta fie din voința autorului, fie din natura operei, fie din
convențiile încheiate de autor cu terțe persoane. Astfel, autorul este liber să-și publice
opera sub pseudonim sau fără indicarea vreunui nume. În acest caz, autorul a renunțat
parțial la dreptul la nume, dar această renunțare nu afectează, în timpul vieții autorului,
existența și conținutul dreptului, pentru că autorul poate renunța la anonimat și își poate
dezvălui numele.
În cazul autorilor salariați și a contractelor de comandă, drepturile morale suferă
o anumită „alienare”, același lucru petrecându-se și în cazul în care autorul a consimțit la
adaptarea operei sale.
Legea noastră, consacrând principiul inalienabilității drepturilor morale, în
componentele lor pozitive, admite transmisiunea prin succesiune a exercițiului dreptului
de divulgare, a dreptului la calitatea de autor și a dreptului la respectul integrității operei.
În ce privește dreptul de retractare se susține că „poate mai mult decât oricare
altul, el este netransmisibil prin natura sa”.
Soluțiile legislative adoptate sunt însă neunitare. În Franța și Italia, dreptul de
retractare este netransmisibil, pe când în Germania este limitat, el putând fi exercitat de
moștenitori, dacă dovedesc că aceasta a fost hotărârea autorului, înainte de moartea sa.
La rândul ei, Convenția de la Berna prevede, în art. 6 bis, că, după moartea
autorului, sunt menținute, cel puțin până la stingerea drepturilor patrimoniale, dreptul de
a revendica paternitatea operei și dreptul de a se opune oricărei deformări, mutilări sau
altei modificări sau atingeri ale operei, care îi prejudiciază onoarea și reputația autorului,
dar permite țărilor membre să prevadă în legislațiile naționale că unele dintre aceste
drepturi nu sunt recunoscute după moartea autorului.

107
 IV.1.3. Drepturile morale sunt insesizabile
Din caracterul inalienabil al drepturilor morale rezultă o altă caracteristică a
acestor drepturi, anume aceea de a fi insesizabile, adică neurmăribile silit de către
creditorii autorului. De aceea, creditorii autorului pot urmări numai foloasele patrimoniale
care rezultă din utilizarea operei. În cazul operelor nedivulgate, creditorii nu pot impune
autorului să-și divulge opera, să o exploateze în scopul satisfacerii creanțelor lor, cu atât
mai mult nu se vor putea substitui autorului, divulgând ei opera. Dar și regula
insesizabilității are limite: în cazul operelor legate indisolubil de suportul material
(operele de artă plastică), acestea fac adesea obiect de urmărire silită.
Am văzut însă că legea reglementează, pentru operele colective, o excepție de la
inalienabilitatea drepturilor morale [(art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996].

IV.1.4. Drepturile morale sunt perpetue

Rațiunea drepturilor morale este aceea de a asigura protecția personalității
autorului, personalitate care se manifestă în opera care îi supraviețuiește. Opera are
vocație la perpetuitate, dar ea trebuie folosită și după încetarea din viață a autorului, așa
cum acesta a hotărât. Mai mult, utilizarea operei nu poate aduce atingere memoriei
autorului, iar opera nu poate fi disociată de creatorul ei, chiar încetat din viață. Or, dacă
misiunea drepturilor morale de autor este aceea de a asigura protecția personalității
autorului și după încetarea sa din viață, dacă utilizarea operei după decesul autorului nu
poate aduce atingere memoriei sale, firesc este ca ele să nu înceteze odată cu moartea
autorului.
Astăzi, doctrina, inclusiv cea românească, dar și majoritatea sistemelor de drept
de tradiție romană, este aproape unanimă în a considera că drepturile morale trebuie să
aibă caracter perpetuu. Pe de altă parte, această soluție poate părea paradoxală, având în
vedere natura personal nepatrimonială a acestei categorii de drepturi, faptul că ele sunt,
prin definiție strâns legate de persoana autorului; ea este fondată însă pe faptul că opera
supraviețuiește autorului, rămânând în continuare marcată de amprenta personalității sale,
iar personalitatea autorului trebuie protejată și după moartea sa. Excepție de la această
soluție, în Europa, face dreptul olandez (Legea din 1912 este, cu modificări repetate, în
vigoare și azi), unde drepturile morale nu sunt perpetue, durata lor fiind egală cu aceea a
dreptului patrimonial. În Germania, soluția nu este afirmată explicit în lege (adoptată în
anul 1965), dar doctrina consideră că lipsa oricărei referiri la caracterul perpetuu și
imprescriptibil al drepturilor morale în lege conduce la concluzia că acestea au același
regim ca și drepturile patrimoniale178.
Perpetuitatea drepturilor morale nu înseamnă că toate prerogativele există
perpetuu; ea trebuie înțeleasă în opoziție cu caracterul limitat în timp al drepturilor
patrimoniale. Și vom vedea, în cele ce urmează, că nu toate drepturile morale continuă să
existe după încetarea din viață a autorului.
Soluțiile nu sunt unitare în privința perpetuității drepturilor morale. Țări precum
Elveția și Germania au stabilit pentru drepturile morale aceeași durată ca și pentru

178
A se vedea, pentru dezvoltări, A.R. Bertrand, op. cit., p. 224-225.
108
drepturile patrimoniale. Soluția este conformă cu Convenția de la Berna [art. 6 bis alin.
(2)], pentru că aceasta lasă statelor membre dreptul de a prevedea în legislațiile naționale
că unele dintre aceste drepturi nu supraviețuiesc morții creatorului.

IV.1.5. Drepturile morale sunt imprescriptibile

Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor decurge din caracterul
inalienabil și perpetuu al acestora. Imprescriptibilitatea drepturilor morale semnifică
faptul că ele nu se pierd prin nefolosință și că terții nu ar putea pretinde dobândirea
vreunui drept asupra operelor altora prin efectul prescripției. Nici actele de toleranță ale
autorului, care nu pot conferi terților vreun drept, nu pot face să se prezume că autorul a
renunțat la dreptul de a acționa în contra uzurpatorilor.
Dreptul autorului la acțiune pentru apărarea drepturilor sale morale nu se stinge,
oricât timp ar trece de la încălcarea lor. De altfel, prescripția extinctivă, justificată de
nevoia de a se asigura stabilitatea raporturilor juridice, se referă exclusiv la drepturile
patrimoniale, iar necesitatea de a asigura protecția personalității autorului impune soluția
imprescriptibilității drepturilor morale.

IV.1.6. Drepturile morale după încetarea din viață a autorului

Doctrina străină, în special cea franceză, în majoritate, susține că drepturile morale
suferă, la decesul autorului, o metamorfoză, că ele își schimbă natura pentru a deveni
instrumentul unei datorii de fidelitate. Drepturile morale ar fi după încetarea din viață a
autorului un „drept funcție, o veritabilă datorie morală pe care moștenitorii trebuie s-o
exercite nu în interesul lor personal, ci în interesul exclusiv al autorului defunct”.
Conform acestei teorii, drepturile morale își pierd natura de drepturi subiective, pentru a
se transforma în putere, moștenitorii devenind un fel de gestionari ai unui patrimoniu de
afectațiune. Jurisprudența franceză a confirmat această teorie, afirmând că „moștenitorii
nu se prezintă ca niște continuatori ai persoanei autorului încetat din viață, ci ca niște
gardieni ai memoriei acestuia”179.
Perpetue în principiu, drepturile morale nu subzistă în toate componentele lor
după decesul autorului. Dar și cele care subzistă își pierd practic din forță. Dreptul de
retractare și dreptul la nume încetează odată cu moartea autorului, iar celelalte drepturi
morale se transmit moștenitorilor sau organismelor de gestiune colectivă pe durată
nelimitată. Soluțiile adoptate în această problemă sunt, așadar, neunitare, iar dreptul
convențional nu pare a mai oferi soluții satisfăcătoare pentru actualul stadiu de dezvoltare
a materiei.
Astfel, Convenția de la Berna, în art. 6 bis, conferă caracter perpetuu doar
dreptului de a revendica paternitatea operei și dreptului la inviolabilitatea operei (de a se
opune oricărei deformări, mutilări sau altei modificări a acestei opere sau oricăror alte
atingeri ale acesteia, care îi prejudiciază onoarea sau reputația) și a prevăzut că aceste

179
A. Lucas, H.-J. Lucas, A. Lucas-Schloetter, Traité de propriété littéraire et artistique, 4e éditions,
LexisNexis, Paris, 2012, p. 542.
109
drepturi sunt, după moartea autorului, menținute cel puțin până la stingerea drepturilor
patrimoniale și exercitate de către persoanele sau instituțiile cărora legislația națională a
țării în care protecția este reclamată le dă această calitate. Or, majoritatea sistemelor de
drept au depășit limitele protecției impuse de acest text. Și trebuie amintit și că art. 2 din
Convenție conferă statelor membre, a căror legislație nu consacra caracterul perpetuu al
drepturilor morale la data aderării, facultatea de a nu menține unele din aceste drepturi.
În dreptul francez, de exemplu, caracterul perpetuu al dreptului moral este
consacrat legislativ, în art. L-121-1 CPI, care dispune că acest drept este atașat de
persoana autorului, este „perpetuu, inalienabil și imprescriptibil”, că „el este transmisibil
pentru cauză de moarte moștenitorilor autorului” și că „exercițiul acestui drept poate fi
conferit unui terț prin dispoziție testamentară”. Este adevărat, însă, că legiuitorul francez
conferă acest caracter dreptului la calitatea de autor (care include și dreptul la nume) și al
integrității operei, dreptul de divulgare făcând obiect de reglementare separată, în art. L-
121-2 CPI, ca și dreptul de retractare, în art. L-121-4 CPI.
Spre deosebire de legiuitorul francez, legiuitorul nostru nu a conferit, în mod
expres, caracter perpetuu tuturor drepturilor morale, dar depășește limitele
Convenției de la Berna în privința soluțiilor adoptate. Declarându-l legat de persoana
autorului și netransmisibil [art. 1 și 11 alin. (1) și art. 39 alin. (1), care permite doar
cesiunea drepturilor patrimoniale], pare a-l fi declarat chiar viager. Se pune, însă, atunci
întrebarea: cum s-ar putea transmite exercițiul unui drept personal nepatrimonial, de
vreme ce el a încetat să existe odată cu autorul?
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor, care comportă atribute
de ordin moral și patrimonial „este legat de persoana autorului”, iar potrivit art. 11 din
Lege, drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări,
concluzia care se desprinde, din interpretarea literală a textului, fiind aceea că, de
principiu, drepturile morale de autor încetează odată cu încetarea din viață a
titularului acestora. Or, o astfel de soluție nu este conformă cu spiritul dreptului de autor,
care presupune ca personalitatea autorului să fie protejată și după încetarea acestuia din
viață.
De aceea, dar nu în chipul cel mai fericit cu putință, în art. 11 alin. (2) din Legea
nr. 8/1996 s-a prevăzut că, după moartea autorului, se transmit prin moștenire, potrivit
legii civile, pe durată nelimitată, exercițiul drepturilor prevăzute la art. 10 lit. a), b)
și d), adică:
- al dreptului de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință
publică;
- al dreptului de a pretinde recunoașterea calității de autor;
- al dreptului de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei
modificări și atingeri care prejudiciază onoarea sau reputația autorului.
În lipsă de moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de
gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu
cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creație.

110
 În dreptul comun, așa cum se știe, drepturile nepatrimoniale încetează odată cu
încetarea din viață a titularului acestor drepturi. Această soluție nu poate fi primită și în
materia de care ne ocupăm, pentru că personalitatea autorului, reflectată în opera sa,
care îi supraviețuiește, trebuie protejată și după încetarea sa din viață. Dar termenii
în care a fost rezolvată problema în dreptul nostru conține un paradox: pe de o parte,
drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări, pe de altă
parte, s-a prevăzut că exercițiul unor drepturi se transmite prin moștenire. Or, dacă
prin moștenire se transmite exercițiul unor drepturi, înseamnă că dreptul
supraviețuiește autorului, dar moștenitorul sau, după caz, organismul de gestiune
colectivă nu devine titular al drepturilor morale (care, în sine, sunt netransmisibile), el
(moștenitorul sau organismul de gestiune colectivă) acționând în calitate de
reprezentant al autorului încetat din viață.
Interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996
conduce la concluzia că nu sunt transmisibile prin moștenire – deci nu au vocație la
perpetuitate, având un caracter viager, limitat în timp la durata vieții autorului – și nu pot
fi exercitate de către succesori sau organismele de gestiune colectivă a drepturilor de
autor:
- dreptul la nume și
- dreptul de retractare.
În cazul drepturilor transmisibile moștenitorilor (dreptul de a decide dacă, în ce
mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică, dreptul la calitatea de autor și dreptul
la respectul integrității operei), devoluțiunea lor succesorală se realizează potrivit
regulilor dreptului comun. Posibilitatea transmiterii succesorale a unor drepturi morale
face ca, pe parcursul unor intervale din ce în ce mai mari de timp, aceste drepturi să se
disipeze, să capete, în mod inevitabil, o dimensiune colectivă. Dar soluția legiuitorului
pune, din nou, în discuție adevărata natură a drepturilor morale și oferă argumente celor
care susțin că, în realitate, drepturile morale nu sunt cu adevărat drepturi personal
nepatrimoniale.
Având în vedere prevederile art. 11 alin. (1), conform cărora „drepturile morale
nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări”, s-ar putea deduce că autorul
nu va putea dispune de ele nici prin testament, așa încât numai moștenitorilor legali li s-
ar putea transmite exercițiul acestor drepturi. Noi credem că legiuitorul a înțeles să
prevadă imposibilitatea înstrăinării tuturor drepturilor morale de autor prin acte între vii
și să permită transmiterea prin moștenire a exercițiului a trei dintre ele. Aceasta, pentru
că, în alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 8/1996, se prevede că transmiterea are loc „prin
moștenire, potrivit legislației civile”, or, conform art. 955 C.civ., „patrimoniul defunctului
se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care a lăsat moștenirea nu a dispus
altfel prin testament”180. Prin urmare, exercițiul drepturilor privitoare la divulgare operei,
la paternitatea operei și la respectul integrității acesteia se transmite prin moștenire, fie că
este legală, fie că este testamentară. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă

180
Sau, conform vechiului Cod civil: „succesiunea se deferă prin lege sau, după voința omului, prin
testament” (a se vedea art. 650 C.civ. din 1864).
111
posibilitatea transmiterii exercițiului acestor drepturi prin testament, ar fi precizat, în art.
11 alin. (2), că este vorba doar despre moștenire legală.
Este de menționat că, și sub imperiul Decretului nr. 321/1956, care nu conținea
nici el vreo referire expresă la cele două forme de succesiune, s-a considerat că: „din
formularea în termeni generali și din referirea la legislația civilă, reiese că legiuitorul n-a
înțeles să facă vreo discriminare între transmiterea prin succesiune legală și cea prin
succesiune testamentară, întrebuințând expresia de moștenire în înțelesul ei larg. Ca atare,
socotim că drepturile patrimoniale de autor pot fi transmise prin testament, potrivit
Codului civil, cu aceeași particularitate însă a caracterului temporar al transmisiunii”.181
Schimbat în conținutul său, dreptul moral își schimbă finalitatea după moartea
autorului și este firesc să fie așa, pentru că scopul dreptului moral este diferit în viață și
după moarte. Ficțiunea juridică a continuării persoanei lui de cujus prin succesorii săi nu
poate contrazice faptul încetării din viață a autorului. Dreptul moral devine din drept al
personalității o datorie de a asigura memoria și respectul operei defunctului. Din drept-
putere, acesta se transformă în drept-funcție. Succesorii nu pot utiliza dreptul moral în
profit propriu, ci în serviciul operei defunctului și al defunctului autor al operei. Este
punctul în care se dovedește că opera este prelungirea personalității autorului ei.

IV.2. Regimul juridic al drepturilor patrimoniale și durata protecției

IV.2.1. Regimul juridic al drepturilor patrimoniale

Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturi subiective, a căror existență este
condiționată de manifestarea de către autor a dreptului de a aduce opera la cunoștință
publică și de a o exploata în beneficiul său și al succesorilor săi. Numai exercitarea de
către autor a dreptului de divulgare face posibilă nașterea drepturilor patrimoniale.
Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caracteristici:
a) sunt legate de persoana autorului;
b) sunt exclusive;
c) sunt limitate în timp (temporare).
Caracterul personal al drepturilor patrimoniale de autor este subliniat în art. 1
(dreptul de autor, care comportă atribute de ordin moral și patrimonial, este legat de
persoana autorului), textul nefăcând distincția, în privința acestei legături, între
drepturile morale și drepturile patrimoniale, dar și în art. 12, care prevede că autorul
operei are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă și în ce mod va fi utilizată
opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții. Dar dacă, în cazul
drepturilor morale transmisiunea este permisă numai în mod excepțional și numai pentru
exercițiul a trei categorii de drepturi morale, în privința drepturilor patrimoniale, odată

181
A se vedea, în același sens, sub regimul Decretului 321/1956, A. Ionașcu, N. Comșa, M. Mureșan, op.
cit., p. 126; O. Căpățînă, Alcătuirea masei succesorale în cazul transmiterii prin moștenire a dreptului de
autor, în L.P. nr. 10/1957, p. 45.
112
exercitat dreptul de utilizare a operei, acest drept poate fi transmis de autor, atât prin acte
între vii, cât și pentru cauză de moarte, precum și, în unele cazuri, prin efectul legii.
Caracterul exclusiv al drepturilor patrimoniale are un îndoit înțeles: primul este
acela că autorul are dreptul suveran de a decide dacă opera va fi utilizată, în ce mod și
când, al doilea fiind acela că monopolul exploatării aparține în exclusivitate autorului.
Autorul poate decide să-și exploateze singur opera, după cum poate consimți la utilizarea
operei de către alții, în condițiile financiare pe care el le va stabili cu cesionarul.
Sub acest aspect, este lipsit de relevanță că ne aflăm în prezența unei prime
publicări ori a unei publicări ulterioare. Sunt însă sisteme de drept care au adoptat soluția
licențelor obligatorii și în care opera, odată publicată, poate fi utilizată de către terți, sub
singura condiție a plății unei indemnizații echitabile, al cărei cuantum este determinat de
o autoritate publică, fără ca autorul să poată interveni182.
Caracterul temporar al drepturilor patrimoniale de autor a fost adoptat ca soluție
în toate țările lumii spre a se preveni ca monopolul exclusiv de utilizare să confere
autorului avantaje excesive ori să facă imposibil de exploatat opera, urmare a multiplicării
moștenitorilor și a pretențiilor pe care aceștia ar putea avea.
Legea noastră a adoptat aceeași soluție, stabilind durata drepturilor patrimoniale,
în acord cu reglementările dreptului convențional. După expirarea perioadelor de
protecție (care diferă, în funcție de genul operei, modul de aducere la cunoștință publică
sau modul de realizare a operei) și sub rezerva respectării drepturilor morale, opera este
considerată căzută în domeniul public și poate fi utilizată liber și gratuit de către terți.
Durata dreptului exclusiv cuprinde, de regulă, un termen variabil: durata de viață
a autorului, și un termen fix: 70 de ani după moartea autorului, când dreptul patrimonial
aparține succesorilor autorului.

IV.2.2. Regula limitării în timp a drepturilor patrimoniale de autor

În concepția modernă asupra duratei drepturilor de autor și care și-a făcut cu greu
loc, drepturile patrimoniale de autor nu-și încetează, nici ele, existența odată cu moartea
autorului, considerându-se că este just ca autorul, care și-a folosit întregul său talent și
toată puterea de creație pentru a realiza opere literare, artistice etc., să fie sigur că cei
apropiați vor putea trage foloase din exploatarea operei sale și după încetarea sa din viață.
Cei apropiați sunt considerați două generații de descendenți ai autorului, iar durata
protecției în favoarea acestora a fost recent determinată, respectiv majorată de la 50 la 70
de ani, în considerarea duratei medii de viață în țările Uniunii.
Dar pe tărâmul duratei protecției dreptului de autor disputa a fost îndelungată, iar
opoziția împotriva extinderii acestei durate se manifestă încă și în zilele noastre.
Dacă dreptul de proprietate este, prin natura sa, perpetuu, logica ar cere ca și
proprietatea literară sau artistică, dreptul de autor, să nu fie limitat în timp. O primă și

182
Sistemul licenței obligatorii nu este total străin legii noastre, dar cu un conținut mult limitat. Astfel, art.
34 din lege permite utilizarea fără consimțământul autorului de copii private de pe operele aduse la
cunoștință publică. În cazul în care copia privată privește o înregistrare sonoră, se plătește o remunerație
pentru suporturile și aparatele care permit realizarea copiilor.
113
între puținele aplicații ale acestei reguli din dreptul comun la dreptul de autor a fost făcută
în Franța, la 30 august 1977, când Consiliul Regal, la propunerea regelui Ludovic al XVI-
lea, a adoptat două hotărâri care au constituit primul Cod francez al proprietății literare,
cod în care s-a afirmat principiul că autorul este îndreptățit să revendice, pentru el și
pentru moștenitorii săi, perpetuitatea privilegiului de a edita și vinde operele,
privilegiu care era limitat însă la durata vieții autorului pentru ipoteza în care el își cesiona
drepturile unui editor.
Soluția a fost, așa cum am mai arătat, criticată violent de avocatul Cochu, sub
cuvânt că este greu de înțeles cum este posibil ca cesiunea consimțită de autor să schimbe
natura unui privilegiu, dar, la data la care a fost afirmat cu valoare de lege, avea deja un
precedent în practică în contractul de editare încheiat de Jean Jacques Rousseau, în 1762,
pentru opera sa „Emile”, prin care autorul „vinde și cedează un manuscris pentru a se
bucura el și urmașii lui ca de un bun ce-i aparține în proprietate”. Dar nu criticile lui
Cochu au fost cele care au făcut ca în niciun sistem de drept să nu se recunoască un drept
patrimonial perpetuu în favoarea autorilor și a urmașilor acestora decât izolat și trecător
(în Olanda, între 1796-1811 și 1814-1817, în Guatemala și în Mexic, înainte de 1886).
S-ar putea spune că, pe tărâmul duratei drepturilor patrimoniale, Napoleon
Bonaparte a mai câștigat un război, pentru că el este cel care s-a opus recunoașterii
unui drept patrimonial perpetuu și și-a impus punctul de vedere care nu a fost
abandonat, ca principiu, nici în zilele noastre; acela al duratei temporare a drepturilor
patrimoniale de autor. În ce privește durata drepturilor morale de autor, așa cum am văzut
deja, ele nu erau recunoscute încă, în jurisprudența franceză regăsindu-se abia din anul
1814, iar în doctrină, au fost analizate și denumite ca atare abia în anul 1872, de către
avocatul Morillot. Iar atunci când au fost consacrate internațional, prin art. 6 bis al
Convenției de la Berna, text introdus în anul 1928 (Conferința de la Roma), poziția a fost
destul de ambiguă, lăsând statelor membre în privința acestora fie facultatea de a stabili
durata acestora egală cu durata drepturilor patrimoniale, fie de a le considera încetate la
moartea autorului.
Argumentele, de natură practică, ale lui Napoleon, expuse cu ocazia discutării
Decretului din 1810 au fost următoarele: „Perpetuitatea proprietății în familia autorilor
ar avea inconveniente. O proprietate literară este o proprietate incorporală care,
găsindu-se prin curgerea timpului și în urma succesiunilor divizată într-o multitudine de
indivizi, sfârșește, într-un fel, prin a nu mai exista pentru nimeni; căci cum un mare
număr de proprietari, adesea îndepărtați unii de alții, și care, după câteva generații abia
se mai cunosc, ar putea să se înțeleagă și să contribuie pentru a reimprima opera
autorului lor comun? Totuși, dacă nu reușesc să se înțeleagă, și doar ei au dreptul de a
publica, cele mai bune cărți vor dispărea încet-încet din circulație”183.
Este interesant de amintit, totuși, că, deși majoritari în epocă erau autorii care se
pronunțau pentru extinderea duratei de protecție a dreptului de autor, au fost și glasuri
care s-au pronunțat în favoarea unei limitări a acesteia, cu argumente dintre cele mai
interesante. Astfel, într-un articol consacrat în Franța acestei probleme, la sfârșitul

A se vedea, în acest sens, A.R. Bertrand, Le droit d’auteur et les droits voisins, 2eme ed., Dalloz, Paris,
183

1999, p. 289.
114
secolului al XVIII-lea, se susținea că „din momentul în care autorul și-a dezvăluit opera,
încredințând-o judecații publicului, s-a produs în favoarea acestuia din urmă, care a
răspuns ofertei autorului, un fel de transfuzie, al cărei rezultat este ireversibil”.
În zilele noastre, A. Dietz aduce două argumente în favoarea limitării duratei
drepturilor patrimoniale: primul, dedus din natura specială a drepturilor de autor, al
doilea, din rațiuni de interes social: operele intelectuale având, prin natura și funcția lor,
tendința de disipare în conștiința omenirii, oamenii, la rândul lor, având tendința de a le
privi ca bunuri publice, cu înțelesul că sunt la dispoziția tuturor și pot fi utilizate libere
exercită pe spezele societății întregi, atunci când operele de spirit au o vocație naturală la
liberă propagare”184.
În context, amintim că în ceea ce privește Convenția de la Berna, aceasta a fost
considerată de unele țări a proteja excesiv interesele autorilor, motiv pentru care statele
care au manifestat mai puțină grijă pentru drepturile autorilor, impulsionate de SUA, sub
egida UNESCO, au încheiat, la Geneva, la 6 septembrie 1952, Convenția universală
asupra dreptului de autor, o convenție cu norme mai puțin exigente în protejarea autorilor
și adaptate sistemului copyright-ului, la care au aderat 84 de țări.
Interesul social, prevenirea unui monopol excesiv și dăunător culturii în general
și natura specială a dreptului de autor sunt motivele pentru care s-a impus regula
caracterului temporar al drepturilor patrimoniale de autor, iar această regulă s-a
generalizat în sensul recunoașterii drepturilor în favoarea autorilor pe tot timpul vieții
acestora și în favoarea moștenitorilor pe durată limitată.
Dacă, la început, această durată a fost de 5 ani post mortem (în Franța anilor 1791-
1793), în decursul timpului, ea a fost extinsă la 70 de ani post mortem. Soluția este
conținută și în Convenția de la Berna, cu precizarea că aceasta prevede și o durată de
protecție mai mică în cazul unor categorii de opere, dar aceasta nu este încă unanim
acceptată, motiv pentru care ea a fost reafirmată prin Directiva 93/98/CEE din 27
octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a anumitor
drepturi conexe. În expunerea de motive la această Directivă (considerentul 5), care
recomandă statelor membre prelungirea duratei de protecție a drepturilor patrimoniale, se
arată că „întrucât durata minimă de protecție prevăzută în Convenția de la Berna, și anume
durata de viață a autorului plus 50 de ani după decesul acestuia, era destinată să protejeze
autorul și primele două generații ale descendenților săi; întrucât prelungirea duratelor
medii de viață în Comunitate face ca durata menționată să nu mai fie suficientă pentru a
acoperi două generații”.
Soluțiile adoptate de legiuitorul nostru sunt conforme cu regulile cuprinse în
dreptul convențional și în Directiva 2006/116/CE privind durata de protecție a dreptului
de autor și a anumitor drepturi conexe (versiunea codificată)185, care a înlocuit Directiva
93/98/CEE din 1993.

184
Adolph Dietz, citat de Y. Eminescu în „Dreptul de autor”, Editura Lumina lex, 1994, p. 46-47.
185
JO L 372 din 27 decembrie 2006, p. 12-18.
115
 Data nașterii drepturilor de autor
Dreptul de autor, având în conținut drepturi morale și drepturi patrimoniale, ia
naștere din momentul creării operei literare, artistice sau științifice, oricare ar fi modul
sau forma concretă de exprimare. Dacă opera este creată, într-o perioadă de timp, în părți,
serii, volume și în orice alte forme de continuare, dreptul de autor se naște și termenul de
protecție va fi calculat din momentul creării fiecărei componente.
Opera este recunoscută și protejată independent de aducerea la cunoștință publică,
prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată. Cu alte cuvinte, pentru a se bucura
de protecție, nu este necesar ca opera să fie adusă la cunoștința publicului. Totuși, nașterea
drepturilor patrimoniale este subordonată exercițiului dreptului de divulgare. Dreptul
patrimonial, virtual se naște odată cu opera, dar, până la exercitarea dreptului de a divulga
și exploata opera, acesta este un drept în stare de expectativă.
Trebuie amintit însă că existența „drepturilor eventuale” este o problemă
disputată. Astfel, sunt autori, între ei numărându-se regretatul profesor Gheorghe Beleiu,
care nu admit existența „drepturilor eventuale” sub cuvânt că „ceea ce, o parte a literaturii
juridice desemnează cu sintagmele «drept eventual» ori «drept viitor» reprezintă nu
drepturi subiective civile, concrete, ci simple elemente ale capacității de folosință (adică
aptitudinea, abstractă, de a deveni titular al unui drept subiectiv civil veritabil)”. Alți
autori admit însă fără rezerve existența acestui tip de drepturi.
Fără a ne implica în această dispută, interesantă pentru dreptul comun, dar în fața
căreia am optat nu pentru calificarea drepturilor patrimoniale anterior divulgării operei ca
„drepturi eventuale”, ci ca „drepturi în stare de expectativă”, trebuie să reamintim și faptul
că, dacă regulile dreptului comun ar fi dat satisfacție deplină și în ceea ce privește
protecția creațiilor intelectuale, nu ar fi fost necesară crearea unei noi ramuri de drept și
că ceea ce desemnăm astăzi prin sintagma „drept civil comun” suferă de lipsuri care îl fac
inaplicabil ca atare, în materia de care ne ocupăm. Unul dintre aceste lipsuri constă în
faptul că dreptul civil nu cunoaște dreptul mortului, el ocupându-se doar de cei vii.
Dreptul de a dispune de operă în scopul obținerii de foloase patrimoniale
constituie pentru autor o facultate, al cărei exercițiu este subordonat unui act de voință
pur potestativ. Este soluția adoptată și în art. 12 din Legea nr. 8/1996, care dispune că
autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va
fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții.
Când opera nu a fost divulgată și utilizată de autor, fiind adusă la cunoștință
publică după expirarea protecției dreptului de autor, în mod legal, de către o altă
persoană, aceasta din urmă beneficiază de protecția echivalentă cu cea a drepturilor
patrimoniale de autor. Acesta nu va avea însă și exercițiul drepturilor morale, afară de
ipoteza în care ar fi și moștenitorul autorului operei astfel publicate. Dreptul echivalent
are ca punct de plecare, în determinarea nașterii sale și a duratei, data primei publicări.
Data aducerii operei la cunoștință publică sau data creării operei, constituie și
în alte cazuri momentul de la care începe să curgă calculul termenului de protecție, dar
acest moment nu se identifică, nu se confundă cu data nașterii dreptului patrimonial
de autor. Dreptul patrimonial de autor ia naștere, virtual, odată cu crearea operei, autorul

116
fiind liber să-l exercite sau nu. Până la manifestarea voinței autorului în sensul divulgării
și exploatării operei, dreptul patrimonial este un drept în așteptare. El devine actual în
momentul în care actul de voință a fost săvârșit, iar opera a intrat în circuitul comercial.

Regula generală privind durata de protecție a drepturilor patrimoniale

Durata drepturilor patrimoniale este limitată în timp, dar perioada de timp pentru
care aceste drepturi sunt recunoscute și protejate este, ca regulă, diferită de la un autor la
altul, pentru că este alcătuită din două termene: unul variabil și care este dat de durata
vieții autorului (autorilor) și un altul fix, înlăuntrul căruia aceste drepturi aparțin
moștenitorilor autorului (autorilor). Astfel, opera unui autor care, după publicarea ei,
trăiește încă 50 de ani, va fi protejată pe durata vieții acestuia (50 de ani) plus 70 de ani
în favoarea moștenitorilor, în total 120 de ani. Dacă autorul operei trăiește un an după
publicarea acesteia, durata protecției drepturilor patrimoniale va fi însă de doar 71 de ani.
Regula generală în materie este formulată de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 8/1996,
care dispune că „Drepturile patrimoniale prevăzute la art. 13 (reproducere, reprezentare
etc., n.n.) și 21 (de suită, n.n.) durează tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia
se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar
fi data la care opera a fost adusă la cunoștință publică în mod legal. Dacă nu există
moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă
mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de
gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creație”.
Regula se aplică și în cazul programelor pentru calculatoare, fiind, totuși de neînțeles de
ce, dacă se aplică regula comună, a mai fost nevoie de repetarea acesteia într-un text
separat (art. 30 din Legea nr. 8/1996). Singura rațiunea poate fi aceea că la adoptarea
Legii nr. 8/1996 și până la modificarea acesteia prin Legea nr. 285/2004, durata protecției
programelor pentru calculator post mortem auctoris era de doar 50 de ani, pentru alte
categorii de creații durata de protecție fiind de și anterior Legii nr. 285/2004 de 70 de ani
după moartea autorului. Dar trebuie remarcat că în materie de programe pentru calculator
regula protecției de 70 de ani post mortem auctoris are aplicabilitate doar în cazul
autorilor independenți și a celor pentru care contractul de muncă sau contractul cu cel
care îi dă instrucțiunile prevede în mod expres că drepturile aparțin autorului/autorilor. În
caz contrar, drepturile patrimoniale aparțin angajatorului sau, dup caz, comanditarului pe
toată durata de protecție, moștenitorii neputând avea alte drepturi decât autorii lor.
Această regulă se aplică în cazul operelor publicate de autor în timpul vieții sub
numele său ori sub un pseudonim care nu lasă nicio îndoială asupra identității
autorului și privește drepturile patrimoniale în toate formele de manifestare, inclusiv
dreptul de suită.
De la această regulă au fost instituite excepții în cazul: (i) operelor nepublicate în
timpul duratei de protecție și aduse la cunoștința publicului, în mod legal și pentru prima
oară, de către o altă persoană care se bucură de protecția drepturilor echivalente [art. 25
alin. (2)]; (ii) operelor aduse la cunoștința publică sub pseudonim sau fără indicarea
autorului [art. 26 alin. (1)]; (iii) operelor realizate în colaborare [art. 27 alin. (1)]; (iv)
operelor colective [art. 28 alin. (1)].
117
 Durata protecției drepturilor echivalente și problemele pe care le ridică
reglementarea acesteia în dreptul nostru
Drepturile echivalente drepturilor patrimoniale de autor sunt recunoscute în
favoarea persoanei care aduce, în mod legal, pentru prima dată, la cunoștință publică o
operă care nu a fost divulgată înlăuntrul termenului de protecție. Și trebuie subliniat că
este vorba exclusiv de drepturi patrimoniale echivalente drepturilor de autor, iar nu
și de drepturile morale.
Dreptul patrimonial echivalent recunoscut în favoarea celui care publică o operă
nepublicată în timpul perioadei de protecție are aceleași caractere ca și în persoana
autorului, singura deosebire fiind de durată a lor. Este însă de semnalat faptul că, în
această modalitate de aducere a operei la cunoștință publică, pe de o parte, se exercită și
dreptul de divulgare (titularii exercițiului acestui drept fiind însă limitați de lege), iar pe
de altă parte, că pe această cale, o operă căzută în domeniul public este, practic, retrasă
din domeniul public în beneficiul exclusiv al celui care o aduce la cunoștință și poate fi
utilizată de către această persoană în oricare dintre modalități posibile.
Care sunt condițiile cerute pentru recunoașterea drepturilor echivalente? Potrivit
legii aceste condiții pot fi formulate astfel:
a) să fi expirat durata de protecție a operei;
b) opera să nu fi fost adusă la cunoștință publică înlăuntrul termenului de
protecție;
c) opera să fie adusă la cunoștință, după expirarea duratei de protecție, în mod
legal.
În noua reglementare, dreptul de divulgare a operei aparține exclusiv
autorului, dar exercițiul acestui drept se transmite, după moartea autorului, prin
moștenire, pe durată nelimitată. În lipsă de moștenitori, exercițiul dreptului de
divulgare, ca și exercițiul celorlalte drepturi morale care sunt transmisibile prin moștenire,
revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau,
după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de
creație. Aceste categorii de persoane sunt singurele care pot, oricând după expirarea
duratei de protecție, să aducă o operă la cunoștință publică, sunt singurele îndreptățite să
decidă divulgarea operei. Condiția legalității aducerii operei la cunoștință publică de care
depinde recunoașterea și protecția drepturilor echivalente, circumstanțiază sfera
persoanelor care pot exercita dreptul la cele arătate de art. 11 alin. (2) din Legea nr.
8/1996, respectiv, la moștenitori și, în lipsa lor, la organismele de gestiune colectivă.
În alți termeni, o operă care nu a fost publicată în timpul perioadei de protecție,
poate fi, legal, adusă la cunoștință publică, pentru prima dată, de către moștenitorii
autorului sau de organismul de gestiune colectivă abilitat. Aducerea operei la
cunoștință publică de către alte persoane face ca această divulgare să nu fie legitimă,

118
iar persoana care a săvârșit actul să nu se bucure de drepturile echivalente dreptului
de autor186.
Legea nu face distincție după cum cel care aduce la cunoștința publică o atare
operă este proprietarul originalului sau al unei copii a operei căzută în domeniul public,
dreptul fiind recunoscut, în cazul în care divulgarea a fost făcută de mai multe persoane,
în favoarea celei care a avut cea dintâi inițiativa.
În ipoteza drepturilor echivalente înseamnă că expirarea duratei de protecție nu
are ca efect căderea operei în domeniul public în mod automat, pentru că ea nu este,
potrivit legii noastre, susceptibilă de a fi adusă la cunoștință publică decât de persoanele
desemnate de lege (moștenitorii autorului sau organismele de gestiune colectivă), deci nu
este liberă la utilizare de către oricine. Formal, în domeniul public, opera este readusă în
domeniul privat pe durata prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar acest
lucru se poate produce oricând, ceea ce conferă domeniului public volatilitate și
incertitudine.
Ar putea exista excepții de la această regulă pentru operele nepublicate ale unor
autori și care au fost descoperite după expirarea duratei de protecție, respectiv după ce
acestea au căzut în domeniul public. De exemplu, dacă se descoperă o poezie nepublicată
a lui M. Eminescu, cel care o descoperă nu are obligația legală de a o remite organismului
de gestiune colectivă reprezentativ pentru a o publica, pentru că legea nu instituie o astfel
de obligație, și o poate publica el însuși, beneficiind de drepturi echivalente.

Durata protecției drepturilor patrimoniale în cazul operelor publicate sub

pseudonim sau fără indicarea autorului
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, durata drepturilor patrimoniale
asupra operelor aduse la cunoștință publică, în mod legal, sub pseudonim sau fără
indicarea autorului, este de 70 de ani de la data aducerii la cunoștință publică a
acestora.
În raport cu reglementarea anterioară, spre a se aplica regimul de durată al
operelor sub pseudonim, a fost impusă condiția ca divulgarea operei să fi avut loc în
mod legal.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, când identitatea autorului este adusă la
cunoștință publică înainte de expirarea termenului de 70 de ani, calculat de la data aducerii
operei la cunoștință publică, durata protecției drepturilor patrimoniale se calculează
potrivit regulii comune (tot timpul vieții autorului și 70 de ani pentru moștenitori).
Formularea legii ar putea lăsa impresia că identitatea autorului poate fi dezvăluită de
oricine. În realitate, dreptul moral de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință
publică aparține autorului, nu se transmite prin moștenire, iar decizia de a-și dezvălui
identitatea nu poate veni decât din partea autorului.

186
A se vedea explicațiile date la „Excepția aparentă de la dreptul de divulgare al autorului și a
moștenitorilor”.
119
 Dezvăluirea numelui autorului după moartea acestuia este însă posibilă dacă, în
timpul vieții, exercitându-și dreptul la nume, autorul și-a manifestat voința ca adevărata
sa identitate să fie adusă la cunoștința publică după deces (voință exprimată, de exemplu,
printr-un testament).
De asemenea, în cazul operelor publicate sub pseudonim transparent, respectiv
atunci când pseudonimul adoptat de autor nu lasă nicio îndoială asupra identității
autorului, operei i se aplică, în privința duratei protecției, regimul de drept comun (toată
viața autorului plus 70 de ani în favoarea moștenitorilor).

Durata protecției drepturilor patrimoniale în cazul operelor realizate în

colaborare
Pentru operele realizate în colaborare, durata protecției drepturilor patrimoniale
se întinde pe durata vieții autorilor și pe timp de 70 de ani în favoarea moștenitorilor
autorilor, termenul începând să curgă de la data decesului ultimului coautor. Acest regim
favorabil, care face ca supraviețuirea unui autor să profite moștenitorilor altui autor,
instituit prin art. 27 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, a fost dictat de faptul că fiecare
contribuție a fost necesară la elaborarea operei definitive, astfel încât ar fi inechitabil ca
termenele să curgă separat, în funcție de data dispariției fiecărui autor. Atunci când
contribuțiile autorilor pot fi individualizate, termenele se calculează însă separat, pentru
fiecare dintre autori și moștenitorii săi, de la data decesului, conform art. 27 alin. (2).
Termenul de protecție a unei compoziții muzicale cu text încetează după 70 de
ani de la decesul ultimului supraviețuitor dintre textier și compozitor, indiferent dacă
aceștia au fost sau nu desemnați drept coautori, cu condiția ca contribuția adusă
respectivei compoziții muzicale cu text să fi fost creată în mod special pentru aceasta.

Durata protecției drepturilor patrimoniale în cazul operelor colective

Potrivit art. 28, durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de
70 de ani de la data aducerii operelor la cunoștință publică. Dacă opera nu e divulgată
timp de 70 de ani de la crearea ei, durata protecției drepturilor expiră la împlinirea a 70
de ani de la crearea acesteia.
Directiva 2006/116/CE, în art. 1 alin. (4), dispune că, în cazul autorilor cu
contribuții identificabile în operele colective, drepturile lor asupra acestor contribuții nu
pot fi atinse, astfel că în privința lor ar trebui să se facă aplicarea regulii generale (viața
autorului și 70 de ani în favoarea moștenitorilor). Dar legea noastră, prin art. 6, definește
opera colectivă ca fiind aceea „în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un
tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia
dintre coautori asupra ansamblului operei create”.

Efectele modificărilor neesențiale ale operei asupra duratei drepturilor

Modificările neesențiale, adăugările, tăieturile sau adaptările aduse în vederea
selecției ori aranjării, precum și corectarea conținutului unei opere sau colecții, care sunt
120
necesare pentru continuarea activității colecției în modul în care a intenționat autorul
operei, nu vor extinde termenul de protecție a acestei opere sau colecții. De exemplu,
republicarea operelor lui M. Eminescu sub titulatura „ediție îngrijită de… ”, nu conferă
editorului-îngrijitor niciun drept asupra operei lui Eminescu. Eventualele contribuții
personale ale „îngrijitorului” ediției, dacă sunt originale, pot fi protejate printr-un drept
propriu asupra acestei contribuții.
Este însă de menționat că, potrivit art. 5 din Directiva 2006/116/CE, statele
membre pot proteja publicațiile critice și științifice ale operelor care aparțin
domeniului public. Durata maximă a protecției unor astfel de drepturi este de 30 ani din
momentul în care ediția a fost publicată în mod legal pentru prima oară. Legea
noastră nu și-a însușit această soluție, care este formulată în Directivă cu titlu de
recomandare („Statele Membre pot proteja… ”).

Modul de calcul al termenului de protecție pentru alte persoane decât autorul

Durata termenelor de protecție a drepturilor patrimoniale de autor în beneficiul
moștenitorilor se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morții
autorului sau aducerii operei la cunoștință publică (art. 32 din Legea nr. 8/1996).
Aceasta nu înseamnă însă că, în anul decesului, drepturile patrimoniale nu aparțin
succesorilor. Credem că legiuitorul ar fi putut evita speculațiile dispunând că moștenitorii
se bucură de drepturile patrimoniale de autor în anul civil în care s-a petrecut decesul
autorului și încă 70 de ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui al
decesului.
Cu referire la operele colective, art. 28 din Legea nr. 8/1996 dispune că „Durata
drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de la data aducerii
operelor la cunoștință publică. În cazul în care aceasta nu se realizează timp de 70 de ani
de la crearea operelor, durata drepturilor patrimoniale expiră după trecerea a 70 de ani de
la crearea operelor”.

Efectele expirării duratei de protecție a drepturilor patrimoniale

Durata drepturilor patrimoniale de autor diferă, în funcție de natura operei
(individuală, în colaborare sau colectivă), de modul în care opera a fost adusă la
cunoștință publică (sub numele autorului, sub pseudonim sau în anonimat), de faptul că
opera a fost sau nu adusă la cunoștință publică. În raport de aceste elemente, durata
protecției operelor este diferită. Dar, în toate cazurile, la expirarea duratei de protecție,
opera cade în domeniul public; drepturile patrimoniale de autor se sting, iar operele de
creație intelectuală pot fi răspândite în public, în condiții mai lesnicioase, folosirea lor
nemaiimplicând plata remunerațiilor de autor.
Noțiunea de „domeniu public” poate fi înșelătoare și, în niciun caz, nu trebuie
confundată cu noțiunea de „domeniu public” în sensul cu care aceasta este folosită în
dreptul administrativ. Căderea unei opere în „domeniul public” semnifică faptul că
monopolul exploatării operei, recunoscut în favoarea titularilor dreptului pe durată

121
limitată, a încetat și că, din acel moment, opera are un alt destin, ea constituind parte a
patrimoniului comun al umanității, la dispoziția tuturor și putând fi utilizată liber.
Autorii și succesorii acestora nu mai pot invoca nici regulile concurenței neloiale
pentru a obține reconstituirea dreptului lor privativ care a încetat, afară de cazul în care
utilizarea operei se face de către un concurent în condiții care pot antrena o astfel de
răspundere.
În mod obișnuit, aparțin domeniului public :
- operele care nu beneficiază de protecția dreptului de autor, pentru că sunt lipsite
de originalitate;
- operele care, prin natura și destinația lor, aparțin domeniului public;
- operele „căzute în domeniul public”, adică operele a căror durată de protecție a
expirat.
- operele pe care autorii înșiși le-au pus la dispoziția publicului pentru a fi folosite
în mod liber. În acest sens, este de amintit faptul că din ce în ce mai mulți autori de opere
multimedia și de programe pentru calculatoare renunță astăzi la drepturile lor
patrimoniale, punându-și operele, în mod liber, la dispoziția publicului. În cazul
programelor pentru calculatoare aflate în regim de freeware, apartenența lor reală la
domeniul public este discutabilă, pentru că titularii de drepturi renunță la exercițiul
drepturilor lor patrimoniale, dar impun utilizatorilor anumite condiții, a căror nerespectare
echivalează contrafacere. Se consideră că tendința de a pune operele la dispoziția
publicului, în mod liber, trebuie încurajată, dar că acestor opere ar trebui să li se
stabilească un regim juridic propriu.
În practică, stabilirea apartenenței operei la domeniul public presupune cercetarea
vieții autorului și identificarea eventualilor moștenitori, cercetarea fiind și mai dificilă în
cazul operelor realizate în colaborare.
Căderea unei opere în domeniul public nu semnifică faptul că aceasta nu mai
beneficiază de niciun fel de protecție; drepturile morale de divulgare a operei, la respectul
integrității operei și la calitatea de autor subzistă pentru eternitate.

IV.3. Drepturile de proprietate intelectuală și regimul matrimonial și succesoral

Legea română a dreptului de autor și drepturilor conexe nu conține nicio dispoziție
relativă la dreptul de autor și regimul matrimonial nici după reglementarea convenției
matrimoniale și a separației de bunuri prin Noul Cod civil. Urmează să căutăm soluțiile
aplicabile acestui regim cu privire la drepturile de autor în Noul Cod civil, în măsura în
care dispozițiile din acest Cod sunt compatibile cu natura și conținutul drepturilor de
autor.
Reamintim că, potrivit art. 1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor este legat de
persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial, că drepturile morale
sunt inalienabile și insesizabile, că moștenitorilor li se transmite doar exercițiul
drepturilor morale, iar nu drepturile morale ale autorilor, că dreptul patrimonial de autor
este dreptul exclusiv al autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera
122
sa, inclusiv de a consimți la utilizarea ei de către alții, că acest drept patrimonial este
transmisibil prin moștenire, iar, în lipsă de moștenitori, se transmite exercițiul dreptului
patrimonial către organisme de gestiune colectivă, care îl vor exercita însă nu în interes
propriu, ci în beneficiul autorilor în viață din același domeniu de creație.
În ce privește regimul matrimonial, în limitele necesare pentru nevoile acestui
manual, amintim că potrivit art. 329 C.civ., soții pot opta:
- pentru comunitatea legală de bunuri (art. 339-359);
- pentru regimul separației de bunuri (art. 360-365) și
- pentru regimul comunității convenționale de bunuri (art. 366-368).
Trebuie spus însă de la început că bunurile-creații intelectuale sunt bunuri proprii,
chiar dacă au fost realizate în timpul căsătoriei și aceasta indiferent de regimul
matrimonial, soții neputând ca prin convenția matrimonială să schimbe acest regim. Un
bun-creație realizat în timpul căsătoriei este bun comun numai dacă și în măsura în care
ambii soți au colaborat la realizarea acestuia și ambii au avut activitate creatoare. Ajutorul
dat soțului autor și care nu îmbracă forma activității creatoare nu conferă calitatea de
autor. Acest ajutor justifică (în parte) regimul comun al fructelor obținute din utilizarea
bunurilor-creații intelectuale realizate în timpul căsătoriei.

IV.3.1. Regimul comunității de bunuri

Soarta drepturilor de autor ale autorului căsătorit, importantă în consecințele
practice, a ajutat doctrina și jurisprudența și la clarificarea naturii juridice a dreptului de
autor și este de natură a demonstra și mai bine natura duală a acestui drept, pentru că
rezolvarea și soluțiile sunt diferite, așa cum vom vedea, după cum este vorba de un drept
moral sau de un drept patrimonial.
Principial, calitatea de titular al drepturilor de autor nu este influențată de statutul
personal al autorului: incapacitatea acestuia nu are nicio relevanță sub acest aspect.
Lucrurile stau însă altfel atunci când autorul este căsătorit și soții sunt supuși regimului
comunității de bunuri. Dacă în privința drepturilor morale, caracterul propriu al acestora
nu poate fi contestat și pus în discuție, în privința drepturilor patrimoniale, lucrurile sunt
mai complicate.
Art. 339 C.civ. dispune că bunurile dobândite în timpul regimului comunității
legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie.
Prin excepție de la această regulă, art. 340 C.civ. prevede că nu sunt bunuri comune, ci
bunuri proprii ale fiecărui soț, bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți
și drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat.
Soluția este firească și conformă cu cele din Legea dreptului de autor și a
drepturilor conexe, care dispune că dreptul de autor se naște din faptul creației și aparține
autorului, fiind strâns legat de acesta. Iar în privința drepturilor morale, care se exercită
în legătură cu opera de creație intelectuală, văzută ca o prelungire a personalității
autorului, aceeași lege dispune că ele sunt inalienabile și insesizabile.
123
 În ce privește foloasele pecuniare ce derivă din utilizarea operei, dispozițiile
Codului civil sunt contradictorii. Astfel, în art. 340 lit. g), dispune că sunt bunuri proprii
„bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și
bunul dobândit în schimbul acestora”, pentru ca, în art. 341, să dispună că „(…) veniturile
cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent
de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine
scadentă în timpul comunității”.
Soluția este inspirată, credem, din cea a legiuitorului francez care, în art. L-121-9
CPI, dispune, în alin. (2), că „foloasele pecuniare provenind din exploatarea unei opere
a spiritului sau din cesiunea totală sau parțială a dreptului de exploatare sunt supuse
dreptului comun a regimului matrimonial dar numai dacă au fost dobândite în timpul
căsătoriei, același regim având și economiile realizate pe seama lor”.
Diferența ni se pare însă notabilă între soluția adoptată de legiuitorul român și cel
francez, pentru că în dreptul francez nu data scadenței este importantă pentru a declara
venitul comun, ci data la care s-a născut dreptul la acel venit. Și este logic să fie așa,
pentru că dreptul de creanță există în patrimoniu nu de la data scadenței, ci de la data
operațiunii care a făcut să se nască acest drept.
Este de remarcat însă că legiuitorul nostru nu face nicio deosebire după cum
bunurile-creații intelectuale au fost realizate în timpul căsătoriei sau anterior căsătoriei și
că indiferent de data dobândirii lor (de data realizării lor), respectiv înainte sau în timpul
căsătoriei, dacă ele sunt utilizate în timpul căsătoriei, iar folosul patrimonial (creanța) este
scadentă în timpul căsătoriei, venitul astfel realizat este comun. Este o abatere de neînțeles
și de la regula instituită prin art. 342 C.civ. pentru regimul juridic comun al bunurilor
proprii, care prevede că „fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile
sale proprii în condițiile legii”.
Soluția legiuitorului nostru din art. 341 C.civ. denaturează și regimul bunurilor
succesorale și/sau al donațiilor și instituie pentru acestea un regim diferit, după cum în
patrimoniul care se transmite prin moștenire se află sau nu și bunuri-creații intelectuale
ori după cum bunul donat este un bun comun sau un bun-creație intelectuală. Astfel,
conform art. 340 lit. a) C.civ., „nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț,
bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație (…)”. Or art. 341, dispunând
că veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt comune,
indiferent de data dobândirii lor (fără a distinge nici între autorul operei și succesorii săi,
subiecți secundari ai dreptului), se înțelege că include în categoria veniturilor comune
orice venit cuvenit în temeiul unui drept de proprietate intelectuală.
Poate soțul neautor să divulge și să utilizeze opera soțului autor în timpul vieții
acestuia din urmă? Răspunsul este evident, nu! Atât dreptul de divulgare, cât și dreptul
de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sunt monopolul exclusiv al soțului
autor și nu pot fi exercitate decât de el. Desigur, aceasta nu interzice mandatul, dar în
acest caz mandatarul acționează în numele și pe seama mandantului, a soțului autor, și în
limitele mandatului. Dacă dreptul se transmite prin moștenire, atunci soțul supraviețuitor
va exercita în numele și pe seama sa drepturile dobândite prin moștenire (drepturile

124
patrimoniale) și în numele soțului autor exercițiul drepturilor care se transmit prin
moștenire (drepturile morale).
Această soluție nu este formulată explicit în lege, dar ea rezultă din regimul
drepturilor de autor care sunt reglementate de lege. În dreptul francez, în art. L 121-9 alin.
(1), soluția este formulată expres, astfel: „sub orice regim matrimonial și sub pedeapsa
nulității pentru orice clauză contrară stipulată în contractul de căsătorie, dreptul de a
divulga opera, de a determina condițiile exploatării și de a-i apăra integritatea rămân
proprii ale soțului autor sau a aceluia dintre soți căruia un astfel de drept i-a fost transmis.
Acest drept nu poate fi aportat în dotă, nici dobândit prin comunitatea de bunuri, nici
printr-o societate de achiziții de bunuri”.

IV.3.2. Regimul separației de bunuri și dreptul de autor

Cel mai simplu pentru dreptul de autor și cel mai lipsit de probleme pare regimul
separației de bunuri. În acest regim, conform art. 360 C.civ., fiecare dintre soți este
proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei,
precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată. Bunurile-
creație intelectuală realizate în timpul căsătoriei sunt bunuri proprii, pentru că dreptul se
naște din faptul creației soțului autor și se naște direct în patrimoniul unicului și
adevăratului autor.
Poate însă soțul neautor, la încetarea regimului separației de bunuri, să exercite
dreptul de retenție, reglementat de art. 365 C.civ., asupra bunurilor-creații intelectuale ale
celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt la
încetarea căsătoriei?
Răspunsul ne este dat de legea specială, care declară opera și drepturile de autor
neurmăribile prin executare silită (autorul nu poate fi constrâns să-și divulge și să utilizeze
opera în scopul obținerii de foloase patrimoniale) și art. 2496 C.civ., care dispune că, prin
excepție de la regula dreptului de retenție, „dreptul de retenție nu poate fi exercitat
dacă (…) bunul nu este susceptibil de urmărire silită”. În consecință, soțul neautor nu
poate exercita dreptul de retenție asupra operei soțului autor.

IV.3.3. Regimul comunității convenționale de bunuri

Acest regim se aplică atunci când se derogă prin convenția matrimonială de la
regimul comunității legale.
În conformitate cu art. 367 C.civ., convenția matrimonială de bunuri poate conține
clauze de introducere, de includere în comunitate a unor bunuri sau datorii dobândite
anterior căsătoriei, a restrângerii comunității la anumite bunuri sau datorii, a obligației
acordului ambilor soți pentru încheierea unor acte de administrare, a includerii clauzei de
preciput (clauza din convenția matrimonială conform căreia soțul supraviețuitor poate
prelua, fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe bunuri deținute în
devălmășie sau în coproprietate) și modalitățile de lichidare a comunității
convenționale.

125
 Prin convenția matrimonială de comunitate de bunuri, conform art. 367 lit. a), nu
se pot include însă în comunitate bunurile destinate exercitării profesiei și drepturile de
proprietate intelectuală asupra creațiilor și asupra semnelor distinctive înregistrate de unul
dintre soți, pe care art. 340 le declară bunuri proprii. De asemenea, convenția nu poate
include clauza de preciput, pentru că aceasta poate avea ca obiect doar bunurile deținute
în devălmășie sau în coproprietate, or, conform art. 340 C.civ., bunurile-creații
intelectuale și semnele distinctive sunt bunuri proprii ale soțului care le-a creat sau, după
caz, le-a înregistrat.

IV.3.4. Devoluțiunea succesorală a drepturilor de autor și problemele

specifice
Devoluțiunea succesorală a drepturilor de autor interesează sub următoarele
aspecte:
a) Transmiterea drepturilor morale de autor;
b) Transmiterea drepturilor patrimoniale de autor;
c) Transmiterea drepturilor patrimoniale asupra programelor pentru
calculatoare;
d) Transmisiunea drepturilor morale ale titularilor de drepturi conexe;
e) Transmisiunea drepturilor patrimoniale ale titularilor de drepturi conexe.
Aparent lipsită de probleme, pentru că Legea dreptului de autor și a drepturilor
conexe face trimitere la „legislația civilă”, atunci când vorbește de transmisiunea
succesorală a acestora, în realitate, dreptul comun nu se aplică în totalitate drepturilor de
autor.
Remarcăm, mai întâi, că, și în privința transmisiunii prin moștenire, legea distinge
între drepturile morale și drepturile patrimoniale, devoluțiunea fiind diferită în funcție
de categoria de drepturi în discuție. Astfel, în privința drepturilor morale, care sunt
legate de persoana autorului și inalienabile, legea prevede, în mod firesc, având în vedere
caracterele enunțate ale drepturilor morale, că se transmite exercițiul lor, așadar, nu
dreptul în sine. În plus, în privința drepturilor morale se constată că este transmisibil
după moartea autorului exercițiul dreptului de divulgare, dreptului la paternitate și al
dreptului la respectul operei și că nu sunt transmisibile exercițiul dreptului la nume și al
dreptului de retractare. Iar exercițiul drepturilor, atunci când este transmisibil, se poate
face și către alte persoane decât moștenitorii legali sau testamentari ai autorilor, respectiv,
către organisme de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor.
Cât privește drepturile patrimoniale, legea face o distincție, după cum există sau
nu moștenitori ai autorului. Astfel, în timp ce, în favoarea moștenitorilor se transmite
dreptul patrimonial de autor, în lipsa moștenitorilor, organismelor de gestiune
colectivă nu li se transmite dreptul, ci exercițiul dreptului patrimonial. Or,
organismele de gestiune colectivă vor exercita drepturile patrimoniale și vor obține
beneficii din utilizarea operelor autorului încetat din viață, dar acestea vor profita
(trebuie să profite) autorilor din domeniul de creație al defunctului autor. În alte cuvinte,

126
organismele de gestiune colectivă vor exercita drepturile patrimoniale ale defunctului în
beneficiul autorilor din același domeniu de creație. Și, din nou, se constată că, în dreptul
comun, o astfel de soluție nu este posibilă, afirmația legii că drepturile se transmit prin
moștenire potrivit legislației civile fiind (parțial) incorectă.
În al doilea rând, în dreptul comun, prin moștenire se transmite patrimoniul unei
persoane fizice decedate (art. 953 C.civ.), or Legea nr. 8/1996 și a drepturilor conexe
reglementează și transmisiunea exercițiului drepturilor morale de autor [art. 11 alin. (2)
și art. 97]. Așadar, „legislația civilă” de care vorbește Legea dreptului de autor privește,
credem, doar posibilitatea transmisiunii, modalitatea de transmitere (legală sau
testamentară) și clasele de moștenitori, la care se adaugă o categorie insolită, aceea a
autorilor din aceeași categorie cu a defunctului autor, în numele cărora acționează, în fapt,
organismele de gestiune colectivă.
Este însă de observat că, în timp ce în favoarea moștenitorilor se transmite
dreptul patrimonial de autor, în lipsa moștenitorilor, organismelor de gestiune
colectivă nu li se transmite dreptul, ci exercițiul dreptului patrimonial.
În al treilea rând, în dreptul comun este reglementată instituția succesiunii
vacante, care este dreptul comunei, orașului sau a municipiului de a culege
moștenirea în cazul inexistenței moștenitorilor ori a neacceptării succesiunii (art.
1135-1140 C.civ.). Or, în materie de creații intelectuale, prin art. 11, art. 97 și art. 25 din
Legea nr. 8/1996, exercițiul drepturilor (morale și patrimoniale) se transmite, în lipsă
de moștenitori, către organisme de gestiune colectivă, de la această regulă excepție
făcând drepturile asupra programelor pentru calculatoare (art. 30). Este adevărat că
transmisiunea privește exercițiul dreptului și nu a dreptului în sine, dar diferența este
neînsemnată în privința efectelor, pentru că rezultatul obținut este același, el (rezultatul)
neproducându-se pentru cel în numele căruia dreptul se exercită (a autorului decedat), ci
în patrimoniul celui care exercită dreptul (în cazul drepturilor patrimoniale).
Și nu cel mai puțin important, spre deosebire de dreptul comun, este faptul că
drepturile patrimoniale și/sau exercițiul drepturilor patrimoniale se transmit pe durată
limitată, aceasta neputând depăși 70 de ani. Dar, și atunci când a expirat durata de
protecție a operelor și acestea intră în domeniul public, ele continuă să fie legate de
persoana autorului prin drepturile morale, al căror exercițiu aparține, pe durată
nelimitată, moștenitorilor. Or, în dreptul comun al bunurilor, o astfel de soluție este de
neimaginat.
Rămâne fără un răspuns deasupra oricărei posibilități de contestare problema de
a ști dacă exercițiul drepturilor morale se transmite pe durată nelimitată și în favoarea
organismelor de gestiune colectivă [art. 11 alin. (2) și art. 97 alin. (2) din Legea nr.
8/1996 nefiind suficient de clare nici sub acest aspect]. Înclinăm să credem că da, dar
răspunsul este rezultatul interpretării legii, și nu al clarității ei.
Rezumând, transmisiunea succesorală a drepturilor de autor este supusă
următoarelor reguli:
1) Drepturile morale de autor nu se transmit la încetarea din viață a autorului;

127
 2) La încetarea din viață a autorului, două dintre drepturile morale se sting:
este vorba de dreptul la nume și dreptul de retractare;
3) La încetarea din viață a autorului se transmite către moștenitori (legali sau
testamentari) exercițiul dreptului de divulgare, exercițiul dreptului la calitatea de autor și
exercițiul dreptului la respectul operei. În lipsă de moștenitori, exercițiul acestor drepturi
se transmite către organismul de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului
în timpul vieții sau, dacă un astfel de organism nu a fost mandatat de către autor în timpul
vieții, organismului de gestiune cu cel mai mare număr de membri în domeniul respectiv
de creație;
4) În cazul titularilor de drepturi conexe, care sunt titulari și de drepturi
morale (artiștii interpreți și executanți, care au drepturile morale prevăzute de art. 96,
respectiv dreptul de a pretinde recunoașterea paternității, dreptul ca numele ori
pseudonimul să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol și dreptul la respectarea
calității prestației) se aplică aceeași regulă: exercițiul acestor drepturi se transmite prin
moștenire, pe durată nelimitată, către moștenitori sau, după caz, organisme de gestiune
colectivă;
5) Transmisiunea exercițiului acestor drepturi se face pe durată nelimitată;
6) Drepturile patrimoniale se transmit către moștenitori pe o perioadă de 70
de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoștință în mod legal (în timpul
vieții autorului, după încetarea din viață a autorului);
7) În lipsă de moștenitori, se transmit către organismul de gestiune colectiv
(mandatat de autor în timpul vieții sau, în lipsă, celui mai reprezentativ în domeniu)
exercițiul drepturilor patrimoniale;
8) În cazul programelor pentru calculatoare, conform art. 30 din Legea nr.
8/1996, se transmite prin moștenire, pe o perioadă de 70 de ani, drepturile patrimoniale,
transmiterea fiind posibilă numai către moștenitori;
9) În cazul drepturilor conexe, durata drepturilor patrimoniale recunoscute în
favoarea acestei categorii de autori este de 50 de ani, după caz, de la data interpretării,
execuției, comunicării, fixării. Legea nu dispune nimic cu privire la transmisiunea
acestora, dar credem că, înlăuntrul duratei de protecție, drepturile patrimoniale pot fi
transmise prin succesiune, evident, atunci când titularul dreptului este o persoană fizică,
și în oricare dintre modalitățile permise de lege pentru persoanele juridice.
10) Dreptul echivalent se poate transmite și el pe durata prevăzută de lege,
aceea de 25 de ani prin moștenire, în cazul persoanelor fizice, ori prin modalitățile
permise de lege, în cazul persoanelor juridice.

IV.4. Limitările exercitării drepturilor de autor

Controlul utilizării operelor, în condițiile proliferării și perfecționării tehnicilor de
reproducere, a transmisiunilor de date și informații ori programe prin cablu și satelit, este,
dacă nu un lucru imposibil, în orice caz, greu de realizat. Mijloacele sofisticate de
reproducere și difuzare a operelor șterg frontierele, permit accesul la opere al unor
128
utilizatori ce nu pot fi identificați, fac ca titularul drepturilor de autor să nu mai aibă
controlul circulației operei sale. Pirateria în domeniul drepturilor de autor (fabricarea și
punerea în circulație de copii) combinată cu contrabanda (înregistrarea neautorizată a
prestațiilor artiștilor interpreți sau executanți cu prilejul concertelor sau al transmisiunilor
de radio și televiziune) constituie atât o violare a drepturilor morale de autor, cât și o
violare a drepturilor patrimoniale ale acestora.
Pe de altă parte, operele sunt divulgate de către autorii lor pentru a ajunge la
consumatori, iar statul conferă protecție operelor și drepturi exclusive autorilor lor, pe
durată limitată, pentru ca patrimoniul cultural al umanității să fie, încontinuu, îmbogățit.
Destinul operei este de a fi „devorată” de consumatori, să îmbogățească spiritual pe
consumatori, să ridice nivelul cunoașterii lor, să le crească gradul de confort intelectual,
să le înfrumusețeze viața, dar consumul de opere trebuie să aducă autorilor lor un
beneficiu.
Operele sunt create, în regulă generală, pentru a fi utilizate, dar pentru ca autorii
să poată crea, ei trebuie să fie încurajați. Și nu există decât o singură cale pentru aceasta:
remunerarea lor pentru efortul depus. Uneori, însă, autorii trebuie să accepte constrângeri
în utilizarea operelor lor, constrângeri care sunt impuse de interese care le depășesc pe
cele care justifică remunerația ori autorizarea în folosirea operelor.
Armonizarea intereselor autorilor și consumatorilor de opere și obiectivele
culturale urmărite de state a impus instituirea unor limitări ale drepturilor recunoscute în
favoarea autorilor, măsurile legislative în domeniu trebuind să răspundă la trei obiective:
(i) asigure și să faciliteze nu doar protecția dreptului de autor, ci și accesul publicului la
opere; (ii) să creeze condiții optime pentru ca școlile, bibliotecile și centrele de
documentare, instituțiile publice să-și poată îndeplini misiunea socială; (iii) să garanteze,
ca regulă, autorilor o remunerație proporțională cu nivelul de utilizare a operelor lor.
Confruntată cu problemele încălcării drepturilor de autor, pe de o parte, și cu cea
a nevoii de a asigura protecția efectivă a drepturilor de autor, pe de altă parte, și pornind
de la premisa că, în interesul culturii, este necesară găsirea de soluții echilibrate, care
reclamă atât protecția celor care contribuie la îmbogățirea ei, cât și accesul la cultură a
membrilor societății, OMPI a formulat, încă din 1979, recomandări pentru: (i) extinderea
legislației dreptului de autor asupra tuturor formelor de utilizare a operelor protejate și, în
special, asupra publicării, reprezentării sau executării adaptărilor cinematografice,
radiodifuzării și distribuirii prin cablu a acestor opere; (ii) găsirea unor formule de
administrare colectivă a drepturilor realizate din prelevările asupra acestor utilizări,
probleme care nu pot fi rezolvate decât cu ajutorul societăților și uniunilor de creatori și,
eventual, de asigurare a unei remunerații speciale, în favoarea autorilor, pentru utilizările
necontrolabile.
S-a remarcat, în același timp, că operele nu-și pot realiza misiunea de instrumente
ale progresului cultural dacă dreptul de autor nu ar fi supus unor limitări.
Aceste limite privesc, pe de o parte, durata protecției (la care ne-am referit deja),
iar pe de altă parte, vizează exercitarea dreptului exclusiv de utilizare, problemă pe care
o vom examina în continuare.

129
 Cu referire la limitarea dreptului exclusiv de exploatare a operei prin
reproducere, OMPI a formulat, în 1973, următoarele recomandări: (i) reproducerea
operelor protejate trebuie să aducă autorilor un beneficiu, o remunerație echitabilă; (ii)
particularii au dreptul de a face copii pentru uzul personal, într-un singur exemplar, dintr-
un singur articol al unui periodic sau dintr-o parte rezonabilă a unei cărți; (iii) profesorii,
în instituțiile de învățământ, trebuie să fie autorizați să facă un număr limitat de
reproduceri exclusiv pentru nevoile învățământului, pe baza unei licențe legale negociate
între organele competente din învățământ și organizațiile calificate ale creatorilor.
Țările Europei Occidentale aplică aceste reguli nuanțat. În Suedia, există acorduri
de genul celor recomandate de OMPI, încheiate între autori și editori. Olanda a consacrat
dreptul de a reproduce o operă pentru uzul personal, dar, în cazul cărților, limitat doar la
„o mică parte”. În Franța, copiile pentru uz personal făcute în întreprinderi și organizații
științifice sunt permise chiar fără autorizația autorului. În Germania sunt, de asemenea,
permise reproduceri pentru uz personal, în scopuri științifice și pentru includere în arhiva
proprie, dar aceste reproduceri nu pot fi puse în circulație.
În 1990, OMPI a admis ideea utilizării libere a operei pentru nevoile de
învățământ și copia pentru uz personal (folosire loială, fair-use, fair dealing).
În ce privește înregistrările sonore și vizuale, reproducerea neautorizată încalcă
atât drepturile artiștilor interpreți și executanți, cât și pe cele ale producătorilor de
fonograme. În acest caz, criteriul uzului personal nu mai poate fi aplicat, datorită
fenomenului masiv al repetării operațiunilor de multiplicare, care aduce atingeri grave
exploatării normale a operei și a devenit chiar un nou mod de utilizare a operei, care a
impus alte soluții de protecție. Soluția propusă și adoptată în majoritatea sistemelor de
drept a fost aceea a perceperii unei redevențe plătibile de utilizatori titularilor drepturilor
de autor, redevență care îmbracă forma unui procent prelevat din prețul aparatelor de
înregistrat și al suporturilor pe care se face înregistrarea. Se vorbește însă, din ce în ce
mai mult, despre posibilitatea identificării prin cod a operelor și despre punerea la punct
a unor contoare de măsurare a consumului de opere străine, care ar oferi soluții pentru
calcularea redevențelor, proporțional cu utilizarea operelor.
În cazul utilizărilor absolut incontrolabile, soluția propusă este aceea a unei
remunerații speciale, remunerație care să fie calculată anticipat și în sumă forfetară.
Legiuitorul nostru a reglementat limitările exercitării dreptului de autor în
Capitolul VI, articolele 33-38 și trebuie spus că, deși aparent ele privesc drepturile
patrimoniale, de vreme ce se referă la „utilizările operelor”, în realitate, așa cum vom
vedea, acestea privesc și unele drepturi morale.
Soluțiile adoptate de legiuitorul nostru corespund recomandărilor OMPI și
asigură, principial, atât corecta utilizare a operelor de către particulari, instituții de
învățământ și de cercetare, instituții publice, cât și o protecție corespunzătoare a titularilor
drepturilor de autor împotriva folosirii abuzive a operelor lor.
Legea noastră conferă terților dreptul de a utiliza o operă sau părți ale acestei ori
de a o transforma, fără consimțământul autorului, în situații diverse și care doar cu mare
greutate pot fi sistematizate. Unele dintre aceste limitări ale drepturilor autorilor se

130
întemeiază pe interesele de ordin cultural promovate de stat, altele pe nevoia de a prova
științele, pe nevoia de a contribui la realizarea actului de justiție etc. Toate acestea le-am
putea numi interese generale ale societății. O altă categorie de limitări a fost instituită din
rațiuni care au în vedere imposibilitatea controlului folosirii unor opere și nevoia de a
asigura, și în aceste condiții, satisfacerea unor interese ale autorilor, scop în care s-a
instituit regula că reproducerea este liberă, dar nu este gratuită. O ultimă categorie de
limitări se întemeiază pe nevoia de a asigura folosirea operei conform destinației, limitare
din care face parte autorizația inclusă.

IV.4.1. Cazurile și condițiile în care operele pot fi folosite fără

consimțământul autorilor, în interes general
În considerarea acestor interese, legiuitorul permite, în cazuri limitativ enumerate,
utilizarea unor opere fără consimțământul autorilor și fără ca aceștia să aibă dreptul la
o remunerație.
Potrivit art. 33 din Legea nr. 8/1996, sunt permise, fără consimțământul
autorului și fără plata vreunei remunerații, utilizarea unor opere:
- care au fost aduse anterior la cunoștință publică;
- cu condiția ca utilizarea să fie conformă bunelor uzanțe;
- cu condiția ca utilizarea să nu contravină exploatării normale a operei;
- cu condiția ca utilizarea să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii
drepturilor de utilizare.
La aceste condiții generale, se adaugă unele cerințe speciale în considerarea cărora
limitările au fost prevăzute.
Dacă aceste condiții generale și cele cerute pentru cazurile particulare sunt
îndeplinite, cumulativ, opera poate fi folosită fără consimțământul autorului și fără ca
acesta să aibă dreptul la plata unei remunerații în următoarele situații și modalități:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau
administrative ori pentru scopuri de siguranță publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau
critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea
citatului (obligatoriu cu menționarea sursei și a numelui autorului, afară de cazul când
acest lucru se dovedește imposibil);
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicații,
în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale,
destinate exclusiv învățământului, precum și reproducerea pentru învățământ, în cadrul
instituțiilor de învățământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase
din opere, în măsura justificată de scopul urmărit (obligatoriu cu menționarea sursei și a
numelui autorului, afară de cazul când acest lucru se dovedește imposibil);
d) reproducerea pentru informare și cercetare de scurte extrase din opere, în
cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituțiilor publice
131
culturale sau științifice, care funcționează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a
exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al
deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecția permanentă a bibliotecii
sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci, accesibile publicului,
de către instituții de învățământ sau muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate
în scopul obținerii unui avantaj comercial sau economic direct ori indirect (obligatoriu cu
menționarea sursei și a numelui autorului, afară de cazul când acest lucru se dovedește
imposibil);
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct
cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de
arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în
locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei
astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări și dacă este utilizată în scopuri comerciale
(obligatoriu cu menționarea sursei și a numelui autorului, afară de cazul când acest lucru
se dovedește imposibil);
g) reprezentarea și executarea unei opere în cadrul activităților instituțiilor
de învățământ, exclusiv în scopuri specifice și cu condiția ca atât reprezentarea sau
executarea, cât și accesul publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor
oficiale organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în
cadrul expozițiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitațiilor publice
de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare
comercială (obligatoriu cu menționarea sursei și a numelui autorului, afară de cazul când
acest lucru se dovedește imposibil, iar în cazul operelor artă plastică, fotografică sau de
arhitectură cu menționarea și a locului unde se găsește originalul).
În aceleași condiții și obligatoriu cu menționarea sursei și a numelui autorului,
afară de cazul când acest lucru se dovedește imposibil, iar în cazul operelor artă plastică,
fotografică sau de arhitectură cu menționarea și a locului unde se găsește originalul, sunt
permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un
avantaj direct sau indirect, comercial sau economic:
a) de scurte extrase din articole de presă și reportaje radiofonice sau televizate, în
scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu excepția celor pentru care o astfel
de utilizare este, în mod expres, rezervată;
b) de scurte fragmente ale conferințelor, alocuțiunilor, pledoariilor și ale altor
opere de același fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiția ca aceste utilizări
să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea;
c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informațiilor privind evenimentele
de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării;

132
 d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învățământ sau pentru
cercetare științifică;
e) de opere, în cazul utilizării în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt
direct legate de acel handicap și în limita cerută de handicapul respectiv.
Fiecare caz de limitare din cele enunțate conține și unele cerințe speciale, cerințe
care țin seama de modul de utilizare a operei, de genul operei protejate și de locul în care
se realizează actul de folosință pentru care nu este necesar consimțământul autorului.
În general, dreptul terților de a utiliza o operă fără consimțământul autorului este
limitat la scurte extrase și este condiționat de scopul urmărit, care poate fi: analiza
critică sau comparată a unor opinii, informarea publicului asupra problemelor de
actualitate, protejarea unor categorii defavorizate, asigurarea derulării unor proceduri
judiciare sau administrative, derularea normală a procesului educațional în instituțiile de
învățământ, înlocuirea unor opere pierdute sau distruse.
Așa cum se observă, cea mai mare parte a limitărilor ce s-au adus drepturilor
patrimoniale ale autorilor de opere au fost impuse de necesitatea protejării unor interese
generale cum sunt: interesul înfăptuirii justiției, interesul culturii și artei, interesele
învățământului, necesitatea informării publicului asupra unor evenimente ori din rațiuni
de ordin umanitar etc.
Limitarea dreptului patrimonial al autorilor de opere cu cel mai mare impact în
practică privește utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu
sau critică ori cu titlu de exemplificare, cunoscut sub denumirea de „drept de citare” sau
„reproducerea în scop de citare”, motiv pentru care ne vom opri și noi asupra lui.

IV.4.2. Dreptul de citare sau reproducerea în scop de citare și limitele

dreptului de citare
Înainte să fi fost consacrat în dreptul pozitiv, dreptul de citare sau dreptul de a
reproduce scurte pasaje din opere ale predecesorilor fără autorizarea acestora, era
cunoscut și recunoscut ca fiind licit în doctrină. Astfel, într-o lucrare publicată în Franța,
în anul 1812, având ca autor pe Charles-Emmanuel Nodier187 (acuzat de a fi plagiat mai
multe lucrări188) scria: „orice împrumuturi din opere anterioare, cu excepția citărilor, nu
pot fi scuzate189”, iar în tratatul său din 1838 („Tratat de drepturi de autor în literatură,

187
Jean Charles Emmanuel Nodier (1780-1844), bibliotecar erudit (Besancon, Ljubliana, Paris, la
Biblioteca Arsenalului unde a petrecut 20 de ani, poziție care i-a permis accesul la cărți rare), scriitor (unul
dintre cei mai prolifici și apropiat al marilor scriitori ai vremii sale), academician. La 10 ani a ținut un
discurs patriotic în cadrul Societății Prietenii Constituției, dar toată viața lui convingerile i-au fost regaliste.
La 13 ani (în plin an al terororii) a salvat viața unei femei acuzată de a fi trimis bani unui emigrant,
amenințându-și tatăl (care era magistrat în Besancon și membru al Clubului Jacobinilor) că se va sinucide
dacă femeia va fi condamnată. A scris și un pamflet împotriva lui Napoleon Bonaparte care i-a adus o
arestare de 36 de zile.
188
Jean-Luc Henning, Apologia plagiatuluiu, Editura Art, 2009, lucrare tradusă în limba română de Mădălin
Roșioru.
189
Charles Nodier în lucrarea „Questions de littérature légale. Du plagiat. De la supposition d’auteurs. Des
supercheries qui ont rapport aux livres”, lucrare publicată în anul 1812. Într-o formă parțial diferită („din
tot ceea ce putem împrumuta de la un autpr, nimic nu este mai scuzabil decât citatul”), afirmația este
menționată în Concluziile Avocatului General Maciej Szpunar, prezentate la 10 ianuarie 2019 în cauza C-
133
științe și arte frumoase”), A.C. Renouard scria că „a interzice scriitorilor citarea
predecesorilor, a refuza pentru progresul științelor și al discuțiilor publice folosirea
oricărui pasaj dintr-o operă aflată în domeniul privat, este, fără îndoială, o exagerare.
Trebuie chiar spus că un autor care îl citează pe altul ori îl face cunoscut pe acela pe
care se sprijină sau îl dezaprobă, indicând că nu a vrut să-și asume calitatea de autor al
operei altuia, este, desigur, în afara oricărei conduite culpabile. Dar se poate abuza de
orice”190.
La noi, legea asupra presei din anul 1862, care reglementa într-un capitol și
drepturile autorilor de opere, nu amintea nici dreptul de citare, nici plagiatul, dar avem
dovezi convingătoare că problemele erau cunoscute și preocupau pe autori191.
Legea proprietății literare și artistice din 1923, în art. 20, glăsuia însă astfel: „din
contră, nu constituie o atingere a dreptului de proprietate: (1) Citațiunile textuale a unor
pasaje izolate din o scriere deja publicată, în dările de seamă sau studiile critice sau
polemice ce se fac asupra acestei lucrări”, iar Decretul nr. 321/1956, în art. 14, prevedea
că „sunt permise fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații
respectându-se însă celelalte drepturi ale acestuia: (…) e) extrase de mică întindere din
opere literare, muzicale, cinematografice ori științifice, sau reproduceri, precum și
prezentări cu ajutorul aparatelor optice, a unor opere de artă plastică, servind exclusiv
ca document explicativ pentru conținutul scris sau vorbit în conferințe sau publicații cu
caracter științific, în lucrări de critică ori în dările de seamă asupra expozițiilor publice,
sau pentru popularizarea acestor opere prin radio și televiziune”, iar în art. 15, că „în
cazul folosirii operelor conform art.(…) 14, trebuie să se indice opera originală, numele
autorului acesteia, al traducătorului sau al autorului operei derivate”.
Convenția de la Berna și actuala Lege română a dreptului de autor consacră o
noțiune ce este considerată, deci, tradițională în dreptul de autor192: aceea a dreptului de
citare. Astfel, în Capitolul VI din Legea nr. 8/1996, intitulat „Limitele exercitării
dreptului de autor”, prin art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, se permite „utilizarea
de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de
exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului”.
Limitarea monopolului, a dreptului exclusiv al autorului de a autoriza utilizarea
operei sale prin recunoașterea „dreptului de citare” a fost consacrat prin Convenția de la
Berna și a fost preluată de majoritatea legislațiilor moderne. În acest sens, art. 10 alin. (1)

516/17 Speigel Online GmbH împotriva Volker Beck și de F. Pollaud-Dulian în Le droit d`auteur, Editura
Economica, 2014, p. 852.
190
F. Pollaud-Dulian, Le droit d`auteur, Economica, Paris, 2005, p. 508.
191
Astfel, Anton Pann (1797-1854), folosind în cântecele sale textele unor poeți cunoscuți în epocă, precum
Iancu Văcărescu, Costache Conachi ori Grigore Alexandrescu, scria în cuvinte meșteșugite: „nu socotiți că
pentru a mă face stăpân pe poemele dumneavoastră am alăturat dintr-însele în aceste broșuri, ci numai ca
să le fac nemuritoare, compuindu-le melodia (…) ca să rămâie neuitate modurile lor după veacuri; pentru
care, după părerea mea, socotesc că nu mă veți învinovăți. Iar dacă nu vă voi însemna numele fiecăruia la
poema sa, nu este vina mea, ci a celor ce le place să se facă plagiari și în locul numelui poetului scriu pe al
lor, spre a amăgi pe cei care îi cred” (A. Pann, Spitalul amorului sau Cîntătorul dorului, Antologie de Petre
Romoșan, Ed. Compania, București, 2009, p. XIV).
192
La noi a fost introdusă prin art. 20 al Legii nr. 126/1923 asupra proprietății literare și artistice (B.Of. nr.
68 din 28 iunie 1923), care prevedea că: „Din contră, nu constituie o atingere a dreptului de proprietate: (1)
Citațiunile textuale a unor pasaje izolate din o scriere deja publicată, în dările de seamă sau studiile critice
sau polemice ce se fac asupra acestei lucrări”.
134
al Convenției de la Berna prevede că: sunt permise, fără acordul autorului, citările dintr-
o operă deja făcută în mod licit accesibilă publicului, cu condiția ca ele să fie conforme
bunelor uzanțe și într-o măsură justificată prin scopul urmărit, incluzând aici și citările
din articole de ziar, periodice, sub forma revistelor de presă.
Dispozițiile sunt completate în alin. (3) în sensul că „citările trebuie să facă
mențiune despre sursa și numele autorului, dacă acest nume figurează în sursă”. Excepția
este amintită și în Acordul TRIP’s (art. 13), în Tratatul OMPI (art. 10) și în Directiva
2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind armonizarea dreptului de
autor și a drepturilor conexe în societatea informațională (art. 5.5, care, surprinzător, nu
impune condiția pe care o întâlnim în toate legislațiile naționale, anume aceea a
reproducerii de scurte pasaje, a citatului scurt).

Justificarea recunoașterii dreptului de citare

Suntem, în mod evident, în fața unei limitări drastice, cu caracter excepțional, a
drepturilor autorilor. Pe ce se fondează însă această excepție de intangibilitate a dreptului
exclusiv al autorului operei din care se citează?
Interesele legiuitorului care a adoptat soluția de limitare a dreptului autorului și în
beneficiul celor ce vor să-l citeze sunt, ca întotdeauna, variate și nu ușor de identificat.
Dar limitările drepturilor exclusive ale autorilor de opere nu se pot întemeia decât pe
argumente de ordin practic și pe argumente care țin de drepturile altora și în fața cărora
drepturile exclusive trebuie să cedeze. Or, dacă acesta din urmă este argumentul cel mai
solid pentru a justifica paralizia drepturilor autorului în fața terților care vor să critice,
analizeze, parodieze etc. o operă preexistentă, înseamnă că în favoarea „citantului” este
recunoscut un drept, situat ierarhic deasupra dreptului autorului și că se justifică pentru
acesta denumirea de „drept de citare”, folosită, de altfel, în doctrină.
Dacă se aduce în discuție exclusiv interesul publicului sau interesul general al
societății, pentru a justifica intruziunea permisă în dreptul autorului, aceasta pare, pe de
o parte, insuficient, iar pe de altă parte, de natură a oferi o viziune prea colectivistă, așadar
criticabilă, asupra drepturilor autorilor de opere. Este, desigur, în interesul publicului larg
să fie informat, să aibă acces la operele tuturor, să ia cunoștință de existența lor și de
punctele de vedere ale altora din domeniu, este obligatoriu pentru profesori și elevi să
cunoască și alte păreri într-o problemă sau alta ori argumentele pertinente sau greșite ale
unor autori într-un domeniu al științei. Este, apoi, dreptul publicului să aibă o opinie, să
analizeze operele publicate, să-și manifeste acordul sau dezacordul cu opiniile altora, să
le critice, ori, pur și simplu, să le analizeze. Este și în interesul autorului citat să cunoască
opiniile altora despre opera sa, dar și să fie, pur și simplu, citat, pentru că numărul de
citări de către alți autori constituie azi criteriu de evaluare pentru cercetători și profesori,
astfel că citarea (corectă) le aduce și lor avantaje. Este în interesul progresului și al științei
ca legea să permită citarea fără acordul autorului, iar aceasta reprezintă, fără îndoială, o
problemă de interes general.

135
 După majoritatea autorilor, excepția este fondată însă pe libertatea de exprimare
sau de creație193, dar credem că invocarea libertății de creație și de exprimare nu constituie
singurul argument valabil spre a admite o veritabilă paralizare a dreptului exclusiv al
autorului operei citate, pentru a recunoaște un drept, limitat, e adevărat, dar un drept
asupra operei altuia: dreptul de citare. Un drept recunoscut nu în favoarea unui
consumator pasiv, ca în cazul dreptului la copie privată (drept care este admis din rațiuni
de ordin practic), ci în beneficiul altui autor.
Libertatea de exprimare și de creație sunt drepturi fundamentale, dar argumentul
„dreptului fundamental” în orice împrejurare devine pernicios pentru conceptul de
„drepturi fundamentale” însuși. Cu atât mai mult cu cât și drepturile autorului operei intră
în aceeași categorie, a drepturilor fundamentale ale omului.
În literatura juridică, „dreptul de citare”194 este definit ca fiind dreptul de
reproducere limitată, fără consimțământul autorului citat, a unei opere adusă la cunoștința
publicului și, ca orice limitare, pe cale de excepție, a drepturilor subiective, ea este de
strictă interpretare. De aceea, dreptul de citare trebuind exercitat cu observarea strictă a
condițiilor pe care le impune legea, pentru că, acolo unde dreptul de citare este încălcat,
începe contrafacerea sau plagiatul.
La noi, ca pretutindeni în lume, se invocă adesea exercitarea acestui drept de citare
pentru a justifica plagiatul, motiv pentru care este necesară delimitarea frontierei între
citarea licită și ceea ce, ca rezultat al abuzului, constituie o contrafacere, un plagiat.
Abuzul este consecință reproducerii ilicite din opera preexistentă. În context însă, trebuie
amintit și faptul că, în doctrina străină, există un curent majoritar care consideră că
noțiunea de „plagiat” nu este pertinentă din punct de vedere juridic, pentru că „dacă
plagiatul este o reproducere ilicită a unei opere este sancționat ca o faptă de contrafacere,
iar dacă reprezintă o reluare licită de elemente ale operei, un împrumut subtil, după
expresia lui Andre Bertrand, constatarea sa nu poate atrage nicio sancțiune. Acest termen
nu există deci, din punct de vedere juridic, chiar dacă este frecvent folosit în materie de
opere literare”195.

Condițiile în care citarea este licită

Pentru a fi legală, citarea trebuie să îndeplinească mai multe condiții, unele fiind
consacrate legal, altele, deduse din diferite aplicații practice, așa cum vom arăta în cele
ce urmează.
O primă condiție, neformulată ca atare în legea noastră, subînțeleasă însă și pe
care o regăsim în Directiva 2001/29/CE, este aceea ca reproducerea să se facă din opere
aduse la cunoștință publică în mod legal. Este aplicație și consecință a dreptului moral la
calitatea de autor și a dreptului moral de aducere a operei la cunoștința publicului. Atât
timp cât opera nu a fost adusă la cunoștință de autorul ei, ea rămâne „sanctuarul conștiinței

193
În acest sens, a se vedea A. Lucas, Droit d’auteur et numerique, Litec, Paris, 1998, p. 208.
194
Nu se poate vorbi de un drept subiectiv de citare al utilizatorilor; în realitate este numai o activitate care,
datorită prevederilor legale, nu încalcă dreptul real de reproducere.
195
A. de Bouchony, La contrefaçon, P.U.F., Paris, 2006, p. 3.
136
autorului”, iar fapta de a aduce la cunoștință o operă împotriva voinței autorului în viață
este infracțiune196.
O a doua condiție este aceea a reproducerii identice a pasajului citat și care
derivă tot dintr-un drept moral al autorului, anume dreptul la respectul integrității și
inviolabilității operei. Reproducerea trebuie să fie identică, neputându-se modifica
pasajul extras, dar fidelitatea implică și faptul că nu pot fi citate două pasaje diferite
indicându-se ca fiind unul singur, impunându-se despărțirea lor prin puncte de
suspensie197 și nici scoaterea din context a pasajului spre a se ilustra, de exemplu, o altă
idee decât cea avută în vedere de către autorul citat.
În alte cuvinte, reproducerea nu trebuie să altereze nici în formă, nici în conținut
textul preexistent prin tăieturi, juxtapuneri, modificare a afirmațiilor, demonstrației,
argumentului și care sunt de natură să falsifice sensul textului reprodus. De exemplu,
folosirea unor imagini dintr-un film istoric, într-o campanie electorală din zilele noastre,
constituie o violare a drepturilor morale ale interpreților secvenței și ale autorilor
scenariului, dar și o încălcare a dreptului de citare.
O altă condiție este aceea care privește dimensiunile reduse ale fragmentului
împrumutat și proporționalitatea. Citatul, pentru a fi licit, trebuie să fie scurt [conform
art. 33 alin. (1) lit. b)], dar calificativul „scurt” este susceptibil de interpretare și
constituie, în cele din urmă, o problemă de apreciere. Doctrina străină a propus folosirea
mai multor criterii pentru determinarea liceității citatului. Unul dintre acestea este acela
al comparării lungimii citatului cu cel al operei din care a fost extras, dar acest criteriu,
neînsoțit de cel al importanței pe care citatul îl are în context, ni se pare insuficient.
Sunt însă autori care susțin și că nu poate fi vorba despre o apreciere bazată pe criterii
obiective, având în vedere marea varietate a situațiilor198. Aceasta înseamnă că
judecătorul este cel care va aprecia, de la caz la caz, dacă dimensiunile textului reprodus
sunt sau nu în limitele care conferă liceitate reproducerii.
Doctrina noastră a formulat drept criteriu de determinare a liceității citatului
corelația cantitativă și calitativă între textul citat și contribuția proprie a autorului
care a folosit citatul la realizarea operei sale.
Citarea va fi ilicită ori de câte ori este excesiv de amplă și făcută pentru
argumentarea unui punct de vedere identic cu cel al autorului citat, când opera în care se
folosește este lipsită de aport personal și când ar fi fost suficientă trimiterea la autorul
citat și care a formulat ideea. De aceea, credem că, pentru aprecierea faptului că citatul
este într-adevăr „scurt”, lungimea acestuia trebuie apreciată atât în raport cu opera
din care se citează, ținând seama de natura operei, cât și în raport de opera în care se
face citarea199.

196
B.I. Scondăcescu, D. Devesel, C. Duma, Legea asupra proprietății literare și artistice, comentată și
adnotată, Ed. Cartea Românească, București,1934, p. 137.
197
În acest sens, a se vedea A.R. Bertrand, op. cit., p. 241.
198
În acest sens, a se vedea X.L. de Bellefonds, Droits d`auteur et droits voisins, 2e éd., Dalloz, Paris, 2004,
p. 219).
199
În sensul acestei duble raportări, a se vedea A. Lucas, op. cit., p. 211; X.L. de Bellefonds, op. cit., p. 219,
acest din urmă autor citând o hotărâre a Tribunalului de Mare Instanță Paris din 6 iunie 1986.
137
 În aplicarea acestui criteriu, în jurisprudență s-a decis că este abuzivă citarea a 13
versuri dintr-o poezie care avea 35 de versuri în total200, utilizarea unui extras dintr-un
film de o durată de 17 minute într-o emisiune de 58 de minute201 sau utilizarea a 343 de
citări în 86 de pagini consecutive din discursurile generalului de Gaulle, fără aprobarea
familiei, într-o carte dedicată acestuia și care are în total 320 de pagini202 sau reproducerea
într-un articol a întregii prefețe a unei cărți203.
Citatul trebuie să fie un accesoriu în noua operă, iar această din urmă operă
trebuie să supraviețuiască eventualei suprimări a citatului, să aibă fizionomie,
substanță și valoare proprie și în lipsa citatului. Citatul nu poate avea ca scop să aducă
opera preexistentă, opera din care se citează, la cunoștința publicului ori să facă inutilă
lectura operei din care s-a citat. De aceea, credem că majoritatea legăturilor hypertext
directe (care fac trimitere direct la pagina interioară a site-ului, expunând opera în
întregimea sa) nu se poate încadra în această excepție. „Când împrumuturile din opera
altuia sunt însemnate și prejudiciabile, când sunt destul de întinse încât înlocuiesc în
bună parte însăși lucrarea din care sunt luate și când sunt de așa natură că cititorul nu
mai simte nevoia să citească lucrarea de unde s-a făcut citarea”204.
O altă condiție este aceea ca reproducerea pasajului să fie identificabilă în opera
în care este încorporată, fiind tradițională atenționarea prin punerea între ghilimele a
citatului și indicarea sursei și numelui autorului, de exemplu printr-o notă la subsol205.
Aceasta corespunde cerinței legale referitoare la indicarea sursei și numelui autorului
[art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996].
O altă condiție se referă la scopul în care sunt făcute citările: încorporarea într-o
altă operă este justificată doar prin caracterul critic, polemic, pedagogic, științific sau
de informare al operei în care sunt încorporate citatele. Citarea, fie că este făcută în
scop de analiză, fie în scop de comentariu, critică sau exemplificare, constituie un act de
reproducere și aduce atingere atât drepturilor morale ale autorului citat, cât și drepturilor
sale patrimoniale. Dar citarea nu este licită decât dacă pasajul este inserat în context într-
o lucrare de informare și servește clarificării unei discuții, dezvoltării unei argumentații
care formează materia principală a operei206 ori analizei critice a unei opere sau a unui
punct de vedere exprimat într-o operă. Caracterul licit al reproducerii depinde după cum
citarea a fost făcută în scopul ilustrării sau întăririi demonstrației sale sau dacă are drept

200
C.A. Paris, 17 martie 1970, în RIDA nr. 67/1971.
201
Tribunalul de Mare Instanță Paris, 14 septembrie 1994, în RIDA, aprilie 1995, p. 407.
202
În acest sens, C. Colombet, op. cit., p. 173. Autorul își ilustrează argumentația cu considerente reținute
dintr-o hotărâre pronunțată de către Tribunalul de Mare Instanță Paris, într-un proces care a opus pe
moștenitorii generalului De Gaulle lui Andre Passeron, autorul cărții „De Gaulle 1958-1969”. Tribunalul a
reținut: faptul că citatele sunt scurte nu este suficient pentru ca acestea să fie considerate licite. Faptul de a
se fi folosit 343 de citate și de a compune, astfel, primele 86 de pagini ale unei cărți de 320 de pagini,
constituie un abuz de drept… folosirea lor demonstrează că ne aflăm în prezența unei antologii pentru
realizarea căreia era necesar consimțământul moștenitorilor lui De Gaulle.
203
C.A. Paris, 29 octombrie 1991, în Dalloz nr. 347/1991, Paris.
204
C.N. Scondăcesu, D.I. Devesel, C.N. Duma, op. cit., p. 138.
205
În acest sens, a se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, Traité de propriété littéraire et artistique, Litec, Paris,
1994, p. 268; A.R. Bertrand, op. cit., p. 241. Obligația de a indica numele autorului și sursa rezultă din
respectarea dreptului moral de paternitate, pe de o parte, și din reguli deontologice, pe de altă parte (în acest
sens, A. Lucas, op. cit., p. 213).
206
În acest sens, a se vedea A.R. Bertrand, op. cit., p. 245.
138
scop de a concura opera din care citatul a fost împrumutat: în primul caz citatul este licit,
în cel de al doilea caz, citatul constituie o atingere ilicită a dreptului exclusiv al autorului.
În sfârșit, ultima condiție pentru ca reproducerea de scurte pasaje să fie licită este
aceea ca reproducerea pasajului să nu prejudicieze pe autorul citat. Acesta va fi
prejudiciat ori de câte ori, urmare a citării sale incorecte (lungimea citatului, scopul în
care este făcută citarea, denaturarea sensului etc.), devine inutilă lectura operei sale, se
aduce atingere dreptului la inviolabilitatea operei ori citarea se transformă într-un act de
concurență neloială.
Unii autori207 consideră că citarea nu este posibilă în cazul operelor de artă
plastică208. O atare încercare neputând fi „scurtă”, va constitui în realitate o reproducere
integrală sau, după caz, în cazul în care se reproduce doar o parte a operei, o atingere a
integrității operei. Un argument în favoarea acestei opinii este și formularea pe care a
ales-o legiuitorul: în art. 33 lit. b) folosește termenul „citate” (în înțelesul său comun), la
art. 33 lit. c), d) și e), folosește termenul de „scurte extrase”, termen ce pare a avea o
aplicare mai largă, inclusiv în cazul operelor grafice. Credem, totuși, că nu se poate
susține a priori că orice reproducere parțială (a unei fotografii, de exemplu) va fi o
atingere a dreptului moral la integritate209. De asemenea, trebuie avută în vedere și
dispoziția art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 care prevede că este permisă
„reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera,
distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă
plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara
cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri,
distribuiri sau comunicări și dacă este utilizată în scopuri comerciale”.
Citarea este, de cele mai multe ori, mai greu de realizat în cazul operelor
muzicale210. De asemenea, în cazul acestui gen de opere, uneori nu este posibilă tehnic
indicarea sursei și a autorului211. Totuși, această dificultate nu este un contraargument
serios, având în vedere că indicarea sursei și a numelui autorului este obligatorie numai
atunci când este posibil acest lucru. Credem că noua tehnologie digitală va schimba
această stare de lucruri: este destul de ușor de realizat o combinație de text și muzică,
indicându-se sursa, spre exemplu, pe Internet. Legea germană din 1965 permite, prin art.
51.3, în mod expres reproducerea cu titlu de citare a unor pasaje izolate dintr-o operă
muzicală.

207
A se vedea A.R. Bertrand, op. cit., p. 243; A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 266; C. Colombet, Propriété
littéraire et artistique et droit voisins, 8e éditions, Dalloz, Paris, 1997, p. 234; H. Desbois, Le droit d‘auteur
en France, ed. a 3-a, Dalloz, Paris, 1978, p. 216.
208
Soluția ar putea fi discutabilă pentru cazul unor opere audiovizuale, când pot fi prezentate anumite părți
(ale unui film, de exemplu) în scop de comentariu.
209
În același sens, a se vedea A. Lucas, op. cit., p. 209.
210
H. Desbois susținea că este imposibilă cu următorul argument:„câteva măsuri dintr-o melodie nu pot fi
inserate ca argument într-o sonată, simfonie sau operă” (H. Desbois, op. cit., p. 250). Argumentul poate fi
susținut în Franța, unde Codul proprietății intelectuale determină limitativ scopul citatului (critic, polemic,
pedagogic, științific sau de informare), dar în România, dat fiind că Legea nr. 8/1996 permite un scop
exemplificativ pur și simplu, credem că un citat muzical poate fi făcut într-un articol de comentariu muzical,
de exemplu.
211
S-ar putea imagina ipoteza în care, într-o carte de analiză muzicală, se reproduc pasaje din melodii
celebre sub formă de partituri în scopul analizei tehnicii muzicale.
139
 IV.4.3. Reproducerea operelor de artă situate în locuri publice
Este permisă, fără consimțământul autorului, reproducerea, difuzarea sau
comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică
sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care
imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, difuzări sau
comunicări și dacă este utilizată în scopuri comerciale [art. 33 alin. (1) lit. f)].
Limitarea dreptului de autor, în această situație, se justifică prin faptul că opera de
artă face parte din decor și constituie un accesoriu în opera nouă (reportaj, imagini filmate
de la o întrunire publică, desfășurată în locul în care este expusă opera de artă etc.). Dacă
opera este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, difuzări sau comunicări și dacă
este utilizată în scopuri comerciale, reproducerea nu este licită, decât dacă este făcută cu
consimțământul autorului.

IV.4.4. Revistele de presă

Revista presei constă în publicarea unor articole apărute în alte publicații, fiind
asemănătoare antologiilor. În jurisprudența franceză, revista de presă a fost definită ca
fiind prezentarea concomitentă și comparativă a comentariilor unor jurnaliști asupra
aceleiași teme sau asupra aceluiași eveniment212.
Legiuitorul nostru a adoptat o soluție oarecum diferită în această materie,
permițând reproducerea de scurte extrase din articole de presă și reportaje în scop de
informare asupra problemelor de actualitate [art. 33 alin. (2) lit. a)]. În această abordare
și în modul în care se realizează adesea în practică, revista de presă nu este doar foarte
permisivă, ci și lipsită de originalitate.
În justificarea admiterii dreptului de reproducere de extrase de articole de presă și
radiofonice sau televizate au fost aduse două argumente mai importante. Primul este acela
că revistele de presă, fiind ulterioare articolelor de presă folosite pentru realizarea lor, nu
le concurează. Al doilea argument este acela că orice organ de presă poate face reviste de
presă, așa încât, concurența fiind sau putând fi reciprocă, nu mai apare ca intolerabilă.
Reproducerea de extrase din articole de presă și reportaje trebuie să fie însoțită de
menționarea sursei și a numelui autorului, dacă acesta apare pe lucrarea utilizată.

Difuzarea discursurilor cu titlu de informații de actualitate

Art. 33 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, modificată, permite reproducerea,
distribuirea sau comunicarea către public, fără consimțământul autorului, de scurte
fragmente ale conferințelor, alocuțiunilor, pledoariilor și ale altor opere de același fel,
care au fost exprimate oral în public, cu condiția ca aceste utilizări să aibă ca unic scop
informarea privind actualitatea.
Legea noastră permite doar reproducerea de scurte fragmente. Alte sisteme de
drept, cum este cel francez, permit reproducerea integrală a discursurilor destinate

212
Cass. fr., 30 ianuarie 1978, apud C. Colombet, op. cit.
140
publicului pronunțate în adunări politice, administrative, judiciare, academice sau la
ceremonii oficiale. În acest caz, limitarea dreptului autorului și posibilitatea de a
reproduce discursurile, fără consimțământul autorului, este comandată de interesul
general. Reproducerea lor nu poate avea însă alt scop decât informarea publicului asupra
problemelor de actualitate. Reproducerea în întregime a discursului sau reproducerea
acestuia în culegeri, antologii etc. nu poate fi făcută decât cu consimțământul autorului.
Reproducerea fragmentelor este licită numai dacă este însoțită de indicarea
numelui autorului (prezumat a fi persoana care a ținut discursul).
În ce privește reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către
public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic se pun cel puțin două
probleme. Prima este aceea de a stabilii ce se înțelege prin avantajul direct sau indirect,
care trebuie să lipsească în cazul utilizării operei în această manieră. Reproducerea,
distribuirea sau comunicarea de opere sau fragmente de tipul celor în discuție sunt acte
de utilizare care se fac de către organisme specializate de presă, or acestea urmăresc, ca
orice comerciant, un avantaj din actele și faptele pe care le săvârșește. În alte cuvinte,
condiția impusă de lege este imposibil de îndeplinit.
A doua problemă este aceea a delimitării persoanelor îndreptățite la astfel de
utilizări a operelor fără acordul titularului drepturilor de autor. Credem că numai acele
persoane care au ca obiect de activitate autorizat informarea publicului asupra
problemelor de actualitate pot utiliza extrasele sau fragmentele în acest scop.

IV.4.5. Copia privată și regimul juridic al copiei private

Potrivit art. 34 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, modificată, nu constituie o încălcare
a dreptului de autor, în sensul acestei legi, reproducerea unei opere fără consimțământul
autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiția ca opera
să fi fost adusă anterior la cunoștință publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării
normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.
Prin reproducere, așa cum mai arătat, se înțelege realizarea uneia ori a mai multor
copii ale unei opere, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei
înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere. Reproducerea este operația de copiere
și multiplicare a originalului operei sau a unei copii a acesteia. Reproducerea poate fi
integrală sau parțială, directă ori indirectă, temporară sau permanentă și se poate realiza
prin orice mijloace și sub orice formă. Modalitățile de reproducere a operelor sunt
multiple, în funcție de genul căreia opera îi aparține, aceasta putându-se realiza prin:
tipărire, fotocopiere, înregistrare mecanică, cinematografică sau magnetică etc.
Legea nu face nicio distincție între reproducerea parțială și reproducerea integrală
a operei. În orice variantă s-ar realiza, reproducerea de către terț este licită numai dacă
este realizată cu acordul autorului. Copiile realizate fără consimțământul titularului de
drepturi sau al persoanei legal autorizate de acesta și care sunt executate, direct ori
indirect, total sau parțial, după un produs purtător al dreptului de autor sau al
drepturilor conexe sunt produse pirat [art. 1396 alin. (8)].

141
 Reproducerea se realizează, de regulă, în scopul înstrăinării cu titlu oneros a
obiectului reprodus: cărți, discuri, programe pentru calculatoare, opere audiovizuale,
fotografii etc., operele de artă constituind obiectul unui comerț profitabil. Reproducerea
este făcută în scop de folosință publică, ori de către ori acest lucru se realizează în scopul
cesionării către terți a exemplarelor fabricate, fiind irelevant pentru calificarea ca publică
a reproducerii faptul că cesiunea se face cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Ne aflăm însă
în fața unei reproduceri în scop de folosință publică și atunci când reproducerea se
realizează nu în scopul cesionării către terți a exemplarelor, ci a utilizării reproducerii în
raport cu clientela. Este cazul operelor sau fragmentelor de opere, în special celor la modă,
reproduse nu în scopul vânzării lor către consumatori, ci pentru utilizarea în scopuri
publicitare, pentru a însoți mesajele publicitare transmise către clienți. La fel stau lucrurile
în cazul în care reproducerea se face în scopul închirierii sau împrumutului exemplarelor
fabricate.
Dacă reproducerea pentru folosință publică a operei este supusă autorizării,
nu la fel stau lucrurile în cazul reproducerii pentru folosință privată sau pentru cercul
normal al unei familii.
Posibilitatea reproducerii operei pentru folosință privată sau pentru cercul normal
al unei familii, fără acordul autorului, este tradițională și are două justificări.
Prima ține de perioada în care principiul s-a impus și în care reproducerea cu
caracter privat, realizându-se manual, nu reprezenta pentru autor decât un pericol
nesemnificativ. Astăzi, această justificare pare depășită, pentru că, în foarte multe cazuri,
reproducerea se realizează fără nicio dificultate și în termen foarte scurt.
A doua justificare ține de faptul că și în ipoteza în care realizarea copiei private
ar fi supusă autorizării, practic fenomenul tot nu ar putea fi controlat. De aceea, legiuitorul
a estimat că este mai înțelept să considere reproducerile în scop privat licite decât să le
considere încălcări ale dreptului de autor, care, oricum, ar rămâne nepedepsite. A
considerat că este preferabilă tolerarea realizării de reproduceri private în scopul
descurajării reproducerii ilicite pentru folosință publică. Pe de altă parte, încercarea de a
controla copia privată ar implica un control al activităților la domiciliu, control care este
contrar principiului libertății individuale.

Noțiunile de cerc normal al unei familii și de comunicare publică

În materia protecției drepturilor de autor, noțiunile de cerc normal al unei familii
și de public au o însemnătate specială, toate sistemele de drept moderne legând de granița
dintre acestea caracterul licit sau ilicit al unor acte de utilizare a operei, obligația de
obținere sau nu a autorizației din partea autorului.
În ciuda importanței pe care aceste noțiuni le au în cadrul dreptului de autor, în
legea noastră, ele sunt definite doar prin excludere. Astfel, potrivit art. 34 din Legea nr.
8/1996 nu constituie o încălcare a drepturilor de autor reproducerea unei opere fără
consimțământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, iar
art. 15 alin. (1) consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, direct sau
prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care
142
se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei
familii și al cunoștințelor acesteia. De asemenea, se consideră publică orice
comunicare a unei opere prin mijloace cu fir sau fără fir, inclusiv prin punerea la
dispoziția publicului a operelor, astfel încât orice membru al publicului să poată avea
acces, din orice loc sau în orice moment ales, în mod individual.
Noțiunea de cerc normal al unei familii este însă foarte vagă, în doctrină
conturându-se 3 concepții asupra acesteia:
(i) prima și cea mai restrictivă consideră că, prin cercul normal al unei familii, se
înțelege o reunire, în același loc, a unor persoane între care există o legătură parentală sau
de alianță;
(ii) într-o concepție moderată, se consideră că cercul normal al unei familii este o
reunire, în același loc, a mai multor persoane care se frecventează, se întâlnesc astfel, în
mod obișnuit;
(iii) într-o concepție foarte largă, se admite că, prin cercul normal al unei familii,
se înțelege o reunire, în același loc, a mai multor persoane făcând parte din aceeași
asociație.
În practică s-a considerat că:
(i) o serată organizată de o asociație sportivă în onoarea unei echipe străine nu
beneficiază de scutire de autorizare și de neplată de redevențe pentru reproducerea, cu
ocazia seratei, a unor opere protejate;
(ii) că serata organizată de consiliul municipal, câștigător al alegerilor, nu
constituie o reuniune de familie a membrilor consiliului, pentru că se poate admite că
noțiunea poate include în sfera sa prietenii unei familii, dar nu se poate admite că toți
electorii constituie cercul unei familii;
(iii) că persoanele internate în cămine de bătrâni sau case de copii, reuniți în săli
de joc, neavând între ele legături parentale sau de alianță, nu se regăsesc împreună decât
prin voia sorții sau a maladiilor, în afara oricărei relații obișnuite și comparabile cu cele
care există într-un cerc autentic familial213.
Legea noastră este, și după modificarea ei, ambiguă în privința noțiunii, pentru că,
în art. 34, se vorbește doar despre „cercul normal al unei familii”, iar în art. 15 alin. (1),
despre „cercul normal al unei familii și al cunoștințelor acesteia”. Cu alte cuvinte,
cunoștințele nu aparțin cercului normal al familiei, dar comunicarea nu este, totuși,
considerată publică, atunci când se realizează pentru „cercul normal al unei familii și al
cunoștințelor acesteia”.

Regimul copiei private

Terții pot reproduce o operă, fără consimțământul autorului, pentru uz personal
sau pentru cercul normal al unei familii, sub rezerva îndeplinirii următoarelor condiții:

213
C. Colombet, op. cit., p. 180-181.
143
 - reproducerea să fie destinată folosinței private (în care se include și cercul
normal al unei familii);
- opera să fi fost adusă anterior la cunoștință publică;
- reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei; și
- să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.
Legea a instituit, în această materie, o licență legală: reproducerea în scop de
folosință personală sau pentru cercul normal al unei familii este liberă, dar nu este
gratuită, autorul operei astfel reproduse având dreptul la o remunerație compensatorie.
Legea a introdus remunerația compensatorie pentru toate categoriile de
reproduceri și pentru toate genurile de opere susceptibile de a fi reproduse. Dar, pentru ca
o astfel de copie să fie considerată licită, se mai cer îndeplinite, afară de condiția
destinației acestei copii (folosința privată sau pentru cercul normal al unei familii),
celelalte trei condiții, și anume:
- opera să fi fost adusă anterior la cunoștință publică de către autor;
- reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei;
- reproducerea să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de
utilizare.
Ultimele două condiții ridică probleme de interpretare, iar ultima dintre ele,
interpretată strict, naște chiar întrebarea dacă poate fi cu adevărat îndeplinită. Condiția ca
reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei vrea să însemne că, prin
reproducere în scop privat, nu poate fi schimbat nici genul operei (de ex.: din desen în
tapiserie, din desen în formă tridimensională), nici modalitatea de folosire gândită de
autor atunci când el a decis divulgarea operei.
Condiția ca reproducerea să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul dreptului
de utilizare pare imposibilă. Orice reproducere neautorizată aduce atingere drepturilor
autorului, fără a deosebi dacă reproducerea se face pentru folosință publică sau privată,
autorul sau cesionarul drepturilor fiind privat de posibilitatea de a realiza un profit din
vânzarea unei copii licit realizate Din acest punct de vedere, în discuție poate intra doar
întinderea prejudiciului încercat, presupus a fi mai mic în cazul copiei private.
De la regula că realizarea unei copii private este liberă, dar generatoare de
remunerație compensatorie, există o excepție, aceea a programelor pentru
calculatoare. Utilizatorul autorizat al unui program pentru calculator poate face, fără
autorizarea autorului, o copie de arhivă sau de siguranță, în măsura în care aceasta este
necesară pentru asigurarea utilizării programului, iar pentru aceasta nu datorează
autorului programului sau titularului drepturilor asupra programelor o altă remunerație
(art. 77)
Folosirea programelor pentru calculatoare prezintă o particularitate: la fiecare
folosire, programul trebuie reprodus spre a deveni activ și utilizabil. Cu alte cuvinte,
utilizarea programului conform destinației implică reproducerea lui, iar această
reproducere nu mai necesită autorizarea. În toate aceste cazuri, copia își păstrează
caracterul licit atât timp cât este utilizată exclusiv de cel care a realizat-o. Cesionarea
144
acesteia către terți face ca reproducerea însăși să devină una de folosință publică și, în
consecință, este ilicită dacă nu este autorizată de autor.

Remunerația compensatorie pentru copia privată

Modul de calcul și de colectare a remunerației compensatorii este reglementat de
art. 34 alin. (2) și art. 107 și urm. din Legea nr. 8/1996. Astfel, potrivit art. 34 alin. (2) din
Legea nr. 8/1996 „pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau
audiovizuale ori pe care se pot realiza reproduceri ale operelor exprimate grafic, precum
și pentru aparatele concepute pentru realizarea de copii, (....) se va plăti o remunerație
compensatorie stabilită prin negociere, conform prevederilor prezentei legi”.
Remunerația compensatorie se datorează însă pentru copia realizată, iar nu
pentru suportul pe care o astfel de copie se poate face. Suportul pe care se face copia
privată și aparatul cu ajutorul căruia se realizează nu constituie decât elementele cu
ajutorul cărora, printr-un procedeu contabil, se asigură autorilor această remunerație.
Într-adevăr, suma cuvenită autorului pentru astfel de reproduceri cu titlu de
remunerație compensatorie este inclusă în prețul de vânzare a suporturilor pe care se pot
realiza copii și a aparatelor care permit reproducerea acestora și reprezintă o parte din
prețul de vânzare a acestora. Cu alte cuvinte, pentru fiecare suport și aparat susceptibil de
a fi folosit la reproducerea operelor sonore și audiovizuale, cumpărătorul plătește o sumă
care se distribuie autorilor unor astfel de opere, sumă care se varsă către organismele de
gestiune colectivă, de către fabricanți și importatori, iar prin acestea, la autori.
De altfel, art. 107 din lege repară, într-o oarecare măsură, această greșeală,
dispunând, în mod firesc, că „Autorii operelor susceptibile de a fi reproduse prin
înregistrări sonore sau audiovizuale, pe orice tip de suport, precum și cei ai operelor
susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect în condițiile prvăzute la art. 34
alin 1), au dreptul, împreună cu editorii, producătorii și cu artiștii interpreți sau
executanți, după caz, la o remunerație compensatorie pentru copia privată, conform
art. 34 alin. 2). Dreptul la remunerația compensatorie pentru copia privată nu poate face
obiectul unei renunțări din partea beneficiarilor”.
Remunerația compensatorie pentru copia privată se plătește de către fabricanții și
importatorii de suporturi sau aparate, pe care sau cu ajutorul cărora se pot realiza astfel
de copii, indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau digital.
Lista suporturilor și a aparatelor pentru care se datorează remunerația
compensatorie pentru copia privată, precum și cuantumul acestei remunerații se
negociază, anual, între organismele de gestiune colectivă care reprezintă fiecare categorie
de beneficiari și asociațiile importatorilor și fabricanților de suporturi sau aparate.
Importatorii și fabricanții de astfel de suporturi și aparate sunt obligați să se înscrie
la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în Registrul Național al Copiei Private, și
pot desfășura activitățile respective de import sau de producție numai după obținerea de
la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a certificatului de înregistrare. Acest
certificat se eliberează de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe baza dovezilor

145
privind obiectul de activitate declarat legal și a certificatului unic de înregistrare la
registrul comerțului.
Remunerațiile negociate de părți sunt procentuale și trebuie să se înscrie între
următoarele limite:
(i) pentru suporturi:
a) coli de hârtie pentru copiator, format A4: 0,1%;
b) alte suporturi: 3%;
(ii) pentru aparate: de la 0,5%.
Remunerația compensatorie pentru copia privată se calculează la valoarea în
vamă, în cazul importurilor și, respectiv, la valoarea facturată fără TVA, cu ocazia punerii
în circulație a produselor de către producători, se menționează distinct pe factură și se
plătește în luna următoare datei de facturare.
Remunerația compensatorie pentru copia privată se colectează de către un
organism de gestiune colector unic pentru operele reproduse după înregistrări sonore și
audiovizuale și de către un alt organism de gestiune colector unic pentru operele
reproduse de pe hârtie. Cele două organisme de gestiune colectivă, cu atribuții de colector
unic, sunt desemnate potrivit prevederilor art. 133 din Legea nr. 8/1996, de către
organismele de gestiune colectivă din același domeniu sau de către ORDA, în caz de
neînțelegere între acestea.
Importatorii și fabricanții de suporturi și aparate pentru care se datorează
remunerația compensatorie pentru copia privată au obligația să comunice, lunar, odată cu
plățile efectuate organismului de gestiune colector unic, o listă privind produsele
facturate, importate sau fabricate în România. Pentru verificarea exactității datelor din
lista privind produsele importate sau fabricate facturate, pe care se bazează plățile,
organismul de gestiune, care este colector unic, are dreptul să solicite Oficiului Român
pentru Drepturile de Autor informații și documente justificative.
Remunerația compensatorie pentru copia privată încasată de organismele de
gestiune colectoare unice se repartizează beneficiarilor după criteriile și în proporția
stabilită de menționatul text de lege (între autori, editori, artiști interpreți și executanți și
producătorii de înregistrări sonore).
Remunerația compensatorie pentru copia privată nu se plătește în cazul în care
suporturile audio, video sau digitale neînregistrate, fabricate în țară sau importate, se
comercializează angro către producătorii de înregistrări sonore și audiovizuale sau către
organismele de radiodifuziune și televiziune, pentru propriile emisiuni (art. 108 din Legea
nr. 8/1996).
Dreptul la remunerația compensatorie pentru copia privată nu poate face obiectul
vreunei renunțări din partea beneficiarilor.

146
 IV.4.6. Transformarea unei opere fără consimțământul autorului și fără
plata unei remunerații
Potrivit art. 35 din Legea nr. 8/1996, este permisă transformarea unei opere, fără
consimțământul autorului și fără plata unei remunerații, în următoarele cazuri:
a) dacă este o transformare privată, care nu este destinată și nu este pusă la
dispoziția publicului;
b) dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiția ca
rezultatul să nu creeze confuzie în ce privește opera originală și autorul acesteia;
c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.
Este permisă, conform art. 35 din Legea nr. 8/1996, transformarea unei opere, fără
consimțământul autorului și fără a se datora acestuia o remunerație, dacă rezultatul
transformării este o parodie sau caricatură. Deși legea nu o spune în mod expres,
credem că parodia și caricatura dau naștere la drepturi distincte de autor, acest gen de
opere făcând parte din cele la care se referă art. 8 lit. a).
Parodia este creația literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele
artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obține un efect satiric sau
comic, dar cuvântul are și înțelesul de imitație neizbutită, inferioară sau caricaturală a
unui prototip. Pastișa (care este un cuvânt de origine franceză) desemnează o lucrare
literară, muzicală sau plastică, de obicei lipsită de originalitate și valoare, în care autorul
preia servil temele sau mijloacele de expresie ale unui mare creator. Termenul
„caricatură” are înțelesul de reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei
situații prin exagerarea unor trăsături, cu o intenție satirică sau umoristică, dar și pe acela
de imitație nereușită, care denaturează originalul.
În înțelesul Legii nr. 8/1996, parodia și caricatura constituie creații realizate prin
utilizarea mijloacelor de expresie ale altor autori și imitarea operelor acestora în scopul
obținerii unui efect satiric, umoristic. Parodia și caricatura, deși constituie o transformare
a operei, iar transformarea presupune autorizarea autorului operei, sunt permise, fără
consimțământul autorului. În favoarea acestei soluții este invocat ca argument, libertatea
de expresie, care justifică inițiativa de a parodia și/sau de a caricaturiza, consimțământul
autorului fiind necesar doar în cazul în care transformarea sau adaptarea ar fi făcută la
modul serios.
Nu ne vom afla în prezența unei parodii sau caricaturi decât în măsura în care
autorul a obținut un efect satiric sau caricatural, străin de cel al operei originale. Spre a fi
licită, rezultatul nu trebuie să creeze confuzie în ce privește opera originală și pe autorul
acesteia.

IV.4.7. Reproducerea operelor cu ocazia testării unor produse

Pentru a testa funcționarea produselor la momentul fabricării sau vânzării,
societățile comerciale care produc sau vând înregistrări sonore sau audiovizuale,
echipamente pentru reproducerea sau comunicarea publică a acestora, precum și
echipament pentru receptarea de emisiuni de radio și televiziune, pot reproduce și

147
prezenta extrase din opere, dar aceste operațiuni trebuie să fie limitate la dimensiunile
necesare testării (art. 37).
În acest caz, pentru reproducere nu este necesar consimțământul autorilor operelor
reproduse, iar utilizarea în acest scop a operelor nu dă dreptul autorilor la vreo
remunerație.

IV.4.8. Transformarea operelor pentru persoanele nevăzătoare, cu deficiențe

de vedere, handicap de percepție sau handicap fizic.
Tot fără a fi necesar consimțământul titularilor de drepturi și fără plata vreunei
remunerații, sunt permise reproducerea, distribuirea, comunicarea către public, punerea
la dispoziția publicului, radiodifuzarea, închirierea și împrumutul unei opere sau altui
obiect protejat, în scopul permiterii accesului la o operă sau alt obiect protejat prin drept
de autor sau drepturi conexe, pentru uzul exclusiv al următoarelor categorii de persoane:
i) persoanelor nevăzătoare;
ii) persoanelor cu deficiențe de vedere care nu pot fi corectate pentru a obține
o funcție vizuală echivalentă și care nu pot citi opere tipărite ca o persoană
care nu este afectată de o astfel de deficiență;
iii) persoanelor cu un handicap de percepție sau dificultăți de citire care nu pot
citi opere imprimate ca o persoană care nu suferă de un astfel de handicap;
iv) persoanelor care suferă de un handicap fizic ce le împiedică să țină în mână
ori să manipuleze o carte sau să își concentreze privirea ori să își miște
ochii într-o măsură care ar fi acceptabilă în mod obișnuit pentru citire.
Aceste transformări sunt permise cu îndeplinirea următoarelor condiții:
persoanele beneficiare enumerate mai sus să aibă acces în mod legal la operă sau la
obiectul protejat prin drept de autor sau drepturi conexe, iar modalitățile de utilizare să
nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii
drepturilor.
Legea definește expresia de operă sau alt obiect protejat drept o operă care se
prezintă sub formă de carte, publicație periodică, ziar, revistă sau alte tipuri de scrieri,
notații, inclusiv partituri, precum și ilustrațiile aferente acestora, pe orice tip de suport,
inclusiv în format audio, cum ar fi cărțile audio, și în format digital, care este protejată
prin drept de autor sau drepturi conexe și care este publicată sau pusă sub o altă formă la
dispoziția publicului în mod legal.
Prin exemplar în format accesibil se înțelege un exemplar al unei opere sau al
unui alt obiect protejat, care este realizat într-un mod sau o formă alternativă și care îi
permite persoanei beneficiare să aibă acces la opere sau alte obiecte protejate, inclusiv
acces în condiții la fel de viabile și confortabile ca cele de care se bucură o persoană care
nu suferă de niciuna dintre deficiențele sau de niciunul dintre handicapurile care fac
imposibilă citirea ca o persoană care nu suferă de o astfel de deficiență.

148
 IV.5. Regulile generale privind cesiunea

IV.5.1. Capacitatea părților în contractul de cesiune a drepturilor

patrimoniale de autor
Problema capacității părților în contractele de cesiune a drepturilor patrimoniale
de autor trebuie examinată diferit, prin prisma celor două categorii de persoane (fizice sau
juridice) care pot participa la raporturile care se nasc cu ocazia transmiterii, respectiv a
dobândirii de drepturi patrimoniale de autor.
a) Capacitatea persoanelor fizice (de folosință și de exercițiu). Capacitatea de
folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații (art. 34 C.civ.). Aceasta
începe de la naștere și încetează odată cu moartea. Capacitatea de exercițiu este
aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile (art. 37 C.civ.). A avea
drepturi de autor presupune, mai întâi, a crea, pentru că dreptul de autor se naște din faptul
creației.
În conformitate cu art. 42 C.civ.214, minorul poate să încheie acte juridice privind
munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea
părinților sau a tutorelui, precum și cu respectarea dispozițiilor legilor speciale, dacă
este cazul. În acest caz, minorul exercită singur drepturile și execută tot astfel
obligațiile izvorâte din aceste acte și poate dispune singur de veniturile obținute. Cum
actul creației este personal, evident că opera trebuie realizată de către minor și că dreptul
se va naște în persoana acestuia în urma realizării ei.
Realizarea unei opere dă naștere, în favoarea autorului (uneori, și a altor persoane
fizice sau juridice decât autorul/autorii), a drepturilor morale și patrimoniale care compun
dreptul de autor, fără nicio condiție privitoare la capacitate. Dreptul de autor este
recunoscut realizatorului operei fără nicio deosebire: minorului, interzisului sau persoanei
având capacitatea deplină a drepturilor.
Dar dacă, pentru a crea și pentru a fi titular de drepturi și obligații, pentru a
avea capacitate de folosință, nu este necesară voința matură și conștientă a autorului,
pentru exercițiul drepturilor de autor, pentru asumarea de obligații, prin săvârșirea
de acte juridice, o atare voință este necesară.
În lipsa unor prevederi legale speciale în materia contractelor de valorificare a
drepturilor patrimoniale de autor, se vor aplica regulile generale ale capacității de
exercițiu. Potrivit acestora, persoana lipsită de capacitate de exercițiu nu poate încheia
acte juridice pentru cesiunea drepturilor patrimoniale de autor decât prin reprezentant.
Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă (art. 41 C.civ.) va încheia personal acte, dar
cu încuviințarea prealabilă a părinților sau tutorelui sau, după caz, a instanței de tutelă.
Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur
acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de

214
Textul nu este suficient de clar, în sensul că nu face diferența între minorul lipsit de capacitate și cel cu
capacitate restrânsă. Doctrina consideră însă că textul se referă la minorul cu capacitate restrânsă, iar nu la
toți minorii. A se vedea, în acest sens, C. Tamara Ungureanu și colectivul, Noul Cod civil, comentarii,
doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2012, vol. I, p. 79.
149
dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor. De
exemplu, publicarea unei poezii, articol de revistă etc.
Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă (cel care a împlinit 14 ani) poate
încheia acte privind îndeletnicirile sale artistice cu încuviințarea părintelui sau tutorelui
(de exemplu, a susține concerte, a publica opera sa, a realiza o lucrare la comandă), caz
în care el își va exercita singur drepturile și își va executa singur obligațiile izvorâte din
aceste acte și tot singur va dispune de veniturile obținute.
În ce privește răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție,
reglementată în prezent de art. 1372 C.civ., aceasta se întemeiază pe obligația de
supraveghere (neîndeplinirea sau îndeplinirea ei corespunzătoare) și, aparent, s-ar aplica
și în cazul faptelor comise de minorii-autori sau interzișii-autori care cauzează prejudicii
terților prin faptele lor.
În acest caz, credem, totuși, că art. 42 alin. (2) C.civ. instituie o excepție de la
regula comună a răspunderii pentru fapta minorului-autor, de vreme ce textul prevede
că „minorul (cu capacitate restrânsă, n.a.) exercită singur drepturile și execută tot astfel
obligațiile din aceste acte” (cele care privesc îndeletnicirile artistice). Așadar, dacă
minorul-autor cu capacitate restrânsă nu își va executa obligațiile asumate printr-un
contract (de realizare a operei, de executare a prestației artistice) ori și-a exercitat
dreptul de retractare (născându-se astfel obligația de dezdăunare a cesionarului
eventual păgubit prin exercitarea dreptului de retractare), părinții nu vor răspunde
pentru aceste fapte ale minorului, care a contractat și nu și-a îndeplinit obligația sau
care și-a exercitat dreptul de retractare.
Este posibil, însă, ca la aceeași soluție (a nerăspunderii părintelui pentru
neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de minorul cu capacitate de exercițiu
restrânsă – autor) sau a exercitării de către acesta a dreptului de retractare să se ajungă
prin interpretarea și aplicarea în materia dreptului de autor a dispozițiilor art. 1372 alin.
(3) teza finală C.civ., care dispune că părintele este exonerat de răspundere când acesta
demonstrează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în
care și-a executat îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești. Or,
neîndeplinirea obligației asumate printr-un contract de drept de autor (în sens larg) ori
exercitarea dreptului de retractare sunt, credem, în afara exercițiului autorității părintești.
Desigur că, pentru prejudiciile produse de minor terților titulari de drepturi de
autor, răspunderea părinților va opera în condițiile dreptului comun.
În ce privește pe minorul incapabil ori pe interzis, actele juridice se încheie, în
numele acestora, de către reprezentanții legali, drepturile și obligațiile vor fi îndeplinite
de minorul fără capacitate sau de către interzis, dar răspunderea pentru neexecutare sau
pentru exercitarea dreptului de retractare este atrasă în condițiile art. 1372 alin. (1) și (2)
C.civ.

150
 b) Capacitatea persoanelor juridice. Persoanele juridice pot fi, în cazurile
prevăzute în mod expres de lege, titulare de drepturi patrimoniale de autor și pot transmite
sau dobândi astfel de drepturi.
În dreptul nostru (art. 206 C.civ.), capacitatea de folosință a persoanelor
juridice este limitată prin excludere: ele nu pot avea doar acele drepturi și obligații
care nu pot aparține decât persoanelor fizice (de ex.: cele de dreptul familiei, iar în
materia noastră, dreptul la calitatea de autor), dar și de scop: persoanele juridice fără
scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare care
pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
În ce privește capacitatea de exercițiu, art. 209 C.civ. dispune că „persoana
juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de
administrare”, aceste organe putând fi „persoanele fizice sau persoanele juridice care,
prin lege, actul de constituire sau statut sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu
terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice”.
Pentru activitățile supuse autorizării, dreptul de a desfășura asemenea activități se
naște numai din momentul obținerii autorizației respective, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Actele și operațiunile săvârșite fără autorizațiile prevăzute de lege sunt lovite de
nulitate absolută și atrag răspunderea nelimitată și solidară a persoanelor vinovate pentru
toate prejudiciile cauzate.
În cazul societăților, în scopul protejării terților, art. 55 din Legea societăților nr.
31/1990, republicată, dispune că, în raporturile cu terții, aceste societăți sunt angajate prin
actele organelor lor, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate, afară de cazul
în care se dovedește că terții cunoșteau sau, în condițiile date, trebuia să cunoască
depășirea acestuia.
Persoana juridică poate deveni titulară de drepturi de autor, fie pentru operele
realizate de angajații săi, fie prin achiziționarea drepturilor patrimoniale de autor, fie
prin succesiune, donație, prin efectul legii (cazul operelor colective) etc. Dar, dacă
achiziționarea poate constitui un act subordonat regulii specialității capacității (acolo
unde este cazul, respectiv al persoanelor juridice fără scop lucrativ), credem că regula nu
poate constitui un motiv de interdicție pentru nicio persoană juridică de a deveni titulară
de drepturi de autor, aceasta putând să încheie, în mod valabil, acte juridice pentru
valorificarea acestor drepturi.
O problemă aparte ridică răspunderea pentru neîndeplinirea obligației
contractuale de către autorul salariat. Va răspunde angajatorul pentru sau alături de
autorul-angajat pentru prejudiciul cauzat, de exemplu, prin exercitarea dreptului de
retractare?
Mai întâi, să reamintim că, în cazul programelor pentru calculator, dreptul de
retractare nu poate fi exercitat. În ce privește operele colective, dacă angajatorul este și
inițiatorul, am arătat deja că drepturile patrimoniale aparțin inițiatorului operei, dar că,
atunci când inițiatorul este o persoană juridică ori o altă persoană decât autorul, acesta
neavând calitatea de autor, nu (credem că) poate avea nici drepturi morale. Și poate că, și

151
în cazul lor, dreptul de retractare ar trebui să fie suprimat spre a face posibilă exploatarea
operei.
Cât privește celelalte categorii de opere, atunci când dreptul de autor aparține
autorului-salariat, evident că el își va exercita drepturile și obligațiile și va răspunde
personal. Dacă dreptul de autor aparține însă, conform clauzelor din contractul individual
de muncă, angajatorului, atunci răspunderea angajatorului (comitentului) va opera în
condițiile art. 1373 C.civ., el fiind obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori
de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate. De exemplu, un program pentru un calculator furnizat de societatea A
societății B, program care a fost realizat de angajații C, D și E ai societății A, care au
misiune creatoare, conform contractului individual de muncă. Pentru neîndeplinirea
obligațiilor de furnizare la termen a programului ori pentru viciile programului ori pentru
nefuncționarea acestuia va fi atrasă responsabilitatea societății A, în condițiile art. 1373
C.civ.

IV.5.2. Consimțământul părților în contractul de cesiune a drepturilor

patrimoniale de autor
Consimțământul este o condiție fundamentală a oricărui act juridic și are un dublu
înțeles. Primul este acela de manifestare de voință a unei părți în sensul de a se obliga
juridicește prin încheierea actului juridic. Al doilea înțeles este acela de realizare a
acordului de voințe al părților în actele bilaterale sau multilaterale.
Conform art. 1204 C.civ., spre a fi valabil, consimțământul trebuie să fie:
- să fie serios (adică dat cu intenția de a se obliga ori, în termenii vechiului Cod
civil, exprimat cu intenția de a produce efecte juridice);
- liber (adică să nu fie viciat și este viciat când este dat din eroare – art. 1207
C.civ., surprins prin dol – art. 1214 C.civ. sau smuls prin violență – art. 1216 C.civ., dar
și în caz de leziune – art. 1221 C.civ.) și
- exprimat în cunoștință de cauză (adică să provină de la o persoană cu
discernământ – art. 1205 C.civ.)215.
În contractele de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, problema
consimțământului prezintă două particularități.
Prima derivă din exercitarea drepturilor morale de autor și, mai ales, a
dreptului de retractare.
A doua este cea care conferă autorului o acțiune în revizuirea contractului,
diferită de acțiunea reglementată de art. 1222 C.civ. ca sancțiune pentru vicierea

215
A se vedea, pentru o tratare completă a problemei consimțământului în dreptul comun, Gh. Beleiu, Drept
civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. revăzută și adăugită, Ed. Șansa,
București, 1995, p. 130 și urm.; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București,
1969, p. 117 și urm; G. Boroi, op. cit., p. 164 și urm. Pentru tratarea acestora în conformitate cu noul Cod
civil, a se vedea C. Tamara Ungureanu și colectivul, Noul Cod Civil, comentarii, doctrină, jurisprudență,
Ed. Hamangiu, București, 2012, vol. II, p. 449-510; G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în
reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 94-123.
152
consimțământului prin leziune. Problema revizuirii o vom examina însă ulterior, alături
de problema remunerației cu care se află în strânsă legătură.
Datorită caracterului principal pe care îl au drepturile morale de autor, existența
acestora are o influență determinantă în valorificarea drepturilor patrimoniale. De aceea,
și problema consimțământului trebuie privită cu maximă exigență. Întâlnirea voințelor
părților și voința autorului de a contracta trebuie să fie explicită, trebuie să fie clară spre
a se preveni divulgarea operei altfel decât de către autor. Dispozițiile neclare dintr-un
contract de cesiune vor fi interpretate, întotdeauna, în favoarea autorului, indiferent dacă
autorul se obligă ori este beneficiar al obligației cocontractantului.
În Franța, de exemplu, atenția acordată protejării dreptului la divulgare a
condus la formularea unei prevederi în art. L-132-7 CPI conform căreia „consimțământul
personal și dat în scris al autorului este obligatoriu”. De asemenea, alin. (2) al aceluiași
articol impune consimțământul personal și în cazul celor legalmente incapabili,
singura excepție admisă fiind aceea în care autorul se află imposibilitate fizică de
dare a consimțământului.
Doctrina franceză, având în vedere scopul soluției legale și importanța pe care o
acordă consimțământului, a extins sfera de aplicare a acestor prevederi – care vizează în
mod expres doar contractul de editare – la toate contractele de valorificare a operei în
măsura în care, prin utilizarea operei, este angajată personalitatea autorului216.
Dreptul moral de divulgare și reversul acestuia, dreptul de retractare, pot
influența valorificarea drepturilor patrimoniale în cazul în care, după încheierea
contractului de cesiune, autorul refuză să mai accepte publicarea operei sale, exercitându-
și dreptul de retractare. Reamintim că dreptul moral de retractare constă în posibilitatea
recunoscută autorului de a-și retrage de la publicare opera pe care a consimțit să o divulge
sau chiar a divulgat-o anterior. Exercitarea acestui drept, care echivalează cu o denunțare
unilaterală a contractului de editare, nu poate fi supusă cenzurii instanței în privința
motivelor pe care se întemeiază și constituie o excepție de la principiul irevocabilității
actului juridic [art. 1270 alin. (1) și (2) C.civ.].
În cazul în care autorul își exercită dreptul de retractare, cesionarul care a suferit
un prejudiciu, are dreptul la despăgubiri.
Autorul își poate exercita dreptul de retractare indiferent în mâinile cui se
află opera sa și indiferent de contractele pe care cesionarul, devenit titular a
dreptului patrimonial de autor, le-a încheiat, la rândul său, cu alte persoane.
Persoana păgubită se poate îndrepta însă direct împotriva autorului care și-a exercitat
dreptul de retractare, izvorul obligației de despăgubire constituindu-l legea [art. 10 lit. e)
din Legea nr. 8/1996]217.

216
A se vedea S. Pierre, W. Bertrand, S. Durand, J. Daleau, Code de la propriété intellectuelle, 7e ed.,
Dalloz, Paris, 2007, p. 212; A.R. Bertrand, op. cit., p. 366. A. Françon, op. cit., p. 254; în sens contrar,
pentru o aplicare numai la contractul de editare a dispozițiilor art. L-132-7 din CPI, a se vedea A. Lucas,
H.-J. Lucas, op. cit., p. 413, nr. 497.
217
Ibidem.
153
 IV.5.3. Obiectul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor
și obiectul obligației în contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor
Problema obiectului actului juridic sub imperiul vechiului Cod civil a fost un
subiect controversat218. Prin obiectul actului juridic civil se înțelegea, în reglementarea
anterioară, de regulă, conduita părților stabilită prin acel act juridic, respectiv acțiunile
sau inacțiunile la care erau îndreptățite sau de care erau ținute părțile, iar în cazul în care
conduita impusă privea un bun, se considera că bunul însuși formează obiectul actului
juridic civil.
Noul Cod civil, depărtându-se de reglementarea anterioară, distinge între obiectul
contractului (art. 1225) și obiectul obligației (art. 1226).
Obiectul contractului îl reprezintă, conform art. 1225, operațiunea juridică,
felul operațiunii (vânzarea, locațiunea, împrumutul etc.), astfel cum reiese din ansamblul
drepturilor și obligațiilor contractuale. Obiectul contractului este, în cele din urmă,
rezultatul său, care înseamnă nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de
obligații.
În dreptul de autor, obiectul contractului îl constituie cesiunea drepturilor
patrimoniale ale autorului, ale căror întindere, durată și teritoriu pot fi mai mari sau mai
mici. Operațiunile juridice reglementate de lege sunt, așa cum am mai arătat: contractul
de editare, contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală, contractul de
închiriere, contractul de comandă, legiuitorul lăsând în afara reglementării contractul de
împrumut, contractul de adaptare, contractul de franciză etc., cărora va trebui să le
aplicăm regulile dreptului comun de autor și al contractelor, adaptate în mod
corespunzător la operațiunile și prestațiile avute în vedere de către părți.
Operația juridică este, așa cum am văzut, distinctă, în concepția Noului Cod civil,
de prestațiile la care debitorul devine obligat. În același timp însă, este de remarcat că
între operația juridică asupra căreia părțile au convenit și obligațiile asumate există
legătură strânsă. De exemplu, încheierea unui contract de editare presupune, din partea
autorului, remiterea exemplarului necesară pentru reproducere, executarea de către editor
a copiilor și distribuirea lor, precum și plata prețului cuvenit autorului.
Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității
absolute.
Obiectul obligației este, conform art. 1226 C.civ., prestația la care se angajează
debitorul. Obiectul obligației trebuie să fie, tot sub sancțiunea nulității absolute,
determinat sau cel puțin determinabil și licit.
Se constată că atât obiectul contractului, cât și obiectul obligației trebuie să fie,
sub sancțiunea nulității absolute, determinat și licit. În ce privește obiectul obligației,
aceasta poate fi însă (ca și în reglementarea anterioară) și determinabilă.

218
În doctrină nu există și nu a existat un punct de vedere unitar asupra acestui aspect, opiniile fiind foarte
variate: de la negarea existenței obiectului actului juridic (a se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele
dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921, p. 432) până la identificarea lui cu efectul actului
juridic – crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic (a se vedea A. Ionașcu, Drept
civil. Partea generală, Ed. Academiei, București, 1963, p. 37).
154
 Conform art. 41 din Legea nr. 8/1996, contractul de cesiune a drepturilor
patrimoniale de autor trebuie să prevadă drepturile transmise și să menționeze, pentru
fiecare dintre acestea, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și
remunerația titularului dreptului de autor, textul referindu-se atât la obiectul contractului,
cât și la obiectul obligației.

Sancțiunea reală pentru lipsa obiectului contractului și lipsa obiectului

prestației este anularea, iar nu rezilierea contractului
În dreptul comun al contractelor, sancțiunea care intervine pentru lipsa obiectului
contractului și lipsa obiectului prestației este nulitatea absolută, astfel cum prevăd art.
1225 și 1226 C.civ.
Nulitatea contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor a fost și
sancțiunea prevăzută în art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, până la republicarea acesteia
în urma modificării ei, în anul 2006, prin Legea nr. 329 din 14 iulie 2006219, pentru
aprobarea O.U.G. nr. 123/2005220 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996.
De la data republicării Legii nr. 8/1996, în urma aprobării cu modificări a O.U.G.
nr. 123/2005 prin Legea nr. 329/2006, sancțiunea prevăzută de lege pentru lipsa
condițiilor de valabilitate a obiectului contractului și a condițiilor de valabilitate a
obiectului prestațiilor pare a fi rezilierea, pentru că textul republicat are următoarea
formulare: „Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă
drepturile patrimoniale transmise și să menționeze, pentru fiecare dintre acestea,
modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului
dreptului de autor. Absența oricăreia dintre aceste prevederi dă dreptul părții
interesate de a cere rezilierea contractului”.
Credem că, în realitate, ne aflăm doar în prezența unei erori de redactare care
se cere însă îndreptată cât mai grabnic, argumentele fiind următoarele:
- în toate variantele anterioare în care a fost publicată Legea nr. 8/1996,
sancțiunea prevăzută de art. 41 alin. (1) era anularea, nu rezilierea. Această sancțiune este
conformă și cu dispozițiile vechiului Cod civil, și cu cele ale noului Cod civil;
- rezilierea este sancțiunea care poate interveni pentru neexecutarea de către
debitor a obligațiilor ce îi revin în cursul executării unui contract valabil încheiat;
- motivele de nulitate (și de anulare) a unui contract sunt contemporane
încheierii contractului, pe când cele de reziliere a unui contract (cu prestații succesive,
n.a.) sunt ulterioare, ele ivindu-se în cursul executării;
- este de principiu că rezilierea produce efecte numai pentru viitor. Dacă
rezilierea ar fi fost sancțiunea gândită de legiuitor, ar fi însemnat că autorii înșiși nu mai
sunt protejați prin legea făcută special pentru protecția lor, sancțiunea rezilierii punându-

219
M.Of. nr. 657 din 31 iulie 2006.
220
M.Of. nr. 843 din 19 septembrie 2005.
155
i în imposibilitate de a-și recupera chiar operele remise cesionarilor, de vreme ce aceștia
nu ar putea fi obligați la restituire;
- dacă intenția legiuitorului ar fi fost să instituie sancțiunea rezilierii, abătându-
se de la principii și de la logica juridică a sancțiunilor civile, atunci ar fi modificat și art.
51 din Legea nr. 8/1996, care prevede ce trebuie să cuprindă, sub sancțiunea anulării la
cererea părții interesate, a contractului de editare. Astfel, sunt sancționate cu anularea
contractului de editare, lipsa clauzelor privitoare la durata cesiunii, natura exclusivă
sau neexclusivă și întinderea teritorială a cesiunii și remunerația autorului;
- or, art. 41, în forma în care este redactat după modificarea lui prin Legea nr.
329/2006 dispune că „contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să
prevadă drepturile patrimoniale transmise și să menționeze, pentru fiecare dintre
acestea, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și
remunerația titularului dreptului de autor”. Și nu se poate ca aceleași vicii ale
contractului să fie sancționate în două texte din cuprinsul aceleași legi în chip diferit.
Credem, de altfel, că dispozițiile din dreptul comun privitoare la condițiile de
validitate a obiectului contractului și a obiectului obligației, respectiv, nulitatea absolută,
sunt mai profitabile pentru autori decât cele ale legii speciale, care reglementează o
nulitate relativă, dar că autorii urmează a se supune, totuși, legii speciale care trebuie
aplicată cu prioritate.
Prin prisma celor arătate, credem că sancțiunea care intervine pentru lipsa din
contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor a clauzelor relative la drepturile
patrimoniale transmise, modalitățile de utilizare a fiecăruia dintre acestea, a duratei
și întinderea cesiunii, precum și a remunerației titularului dreptului de autor este
anularea contractului, și nu rezilierea lui.
De aceea, în cuprinsul lucrării vom vorbi despre anularea contractului pentru
motivele prevăzute la art. 41 din Legea nr. 8/1996, și nu de rezilierea lui, fără a se
înțelege că socotim cumva că sancțiunea rezilierii nu își are locul în cazul contractelor
pentru exploatarea drepturilor de autor.

Care sunt condițiile obiectului contractului și ale obiectului prestației?

Aplicând regulile dreptului comun contractelor de cesiune, constatăm că obiectul
acestora trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) obiectul să existe;
b) obiectul să fie în circuitul civil;
c) obiectul să fie posibil;
d) obiectul să fie determinat sau determinabil;
e) obiectul să fie licit și moral.

156
 Obiectul trebuie să existe
Condiția existenței se referă la lucrul obiect al prestației, respectiv la opera pentru
care se transmite dreptul de reproducere și difuzare.
Constituie obiect valabil al cesiunii și operele viitoare (art. 1228 C.civ. și art. 46
din Legea nr. 8/1996)221. Nu este valabilă cesiunea drepturilor patrimoniale asupra unei
opere aparținând unei succesiuni nedeschise (art. 1747 C.civ.). Este, de asemenea, nulă
cesiunea drepturilor asupra totalității operelor viitoare ale autorului (art. 41 alin. (2) din
Legea nr. 8/1996)222. Legiuitorul a derogat astfel de la regula generală, conform căreia
bunurile viitoare pot forma obiectul valabil al unui act juridic încercând să-i protejeze pe
autori contra lor înșiși223 pentru că, așa după cum just s-a remarcat, autorii debutanți ar
putea fi încântați la început de un asemenea contract, dar, odată cu trecerea timpului, ar
putea să regrete că și-au pierdut libertatea și au acceptat condiții pecuniare devenite
derizorii, deși ei se bucură de celebritate224.
Termenii formulării legale nu lasă nicio îndoială: se au în vedere drepturile
patrimoniale de autor, iar nu operele în sine225, astfel că această prevedere legală nu
privește contractul de comandă sau pe cel de mecenat, ci numai contractele de valorificare
a drepturilor patrimoniale226.
De asemenea, deși legea vorbește generic despre drepturile patrimoniale,
dispoziția nu trebuie interpretată ca referindu-se numai la cesiunea totalității drepturilor
patrimoniale (sau mai bine zis la totalitatea formelor de exploatare și utilizare a unei
opere) asupra totalității operelor viitoare. Legea are în vedere fie și numai cesiunea unui
singur drept patrimonial (de exemplu, dreptul de reproducere) asupra totalității operelor
viitoare. O interpretare per a contrario a textului duce la concluzia că cesiunea poate
avea, totuși, ca obiect mai multe opere ale autorului227. Considerăm însă că, pentru a se
îndeplini condiția determinării atât a contractului, cât și a obiectului prestației, operele
trebuie să fie cel puțin nominalizate, identificate după titlu, conținut, dimensiuni, gen
etc.228
În ceea ce privește sancțiunea, legea este cât se poate de clară în această privință,
cesiunea care privește totalitatea operelor viitoare fiind lovită de nulitate absolută. În

221
Operele viitoare (în care includem și operele neterminate la data încheierii contractului) constituie
frecvent obiect al contractului de editare în practică.
222
Pentru o dispoziție identică, a se vedea art. 131-1 CPI.
223
A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 420.
224
A se vedea C. Colombet, op. cit., p. 220, nr. 298.
225
A se vedea. în sens contrar, pentru dreptul francez, P.Y. Gautier, Propriété littéraire et artistique, P.U.F.,
Paris, 1991, p. 359.
226
A se vedea, în acest sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 420, nr. 505; mai arată autorii citați, cu care
suntem de acord, că și aceste contracte trebuie să fie limitate în timp sau să evite să restrângă în mod abuziv
libertatea de creație a artistului, dar aceste argumente nu țin de proprietatea intelectuală.
227
A se vedea, totuși, în sens contrar, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 421-423; H. Desbois, op. cit., nr.
537 xxx????
228
În sensul că, pentru identificare, este necesară nu numai nominalizarea, ci și un contur mai precis al
operei viitoare (realizat de exemplu printr-un synopsis), deoarece, altfel, obligația autorului se apropie de
condiția pur potestativă. A se vedea P.Y. Gautier, op. cit., p. 359.
157
Franța, în lipsa unei prevederi legale, doctrina și jurisprudența au considerat că sancțiunea
este nulitatea relativă, având ca scop protejarea intereselor unei părți229.

Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil

Această condiție privește obiectul prestației autorului, respectiv opera, care
trebuie să fie individual determinată prin mijloacele cele mai potrivite cu natura ei:
indicarea genului sau speciei în care se încadrează opera, indicarea titlului, a
dimensiunilor operei etc., dar și pe aceea a contraprestației cesionarului. Pentru cesionar,
obiectul obligației îl reprezintă, după caz, reproducerea, distribuirea, adaptarea etc.,
precum și remunerația pe care trebuie să o plătească cedentului sau alte obligații asumate.
În cazul contractelor de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, determinarea
obiectului are un înțeles mai strict decât acela din dreptul comun, deoarece dispoziția
legală din art. 41 alin. (1) impune, sub sancțiunea anulării contractului, anumite clauze
care vizează tocmai o determinare cât mai exactă a drepturilor cedate: „Contractul de
cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise,
modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului
dreptului de autor. Absența oricăreia dintre aceste prevederi dă dreptul părții interesate de
a cere rezilierea contractului”230 (Sancțiunea nu poate fi decât anularea!, n.a.).
Spre deosebire de dispoziția corespunzătoare din dreptul francez, reglementarea
română nu mai cuprinde menționarea expresă a „destinației” exploatării. În dreptul
român, lipsește un argument de text în favoarea teoriei dreptului la destinație al autorului.
În dreptul francez, teoria este larg împărtășită, fiind construită tocmai pe baza acestor
prevederi legale231.
„Cesiunea drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi limitată: la anumite
drepturi, pentru un anumit teritoriu și pentru o anumită durată” [art. 39 alin. (2)].
Obiectul contractului de cesiune și drepturile cedate. O primă regulă este aceea
că, în cazul drepturilor patrimoniale de autor, nu există o cesiune implicită, transmiterea
lor neputându-se realiza decât printr-o prevedere contractuală expresă. Regula este
formulată în art. 39 alin. (7) din lege, care dispune că cesiunea unuia dintre drepturile
patrimoniale ale titularului dreptului de autor nu are niciun efect asupra celorlalte drepturi
ale sale, dacă nu s-a convenit altfel.
Cu alte cuvinte, toate drepturile care nu au fost cedate în mod expres sunt rezervate
titularului dreptului de autor232, iar cesiunea unuia nu implică și cesiunea altora. Aceasta
este o regulă esențială ce guvernează valorificarea drepturilor patrimoniale de autor. De
la această regulă există însă excepții anume prevăzute de lege, cum ar fi:

229
A se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 424; P.Y. Gautier, op. cit., p. 370 și urm.
230
A se vedea explicațiile de mai sus cu privire la lipsa de logică juridică a acestei soluții.
231
A se vedea A.R. Bertrand, op. cit., p. 369; A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 406; C. Colombet, op. cit.,
p. 221.
232
Pentru o regulă asemănătoare, a se vedea P.Y. Gautier, op. cit., p. 339: „Tot ceea ce nu expres cedat este
reținut de plin drept, mai puțin în cazurile excepționale în care legea dispune altfel”.
158
 - art. 40, care prevede că „în cazul cesiunii dreptului la reproducere a unei opere
se prezumă că dreptul la distribuirea copiilor unei astfel de opere a fost, de asemenea,
cesionat, cu excepția dreptului la import, dacă nu se prevede altfel prin contract”.
- art. 47 alin. (4), care prevede că proprietarul originalului unei opere de artă
plastică sau fotografică are dreptul de a o expune public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă
la cunoștință publică, afară de cazul în care s-a prevăzut altfel în contractul de
înstrăinare. Dreptul de a expune public opera este fără îndoială un drept patrimonial de
autor; cesiunea să se realizează implicit, odată cu înstrăinarea dreptului de proprietate
asupra suportului material. Legea instituie o prezumție de transmitere a dreptului de
expunere publică a operei, dar vom vedea că existența și conținutul contractului nu pot fi
dovedite decât cu forma scrisă a acestuia;
- art. 74, care prevede că „în lipsa unei convenții contrare, drepturile patrimoniale
de autor asupra programelor pentru calculator, create de unul sau de mai mulți angajați în
exercitarea atribuțiilor de serviciu ori după instrucțiunile celui care angajează, aparțin
acestuia din urmă”.
Prezumându-se rezervarea drepturilor necedate în mod expres, va reveni
cesionarului sarcina de a proba cesiunea drepturilor în limitele invocate de el. Părțile au
însă libertatea de a da o interpretare comună clauzelor echivoce, aceasta constituind o
operație juridică cu putere obligatorie atât pentru instanță, cât și pentru părți, care nu ar
mai putea reveni asupra semnificației acceptate, decât dacă actul de interpretare ar fi
invalidat de o cauză de nulitate.
Doctrina și jurisprudența franceză contemporană consideră că este „inoperantă
prin generalitatea sa” o clauză de genul celei care prevede cedarea tuturor drepturilor
patrimoniale („tous droits compris”)233.
Obiectul contractului de cesiune și modalitățile de utilizare a operei.
Contractul de cesiune trebuie să prevadă expres modalitatea sau modalitățile de
exploatare a operei consimțite de autor sau titularul dreptului de autor prin contractul de
cesiune. Dispoziția legală pare să prevadă același lucru de două ori atât timp cât se
consideră că fiecare modalitate de utilizare (cele prevăzute la art. 13: reproducerea,
distribuirea, importul, închirierea, împrumutul, comunicarea publică direct sau indirect
prin orice mijloace, radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu și realizarea de opere
derivate) face obiectul unui drept patrimonial distinct, iar legea cere menționarea expresă
a „drepturilor patrimoniale transmise, a modalităților de utilizare”. Credem însă că trebuie
avută în vedere numai modalitatea de utilizare a operei, stabilită de părți (de exemplu,
dreptul de reproducere în foileton a unui roman nu dă dreptul editorului să îl reproducă
în volum). În acest sens înțelegem și noi prin modul de utilizare „un mod bine definit,
concret, autonom, tehnic și economic independent”234.

233
A se vedea Cass. fr., 9 octombrie 1991, apud A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 407, nota de subsol 99;
A.R. Bertrand, op. cit., p. 368.
234
Definitia este preluata din J.-L. Goutal, Multimedia et reseaux: influence des technologies numeriques
sur les pratiques contractuelles en droit d’auteur, Dalloz, Paris, 1997, p. 357-362, nr. 8, apud A. Lucas, Droit
d’auteur et numerique, Litec, Paris, 1998, p. 304.
159
 Chiar și atunci când părțile au convenit o cesiune totală a dreptului de reproducere
și distribuire, aceasta trebuie interpretată restrictiv, în sensul că utilizarea operei poate fi
făcută numai prin mijloacele existente și/sau cunoscute la data contractului. Pentru
mijloacele de reproducere inventate ulterior, editorul trebuie să obțină autorizarea
titularului dreptului de autor, neputându-se prezuma acordul lui și pentru reproducerea
prin aceste noi mijloace235.
Art. 131-6 CPI francez permite inserarea unei clauze prin care să se prevadă
„conferirea dreptului de exploatare a operei sub o formă imprevizibilă sau neprevăzută la
data încheierii contractului”, care trebuie să fie expresă și să prevadă dreptul autorului de
a participa la împărțirea profitului obținut. Acest gen de clauză creează o breșă importantă
în formalismul contractelor de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, de aceea unii
autori236 consideră că trebuie interpretată în sensul că vizează moduri de utilizare obiectiv
previzibile, dar care nu au fost prevăzute de părți la încheierea contractului.
Deși legea română nu are dispoziții exprese în acest sens, considerăm că cele mai
sus arătate sunt aplicabile și în dreptul român.
Obiectul contractului de cesiune și locul exploatării operei. Spre deosebire de
legea franceză care impune sub sancțiunea nulității și precizarea locului unde se va realiza
exploatarea operei ce face obiectul cesiunii, art. 41 alin. (1) din Legea română a dreptului
de autor nu face nicio referire la delimitarea locului, dispunând doar că în contract trebuie
să se prevadă „întinderea cesiunii”. Art. 39 alin. (2) prevede că „cesiunea poate fi limitată
(…) pentru un anumit teritoriu”, de unde s-ar putea trage concluzia că, în dreptul român,
în lipsa unei prevederi contractuale exprese care să delimiteze un anumit teritoriu de
utilizare, se prezumă că cesiunea s-a făcut pentru întreaga planetă, deoarece art. 41 alin.
(1) nu cere neechivoc desemnarea locului de utilizare, iar art. 39 prevede, ca regulă,
cesiunea nelimitată teritorial.
Interpretarea textului referitor la „întinderea cesiunii” credem că trebuie să fie
alta. Această expresie, foarte vagă și susceptibilă de interpretări, trebuie să desemneze
„ceva” foarte important pentru autor și să fie o clauză esențială, câtă vreme lipsa sa este
sancționată cu anularea contractului (nu rezilierea!).
„Întinderea cesiunii” nu poate viza drepturile patrimoniale transmise ori
modalitățile de utilizare a operei, deoarece acestea sunt prevăzute anterior în cuprinsul
aceleiași fraze. Nu credem că vizează nici caracterul exclusiv ori neexclusiv al cesiunii,
deoarece ar intra în contradicție cu art. 39 alin. (4), care prevede că cesiunea exclusivă
trebuie prevăzută expres în contract. Prin interpretarea per a contrario a acestei dispoziții
legale rezultă că, dacă nu se prevede expres caracterul exclusiv, cesiunea va fi
neexclusivă, fără a fi necesară o mențiune separată, sub sancțiunea anulării contractului.
„Întinderea” nu poate viza nici opera în sine (un capitol, două etc.). Credem că
acest termen face trimitere la întinderea teritorială a cesiunii. Și aceasta, nu numai pentru
că nu vedem alte sensuri plauzibile ori pentru că este inserat în text imediat după termenul
„durată”, ci datorită legăturii extrem de strânse pe care o are utilizarea unei opere cu

235
Cele de mai sus sunt valabile, evident, și pentru reprezentare.
236
A se vedea A. Lucas, H.- J. Lucas, op. cit., p. 409, H. Desbois, op. cit., nr. 529.
160
teritoriul pe care se realizează această utilizare, legătură care determină o particularitate
importantă a dreptului de autor237. De asemenea, art. 51 alin. (1) lit. b) impune, sub
sancțiunea nulității, pentru contractul de editare – care este o formă de cesiune – ca acesta
să prevadă „întinderea teritorială a cesiunii”.
Așadar, termenul folosit de legiuitor de „întindere” impune, sub sancțiunea
anulării contractului, ca, în cazul oricărei cesiuni/concesiuni, părțile să prevadă teritoriul
pe care opera va fi utilizată.
Obiectul contractului de cesiune și durata exploatării operei. O altă clauză
prevăzută, sub sancțiunea anulării contractului, este cea referitoare la durata cesiunii. Caz
neobișnuit în dreptul comun, transmiterea unui drept pe o durată limitată reprezintă regula
în cazul drepturilor patrimoniale de autor. Trebuie însă să subliniem că nu este vorba
despre o excepție de la dreptul comun decât în ceea ce privește numărul cazurilor în care
intervine, iar nu și în privința existenței/inexistenței instituției, fiind vorba despre o
transmitere a unui drept afectat de modalitatea unui termen extinctiv 238, care, deși rar
întâlnită, există și dreptul comun.
Grija legiuitorului față de autor s-a manifestat și aici: dacă în contract nu ar fi
inserată o asemenea clauză, s-ar prezuma transmiterea dreptului pur și simplu, neafectat
de modalități. Inserarea unei astfel de clauze nu înseamnă însă că nu se poate realiza, în
fapt, o cesiune a dreptului pur și simplu: o practică destul de des întâlnită este aceea a
fixării duratei cesiunii la durata existenței drepturilor patrimoniale de autor; deși în
majoritatea cazurilor această durată nu este determinată (depinzând de durata vieții
autorului), ea este determinabilă, fiind în consecință și legală239.
Obiectul contractului de cesiune și natura exclusivă sau neexclusivă. Art. 39
din Legea nr. 8/1996 prevede că:
„(3) Drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului de autor se
pot transmite prin cesiune exclusivă ori neexclusivă.
(4) În cazul cesiunii exclusive, însuși titularul dreptului de autor nu mai poate
utiliza opera în modalitățile, pe termenul și pentru teritoriul convenite cu cesionarul și
nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte persoane. Caracterul exclusiv al
cesiunii trebuie să fie expres prevăzut în contract.
(5) În cazul cesiunii neexclusive, titularul dreptului de autor poate utiliza el însuși
opera și poate transmite dreptul neexclusiv și altor persoane.
(6) Cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei alte persoane decât cu
consimțământul expres al cedentului”.
La prima vedere, dispoziția legală pare să reglementeze o instituție paradoxală:
cesiunea neexclusivă. Or, așa cum se știe, în dreptul comun, cesiunea presupune
transferul unui drept de la titular către o altă persoană. În acest sens, este greu de acceptat
din punct de vedere logic ca proprietarul unui bun corporal să poată transmite dreptul său

237
A se vedea, pentru expunerea acestei particularități, infra subscețiunea privind cesiunea exclusivă și
neexclusivă.
238
A se vedea, în acest sens, P.Y. Gautier, op. cit., p. 340.
239
A.R. Bertrand, op. cit., p. 370.
161
de proprietate, în mod neexclusiv, către două persoane care să devină proprietari, iar nu
coproprietari. Odată ce dreptul de proprietate a fost transmis către un terț, nici măcar
titularul inițial nu mai are calitatea de proprietar, deci nu o mai poate transmite altei
persoane (fie și cu titlu neexclusiv).
Simpla natură incorporală a bunurilor, care sunt operele de creație intelectuală, nu
poate justifica o asemenea soluție, deoarece, așa cum arătam, un drept determinat nu poate
fi transmis mai multor persoane în același timp. O teorie coerentă a cesiunii neexclusive,
înțeleasă ca transmitere (neexclusivă și neafectată de o modalitate) a dreptului de utilizare
a operei impune acceptarea posibilității ca același drept de autor să fie cedat în același
timp mai multor persoane.
De asemenea, nu credem că, din faptul că legiuitorul nu folosește expres termenul
de „concesiune” sau pe cel de „licență”, s-ar putea deduce o imposibilitate absolută a
folosirii acestor operațiuni juridice în utilizarea operelor.
Un ultim argument în favoarea opiniei că licența/concesiunea există și în cazul
dreptului de autor este dat, așa cum arătam și mai sus240, de reglementarea contractului
de închiriere în cadrul capitolului privind cesiunea drepturilor și de prevederea art. 75
privind cesiunea dreptului de utilizare în cazul programelor de calculator.
În concordanță cu cele arătate mai sus, credem că legiuitorul a folosit denumirea
de cesiune atât pentru cesiunea de drept comun, cât și pentru concesiunea/licența specifică
dreptului de autor, deși cele două instituții sunt diferite. În acest condiții, credem că, prin
cesiunea exclusivă, legiuitorul înțelege cesiunea, adică transmiterea dreptului
patrimonial de la autor (cedent) la cesionar, iar, prin cesiunea neexclusivă, înțelege
concesiunea/licența241, care presupune numai crearea unor drepturi de creanță și a unor
obligații corelative între cedent și cesionar, iar nu transmiterea unor drepturi reale, care
rămân la titular242.
Cum nici în cazul cesiunii exclusive nu se transmit toate drepturile de care se
bucură autorul, se pune din nou întrebarea dacă există, cu adevărat, în materia dreptului
de autor, cesiune exclusivă. Totuși, legea noastră consacră cele două tipuri de cesiuni:
exclusivă și neexclusivă, dar regulile proprii cesiunii exclusive, astfel cum aceasta este

240
A se vedea supra, secțiunea 1 a acestui capitol.
241
Facem aici precizarea că, în cazul brevetelor de invenție, nu există cesiune exclusivă și neexclusivă, ci
numai licență exclusivă și neexclusivă. Cesiunea brevetelor poate fi totală sau parțială; „ea poate fi parțială:
- din punct de vedere teritorial, dacă este limitată la o parte din teritoriul pe care invenția este protejată;
- din punct de vedere al aplicațiilor, atunci când invenția este susceptibilă de mai multe aplicații și numai
unele din ele formează obiectul transmisiunii;
- din punct de vedere al conținutului dreptului transmis, întrucât cesiunea poate purta de pildă numai asupra
dreptului exclusiv de a fabrica produsul brevetat, cu păstrarea dreptului de a comercializa aceste produse”.
– A se vedea, în acest sens, Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. Creații noi, Ed. Academiei,
București, 1982, vol. 1, p. 99.
Observăm, însă, că în toate aceste cazuri nu este vorba despre o exploatare a aceleiași invenții, pe același
teritoriu, pentru aceleași aplicații, de către mai multe persoane care să fie în același timp titularii aceluiași
drept real, așa cum este cazul „cesiunii neexclusive” din dreptul de autor.
242
Raționând asemănător pentru contractul de editare în cazul unei cesiuni neexclusive, a se vedea A.R.
Bertrand, op. cit., p. 385: „Orice cesiune neexclusivă trebuie să fie specificată; putem să ne întrebăm chiar
dacă, în această ipoteză, rămânem în continuare în cadrul unui contract de editare, din moment ce nu mai
există transfer de drepturi de la autor la editor. Ni se pare că un drept neexclusiv de editare nu ar putea fi
calificat decât ca licență de exploatare, un tip de contract care scapă formalismului contractului de editare”.
162
reglementată de Legea nr. 8/1996, demonstrează că aceasta are, practic, tot un caracter
limitat.
Consecința majoră a împărțirii cesiunii în exclusivă și neexclusivă este
imposibilitatea introducerii acțiunii în contrafacere de către cesionarul neexclusiv.
În concepția noastră, alin. (3), (4), (5) și (6) ale art. 39 din Legea nr. 8/1996 separă
cele două tipuri de convenții de valorificare a drepturilor de autor: prin cesiune și prin
licență. Dacă în contract nu se prevede nimic în acest sens, regula va fi cesiunea
neexclusivă, adică licența. Dacă cesiunea este exclusivă, conform alin. (4) teza a II-a,
această clauză trebuie menționată expres în contract. Și este ușor de explicat și înțeles
această prevedere, dacă ne gândim că cesiunea implică transferul unui drept real
patrimonial, în timp ce, prin concesiune, concesionarul dobândește doar un drept
personal, de folosință.
Cesiunea exclusivă a drepturilor de autor are totuși o particularitate față de
cesiunea din dreptul comun, particularitate datorată tocmai caracterului incorporal al
operelor: ea poate privi și numai un anumit teritoriu243. Se pot acorda deci mai multe
cesiuni exclusive, dar numai pentru teritorii diferite. Această posibilitate nu reprezintă o
derogare de la regula transmiterii dreptului real de utilizare, ci mai degrabă o
particularitate pe care o are chiar dreptul de utilizare însuși, datorită caracterului
incorporal al bunului și a ubicuității acestuia, care implică lipsa posesiei.
În dreptul comun, unul din atributele proprietății este posesia, stăpânirea materială
a bunului corporal pentru sine și nu pentru altul. Materialitatea obiectului posesiei impune
ca aceasta să nu se poată exercita de mai multe persoane odată (cu excepția
coproprietarilor), asupra aceluiași bun. În plus, obiectele materiale având, în general, o
funcționalitate bine determinată, este greu de conceput folosirea, utilizarea lor în același
timp de mai multe persoane în scopuri diferite. Nu poate exista posesie diferită din punct
de vedere teritorial, din motive evidente, asupra unui imobil (un teren din România nu
poate fi posedat în același fel, simultan, și în România, și în Ungaria). Nici bunurile
mobile nu sunt mai maleabile din acest punct de vedere: un automobil nu poate fi posedat
și în Bulgaria, și în România în același timp. Posesia bunurilor corporale presupune
contactul dintre om și lucru, fiind independentă de teritoriul unde se realizează acest
contact.
În schimb, bunul incorporal care este opera, nefiind supus constrângerilor
materialității, nepresupunând posesie, poate fi utilizat și în România, și în oricare altă țară
ori alte țări, simultan de toată populația acelor teritorii. Ceea ce este de neconceput în
cazul bunurilor materiale devine regula în cazul celor incorporale: utilizarea lor este
legată și determinată de teritoriul unde se realizează, determinând astfel și legarea
dreptului de utilizare de acel teritoriu. Același drept de utilizare (în aceeași modalitate)
poate fi multiplicat (divizat), în funcție de teritoriul căruia i se aplică, până la epuizarea
teritoriilor pe care opera poate fi, cu acordul titularului dreptului, utilizată.

Transmiterea proprietății sub termen extinctiv este neuzuală pentru dreptul comun, dar nu imposibilă (și,
243

deci, nu influențează natura dreptului real de exploatare), de aceea ne referim numai la teritoriu –a se
vedeasupra subsecțiunea referitoare la determinarea duratei.
163
 Fiind titularul dreptului de a utiliza opera pe un anumit teritoriu și pe o anumită
durată, cesionarul exclusiv îl poate transmite altor persoane, fără a avea nevoie de
consimțământul titularului dreptului de autor-cedent, așa cum rezultă și din interpretarea
per a contrario a dispozițiilor art. 39 alin. (6). Nemaifiind titularul dreptului de utilizare
a operei pe teritoriul și durata stabilită, cedentul nu mai poate utiliza el însuși opera (în
modalitatea de utilizare cedată, evident) și nu mai poate cesiona (exclusiv sau nu) acest
drept altor persoane [art. 39 alin. (4)].
Cesiunea neexclusivă este, în fapt, o licență, pentru că titularul dreptului de
autor nu transmite niciun drept patrimonial, ci își asumă obligații de a face (de a preda
opera spre exemplu) și/sau de a nu face (de a nu aduce atingere utilizării operei), creând
în patrimoniul cedentului drepturile de creanță corelative. Nu se transmite prin licență un
drept dintr-un patrimoniu în altul și de aceea considerăm greșită exprimarea legală
„transmite dreptul neexclusiv” [art. 39 alin. (5)]. Cesionarul neexclusiv nu este, deci,
titularul unui drept patrimonial de autor de a exploata opera într-un anumit teritoriu și pe
o anumită durată, ci doar titularul unui drept de creanță împotriva cedentului. De aceea,
el nu poate să facă, la rândul său, o cesiune neexclusivă decât cu consimțământul expres
al cedentului [art. 39 alin. (6)] și nici să introducă o acțiune în contrafacere.

Obiectul trebuie să fie posibil

Principiul că nimeni nu poate fi îndatorat la o obligație imposibilă se aplică și în
această materie (ad impossibilium nulla obligatio). În dreptul comun, obiectul nu e posibil
decât în cazul în care imposibilitatea este absolută, adică pentru oricine. Când
imposibilitatea este relativă, adică numai pentru un anumit debitor, obiectul actului este
valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, este angajată
răspunderea acestuia244.
Imposibilitatea poate fi materială sau juridică. Este materială când prestația nu
poate fi executată din pricina unei stări de fapt. Imposibilitatea este juridică atunci când
se datorează unei cauze juridice: de exemplu, cesionarul a devenit titularul dreptului de
autor asupra operei ca urmare a deschiderii unei succesiuni.
Caracterul intuitu personae al cesiunii presupune însă că obiectul trebuie să fie
posibil pentru autorul care se obligă să predea opera, dacă aceasta nu este realizată
(căci și operele viitoare pot forma obiectul unei cesiuni), caz în care, pe lângă cesiunea
unui drept patrimonial, ne putem afla și în prezența unui contract de comandă. Aceasta
înseamnă că autorul cedent trebuie să aibă talentul, capacitatea, cunoștințele, aptitudinile
necesare pentru realizarea operei. În lipsa acestor calități, pentru pretinsul autor, obligația
este imposibilă, dar această imposibilitate nu este exoneratoare de răspundere pentru
daune față de cesionar.
Art. 1231 C.civ. vorbește despre calitatea obiectului (prestației), dispunând că
aceasta trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puțin de nivel mediu. Am arătat
însă că, în dreptul de autor, opera este protejată indiferent de valoare. Dar art. 46 alin. (3)
conferă persoanei care a comandat o operă dreptul de a denunța contractul, dacă opera nu

244
A se vedea, în acest sens, G. Boroi, op. cit., p. 189,
164
îndeplinește condițiile stabilite. Criteriul valorii și subiectivismul în apreciere poate crea
probleme atât pentru autor, cât și pentru comanditar. Este însă de observat că, dacă se
denunță contractul, sumele încasate de autor îi rămân acestuia, demonstrându-se încă o
dată preocuparea legiuitorului pentru protejarea creatorilor.

Obiectul trebuie să fie licit și moral

Legea noastră nu exclude de la protecție operele contrare ordinii publice și bunelor
moravuri. În mâinile autorului, o astfel de creație poate constitui o operă, dar autorul ei
nu poate obține avantaje din reproducerea și distribuirea unei opere care este contrară
ordinii publice și bunelor moravuri expunând terții. Reproducerea unor opere contrare
ordinii publice și bunelor moravuri nu poate fi tolerată de societate din rațiuni de ordin
social, din nevoia de a proteja pe membrii societății împotriva atentatului la regulile
moralei, a incitării la violență, rasism, ură etc.
Criteriul moralității obiectului cesiunii este însă extrem de relativ245 și poate veni
în conflict cu principiul constituțional al libertății de exprimare (art. 30 din Constituția
României). Pentru cesionar, obiectul va fi ilicit și imoral ori de câte ori utilizarea
drepturilor cedate îl expune unei sancțiuni civile, administrative sau penale246.
Din punct de vedere al liceității, în practică, se pot ivi probleme în cazul unei opere
care nu este creată sau terminată. Cesionarul, pentru a limita riscul, vrea să insereze în
contract o clauză, subordonând executarea obligației sale unei verificări a „calității”
operei. Aceasta poate fi însă o condiție pur potestativă din partea cesionarului, interzisă
de art. 1403 C.civ. Nu întotdeauna acest gen de clauze pot fi considerate condiții pur
potestative: dacă opera se pretează unei aprecieri obiective (de exemplu, exactitatea unei
traduceri), ele ar putea fi acceptate. Alteori, astfel de condiții ar conduce la calificarea
contractului ca un contract de comandă cu o opțiune pentru cumpărător de a încheia o
cesiune a drepturilor de utilizare, opțiune pe care poate să nu o exercite247.
Un alt aspect care vizează liceitatea unor clauze din contractele de cesiune a
drepturilor patrimoniale de autor este acela legat de practicile anticoncurențiale; existența
monopolului dreptului de autor nu se confundă cu exercițiul acestui monopol; autorul și
cesionarul nu pot invoca dispoziții privind dreptul de autor pentru a justifica orice fel de
practică restrictivă de concurență248, de exemplu refuzul de a acorda o licență ar putea să
constituie, în unele circumstanțe bine determinate, un abuz de poziție dominantă.

245
Comedia „Coana Chirița”, reprezentată în premieră pe scena Teatrului Național din București, la 31
decembrie 1852 (care a coincis cu data inaugurării acestui Teatru), a provocat o reacție a Bisericii Ortodoxe
Române, care a considerat piesa ca fiind imorală. Apud Luminița Vâlcea, în Evenimentul Zilei din 16 aprilie
2004, p. 9.
246
La începutul anilor ’90, a fost publicată în România lucrarea lui Adolf Hitler, „Mein Kampf”, lucrare
care este încă difuzată pe piață. Aceasta a provocat reacții din cele mai diverse, fiind sesizat chiar Parchetul
împotriva editorului, sub acuzația de săvârșire a mai multor infracțiuni. Parchetul nu a început însă
urmărirea penală împotriva editorului.
247
A se vedea, în acest sens, A. Lucas, H.- J. Lucas, op. cit., p. 416.
248
A se vedea, mai pe larg, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 418.
165
 Obiectul cesiunii trebuie să fie în circuitul civil
În dreptul comun, potrivit condiției formulate în art. 1229 C.civ., numai lucrurile
ce sunt în circuitul civil pot face obiectul unor prestații contractuale. Nu sunt în circuitul
civil și nu pot face obiect de comerț acele bunuri care, prin lege, au fost exceptate unei
atare circulații, cum sunt, de pildă, substanțele stupefiante.
În materia cesiunii drepturilor patrimoniale de autor, nu sunt în circuitul civil și
nu pot face obiect de transmisiune contractuală decât operele pentru care autorul și-a
manifestat voința de a le da publicității. Pentru operele nedivulgate de autor în timpul
vieții, exercițiul dreptului de a aduce opera la cunoștință publică aparține moștenitorilor
sau organismului de gestiune colectivă.
O altă caracteristică a contractelor de valorificare a drepturilor patrimoniale de
autor este aceea că opera poate fi sustrasă circuitului civil în care a intrat deja, ca
urmare a exercitării de către autor a dreptului de retractare. Moștenitorii nu au însă
exercițiul dreptului de retractare, iar acest drept nu există nici în cazul programelor pentru
calculator.
Exercițiul dreptului de retractare creează în sarcina cedentului obligația de a
despăgubi pe cesionarul păgubit prin exercitarea dreptului de retractare. În acest caz,
autorul care și-a exercitat dreptul de retractare va trebui să despăgubească pe cesionar atât
pentru pierderea efectivă, cât și pentru beneficiul nerealizat. Iar, dacă prin exercitarea
dreptului de retractare, cesionarul a suferit și un prejudiciu moral, acesta va trebui
acoperit, de asemenea, de către autorul care a provocat prejudiciul, conform regulii
acoperirii integrale a acestuia.
Artiștilor interpreți sau executanți nu li se recunoaște un drept de retractare. Și,
dacă un astfel de artist, angajat pentru o reprezentare, va încălca obligația asumată prin
contract, refuzând să susțină spectacolul, răspunderea lui pentru neexecutare va fi atrasă
în condițiile dreptului comun.

IV.5.4. Cauza contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor

Cauza sau scopul este acel element al actului juridic care constă în obiectivul
urmărit la încheierea unui asemenea act249, altfel spus, este prefigurarea mentală a
scopului pentru care este încheiat actul. Este motivul care determină fiecare parte să
încheie contractul. Cauza este principiul justificativ al oricărui consimțământ250.
Cauza trebuie să existe în momentul încheierii contractului (dar scopul se poate
realiza și ulterior), să fie licită (adică să nu fie contrară legii și ordinii publice) și să fie
morală (este imorală când este contrară bunelor moravuri). Cauza este ilicită și atunci
când contractul este doar mijlocul de a eluda aplicarea unei norme legale imperative, așa
cum este, de exemplu, încheierea unui contract de cesiune a drepturilor de autor pentru a
se eluda de către angajator obligația de plată a contribuțiilor pentru angajat.

249
A se vedea G. Boroi, op. cit., p. 191.
250
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969, p. 228.
166
 În contractul de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor, care este un
contract sinalagmatic, autorul se obligă în considerarea folosului patrimonial, a
remunerației pe care urmează să o primească de la cesionar și a unor avantaje personale,
iar în cazul unui contract cu titlu gratuit, în considerarea unor avantaje strict personale ce
ar putea fi dobândite: consacrare, renume, glorie etc. Remunerația este, pentru autor,
scopul direct și imediat, dar și pentru el există un scop mediat: afirmarea, dobândirea
recunoașterii sale ca autor etc.
Pentru cesionar, contraprestația autorului, constând în remiterea operei, reprezintă
doar scopul direct și imediat, reprezintă mijlocul prin care ajunge la realizarea scopului
său mediat și care este, de regulă, acela de a-și recupera investiția și de a obține un profit
pentru sine, chiar dacă la acesta se pot adăuga și considerente de ordin personal.

Remunerația autorului și revizuirea contractului lezionar

Dacă rezultatul actului de creație poate constitui obiect de comerț, dacă opera
devine un bun, o marfă care poate fi valorificată pentru a procura autorului un venit,
remunerația cuvenită acestuia nu poate fi considerată, totuși, doar o simplă plată pentru
muncă prestată nici măcar în cazul operelor comandate. Nu întâmplător, remunerarea
autorului este atent reglementată, iar clauza privind remunerația cuvenită pentru cesiunea
drepturilor de utilizare constituie o clauză esențială în contractele dintre autori și
cesionari.
Două sunt sistemele de determinare a remunerației cuvenite autorului:
- primul este acela al participării proporționale la beneficiile realizate din
utilizarea operei;
- al doilea este acela al remunerației în sumă forfetară, al unei sume în
cuantum determinat dinainte.
Alte sisteme de drept, spre deosebire de legiuitorul român, au exprimat o
preferință pentru participarea proporțională a autorului la beneficii, admițând retribuirea
autorului sub forma unei sume invariabile, determinată anticipat, doar cu titlu de excepție,
pentru acele situații în care baza de calcul a participării proporționale nu poate fi
determinată, când lipsesc mijloacele de control pentru aplicarea regulii participării
proporționale, când costurile pentru calculul și controlul participării proporționale
depășesc rezultatul așteptat sau când natura și condițiile exploatării fac imposibilă
aplicarea acestei reguli251.
Datorită acestor prevederi legale, unii autori au tras concluzia că există obligația
generală a cesionarului de a exploata opera252; în dreptul nostru, deși această obligație
este prevăzută expres în art. 47, legiuitorul a preferat un alt sistem.
Legiuitorul român a adoptat, cu privire la determinarea remunerației cuvenite
autorului, o soluție de principiu foarte liberală, prevăzând în art. 43 că remunerația

251
A se vedea art. 131-4 CPI francez; A. Françon, op. cit., p. 259.
252
A se vedea H. Desbois, op. cit., nr. 492.
167
cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se stabilește prin
acordul părților, cuantumul acesteia calculându-se
- fie proporțional cu încasările provenite din utilizarea operei;
- fie în sumă fixă;
- fie în orice alt mod.
Liberalismul soluției este însă atenuat de alte dispoziții ale legii, menite să
protejeze pe autorul constrâns de nevoi materiale să-și cesioneze drepturile patrimoniale
la prețuri derizorii, să înlăture inechitățile care pot să apară în cursul exploatării operei,
să asigure, în fond, tot o participare proporțională a autorului la beneficiile obținute.
Clauza privitoare la determinarea remunerației cuvenite autorului este esențială
pentru contractele de valorificare a drepturilor patrimoniale. Lipsa clauzei dă părții
interesate dreptul de a cere nu anularea contractului, ci rezilierea acestuia (art. 41).
Autorul are, de asemenea, posibilitatea de a cere stabilirea remunerației de către organele
jurisdicționale competente. În acest caz, stabilirea remunerației se va face având în vedere
sumele plătite uzual pentru aceeași categorie de opere, destinația și durata utilizării,
precum și alte circumstanțe ale cazului [art. 43 alin. (2)].
Posibilitatea stabilirii remunerației prin acordul părților înseamnă că cesiunea
poate avea și un caracter gratuit, caz în care ne aflăm în fața unei donații, contractului de
donație urmând a i se aplica regulile speciale din această materie în privința formei253.
Legea noastră a urmat soluțiile adoptate în alte sisteme de drept, reglementând, pe
lângă acțiunea în anularea contractului, și o acțiune specială pentru revizuirea contractelor
lezionare, având unele asemănări254 cu acțiunea în resciziune pentru leziune din dreptul
comun, la îndemână însă, în reglementarea anterioară, numai a minorilor.
În actuala reglementare, leziunea este sancționată ca viciu de consimțământ, dar
nu mai este recunoscută doar minorilor, ci tuturor celor care, din cauza stării de nevoie, a
lipsei de experiență ori de cunoștințe, se obligă la o prestație disproporționată față de
aceea a cocontractantului, care, la rândul său, profită de starea în care se găsesc partenerii
lor contractuali. Spre deosebire de majori, care trebuie să dovedească starea de care a
profitat cocontractantul, minorii sunt prezumați a fi în această stare.
Este însă de observat că, în dreptul comun, leziunea are ca efect reducerea
prestației și trebuie să existe la momentul încheierii contractului, în timp ce, în dreptul de
autor, efectul este „revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a prestației”. Leziunea
poate să apară și în timpul executării contractului, atunci când se constată că există
disproporție între beneficiile cesionarului și remunerația cuvenită autorului. Astfel de
disproporții pot să se producă, de exemplu, în cazul editării unor opere care se bucură de
succes de librărie, al reprezentațiilor etc.

253
Pentru mai multe detalii asupra darurilor manuale, donațiilor deghizate și donațiilor indirecte, a se vedea
P.Y. Gautier, op. cit., p. 379 și urm.
254
În dreptul francez, acțiunea este analizată chiar ca o aplicare a acțiunii în resciziune pentru leziune: C.
Colombet, op. cit., p. 230; A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 449; P.Y. Gautier, op. cit., p. 353.
168
 Astfel, potrivit art. 43 alin. (3) din lege, în cazul unei disproporții evidente între
remunerația autorului și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale,
autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau
mărirea convenabilă a remunerației.
Soluțiile adoptate răspund nevoii de a asigura o protecție eficientă autorului.
Posibilitatea revizuirii sau măririi convenabile a remunerației prezintă interes practic
pentru autor, dar eficiența soluției este mult diminuată sau nulă atât timp cât autorul nu
are posibilitatea de a determina beneficiile obținute de către cesionar.
Chiar și în cazul în care o atare determinare ar fi posibilă, noțiunea de
„disproporție evidentă” reprezintă un criteriu destul de vag pentru ca soluția legii să-și
poată realiza scopul urmărit. Mai inspirată este, din acest punct de vedere, soluția din
legea franceză care, în art. L-131-5 CPI, prevede un anumit cuantum al prejudiciului: „În
caz de cesiune a dreptului de exploatare, atunci când autorul a suferit un prejudiciu de
mai mult de 7/12 datorat unei leziuni sau unei previziuni insuficiente (...)”. Regula pare a
fi o aplicare a prevederilor din dreptul tradițional francez privind vânzarea de imobile,
care prevedea același cuantum255.
Mai trebuie observată o deosebire: efectul unei acțiuni introduse de autor în
temeiul art. 43 alin. (3) este revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a
remunerației și nu, ca în dreptul comun, resciziunea contractului.

Forma contractelor de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor

În scopul protejării autorului, legea a impus condiția încheierii contractului de
cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în formă scrisă și a includerii în contract a unui
număr de mențiuni obligatorii, a căror lipsă poate fi invocată de către partea interesată și
este sancționată cu anulabilitatea contractului [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996].
În privința formei contractului, din Legea nr. 8/1996 prevede că „existența și
conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin
forma scrisă a acestuia. Fac excepție contractele având ca obiect opere utilizate în presă”
(art. 42). Așadar, forma scrisă a contractului de cesiune este cerută de lege ad
probationem, și nu ad validitatem.
Formalismul este accentuat de faptul că legea română cere forma scrisă a
contractului pentru toate cesiunile (și, după cum am văzut, în înțelesul legii române,
cesiunea include cesiunea propriu-zisă și concesiunea/licența). Singura excepție de la
această regulă este permisă în cazul contractelor având ca obiect opere utilizate în presă
(art. 42 teza a II-a).
În dreptul francez, forma scrisă este cerută doar în cazul celor mai importante
forme de exploatare a operelor: contractul de reprezentare, de editare și de producție
audiovizuală (art. 131-2 și 131-3 CPI), restul cesiunilor putând fi probate cu orice mijloc
de probă.

255
A se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 446.
169
 În dreptul nostru, cerința ca toate contractele de utilizare a unei opere să poată fi
dovedite numai prin înscrisuri pare excesivă, putând avea un efect contrar scopului în care
a fost edictată. O simplă „autorizare” (ca să folosim tot limbajul legii române) a autorului
ca melodia sa să fie radiodifuzată o singură dată trebuie dată în formă scrisă, la fel și cea
privind recitarea în public a unei poezii scrise. În asemenea situații, legea descurajează
utilizarea operelor în loc să o încurajeze. Fără îndoială, în cazul unor contracte mai
importante, prevederea legală este menită să-l protejeze pe autor.
Așa cum am arătat, forma scrisă este cerută ad probationem, iar nu ad validitatem.
Sancțiunea nerespectării acestei forme nu va fi, așadar, nulitatea contractului, ci
imposibilitatea dovedirii existenței și conținutului actului de cesiune printr-un alt mijloc
de probă.
În dreptul francez, soluția este aceeași; mai mult, plecându-se de la ideea că
prevederea legală este dată în favoarea autorului, se admite, în doctrină și în jurisprudență,
că numai autorul se poate prevala de lipsa formei scrise256.
În dreptul nostru nu există argumente de text în sprijinul adoptării acestui punct
de vedere. Față de textul art. 42 din Legea nr. 8/1996, care impune forma scrisă ad
probationem, fără a face nicio distincție după cum proba cade în sarcina autorului sau a
cesionarului, niciuna din părțile contractante nu va putea, în lipsa formei scrise a
contractului de cesiune, să facă dovada existenței sau conținutului acestuia prin alt mijloc
de probă. Terții interesați pot însă dovedi existența și conținutul contractului prin orice
mijloc de probă, deoarece contractul este față de ei un fapt juridic.
Forma scrisă este cerută și pentru cesiunea drepturilor patrimoniale asupra
operelor, altele decât programele pentru calculatoare, realizate în cadrul unui contract
individual de muncă. În cazul programelor pentru calculatoare, prezumția de cesiune
operează în favoarea angajatorului, de aceea, îi va reveni autorului sarcina de a dovedi
contrariul.
Necesitatea formei scrise este reafirmată în cazul contractului de reprezentare
teatrală (art. 59 din Legea nr. 8/1996), dar nu mai este amintită în cazul contractului de
editare și a contractului de închiriere. Evident, în aceste două cazuri, necesitatea formei
scrise rezultă prin aplicarea regulii comune, înscrisă în art. 42 din Legea nr. 8/1996257.
Prevederile privind forma cesiunilor drepturilor patrimoniale de autor trebuie
adaptate practicilor curente de încheiere a contractelor comerciale (prin telegrame, fax,
mijloace electronice).

IV.5.5. Desființarea contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de

autor
Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor încetează:

256
A se vedea, în acest sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 402.
257
Ibidem.
170
 (i) pentru cauzele de încetare a contractelor în conformitate cu regulile
dreptului comun, în măsura în care acestea sunt compatibile cu regulile speciale în materia
drepturilor de autor;
(ii) pentru motivele special reglementate în art. 47 din Legea română a
dreptului de autor și a drepturilor conexe;
(iii) pentru cazurile speciale reglementate de aceeași lege pentru diversele
categorii de contracte (de editare, de reprezentare teatrală sau execuție muzicală, de
adaptare etc.).
Potrivit art. 47 alin. (1) Legea nr. 8/1996, autorul poate solicita desființarea
contractului de cesiune a dreptului patrimonial când cesionarul nu îl utilizează sau îl
utilizează într-o măsură insuficientă, iar prin aceasta, interesele justificate ale
autorului sunt afectate considerabil. Autorul operei nu poate solicita desființarea
contractului de cesiune, dacă motivele de neutilizare sau utilizare insuficientă se
datorează propriei culpe, faptei unui terț, unui caz fortuit sau de forță majoră [art. 47 alin.
(2)].
Desființarea contractului nu poate fi solicitată înainte de expirarea a 2 ani de la
data cesionarii drepturilor patrimoniale asupra unei opere. Termenele sunt de 3 luni pentru
operele cedate cotidienelor și de 1 an în cazul publicațiilor periodice.
La dreptul de a cere desființarea contractului pentru motive de neutilizare sau
insuficientă utilizare a operei nu se poate renunța anticipat.
Un caz special de desființare a contractului de cesiune îl reprezintă exercitarea
de către autor a dreptului de retractare, drept moral care constă în posibilitatea
recunoscută autorului de a-și retrage opera pe care a încredințat-o anterior unui cesionar
în vederea aducerii ei la cunoștință publică. Dreptul de retractare poate fi exercitat în orice
moment care survine divulgării (de ex.: în faza de pregătire a ediției, în momentul în care
ediția a fost pregătită și scoasă pe piață etc.), motivele care stau la baza deciziei aparținând
exclusiv autorului și neputând fi supuse cenzurii instanței. Legiuitorul nostru,
recunoscând autorului dreptul de retractare, fără a-l condiționa în privința motivelor care
îl determină, a recunoscut, în același timp, cesionarilor vătămați prin exercitarea de către
autor a dreptului de retractare, dreptul de a fi despăgubiți.

IV.5.6. Desființarea contractului în cazul exercitării dreptului de retractare

Legea noastră instituie o excepție de la regula retractării, dreptul de retractare
neputând fi exercitat, potrivit art. 77 alin. (3), în cazul programelor pentru calculatoare.
În cazul operelor de artă plastică, exercitarea dreptului de retractare poate veni în
conflict atât cu principiul forței obligatorii a contractelor, cât și cu dreptul absolut și
opozabil erga omnes al proprietarului suportului operei, de aceea doctrina străină, dar și
cea românească s-a pronunțat în sensul că, „deși drepturile autorilor sunt amenajate în
interesul creatorilor, nu al colectivității, este firesc să fie primite mai favorabil acele
manifestări ale drepturilor morale care tind la conservarea și reproducerea operei, decât

171
acelea care au ca scop distrugerea ei”258. Opinia este împărtășită și de autori români, care
au arătat că, deși „autorii de opere plastice pot simți imboldul de a-și retrage sau modifica
opera, totuși ei nu-și mai pot exercita acest drept, după ce, considerând opera pe deplin
elaborată, au predat-o dobânditorului, care a acceptat-o. Soluția contrară ar constitui o
nesocotire a dreptului de proprietate pe care legea nu o autorizează”259. Sunt însă și autori
care consideră că, atunci când autorul a cedat dreptul asupra suportului operei, el nu mai
poate exercita dreptul de retractare260, dar, în dreptul nostru, a admite o atare soluție
înseamnă a adăuga la lege.
Consecința exercitării de către autor a dreptului de retractare este aceea a
desființării contractului prin actul de voință unilaterală a autorului, posibilitate care
constituie o importantă derogare de la regulile dreptului comun. Acest mod de încetare a
contractului de cesiune este la îndemâna doar a autorilor operei, iar nu și a titularilor de
drepturi de autor care au dobândit drepturi patrimoniale pe temeiul legii, a unei convenții
încheiate cu autorul sau pentru cauză de moarte.

258
H. Desbois, op. cit., p. 450.
259
D. Cosma, Dreptul autorilor de a-și retrage sau modifica opera, în SCJ nr. 1/1972, p. 113.
260
A se vedea, în acest sens, A. Françon, op. cit., p. 222.
172
 Capitolul V. Contracte speciale de cesiune a drepturilor patrimoniale de
autor și reguli speciale de interpretare

V.1. Contractul de editare

Editarea unei opere constă în reproducerea și răspândirea ei în public printr-o
fixare materială și durabilă. Editarea operelor literare și științifice este o veche
îndeletnicire261, iar inventarea tiparului a reprezentat un moment de răscruce pentru
dreptul de autor, prin consecințele pe care multiplicarea cărților le-a avut pentru
raporturile dintre autori, tipografi (editori) și consumatori. Odată cu inventarea tiparului,
„geniul uman a devenit mai fecund, cărțile noi s-au înmulțit, munca autorului și industria
de librărie au devenit mai rentabile”262.
Dreptul de autor este, incontestabil, și rezultatul luptei duse de către autorii de
opere, obligați să cedeze proprietatea și utilizarea manuscriselor lor în favoarea
tipografilor, care dețineau monopolul în domeniul lor de activitate, pentru câștigarea
dreptului de a dispune în mod exclusiv și pe o durată de timp cât mai mare de creația lor
intelectuală. Practica demonstrează că nici în zilele noastre interesele autorilor de opere
și ale editorilor nu sunt convergente și că, în general, activitatea de creație intelectuală
este, în România, remunerată necorespunzător.
Dar, chiar și după cristalizarea instituției dreptului de autor, o lungă perioadă de
timp, contractul de editare nu a avut o reglementare proprie, fiind supus regulilor dreptului
comun, regulilor aplicabile în alte materii, în particular celor din materia vânzării-
cumpărării. Opoziția la codificarea regulilor contractului de editare a venit tot din partea
editorilor, partizani declarați ai regimului de libertate a convențiilor și care considerau că
legiuitorul nu trebuie să intervină în raporturile lor cu autorii, atât timp cât autorii înșiși
nu o reclamă. De altfel, la o Conferință a Cărții, care a avut loc la Anvers, în anul 1890,
editorii au susținut că o lege asupra contractului de editare ar opri orice progres în
valorificarea creațiilor intelectuale și că legiuitorul, reglementând acest contract, nu ar
putea opri părțile contractante să deroge de la dispozițiile legii, care nu ar putea să ofere
decât un minim de protecție.
Codificarea regulilor contractului de editare este o realizare de dată relativ
recentă chiar și în dreptul francez, mai ales dacă avem în vedere importanța acestui
263

contract pentru utilizarea operelor.

261
Cuvântul „editor” avea la romani un alt înțeles decât cel pe care îl are astăzi în multe limbi, el desemnând,
la origine, pe antreprenorii de jocuri organizate pentru mulțumirea poporului, funcții pe care le dețineau
edilii curuli și edilii plebeieni. Edilii au jucat un rol important în dezvoltarea teatrului.
262
A. Breulier, apud Y. Eminescu, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, București, 1994, p. 17.
263
În țara noastră, Legea nr. 126/1923 asupra proprietății literare și artistice amintește de contractul de
editare, fără a-l reglementa, așa cum aveau să o facă legile adoptate în Italia în 1925, în Polonia, în 1926
sau în Portugalia, în 1927. La 24 iulie 1946, este adoptată Legea nr. 596 privind contractul de editare și
dreptul autorului asupra operelor literare, urmată de Decretul nr. 17/1949 privind editarea și difuzarea cărții
și de Decretul nr. 19/1951 privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile de a fi tipărite, modificat
prin Decretul nr. 428/1952 și de Decretul nr. 321/1956 privind drepturile de autor. În prezent, contractul de
editare este reglementat de dispozițiile cuprinse în art. 48-57 (10 articole numai pentru contractul de editare,
importanța sa fiind astfel recunoscută) din Legea nr. 8/1996, la care se adaugă dispozițiile de principiu
173
 Contractul de editare este cea mai frecventă modalitate de valorificare a
drepturilor patrimoniale de autor, motiv pentru care este amplu reglementat în majoritatea
sistemelor de drept. Este și motivul pentru care reglementările din această materie oferă
soluții care pot fi aplicate prin asemănare și altor contracte prin care se valorifica
drepturile patrimoniale de autor.

V.1.1. Noțiunea de contract de editare și domeniul de aplicare

Legea noastră definește contractul de editare ca fiind convenția prin care titularul
dreptului de autor cedează editorului, în schimbul unei remunerații, dreptul de a reproduce
și distribui opera (art. 48 din Legea nr. 8/1996).
În Franța, art. 132-1 CPI definește contractul de editare ca fiind contractul prin
care autorul unei opere a spiritului sau succesorii săi cedează, în condiții determinate, unei
alte persoane, numite editor, dreptul de a fabrica sau de a face să fie fabricate un număr
de exemplare ale operei, cu obligația pentru aceasta de a asigura publicarea și difuzarea
ei.
În ceea ce privește definiția dată de legiuitorul român, considerăm că acesta nu a
avut în vedere numai cazul de transmitere a dreptului de reproducere și distribuire, adică
numai cesiunea exclusivă (propriu-zisă), așa cum pare la prima vedere, ci și cazul
concesiunii/licenței exploatării operei prin reproducere și distribuire, deoarece art. 51
alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 impune, sub sancțiunea anulării, inserarea unei clauze
care să prevadă natura exclusivă sau neexclusivă a cesiunii264.
Ceea ce dă îi contractului de editare importanța de care vorbeam anterior este
tocmai domeniul său de aplicare. În limbajul comun, termenul de „editare” trimite imediat
la carte, la reproducerea operelor scrise. Domeniul de aplicare nu este însă limitat la
operele scrise și reproducerea acestora. Art. 48 nu distinge între operele scrise și celelalte,
astfel că nici interpretul nu poate să o facă265. Rezultă că orice tip de operă de creație
intelectuală, susceptibilă de reproducere poate fi editată: operele literare, grafice,
muzicale, multimedia266 etc. De asemenea, o operă poate fi editată în mai multe feluri, în

cuprinse în art. 39-47 din aceeași lege, precum și dispozițiile cu caracter general ale Codului civil privitoare
la contracte, care se aplică în completarea regulilor speciale.
264
Pentru dreptul francez, în sensul că prin contractul de editare se realizează un veritabil dezmembrământ
al dreptului patrimonial de exploatare și nu este posibil un contract de licență, „care nu ar conceda decât un
drept personal”, a se vedea A. Lucas, H.- J. Lucas, op. cit., p. 456; în sensul că, prin contractul de editare
se transmite un drept real însoțit însă de obligația editorului de a exploata opera (fără a exclude expres
posibilitatea unei concesiuni), a se vedea P.Y. Gautier, op. cit., p. 399; în sensul că încheierea unui contract
de editare nu antrenează, în majoritatea cazurilor, o cesiune sau o transmisiune parțială sau totală a
drepturilor autorului în profitul editorului, acesta din urmă fiind numai un detentor precar, a se vedea A.R.
Bertrand, op. cit., p. 362.
265
În acest sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 454.
266
A se vedea, în acest sens, A.R. Bertrand, op. cit., p. 377; C. Colombet, op. cit., p. 240, nr. 333.
174
funcție de suportul pe care este fixată: o operă muzicală poate fi editată pe hârtie (sub
formă de partitură267, apoi sub formă de discuri, casete, CD-uri268 etc.)
Tot în ceea ce privește domeniul de aplicare, dar în alt sens, trebuie să precizăm
că editarea vizează numai reproducerea stricto sensu a operei, iar nu și adaptarea. Nu
constituie un contract de editare cesiunea dreptului de traducere sau de adaptare a
operei269.
Referitor la legătura dintre contractul de editare și dreptul de traducere și de
adaptare a operei, legea conține unele prevederi speciale:
- Art. 49: „Titularul dreptului de autor poate ceda editorului și dreptul de a autoriza
traducerea și adaptarea operei”;
- Art. 50: „Cesiunea către editor a dreptului de a autoriza alte persoane să adapteze
opera sau să o folosească în orice alt mod trebuie să facă obiectul unei prevederi
contractuale exprese”.
Pentru corecta înțelegere a celor două texte legale, trebuie să reamintim că autorul
unei opere are, potrivit art. 13 lit. i) din Legea nr. 8/1996, dreptul patrimonial de a autoriza
sau interzice realizarea de opere derivate, iar potrivit art. 16, prin realizarea de opere
derivate se înțelege traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum și orice altă
transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creație intelectuală.
Această „autorizare” nu înseamnă, de fapt, decât cedarea în favoarea unei alte
persoane a dreptului autorului de a traduce sau adapta el însuși opera, adică de a crea o
operă derivată. Fiind vorba despre o cesiune, în cazul unei atare clauze, se vor aplica
dispozițiile comune din art. 39 și urm. din Legea nr. 8/1996.
În situația reglementată prin art. 13 lit. i) și art. 16 din Legea nr. 8/1996, autorul
este cel care decide – în acord cu persoana în cauză – cine este traducătorul operei sale
sau, după caz, persoana care face adaptarea operei.
Art. 49 din Legea nr. 8/1996 are în vedere ipoteza în care autorul lasă la latitudinea
editorului să decidă cine va traduce sau adapta opera. Altfel spus, autorul are, conform
art. 13 lit. i) și art. 16, dreptul de a autoriza el însuși traducerea sau adaptarea operei de
către o altă persoană, iar conform art. 49, poate ceda dreptul de a autoriza traducerea ori
adaptarea în favoarea editorului.
Tocmai datorită importanței unui asemenea contract, care permite crearea unei
opere derivate de către o persoană, a cărei alegere nu mai revine autorului operei
originare, legiuitorul a prevăzut, în art. 50, obligativitatea unei clauze exprese în acest
sens, în contractul de editare.
Legea franceză conține prevederi asemănătoare în art. 131-3 alin. (3) CPI,
impunând ca cesiunea drepturilor de adaptare audiovizuală să fie constatată printr-un

267
După apariția tehnicilor moderne de reproducere – începând cu gramofon, patefon etc. și terminând cu
computerul – acest mod de editare a unei opere muzicale a devenit caduc; înainte de inventarea și
răspândirea în masă a acestor mijloace, editarea sub formă de partitură era modul (mai bine zis singurul
mod) de a reproduce o operă muzicală.
268
A se vedea, pentru acest exemplu, P.Y. Gautier, op. cit., p. 400.
269
A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 457.
175
contract scris, pe un document distinct de contractul de editare propriu-zis, măsură
justificată în doctrina franceză prin faptul că 35% din operele audiovizuale sunt adaptări
ale operelor literare270.

V.1.2. Delimitarea contractului de editare de alte contracte

Definiția dată contractului de editare permite a se face distincție între acesta și alte
contracte prin care se valorifică drepturile patrimoniale de autor.
a) Delimitarea de cesiunea pură și simplă a dreptului de reproducere
O primă distincție trebuie să fie făcută între contractul de editare propriu-zis și
contractul de cesiune a dreptului de reproducere.
Contractul de cesiune a dreptului de reproducere nu creează, în sarcina
cesionarului, obligația de a reproduce opera271. Astfel, cesionarul dreptului de
reproducere, dobândind o facultate, și nu o obligație, este liber să publice opera sau nu și
are deplină putere de a decide care este momentul cel mai potrivit pentru a o face.
În cazul contractului de editare cesionarul are atât obligația de a reproduce opera,
cât și pe aceea de a o difuza, în termenul convenit.
b) Delimitarea de contractul de antrepriză
În cazul contractului de editare, reproducerea și distribuirea operei se face pe
cheltuiala editorului272.
Nu va constitui contract de editare convenția prin care titularul dreptului de autor
împuternicește, pe cheltuiala sa, pe un editor pentru a reproduce și, eventual, a difuza
opera [art. 48 alin. (2)]273. În acest caz, ne aflăm în prezența unui contract de antrepriză
ale cărui reguli se vor aplica în mod corespunzător.
„Editorul” nu este cesionarul unui drept patrimonial de autor și, deci, nu va avea
deschisă calea acțiunii în contrafacere; de asemenea, riscurile operațiunii vor fi suportate
de către autor, iar nu de editor274.
c) Delimitarea de contractul de asociere în participațiune
Nu constituie contract de editare, ci contract de societate în participațiune275,
convenția prin care autorul însărcinează pe un editor să reproducă și să difuzeze opera pe
cheltuiala editorului și în care s-a prevăzut angajamentul reciproc al părților de a împărți
beneficiile și pierderile în proporția convenită276. Angajamentul de a împărți beneficiile

270
Idem, p. 460.
271
Pentru același criteriu de diferențiere, a se vedea și A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 459.
272
Marcel Proust a început să-și publice căutările temporale („A la recherche du temp perdu”), la Editura
Grasset, printr-un asemenea contract.
273
Aceleași prevederi legale se regăsesc în art. 132-2 CPI, care numește contractul „a compte d’auteur”.
274
A. Lucas, H.- J. Lucas, op. cit., p. 458; C. Colombet, op. cit., p. 239; A.R. Bertrand, op. cit., p. 394.
275
Cu consecința că părțile nu sunt obligate să respecte formalismul contractului de editare, a se vedea, în
acest sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 459.
276
În dreptul francez, soluția este consacrată legislativ în art. 132-3 CPI, care numește contractul „a compte
et demi”, dar îl califică în ultimul alineat ca fiind o societate în participațiune. În dreptul nostru, o atare
calificare rezultă din interpretarea voinței părților și a conținutului contractului încheiat, indiferent de sensul
literal al termenilor folosiți de părți.
176
și pierderile constituie criteriul de delimitare între contractul de editare și contractul de
societate.
Legea noastră permite stabilirea retribuției cuvenite titularului dreptului de autor
și în mod proporțional cu încasările, dar aceasta nu schimbă natura contractului decât în
cazul în care părțile își asumă împreună și pierderile. Intenția de a forma o societate nu
reiese din simplul fapt al plății autorului proporțional cu numărul exemplarelor vândute.
d) Delimitarea de contractul de comandă
Contractul de comandă277 pur și simplu nu are ca efect direct o cesiune a
drepturilor patrimoniale de autor; în practică însă, opera care face obiectul contractului
de editare a fost realizată uneori în cadrul unui contract de comandă de aici rezultând o
întrepătrundere a celor două tipuri de contracte.
Distincția dintre cele două contracte trebuie totuși făcută. Prin contractul de
comandă beneficiarul dobândește numai proprietatea materială a suportului, drepturile de
autor rămânând, în lipsă de convenție contrară, integral în patrimoniul autorului.
Beneficiarul nu dobândește însă nici obligația de a exploata opera ca în cazul editorului;
el va trebui să plătească prețul convenit și care corespunde muncii depuse, iar nu
drepturilor de autor necedate278.

V.1.3. Caracterele juridice ale contractului de editare

Contractul de editare este un contract special, cu o fizionomie proprie. Așa cum
rezultă din cele expuse anterior, obligațiile care se nasc în sarcina părților apropie acest
contract de alte contracte civile, dar nu îl identifică cu niciunul dintre acestea. Cele două
componente ale dreptului de autor, dreptul moral și dreptul patrimonial, sunt indisolubil
unite, iar contractele civile de drept comun nu sunt în măsură să asigure, concomitent,
dreptul editorului de a valorifica opera în modalitatea convenită, iar autorului conservarea
dreptului său moral. Protecția concomitentă a celor două categorii de drepturi se
realizează însă prin contractul de editare.
Contractul de editare prezintă următoarele caractere juridice279:
a) este un contract sinalagmatic (bilateral), pentru că impune în sarcina ambelor
părți drepturi și obligații, chiar de la data încheierii lui. Editorul își asumă obligația de a
reproduce și distribui lucrarea, iar autorul, pe aceea de a pune la dispoziția editorului
opera. Pentru editor importantă este nu contraprestația titularului dreptului de autor, deși
fără aceasta, contractul de editare este lipsit de obiect, ci câștigul pe care îl va obține și
din care doar o parte va fi vărsat autorului;
b) este un contract cu titlu oneros și comutativ, pentru că ambele părți urmăresc
obținerea unui folos patrimonial, iar întinderea drepturilor și obligațiilor părților este
cunoscută de la încheierea contractului. Deși remunerația autorului pare a fi de esența

277
A se vedea infra, acest capitol, secțiunea privind contractul de comandă.
278
A se vedea A. Lucas, H.- J. Lucas, op. cit., p. 457.
279
Pentru tratarea detaliată a criteriilor de clasificare și a definirii tipurilor de contracte, a se vedea C.
Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. ALL, București, 1997, p. 14-37.
177
contractului de editare, credem că părțile pot conveni încheierea lui cu titlu gratuit280. În
cazul în care remunerația autorului se stabilește proporțional cu câștigurile realizate din
distribuirea operei, aceasta nu schimbă caracterul comutativ al contractului, pentru că
întinderea obligației editorului este, și în această situație, determinată;
c) este un contract consensual putând fi încheiat prin simplul acord de voință al
părților (solo consensu); forma scrisă nu este cerută de lege decât ad probationem; deși
presupune obligația autorului de a preda manuscrisul, nu este niciun contract real,
deoarece se încheie la realizarea acordului de voință, iar nu la predarea lucrului;
d) dacă reprezintă o cesiune exclusivă, este un contract translativ de drepturi,
pentru că autorul transmite editorului dreptul real de reproducere și distribuire a operei,
în condițiile convenite prin contract. Cesiunea neexclusivă a dreptului de reproducere și
distribuire, așa cum arătam mai sus, nu presupune transmiterea unui drept real, ci
constituirea unui drept personal cu obligațiile corelative; cesionarul neexclusiv nu va
putea introduce acțiunea în contrafacere.

V.1.4. Forma și conținutul contractului de editare

Deși legea nu conține vreo prevedere expresă în secțiunea dedicată contractului
de editare, forma scrisă a acestui tip de contract este cerută ad probationem, prin aplicarea
regulii generale prevăzute de art. 42 referitoare la forma contractului de cesiune.
Potrivit art. 51 din Legea nr. 8/1996, contractul de editare trebuie să cuprindă
clauze cu privire la:
a) durata cesiunii;
b) natura exclusivă sau neexclusivă și întinderea teritorială a cesiunii;
c) numărul maxim și minim al exemplarelor;
d) remunerația autorului;
e) numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;
f) termenul pentru apariția și distribuirea exemplarelor fiecărei ediții sau, după
caz, ale fiecărui tiraj;
g) termenul de predare a originalului operei de către autor;
h) procedura de control al numărului de exemplare produse de către editor.
Clauzele privitoare la durata cesiunii, la natura exclusivă sau neexclusivă a
cesiunii și la remunerația autorului sunt considerate esențiale, pentru că lipsa acestora dă
dreptul părții interesate de a cere anularea contractului [art. 51 alin. (2)].
Prevederile legale referitoare la durata cesiunii, la întinderea teritorială a cesiunii
și la remunerația autorului [art. 51 lit. a), b) și d)] se suprapun dispozițiilor cuprinse în
art. 41 alin. (1). Art. 51 alin. (2) pretinde, în plus, menționarea, sub sancțiunea anulării
contractului, a felului cesiunii – exclusivă sau neexclusivă – tocmai în considerarea

280
Pentru mai multe detalii asupra darurilor manuale, donațiilor deghizate și donațiilor indirecte, a se vedea
P.Y. Gautier, op. cit., p. 379 și urm.
178
consecințelor pe care cesiunea exclusivă le are asupra drepturilor autorului. În
completarea acestei dispoziții este cea cuprinsă în art. 50 din lege, care dispune că
„cesiunea către editor a dreptului de a autoriza alte persoane să adapteze opera sau să o
utilizeze în orice alt mod trebuie să facă obiectul unei prevederi contractuale exprese”.
Art. 51 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu mai cuprinde însă două dispoziții pe care
art. 41 alin. (1) le cere, sub sancțiunea anulării, la cererea părții interesate a contractului,
respectiv, menționarea drepturilor cedate și a modalităților de utilizare. Dacă în privința
menționării drepturilor cedate nu există nicio problemă, deoarece acestea rezultă chiar
din definiția contractului de editare [art. 48 alin. (1)], nu la fel se poate spune în privința
modalităților de utilizare. Se pune problema interpretării acestei omisiuni: fie în sensul că
art. 51 alin. (2) conține prevederi speciale în cazul contractului de editare, ce derogă de la
dreptul comun [art. 41 alin. (1)] și, în consecință, mențiunea privind modalitățile de
utilizare nu mai este necesară în cazul acestui contract, fie în sensul că prevederile
speciale se completează cu cele generale, caz în care este necesară și menționarea
modalităților de utilizare, sub sancțiunea nulității relative.
Considerăm conformă cu intenția legiuitorului cea de-a doua opinie, deoarece
dispoziția legală menționată are același scop, al protejării autorului operei ca și cele
speciale, neexistând nicio rațiune în a se exclude unele pe altele.
Sancțiunea neincluderii clauzelor prevăzute în art. 51 alin. (2) și 41 alin. (1) va fi
anularea contractului la cererea părții interesate, respectiv de partea a cărei protecție s-a
urmărit prin edictarea prevederii legale, adică autorul.

V.1.5. Părțile în contractul de editare

Părțile în contractul de editare sunt: autorul sau succesorul său în drepturi,
desemnați în continuare prin expresia „titulari ai dreptului de autor”, și editorul.
Activitatea de creație intelectuală fiind inerentă personalității umane, numai
persoana fizică poate avea calitatea de autor.
Autor este persoana care a creat opera, dar, în cazuri expres determinate de lege,
beneficiază de protecția acordată autorului alte persoane fizice sau juridice decât autorul.
În consecință, acestea vor putea, la rândul lor, să încheie contracte de editare a operelor
cu privire la care au devenit titulari ai dreptului de autor.
Sunt, așadar, titulari ai dreptului de autor și pot încheia contracte de editare:
- autorul operei;
- moștenitorii legali și testamentari ai autorului;
- cesionarii dreptului de reproducere și de distribuire a operei;
- unitatea angajatoare pentru operele realizate în cadrul unui contract individual
de muncă și pentru care există clauză de cesiune a drepturilor patrimoniale (art. 44);
- unitatea angajatoare pentru programele pentru calculatoare realizate de angajații
unității, dacă nu există convenție contrară (art. 74).

179
 Editorul este persoana care se obligă să reproducă și să difuzeze opera pusă la
dispoziție de către titularul dreptului de autor, în condițiile convenite prin contractul de
editare.
Editorul este un intermediar între autor și public. Întreprinderea de librărie este
aceea în care se vând diferite tipărituri, în special cărți. Întreprinderea de obiecte de artă
este aceea în care obiectele de artă sunt puse în circulație la dispoziția publicului281.

V.1.6. Capacitatea părților în contractul de editare

Capacității părților în contractul de editare îi sunt aplicabile regulile comune
oricărei cesiuni, în cele ce urmează oprindu-ne doar asupra capacității editorilor.
Editorii sunt, de regulă, persoane juridice – întreprinzători, profesioniști – care
desfășoară activități de reproducere și distribuire de opere în condițiile Legii nr. 31/1990,
Codului civil și ale legilor fiscale.
Reproducerea operei, în cazul contractului de editare, nu este, în mod necesar, o
operațiune care se execută de către editor. De regulă, acesta comandă realizarea copiilor
agenților economici specializați în activități de reproducere, dar, pentru raporturile
juridice dintre editor și reproducător, autorul este un terț.
În ce privește capacitatea titularului dreptului de autor, sunt, în totalitate valabile,
regulile arătate mai înainte în secțiunea dedicată capacității părților în contractul de
cesiune a drepturilor patrimoniale de autor.

V.1.7. Obiectul contractului de editare și obiectul prestațiilor în contractul de

editare
Trebuie să reamintim că domeniul de aplicare a contractului de editare nu se
limitează la operele literare și la „editarea” lor, cum greșit s-ar putea înțelege, avându-se
în vedere înțelesul noțiunii în limbajului comun. Contractul de editare poate avea ca
obiect opere de creație literară, științifică, lucrări muzicale, fonograme, opere
cinematografice, opere digitale etc. Editarea cuprinde, prin urmare, nu numai ediții de
librărie (deși acesta constituie domeniul predilect), ci și discurile, litografiile, benzile
sonore și, în general, orice obiect material încorporând o creație a spiritului și care este
susceptibil de reproducere282.
Obiectul contractului de editare trebuie să fie determinat și licit, iar obiectul
prestațiilor să fie determinate sau determinabile și licite283. Conform art. 51 alin. (2),
contractul de editare trebuie să cuprindă, sub sancțiunea anulării, la cererea persoanei
interesate, remunerația autorului.
Legea română a dreptului de autor și a drepturilor conexe conține dispoziții
comune privind remunerația cuvenită în temeiul unui contract de cesiune, în art. 43, reguli

281
Codul comercial adnotat, Ed. Tribuna, Craiova, 1994, p. 40.
282
C. Colombet, op. cit., p. 240.
283
Pentru dezvoltări, a se vedea supra „Obiectul cesiunii”.
180
care sunt aplicabile în cazul contractului de editare în completarea celor speciale, așa după
cum rezultă chiar din trimiterea făcută de art. 51 alin. (2).
Conform art. 43, remunerația se stabilește prin acordul părților; cuantumul
remunerației se calculează fie proporțional cu încasările provenite din utilizarea operei,
fie în sumă fixă sau în orice alt mod; când remunerația nu a fost stabilită prin contract,
autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente, potrivit legii, stabilirea
remunerației. Aceasta se va face având în vedere sumele plătite uzual pentru aceeași
categorie de opere, destinația și durata exploatării, precum și alte circumstanțe ale cazului.
Așadar, în situația în care contractul nu cuprinde clauza obligatorie cu privire la
remunerația autorului, acesta are la îndemână două acțiuni împotriva editorului:
- o acțiune în anularea contractului, în temeiul art. 51 alin. (2);
- o acțiune în stabilirea de către instanță (sau alt organ jurisdicțional, de
pildă, un tribunal arbitral, dacă părțile convin o clauză arbitrală) a remunerației, în temeiul
art. 43 alin. (2).
Conform art. 43 alin. (3), în cazul unei disproporții evidente între remunerația
autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale,
autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau
mărirea convenabilă a remunerației. Alineatul ultim al aceluiași articol prevede că autorul
nu poate să renunțe anticipat la exercițiul acestui drept.

V.1.8. Efectele contractului de editare

Efectele contractului de editare se analizează prin prisma drepturilor și obligațiilor
transmise sau asumate de părți; drepturile uneia dintre părți se constituie în obligații
pentru cealaltă parte.

V.1.9. Obligațiile cedentului (titularul drepturilor transmise)

Titularul dreptului de autor are următoarele obligații principale:
- obligația de a pune obiectul ediției la dispoziția editorului;
- obligația de garanție.
a) Obligația de a pune obiectul ediției la dispoziția editorului. În legea
franceză, art. 132-9 CPI prevede că: „Autorul trebuie să dea posibilitatea284 editorului să
fabrice și să difuzeze exemplarele operei. El trebuie să remită editorului obiectul ediției
într-o formă care să permită fabricarea normală”.
Legea română nu cuprinde o dispoziție asemănătoare, dar obligația rezultă în mod
implicit din lege, atunci când prevede inserarea în contract a unei clauze privind termenul
de predare a originalului operei către editor [art. 51 lit. g) din Legea nr. 8/1996].
În realitate, nu în toate cazurile titularul dreptului de autor poate remite editorului
exemplarul original al operei; de exemplu, în cazul operelor realizate pe calculator, chiar

284
Textul francez folosește sintagma „mettre en mesure”.
181
și exemplarul de pe un suport magnetic remis editorului constituie o copie, iar nu
originalul operei, care va rămâne, pentru totdeauna, în memoria calculatorului pe sau cu
ajutorul căruia opera a fost creată. Pe de altă parte, obligația de predare a originalului
prezintă interes doar în cazul operelor de artă plastică. În alte sisteme de drept, au fost
adoptate soluții care țin seama de aceste realități, prevăzându-se pentru titularul dreptului
de autor obligația de a remite editorului obiectul ediției într-o formă care permite
reproducerea lui normală285. Considerăm însă că, în toate cazurile, titularul dreptului de
autor va trebui să creeze condițiile necesare pentru ca editorul să fie în măsură să-și
exercite drepturile și să-și îndeplinească obligațiile rezultate din contract.
În legătură cu obligația principală a titularului dreptului de autor de a pune la
dispoziția editorului suportul operei, doctrina străină, pe baza uzanțelor în domeniu a mai
identificat și alte obligații care pot reveni cedentului, cum sunt:
- obligația conformității286 operei: în cazul operelor deja realizate, autorul nu mai
poate face modificări substanțiale după remiterea obiectului ediției;
- obligația efectuării corecturilor necesare287; nu se poate vorbi însă despre un
veritabil drept al autorului de a efectua aceste corecturi în orice condiții, posibilitatea sa
de a efectua aceste corecturi depinzând de clauzele contractului288. De altfel, doctrina nu
este unitară în această problemă, unii autori considerând că efectuarea corecturilor este
un drept pentru autorul operei, alții, că aceasta este o obligație. Noi credem că autorul are
dreptul, dar și obligația de a efectua corectura, aceasta fiind singura interpretare care
conferă autorului posibilitatea de a verifica respectarea de către editor a drepturilor sale
morale.
Obligația de predare a obiectului ediției este o obligație de a face. Refuzul de a
remite obiectul ediției, venit chiar din partea autorului, echivalează cu retractarea. Dreptul
de retractare poate fi exercitat numai de către autor, nu și de către succesorii (în sens larg)
autorului, acesta fiind un drept personal netransmisibil.
În cazul refuzului de remitere a obiectului ediției, soluția va fi diferită după cum
refuzul provine din partea autorului sau a succesorilor acestuia: în primul caz, autorul
poate fi obligat numai la plata eventualelor despăgubiri către editor. Dacă refuzul provine
din partea succesorilor autorului, editorul are, credem, alegerea între a cere executarea
silită (remiterea obiectului ediției) sau desființarea contractului cu daune interese.
Titularul dreptului de autor păstrează dreptul de proprietate asupra suportului
material. Remiterea obiectului ediției nu echivalează cu transferul proprietății asupra
acestui obiect. Acest obiect rămâne proprietatea titularului dreptului de autor, iar editorul
este obligat să înapoieze autorului obiectul ediției289, dacă nu s-a convenit altfel (art. 55

285
A se vedea art. 132-9 din Codul francez al proprietății intelectuale.
286
A se vedea, în acest sens, P.Y. Gautier, op. cit., p. 402; pentru o tratare mai detaliată, A. Lucas, H.-J.
Lucas, op. cit., p. 473.
287
A se vedea, în acest sens, A.R. Bertrand, op. cit., p. 385; A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 474; P.Y.
Gautier, op. cit., p. 403.
288
În acest sens, A. Lucas, H.- J. Lucas, op. cit., p. 475.
289
La o simplă cerere, după ce editorul nu mai are nevoie de el. A se vedea, în acest sens, A. Lucas, H.- J.
Lucas, op. cit., p. 472.
182
din Legea nr. 8/1996). Nici autorul nu poate pretinde însă că ar fi proprietarul suporturilor
materiale pe care s-au executat copiile destinate distribuirii290.
Dacă s-a stipulat expres în contract, autorul are dreptul de a da „bun de tipar”291;
într-o opinie, s-a considerat că această formulă reprezintă o aplicare a dreptului moral de
divulgare al autorului292; dacă admitem însă că dreptul moral la divulgarea operei s-a
exercitat prin încheierea contractului, refuzul autorului de a aplica mențiunea „bun de
tipar” poate fi privită ca o exercitare a dreptului de retractare.
b) Obligația de garanție. Temeiul obligației de garanție a cedentului – titular al
dreptului de autor – îl constituie, față de tăcerea legii speciale, dreptul comun293.
Titularul dreptului de autor trebuie să garanteze exercițiul drepturilor de utilizare
cedate editorului contra tulburărilor de drept, dar și contra tulburărilor de fapt, fie că
aceste tulburări provin din partea terților, fie că sunt rezultatul unei fapte proprii.
Aceasta înseamnă că cedentul trebuie să fie autorul operei pentru care s-au cedat
drepturile de reproducere și distribuire sau cel puțin titularul unor astfel de drepturi pe
care le poate, la rândul său, transmite altor persoane.
Garanția contra tulburărilor de drept presupune că opera există și nu a căzut în
domeniul public și că cedentul este titularul drepturilor transmise.
Garanția cedentului pentru faptul personal. Tulburările pot fi de drept și de
fapt.
Tulburările de drept:
- cedentul va fi răspunzător pentru cesiunile anterioare sau ulterioare făcute294,
chiar și în cazul în care cesiunea anterioară sau ulterioară privește o altă operă, dar care
nu se deosebește de prima decât prin detalii neînsemnate295;
- cedentul trebuie să se abțină de la orice acte care ar constitui obstacole în normala
utilizare a operei; aceasta nu înseamnă însă imposibilitatea scrierii unei opere pe aceeași
temă296;

290
J. Rault, Le contrat d’edititon en droit francais, Dalloz, Paris, 1927, p. 317, apud A. Lucas, H.-J. Lucas,
op. cit., p. 472.
291
A se vedea A.R. Bertrand, op. cit., p. 385; A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 475; P.Y. Gautier, op. cit., p.
403.
292
A se vedea, în acest sens, P.Y. Gautier, op. cit., p. 403, nota de subsol nr. 2, care, citând o decizie a Curții
de Apel Paris în care se vorbește despre dreptul moral în general (încălcat prin nerespectarea formalității
„bun de tipar” de către editor), o completează, arătând că este vorba despre dreptul la divulgare.
293
În dreptul francez, potrivit art. 132-8 CPI, „autorul trebuie să garanteze editorului exercițiul pașnic și, în
lipsă de convenție contrară, exclusiv a dreptului cedat. El are obligația de a pretinde respectarea acestui
drept și de a-l apăra contra oricărei încălcări”; observă că în dreptul francez, cel puțin în cazul contractului
de editare, se prezumă că cesiunea este exclusivă; pentru ideea că cesiunea neexclusivă nu este decât o
formă de licență, a se vedea A.R. Bertrand, op. cit., p. 385.
294
Bineînțeles, în cazul unei cesiuni exclusive, căci, așa cum arătam anterior – nota de subsol 139 – garanția
poate exista numai în acest caz.
295
A se vedea, în același sens, și P.Y. Gautier, op. cit., p. 405.
296
În acest sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 471; P.Y. Gautier, op. cit., p. 406.
183
 - cedentul care a transmis unui editor dreptul de reproducere și distribuire pentru
o singură ediție nu poate încheia un nou contract de editare înainte de epuizarea primei
ediții;
- de asemenea, el nu poate încorpora opera sa într-o ediție completă a operelor
sale înainte de epuizarea ediției anterioare297;
- cedentul este ținut să garanteze pe editor și contra viciilor obiectului ediției și
care fac opera improprie pentru reproducere și distribuire.
Tulburările de fapt:
- cedentul trebuie să se abțină de la orice inițiativă susceptibilă de a jena
298
utilizarea ; trebuie să evite să facă rău operei odată ce editorul a introdus-o în circuitul
economic; de exemplu, ar comite o faptă ilicită dacă ar critica-o, ar lua-o în derâdere299
etc.
Garanția pentru faptul unei terț. Garanția pentru faptul unui terț nu acoperă
decât tulburarea de drept. Așa după cum s-a remarcat, „este vorba despre acțiunile
introduse contra editorului în urma unei contrafaceri, unei violări a dreptului la intimitate
și la viață privată ori a drepturilor personalității (dreptului la imagine) sau în urma unei
inexactități a informațiilor conținute în operă”300.
Autorul nu răspunde pentru tulburarea de fapt301, ca de exemplu, o manifestație
de stradă datorată caracterului șocant al operei302.
Editorul, dobândind un drept limitat, nu se poate apăra eficient împotriva
atingerilor aduse drepturilor sale și implicit atingerilor aduse operei prin faptele terților.
De aceea, constituie o obligație a titularului dreptului de autor să apere dreptul editorului
contra oricăror încălcări. Cu alte cuvinte, titularul dreptului de autor trebuie să garanteze
pe editor împotriva contrafacerilor pe care le-ar realiza el însuși, dar și împotriva
contrafacerilor operei de către terți. Împotriva acestora din urmă poate acționa atât
editorul, cât și titularul dreptului de autor, el având interes să o facă pentru că este ținut
de obligația de garanție303.

V.1.10. Obligațiile editorului (cesionarului)

Legea română nu reglementează de o manieră sistematică obligațiile editorului
(după cum, de altfel, nu le reglementează nici pe cele ale autorului). Din analiza textului
legii deducem însă că principalele obligații ale editorului sunt304:

297
În sens contrar, a se vedea P.Y. Gautier, op. cit., p. 405.
298
A se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 471
299
A se vedea, în acest sens, P.Y. Gautier, op. cit., p. 403.
300
A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 471.
301
A se vedea, în acest sens, C. Colombet, op. cit., p. 242, făcând o analogie cu materia vânzării–cumpărării.
302
H., L.et J. Mazeaud, Leçons de droit civil, t. III, vol. 2, ed. a 7-a, Montchrestien, 1987, nr. 958 apud P.Y.
Gautier, op. cit., p. 404, nota 5 la subsol.
303
A se vedea, în acest sens, C. Colombet, op. cit., p. 242.
304
Unii autori rețin și obligația editorului de a respecta dreptul moral al autorului – a se vedea, în acest sens,
A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 495 și urm.; nu considerăm că există o obligație specială a editorului,
născută din contractul de editare, de a respecta drepturile morale ale autorului; editorului, ca și celorlalte
184
 a) obligația de a publica opera [art. 48 alin. (1) și 56 alin. (3)];
b) obligația de a exploata opera [art. 47 alin. (1), (2) și (3)];
c) obligația de plată a remunerației cuvenite titularului dreptului de autor (art. 48);
d) obligația de restituire a originalului operei (art. 55);
e) obligația de a oferi copiile pe care intenționează să le distrugă [art. 56 alin. (5)],
la acestea adăugându-se respectarea tuturor celorlalte drepturi ale cedentului.

a) Obligația de a publica opera

Publicarea operei devine, în temeiul contractului de editare, atât un drept, cât și o
obligație pentru editor.
Faptul că editorul dobândește dreptul de a reproduce și distribui opera – adică de
a o edita – este prevăzut expres în art. 48 alin. (1), conform căruia acest drept este cedat
de către titularul dreptului de autor editorului.
Reglementarea obligației editorului de a publica opera se face de o manieră
indirectă în legea română305, prin sancționarea nerespectării de către editor a termenului
de publicare a operei, spre deosebire de legea franceză, care reglementează această
obligație esențială a editorului în chiar primul articol consacrat contractului de editare:
art. 132-1 CPI.
Astfel, în art. 56 din Legea nr. 8/1996se prevede că: „(3) Dacă editorul nu publică
opera în termenul convenit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desființarea
contractului și daune pentru neexecutare. În acest caz, autorul păstrează remunerația
primită sau, după caz, poate solicita plata remunerației integrale prevăzute în contract” și
„(4) Dacă termenul pentru publicarea operei nu este prevăzut în contract, editorul este
obligat să o publice în termen de cel mult un an de la data acceptării acesteia”.
Rezultă din aceste reglementări legale că, în lipsa unei clauze contractuale care să
determine alt termen, editorul are obligația de a publica opera în termen de cel mult un an
de la data acceptării acesteia.
Publicarea înseamnă aici comunicarea, distribuirea operei către public306. Pentru
ca opera să devină accesibilă publicului, ea trebuie să fie reprodusă și distribuită. Editarea
operei presupune reproducerea și distribuirea acesteia.
Ce se înțelege prin reproducerea operei? Conform art. 14 alin. (1) Legea nr.
8/1996, prin reproducerea unei opere se înțelege realizarea uneia sau mai multor copii ale
operei, în orice formă materială, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau vizuale

subiecte de drept, îi incumbă aceeași obligație generală și negativă de a nu aduce atingere acestor drepturi
morale; se poate spune cel mult că, datorită raporturilor editor – autor, editorul trebuie să fie mai atent la
respectarea acestora.
305
Spre deosebire de legea franceză, care reglementează această obligație esențială a editorului în chiar
primul articol consacrat contractului de editare: art. 132-1 CPI.
306
A se vedea, în acest sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 475.
185
a unei opere, precum și stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace
electronice.
Reproducerea trebuie să fie făcută în condițiile de utilizare și în numărul de
exemplare convenite cu cedentul [legea noastră prevede, în art. 51 lit. c) și e), care dispun
că, în contractul de editare, trebuie să se prevadă „numărul maxim și minim de
exemplare”, precum și „numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit”].
În ceea ce privește condițiile de utilizare, editorul va trebui să respecte modurile
de utilizare prevăzute în contract, indicațiile putând viza, de exemplu: genul de ediție (de
lux, de buzunar, volum, foileton etc.), modul de distribuire, numărul de volume, formatul,
prezentarea, calitatea suportului, tirajul, prețul de vânzare307 etc. Dacă părțile nu au
convenit împreună condițiile de formă ale reproducerii (mărimea copiilor, calitatea
suportului, caracterele tipografice, mărimea acestora, culorile, coperta etc.), ele vor fi
stabilite de editor, în funcție de natura operei, a publicului căruia i se adresează opera, a
uzanței casei editoriale, a costurilor pe care le implică.
În ceea ce privește clauza numărului de exemplare, aceasta nu este de esența
contractului de editare, lipsa ei nefiind sancționată. Ambiguitatea legii și lipsa sancțiunii
pentru neprecizarea numărului de exemplare constituie o lacună generatoare de
suspiciune și litigii între editor și cedent, cu atât mai mult cu cât cedentul nu are
posibilitatea de a controla efectiv nici numărul de exemplare realizate, și nici pe acela al
exemplarelor distribuite, deși, potrivit art. 51 lit. h) din Legea nr. 8/1996, contractul
trebuie să prevadă, între altele, procedura de control al numărului de exemplare produse.
Problema determinării numărului de exemplare prezintă importanță mai ales în acele
cazuri în care remunerația se plătește proporțional din câștigurile realizate prin
distribuirea operei.
Cât privește numărul de exemplare, dacă o clauză de precizare nu a fost convenită,
ar urma să se considere că ediția cuprinde numărul de exemplare care uzează clișeul
realizat pentru reproducere. Alte criterii de determinare a numărului de exemplare pot fi:
capacitatea de desfacere a librăriilor editorului, obiceiul editorului, categoria de public
căreia i se adresează lucrarea etc. În unele sisteme de drept, s-a adoptat soluția
determinării prin lege a numărului de exemplare ce trebuie reproduse, atunci când părțile
nu l-au prevăzut în contract308, soluție pe care o considerăm ca fiind de natură a apăra mai
eficient drepturile autorilor.
Dacă prin contract nu s-a stabilit un număr de ediții pe care le poate scoate
editorul, ci doar o anumită durată limitată de utilizare, dată fiind obligația, dar și dreptul
editorului de a exploata opera, considerăm că va putea realiza câte ediții dorește fără a
avea nevoie consimțământul autorului, dar trebuind să-l anunțe pe acesta, să-l remunereze
și să-i respecte drepturile morale309.

307
A se vedea. în acest sens, citând jurisprudență pentru fiecare exemplu, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p.
476.
308
De exemplu, legea poloneză prevede că, în lipsă de clauză în contract, tirajul va fi de cel mult 2.000 de
exemplare, iar legea norvegiană limitează tirajul în această situație la 1.000 de exemplare.
309
A se vedea, în acest sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 483; P.Y. Gautier, op. cit., p. 409-410.
186
 Legea nu reglementează termenul de reproducere a operei. Editorul este obligat
să reproducă opera în termenul stabilit de părți, dar sancțiuni sunt prevăzute doar pentru
nerespectarea termenului de publicare, nu și pentru cel de realizare a copiilor. Dacă părțile
nu au stabilit niciun termen, va trebui avut în vedere cel de un an stabilit de lege pentru
publicare; cu alte cuvinte, dacă nici măcar realizarea copiilor nu s-a făcut într-un an, cu
atât mai mult opera nu va putea fi publicată și sancțiunea va fi aceeași.
Editorul este obligat să respecte integritatea operei, din acest punct de vedere el
neavând a alege decât între a publica opera în forma hotărâtă de autor și a nu accepta
publicarea acesteia. Editorul nu poate elimina fragmente din operă sub niciun cuvânt310,
dar poate semnala și cere autorului să facă acest lucru dacă, în forma hotărâtă de autor,
publicarea operei l-ar expune unor sancțiuni. În cazul în care autorul refuză să facă
modificările cerute ori să elimine din operă pasajele care o fac nepublicabilă, din cauza
riscurilor la care s-ar expune, editorului trebuie să i se recunoască dreptul de a refuza
reproducerea și distribuirea operei311. Se admite, însă, că editorul poate corecta erorile de
ortografie, punctuație, sintaxă, inexactitățile flagrante, dar nu și stilul312. Nu este permis
editorului să rectifice sau să completeze opera prin note, adnotări sau comentarii.
Ce se înțelege prin distribuirea operei? Distribuirea operei, adică distribuirea
către public a copiilor realizate, prin vânzare, închiriere, împrumut etc. [art. 14 alin. (2)]
constituie a doua etapă a procesului de publicare a creației ce face obiectul contractului
de editare; finalitatea exploatării operei fiind comunicarea sa către public, obligația
fabricării (prin reproducere) exemplarelor își găsește prelungirea naturală în distribuirea
comercială.
Distribuirea către public a operei este, de regulă, precedată de publicitate. Aceasta
constă în ansamblul de operațiuni prin care opera este promovată, este făcută cunoscută
în scopul atragerii clientelei. „Difuzarea lucrării nu este posibilă decât dacă editorul ia
toate dispozițiile necesare pentru a aduce la cunoștința publicului existența operei și a-l
incita prin aceasta însăși să o dobândească”313. Publicitatea făcută operei în scopul
promovării acesteia este o veritabilă obligație314 în sarcina editorului. Publicitatea se face,
conform uzanțelor și în funcție de natura operei și de cifra de afaceri avută în vedere, de
exemplu, prin: anunțuri în jurnalele și în cataloagele publicate de către cesionar, prin
afișe, prin distribuirea unor exemplare cu titlu gratuit sau în scop de testare a pieței etc.
Nu trebuie însă impuse în acest domeniu obligații prea riguroase în sarcina editorului,
„sacrificii pe care s-ar putea să nu le recupereze ulterior”315. Așa după cum corect s-a
remarcat, obligația publicității este una de mijloace și nu una de rezultat316.

310
Nici sub pretextul că ar fi rasiste, să le adune la sfârșitul volumului, rupând astfel continuitatea textului;
A se vedea în acet sens C.A. Paris, prima cameră, 7 iunie 1982, în Dalloz, Paris, 1983, p. 97.
311
În același sens, a se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 479, pentru ipoteza în care opera ar fi
contrară ordinii publice sau bunelor moravuri.
312
Y. Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr. 8/1996 comentată, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 161.
313
J. Rault, op. cit., p. 284, apud A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 481.
314
În același sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 481; în sens contrar, dar pentru cazul exploatării operei
ulterior publicării, A.R. Bertrand, op. cit., p. 389.
315
J. Rault, Le contrat d’edititon en droit francais, Dalloz, Paris, 1927, p. 317, apud A. Lucas, H.-J. Lucas,
op. cit.
316
A se vedea, în acest sens, A. Lucas, H -J. Lucas, op. cit., p. 482.
187
 Distribuirea operei se face de către editor în modalități adecvate genului operei,
prin: vânzare, închiriere sau împrumutul acestora.
Când contractul de editare nu prevede prețul de distribuire, se prezumă că
cedentul a consimțit ca acesta să fie stabilit de către editor. Acesta nu poate stabili însă
un preț exagerat, care ar împiedica vânzarea copiilor operei realizate în acest scop. Prețul
poate fi majorat sau scăzut, în funcție de interesele comune ale cedentului și editorului.
Editorul trebuie să publice opera în termenul convenit prin contract. Dacă
termenul pentru publicarea operei nu este prevăzut în contract, editorul este obligat să o
publice în termen de cel mult un an de la data acceptării acesteia. Dacă editorul nu publică
opera în termenul convenit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desființarea
contractului și daune pentru neexecutare. În acest caz, autorul păstrează remunerația
primită sau, după caz, poate solicită plata remunerației integrale prevăzute în contract [art.
56 alin. (3) și (4)].
Obligația de publicare a operei este o obligație de rezultat317.
Spre deosebire de legea franceză, care prevede că editorul este obligat să publice
opera „într-un termen fixat prin uzanțele profesiei”, legea română este mai riguroasă,
prevăzând – în cazul în care părțile nu au convenit altfel – un termen maxim de un an.

b) Obligația de utilizare a operei

Legea română nu reglementează această obligație în secțiunea rezervată
contractului de editare, ci o prevede în cadrul regulilor generale privind cesiunea cuprinse
în art. 47, conform căruia: „(1) Autorul poate solicita desființarea contractului de cesiune
a dreptului patrimonial în cazul în care cesionarul nu îl utilizează sau îl utilizează într-o
măsură insuficientă și dacă, prin aceasta, interesele justificate ale autorului sunt afectate
considerabil. (2) Autorul nu poate solicita desființarea contractului de cesiune, dacă
motivele de neutilizare sau de utilizare insuficientă se datorează propriei culpe, faptei
unui terț, unui caz fortuit sau de forță majoră. (3) Desființarea contractului de cesiune
(…), nu poate fi solicitată înainte de expirarea a 2 ani de la data cesionării dreptului
patrimonial asupra unei opere. În cazul operelor cedate pentru publicațiile cotidiene, acest
termen va fi de 3 luni, iar în cazul publicațiilor periodice, de un an”318.
Dacă editorul nu utilizează dreptul de reproducere și distribuire concedat sau îl
utilizează într-o măsură insuficientă și aceasta afectează considerabil interesele
cedentului, acesta poate solicita desființarea contractului de editare.
Obligația de utilizare este distinctă de obligația de publicare și subsidiară acesteia;
ea transformă contractul de editare într-un contract cu executare succesivă319.
Pe scurt, editorului îi revin următoarele obligații:

317
În acest sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 477; P.Y. Gautier, op. cit., p. 411.
318
Comparativ, legea franceză reglementează de o manieră clară și neechivocă ceea ce este tradițional în
materie de editare: art. 132-12 CPI prevede că „editorul este ținut să asigure operei o exploatare permanentă
și urmărită (suivie) și o difuzare comercială, conform uzanțelor profesiei”.
319
A se vedea, în acest sens, A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 480; în dreptul român, observația este valabilă
pentru toate contractele de cesiune.
188
 - obligația de a avea un număr suficient de exemplare, atât în stoc (pentru a-i
aproviziona pe distribuitori), cât și la vânzare, cât timp există o cerere suficientă din partea
publicului;
- obligația de a reimprima opera, în cazul în care aceasta s-a epuizat320.
În ceea ce privește reimprimarea operei, în jurisprudența franceză s-a decis că
editorul „are datoria să imprime și să aibă întotdeauna în vânzare exemplare pe care
trebuie să le exploateze și difuzeze”321, adică „el are obligația de a livra opera publicului
de o manieră regulată, atât timp cât aceasta rămâne susceptibilă de a-i place”322. În
termeni asemănători se exprimă și doctrina franceză: „Ni se pare că o soluție echilibrată
ar consta în a admite că editorul este în principiu ținut de o obligație de reeditare în caz
de epuizare, dar el se poate exonera stabilind lipsa de interes a publicului”323. Evident,
problema se pune numai dacă numărul de reeditări nu l-a depășit pe cel stabilit de părți și
nici durata de utilizare nu a expirat.
În cazul unei noi ediții, editorul este obligat să permită autorului să aducă
îmbunătățiri sau alte modificări operei, cu condiția ca aceste îmbunătățiri sau modificări
să nu mărească esențial costurile editorului și să nu schimbe caracterul operei, dacă în
contract nu se prevede altfel (art. 53).

c) Obligația de plată a remunerației

Remunerația trebuie plătită cedentului în cuantumul și în termenele convenite.
Cheltuielile reproducerii și difuzării operei sunt în sarcina editorului. În afara
remunerației în bani, autorul are dreptul la un număr de exemplare (stabilit prin contract)
cu titlu gratuit.
Contractul de editare trebuie să prevadă, sub sancțiunea anulării acestuia, la
cererea persoanei interesate, remunerația cuvenită cedentului. Legea se referă, în art. 48
și 51, numai la remunerația cuvenită autorului. „Remunerația” se cuvine însă și
succesorilor autorului atunci când aceștia devin, în condițiile legii, titulari ai dreptului de
autor și procedează, în nume personal și în calitate de titulari ai drepturilor patrimoniale
de autor, la încheierea unui contract de editare.
Remunerația se stabilește prin acordul părților, fie proporțional cu încasările
provenite din utilizarea operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod [art. 43 alin. (1) teza
a II-a Legea nr. 8/1996].
Când remunerația nu a fost stabilită prin contract, autorul are alegerea între:
- a solicita organelor jurisdicționale competente, potrivit legii, stabilirea
remunerației. Aceasta se va face având în vedere sumele plătite uzual pentru aceeași
categorie de opere, destinația și durata exploatării, precum și alte circumstanțe ale cazului
[art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996];

320
În acest sens, A.R. Bertrand, op. cit., p. 388.
321
C.A. Paris, 7 noiembrie 1951, apud P.Y. Gautier, op. cit., p. 409.
322
Tribunalul de Mare Instanță Paris, 10 noiembrie 1983, în Dalloz nr. 315/1985.
323
A. Lucas, H.- J. Lucas, op. cit., p. 483; în același sens. și P.Y. Gautier, op. cit., p. 410.
189
 - a cere instanței anularea contractului de editare [art. 51 alin. (2), cu referire la
alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996].
În cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile
celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor
jurisdicționale competente, revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a
remunerației, la acest drept autorul neputând renunța anticipat [art. 43 alin. (3) și (4) din
Legea nr. 8/1996].
În cazul distrugerii operei datorită forței majore, autorul este îndreptățit la o
remunerație care îi va fi plătită numai dacă opera s-a publicat. Dacă o ediție pregătită este
distrusă total, datorită forței majore, înainte de a fi pusă în circulație, editorul este
îndreptățit să pregătească o ediție nouă, iar autorul va avea drept de remunerație numai
pentru una dintre aceste ediții. Dacă o ediție pregătită este distrusă parțial datorită forței
majore, înainte de a fi pusă în circulație, editorul este îndreptățit să reproducă, fără plata
remunerației către autor, copiile necesare pentru înlocuirea celor distruse. [art. 57 alin.
(1), (2) și (3) din Legea nr. 8/1996].

d) Obligația de restituire a originalului operei

Conform art. 55 din Legea nr. 8/1996, editorul este obligat să înapoieze autorului
originalul operei, originalele operelor de artă, ilustrațiile și orice alte documente primite
pentru publicare, dacă nu s-a convenit altfel prin contract.

e) Obligația de a oferi copiile rămase în stoc

Editorul este, de asemenea, obligat ca, pentru copiile operei rămase în stoc după
o perioadă de 2 ani de la data publicării și pe care intenționează să le distrugă, să facă mai
întâi o ofertă de vânzare către autor, la prețul pe care l-ar fi obținut prin vânzarea pentru
distrugere [art. 56 alin. (5) din Legea nr. 8/1996].

V.1.11. Transmisiunea contractului de editare

Contractul de editare este calificat ca fiind un contract intuitu personae324. Dacă
în ceea ce îl privește pe autor lucrurile sunt discutabile325, în schimb, se consideră că
persoana editorului a putut avea un rol determinant pentru autorul care i-a încredințat
opera pentru a o publica; autorul tratează cu un editor în virtutea calităților pe care acesta
le are și a relațiilor de încredere stabilite. La rândul său, editorul a dobândit nu doar dreptul

324
A se vedea. în acest sens, primul autor care a exprimat această opinie, H. Desbois, op. cit., nr. 589.
325
A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 498: opera reflectă fără îndoială personalitatea autorului, dar aceasta
nu este de ajuns pentru stabilirea caracterului inuitu personae al contractului (după cum arată și P.Y. Gautier,
op. cit., p. 475, nr. 258); chiar în cazul operelor viitoare, când este evident că rolul principal în alegerea
făcută de editor este jucat de personalitatea autorului, contractul de comandă este cel care are caracter intuitu
persoane.
190
de a administra și exploata opera cedentului, ci și obligația de a proteja arta acestuia, de
a respecta drepturile morale ale autorului326.
Acestea sunt motivele care conferă contractului de editare caracter intuitu
personae și pentru care editorul nu poate ceda contractul de editare decât cu
consimțământul autorului, iar soluția este consacrată expres în Legea română a dreptului
de autor, în art. 54, care dispune că „editorul va putea ceda contractul de editare numai cu
consimțământul autorului”.
Deși legea nu prevede pentru cesiunea contractului de editare modalitatea în care
autorul trebuie să-și dea consimțământul, considerăm că acesta trebuie să fie dat în formă
scrisă, soluție propusă și în doctrina franceză327. Această cerință, a formei scrise a
consimțământului la cesiunea contractului, este formulată în mod expres în Legea nr.
8/1996 pentru cesiunea contractului de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală [art.
59 alin. (4)] și credem că trebuie aplicată prin analogie și contractului de editare.
Legea noastră, spre deosebire de legea franceză328, nu face distincție după cum
cesiunea contractului de editare intervine independent de cesiunea fondului de comerț al
editorului sau împreună cu fondul de comerț. Această ipoteză a fost, totuși, avută în
vedere pentru contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală, a cărui cesiune
nu trebuie autorizată dacă intervine ca urmare a cesiunii concomitente, totale sau parțiale,
a activității de întreprinzător de spectacole [art. 59 alin. (4)].
Observăm faptul că regula prevăzută în art. 54, potrivit căreia editorul va putea
ceda contractul de editare numai cu consimțământul autorului, derogă de la regula
generală [dedusă din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 39 alin. (6)] conform
căreia consimțământul autorului nu este necesar în cazul în care cesionarul exclusiv
dorește să-și cedeze dreptul unei terțe persoane.
Așadar, indiferent că este vorba despre un cesionar exclusiv sau neexclusiv, pentru
ca acesta să poată ceda, la rândul său, contractul de editare, este necesar consimțământul
autorului.

V.1.12. Încetarea contractului de editare

Contractul de editare încetează atât în condițiile dreptului comun, dar și pentru
unele cazuri specifice. Astfel, contractul de editare poate înceta:
- prin exercitarea de către autorul cedent a dreptului de retractare [art. 10 lit. e) din
Legea nr. 8/1996]329;
- pentru neutilizare sau insuficienta utilizare a dreptului cedat, dacă interesele
cesionarului sunt afectate considerabil (art. 47)330;

326
C.A. Paris, 7 martie 1951, apud C. Colombet, op. cit., p. 251; A.R. Bertrand, op. cit., p. 393, nota 1 la
subsol.
327
C. Colombet, op. cit., p. 251; A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 498; În același sens sunt și dispozițiile
art. 132-19 CPI francez pentru cesiunea contractului de reprezentare.
328
Art. 132-16 CPI, alin. (2).
329
Pentru dezvoltări, a se vedea supra, „Dreptul de retractare” și „Încetarea contractului de cesiune”.
330
Pentru dezvoltări, a se vedea supra „Încetarea contractului de cesiune”.
191
 - prin consimțământul părților;
- prin expirarea duratei stabilite [art. 56 alin. (1)];
- după epuizarea ultimei ediții convenite [art. 56 alin. (2)];
- prin nepublicarea operei în termenul convenit [art. 56 alin. (3)];
- prin pierderea operei originare.
Expirarea duratei pentru care a fost încheiat și consimțământul părților sunt
modalități de încetare comune și nu ridică probleme deosebite. Dacă la momentul
expirării contractului editorul mai are cărți în stoc, considerăm că el are dreptul să le pună
în circulație într-un termen rezonabil și la același preț ca exemplarele deja vândute331.
Încetarea contractului ca urmare a epuizării ultimei ediții convenite constituie în
fapt executarea în întregime a obligațiilor asumate de părți și ar trebui să constituie modul
comun de încetare a contractului de editare. Ediția sau tirajul se consideră epuizate când
numărul de exemplare nevândute este mai mic de 5% din numărul total de exemplare și,
în orice caz, dacă este mai mic de 100 de exemplare [art. 56 alin. (2) din Legea nr. 8/1996].
Nepublicarea operei în termenul convenit dă autorului dreptul de a solicita, în
condițiile dreptului comun, desființarea contractului și daune pentru neexecutare. Autorul
are, în acest caz, dreptul să păstreze remunerația primită, dar poate solicita și plata
remunerației integrale convenite [art. 56 alin. (3) din Legea nr. 8/1996].
Dacă termenul de publicare nu a fost prevăzut în contract, editorul este obligat să
o publice în termen de un an de la data acceptării acesteia. Dacă editorul intenționează să
distrugă copiile realizate și rămase în stoc, după o perioadă de doi ani de la data publicării,
iar în contract nu se prevede o altă perioadă, acesta este obligat să le ofere mai întâi
autorului la prețul pe care l-ar fi obținut din vânzarea pentru distrugere.
Remarcăm aici că nepublicarea operei în termenul convenit echivalează cu
„neutilizarea” dreptului cedat la care se referă art. 47 din din Legea nr. 8/1996 și că, în
acest din urmă caz, desființarea contractului nu poate fi solicitată înainte de expirarea a
doi ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra operei
Pierderea originalului operei se poate datora culpei uneia din părți, cazului
fortuit sau forței majore [art. 47 alin. (2), modificat]. Prin aplicare, în completare, a
regulilor dreptului comun, atunci când pierderea este rezultatul culpei uneia din părți,
cealaltă parte are dreptul la daune-interese. Când pierderea se datorează cazului fortuit
sau forței majore, contractul este desființat fără a se datora daune.
În cazul decesului autorului înainte de terminarea operei, contractul de editare
este rezolvit numai pentru partea de operă neterminată332; în acest caz, editorul ar avea
însă dreptul de a publica partea din operă ce i-a fost predată de către autor, numai dacă,
din împrejurările cauzei, ar rezulta că autorul și-a manifestat neechivoc dorința în acest
sens. Dacă partea de operă a fost predată numai din considerente tehnice (pregătirea

331
Legea franceză conține prevederi exprese, în acest sens, a se vedea art. 132-11 CPI.
332
C. Colombet, op. cit., p. 244-245.
192
ediției), nu se poate considera că autorul și-a exercitat dreptul de divulgare în privința
părții de operă predată cesionarului.

V.2. Interpretarea contractelor de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor

Nu există o prevedere legală expresă care să stabilească reguli de interpretare a
contractelor de cesiune, dar Legea dreptului de autor și a drepturilor conexe conține
dispoziții pe baza cărora astfel de reguli pot fi formulate. Astfel, art. 39 alin. (7) din Legea
nr. 8/1996, prevede că „cesiunea unuia dintre drepturile patrimoniale ale titularului
dreptului de autor nu are niciun efect asupra celorlalte drepturi ale sale, dacă nu s-a
convenit altfel”.
Regula, general admisă de doctrină, a interpretării restrictive a prevederilor
contractuale presupune că tot ceea ce nu s-a cedat expres se prezumă păstrat de cedent.
Această regulă cunoaște o singură excepție (prevăzută în art. 40): în cazul cesiunii
dreptului la reproducere a unei opere, când se prezumă că a fost cedat și dreptul la
distribuire a copiilor realizate (nu însă și a dreptului de import), dacă nu se prevede altfel
prin contract.
În baza criteriului limitat al cesiunii, termenii echivoci vor fi interpretați tot în
favoarea autorului, prezumându-se că acesta a înțeles să păstreze pentru sine acele
drepturi pe care nu le-a cedat expres și neechivoc cesionarului. Această regulă este în sens
contrar celei din art. 1269 C.civ., conform căruia, dacă, după aplicarea celorlalte reguli de
interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se
obligă. Faptul că este acceptată această regulă de interpretare nu exclude însă folosirea în
subsidiar333 a regulilor comune de interpretare, în măsura în care acestea nu sunt contrare
spiritului legii speciale.
Prezumându-se rezervarea drepturilor necedate în mod expres, va reveni
cesionarului sarcina de a proba cesiunea drepturilor în limitele invocate de el.
Părțile au însă libertatea de a da o interpretare comună clauzelor echivoce, aceasta
constituind o operațiune juridică cu putere obligatorie atât pentru instanță, cât și pentru
părți, care nu ar mai putea reveni asupra semnificației acceptate decât dacă actul de
interpretare ar fi invalidat de o cauză de nulitate.
De asemenea, în aplicarea regulii interpretării restrictive, cesiunea unui drept de
reproducere vizează numai:
- modurile de utilizare334 prevăzute expres în contract; de exemplu, cesiunea
dreptului de reproducere a unui roman într-un cotidian nu înseamnă că cesionarul are și
posibilitatea publicării în volum;
- durata prevăzută în contract;
- teritoriul vizat în contract.

333
A se vedea, în acest sens, P.Y. Gautier, op. cit., p. 383.
334
A se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 426.
193
 Chiar și atunci când părțile au convenit o cesiune totală a dreptului de reproducere
și distribuire, aceasta trebuie interpretată restrictiv, în sensul că utilizarea operei poate fi
făcută numai prin mijloacele existente la data contractului. Pentru mijloacele de
reproducere inventate ulterior, editorul trebuie să obțină autorizarea titularului dreptului
de autor, neputându-se prezuma acordul lui și pentru reproducerea prin aceste noi
mijloace.
În lipsa unei convenții contrare, titularul dreptului de autor asupra unei opere
apărută într-o publicație periodică păstrează dreptul de a o utiliza sub orice formă, cu
condiția să nu prejudicieze publicația în care a apărut opera. Dacă opera nu a fost
publicată în termen de o lună de la data acceptării, în cazul unui cotidian, sau de 6 luni,
în cazul altor publicații, titularul dreptului de autor poate dispune liber de opera sa (art.
45).

194
 Capitolul VI. Semnele distinctive ale activității de comerț - Introducere și
delimitare

Este dificil a spune cu precizie când au apărut mărcile sau care sunt primele semne
cu funcție de marcă. Dacă unii autori consideră drept mărci semnele aplicate pe vasele de
ceramică greco-romane, alți autori sunt de părere că nu se poate pune semnul egalității
între aceste inscripții și mărci, de vreme ce din lucrările jurisconsulților romani lipsesc
mențiuni referitoare la semnele distinctive de comerț (mărcile de astăzi)335. Există și
autori336 care consideră că, dimpotrivă, existența semnelor cu funcție de marcă este
incontestabilă încă din Antichitate, când proprietarii de animale își marcau
necuvântătoarele cu semne spre a le distinge de ale altora. În acest sens, se mai spune că
tot o marcă a fost și semnul în formă de stea cu care zeița asiro-babiloniană a dragostei, a
războiului și a fertilității, Ishtar, își însemna în frunte animalele pentru a le recunoaște în
mâna oricui s-ar afla pe nedrept. Iar dacă așa stau lucrurile, se poate spune că marca a
servit la începuturi pentru prevenirea furturilor, identificarea hoților și recuperarea
bunurilor, dar nu în ultimul rând, pentru identificarea adevăratului proprietar.
Dacă în Antichitate existența mărcilor este pusă sub semnul întrebării, prezența
lor în Evul Mediu este unanim recunoscută. Dezvoltarea incontestabilă a mărcilor în
această perioadă a fost legată de activitatea de fabrică și de comerț realizată de corporații
și bresle, când semnele grafice se aplicau pe numeroase produse, fie ele fabricate sau
rămase la stadiul de materie primă, scopul marcării acestora fiind indicarea originii, a
provenienței lor. Tot în Evul Mediu, emblemele cu funcție ornamentală ale editorilor s-
au transformat și ele în semne distinctive de comerț.
Prin urmare, corporațiile au fost cele care, reglementând riguros exercitarea
profesiilor, au făcut din marcă instituția cu funcțiile care s-au transmis până în zilele
noastre. Statutele din Padova din 1236 ori cele din Monza din 1331 prevedeau obligația
de marcare a produselor, iar registrele de comerț de la Danzing și Frankfurt, din
Amsterdam și Anvers, din Genova și Veneția cuprindeau mențiuni despre mărcile de
comerț. Evul Mediu este, așadar, epoca în care, alături de mărcile de fabrică folosite
pentru produsele corporațiilor, au apărut și mărcile de comerț ale distribuitorilor de
produse. Tot Evul Mediu, datorită înfloririi breslelor de meșteșugari, este perioada în care
apar cele două categorii de mărci (astăzi clasificate, după titulari, în): mărcile
individuale, aplicate pe obiectele produse de un meșteșugar și care permiteau, în cadrul
corporației, individualizarea produselor sale și mărcile corporative (colective), folosite
de corporație, care în afară de funcția de indicare a originii, aveau și funcția de certificare
a calității produsului.
Regimul juridic al mărcilor începe să se cristalizeze odată cu înscrierea în statutele
breslelor de meșteșugari a obligativității folosirii mărcilor individuale și a celor
corporative, dar și odată cu „autorizarea” folosirii mărcilor prin privilegiu regal. Aceste

335
Paul Roubier, Le droit de la propriété industrielle, 1952,
336
„Originea mărcilor se confundă cu semnele de proprietate și cu semnele folosite de păstori pentru a-și
marca turmele. Trecerea de la semnele de proprietate la cele figurative se pare că o constituie semnele de
pe vasele egiptene.” Ioan Macovei, Protecţia creaţiei industriale, Iași, editura,1984, p. 193.
195
reguli au permis un mai bun control al contrafacerilor și asigurarea, într-o oarecare
măsură, a protecției clientelei împotriva falsurilor grosiere. În acest context a apărut și
regula conform căreia o marcă imprimată de un meșteșugar pe produsele sale nu poate fi
însușită sau uzurpată de o altă persoană, iar acela care a folosit primul un semn trebuie să
fie menținut în posesia lui pentru că așa cere utilitatea publică. Nu mai puțin importante
în istoria mărcilor sunt actele regale privitoare la semnele distinctive de comerț: printr-o
ordonanță a regelui Francisc I din 1534 s-a stabilit că mărcile trebuie să fie diferite unele
de altele, iar printr-un edict al lui Carol Quintul din 16 mai 1544, falsificatorul mărcii
unui terț se pedepsea cu tăierea mâinii. Mai târziu, pedeapsa a fost înlocuită cu amenda,
iar în caz de recidivă cu munca la galere. Dar neajunsul reglementărilor, atâtea câte au
fost până la Revoluția Franceză, l-a constituit lipsa vocației generale a mărcilor: căci
mărcile s-au dezvoltat în contextul apariției și viețuirii breslelor de meșteșugari, iar
aplicarea lor a fost limitată la produsele fabricate și comercializate de corporații sau
corpuri de meserii determinate.
La 4 august 1789, Revoluția Franceză a adus cu ea abolirea privilegiilor,
desființarea corporațiilor și proclamarea libertății comerțului și industriei. Contrar
așteptărilor, aceste măsuri revoluționare nu au produs decât haos și concurență sălbatică,
motiv pentru care, după 14 ani de la Revoluția Franceză, nevoia de a reglementa
concurența a determinat în Franța anului 1803 adoptarea unei legi care a revigorat marca
și a plasat-o sub un regim juridic uniform. Această lege a instituit, în esență, următoarele
reguli: obligativitatea constituirii depozitului de marcă; principiul aplicabilității generale
a mărcii, indiferent de natura industriei; pedepsirea contrafacerii mărcilor individuale
similar cu falsul în acte private; dreptul titularului mărcii de a recurge la o acțiune în
daune (dispoziție care a fost preluată și în Codul penal francez din 1810).
Severitatea noilor reglementări, prin care s-a urmărit intimidarea fraudei și a
concurenței neloiale, a avut efectul contrar de încurajare a acestora, astfel că legea din
1803 a fost amendată în 1824 și fapta de uzurpare a numelui de fabricant sau de localitate
a fost considerată simplu delict contravențional. Această modificare a regimului
sancționator a făcut represiunea posibilă și eficace.337
A doua jumătate a secolului al XIX-lea, caracterizat prin liberalism economic, a
dat naștere în mai multe țări din Europa unui curent caracterizat de încurajarea protecției
mărcilor prin instituirea unor reglementări specifice. În acest context, la 23 iunie 1857 a
fost adoptată în Franța o nouă lege a mărcilor, din acest moment fiind considerat că
„dreptul mărcilor face parte din condițiile generale ale vieții economice.”338 Momentul a
fost precedat de un altul, nu mai puțin important pentru comerț, și anume lansarea în
publicitate la data de 1 iulie 1836 a cotidianului francez „La Presse”. Ceea ce a adus nou
cotidianul francez, într-o perioadă de criză gravă a presei scrise franceze, a fost prețul
scăzut al abonamentulului (fixat la 40 de franci, respectiv jumătate din tariful practicat de
alte ziare) și faptul că o parte semnificativă a veniturilor publicației se realiza din vânzarea
de publicitate (în trei sferturi din paginile ziarului). Iscusita strategie de marketing a
ziarului francez a avut drept efect nu doar creșterea vânzărilor publicației aflate în criză

337
Andre Bertrand, Marques et brevets, dessins et models, Delmas, 1995, p. 291. Orașul ?
338
A. Françon, Cours de propriété litteraire, artistique et industrielle, 1996/1997, p. 98.
196
(în condițiile în care anterior scăderii, prețul abonamentului de 80 de franci echivala cu
salariul mediu al unui muncitor parizian!339), ci și dezvoltarea domeniului publicitar și
„explozia” semnelor distinctive de comerț, ca instrumente ale publicității.
Revenind la evoluția cadrului normativ francez, legea franceză din 1857 a instituit
principiul potrivit căruia dreptul la marcă se năștea din prima folosință, înregistrarea
acesteia fiind doar o condiție pentru opozabilitatea față de terți. Chiar neînregistrată,
marca era protejată ca orice proprietate, potrivit aceleiași legi, iar în afară de prima
folosință, dreptul asupra mărcii se năștea și prin înregistrarea la grefa tribunalului de
comerț sau a tribunalului de mare instanță de la domiciliul deponentului. Depozitul
conferea protecție timp de 15 ani și putea fi reînnoit.
Exceptând Statele Unite, unde o lege a mărcilor a fost adoptată în 1845, în
majoritatea țărilor au fost adoptate legi în acest domeniu doar în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Legea franceză a fost sursă de inspirație pentru legile adoptate în
Belgia, Olanda, Elveția, Spania și Italia, în Anglia și Germania legile adoptate fiind relativ
diferite.

VI.1. Semnele distinctive în general

Semnele activității de comerț identifică fie comerciantul fie produsele sau
serviciile acestora și beneficiază de protecție pentru a preveni producerea de confuzii
păgubitoare atât comercianților cât și consumatorilor.
Dintre semnele distinctive ale activității de comerț doar mărcile și indicațiile
geografice sunt protejate ca drepturi de proprietate intelectuală, numele comercial, firma
și emblema fiind reglementate prin legea registrului comerțului, legea societăților
comerciale și prin normele privind modul de ținere a registrelor comerțului și de efectuare
a înregistrărilor emise de Ministerul Justiției și Camera de Comerț și Industrie a
României.

VI.1.1. Firma, numele comercial sau denumirea

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 „firma este numele sau, după caz,
denumirea sub care acesta [comerciantul – n.n.] își exercită comerțul și sub care se
semnează”.
Atât Legea nr. 26/1990 cât și Legea nr. 31/1990 privind societăților comerciale
stabilesc care sunt denumirile pe care trebuie să le aibă diferite tipuri de comercianți340.
În reglementarea Legii nr. 26/1990, firma se compune din numele comerciantului,
persoană fizică, scris în întregime, sau din numele și inițiala prenumelui acestuia (art. 31
alin. 1). Firma (numele comercial) al societății comerciale constă dintr-o denumire
proprie (art. 32-37), cu unele particularități:

339
Sonia Cristina Stan, „O idee publicitară: romanul foileton”, accesibil la: http://www.zf.ro/ziarul-de-
duminica/o-idee-publicitara-romanul-foileton-2885007/
340
Aura CÂMPEANU, „Protecţia numelor comerciale (firme) și embleme”, în Revista Română de Dreptul
Proprietăţii Intelectuale, nr. 3/2006, pp. 171-172.
197
 ➢ firma unei societăți în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puțin
unul dintre asociați, urmat de mențiunea privind forma juridică a societății,
scrisă în întregime („societate în nume colectiv”);
➢ firma unei societăți în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel
puțin unuia dintre asociații comanditați, urmat de mențiunea „societate în
comandită”, scrisă în întregime;
➢ firma unei societăți pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni se compune
dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți,
urmată de mențiunea scrisă în întregime „societate pe acțiuni” sau „S.A.”
ori, după caz, „societate în comandită pe acțiuni”;
➢ firma unei societăți cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire
proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociați,
urmată de mențiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere
limitată” sau „S.R.L.”;
➢ firma sucursalei din România a unei societăți străine va trebui să cuprindă
și mențiunea sediului principal din străinătate.
Pentru a fi înregistrată firma trebuie să fie disponibilă, distinctivă și licită341.
➢ Firma este disponibilă, adică susceptibilă de a fi apropriată de un
comerciant, atunci când nu aparține altui comerciant, prin înregistrarea ei
anterioară în registrul comerțului aceeași arie teritorială de activitate.
Verificarea disponibilității se face de către oficiul registrului comerțului,
înainte de întocmirea actelor constitutive sau oricând se aduc modificări
actelor constitutive care conduc sau implică schimbarea firmei anterior
înregistrată342.
➢ Firma este distinctivă atunci când constă dintr-o denumire care nu este
necesară, generică sau uzuală, și nici nu este identică sau similară cu alte
firme înregistrate anterior în registrul comerțului, pentru aceeași arie
teritorială de activitate. Potrivit art. 38 alin. (1) din Legea 26, orice firmă
nouă trebuie să se deosebească de cele existente. Când o firmă nouă este
asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o mențiune care să o
deosebească de aceasta fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie
prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod.
➢ Condiția ca firma să fie licită, înseamnă, în virtutea principiilor generale,
că nu se poate înregistra o firmă care ar încălca o dispoziție imperativă a
legii privind ordinea publică sau bunele moravuri și, în general, limitele
concurenței loiale.

Există dezbateri în doctrină față de modul de apropriere a firmei, aceasta (sub

denumirea, neîncetățenită în legislația noastră, de nume comercial) fiind considerată de
Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale343 ca fiind obiect valabil a

341
Vezi Aura CÂMPEANU, „Protecţia numelor comerciale (firme) și embleme”, în Revista Română de
Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 3/2006, pp. 172-173.
342
Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, Dreptul proprietăţii intelectuale. Dreptul
proprietăţii industriale. Mărcile și indicaţiile geografice, All Beck (București – 2003), p. 7.
343
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883, revizuită la Stockholm
la 14 iulie 1967 și ratificată de România prin Decretul 1177/1968.
198
protecției prin drepturi de proprietate industrială344, chiar fără îndeplinirea vreunei
formalități:
„numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii, fără obligația de
depunere sau înregistrare, indiferent dacă el face parte sau nu dintr-o
marcă de fabrică sau de comerț”345.
Față de acestea, numeroși autori346 au considerat că firma este protejată încă de la
începutul folosirii sale, fără vreo înregistrare prealabilă, înregistrarea de la Registrul
Comerțului privind înmatricularea comerciantului neavând efect constitutiv de drepturi
în ceea ce privește firma.

VI.1.2. Emblema
Emblema este un semn opțional, fiind „semnul sau denumirea care deosebește un
comerciant de un altul de același gen”347 în timp ce firma este un semn obligatoriu pentru
toți comercianții.
Firma nu poate conține mențiuni care să inducă în eroare cu privire la natura sau
întinderea comerțului sau societății comerciantului, nu trebuie să producă confuzie cu alte
firme înregistrate, nu poate conține o denumire utilizată de comercianții din sectorul
public.
Drepturile asupra firmei și emblemei se apără de obicei prin acțiunea în
concurență neloială însă există și alte mijloace de apărarea a drepturilor exclusive privind
firmele sau emblemele. Astfel considerăm că titularul unui nume comercial sau embleme
are deschisă calea opoziției la înregistrarea unei mărci sau chiar cea a anulării înregistrării
unei mărci. Deși nu puține au fost instanțele care au interpretat acest mod de apărare a
drepturilor asupra firmei sau emblemei ca fiind o varietate a relei-credințe, suntem în
asentimentul autorilor348 care au susținut că o astfel de interpretare nu este corectă,
încălcarea unui drept de proprietate preexistent, inclusiv firmă sau emblemă, trebuie
încadrat în motivul de anulare prevăzut de art. 48 alin. 1 lit. e) – „înregistrarea mărcii
aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicație geografică

344
Art.1 alin. (2) din Convenţia de la Paris - „protecţia proprietăţii industriale are ca obiect […] numele
comercial [..]”.
345
Art. 8 al Convenţiei de la Paris.
346
Aura CÂMPEANU, „Protecţia numelor comerciale (firme) și embleme”, în Revista Română de Dreptul
Proprietăţii Intelectuale, nr. 3/2006; Ligia DĂNILĂ, „Consideraţii despre numele comercial”, în Revista
Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 3/2007; Ligia DĂNILĂ, „Numele comercial și abuzul de
drept”, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 2/2008; Dana Simona ARJOCA,
„Consideraţii privind corelaţia dintre firmă - element incorporal al fondului de comerţ și drepturile de
proprietate intelectuală”, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 4/2008; Anastasia
NICOLA, „Conflict și interferenţă între marcă și numele comercial”, în Revista Română de Dreptul
Proprietăţii Intelectuale, nr. 4/2008.
347
Art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990.
348
Ligia DĂNILĂ, „Consideraţii despre numele comercial”, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii
Intelectuale, nr. 3/2007; Ligia DĂNILĂ, „Numele comercial și abuzul de drept”, în Revista Română de
Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 2/2008; Dana Simona ARJOCA, „Consideraţii privind corelaţia dintre
firmă - element incorporal al fondului de comerţ și drepturile de proprietate intelectuală”, în Revista
Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 4/2008; Anastasia NICOLA, „Conflict și interferenţă între
marcă și numele comercial”, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 4/2008.
199
protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate
industrială protejat ori cu privire la un drept de autor”.

VI.2. Sisteme de protecție a semnelor distinctive

Mișcările de contestare a mărcilor, întâlnite în principal în țările aflate în curs de
dezvoltare și care militează împotriva protecției semnelor distinctive ale activității de
comerț susțin că marca ar fi „ciuperca otrăvită a societății de consum”, reproșându-se
mărcilor că adesea creează false nevoi și că îndeamnă la achiziționarea de bunuri inutile
sau nepotrivite cu nevoile reale.
Marca, se susține de criticii acesteia, denaturează concurența și asigură un avantaj
nejustificat pentru produsele marcate în raport cu cele nemarcate, cu cele identificate prin
mărci puțin sau deloc cunoscute. Marca, susțin în continuare criticii, favorizează de
asemenea, abuzul de poziție dominantă, influențează distribuția, permițând stabilirea unei
aparențe de exclusivitate, oferă consumatorilor informații insuficiente asupra calității și
originii produselor și serviciilor oferite. Se susține chiar că marca ar fi, pentru țările
industrializate, un mijloc de aservire economică a țărilor în curs de dezvoltare.
Reproșurile formulate – unele chiar într-un veritabil pamflet publicat la o
conferință a Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – constituie, în bună măsură,
un catalog al abuzurilor, consecință a unei folosiri necorespunzătoare a mărcii și a
excesului de publicitate în societățile de consum.
Susținătorii mărcilor răspund la critici cu următoarele argumente: acuzația de
inutilitate a mărcii este greșită pentru că prin marcă, titularul își „semnează” și
promovează produsele; consumatorii pot deopotrivă găsi ceea ce caută și evita ceea ce nu
vor, iar această „semnătură” profită societății pentru că determină pe titularul mărcii să
fie atent în permanență la produsele pe care le oferă și la omogenitatea produselor sale;
folosirea mărcii nu este obligatorie și nu poate, în nici un caz, afecta libera concurență
între întreprinderi sau dreptul de alegere al consumatorilor; consumatorii sunt protejați
contra fraudelor prin măsuri legislative într-un mediu de libertate favorabil dezvoltării
industriei și comerțului.
Cine au dreptate – contestatorii sau apărătorii mărcilor – este dificil de spus. Dar
pentru a răspunde la această întrebare, am putea începe prin a încerca să ne imaginăm
cum ar arăta viața noastră fără mărci. Care ar fi criteriile după care am alege un pachet de
biscuiți de pe un raft plin cu astfel de produse? Cât timp am petrece în fața raftului pentru
a face o asemenea alegere? Cât de mulțumiți ori dezamăgiți am fi de alegerea făcută? Cât
de ușor, cât de posibil ar fi ca următoarea dată să nu facem aceeași proastă alegere?
Cert este că în prezent, mărcile beneficiază de un regim de protecție la nivel
național, al Uniunii Europene și internațional. Efortul de uniformizare a regimului juridic
al mărcilor s-a confruntat, de-a lungul timpului, în primul rând cu găsirea celui mai
eficient sistem de protecție a semnelor distinctive de comerț, astfel încât raporturile
juridice născute în legătură cu mărcile să beneficieze de siguranță, stabilitate și
previzibilitate. Sistemele de dobândire și de protecție a mărcilor sunt:
- sistemul priorității de folosință (numit și sistemul declarativ sau realist);
200
 - sistemul priorității de înregistrare (numit și constitutiv, formalist sau
atributiv);
- sistemul mixt (numit și dualist, complex sau al efectului atributiv amânat).

VI.2.1. Sistemul priorității de folosință

În sistemul priorității de folosință, dreptul la marcă se dobândește de către
comerciantul care a oferit primul pe piață produsele identificate prin semnul ales ca
marcă. Soluția se justifică prin considerentul că a utiliza o marcă echivalează cu semnarea
produsului de către comerciant. Existând suficiente semne la dispoziția producătorilor se
prezumă că dacă un alt fabricant folosește același semn pentru a-și identifica produsele,
acesta este de rea-credință, reprimarea fraudei și a concurenței neloiale fiind cea care
justifică dobândirea dreptului la marcă prin prioritate de folosință.349
Acestui sistem i se pot aduce următoarele critici:
- prezumția de rea-credință poate fi greșită. De altfel, cel puțin sistemul nostru
de drept, prezumă buna-credință în orice raport juridic, reaua-credință fiind
cea care trebuie dovedită;
- buna-credință își are originea în cele patru virtuți componente ale activității:
loialitatea, prudența, ordinea și temperanța care se convertesc pe plan juridic
în intenție dreaptă, diligență, liceitate și abținere de la vătămare. Reaua-
credință se va fonda totdeauna pe fapte psihologice situate la antipodul celor
de mai sus, pe care morala și etica socială le repugnă, iar dreptul le
sancționează. În materia mărcilor este posibil ca folosința mai veche să fie
practic necunoscută sau puțin importantă. Poate fi, în aceste condiții, prezumat
a fi de rea credință, terțul utilizator al unui semn folosit anterior?
Spre a dobândi dreptul exclusiv asupra mărcii, aproprierea de către primul ocupant
al semnului trebuie să îndeplinească următoarele două condiții: actul de primă folosire să
fie public și actul de primă folosire să se realizeze cu intenția de apropriere (animus
domini).
În sistemul priorității de folosință, marca aparține primului ocupant, care poate fi
diferit de primul depunător al mărcii la autoritatea stabilită de lege, astfel încât cel care
își apropriază primul marca, poate interzice tuturor celorlalte persoane care îi folosesc
semnul să înceteze folosirea acestuia. Întrucât marca în acest sistem de protecție este
protejată necondiționat de constituirea unui depozit, depozitul are efect declarativ, iar nu
atributiv de proprietate.
Din caracterul declarativ al depozitului în sistemul priorității de folosință, decurg
următoarele consecințe juridice:
- titularul unei mărci dobândite prin prioritate de folosință poate să constituie
depozitul oricând după aproprierea prin actul de ocupațiune;

349
A. Françon, Cours de propriété litteraire, artistique et industrielle, 1996/1997, p. 115.
201
 - depozitul constituit nu conferă deponentului un drept asupra mărcii dacă
aceasta a fost anterior apropriată prin folosință de altă persoană;
- marca adoptată, dar nedepusă, poate fi transmisă.
Inițial, legiuitorul român de la 1879 a adoptat sistemul priorității de folosință,
pentru ca în anul 1967 să-l abandoneze în favoarea sistemului priorității de înregistrare.
În sistemul priorității de folosință, dreptul la marcă poate fi probat prin orice
mijloc de probă. Constituirea depozitului în acest sistem, pentru că este o manifestare
exterioară posibilă – dar nu și obligatorie – are următoarele efecte:
- realizează publicitatea aproprierii mărcii de către titular; prin constituirea
depozitului, apropierea semnului ca marcă dobândește dată certă, iar
conținutul depozitului stabilește limitele protecției;
- creează prezumția de proprietate asupra mărcii în favoarea depunătorului. În
conflictul ivit între ocupantul anterior al unei mărci și deponentul ulterior al
aceleiași mărci, dreptul asupra mărcii va fi recunoscut în favoarea primului, în
virtutea regulii priorității de folosință. Sarcina probei revine celui care invocă
prioritatea de folosință;
- depozitul constituit are valoarea unui act public de apropriere a mărcii,
depozitul având caracter atributiv sau constitutiv de drepturi numai în măsura
în care cel care constituie depozitul este și primul ocupant al mărcii și nu există
drepturi dobândite prin prioritate de folosință de către un terț;
- constituirea depozitului, chiar declarativ, deschide deponentului calea acțiunii
în contrafacere.350 Până în momentul constituirii depozitului, contrafacerea
este o faptă ilicită civilă care dă naștere răspunderii civile delictuale, iar după
constituirea depozitului, marca poate fi apărată și pe cale penală.

VI.2.2. Sistemul priorității de înregistrare

În sistemul priorității de înregistrare, dreptul asupra mărcii se dobândește prin
constituirea unui depozit și înscrierea mărcii într-un registru public, dreptul asupra mărcii
fiind atribuit în favoarea persoanei care înregistrează prima semnul distinctiv. În acest
caz, pentru a afla dacă un semn poate fi apropriat ca marcă este suficientă consultarea
registrului. În acest sistem, care oferă avantajul unei securități a raporturilor juridice,
prioritatea de folosință cedează în fața priorității înregistrării.
Legislațiile moderne dau preferință acestui sistem de protecție, pe care însă îl
ponderează cu reglementarea decăderii din dreptul la marcă, sancțiune care se aplică în
caz de nefolosire a mărcilor înregistrate (este vorba de situațiile în care înregistrarea
mărcilor se face exclusiv în scop de „baraj”). Sistemul priorității de înregistrare tinde să
se generalizeze, sistemele de drept europene optând, în cea mai mare parte, pentru acest
sistem de protecție.

350
Ioan Macovei, Protecția creației industriale, Iași, 1984, p. 209.
202
 Avantajele sistemului atributiv sunt acelea că data nașterii dreptului se poate
stabili fără ambiguități, prin verificarea registrelor publice (în România Buletinul Oficial
de Proprietate Industrială). Terții care doresc înregistrarea unui semn ca marcă pot
verifica dacă există anteriorități care s-ar putea opune propriei înregistrări, pe când în
sistemul priorității de folosință dovada anteriorității se face cu dificultate, iar prioritățile
anterioare pentru mărci cărora nu li s-a constituit depozit nu sunt cunoscute și au grad
ridicat de incertitudine.
Dezavantajele sistemului atributiv sunt:
- prioritatea prin înregistrare tinde să conducă la rezultate injuste: unei persoane
care „construiește” o marcă investind sume mari de bani în ea, dar omite să o
înregistreze, îi poate fi furată marca de către un terț de rea-credință care
înregistrează el marca înaintea celui care a ocupat-o primul. În această situație
inechitabilă, apărările pe care și le poate face primul ocupant al mărcii vizează:
i) invocarea protecției ca marcă notorie (care conform art. 3 lit. d) din Lege,
marca notorie este marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de
public vizat pentru produsele și serviciile cărora aceasta li se aplică, fără a fi
necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă); ii)
anularea mărcii pentru rea-credință. Chiar și așa, apărarea mărcii pe calea unei
acțiuni în anulare pentru motivele arătate presupune timp îndelungat și
indisponibilizarea mărcii.
- În sistemul atributiv, dreptul la marcă nu se dobândește prin folosință și nici
nu se poate pierde prin nefolosință, decât în anumite condiții. Există situații în
care persoana care înregistrează un semn ca marcă să nu folosească marca
pentru a-și diferenția produsele și serviciile (cazul așa-ziselor „mărci de
baraj”). În aceste cazuri, semnul este ocupat, dar nefolosit, în scop de baraj și
cu consecința ocupării registrelor de mărci. Pentru asemenea situații însă,
legiuitorul român a prevăzut posibilitatea oricărei persoane de a se adresa
Tribunalului București cu o acțiune în decăderea dreptului la marcă (art. 46).

VI.2.3. Sistemul mixt

Sistemul mixt îmbină condiții de protecție din sistemul priorității de folosință și
sistemul priorității de înregistrare. Puține țări din lume au consacrat legislativ acest sistem
de protecție, cel mai adesea întâlnit fiind sistemul priorității de înregistrare. Sistemul mixt
există astăzi în Mexic, unde legea mărcilor oferă protecție atât mărcilor înregistrate, cât
și celor neînregistrate (dar pentru care s-a făcut dovada folosinței în comerț).
Până la intrarea în vigoare a Directivei comunitare nr. 84/104/CEE din
21.12.1998, țări europene precum Anglia, Germania, Franța au avut sisteme diferite de
protecție a mărcilor. După intrarea în vigoare a Directivei amintite, în mod treptat, țările
Uniunii Europene, inclusiv Elveția, și-au unificat regimul juridic al semnelor distinctive
de comerț prin adoptarea sistemului priorității de înregistrare. Spre exemplu, anterior
acestei uniformizări a legislației, în Anglia, dreptul la marcă se dobândea prin utilizarea
semnului, astfel încât înregistrarea acestuia ca marcă la autoritatea competentă avea drept
consecință „întărirea” drepturilor titularului, consolidarea acestora. În Germania,
203
înregistrarea mărcilor beneficia de un regim strict de înregistrare, astfel că un semn
distinctiv neînregistrat la oficiul german nu se beneficia de nici un fel de protecție.
Statele Unite351 s-au inspirat din dreptul englez pentru reglementarea protecției
mărcilor. Astăzi, în SUA, mărcile se pot înregistra atât la nivel federal, cât și în fiecare
stat în parte. Dacă înregistrarea s-a efectuat la nivel federal, protecția dreptului asupra
mărcii se întinde pe întreg teritoriul american, iar dacă înregistrarea s-a efectuat într-un
stat, protecția este limitată la teritoriul statului în care s-a făcut înregistrarea. Semnul „R”
(Registered) poate fi atașat mărcii numai dacă aceasta a fost înregistrată la nivel federal,
nu și dacă a fost înregistrată doar la nivel statal.

VI.3. Funcțiile, importanța în afaceri și valoarea economică a mărcilor

VI.3.1. Funcțiile mărcilor

Aptitudinea mărcii de a fi un semn distinctiv folosit pentru diferențierea pro-
duselor și serviciilor unui comerciant de cele ale altui comerciant reprezintă un scop în
sine al mărcii pentru că, în realitate, prin îndeplinirea acestei funcții se garantează
proveniența și calitatea produselor și serviciilor, se urmărește atragerea clientelei, se
organizează piața ca rezultat al interacțiunii dintre producție și consum, dintre cerere și
ofertă, se realizează reclama și se asigură protecția consumatorului. Toate acestea
constituie funcții ale mărcii.

Funcția de diferențiere a produselor și serviciilor și de indicare a originii

acestora
Valoarea unei mărci stă în capacitatea sa de a transmite consumatorului informații
cu privire la originea și trăsăturile produselor sau serviciilor pe care marca le însoțește,
informații pe baza cărora marca permite diferențierea în mintea noastră a produselor și
serviciilor pe care le achiziționăm. Prin funcția de diferențiere a produselor și serviciilor
pe care marca o îndeplinește, produsele de pe piață se individualizează, fiindcă marca
este, în esență, o „semnătură” care, aplicată pe un produs, permite consumatorilor să-l
identifice, să-l deosebească de alte produse identice sau similare.
La începuturile sale, marca avea funcția de a diferenția producătorii și
comercianții unui produs sau serviciu de producătorii și comercianții altui produs sau
serviciu, identic sau similar. În timp, marca s-a obiectivat ajungând să diferențieze în
primul rând obiectele asupra cărora poartă. Funcția de diferențiere a producătorilor s-a
transformat în funcția de diferențiere a produselor și de indicare a originii acestora, funcție
cu consecințe majore asupra analizei pe care consumatorul o face în aprecierea raportului
calitate – preț pentru un produs sau serviciu, asupra încrederii consumatorului într-o

351
În Constituția SUA există o dispoziţie care a conferit de-a lungul timpului unele particularități sistemului
de protecție a mărcii – potrivit art. 1 din Secţiunea a VIII-a din Constituţia americană, Congresul are
„puterea de a adopta legi pentru a proteja drepturile de inventator și de autor”; nefiind menţionate și mărcile
în enumerare, mult timp s-a considerat că regimul mărcilor trebuie reglementat de fiecare stat membru al
federaţiei.
204
întreprindere, asupra loialității unui consumator față de produsele și serviciile purtând un
anume semn distinctiv.
Marca este definită în art. 2 din Legea nr. 84/1998 ca fiind „orice semn susceptibil
de reprezentare grafică (…) cu condiția ca aceste semne să permită a distinge produsele
sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi”. În același sens sunt și
dispozițiile art. 2 din Directiva comunitară nr. 84/104/CEE din 21.12.1988 potrivit cărora
„pot constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică (…) cu condiția ca
acele semne să fie apte a diferenția produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale
altor întreprinderi”. Și marca comunitară este definită similar în art. 4 al Regulamentului
(CE) nr. 207/2009 al Consiliului: „Pot constitui mărci comunitare toate semnele care pot
avea o reprezentare grafică (…) cu condiția ca astfel de semne să fie în măsură să distingă
produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora.”
Așadar, în esență, marca se definește prin natura sa (un semn susceptibil de
reprezentare grafică) și prin funcția sa (de diferențiere a produselor sau serviciilor).
Funcția de diferențiere a produselor și serviciilor și de indicare a originii acestora
se desprinde din chiar definiția dată mărcii în art. 2 din Legea nr. 84/1998. Încălcarea
acestei funcții a mărcii nu este fără de sancțiune: în faza administrativă a înregistrării unei
mărci identice sau similare cu a sa, titularul unei mărci poate formula opoziție (pentru
motivele indicate în art. 6 din Lege). Pe cale judiciară, în caz de încălcare a acestei funcții,
titularul îndreptățit al unei mărci are la îndemână acțiunea în contrafacere prevăzută de
art. 36 din Lege (cu posibilitatea de a-i fi reparate pagubele de către uzurpatorul mărcii
sale, uzurpator căruia îi poate interzice mai multe acte de uzurpare), precum și acțiunea
în anularea mărcii prevăzută de art. 47 din Lege.

Funcția de garanție a calității

Este legată de concurența, de competiția dintre producătorii și comercianții de
produse și servicii identice sau similare, competiție care în comerț reprezintă un factor de
progres și un stimulent pentru păstrarea standardelor înalte de calitate. Competitorii,
știind că nu sunt singurii care produc ori furnizează un produs sau un serviciu, vor depune
eforturi spre a transmite consumatorilor, prin marca lor, garanția calității.
Această funcție a mărcilor prezintă o importanță deosebită întrucât cu ajutorul
mărcii, consumatorul ajunge să identifice produsele preferate. Cu ajutorul mărcii,
consumatorul își formează o imagine cu privire la calitatea și caracteristicile produsului
căruia îi este atașată marca. Consumatorul va rămâne fidel mărcii dacă aceasta continuă
să-i satisfacă exigențele. De aceea, nu de puține ori, marca devine pentru consumatori o
garanție a unei calități constante a produsului care poartă acea marcă, în acest sens, în
literatura de specialitate vorbindu-se chiar de „caracterul moral al legăturii care se
stabilește între producător și consumatorii produselor sale”352.
Funcția de garanție a calității trebuie, însă, privită diferențiat, după cum este vorba
de mărci de certificare și mărci obișnuite. Marca de certificare este marca ce „indică faptul

352
Y. Eminescu, Tratat, p. 22.
205
că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în
ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau de prestare a
serviciilor, precizia ori alte caracteristici” (art. 3 lit. f) din Legea nr. 84/1998). Prin
urmare, funcția de garanție a calității este funcția primordială a mărcii de certificare,
acesta fiind motivul pentru care regimul său juridic este mai strict (spre exemplu, odată
cu cererea de înregistrare se depune regulamentul de folosire a mărcii de certificare ce
cuprinde elementele și caracteristicile care trebuie certificate prin marcă, modul în care
autoritatea competentă trebuie să verifice aceste caracteristici și să supravegheze folosirea
mărcii, etc.).
În ceea ce privește marca obișnuită, funcția de garanție a calității nu este
consacrată prin Legea nr. 84/1998, dar ea decurge din rolul pe care marca a ajuns să-l
îndeplinească în comerțul cu produse și servicii.
Sancțiunea juridică a nerespectării funcției de garanție a calității de către marca
de certificare este anularea înregistrării acesteia (în conformitate cu art. 60 din Lege, prin
formularea unei cereri adresate Tribunalului București de către orice persoană interesată).
Neîndeplinirea acestei funcții de către o marcă obișnuită poate avea drept consecință
anularea acesteia (dacă e de natură să inducă publicul în eroare cu privire la calitatea
produsului sau serviciului, așa cum prevede art. 5 alin. 1 lit. f) din Lege). Însă credem că
mai des întâlnită este sancțiunea care vine din partea consumatorilor care vor renunța a
mai achiziționa produsul ori serviciul purtând mărcile care i-au „înșelat”.
În măsura în care se revendică pentru produs o calitate pe care aceasta nu o are,
fapta poate constitui infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 Cod penal, dacă
subiectul activ este producătorul (în cazul mărcii de fabrică) sau comerciantul (în cazul
mărcii de comerț), ori de contrafacere dacă fapta este săvârșită de un terț, în condițiile art.
90 din Legea nr. 84/1988.

Funcția de organizare a pieței

Funcția de organizare a pieței este rezultatul interacțiunii dintre consum și
producție, dintre cerere și ofertă. Funcția este complexă și în legătură cu celelalte funcții,
deoarece pe piață se vor impune și vor supraviețui acele produse care îndeplinesc
condițiile de calitate care satisfac consumatorul, iar comercianții vor produce acele bunuri
pentru care există cerere și, implicit, vânzare.
În timp, distribuitorii, constatând că „marca se vinde singură”, au adoptat diverse
strategii de marketing: fie și-au creat propriile mărci (a se vedea mărcile „Gusturi
românești”, „Care”, „365” sau „Delhaize” ale magazinelor Mega Image, precum și
mărcile proprii ale distribuitorilor Carrefour și Kaufland), fie au început să revendice
exclusivitatea mărcii producătorului a cărui desfacere de produse o organizează (de
exemplu, restaurantele fast-food KFC vând sucuri Pepsi-Cola, pe când restaurantele fast-
food McDonald’s vând sucuri marca Coca-Cola).
Funcția de organizare a pieței s-a manifestat și prin reducerea rolului distri-
buitorilor la o simplă funcție de aprovizionare a consumatorilor, de agregare de produse
și/sau servicii purtând mărci dintre cele mai diverse, dintre care consumatorul este liber
206
să aleagă (cu limitările născute din deținerea exclusivității asupra unor mărci de către
anumiți distribuitori).
În mod evident, neîndeplinirea acestei funcții nu atrage după sine sancțiuni.

Funcția de reclamă
Funcția de reclamă ține de impactul pe care marca îl produce sau este susceptibilă
a-l produce asupra consumatorilor, prin interesul stârnit pentru achiziționarea produsului
pe care îl însoțește. Este incontestabil că astăzi este dezvoltată o adevărată industrie de
„marketing” de produse și servicii în care rolul principal în campaniile publicitare îl deține
marca, iar nu produsul sau serviciul pe care îl desemnează.
Marca a devenit pentru consumator un simbol legat de reputația unui produs, astfel
că ceea ce se impune atenției consumatorului în dualitatea marcă-produs este, mai întâi
de toate, marca și nu proveniența în sine sau calitatea produsului. Marca se detașează de
produsul individualizat și devine persuasivă prin ea însăși. Din accesoriu al produsului
marca devine un bun independent, cu o valoare economică proprie.
Printr-o publicitate adecvată, marca are capacitatea de a crea consumatorului un
adevărat „reflex condiționat”, fiindcă o publicitate reușită conferă mărcii un potențial de
vânzare independent de calitatea și prețul produsului căruia aceasta îi este asociată. Prin
forța sa de seducție, marca devine un element autonom al succesului comercial. Din
accesoriu al produsului, marca devine un bun independent cu o valoare proprie, iar în
acest sens doctrina citează cazul uzinelor DODGE care s-au vândut în anul 1924, cu suma
de 146 milioane dolari, din care marca a reprezentat, din totalul prețului, 74 milioane
dolari S.U.A. (deci mai mult de jumătate din preț)353.
Nici în privința funcției de reclamă nu se poate vorbi despre sancțiuni juridice în
caz de neîndeplinire a sa.

Funcția de protecție a consumatorilor

Consumatorul este îndreptățit la o corectă informare asupra calității produselor pe
care le achiziționează, iar informarea trebuie să fie completă pentru a-i înlesni alegerea.
Deși calitățile și caracteristicile produselor sunt adesea exprimate prin marcă, în realitate,
protecția consumatorilor se realizează în primul rând prin legislația specifică protecției
consumatorilor, iar nu numai sau nu în mod special prin marcă.
Legea nr. 84/1998 nu reglementează funcția de protecție a consumatorului. Pe
tărâmul dreptului mărcilor, am putea spune că funcția de protecție a consumatorilor derivă
din funcția de garanție a calității și a provenienței, pe considerentul că aceeași proveniență
implică o calitate constantă a produsului marcat. Cum nici funcția de garanție a calității
(excluzând din discuție marca de certificare) nu are o sancțiune juridică expresă și de sine
stătătoare în Legea mărcilor, a fortiori nici funcția de protecție a consumatorului nu poate
avea una. Iar dacă marca încalcă drepturile consumatorului la informarea corectă asupra

353
A. Chavanne, J. J. Burst, op. cit. p. 461.
207
calității produselor și serviciilor achiziționate, nu instrumentele și sancțiunile specifice
dreptului mărcilor sunt cele chemate să asiste consumatorul la repararea prejudiciului
suferit, ci cele specifice dreptului consumatorului.

VI.3.2. Importanța și valoarea economică a mărcilor

Importanța economică a mărcilor este astăzi de netăgăduit. Poate una dintre cele
mai valoroase active necorporale ale unei întreprinderi, factor principal de creștere și
conservare a clientelei, marca are astăzi nu doar rolul de a distinge produsele și serviciile
unei întreprinderi de cele ale altei întreprinderi, ci mai ales pe acela de a exprima printr-
un semn cât mai multe despre produsul ori serviciul pe care îl însoțește. Are de asemenea
rolul de a atrage și fideliza consumatorii. Cum ar arăta o lume fără mărci? Cum am putea
alege produsele care ne interesează? Cum am reuși să diferențiem produsele care ne-au
dezamăgit de cele care ne plac? Dar cum și-ar promova producătorii și comercianții
produsele? Cum și le-ar putea deosebi de ale altora?
Marca este „combustibilul” economiei și nu este întâmplător că primele
reglementări ale mărcii au apărut odată cu înflorirea comerțului în Evul Mediu. De-a
lungul anilor, importanța economică a mărcii a crescut proporțional cu dezvoltarea
comerțului mondial și a schimburilor internaționale. Și ca un revers, dinamica pieței
internaționale a dus la dispariția unor mărci și la nașterea altora, în funcție de capacitatea
titularilor de mărci de a se adapta la cerințele consumatorilor și la evoluțiile tehnologice.
Spre exemplu, dacă până în anii ’90, Kodak (marcă aplicată aparatelor fotografice,
filmelor fotografice și serviciilor de imprimare a fotografiilor pe hârtie și care, la origine
este numele unei halte a trans-siberianului) făcea parte din topul celor mai valoroase mărci
din lume354, astăzi, după 135 de ani de viață și după două decenii de la ocuparea
podiumului în clasamentul celor mai scumpe mărci, pare că își încetează existența. De
ce? Locul aparatelor de fotografiat funcționând cu filme fotografice limitate la 36 de cadre
(poziții) a fost luat de obiectivul fotografic de doar 1 cm atașat smartfonului ușor de scos
din buzunar oricând este nevoie și beneficiind de o memorie de stocare de mii de
fotografii. Iar locul paginilor de carton negru din albumele-carte de fotografii a fost
ocupat de rama foto digitală cu memorie de stocare și care poate derula neîntrerupt și la
nesfârșit mii de imagini. Odată cu apariția telefoanelor performante capabile să
imortalizeze imagini într-o explozie de culori, aparatele fotografice și serviciile conexe
au încetat a mai fi o nișă comercială.
Mărcile, la fel ca și produsele pe care le însoțesc, reflectă în mod fidel nevoile
noastre dintr-un anumit timp, dintr-o anumită epocă. Reflectă cerințele noastre, confortul
și tendințele de consum. Potrivit unui studiu din anul 1992, cele mai scumpe mărci de la
acea dată, estimate la valori cuprinse între 4 miliarde și 40 miliarde dolari americani, erau:
MARLBORO (pentru țigări), COCA-COLA (pentru sucuri acidulate), BUDWEISER
(pentru bere), PEPSI-COLA (pentru sucuri acidulate), NESSCAFE (pentru cafea),
KELLOG’S (pentru cereale pentru copii), WINSTON (pentru țigări), PAMPERS (pentru

354
În anii ’70, 90% din filmele fotografice și 85% din camerele fotografice vândute în SUA purtau marca
Kodak. Pentru detalii, a se vedea articolul „The last Kodak moment? Kodak is at death’s door; Fujifilm, its
old rival, is thriving. Why?” accesibil la http://www.economist.com/node/21542796.
208
scutece pentru copii), CAMEL (pentru țigări), CAMPBEL (conserve). În anul 2015,
primele zece locuri din topul355 celor mai valoroase mărci sunt ocupate de APPLE,
GOOGLE, MICROSOFT, IBM, VISA, AT&T, VERIZON, COCA-COLA, MC
DONALD’S, MARLBORO. Nu este de mirare că șapte din primele zece cele mai
valoroase mărci sunt înregistrate pentru produse și servcii din domeniul IT și
telecomunicații. Astăzi trăim secolul exploziei tehnologice în care informațiile circulă cu
o viteză năucitoare, iar omul-modern este dependent de smartfone, tabletă, smartTV,
adică de orice dispozitiv high-tech de profil care îi poate oferi o rapidă conexiune la
Internet, un click distanță de informațiile care îl interesează și o comunicare rapidă în
orice colț de lume s-ar afla.
În 1986, când COCA-COLA își sărbătorea centenarul, activele sale erau evaluate
la 14 miliarde dolari, din care 7 miliarde era valoarea mărcii, față de 3 miliarde dolari în
1980! S-a afirmat, pe bună dreptate, cu privire la această marcă faptul că „este dificil a
decide dacă băutura Coca-cola este cea care caracterizează marca sau marca este cea care
caracterizează băutura.356 Astăzi, valoarea mărcii COCA-COLA este de 84 miliarde de
dolari! Dar notorietatea sau renumele unei mărci necesită lungi și costisitoare investiții:
dacă în perioada 1922-1972 Coca-cola a cheltuit aproape o jumătate de miliard de dolari
pentru publicitate, numai în anul 2013357 investițiile în publicitate au totalizat 3,34
miliarde de dolari.
În sublinierea rolului fundamental al mărcii în comerțul cu produse și servicii,
doctrina de specialitate citează un alt caz elocvent, și anume al unei întreprinderi produ-
cătoare de ceasuri – LIP – care la momentul la care a fost vândută, cumpărătorul elvețian
nu a ascuns că nu era interesat nici de uzină și instalațiile tehnice, nici de personalul
calificat și atașat întreprinderii, ci doar de marca LIP, instrument de cucerire a pieței.358
Din ce în ce mai des astăzi, marca tinde a deveni un simbol cu care consumatorii
se identifică. Funcția mărcii nu mai este doar aceea de indicare a originii sau calității
produselor sau serviciilor, ci și de a exprima un standard de calitate, longevitatea
produsului sau un concept, o imagine ori o trăsătură a celui care o cumpără. Căci nu de
puține ori, noi cumpărăm marca și nu produsul, marca de care ne atașăm, cu care ne
identificăm și prin care suntem fidelizați. Parfumurile sunt ilustrative pentru acest
fenomen: producerea unui flacon de parfum costă o sumă infimă, dar milioane de
persoane cheltuiesc de 10 ori, dacă nu de 100 de ori mai mult, pentru a cumpăra
parfumuri. Fac aceasta nu neapărat pentru produsul în sine, ci pentru că se identifică, de
regulă, cu imaginea exprimată de marcă (dovadă și că una din strategiile de marketing în
domeniul parfumurilor este asocierea mărcii de parfum cu persoane publice, actori sau
cântăreți). Dar să luăm un alt exemplu: autoturismele Citroen C1, Peugeot 107 și Toyota
Aygo. Toate trei atât de similare, până la identitate. Cel ce alege să cumpere una din cele
trei mașini, cumpără mașina sau marca?

355
A se vedea Top 100 Global Brands 2015, accesibil la: http://www.millwardbrown.com/mb-
global/brand-strategy/brand-equity/brandz/top-global-brands/2015
356
Andre Bertrand, op. cit. p. 300.
357
Topul The World's Most Valuable Brands realizat de Revista Forbes poate fi accesat la
http://www.forbes.com/powerful-brands/list/
358
Albert Chavanne, Jean-Jacques Burst, Droit de la propriete industrielle, Dalloz, 1993, p. 461.
209
 Valoarea, faima și puterea de atracție a mărcii explică practica exploatării unor
mărci de către terți, pe bază de licență, pentru comercializarea altor produse sau servicii
decât cele care au dat inițial renumele mărcii. Marca COCA-COLA este astăzi aplicată
pe numeroase produse fără legătură cu băutura care a făcut-o celebră.
Dorința de a avea o marcă atractivă, o marcă-concept, o marcă ușor de ținut minte
și rezistentă în timp se reflectă în utilizarea cu titlu de marcă a unor semne care nu au nici
o legătură cu originea sau categoria produsului sau serviciului pe care îl însoțesc. Aceste
semne sunt adesea personaje imaginare, obiecte, cuvinte sau sunete dintre cele mai
diverse din jurul nostru: mărul – marca verbală și figurativ APPLE pentru laptopuri,
smartfonuri, tablete ș.a.; „Ouch!” – interjecția tradusă „Au!” din limba engleză,
înregistrată de Adobe Systems Incorporated; urletul leului – pentru producătorul de film
MGM. Față de cele mai sus relatate, este un truism a afirma astăzi că un comerciant poate
avea cele mai bune produse sau servicii din lume, dar fără atașarea la acestea a unui semn
distinctiv care să creeze pentru clienți posibilitatea de a le distinge spre a le alege în
defavoarea produselor și serviciilor concurenței, produsele sau serviciile respective
aproape că nu există.
Potrivit studiilor întocmite de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale,
numărul mărcilor înregistrate în 150 de țări a crescut de la 400.000 în 1967 la 1.200.000
în 1992. În prezent sunt înregistrate aproximativ 26 de milioane de mărci în toată lumea,
dintre care numai în China 7,23 milioane de mărci, țările cu cel mai mare număr de mărci
înregistrate fiind astăzi China, Japonia și Statele Unite.359 Remarcabil este și faptul că
Adobe Sustems Incorporated, companie din industria IT, are aproximativ 386 de mărci
înregistrate!

VI.4. Mărci naționale, mărci regionale, mărci ale Uniunii Europene și mărci
internaționale
După modul de înregistrare și întinderea efectelor în spațiu, mărcile sunt: mărci
naționale (1), mărci ale Uniunii Europene (2) și mărci internaționale. Solicitanții pot opta,
în funcție de interesele lor comerciale pentru una dintre aceste modalități de înregistrare.
Prin ce se aseamănă și prin ce se deosebesc acestea?
Se aseamănă prin funcțiile pe care le îndeplinesc (aceleași), prin faptul că protecția
lor se obține prin înregistrare, prin faptul că pentru a fi înregistrate se cer a fi îndeplinite
condiții de formă și de fond, înregistrarea și eliberarea titlului de protecție fiind
condiționată de plata unor taxe, prin drepturile conferite, prin durata limitată a protecției
la o înregistrare și posibilitatea de a fi prelungită înregistrarea la infinit, dar pe perioade
limitate de timp.
Se deosebesc prin procedura de înregistrare și autoritatea care efectuează
înregistrarea și emite titlul de protecție, prin regimul național, regional sau după caz
internațional, prin competența de soluționare a contestațiilor la înregistrare și efectele pe
care le produce invalidarea unei înregistrări.

359
2013 World Intellectual Property Indicators, accesibil la www.wipo.int.
210
 VI.4.1. Mărcile naționale
Sunt mărcile înregistrate în conformitate cu procedura reglementată de Legea nr.
84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice (legea națională) și care au regimul
reglementate de această lege și care sunt protejate pe teritoriul României. Este sistemul
de protecție aplicabil în România și care conferă drepturi exclusive de utilizare a semnelor
înregistrate ca mărci pe teritoriul României. Acesta are însă conexiuni strânse și cu
înregistrările de mărci ale Uniunii Europene, dar și cu înregistrarea mărcilor
internaționale.
Ne vom ocupa în cadrul prezentei secțiuni a cursului de funcțiile mărcilor în
dreptul nostru, de formalitățile care trebuie îndeplinite pentru înregistrare, condițiile de
fond ale protecției, procedura de înregistrare, drepturile conferite, durata protecției și
reînnoirea înregistrărilor, de modalitățile de stingere a drepturilor, anularea înregistrării
și decăderea din dreptul la marcă, transmisiunea drepturilor, contrafacerea mărcilor,
protecția mărcilor prin mijloace de drept penal, competența de soluționare a litigiilor
privind mărcile naționale.
Legea română a mărcilor a implementat (cu întârziere, termenul important stabilit
de Directivă fiind 14 ianuarie 2019) Directiva (UE) nr. 2436 din 16 decembrie 2015 de
apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, prin Legea nr. 112/8.07.2020
pentru modificarea și completarea Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile
geografice.

VI.4.2. Mărci regionale

În Europa un sistem regional de protecție există în Benelux, entitate care grupează
Belgia, Țările de Jos și Luxemburg. Beneluxul are un oficiu comun, iar marca Benelux
produce efecte uniforme în cele trei țări.
Organizația Africană a Proprietății Intelectuale - OAPI care a luat ființă în
anul 1962 și are ca membrii un număr de 17 țări africane360 și-a extins colaborarea și la
mărci (în anul 1977), aceasta eliberând titluri de protecție cu regim uniform în spațiul
OAPI. Din punctul de vedere al nivelului de integrare și colaborare în domeniul
proprietății intelectuale, OAPI este superioară UE, Oficiul de la Yaounde funcționând ca
un organism național pentru toate celelalte țări.

VI.4.3. Mărci ale Uniunii Europene

Este imposibil de imaginat o Uniune Europeană în care drepturile de proprietate
intelectuale și creatorii să nu se bucure cel puțin de o protecție uniformă, dar Uniunea are
un obiectiv mult mai ambițios: acela de a institui titluri europene a creațiilor aplicabile în

360
Benin, Burkina Faso, Camerun, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de Fildeș, Comore, Congo,
Gabon, Guineea, Guineea Bissau, Guineea Ecuatorială, Mali, Mauritania, Niger, Senegal, Togo. Are sediul
la Yaounde – Camerun. OAPI a fost inițial constituită pentru cooperare în domeniul brevetelor de invenție.
La data de 2 martie 1977 a fost semnat Acordul de la Bangui prin care s-au extins atribuțiunile Oficiului și
la mărci, nume comerciale, desene și modele, iar printr-o revizuire din anul 1999, și la protecția noilor
soiuri de plante.
211
industrie. Într-adevăr, Comunitatea înființată în anul 1957, evoluând cu pași mărunți spre
ceea ce este azi, prin art. 118 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene361 și-a
propus ca obiectiv final în domeniul proprietății intelectuale adoptarea măsurilor necesare
pentru „crearea de titluri europene de proprietate intelectuală pentru a asigura o
protecție uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală în Uniune, precum și la
înființarea unor sisteme centralizate de autorizare, coordonare și control la nivelul
Uniunii”. Regimul lingvistic al acestor titluri se hotărăște de Consiliu cu consultarea
Parlamentului, neînțelegerile Statelor Membre asupra acestui regim reprezentând motivul
eșecului adoptării brevetului european și a brevetului european cu efect unitar.
În pofida greutăților, până la această dată a fost uniformizată, prin intermediul
directivelor, legislația statelor membre ale UE în domeniul dreptului de autor, a
drepturilor conexe și a drepturilor sui-generis (pentru care protecția nu este condiționată
de îndeplinirea vreunor formalități și acordarea de titluri de protecție) și au fost instituite
titluri de protecție europene pentru:
(1) mărci, prin Regulamentul (CE) nr. 40/94 privind marca
comunitară362, înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind
marca UE, completat prin Regulamentul (UE) nr. 1430 din 18 mai 2017
de completare a Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului privind
marca Uniunii Europene și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 2868/95
și (CE) nr. 216/96 ale Comisiei și Regulamentul de punere în aplicare (UE)
nr. 1431 din 18 mai 2017 de stabilire a normelor de punere în aplicare a
anumitor dispoziții din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului
privind marca Uniunii Europene (toate trei abrogate), în vigoare la această
dată (decembrie 2020) fiind Regulamentul (UE) nr. 1001/2017 privind
marca Uniunii Europene și Regulamentul de punere în aplicare (UE)
nr. 626 din 5 martie 2018 de stabilire a normelor detaliate de punere în
aplicare a anumitor dispoziții din Regulamentul (UE) 2017/1001 al
Parlamentului European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene
și de abrogare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2017/1431
(2) denumirile de origine protejate și indicațiile geografice protejate și
denumirile de specialități tradiționale garantate, în vigoare la această dată
fiind Regulament (UE) nr. 1151 din 21 noiembrie 2012 privind sistemele
din domeniul calității produselor agricole și alimentare363, cu precizarea că
acest regulament reglementează înregistrarea și protecția doar pentru

361
Actul constitutiv al Uniunii Europene este Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992. Uniunea
constituită prin acest tratat nu a înlocuit vechile comunități (Comunitatea Europeană, fostă Comunitatea
Economică Europeană până în anul 1993, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului, desființată în anul 2002), ci le-a reunit sub deviza unei „noi politici de
forme și colaborare”. Dar începutul real al Uniunii Europene moderne îl reprezintă Tratatul de la Bruxelles
cunoscut și ca Tratatul de fuziune, încheiat la 8 aprilie 1865 (în vigoare de la 1 iulie 1967) care a reunit
organismele executive ale celor trei comunități (CECO, CEEA – Euratom și CEE).
362
Pentru a cărui punere în aplicare a fost adoptat Regulament (CE) nr. 2868*) din 13 decembrie 1995 de
punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară.
363
Care a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 510/2006 al Consiliului din 20 martie 2006 privind protecția
indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare.
212
 produsele alimentare și că există reguli de protecție și pentru alte categorii
de produse, cum sunt, de exemplu vinurile] și pentru
(3) desene și modele industriale, protecția fiind reglementată prin
Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului privind desenele sau
modelele industriale comunitare.
Se constată, afară de faptul că mărcile au fost primele „obiecte” ale proprietății
industriale pentru care s-a constituit un titlu european, că nici un alt tip de creații
aplicabile în industrie nu a făcut obiect al unor atât de multe reglementări în dreptul
Uniunii.
Pentru eliberarea titlurilor de protecție a mărcilor la nivelul Uniunii, a fost înființat
în anul 1994 Oficiul de Armonizare a Pieței Interne (OHIM) cu sediul la Alicante, în
Spania. Prin Regulamentul (UE) nr. 1001 din 14 iunie 2017 a fost instituit Oficiul Uniunii
Europene pentru Proprietate Intelectuală, oficiu cu competențe sporite față de cele pe care
le-a avut OHIM, între care aceea de Observator European al Încălcărilor Drepturilor de
Proprietate Intelectuală și de gestionar al bazei de date privind operele orfane și care
justifică noua sa denumire. Oficiul este un organism al Uniunii, cu personalitate juridică,
independent din punct de vedere tehnic, cu autonomie pe plan juridic, administrativ și
financiar.
Marca UE se dobândește prin înregistrare, EUIPO fiind autoritatea competentă să
primească și să proceseze cererile de înregistrare a mărcilor Uniunii Europene, atribuțiile
fiind, în mare măsură, aceleași cu ale oficiilor naționale, cu deosebirea că titlurile eliberate
de EUIPO se bucură de protecție în toate statele membre ale Uniunii.
Diferențele în ce privește înregistrările, drepturile conferite, cererile de invalidare,
căile de atac și competențele, la nivel principial, nu sunt mari, legea română a mărcilor
preluând în mare măsură soluțiile Regulamentului care, la rândul lor, sunt conforme cu
cele ale Directivei (UE) nr. 2436 din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor
statelor membre cu privire la mărci. Diferențele sunt mai degrabă de ordin formal (în fața
EUIPO deciziile acestuia pot fi atacate în fața camerei de recurs, cameră care se poate
substitui organului care a pronunțat decizia atacată sau o poate retrimite aceluiași organ
pentru analiză, caz în care hotărârea camerei este obligatorie pentru organul în cauză atât
în privința dispozitivului cât și a considerentelor dacă împrejurările cauzei au rămas
aceleași, iar hotărârile camerei de recurs pot fi atacate cu acțiune în fața Tribunalului
Uniunii.
Potrivit Regulamentului (UE) 1001/2017 (art. 63 și următoarele) cererile de
decădere și anulare a înregistrărilor se depun la și se soluționează de Oficiu, ale cărui
hotărâri pot fi atacate la Tribunalul Uniunii. Excepție o reprezintă acele situații în care
cererea de decădere sau de anulare se face prin cerere reconvențională în fața instanței
naționale investite cu judecata unei acțiuni în încălcarea drepturilor, când cererile se
judecă de instanțele de drept comun competente material și teritorial să judece acțiunea
principală. În astfel de cazuri, hotărârea definitivă a instanței naționale va produce efecte
în toate statele membre ale Uniunii Europene.
Cu ocazia examinării cererii, Oficiul, atunci când consideră necesar, poate invita
părțile să ajungă la un acord. Legea română a mărcilor nu conține o astfel de dispoziție,
213
dar considerăm că aceasta este posibilă nefiind interzisă în mod expres de lege, ci și
încurajată de obligația generală a judecătorului de a acționa în acest sens.
Calea de atac la Tribunal este deschisă oricărei părți în procedura în fața camerei
de recurs în măsura în care hotărârea nu este în favoarea sa. Tribunalul Uniunii poate
anula sau modifica hotărârea camerei de recurs.
Regulamentul reglementează mai complet și înregistrarea mărcilor colective și a
mărcilor de certificare.
Regulamentul conține, de asemenea, reglementări specifice, reguli de procedură
aplicabile de EUIPO, dar stabilește și o regulă de competență pentru instanțele naționale.
Astfel, potrivit art, 123 din Regulament, Statele membre desemnează pe teritoriul lor un
număr cât mai limitat posibil de instanțe naționale de primul și al doilea grad de
jurisdicție, care au sarcina de a îndeplini funcțiile atribuite de acest regulament.

VI.4.4. Mărci internaționale

Procesul de uniformizare a dreptului proprietății intelectuale la nivel internațional
a debutat cu două convenții importante: Convenția de la Paris din anul 1883 pentru
protecția proprietății industriale și Convenția de la Paris din anul 1886, pentru protecția
operelor literare și științifice. Au urmat alte două convenții importante încheiate în anul
1891 la Madrid, respectiv, Aranjamentul privind înregistrarea internațională a mărcilor364,
a doua, Aranjamentul privind sancțiunile pentru indicațiile false sau înșelătoare de
proveniență a produselor, aceste patru convenții fiind considerate fondatoarele dreptului
internațional al proprietății intelectuale. Cele care au stabilit regulile minimului de
protecție și care au deschis porțile protecției în afara granițelor naționale.
Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor a
instituit pentru prima dată în istoria proprietății intelectuale un sistem de depozit
internațional al mărcii care face posibilă o înregistrare concomitentă a mărcilor, plecând
de la o înregistrare din țara de origine în una sau mai multe ori în toate statele membre
ale Uniunii de la Madrid. Dar mai multe țări, între care Regatul Unit, SUA și Japonia,
socotind Aranjamentul nesatisfăcător, nu au aderat la el, astfel că Aranjamentul a rămas
circumscris Europei continentale. Acesta a fost motivul pentru care în anul 1989 a fost
adoptat așa numitul Protocol referitor la Aranjamentul de la Madrid care a adus modificări
Aranjamentului din anul 1891 care au fost agreate și de statele care au manifestat rezerve
față de forma aranjamentului inițial. Cele două tratate sunt paralele și independente, astfel
că (teoretic) statele pot adera365 la unul sau altul dintre ele sau la amândouă. Dar în cadrul
celei de a 50-a sesiuni a Uniunii de la Madrid (3-11 octombrie 2016), convocată în cadrul
Adunării Generale a OMPI, a fost luată însă decizia de „înghețare” a aderărilor la

364
La data de 28 iunie 1989 a fost adoptat Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind
înregistrarea internațională a mărcilor, scopul acestuia fiind de a face mai atrăgător sistemul de înregistrare
internațională a mărcilor. La Protocol au aderat și state care nu au agreat Aranjamentul din anul 1891,
precum Statele Unite și Japonia.
365
Însărcinat cu primirea și depozitarea instrumentelor de ratificare este Guvernul Suediei.
214
Aranjamentul de la Madrid, astfel că începând cu anul 2016 este deschis aderărilor numai
Protocolul366.
În prezent, Aranjamentul de la Madrid are 55 de membri367, iar Protocolul referitor
la Aranjamentul de la Madrid are 105 membri care acoperă însă 121 de state368. Statele
membre ale Aranjamentului și/sau ale Protocolului alcătuiesc, indiferent dacă sunt
membre ale ambelor sau numai a unuia dintre ele, Uniunea de la Madrid din care face
parte și Uniunea Europeană, în calitate de organizație internațională.
Sistemul permite nu o extindere a protecției mărcilor înregistrate pe cale națională
peste granițele țării, ci o înregistrare mai facilă a mărcilor în mai multe țări care prezintă
interes pentru solicitant pe calea unei singure cereri care, dacă este validată de oficiile
țărilor desemnate, produce efecte în toate țările desemnate (conform legilor țării
desemnate și în limitele drepturilor conferite titularilor în fiecare țară) pornind de la o
marcă deja înregistrată în țara de origine (marcă de bază). Aceasta înseamnă că în loc să
se formuleze cereri de înregistrare a unei mărci în fiecare țară care prezintă interes pentru
solicitant, solicitantul unei înregistrări internaționale de marcă, plecând de la o
înregistrare națională a mărcii sale, va formula o singura cerere de înregistrare
internaționale a mărcii deja înregistrate în țara sa, într-o singură limbă, cu o singură taxă
plătită, cerere care va fi depusă prin intermediul oficiului său național și al OMPI, care,
în urma procesării ei de către Biroul Internațional și Oficiile Naționale, va conduce (dacă
nu există motive de refuz) la înregistrarea acelei mărci în fiecare stat desemnat de
solicitant, acesta din urmă obținând un fascicul de mărci care vor avea, în fiecare țară
desemnată, efectele și regimul unei mărci naționale. Aceasta înseamnă, de asemenea, că
marca înregistrată internațional rămâne supusă, în fiecare țară membră a Uniunii de la
Madrid, cauzelor de nulitate și de decădere prevăzute de legislațiile naționale, dar și că
acestea (nulitatea sau decăderea) vor produce efecte doar în limitele teritoriale ale țării în
care s-a pronunțat nulitatea sau decăderea.
În alte cuvinte, mărcile astfel înregistrate sunt independente unele de altele.
Totuși, mărcile internaționale astfel înregistrate sunt dependente față de marca de bază în
primii cinci ani de la înregistrarea lor de marca de bază, ele rămânând în acești cinci ani
strâns legate de marca națională de origine. Orice viciu al mărcii de bază sancționat în
țara sa de origine în acest interval de 5 ani, orice măsură cu privire la marca de bază în
țara de origine care o afectează substanțial, se va repercuta și asupra înregistrării
internaționale a acelei mărci. Anularea, decăderea din drept în țara de origine (prin așa
numitul atac central) în primii cinci ani de la înregistrarea internațională se va propaga și
asupra mărcilor internaționale.
Spre deosebire de Aranjament, care nu conține o soluție pentru a trata efectele
dispariției mărcii de bază în primii 5 ani de la înregistrare și când se menține efectul de

366
Ultima țară care a aderat la Protocol este Brazilia, cu efecte de la 2 octombrie 2019.
367
În cadrul celei de a 50-a sesiuni a Uniunii de la Madrid (3-11 octombrie 2016), convocată în cadrul
Adunării Generale a OMPI, a fost luată decizia de „înghețare” a aderărilor la Aranjamentul de la Madrid
368
Organizația Africană a Proprietății Intelectuale (al cărei sediu este la Yaounde – Camerun și eliberează
titluri valabile în toate țările membre) a aderat la Protocol la data de 5 martie 2015 și reprezintă toate cele
17 state OAPI. Belgia, Luxemburg și Olanda, părți atât la Aranjament, cât și la Protocol, sunt considerate
în Europa, pentru aplicarea acestora, o singură țară.
https://www.wipo.int/export/sites/www/treaties/en/documents/pdf/madrid_marks.pdf, List of members.
215
lanț, Protocolul prevede că dacă înregistrarea internațională dispare, ea poate fi
transformată, în termen de trei luni, în cerere națională în țara desemnată, iar aceste cereri
beneficiază de data înregistrării mărcii internaționale și, eventual, de termenul de
prioritate legat de aceasta.
Durata protecției înregistrate internațional este de 20 de ani în cadrul
Aranjamentului și de 10 ani în cadrul Protocolului, durata putând fi reînnoită.

216
 Capitolul VII. Condițiile necesare protecției unui semn ca marcă
Legea noastră nu formulează în mod expres condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească un semn pentru a fi înregistrat ca marcă (astfel cum s-a procedat în cazul
invențiilor ori al desenelor și modelelor industriale). Definind mărcile ca fiind semne
capabile de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor
întreprinderi și de a fi reprezentate în Registrul mărcilor într-un mod care să permită
autorităților competente și publicului să stabilească cu claritate și precizie obiectul
protecției conferite titularului lor, legiuitorul permite desprinderea condițiilor de protecție
a unui semn ca marcă.
Articolele 2, 5 și 6 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice
permit desprinderea celor patru condiții cumulative pe care trebuie să le îndeplinească un
semn pentru a fi admis și înregistrat ca marcă, și anume:
– să fie capabil de reprezentare în registrul mărcilor (art. 2 lit. b) și art. 5
alin. (1) lit. a));
– să fie distinctiv (art. 2 lit. a) și art. 5 alin. (1) lit. b)-e));
– să fie licit (art. 5 alin. (2) lit. f)-p));
– să fie disponibil (art. 6).
Este important de menționat că în vreme ce susceptibilitatea de reprezentare în
registrul mărcilor, distinctivitatea și liceitatea sunt condiții reglementate ca motive
absolute de refuz la înregistrare (art. 5 din Lege), disponibilitatea este reglementată ca
motiv relativ de refuz la înregistrare (art. 6 din Lege).

VII.1. Semnele care pot constitui mărci

Alegerea unei mărci nu presupune activitate de creație intelectuală în sens propriu,
ori activitate inventivă și nici nu presupune în mod necesar noutate. Însă din ce în ce mai
mult în ultimul timp, când „bătălia” comercială se desfășoară între mărci în primul rând
și apoi între produse și servicii, între mesajele pe care marca reușește (sau nu) să le
transmită și mai apoi între standardele de calitate ale produselor și serviciilor, alegerea
unei mărci reușite presupune capacitate de născocire, presupune inspirație, imaginație,
creativitate, originalitate, toate fiind calități de natură a crea o marcă pe care consumatorul
țintă să o asocieze instantaneu cu produsul sau serviciul având o origine determinabilă. O
marcă prin intermediul căreia consumatorul să perceapă cu ușurință mesajele
întreprinzătorului.
Astăzi marca s-a dovedit un element extrem de important pentru orice afacere, a
devenit un element strategic cu o valoare proprie și cu o independență din ce în ce mai
pronunțată în raport de celelalte elemente ale fondului de comerț ale unei întreprinderi.
De aceea alegerea unei mărci a devenit o adevărată artă, dar și o afacere cu un imens
potențial profitabil.
Spre a-și realiza scopul, o marcă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să
fie atractivă, ușor de pronunțat și memorizat, semnificativă sub aspectul mesajului pe care

217
îl transmite, evocatoare de idei agreabile, utilizabilă în țară și în străinătate.369 Marca
trebuie să fie clară, expresivă, concisă, să utilizeze o grafică ușor descifrabilă și sugestivă.
Totodată, în alegerea unei mărci nu pot fi ignorate produsele și/sau serviciile pe care
semnul distinctiv trebuie să le identifice, mesajul pe care trebuie să-l transmită și publicul
care trebuie să recepteze mesajul.
Potrivit articolului 2 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile
geografice, poate constitui marcă orice semn, cum ar fi cuvintele, inclusiv numele de
persoane sau desenele, literele, cifrele, culorile, elementele figurative, forma produsului
sau a ambalajului produsului sau sunetele, cu condiția ca aceste semne să fie capabile:
a) să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor
întreprinderi; și
b) să fie reprezentate în Registrul mărcilor într-un mod care să permită
autorităților competente și publicului să stabilească cu claritate și precizie obiectul
protecției conferite titularului lor.
Legea nr. 84/1998 a suferit modificări substanțiale cu ocazia transpunerii în
dreptul intern a Directivei (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din
16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, care a
avut loc prin Legea nr. 112/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 84/1998
privind mărcile și indicațiile geografice, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 603 din 9 iulie 2020. Una dintre modificări privește chiar definiția
semnului care poate fi înregistrat ca marcă și care nu mai prevede drept condiție
pentru registrabilitatea semnului ca acesta să fie susceptibil de reprezentare grafică.
Noua definiție a mărcii a deschis calea înregistrării mărcilor netradiționale
(olfactive, sonore, multimedia, etc.), atât timp cât acestea pot fi reprezentate în
Registrul mărcilor într-un mod care să permită autorităților competente și
publicului să stabilească cu claritate și precizie obiectul protecției conferite
titularului lor.
Vom prezenta în continuare exemplele de semne ce pot fi înregistrate ca mărci,
enumerate expres (dar nelimitativ) de legiuitor.

Cuvintele
Cuvintele sunt elemente ale limbii constituite din unul sau mai multe forme
susceptibile de transcriere grafică. În sens larg toate cuvintele inclusiv cele folosite în
limbajul curent sunt semne susceptibile de a constitui o marca validă.
Totuși legea, formulând condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un semn
pentru a fi înregistrat ca marcă, exclude din rândul cuvintelor susceptibile de a constitui
o marcă:
• cuvintele uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și
constante;

369
Yolanda Eminescu, Regimul juridic al mărcilor, p. 70.
218
 • cuvintele care se folosesc în comerț pentru a desemna specia, calitatea,
cantitatea, destinația, valoarea, regiunea geografică, timpul fabricării ori
alte caracteristici;
• cuvintele de natură a induce în eroare cu privire la regiunea geografică,
calitatea sau natura produsului sau serviciului;
• cuvintele care s-ar constitui în mărci contrare ordinii publice sau bunelor
moravuri.
În practică au fost înregistrate ca mărci:
• nume comune (Apple = măr, Continent etc.) cu condiția ca acestea să nu
fie nici necesare, nici generice, nici uzuale, nici descriptive pentru
produsul sau serviciul desemnat;
• cuvintele noi, neologismele (Coca-cola, Pepsi Cola, Pantene etc.);
• cuvintele fanteziste sau inventate (Kookai, Exxon, Xerox, Agip, Dosia
etc.).
În cazul mărcilor compuse în tot sau în parte din cuvinte străine cererea de
înregistrare va cuprinde și o traducere a acestora în limba română (conform art. 10 alin.
(2) lit. l) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, adoptat prin HG nr.
1134/2010).

Numele de persoane
Legea noastră permite folosirea numelui ca marcă, fără a distinge după cum acesta
este un nume patronimic, de familie (admis și de legea franceză) sau un prenume.
Legiuitorul nostru lasă să se înțeleagă că a considerat numele de persoane cuvinte,
folosind expresia „cum ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane”.
Numele istorice sunt frecvent admise ca marcă, foarte cunoscute fiind mărcile
NAPOLEON, CHURCHIL, RASPUTIN, STALIN.
Prenumele și pseudonimele nu ridică probleme deosebite în înregistrarea lor ca
mărci, cu condiția ca ele să fie distinctive. Se consideră, în doctrina noastră, că pentru a
constitui o marcă numele trebuie să aibă un aspect exterior caracteristic, fie prin
combinarea sa cu anumite elemente figurative, fie prin grafie, culoare sau așezare a
literelor din care se compune. Ceea ce este protejat ca marcă nu este, așadar, numele în
sine, ci aranjamentul dispoziția specială, culoarea sau forma caracterelor folosite pentru
a scrie numele.32 Dar legea nu conține o dispoziție care să ducă la o astfel de concluzie.
Legea noastră permite utilizarea ca marcă a numelui patronimic al unui terț,
impunând condiția consimțământului atunci când numele aparține unei persoane care se
bucură de renume în România. Deși considerat inalienabil atât timp cât este vorba de un
atribut al persoanei, nimic nu împiedică pe titularul unui nume să valorifice puterea de
atracție a numelui său. În practică sunt numeroase cazurile în care campionii de schi,
tenis, gimnastică autorizează înregistrarea numelui lor ca marcă pentru echipamentelor
sportive, când numele unor cântăreți celebri sau vedete devin mărci pentru discuri sau
produse cosmetice ori de îmbrăcăminte.

219
 Contracte de utilizare a numelui patronimic (ex: NASTASE pentru rachete de
tenis), ca marcă sunt astăzi frecvente, considerându-se că oponenții acestui gen de
contracte confundă numele patronimic, atribut al persoanei cu numele patronimic,
element al fondului de comerț.33 Cedentul numelui înregistrat ca marcă și moștenitorii
săi trebuie să garanteze titularului mărcii exclusivitatea în domeniul pentru care marca a
fost înregistrată și abținerea de la orice act de concurență prin folosirea aceluiași nume
(ca marcă, nume comercial).
Contractul trebuie să cuprindă întinderea drepturilor, durata pentru care se
cesionează folosirea numelui ca marcă.

Desenele
Un desen, chiar lipsit de originalitate poate, dacă este distinctiv, să facă obiectul
unei înregistrări ca marcă (o marcă la modă și în România, LACOSTE, este reprezentată
de un crocodil). Pentru a constitui o marcă validă desenul nu trebuie să aducă atingere
drepturilor autorului. Dacă desenul nu a fost realizat de solicitant, acesta trebuie să
dobândească (printr-un contract de cesiune) dreptul de a folosi desenul ca marcă.

Literele și cifrele
Pentru ca literele și cifrele (în grafie latină sau cu alte caractere) să poată constitui
o marcă acestea trebuie să aibă o formă grafica distinctă. În mod frecvent literele alese ca
marcă sunt inițialele numelui întreprinderii. Din acest motiv s-a pus problema asimilării
cu regimul numelor, dar soluția care s-a impus a fost aceea că inițialele nu sunt nume și
pot fi asimilate sub aspectul regimului juridic, mărcilor (ex. A. E. G pentru produse
electrice).
Cifrele, fiind semne cu putere de identificare, pot constitui mărci valide. Marcă
nr. 5 de Chanel desemnează parfumuri și obiecte de îmbrăcăminte, cifrele 555 reprezintă
o marca pentru brichete, marca 4711 desemnează, de asemenea, produse de parfumerie.
Dar cifrele folosite pentru codificarea produselor ori în scop de contabilitate nu pot fi
înregistrate ca mărci.
Când marca se compune, în tot sau în parte, din alte caractere decât cele latine ori
din alte cifre decât cele arabe și romane, cererea de înregistrare trebuie să cuprindă și o
transliterare a acestor caractere și cifre.

Elementele figurative
Este greu de stabilit ce a înțeles legiuitorul nostru când a inclus elementele
figurative în categoria semnelor susceptibile de apropriere ca marcă. Legea franceză
clasifică semnele susceptibile de a constitui mărci în: denumire, semne sonore și semne
figurative, în aceasta ultimă categorie fiind incluse desenele, etichetele, pecețile,
reliefurile, hologramele, imaginile de sinteză, formele, în special cele ale produselor sau
ambalajelor, combinațiile sau nuanțele de culori etc..

220
 Dacă prin elemente figurative înțelegem elemente care cuprind figuri de stil,
atunci noțiunea cuprinde totalitatea semnelor susceptibile de a se constitui în mărci,
pentru că un semn care nu este figurativ nu poate fi înregistrat ca marcă, deoarece este
descriptiv.
Credem că legiuitorul nostru a folosit această formulă (elemente figurative) într-
un mod nu foarte inspirat, pentru a desemna ca semne susceptibile de a constitui mărci:
emblemele, vinietele, etichetele pecețile, blazoanele, amprentele etc. sau pentru a sugera
că enumerarea semnelor nu este limitativă.
Emblema este un semn figurativ cu valoare simbolică (scut, stea, ancoră) însoțită
uneori de o deviză. În Franța aceste embleme sunt legate de numele de familie și se bucură
de aceeași protecție ca și numele. În dreptul nostru emblemele se bucură de o protecție
specifică dar în practică se face uneori confuzie între embleme și marcă.
Vinieta este un ansamblu de figuri mai mult sau mai puțin artistice, de dimensiuni
reduse.
Eticheta este alcătuită dintr-un suport (de hârtie, carton etc.) pe care sunt înscrise
informații despre produs. Are același regim ca și vinieta, cu care uneori coexistă pe fețele
diferite ale aceluiași suport. Etichetele conținând informații despre produs sunt
descriptive așa încât nu pot constitui mărci valabile.
Imaginile alcătuite din portrete, fotografii etc., pot fi, în principiu, adoptate ca
marcă. Poate fi folosit ca marcă portretul propriu sau, cu consimțământul acestuia,
portretul unui terț. Imaginea unei persoane care se bucură de renume în România poate fi
folosită ca marcă numai cu consimțământul acesteia. Dispoziția legii noastre este, fără
îndoială greșită, pentru că permite folosirea imaginii unui terț (altul decât cel care se
bucură de renume) fără consimțământul său. Dar o astfel de folosire este contrară
Constituției (art. 30 alin. 6).
Personajele sunt creații grafice care pot face obiectul unei înregistrări ca marcă.
Exemplu ASTERIX, MICKEY etc. Astfel de creații sunt protejabile și ca drept de autor.
Regulamentul prevede că atunci când marca are o grafică deosebită sau este
figurativă, cererea de înregistrare va cuprinde și o descriere a acesteia (regula 9 lit i)
Când marca are o grafică deosebită sau este figurativă, cererea de înregistrare
trebuie însoțită de descrierea acesteia.

Forma produsului și a ambalajului (tridimensionale)

Prin forme tridimensionale legea înțelege, în special, forma produsului sau a
ambalajului.
Forma produsului poate constitui o marcă dacă este caracteristică, dar o atare
recunoaștere este de dată recentă și nu este unanim admisă. Legea noastră recunoaște
formei produsului aptitudinea de a constitui o marcă, dar pentru aceasta, forma trebuie să
nu fie nici banală nici funcțională. Mărcile constituite exclusiv din forma produsului care
este impusă de natura produsului sau necesară obținerii unui rezultat tehnic sau care dă o
valoare substanțială produsului este exclusă de la protecție și nu poate fi înregistrată.
221
 Forma ambalajului. Chiar și autorii care resping protecția ca marcă a formei
produsului acceptă protecția ca marcă a formei ambalajului. Sunt, de altfel, numeroase
înregistrările ca mărci a unor flacoane – pentru produse cosmetice și parfumerie – butelii,
pentru băuturi răcoritoare ori spirtoase.
Nu pot fi înregistrate ca mărci formele ambalajelor impuse de natura produsului,
a celor lipsite de distinctivitate.
Când cererea de înregistrare conține o declarație indicând că marca este
tridimensională, solicitantul va anexa reproducerea grafică sau fotografică a mărcii, în
două dimensiuni.

Culori și combinațiile de culori

Combinațiile de culori sunt admise, fără rezerve, ca mărci sub condiția ca ele să
reprezinte, ca toate mărcile, un aspect caracteristic, un aranjament propriu. Și o singură
culoare poate deveni distinctivă prin modul în care este aplicată și poate constitui o marcă
valabilă.
De altfel, Tribunalul Uniunii Europene a statuat în jurisprudența sa faptul că
„culorile sau combinațiile de culori per se sunt capabile să constituie o marcă comunițară
în măsura în care sunt capabile să distingă bunurile și serviciile unei întreprinderi de
cele ale altor întreprinderi. Evaluarea distinctivității se realizează numai în relație cu
bunurile și cu percepția secțiunii de public relevante. Percepția publicului poate diferi în
funcție de relația dintre semn și imaginea bunurilor. Evaluarea distinctivității în cazul
unei mărci compuse din juxtapunerea neordonată a două culori.”370
Când solicitantul revendică culoarea, ca element distinctiv al mărcii, trebuie
depusă o declarație în acest sens, precum și indicat numele sau codul culorii sau al
culorilor revendicate, iar pentru fiecare culoare, trebuie indicate părțile principale ale
mărcii care au această culoare.

Semnele sonore
Semnele sonore, constituite dintr-o succesiune de semne cu efect sonor
caracteristic sunt admise ca marcă doar în unele legislații, în legea română fiind
menționate expres ca semne susceptibile de înregistrare ca mărci.
Exemple de semne sonore înregistrate ca mărci sunt zgomotul produs de motorul
motocicletei Harley Davidson, urletul leului din intro-urile filmelor produse de Metro
Goldwyn Mayer, soneria telefonului Nokia, orchestrația intro-urilor filmelor produse de
Twentieth Century Fox Film Corporation, și altele. O interogare a registrului mărcilor
Uniunii Europene cu privire la mărcile sonore a relevat un număr de aproximativ 300 de
astfel de semne distinctive înregistrate.

370
Hotărârea din 25 septembrie 2002, Viking-Umwelttechnik v OHMI ( Juxtaposition de vert and de gris),
T-316/00, ECLI:EU:T:2002:225.
222
 Reprezentarea grafică se va face, conform jurisprudenței Curții de Justiție a
Uniunii Europene printr-un portativ, alcătuit din tot ceea ce conține el (măsuri, cheia sol,
note muzicale, pauze, etc.)371, dezvoltările tehnologice și modernizarea registrului
mărcilor făcând posibilă punerea la dispoziția publicului, în registrul mărcilor, a unui
fișier audio care să permită identificarea cu precizie a mărcii sonore înregistrate.

VII.2. Principiul specialității mărcii și excepțiile de la acest principiu

Principiul specialității mărcii înregistrate presupune că marca se înregistrează
pentru anumite produse sau servicii expres menționate în cerere și că în principiu,
protecția oferită mărcii le vizează exclusiv. Faptul că respectivul comerciant aplică marca
sa și pe alte produse decât cele pentru care a înregistrat-o este posibil deoarece, având un
drept exclusiv de exploatare a mărcii, ar fi singurul îndreptățit să se opună unei asemenea
folosiri. Însă acest lucru nu înseamnă titularul că ar avea vreun drept exclusiv pentru
semnul respectiv în raport cu produsele pentru care nu este înregistrat.
De la acest principiu, Legea nr. 84/1998 prevede în art. 39 alin. (2) lit. c) o excepție
în ceea ce privește mărcile de renume. Astfel, fără a aduce atingere drepturilor titularilor
dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate,
titularul acesteia poate cere instanței judecătorești competente, printr-o acțiune în
contrafacere, să interzică terților să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără
consimțământul său un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau
pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din
urmă a dobândit un renume în România și dacă prin utilizarea semnului fără motiv
justificat se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii
ori se aduce atingere acestora.

VII.3. Condiția reprezentării în registrul mărcilor

Pentru ca un semn să poată fi înregistrat ca marcă, trebuie să fie capabil de
reprezentare în Registrul mărcilor într-un mod care să permită autorităților
competente și publicului să stabilească cu claritate și precizie obiectul protecției
conferite titularului lor. Această definiție a fost introdusă în legea română a mărcilor,
după cum am arătat deja, prin Legea nr. 112/2020, ca urmare a transpunerii Directivei
(UE) 2015/2436 de apropriere a legislațiilor satelor membre privitoare la mărci.
Modificarea definiției mărcii a avut ca obiectiv alinierea modalităților de
reprezentare a semnelor în registre cu evoluțiile tehnologice, în scopul asigurării unei mai
mari securități juridice a regimului mărcilor: „este oportun să se stabilească o listă

371
Hotărârea din 27 noiembrie 2003, Shield Mark, C-283/01, EU:C:2003:641, având ca obiect cerere de
pronunțare a unei decizii preliminare cu privire la interpretarea articolului 2 din Directiva (CE) 89/104 de
apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, în ceea ce privește susceptibilitatea de
înregistrare ca mărci a sunetelor. Potrivit articolului 2 din Directiva (CE) 89/104, Pot constitui mărci toate
semnele apte de o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele,
cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiția ca astfel de semne să fie capabile să distingă
produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

223
exemplificativă de semne care pot constitui o marcă, dacă sunt potrivite să distingă
produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi. Pentru a
îndeplini obiectivele sistemului de înregistrare a mărcilor, și anume acela de a asigura
securitatea juridică și o bună administrare a acestora, se impune, de asemenea, ca
semnul să poată fi reprezentat într-un mod care să fie clar, precis, autonom, ușor
accesibil, inteligibil, durabil și obiectiv. Prin urmare, ar trebui să se autorizeze ca un
semn să fie reprezentat în orice formă corespunzătoare cu ajutorul tehnologiei general
disponibile, deci nu neapărat prin mijloace grafice, atât timp cât reprezentarea sa oferă
garanții satisfăcătoare în acest sens”372.
În fapt, noua definiție a mărcii poartă amprenta considerentelor Curții de Justiție
a Uniunii Europene care a enunțat așa-numitele „criterii Sieckemann” în Hotărârea din
12 decembrie 2002, pronunțată în cauza C-273/00, Sieckmann373. Întrebată pe calea unei
trimiteri preliminare cu privire la legalitatea înregistrării unui semn olfactiv ca marcă,
Curtea a răspuns „Articolul 2 din Directivă trebuie interpretat în sensul în care o marcă
poate fi alcătuită dintr-un semn care nu poate fi perceput din punct de vedere vizual, cu
condiția să poată fi reprezentat grafic. Această reprezentare grefică trebuie să permită
semnului să fie reprezentat din punct de vedere vizual, prin imagini, linii sau caractere,
pentru a fi identificat în mod precis”374 (considerentele 45-46).
Instanța europeană a considerat că exigența reprezentării grafice a fost instituită
prin Directiva referitoare la mărci cu scopul de a se cunoaște cât mai exact obiectul de
protecție conferit prin înregistrare titularului mărcii, înregistrarea mărcii în registrul
public având scopul de a o face accesibilă autorităților, publicului larg și, în special,
operatorilor economici. Față de aceste aspecte, „Pentru ca persoanele care accesează
registrele să poată determina cu precizie natura unei mărci pe baza înregistrării,
reprezentarea grafică în registru trebuie să fie de sine stătătoare, ușor accesibilă și
inteligibilă. În plus, pentru a-și îndeplini rolul de marcă înregistrată, ea trebuie
percepută neechivoc și în același fel de toată lumea, astfel încât marca să poată fi o
garanție pentru indicarea originii. Având în vedere durata înregistrării unei mărci și
faptul că, după cum prevede Directiva, aceasta poate fi reînnoită pentru perioade
diferite, reprezentarea trebuie să fie durabilă. În final, reprezentarea mărcii trebuie să
evite orice element de subiectivism în procesul de identificare și percepe a semnului. În
consecință, mijloacele de reprezentare grafică trebuie să fie neechivoce și obiective”375.

VII.4. Distinctivitatea
Este o condiție care rezultă din chiar definiția dată mărcii în articolul 2 din Lege.
Distinctivitatea semnului nu se confundă cu originalitatea și nu presupune nici noutate ori

372
Considerentul nr. 13 din DIRECTIVA (UE) 2015/2436 A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A
CONSILIULUI din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci.
373
Hotărârea din 12 decembrie 2002, Sieckmann, C-273/00, EU:C:2002:748.
374
Hotărârea din 12 decembrie 2002, Sieckmann, C-273/00, EU:C:2002:748, privind interpretarea art. 2
din Directiva 89/104/CEE privind apropierea legislațiilor naționale în materie de mărci, privindu-l pe Ralph
Sieckermann, considerentele 45-46.
375
Hotărârea din 12 decembrie 2002, Sieckmann, C-273/00, EU:C:2002:748, având ca obiect cerere de
pronunțare decizie preliminară cu privire la interpretarea art. 2 din Directiva 89/104/CEE privind apropierea
legislațiilor naționale în materie de mărci, considerentele 52-54.
224
creativitate. Cuvântul „distinctiv” are ca sinonim cuvântul „caracteristic”, desemnând
ambele calitatea de a fi deosebit, evident, lămurit, deslușit. Prin caracterul distinctiv al
mărcii se înțelege capacitatea semnului de a identifica un obiect cu scopul de a permite
consumatorilor să-l recunoască. Caracterul distinctiv nu rezultă însă din semnul în sine,
ci din perceperea lui ca atare de către consumatori. Marca se află într-o dublă relație, pe
de o parte cu produsul (sau serviciul), iar pe de altă parte, cu consumatorii și această
relație determină validitatea mărcii.
Caracterul distinctiv al unui semn trebuie să rezulte din aptitudinea sa intrinsecă
de a fi distinctiv, dar acest semn trebuie să fie apt de a distinge un anumit produs în cadrul
aceleiași categorii, de a-l deosebi de produsele identice sau similare ale altor comercianți.
Apreciată în raport cu obiectul destinat a-l identifica, distinctivitatea semnului este
relativă și nu presupune, în mod necesar, originalitate și noutate, de aceea și dreptul asupra
mărcii nu este un drept de creație, ci un drept de apropriere, de ocupație.
În fapt, semnul sau denumirea aleasă ca marcă trebuie să fie arbitrară pentru că
legea nu permite înregistrarea ca mărci a semnelor care cuprind numai denumiri care sunt
sau au devenit uzuale, necesare sau generice pentru acele produse, lucrări sau servicii ori
se referă exclusiv la modul, timpul și locul fabricației sau la natura, destinația, prețul,
calitatea, cantitatea și greutatea mărfurilor. Acestea constituie mărci descriptive, iar
prohibiția lor este pe deplin justificată pentru că admiterea lor ar echivala cu recunoașterea
unui monopol asupra produsului. Astfel, nu ar putea fi înregistrate ca marcă denumiri ca:
„unt de masă”, „vin superior”, „țuică de prune”, „cremă de lichior”, „cremă de șvaițer”
etc. Lipsite de distinctivitate sunt considerate și semnele prea simple.
Doctrina distinge între mărcile nominale tari, puternice și cele slabe. O marcă
nominală pentru a fi foarte distinctivă trebuie să fie arbitrară, adică formată din cuvinte
care să nu evoce caracteristici sau calități ale produsului sau serviciului cum sunt termenii
fanteziști sau inventați (ex: KODAK, DOXA, EXXON), patronimele (sub rezerva ca ele
să fie disponibile, cum sunt Yves Saint Laurent, Chanel) sau denumirile geografice rare
(sub rezerva ca ele să nu constituie denumiri de origine, cum este „PATTAYA” pentru
parfumuri). Chiar termeni curenți folosiți, însă într-un alt context decât cel obișnuit, pot
constitui o marcă valabilă. Este cazul mărcilor CLIPPER (corabie cu pânze) ori APPLE
(măr) folosite pentru calculatoare.
Mărcile slabe, mărcile puțin distinctive, evocatoare constituie realități de fapt și
se consideră că și protecția lor trebuie să fie slabă. Dacă se recunoaște validitatea unei
astfel de mărci, concurenții nu pot fi privați de folosirea unor termeni curenți, uzuali,
protecția unei astfel de mărci fiind limitată la interzicerea unor reproduceri identice. Dar
dacă în dreptul mai multor țări europene protecția unei mărci slabe, a unei mărci
evocatoare, aluzive este recunoscută, dreptul comunitar este mai exigent, socotind că
aproprierea unui semn puțin distinctiv este de natură a paraliza libera concurență.

a) Semnele lipsite de distinctivitate și criteriile de apreciere

Legiuitorul a apreciat că sunt lipsite de distinctivitate și, în consecință, nu pot fi
înregistrate ca mărci, în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. b)-e):
225
 ➢ mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv (intrinsec);
➢ mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații devenite
uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante;
➢ mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând
servi în comerț pentru a desemna felul, calitatea, cantitatea, destinația,
valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului ori a
prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
➢ semnele constituite exclusiv din forma produsului sau din altă
caracteristică impusă chiar de natura produsului sau care este necesară
obținerii unui rezultat tehnic ori care dă valoare substanțială produsului;
Criterii de apreciere a distinctivității sunt dificil de formulat și de urmat ca reguli
pentru că, pe de o parte, aprecierea însăși a distinctivității a evoluat în timp și, pe de altă
parte pentru că un semn care era „distinctiv” la momentul înregistrării poate fi
„nedistinctiv” ulterior, în măsura în care numele (ori semnul) a fost dat unui serviciu sau
produs nou.
Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței constante a Tribunalului Uniunii
Europene376, o marcă are caracter distinctiv (în sensul art. 5 alin. 1 lit. b) din Lege) atunci
când permite consumatorului să identifice produsul sau serviciul desemnat ca provenind
de la o întreprindere determinată și, prin urmare, să distingă acel produs sau serviciu de
cele ale altor întreprinderi; de asemenea, distinctivitatea mărcii se apreciază, pe de o parte
prin raportare la produsele sau serviciile desemnate de marcă și, pe de altă parte, prin
raportare la percepția pe care o are publicul relevant cu privire la marca respectivă.377
Putem desprinde din jurisprudența analizată trei etape în analiza lipsei
distinctivității unei mărci, și anume:
1) stabilirea publicului relevant;
2) analiza semnului și a impresiei globale pe care o produce;
3) examinarea distinctivității mărcii.378
În ceea ce privește descriptivitatea unei mărci (articolul 5 alin. (1) lit. d) din Lege),
prin interdicția de înregistrare a unui semn descriptiv se urmărește împiedicarea
dobândirii de către o întreprindere a unui drept exclusiv asupra semnelor sau indicațiilor
descriptive pentru produse sau servicii. Acest motiv absolut de refuz ocrotește un interes

376
A se vedea în acest sens Andreea Livădariu, „Interpretarea dispozițiilor articolului 7 alin. (1) lit. b) și c)
din Regulamentul (UE) 2017/1001 privind marca Uniunii Europene. Lipsa de distinctivitate.
Descriptivitatea”, în Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale nr. 4/2019.
377
A se vedea: Ordonanţa din 7 iunie 2016, Beele Engineering/EUIPO (WE CARE), T-222/15, nepublicată,
EU:T:2016:344, pct. 15-16; Hotărârea din 21 mai 2015, Mo Industries/OAPI (Splendid), T-203/14,
nepublicată, EU:T:2015:301, pct. 14-15; Hotărârea din 13 decembrie 2016, Puro Italian Style/EUIPO
(smartline), T-744/15, nepublicată, EU:T:2016:725, pct. 20-21; Hotărârea din 12 iunie 2007, MacLean-
Fogg/OAPI (LOKTHREAD), T-339/05, nepublicată, EU:T:2007:172, pct. 32; Hotărârea din 12 iulie
2012, Smart Technologies/OAPI, C-311/11 P, EU:C:2012:460, pct. 23.
378
Pentru aplicarea în practică a analizei în trei etape, a se vedea, spre exemplu: Hotărârea din 28 martie
2019, Robert Bosch GmbH v EUIPO (Simply. Connected.), T-251/17 și T-252/17, EU:T:2019:202;
Ordonanța din 26 septembrie 2019, Nissin Foods Holdings/EUIPO – The GB Foods (Soba JAPANESE
FRIED NOODLES), T-663/18, nepublicată, EU:T:2019:716; Hotărârea din 30 aprilie 2013, Boehringer
Ingelheim International/OAPI (RELY-ABLE), T-640/11, nepublicată, EU:T:2013:225 ; Hotărârea din 29
noiembrie 2016, Chic Investments/EUIPO (eSMOKINGWORLD), T-617/15, nepublicată,
EU:T:2016:679.
226
general, prin aceea că semnele descriptive vor putea fi utilizate în mod liber în activitatea
de comerț. Din jurisprudența Tribunalului se pot desprinde trei etape în analiza acestui
motiv absolut de refuz la înregistrare, și anume:
1) definirea publicului relevant;
2) stabilirea semnificației elementelor verbale și/sau figurative care
alcătuiesc marca și analiza impresiei globale;
3) stabilirea, pe baza semnificației semnului, dacă există din punctul de
vedere al publicului relevant un raport suficient de direct și concret între
semn și produsele și serviciile pentru care s-a cerut înregistrarea.379
Aceste din urmă reguli de apreciere se pot aplica și în cazul celorlalte două motive
absolute de refuz la înregistrare circumscrise lipsei distinctivității, prevăzute în art. 5 alin.
(1) lit. c) și e).
Câteva principii utile pentru aprecierea distinctivității unei mărci pot fi totuși
formulate. Astfel:
a) distinctivitatea unui semn ales ca marcă este întotdeauna relativă. Ea se
apreciază în raportul cu obiectul pentru care semnul se alege ca marcă și trebuie să-l
identifice. Semnul ales poate fi distinctiv pentru un produs sau serviciu și nedistinctiv
pentru alte produse sau servicii;
b) caracterul distinctiv al semnului se examinează la momentul constituirii
depozitului. Asociat unui produs sau serviciu termenul sau semnul ales ca marcă devine
în timp necesar prin funcția să și va deveni uzual sau generic prin folosire;
c) noutatea unui produs sau serviciu și denumirea să eventuală nu trebuie
confundată cu distinctivitatea semnului sau termenului înregistrat ca marcă pentru a
desemna produsul sau serviciul;
d) semnul ales ca marcă trebuie să permită consumatorului să asocieze acest semn
unui anume producător sau furnizor de servicii;
e) dreptul la marcă are ca obiect recunoașterea unui drept prioritar primei persoane
care a înregistrat un semn distinctiv pentru a desemna un produs ori serviciu având o
anume origine și nu de a conferi un monopol persoanei care a inventat prima un semn sau
termen pentru a desemna un produs ori serviciu nou;
f) pentru a fi distinctiv, semnul nu trebuie să fie original sau nou;
g) un semn este distinctiv dacă nu este necesar, generic, uzual sau descriptiv (cum
sunt „ rezistent” pentru îmbrăcăminte de protecție, termenii laudativi cum sunt „super”,
„ultra” etc);

379
Pentru aplicarea în practică a analizei în trei etape a descriptivității unei mărci, a se vedea: Hotărârea din
2 mai 2018, Alpine Welten Die Bergführer/EUIPO (ALPINEWELTEN Die Bergführer), T-428/17,
nepublicată, EU:T:2018:240; Hotărârea din 17 octombrie 2019, United States Seafoods/EUIPO (UNITED
STATES SEAFOODS), T-10/19, nepublicată, EU:T:2019:751; Hotărârea din 5 noiembrie
2019, APEDA/EUIPO – Burraq Travel & Tours General Tourism Office (SIR BASMATI RICE),
T-361/18, nepublicată, EU:T:2019:777 ; Hotărârea din 7 septembrie 2017, VM/EUIPO – DAT
Vermögensmanagement (Vermögensmanufaktur), T-374/15, EU:T:2017:589.
227
 h) semnul ales ca marcă poate dobândi caracter distinctiv și prin folosire anterioară
(art. 5 alin. (3) din Lege).

Puterea distinctivă variază de la o marcă la alta, astfel că în doctrina clasică s-a

arătat că „unele mărci ajung să fie atât de cunoscute publicului și să se bucure de o
asemenea reputație, încât s-a considerat necesar să li se asigure o protecție lărgită pentru
a evita abuzurile prin folosirea de către alții a «notorietății». …. În doctrină se face o
distincție între mărcile denumite notorii și cele celebre sau de mare renume”.380

a) MĂRCILE NOTORII
Definiția mărcii notorii
Legea nr. 84/1998 definește marca notorie în art. 3 lit. d) ca fiind marca larg
cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau
serviciile cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii
în România pentru a fi opusă.
Aproprierea unei mărci notorii reprezintă un caz de indisponibilitate pentru
înregistrarea unui semn ca marcă, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 84/1998, așa
cum vom vedea mai târziu.
O marcă notorie în România este, așadar, protejată în România, fără a fi nevoie de
înregistrare oriunde în lume (inclusiv în România) pentru a putea fi opusă. Notorietatea
mărcii ar putea fi privită ca un mod originar de dobândire a dreptului la marcă. Dacă art.
39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 prevede că „înregistrarea mărcii conferă titularului
său un drept exclusiv asupra mărcii”, consacrând principiul că dreptul exclusiv la marcă
se dobândește prin înregistrare (iar nu prin folosire), art. 3 lit. d) care definește marca
notorie și art. 6 care prevede motivele relative de refuz la înregistrare a unei mărci
consacră, indirect, o excepție de la acest principiu.
Notorietatea semnului ales ca marcă are aceleași efecte ca și înregistrarea acestuia:
titularul mărcii este protejat în ceea ce privește folosirea sau înregistrarea semnului său
de către alții. Pentru aceasta însă considerăm că semnul respectiv trebuie să poată
îndeplini toate condițiile pentru a fi marcă: să fie susceptibil de reprezentare în registru,
licit, distinctiv și disponibil. Neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții face ca semnul
folosit ca marcă să rămână un simplu semn notoriu, fără a beneficia de protecția ca marcă.
Rezultă că în dreptul nostru:
• marca notorie este protejată chiar în absența unui depozit înregistrat în
România;
• cu consimțământul expres al titularului mărcii notorii, un terț poate
înregistra semnul atât pentru produse sau servicii diferite, cât și pentru
produse sau servicii identice sau similare, în lipsa consimțământului
expres al titularului mărcii notorii o cerere de înregistrare a unui semn

380
A se vedea Y. Eminescu, op. cit., p. 60.
228
 identic sau similar cu marca notorie va fi respinsă (desigur, dacă este
formulată opoziție la înregistrare, motivele relative de refuz nefiind
examinate ex officio de OSIM);
• dacă totuși o înregistrare a fost admisă, titularul mărcii notorii, poate cere
anularea acesteia în termen de 5 ani de la data înregistrării acesteia, cu
excepția cazului în care înregistrarea a avut loc cu rea-credință (art. 58 alin.
(1) din Lege);

Criteriile de apreciere a notorietății

Pentru a ne afla în fața unei mărci notorii este necesar ca publicul, auzind sau
rostind numele ei, să aibă reflexul cvasi-automat de a se gândi la produsul sau serviciul
pe care îl reprezintă. Astfel, marca ADIDAS face posibilă asocierea cu îmbrăcămintea și
echipamentele sportive, după cum marca POIANA este asociată, pentru consumatorii
români, cu ciocolata.
Notorietatea este o problemă de fapt și se apreciază în raport cu condițiile locale.
Totuși, în stabilirea notorietății se au în vedere câteva criterii, cum sunt: vechimea mărcii,
intensitatea publicității de care a fost înconjurată, ideea de calitate, identificarea cu
întreprinderea. Marca se consideră notorie ori de câte ori într-o anumită țară, într-o
anumită perioadă aproape totalitatea cumpărătorilor potențiali ai produselor cărora le este
destinată marca o cunosc. În acest caz există o prezumție irefragrabilă că fiecare știe că
marca aparține altuia și deci nu constituie un res nullius care să poată fi apropriat.
Confruntată cu problema subiectivismului în aprecierea notorietății, doctrina și
jurisprudența germană s-au străduit să impună un criteriu obiectiv, acela ca, pentru a fi
socotită notorie, marca să fie cunoscută, în sondaje, de cel puțin 2/3 din populație ca
desemnând produsul.
Pentru a fi luată în considerație, notorietatea trebuie apreciată în raport de țara, de
teritoriul în care ea produce sau în care se discută efectele ei, de categoria de consumatori
cărora produsul le este destinat Astfel, marca BANANIA pentru ciocolată este
binecunoscută în Franța, dar nu și în România, în vreme ce TOBLERONE ar putea fi
considerată notorie și în România.
Totuși, prin definiție, singurul criteriu obiectiv pe care trebuie să-l avem în vedere
pentru a aprecia caracterul notoriu al unei mărci este cunoașterea de către public; aceasta
nu rezultă nici necesar și nici automat din vechimea mărcii sau din investițiile făcute în
publicitate. Legea română nr. 84/1998 formulează, în art. 23, următoarele criterii de
apreciere a notorietății:
a) gradul de distinctivitate, inițială sau dobândită, a mărcii notorii în România;
b) durata și întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu
produsele și serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată;
c) durata și întinderea publicității mărcii notorii în România;
d) aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România;

229
 e) gradul de cunoaștere a mărcii notorii pe piața românească de către segmentul
de public căruia i se adresează;
f) existența unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice
sau similare, aparținând altei persoane decât aceea care pretinde că marca sa este notorie.
Pentru examinarea motivelor relative de refuz prevăzute de art. 6 din Lege, când
marca anterioară poate fi marca notorie, OSIM poate cere de la autorități publice, instituții
publice, precum și de la persoane juridice de drept privat documente, în vederea stabilirii
notorietății mărcii în România.
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 84/1998 conține și alte reguli
pentru determinarea și dovedirea notorietății, în art. 19, după cum urmează:
Pentru a aprecia dacă o marcă este notorie este suficient ca aceasta să fie larg
cunoscută pe teritoriul României și pentru segmentul de public din România căruia se
adresează produsele sau serviciile pentru care marca este utilizată.
Segmentul de public vizat de produsele sau serviciile desemnate de marcă se va
stabili pe baza următoarelor elemente:
a) categoria de consumatori vizată pentru produsele sau serviciile la care se referă
marca; identificarea categoriei de consumatori se face pe grupe de consumatori ai unor
anumite produse sau servicii în legătură cu care marca este utilizată;
b) rețelele de distribuire a produselor sau serviciilor la care se referă marca.
Gradul de cunoaștere al unei mărci de către public poate fi apreciat în funcție
de promovarea acesteia, inclusiv publicitatea și promovarea la târguri sau expoziții a
produselor ori serviciilor la care se aplică marca.
Notorietatea unei mărci poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar în
susținerea notorietății unei mărci pe teritoriul României pot fi prezentate acte cum ar fi
cele privind:
a) comercializarea sau punerea în vânzare a produselor ori prestarea de servicii
sub marca notoriu cunoscută;
b) importul sau exportul produselor pe care marca notorie este aplicată;
c) publicitatea sau reclama produselor și serviciilor sub marca notoriu cunoscută
în România etc.

b) MĂRCILE CARE SE BUCURĂ DE RENUME

Marca de renume nu beneficiază de o definiție, similar mărcii notorii. Cu toate
acestea, atât art. 6 cât și art. 39 din Legea nr. 84/1998 recunosc o protecție extinsă mărcii
care a dobândit un renume în România, dacă prin utilizarea semnului depus la înregistrare,
fără motiv justificat, se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele
mărcii ori se aduce atingere acestora.
Din interpretarea dispozițiilor care reglementează marca notorie și marca de
renume rezultă fără putință de tăgadă că cele două noțiuni sunt diferite, marca notorie
230
având un regim juridic diferit de marca de renume, marca notorie fiind protejată fără a fi
înregistrată.
Marca de renume, pentru a beneficia de protecția extinsă datorită renumelui pe
care îl are, trebuie să fie înregistrată. Această concluzie se desprinde din următoarele: 1)
regula în materia protecției mărcilor este aceea că mărcile beneficiază de protecție
condiționat de înregistrare; 2) excepțiile sunt de strictă interpretare exceptio est
strictissimae interpretationis (atunci când o normă juridică instituie o excepție de la
regulă, această excepție nu poate fi extinsă și la alte situații pe care acea normă juridică
nu le prevede), iar Legea nr. 84/1998 conferă protecție fără înregistrare, cu titlu de
excepție, doar mărcilor notorii, după cum am văzut deja.

VII.5. Liceitatea
Chiar dacă sunt distinctive și disponibile, anumite semne nu pot fi utilizate ca
marcă, legea interzicând aproprierea lor prin prevederile art. 5 alin. (1) lit. f) - p), după
cum urmează:
- mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare, de exemplu cu privire
la proveniența geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului (art.
5 alin. (1) lit. f));
- mărcile care sunt excluse de la înregistrare potrivit prevederilor legislației
Uniunii Europene, ale legislației naționale sau ale acordurilor internaționale la
care Uniunea Europeană sau România este parte, care prevăd protecția
denumirilor de origine și a indicațiilor geografice (art. 5 alin. (1) lit. g));
- mărcile care sunt excluse de la înregistrare potrivit prevederilor legislației
Uniunii Europene sau ale acordurilor internaționale la care Uniunea
Europeană este parte, care prevăd protecția mențiunilor tradiționale pentru
vinuri (art. 5 alin. (1) lit. h));
- mărcile care sunt excluse de la înregistrare potrivit prevederilor legislației
Uniunii Europene sau ale acordurilor internaționale la care Uniunea
Europeană este parte, care prevăd protecția specialităților tradiționale
garantate (art. 5 alin. (1) lit. i));
- mărcile care sunt compuse din sau reproduc în elementele lor esențiale o
denumire anterioară a unui soi de plante, înregistrată în conformitate cu
legislația Uniunii Europene sau cu legislația națională ori cu acordurile
internaționale la care Uniunea Europeană sau România este parte, care conferă
protecție drepturilor de proprietate asupra unui soi de plante și care se referă
la soiuri de plante din aceeași specie sau din specii înrudite îndeaproape (art.
5 alin. (1) lit. j));
- mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele
patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România (art. 5 alin.
(1) lit. k));
- mărcile care conțin semne cu înaltă valoare simbolică, în special un simbol
religios (art. 5 alin. (1) lit. l));

231
 - mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri (art. 5 alin.
(1) lit. m));
- mărcile care cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau
imitații de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control
și garanție, blazoane, aparținând țărilor Uniunii Europene și care intră sub
incidența art. 6 ter din Convenția de la Paris (art. 5 alin. (1) lit. n));
- mărcile care cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau
imitații de steme, drapele, alte embleme, sigle, inițiale sau denumiri care intră
sub incidența art. 6 ter din Convenția de la Paris și care aparțin organizațiilor
internaționale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe țări
ale Uniunii Europene (art. 5 alin. (1) lit. o));
- mărcile care conțin, fără autorizația organelor competente, ecusoane,
embleme, insigne, blazoane, semne heraldice de interes public, altele decât
cele prevăzute la art. 6 ter din Convenția de la Paris (art. 5 alin. (1) lit. p)).
Mărcile înșelătoare (art. 5 alin. (1) lit. f))
Art. 5 lit. f) din Legea nr. 84/1998 exclude de la protecție mărcile care sunt de
natură să inducă publicul în eroare de exemplu cu privire la proveniența geografică,
calitatea sau natura produsului sau a serviciului.
Sunt considerate înșelătoare (denumite și deceptive) mărcile de natură să inducă
în eroare pe consumatori asupra provenienței geografice a produsului, asupra calității sau
naturii produsului, dar și sau asupra situației comerciale a titularului. Au fost apreciate ca
deceptive mărcile „COMME A LA MAISON” pentru dulcețuri produse industrial,
„SUPERMINT” pentru a desemna produse fără mentă, „COBRA” pentru produse de
marochinărie care nu sunt în mod necesar din piele de șarpe , „YANKEE” pentru produse
care nu proveneau din Statele Unite, „TRICOSUISSE” pentru produse care nu proveneau
din Elveția381.
Este important de subliniat aici că nu sunt mărci deceptive „decât cele care pentru
o parte sau pentru toate produsele pentru care sunt înregistrate, sunt înșelătoare prin ele
însele, independent de drepturile privative pe care terții le-ar putea avea asupra unor
semne identice sau similare; «înșelarea» publicului rezultând din credința că produsele
sau serviciile vizate provin de la un terț, din pricina existenței unui alt semn distinctiv,
intră în noțiunea de «confuzie» care nu este vizată aici”382.
Este, așadar, deceptivă marca purtătoare de indicații proprii a înșela pe
consumatori asupra naturii, calității sau originii unui produs ori serviciu. Marca este
deceptivă dacă ea poate înșela, iar riscul de a provoca înșelarea se apreciază în raport cu
consumatorul mediu. Este urmărit aici interesul consumatorului și cel al ordinii publice
economice, iar nu, cel puțin de o manieră directă, cel al titularului mărcii .
S-ar putea determina mai multe tipuri de cazuri când marca este deceptivă, dar
fără pretenția de a face o enumerare exhaustivă:

381
Y. Eminescu, Tratat, op. cit., p. 68.
382
Thierry van Innis, op. cit., p. 205.
232
 - atunci când marca dă impresia unui control sanitar sau medical, mai ales
deoarece conține cuvântul doctor, sănătate sau farmacie;
- atunci când marca include un nume geografic de unde nu provine: nume
geografic elvețian pentru a desemna ceasuri ce provin din altă țară, parfum
„De Paris” pentru un parfum care nu provine din Paris383;
- marca prezintă în mod mincinos calitățile produsului etc.

Mărcile ilicite urmare a protecției ca denumiri de origine, indicații geografice,

mențiuni tradiționale pentru vinuri și specialități tradiționale garantate art. 5 alin. (1)
lit. g), h), i)
Legea nr. 84/1998 împiedică înregistrarea mărcilor, excluse de la înregistrare
potrivit prevederilor legislației Uniunii Europene sau ale acordurilor internaționale la care
Uniunea Europeană este parte care prevăd protecția denumirilor de origine, a indicațiilor
geografice a mențiunilor tradiționale pentru vinuri și a specialităților tradiționale
garantate.
Denumirea de origine protejată (DOP) și denumirea de origine controlată
(DOC) se înregistrează pentru alimente, produse agricole și vin și garantează faptul că
fiecare parte a procesului de producție, prelucrare și preparare trebuie să aibă loc în
regiunea respectivă. În cazul vinurilor, denumirile de origine garantează că strugurii
provin exclusiv din aria geografică în care se face vinul.384 Spre exemplu, măslinele
Kalamata sunt produse integral în regiunea Kalamata din Grecia, iar recolta provine din
soiuri de măsline din zona respectivă.
În conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 1151/2012 al Parlamentului European
și al Consiliului din 21 noiembrie 2012 privind sistemele din domeniul calității produselor
agricole și alimentare, prin „denumire de origine” se înțelege o denumire care identifică
un produs:
(a) originar dintr-un anumit loc, regiune sau, în cazuri excepționale, țară;
(b) a cărui calitate sau ale cărui caracteristici se datorează în principal sau exclusiv
unui anumit mediu geografic cu factori naturali și umani proprii; și
(c) ale cărui etape de producție se desfășoară, toate, în zona geografică delimitată.
Indicația geografică este denumirea servind la identificarea unui produs originar
dintr-o țară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputație sau
alte caracteristici determinate pot fi în mod esențial atribuite acestei origini geografice,
aceasta fiind definiția dată de Legea nr. 84/1998.
Cu alte cuvinte, se acordă o indicație geografică ca denumire a produselor, dacă
produsele sunt legate, prin caracteristicile lor, de locul de unde provin. Indicația
geografică are un dublu rol, pe de o parte acela de a ajuta producătorii să-și promoveze
produsele sub indicația respectivă și, pe de altă parte, de a permite consumatorilor să
recunoască produsele cu ajutorul caracteristicilor lor, după proveniența geografică.

383
Thierry van Innis, op. cit., p. 204.
384
https://ec.europa.eu/info/food-farming-fisheries/food-safety-and-quality/certification/quality-
labels/quality-schemes-explained_ro#pdo
233
 In conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 1151/2012 al Parlamentului European
și al Consiliului din 21 noiembrie 2012 privind sistemele din domeniul calității produselor
agricole și alimentare, prin „indicație geografică” se înțelege o denumire care identifică
un produs:
(a) originar dintr-un anumit loc, regiune sau țară;
(b) în cazul căruia o anumită calitate, reputație sau o altă caracteristică poate fi
atribuită în principal originii geografice a produsului; și
(c) atunci când cel puțin una dintre etapele de producție se desfășoară în zona
geografică delimitată.
Mențiunile tradiționale pentru vinuri constau în denumiri de origine, indicații
geografice și mențiuni tradiționale din sectorul vitivinicol, acordarea lor fiind
reglementată de Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2019/34 al Comisiei din 17
octombrie 2018 de stabilire a normelor de aplicare atât a Regulamentului (UE) nr.
1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, în ceea ce privește cererile de
protecție a denumirilor de origine, a indicațiilor geografice și a mențiunilor tradiționale
din sectorul vitivinicol, procedura de opoziție, modificările caietelor de sarcini ale
produselor, înregistrarea denumirilor protejate, anularea protecției și utilizarea
simbolurilor, cât și a Regulamentului (UE) nr. 1306/2013 al Parlamentului European și al
Consiliului, în ceea ce privește un sistem de controale adecvat și de Regulamentul (UE)
nr. 251/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 februarie 2014 privind
definirea, descrierea, prezentarea, etichetarea și protejarea indicațiilor geografice ale
produselor vitivinicole aromatizate și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1601/91
al Consiliului
Specialitățile tradiționale garantate sunt denumiri ce au ca scop protecția
metodelor de producție și rețetele tradiționale, prin susținerea producătorilor de produse
tradiționale în activitățile de comercializare și de informare a consumatorilor în legătură
cu proprietățile care oferă valoare adăugată rețetelor și produselor lor tradiționale. Acstea
sunt protejate prin Regulamentul (UE) nr. 1151/2012 al Parlamentului European și al
Consiliului din 21 noiembrie 2012 privind sistemele din domeniul calității produselor
agricole și alimentare.
O denumire este eligibilă pentru a fi înregistrată ca specialitate tradițională
garantată atunci când descrie un produs specific sau un aliment care:
(a) rezultă în urma unui proces de producție, de prelucrare sau a unei compoziții
care corespunde practicii tradiționale pentru produsul sau alimentul respectiv;
sau
(b) este produs din materiile prime sau ingredientele utilizate în mod tradițional.
Pentru a fi înregistrată, denumirea de specialitate tradițională garantată trebuie:
(a) să fi fost utilizată în mod tradițional pentru a desemna produsul specific; sau
(b) să indice caracterul tradițional sau caracterul specific al produsului.

234
 Mărcile ilicite urmare a protecției ca denumire anterioară pentru soi de plante
(art. 5 alin. (1) lit. j)
Mărcile care sunt compuse din sau reproduc în elementele lor esențiale o denumire
anterioară a unui soi de plante, înregistrată în conformitate cu legislația Uniunii Europene
sau cu legislația națională ori cu acordurile internaționale la care Uniunea Europeană sau
România este parte, care conferă protecție drepturilor de proprietate asupra unui soi de
plante și care se referă la soiuri de plante din aceeași specie sau din specii înrudite
îndeaproape.
În dreptul intern, protecția noilor soiuri de plante este asigurată prin Legea
255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante, care prevede obligația ca soiul să poarte
o denumire pentru a putea fi identificat, denumire care trebuie să difere de orice altă
denumire care desemnează un alt soi existent aparținând aceleiași specii de plante sau
unei specii îndeaproape înrudite cu aceasta, cu excepția cazului când celălalt soi nu mai
există și denumirea acestuia nu are o semnificație specială. Denumirea soiului nu trebuie
să fie compusă numai din cifre, cu excepția cazurilor când această practică este
recunoscută pentru desemnarea anumitor soiuri.

Mărcile ilicite care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau

numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România (art. 5 alin.
(1) lit. k))
Mărcile care conțin imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se
bucură de renume în România nu pot fi înregistrate fără consimțământul titularului acestor
drepturi nepatrimoniale. Dispoziția legii române este cel puțin discutabilă, fiindcă o
interpretare literală a acesteia ar presupune că o persoană având un nume patronimic
identic cu al unei persoane care se bucură de renume în România nu și-ar putea înregistra
numele ca marcă.
Considerăm că soluția potrivită este recunoașterea dreptului de înregistrare ca
marcă numai a propriului nume nu și numele unui terț. Aceasta pentru că numele, ca
element de identificare a persoanei, reprezintă un drept personal nepatrimonial,
inalienabil și imprescriptibil (ceea ce se transmite, atunci când se acordă
„consimțământul” pentru înregistrarea unui semn ca marcă fiind dreptul de utilizare a
numelui).
Credem că dispozițiile din Legea nr. 84/1998 se completează cu dispozițiile din
dreptul comun, cum ar fi art. 254 din Codul civil care prevede că cel care este lezat prin
uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să ceară oricând instanței
judecătorești să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.

Mărcile contrare ordinii publice sau bunelor moravuri (art. 5 alin. (1) lit. m))
Pentru ca un semn să fie contrar ordinii publice și bunelor moravuri, acest lucru
trebuie să rezulte din natura semnului însuși, iar nu din obiectul său. O marcă nu va putea
fi considerată ca fiind contrară ordinii publice pentru singurul motiv că ea nu este

235
conformă cu o oarecare dispoziție a legislației privitoare la mărci, cu excepția cazului
când această dispoziție se referă ea însăși la ordinea publică385.
Atât noțiunea de ordine publică, cât și cea de bune moravuri sunt greu de definit
și în orice caz nu se prezintă ca un dat veșnic neschimbător. Dimpotrivă. Astfel, a
înregistra o marcă pentru orice fel de produse, constituită dintr-un semn amintind de un
drog pare o încălcare a ordinii publice și a bunelor moravuri. Totuși, marca „OPIUM” a
fost înregistrată pentru a desemna parfumuri, apreciindu-se că ea nu este contrară ordinii
publice franceze, deoarece „o literatură abundentă a familiarizat publicul cu accepțiunea
figurată a acestui cuvânt, care semnifică îndepărtarea de dificultățile reale și evaziunea în
vis.”386
Pe de altă parte, mărci precum „AVRAM IANCU” (pentru băuturi alcoolice),
„KILL OSAMA BIN LADEN” (pentru jocuri pentru calculator), „BIN LADEN” (pentru
bijuterii), LA MAFIA SE SIENTA A LA MESA (pentru servicii de restaurant) sau NOT
MADE IN CHINA (pentru îmbrăcăminte) au fost refuzate la înregistrare ca fiind, după
caz, contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
Marca este independentă de obiectul asupra căruia poartă, iar consecința este că
validitatea ei nu depinde de liceitatea obiectului ori serviciului pe care îl identifică:
„posibilitatea utilizării unei mărci, licite în ea însăși, în scopuri ilicite (de exemplu pentru
a desemna produse a căror fabricare este prohibită) nu este, după aceste dispoziții, de
natură a împiedica achiziționarea dreptului”.387 Aceasta nu este decât o aplicare a art. 7
din Convenția de la Paris, care prevede că „natura produsului asupra căruia marca de
trebuie pusă nu poate, în nici un caz, să facă obstacol la înregistrarea mărcii”. Cu alte
cuvinte, nu este contrară ordinii publice și bunelor moravuri o marcă ce desemnează
produse contrare ordinii publice sau bunelor moravuri, câtă vreme marca însăți
îndeplinește această exigență.

Mărcile care cuprind semne oficiale (art. 5 alin. (1) lit. n), o), p))
Protejarea unor semne din rațiuni internaționale prin diferite convenții între state
se bazează pe ideea de respect al semnelor reprezentative pentru un Stat sau pentru o
organizație internațională ori a unor însemne cu valoare de simbol universal, asociate
unor idei ori manifestări și pe riscul de confuzie pe care folosirea acestor însemne în alt
scop îl poate produce. Rațiunile sunt aceleași, nu numai pentru Convenția de la Paris, ci
și pentru alte convenții internaționale.
Conform art. 6 ter al Convenției de la Paris țările membre ale Uniunii au convenit
să refuze sau să invalideze folosirea ca marcă sau elemente de marcă a:
• stemelor, drapelelor și altor embleme de stat, a semnelor și sigiliilor
oficiale de control și de garanție adoptate de ele, precum și a oricăror
imitații de blazoane;

385
A se vedea în acest sens A. Bertrand, op. cit., p. 355.
386
Curtea de Apel Paris, a 4-a cameră, 7 mai 1979, citată în A. Bertrand, op. cit., p. 355.
387
Thierry van Innis, op. cit., p. 207.
236
 • stemelor, drapelelor și altor embleme, inițialelor sau denumirilor
organizațiilor internaționale.
Însă ilicită este și folosirea altor mărci protejate prin convenții internaționale, cum
ar fi Convenția Internațională de la Geneva din 6 iulie 1906 care interzice folosirea
cuvintelor „Crucea roșie” și „Crucea de la Geneva”, și a emblemei Crucii Roșii pe fond
alb sau Tratatul semnat la Nairobi la 26 septembrie 1981 care instituționalizează protecția
emblemei olimpice.

Alte acte internaționale

OMPI poate emite comunicate care definesc și limitează folosirea semnelor ce au
un caracter internațional, de exemplu: sigla CEPT pentru conferința Europeană a Poștelor
și Telecomunicațiilor; sigla și emblema agenției spațiale europene, ale organizației
europene pentru cercetarea nucleară.388

VII.6. Disponibilitatea semnului ales ca marcă

Semnul ales ca marcă trebuie să fie disponibil, adică să nu fi fost anterior apropriat
de altă persoană și să nu aducă atingere drepturilor anterior dobândite de o altă persoană.
Înregistrarea unui semn ca marcă trebuie să fie, așadar, precedată de o verificare a
anteriorităților de către solicitant (deponentul cererii de înregistrare).
Indisponibilitatea unui semn poate, așadar, să fie cauzată de:
➢ aproprierea anterioară a semnului ca marcă (fie ea marcă obișnuită, marcă
de renume sau marcă notorie, după caz prin depunerea cererii de
înregistrare sau chiar înregistrarea acesteia ori prin simpla „ocupare” a
semnului, în cazul mărcilor notorii);
➢ aproprierea anterioară ca denumire de origine, indicație geografică;
➢ aproprierea anterioară într-o modalitate de natură a conferi drepturi unui
terț (de exemplu, nume de domeniu, nume comercial, emblemă, etc.);
➢ protecția anterioară a semnului printr-un drept la nume, un drept la
imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială;
➢ înregistrarea acestuia de către mandatar sau reprezentantul titularului (sau,
mai corect spus, solicitantului), în nume propriu și fără consimțământul
titularului (solicitantului).

Indisponibilitatea determinată de aproprierea anterioară a semnului ca marcă

Un semn apropriat deja ca marcă devine indisponibil pentru o nouă înregistrare în
același domeniu de activitate și pe același teritoriu. Legea română reglementează
indisponibilitatea pentru semnele identice sau similare înregistrate sau depuse la
înregistrare în România sau ocrotite în România pe baza unor convenții internaționale.

388
Chavanne și Burst, op. cit., p. 502.
237
 Indisponibilitatea unui semn există ori de câte ori acesta se află într-un conflict
(risc de confuzie, risc de asociere sau obținerea unor foloase necuvenite din caracterul
distinctiv sau din renume) cu o marcă anterioară. În accepțiunea legiuitorului, prin mărci
anterioare se înțelege:
- mărcile Uniunii Europene, mărcile înregistrate în România sau mărcile
înregistrate în baza unor acorduri internaționale și având efect în România,
a căror dată de depozit este anterioară datei de depozit a cererii de
înregistrare a mărcii sau, după caz, a dreptului de prioritate invocat în
susținerea acesteia;
- mărcile Uniunii Europene în privința cărora este invocată, în mod valabil,
senioritatea, potrivit prevederilor Regulamentului privind marca Uniunii
Europene, chiar dacă această din urmă marcă a expirat sau a făcut obiectul
unei renunțări;
- cererile de înregistrare a mărcilor prevăzute mai sus, sub condiția
înregistrării ulterioare a mărcilor;
- mărcile care, la data de depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după
caz, la data priorității invocate, sunt notorii în România, în sensul art. 6
bis al Convenției de la Paris.
Indisponibilitatea privește semnele identice sau similare și încetează dacă
depozitul nu este conservat prin reînnoire. Noțiunea de similitudine trebuie interpretată
în legătură cu riscul de confuzie sau de asociere ce se poate crea pentru public.
Cazul mărcilor notorii este diferit, deoarece acestea sunt protejate fără a fi
necesară condiția înregistrării. Și marca notorie este supusă principiului specialității dar
protecția este mai largă decât în cazul mărcilor obișnuite, putând cuprinde domenii
diferite. Totuși delimitarea acestora este supusă unei aprecieri subiective. Astfel, în vreme
ce în cazul mărcii Waterman, celebră pentru stilouri, înregistrarea a fost respinsă pentru
lame de ras, marca MAZDA celebră pentru autoturisme, a fost admisă și pentru produse
de iluminat.
Cât privește principiul teritorialității, acesta nu mai poate funcționa în cazul
mărcilor notorii. A supune marca notorie principiului teritorialității echivalează cu
nerecunoașterea regimului de marcă notorie.

Analiza riscului de confuzie sau de asociere

În cazul în care indisponibilitatea este determinată de aproprierea anterioară a
semnului ca marcă, în lipsa unor criterii legale care să stabilească modalitatea de analiză
a riscului de confuzie (care include și riscul de asociere), a revenit tot instanțelor
(naționale sau supranaționale) să dezvolte aceste criterii.
Astfel, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Tribunalului s-
au desprins următoarele etape în analiza riscului de confuzie (inclusiv a riscului de
asociere):
1) Stabilirea publicului relevant (după criteriul teritorial, lingvistic, ori din
perspectiva specializării - caz în care publicul este larg sau specializat;
238
 stabilirea publicului relevant se face atât prin raportare la caracteristicile
semnului, cât și prin raportare la produsele și serviciile cărora li se adresează);
2) Stabilirea gradului de atenție a consumatorului mediu care face parte din
publicul relevant;
3) Compararea semnului cu marca anterioară, din punct de vedere conceptual,
fonetic și vizual - cu analiza posibilității ca semnificația conceptuală a
mărcilor, atunci când aceasta este diferită, să neutralizeze celelalte potențiale
similitudini. Scopul acestei comparații este acela de a observa dacă semnul
depus la înregistrare este identic/similar în grad ridicat, mediu sau scăzut cu
marca anterioară.
4) Compararea produselor și/sau serviciilor, pentru a vedea dacă sunt
identice/similare/diferite.
5) Stabilirea concluziei cu privire a existența riscului de confuzie, cu luarea în
considerare a tuturor elementelor mai sus analizate, precum și a altor aspecte
ce ar putea prezenta importanță (modalitatea de achiziție a
produselor/serviciilor - online, prin alegere de la raft, prin solicitare către o
terță persoană; gradul de distinctivitate al mărcii anterioare, etc.);
Pentru a ilustra o astfel de analiză, redăm mai jos, în extras, o hotărâre de dată
recentă a Tribunalului Uniunii Europene389:
Hotărârea pronunțată luni, 5 octombrie 2020, cu referința T-51/19
– Laboratorios Ern v EUIPO – SBS Bilimsel Bio Çözümler (apiheal),
ECLI:EU:T:2020:468, poate fi consultată pe site-ul Curia integral în limba franceză.
La data de 27 iulie 2015, intervenienta SBS Bilimsel Bio Çözümler Sanayi Ve
Ticaret AȘ, societate cu sediul în Istanbul (Turcia) a depus o cerere de înregistrare ca
marcă a Uniunii Europene a semnului figurativ reprezentat mai jos:

Semnul a fost depus la înregistrare pentru produse din clasele 3, 5 și 30.

Societatea Laboratorios Ern SA a formulat opoziție la înregistrarea mărcii,
motivând că există risc de confuzie cu marca verbală anterioară APIRETAL, înregistrată
la data de 20 octombrie 1980 pentru produse din clasa 5, respectiv că utilizarea mărcii
solicitate la înregistrare ar genera un profit necuvenit de pe urma caracterului distinctiv
sau a renumelui mărcii anterioare, producându-i prejudiciu.

389
Rezumatul poate fi accesat aici: JURIDICE » TUE. T-51/19 și T-53/19. Marcă figurativă a Uniunii
Europene „apiheal”. Marcă verbală națională anterioară APIRETAL. Absența riscului de confuzie. Absența
similitudinii produselor. Absența similitudinii semnelor. Jud. dr. Octavia Spineanu-Matei, membru al
completului
239
 Prin decizia din 29 iunie 2017, divizia de opoziții a EUIPO a admis, în parte,
opoziția, refuzând la înregistrare marca pentru anumite produse din clasele 3 și 5.
Ulterior, Camera a Patra de Recurs a EUIPO a anulat decizia diviziei de opoziții,
reținând, între altele, că o parte din produsele din clasele 3 și 5 sunt diferite de produsele
„antipiretice” vizate de marca anterioară.
În cauza T-51/2019, recurenta Laboratorios Ern SA a declarat recurs împotriva
deciziei Camerei a Patra de Recurs, în ceea ce privește admiterea parțială la înregistrare
a mărcii pentru produse din clasele 3 și 5. Tribunalul a respins calea de atac.
În susținerea recursului, în ceea ce privește compararea produselor, recurenta a
susținut că produsele vizate de marca solicitată din clasele 3 și 5 sunt similare produselor
„antipiretice” din clasa 5, pentru care marca anterioară este protejată, în special din
cauza naturii lor, a destinației și a canalelor de distribuție. Cu privire la această
susținere, Tribunalul a arătat că „produsele pentru distrugerea animalelor dăunătoare;
ierbicidele” din clasa 5 vizate de marca solicitată la înregistrare nu sunt similare cu
produsele „antipiretice” din clasa 5, vizate de marca anterioară.
În ceea ce privește factorii relevanți pentru examinarea existenței unei legături
între mărcile în conflict, Tribunalul a arătat că publicul relevant are, în speță, un nivel
ridicat de atenție și că semnele în conflict sunt similare. În plus, Camera de recurs a
constatat că marca anterioară se bucură de un caracter distinctiv intrinsec normal, care
a fost sporit prin utilizarea sa pe piață, lucru care nu este contestat de intervenientă. În
sfârșit, a arătat Tribunalul, marca anterioară trebuie considerată ca bucurându-se de
renume.
Cu toate acestea, consumatorul mediu interesat de produsele în cauză, care fac
parte din clasele 3 și 5 vizate de marca solicitată, nu va putea stabili, contrar celor
susținute de reclamantă, o legătură între această marcă și marca anterioară, care se
referă la produsele „antipiretice”. De asemenea, consumatorul mediu interesat de
produsele „antipiretice” vizate de marca anterioară nu va putea stabili o legătură între
marca respectivă și marca solicitată la înregistrare. Semnele au, într-adevăr, un grad
slab de similitudine în plan vizual și un grad mediu de similitudine în plan fonetic, în timp
ce în plan conceptual, ele sunt diferite pentru publicul specializat și cel mult ușor similare
pentru publicul larg. În plus, similitudinile dintre semnele în cauză se datorează unei
părți comune slab distinctive. Prin urmare, chiar dacă renumele mărcii anterioare este
la un nivel ridicat, având în vedere toți factorii relevanți menționați mai sus, trebuie să
se conchidă că publicul relevant nu este susceptibil a stabili o legătură între mărcile în
conflict.
Prin urmare, existența unei posibile legături între mărcile în conflict nu este
susținută, neputând fi stabilită existența unui risc de prejudiciu sau de profit nejustificat
pe seama renumelui sau caracterului distinctiv al mărcii anterioare prin utilizarea fără
un motiv bine întemeiat a mărcii solicitate. În consecință, în mod corect a respins Camera
de recurs opoziția reclamantei întemeiată pe articolul 8 alin. (5) din Regulamentul nr.
207/2009.
În cauza T-53/19, având ca obiect recursul intervenientei SBS Bilimsel Bio
Çözümler împotriva aceleiași decizii a Camerei de recurs a EUIPO, Tribunalul a admis
240
calea de atac în ceea ce privește respingerea la înregistrare a mărcii solicitate pentru o
parte din produsele din clasa 30.
Cu privire la aprecierea globală a riscului de confuzie, Tribunalul a arătat că
aceasta implică o anumită interdependență a factorilor luați în considerare și, în mod
special, similitudinea mărcilor și a produselor și serviciilor desemnate. Astfel, un grad
scăzut de similitudine între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat printr-
un grad ridicat de similitudine între mărci și invers (a se vedea Hotărârea din 14
decembrie 2006, Mast-Jägermeister/OHMI – Licorera Zacapaneca (VENADO avec
cadre e.a.), T-81/03, T-82/03 și T-103/03, EU:T:2006:397, pct. 74; a se vedea, de
asemenea, prin analogie Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97,
EU:C:1998:442, pct. 17). În plus, riscul de confuzie este cu atât mai mare cu cât
caracterul distinctiv al mărcii anterioare este semnificativ (a se vedea Hotărârile din 11
noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, EU:C:1997:528, pct. 24 și din 7 iulie 2017, Axel
Springer/EUIPO – Stiftung Warentest (TestBild), T-359/16, nepublicată,
EU:T:2017:477, pct 76).
În cazul de față, după ce a constatat, cu precădere, faptul că marca anterioară
are un caracter distinctiv ce trebuie considerat superior, în măsura în care termenul
comun este lipsit de orice semnificație în limba oficială a teritoriului relevant, Camera
de recurs a conchis că există un risc de confuzie în mintea publicului relevant, al cărui
nivel de atenție trebuie considerat ca fiind mediu sau ușor ridicat pentru produsele din
clasa 30 și înalt pentru produsele din clasa 5. Această concluzie s-a bazat pe caracterul
similar sau identic al unora dintre produsele în cauză și pe impresia unei similitudini
globale a semnelor aflate în conflict.
Recurenta a recunoscut faptul că semnele în cauză sunt similare în plan vizual și
fonetic, dar a invocat faptul că diferențele vizuale, fonetice și conceptuale sunt suficiente
pentru a neutraliza aceste similitudini. De asemenea, ea a susținut că produsele
desemnate de marca solicitată nu sunt similare cu produsele „antipiretice” vizate de
marca anterioară.
Cu privire la aceste susțineri, Tribunalul a arătat că produsele constând în
„materiale pentru plombele dentare, materiale pentru amprente dentare, adeziv de uz
dentar și materiale pentru repararea dinților” vizate de marca solicitată și care fac parte
din clasa 5 sunt diferite de produsele „antipiretice” vizate de marca anterioară.
În consecință, întrucât lipsește una din condițiile prevăzute de articolul 8 alin. (1)
lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009, trebuie exclus orice risc de confuzie pentru
această categorie de produse.
În ceea ce privește o parte din produsele care fac parte din clasele 5 și 30, acestea
sunt fie identice, fie similare, fie similare într-un grad mai mic sau ușor mai mic cu
produsele „antipiretice” vizate de marca anterioară.
În plus, semnele în conflict sunt similare la un nivel scăzut în plan vizual și la un
nivel mediu în plan fonetic. În plan conceptual, ele sunt cel puțin slab similare pentru
publicul larg și diferite pentru publicul specializat.

241
 Prin urmare, Tribunalul a găsit necesară examinarea posibilității unui risc de
confuzie prin raportare la publicul larg, pentru care există probabilitatea teoretică cea
mai mare a unui asemenea risc, ținând cont de faptul că semnele în conflict prezintă
pentru acest public similitudine în cele trei planuri de percepție.
Or chiar și în prezența unor produse identice, având în vedere gradul de
similitudine al semnelor în cauză, care se bazează pe o parte slab distinctivă a semnelor
în cauză și ținând seama de nivelul ridicat de atenție al publicului larg, trebuie trasă
concluzia conform căreia acest public nu este susceptibil să creadă că produsele în cauză
provin de la aceeași întreprindere sau de la întreprinderi legate din punct de vedere
economic, chiar dacă, așa cum a susținut Camera de recurs, fără a fi contestat acest
lucru de către părți, marca anterioară are un caracter distinctiv intrinsec mediu care a
crescut.
Hotărârea pronunțată luni, 5 octombrie 2020, cu referința T-51/19
– Laboratorios Ern v EUIPO – SBS Bilimsel Bio Çözümler (apiheal),
ECLI:EU:T:2020:468, poate fi consultată pe site-ul Curia integral în limba franceză.

Indisponibilitatea determinată de aproprierea anterioară ca denumire de

origine sau indicație geografică
Observăm că existența unor drepturi anterioare asupra unei indicații geografice
sau a unei denumiri de origine împiedică înregistrarea unei semn atât în temeiul motivelor
absolute de refuz (analizate mai sus), cât și în temeiul motivelor relative de refuz la
înregistrare.
Indicațiile geografice sunt protejate prin înregistrare, iar dreptul de folosință al
acestora aparține asociațiilor de producători sau comercianți. Folosirea indicației
înregistrate de către altă persoane (neautorizată de asociație) este interzisă, iar
înregistrarea unei astfel de indicații ca marcă dă dreptul părții interesate să introducă o
acțiune în anulare.
În Franța, un parfum produs de Yves Saint Laurent, al cărui flacon reproducea
dopul, binecunoscut al sticlei de șampanie și a fost pus în vânzare sub denumirea
„Champagne” a făcut obiectul unei acțiuni în justiție promovată de producătorii francezi
de șampanie. Aceștia l-au acuzat pe producătorul parfumului de concurență parazitară,
iar instanța a hotărât că „champagne” rămâne o denumire care definește vinuri și nu
parfumuri, dispunându-se retragerea acestui produs de pe piață. Efectele, surprinzătoare,
au fost vânzarea stocului existent de parfumuri pe piață înaintea datei fixate pentru
retragere (30 septembrie 1993), dar și transformarea disputei juridice într-o publicitate
pentru produsul în litigiu care continuă să se vândă în Europa fără marca inițial adoptată.

Indisponibilitatea determinată de aproprierea anterioară ca nume comercial

(firmă) sau emblemă
Numele comercial este numele sau denumirea sub care un agent economic își
exercită comerțul și sub care semnează, iar emblema este semnul sau denumirea care

242
deosebește un comerciant de altul de același gen. Dacă numele și emblemele au menirea
de a diferenția pe comercianți, mărcile sunt destinate a diferenția produsele sau serviciile
de aceeași natură a comercianților.
Nimic nu oprește pe un comerciant de a-și folosi numele comercial sau emblema
sa și ca marcă (dacă îndeplinește condițiile de înregistrare). Dar folosirea unui nume
comercial sau emblemă ale unui comerciant, apropriate ca atare, de către alt comerciant
nu este posibilă.

Indisponibilitatea determinată de protecția ca desen sau model industrial

Forma estetică a produselor constituie în prezent o modalitate de individualizare
frecvent folosită. Apropriat, un desen sau model industrial, nu poate fi înregistrat ca marcă
de un alt comerciant Dar indisponibilitatea desenului sau modelului este limitată în timp,
durata maximă de protecție fiind de cel mult 25 ani. Odată căzut în domeniul public,
modelul poate fi înregistrat ca marcă, dacă protecția acestuia nu continuă ca drept de autor
și sub condiția ca această apropriere ca marcă să nu se constituie într-un act de concurență
neloial.

Indisponibilitatea determinată de protecția semnului ca drept de autor

Semnul care constituie o creație literară sau artistică apropriat ca drept de autor pe
temeiul Legii nr. 8/1996 este indisponibil ca marcă. Sigur că, într-un sistem cum este cel
continental în general, în care protecția operei ca drept de autor este independentă de orice
formă de publicitate, această indisponibilitate este greu de stabilit înainte de înregistrarea
semnului ca marcă, iar după înregistrare este și mai greu de dovedit culpa titularului, chiar
atunci când există. Evident că titularul dreptului de autor poate autoriza utilizarea
semnului ce reprezintă creația sa protejabilă în cadrul dreptului de autor, ca marcă, printr-
un contract de cesiune îndeplinind condițiile legii. În acest caz, se recunoaște, practic,
semnului o dublă protecție ca drept de autor pentru autorul semnului și ca marcă pentru
cesionarul semnului. Folosirea semnului fără autorizarea titularului dreptului, dă acestuia
din urmă dreptul la o acțiune în anulare.

Indisponibilitatea semnului rezultând din atingerea unui drept la nume sau la

imagine
Aparțin dreptului personalității numele patronimice, pseudonimele, blazoanele,
imaginea persoanei, dar ele nu fac obiectul unui drept de proprietate. În consecință,
indisponibilitatea acestora nu se datorează semnelor în sine, interzicerea folosirii lor ca
marcă, justificându-se numai în acele cazuri și în măsura în care utilizarea aduce atingere
personalității titularului. Atingerea drepturilor personalității presupune ca persoana să fie
vizată prin folosirea semnului și să fi suferit un prejudiciu (de exemplu, prin riscul de
confuzie care se creează). Dar folosirea ca marcă a unui semn protejat ca drept al
personalității poate fi autorizat de titular.

243
 În legea română în vigoare, indisponibilitatea semnului care aduce atingere
dreptului personalității rezultă din art. 5 lit. k) pentru persoanele care se bucură de renume
în România (legea excluzând de la protecție și înregistrare mărcile care conțin, fără
consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei astfel de persoane).
Remarcăm că în vreme ce legea noastră s-a preocupat selectiv de protecția
dreptului personalității, în legea franceză (art. 711-4, h) este indisponibil semnul care
aduce atingere oricărui drept la nume, imagine sau renumele unei colectivități.
În ce privește prenumele, acesta nu este în principiu indisponibil și, dacă este
distinctiv, poate fi înregistrat ca marcă. În practică indisponibilitatea a fost extinsă însă și
la prenume când acestea, dată fiind notorietatea persoanelor care le poartă, constituiau, în
fapt, modalitatea de identificare.

VII.7. Motive relative și motive absolute de refuz la înregistrare

Disocierea motivelor absolute de motivele relative are la bază interesul protejat,
aspect asupra căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut ocazia să se pronunțe în
repetate rânduri și o face ori de câte ori analizează incidența motivelor absolute de refuz
la înregistrare, amintind că motivele de refuz la înregistrare a unui semn ca marcă trebuie
interpretate din perspectiva interesului ocrotit de fiecare dintre ele. Astfel, în cazul
motivelor absolute, interesul protejat este unul general fie al consumatorilor, care
trebuie să aleagă produsele sau serviciile în cunoștință de cauză, identificând în mod
corect semnul ca fiind o marcă, fără a fi influențat de elementele descriptive ale mărcii și
fără a fi indus în eroare, fie al întreprinderilor, care trebuie să aibă acces liber la folosirea
anumitor semne în activitatea de comerț, care nu pot face obiectul monopolului pe care îl
conferă înregistrarea ca marcă. În acest din urmă caz, este vorba și despre semnele care
descriu calitatea, cantitatea, timpul fabricării sau care au devenit uzuale în limbajul curent
sau în practicile comerciale loiale și constante).
Prin urmare, în ceea ce privește motivele absolute de refuz la înregistrare, astfel
cum sunt reglementate de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, acestea sunt examinate
de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cu ocazia examinării pe fond a cererii de
înregistrare a semnului ca marcă, indiferent dacă au fost sau nu formulate observații.
Menționăm, în context, că în termen de două luni de la data publicării cererii de
înregistrare a mărcii, orice persoană fizică sau juridică și orice grup sau organism care
reprezintă fabricanții, producătorii, furnizorii de servicii, comercianții sau consumatorii
pot formula observații scrise privind cererea de înregistrare a mărcii pentru motivele
absolute de refuz prevăzute la art. 5 alin. (1). Observațiile sunt comunicate solicitantului,
care poate formula comentarii la acestea.
În sens contrar, motivele relative de refuz la înregistrare pot fi analizate de
OSIM numai pe calea opoziției, formulată în termen de două luni de la data publicării
admiterii cererii de înregistrare a mărcii, de către orice persoană interesată. Opoziția
formulată împotriva înregistrării mărcii se soluționează de o comisie din cadrul
Serviciului mărci și indicații geografice al OSIM.

244
 Capitolul VIII. Înregistrarea mărcii. Conținutul dreptului și limitările
exercițiului acestuia

VIII.1. Procedura de înregistrare a mărcilor naționale

Înregistrarea unei mărci cunoaște, în dreptul nostru, următoarele etape:
a) constituirea depozitului reglementar;
b) examenul cererii de depozit;
c) examenul de fond al cererii de înregistrare;
d) înregistrarea și publicarea mărcii;
e) opozițiile;
f) contestațiile.
Primele patru etape sunt obligatorii pentru înregistrarea oricărei mărci, în vreme
ce ultimele două vor fi parcurse numai în măsura în care înregistrarea unei mărci aduce
atingere drepturilor altor persoane.

VIII.1.1. Constituirea depozitului național reglementar al mărcii și

publicarea cererii
Depozitul este actul prin care solicitantul, persoană fizică sau juridică, individual
sau în comun, cere autorității stabilite de lege, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, să-
i înregistreze semnul ales ca marcă, în scopul dobândirii unui drept exclusiv asupra
acestuia. Dreptul la marcă se dobândește de solicitantul care a depus primul, în condițiile
legii, cererea de înregistrare a mărcii, conținând:
a) solicitarea expresă de înregistrare a unei mărci;
b) datele de identificare ale solicitantului sau, după caz, ale mandatarului;
c) o listă de produse și/sau servicii pentru care înregistrarea mărcii este solicitată;
d) o reproducere grafică suficient de clară a mărcii a cărei înregistrare este
solicitată;
e) dovada achitării taxelor de depunere și, respectiv, de publicare a cererii de
înregistrare a mărcii.
Cererea trebuie redactată în limba română și se va referi la o singură marcă. Ea va
conține, atunci când este cazul, mențiuni exprese privind:
• culoarea sau culorile revendicate ca element distinctiv al mărcii;
• tipul mărcii, dacă aceasta este tridimensională sau de un alt tip decât cele
verbale sau figurative;
• o transliterare sau o traducere a mărcii ori a unor elemente ale mărcii,
atunci când marca este compusă, în tot sau în parte, din alte caractere decât
cele latine ori din alte cifre decât cele arabe sau romane sau dintr-unul ori
mai multe cuvinte într-o altă limbă decât limba română.
245
 Data depozitului național reglementar este data la care a fost depusă la Oficiul de
Stat pentru Invenții și Mărci cererea conținând toate elementele menționate.
În lipsa unora din elementele enunțate cererea nu constituie un depozit
reglementar valabil. Ea poate fi completată, dacă este cazul, într-un termen de 30 de zile
de la notificarea făcută solicitantului de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. În
acest caz data depozitului este cea la care s-a completat cererea. Dacă solicitantul nu
completează cererea de înregistrare în termenul de 30 de zile, cererea de înregistrare va fi
respinsă.
În termen de 7 zile de la atribuirea datei de depozit, cererea de înregistrare a mărcii
care conține toate elementele cerute de lege se publică, în format electronic, însă cererile
de înregistrare a unor mărci vădit contrare ordinii publice sau bunelor moravuri nu se
publică.

VIII.1.2. Persoanele care pot depune cererea

Cererea se formulează personal de solicitant sau de mandatarul autorizat. Are
calitatea de mandatar autorizat consilierul în proprietate industrială. Se cere deci, ca și în
cazul invențiilor, o calificare specială pentru persoanele care pot avea calitatea de
reprezentant. Reprezentarea printr-un mandatar cu domiciliul sau cu sediul în România
este obligatorie în cazul solicitanților străini care nu au domiciliul sau sediul în România.
Cererea de depozit poate fi formulată:
a) în cazul mărcilor individuale de către orice persoană fizică sau juridică. Dar în
cazul persoanelor juridice principiul specialității capacității de folosință exclude
posibilitatea înregistrării unei mărci cu depășirea acestei capacități. Cu alte cuvinte, o
întreprindere prestatoare de servicii nu ar putea înregistra o marcă de fabrică sau de
comerț. Înregistrarea mărcilor individuale poate fi cerută individual sau în comun, în acest
din urmă caz ele urmând a fi folosite, după înregistrare, în indiviziune, potrivit regulilor
care reglementează coproprietatea.
b) în cazul mărcilor colective, cererea de înregistrare se formulează de asociația
de fabricanți, de producători, de comercianți sau de prestatori de servicii. În acest caz
cererea de înregistrare va fi însoțită și de regulamentul de folosire a mărcii colective.
c) în cazul mărcilor de certificare, cererea de înregistrare se formulează de
persoanele juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor.
Cererea de înregistrare a mărcii de certificare trebuie însoțită de regulamentul de folosire
a acesteia și de autorizația sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a
activității de certificare ori, dacă este cazul, dovada înregistrării mărcii de certificare în
țara de origine.
Cererea se formulează de către solicitant direct sau prin mandatar și poate fi
depusă la Registratura generală a OSIM direct și cu confirmare de primire la Registratura
generală a OSIM, poate fi trimisă prin poștă, prin scrisoare recomandată cu confirmare
de primire, poate fi trimisă prin fax sau pe cale electronică, on-line în pagina de internet
a OSIM.

246
 Înregistrarea cererilor se face în ordinea primirii lor. Momentul înregistrării este
foarte important, pentru că dreptul la marcă aparține persoanei care a depus prima
cererea.

VIII.1.3. Examinarea cererii de înregistrare a mărcii

Cererea de înregistrare a mărcii se examinează din punctul de vedere al îndeplinirii
condițiilor pentru constituirea depozitului național reglementar, în termen de 7 zile de la
data depunerii cererii. Acesta este un examen al îndeplinirii condițiilor de formă ale
cererii, respectiv dacă aceasta conține elementele obligatorii.
În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, Oficiul de Stat pentru Invenții și
Mărci atribuie data de depozit cererii.
În cazul în care cererea nu îndeplinește vreuna din condițiile enunțate, Oficiul de
Stat pentru Invenții și Mărci va notifica solicitantului lipsurile cererii, acordând, după
cum am arătat, un termen de 30 de zile pentru depunerea completărilor. Când, urmare a
notificării, cererea de depozit este completată în termenul acordat, data depozitului nu
este data înregistrării cererii, ci data la care cererea a fost completată. Cererea de
înregistrare a mărcii se respinge în această fază atunci când:
- cererea nu este completată în termenul fixat de Oficiul de Stat pentru Invenții și
Mărci prin notificarea ce a fost făcută solicitantului (inclusiv cu privire la calitatea sa de
persoană fizică sau juridică)
- solicitantul nu a plătit taxa de înregistrare și examinare.
Respingerea cererii de înregistrare pentru neîndeplinirea condițiilor de constituire
a depozitului nu pare susceptibilă de a fi contestată în fața Oficiului de Stat pentru Invenții
și Mărci ori a instanțelor de drept comun. Soluția, inacceptabilă, are ca argumente, pe de
o parte lipsa unei dispoziții în lege care să permită o cale de atac pentru respingerea cererii
în această fază, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 28 alin. 2 care reglementează calea de
atac a contestației numai împotriva deciziilor de soluționare a opozițiilor.
Totuși, interpretând art. 97 alin. (1) din Lege, potrivit căruia „deciziile OSIM
privind cererile de înregistrare a mărcilor”, ajungem la concluzia că și decizia de
respingere, pronunțată în această fază, poate fi contestată.

VIII.1.4. Examenul de fond al cererii de înregistrare

Cererea de înregistrare a mărcii se examinează în fond, potrivit art. 21 din Lege,
în termen de 6 luni de la data publicării cererii de înregistrare.
Examinarea în fond a cererii de înregistrare implică verificări cu privire la:
a) calitatea solicitantului. Verificarea trebuie să privească însă nu aspectele
formale (care se examinează în precedenta etapă) cât cele de fond, acelea care țin de
aptitudinea solicitantului de a dobândi drepturi și a-și asuma obligații cu privire la semnul
distinctiv ce urmează a fi înregistrat ca marcă. Astfel, o asociație nelucrativă nu ar putea

247
înregistra o marcă individuală (folosită de întreprinzători), o persoană fizică nu ar putea
înregistra o marcă colectivă sau de certificare.
b) prioritatea invocată și dovezile produse în favoarea acesteia.
c) motivele absolute de refuz prevăzute de lege pentru înregistrarea mărcii și, dacă
este cazul, observațiile formulate.
Pentru examinarea motivelor de refuz, pe baza criteriilor enunțate Oficiul de Stat
pentru Invenții și Mărci poate cere de la autorități publice, instituții publice, precum și de
la persoane juridice de drept privat documente, în vederea stabilirii notorietății mărcii în
România.
De asemenea, în cursul procedurii de înregistrare a mărcii, OSIM poate cere
solicitantului lămuririle și actele pe care le consideră necesare, dacă există o îndoială
asupra exactității sau a conținutului elementelor cererii de înregistrare a mărcii.
Când un motiv de refuz pentru existența unui drept anterior la marcă se aplică
numai la anumite produse sau servicii pentru care înregistrarea mărcii a fost cerută,
înregistrarea va fi refuzată numai pentru aceste produse sau servicii.
Când un element neesențial al mărcii este lipsit de caracter distinctiv și dacă acest
element este de natură să creeze îndoieli asupra întinderii protecției mărcii, OSIM cere
solicitantului să declare, în termen de 30 de zile de la data notificării, că nu invocă un
drept exclusiv asupra acestui element. Declarația se publică odată cu admiterea cererii de
înregistrare a mărcii. În lipsa acestei declarații, cererea de înregistrare a mărcii se admite
în parte sau se respinge, după caz.
În cazul nerespectării termenului de 6 luni, OSIM este obligat la restituirea taxelor
percepute.

VIII.1.5. Înregistrarea și publicarea mărcii

Dacă în urma examinării cererii se constată că sunt îndeplinite condițiile pentru
înregistrarea mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci decide înregistrarea mărcii și
publicarea acesteia. Marca se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în
format electronic, în vederea formulării opozițiilor.
Când, examinând în fond cererea, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile
pentru înregistrarea mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci notifică aceasta
solicitantului, acordându-i un termen de 30 de zile în care să-și poată prezenta punctul de
vedere ori să-și retragă cererea. La cererea solicitantului, termenul poate fi prelungit cu o
nouă perioadă de 30 de zile, cererea de prelungire taxându-se distinct.
La expirarea termenului acordat, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci,
examinând și punctul de vedere al solicitantului, va decide, după caz: înregistrarea cererii,
respingerea cererii ori se va lua act de retragerea acesteia.
Pentru argumentele deja expuse credem că deciziile de respingere a înregistrării
în urma examenului de fond pot fi contestate de solicitant în temeiul art. 97 alin. (1) din
Lege.

248
 VIII.1.6. Retragerea cererii, limitarea și modificarea listei de produse sau
servicii
Solicitantul poate, în orice moment în cursul procedurii de înregistrare a mărcii,
să-și retragă cererea de înregistrare a mărcii sau să-și limiteze lista de produse sau servicii
pentru care s-a cerut înregistrarea mărcii. Când marca a fost deja publicată, retragerea sau
limitarea se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Cererea de înregistrare a mărcii poate fi modificată, la cererea solicitantului,
numai pentru rectificarea numelui sau a adresei solicitantului ori pentru alte rectificări ce
nu afectează esențial marca sau nu extind lista de produse sau de servicii.
Orice modificare cerută de solicitant până la înregistrare, care afectează
substanțial marca sau lista de produse sau de servicii, trebuie să facă obiectul unei noi
cereri de înregistrare a mărcii.

VIII.1.7. Înregistrarea mărcii și eliberarea certificatului de înregistrare

OSIM înscrie în Registrul mărcilor acele mărci admise la înregistrare pentru care
s-a încheiat procedura de înregistrare și eliberează certificatul de înregistrare a mărcii, cu
plata taxei legale, în termen de 30 de zile de la data notificării titularului privind
încheierea procedurii de înregistrare a mărcii. Data încheierii procedurii de înregistrare a
mărcii se înscrie în registru.
Procedura de înregistrare a unei mărci se consideră încheiată la data la care cererea
de marcă admisă la înregistrare nu mai poate face obiectul unei opoziții sau, în cazul în
care a fost depusă o opoziție, la data la care decizia privind opoziția a devenit definitivă
sau opoziția a fost retrasă. Dispozițiile prezentului alineat se aplică și cererilor de
înregistrare internațională a mărcilor.
În cazul neachitării taxei legale pentru eliberarea certificatului de înregistrare în
termenul de 30 de zile prevăzut de lege, se consideră că titularul a renunțat la înregistrarea
mărcii. Renunțarea se înscrie în Registrul mărcilor și se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială.

VIII.2. Observațiile, opozițiile și contestația la înregistrare

Sunt mijloace procedurale de intervenție a terților interesați în procedura de
înregistrare și care tind fie la semnalarea existenței unor motive absolute de refuz de
înregistrare, fie la apărarea unor drepturi proprii și care constituie emotive relative de
refuz de înregistrare.

VIII.2.1. Observațiile
În termen de două luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii, orice
persoană fizică sau juridică și orice grup sau organism care reprezintă fabricanții,
producătorii, furnizorii de servicii, comercianții sau consumatorii pot formula observații

249
scrise privind cererea de înregistrare a mărcii pentru motivele absolute de refuz prevăzute
la art. 5 alin. (1) din Lege.
Persoanele și grupurile sau organismele care formulează observații nu dobândesc
calitatea de parte în procedura de înregistrare a mărcii. Observațiile sunt comunicate
solicitantului, care poate formula comentarii cu privire la acestea, și vor fi avute în vedere
cu ocazia examinării pe fond a cererii de înregistrare.
Opoziția și observația nu pot face obiectul unui act comun de sesizare a OSIM.
Argumente referitoare la motive absolute de refuz sunt inadmisibile în cadrul procedurii
de opoziție.
Observațiile sunt avute în vedere cu ocazia examenului cererii de înregistrare a
semnului ca marcă.

VIII.2.2. Opoziția la înregistrare

Poate formula opoziție la înregistrarea mărcii, pentru motivele relative de refuz la
înregistrare prevăzute de art. 6 din Legea nr. 84/1998, orice persoană interesată.
Termenul de formulare a opoziției este de două luni de la data de la data publicării
admiterii cererii de înregistrare a mărcii și trebuie să cuprindă temeiurile de drept și
motivele pe care se sprijină și să fie însoțită de dovada plății taxei prevăzute de lege.
Opoziția poate fi formulată pe baza unuia sau mai multor drepturi anterioare, cu condiția
ca toate drepturile invocate să aparțină aceluiași titular. La cererea solicitantului, titularul
unei mărci anterioare care a formulat opoziția depune la OSIM dovada că:
a) în decursul unei perioade de 5 ani care precedă data depunerii sau data de
prioritate a cererii de înregistrare a mărcii, marca anterioară a făcut obiectul unei utilizări
efective pe teritoriul României pentru produsele și serviciile pentru care aceasta a fost
înregistrată;
b) există motive justificate pentru neutilizarea mărcii cu privire la care s-a
formulat opoziție. Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci va notifica opoziția formulată
solicitantului indicând numele persoanei care a formulat-o și motivele opoziției (soluția
logică ar fi fost aceea de a se comunica solicitantului copia opoziției formulate). În termen
de 3 luni de la data notificării opoziției solicitantul poate prezenta punctul său de vedere
în legătură cu opoziția formulată. Acest termen poate fi prelungit, la cererea solicitantului,
cu maximum 3 luni.
OSIM notifică solicitantului cererii de înregistrare a mărcii opoziția formulată,
acordând un termen de două luni în vederea unei soluționări amiabile. La cererea comună
a părților, acest termen poate fi prelungit cu o perioadă care va fi indicată în mod expres
de părți și care nu poate depăși 3 luni. Dacă în acest termen părțile nu ajung la o înțelegere,
OSIM notifică oponentul, acordând acestuia un termen de 30 de zile pentru a prezenta
probe și argumente în susținerea opoziției.
OSIM comunică solicitantului mărcii înscrisurile depuse în susținerea opoziției și
acordă acestuia un termen de 30 de zile în care să își prezinte punctul de vedere cu privire

250
la motivele opoziției. În lipsa punctului de vedere al solicitantului, opoziția se
soluționează pe baza actelor existente la dosar.
Opozițiile se soluționează de o comisie de examinare din cadrul Serviciului mărci
și indicații geografice al Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci. Comisia emite o
decizie motivată privind soluționarea opoziției, care se comunică părților în termen de 30
de zile de la pronunțare și care poate fi contestată conform procedurii prevăzute la art. 97
alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

VIII.2.3. Contestațiile împotriva deciziilor Oficiului de Stat pentru Invenții

și Mărci
Contestația este o cale de atac administrativă, pentru care competența de
soluționare aparține comisiei de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții
și Mărci.
Pot fi contestate în termenul și cu procedura prevăzută de art. 97 din Legea nr.
84/1998:
• deciziile prin care, în urma examenului de formă, pentru constituirea
depozitului național reglementar și atribuirea datei de depozit, cererea este
respinsă pentru că: nu este redactată în limba română, nu conține datele de
identificare ale solicitantului, reproducerea mărcii și indicarea produselor
sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută, nu conține datele din
care să rezulte calitatea de persoană fizică sau juridică a solicitantului, ori
când solicitantul nu a plătit taxele de înregistrare și examinare. În aceste
cazuri cererea poate fi respinsă numai după notificarea lipsurilor și
acordarea unui termen pentru acoperirea lor sau, după caz, pentru plata
taxei legale. Dacă totuși o decizie de respingere a fost pronunțată - fără
notificarea solicitantului și acordarea termenului - aceasta poate fi atacată
cu contestație;
• decizia prin care, în urma examenului de fond, cererea de înregistrare a
mărcii este respinsă;
• deciziile privind soluționarea opozițiilor;
• deciziile de respingere a cererilor de reînnoire a înregistrării mărcilor.
Contestațiile se fac în scris și se depun la Registratura generală a OSIM, prin poștă
sau pe cale electronică, în termen de 30 de zile de la comunicarea sau, după caz, de la
publicarea în BOPI a deciziilor OSIM.

VIII.3. Natura și conținutul dreptului la marcă

VIII.3.1. Natura dreptului la marcă

Potrivit art. 39 din Legea nr. 84/l988 „înregistrarea mărcii conferă titularului un
drept exclusiv asupra mărcii”.

251
 Legea franceză din 1991 (Codul Proprietății Intelectuale) prevede în art. 713-1 că
„înregistrarea mărcii conferă titularului un drept de proprietate asupra acestei mărci
pentru produsele și serviciile pe care le desemnează”.
Doctrina franceză califică dreptul asupra mărcii ca un drept inferior în raport cu
alte drepturi privative, dar îl consideră, ca și legiuitorul francez, un drept de proprietate.
Titularul unei mărci are asupra acesteia un drept de proprietate intelectuală opozabil
tuturor, care face parte din drepturile reale de proprietate, garantate prin Declarația
drepturilor omului și cetățeanului din 1789, act cu valoare constituțională.
Dacă în cazul invențiilor, desenelor și modelelor industriale drepturile sunt
limitate în timp, în cazul mărcilor durata protecției poate fi prelungită, practic, la nesfârșit
prin reînnoirea înregistrării.
Avantajului perpetuității i se opune însă, regula specialității mărcii, care limitează
câmpul de aplicare, iar unele sisteme, cum este cel francez, dar și al Legii nr. 84/l998 la
noi, reglementează și o procedură de decădere în cazul unei mărci neexploatate sau parțial
exploatate.
Regulamentul mărcii UE vorbește despre un drept de proprietate asupra mărcii.
Dar cum am arătat, legiuitorul român se limitează la a califica dreptul asupra mărcii ca
un drept exclusiv. Și ne pare justificată rezerva, dreptul la marcă protejând folosința
semnului, iar nu dreptul asupra unei creații intelectuale propriu-zise.

Dreptul la marcă are următoarele caractere:

Caracterul absolut. Exclusivitatea, recunoscută și de legiuitorul român, conferă
dreptului la marcă un caracter absolut.
Calificarea dreptului asupra mărcii ca fiind exclusiv rezolvă, credem, și disputa
între cei care consideră că dreptul asupra mărcii este absolut și cei care îl consideră relativ.
Este adevărat că pe temeiul principiului specialității mărcii dreptul nu poate fi opus decât
concurenților, adică celor care exercită o industrie identică sau similară, dar în limitele
acestei specialități dreptul rămâne opozabil pentru că, virtual și abstract, poate fi opus
oricui ar exercita o industrie similară sau identică cu cea a titularului mărcii.390
Caracterul, în principiu, temporar. Înregistrarea mărcii conferă titularului un
drept exclusiv, pe o durată de 10 ani de la data constituirii depozitului, înregistrarea mărcii
putând fi reînnoită la împlinirea fiecărui termen de 10 ani, cu plata taxei prevăzute de
lege.
Caracterul accesoriu. Dreptul la marcă este un drept accesoriu pentru că legătura
sa cu întreprinderea sau fondul de comerț este mai puternică decât în cazul invențiilor.391
Puterea acestei legături s-a diminuat însă, marca a dobândit independență, valoare
economică prin ea însăși, astfel că și transmiterea ei a devenit regulă comună în toate
reglementările.

390
Y. Eminescu, Regimul juridic al mărcilor, p.146.
391
Y. Eminescu, op. cit., p.147.
252
 Totuși, destinația mărcii și una din funcțiile ei rămâne aceea de a identifica
produse și servicii, având, în raport cu acestea, un caracter accesoriu. Tendința unor mărci
de a deveni un mit nu schimbă datele problemei, pentru că și o astfel de marcă poate fi
compromisă de produsul pe care îl identifică.
Caracterul teritorial. Asemenea altor drepturi de proprietate industrială, dreptul
la marcă are un caracter teritorial, protecția acestuia fiind recunoscută pe plan național.
Marca, spre deosebire de alte drepturi, suportă cu greutate această constrângere.
Dezvoltarea comerțului internațional, circulația bunurilor rezolvă, mai mult decât în alte
cazuri, extinderea protecției mărcilor peste granițele naționale.

VIII.3.2. Conținutul dreptului la marcă

În conformitate cu art. 9 din Legea nr. 84/1998, dreptul la marcă aparține
solicitantului care a depus primul, în condițiile legii, cererea de înregistrare a mărcii.
Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii, astfel cum
prevede art. 39 din Lege. Dreptul asupra mărcii are, așadar, o latură negativă și o latură
pozitivă.

a) Consacrarea regulii priorității de înregistrare

În sistemul atributiv, dreptul la marcă se dobândește prin prioritate de înregistrare
și aparține celui care a efectuat cel dintâi și în condițiile legii, depozitul unei cereri de
înregistrare ca marcă a unui semn distinctiv pentru a fi recunoscut ca titular al mărcii. În
sistemul declarativ dreptul de a fi recunoscut ca titular al mărcii aparține celui care a
folosit cel dintâi un semn distinctiv ca marcă.
Legea instituie și o excepție de la regula priorității de înregistrare în favoarea
deponentului produselor și serviciilor identificate printr-un semn ales ca marcă și
introduse într-o expoziție internațională oficiale sau oficial recunoscute. În acest caz
deponentul beneficiază de un drept de prioritate la înregistrarea acelui semn ca marcă,
începând cu data introducerii produsului sau serviciului în expoziție, sub singura condiție
ca cererea de înregistrare să fie depusă în termen de 6 luni de la introducerea produsului
sau serviciului în expoziție (art. 13 din Lege).

b) Dreptul de folosire exclusivă - latura pozitivă și latura negativă

Înregistrarea mărcii conferă titularului un dreptul exclusiv asupra mărcii. Dreptul
titularului mărcii de a o folosi în exclusivitate pentru produsele sau serviciile pentru care
s-a făcut înregistrarea, reprezintă latura pozitivă a dreptului protejat prin art. 97-107 din
Lege (este vorba despre capitolul XIV, intitulat „Apărarea drepturilor asupra mărcilor și
indicațiilor geografice”), care sancționează actele de încălcare a dreptului la marcă și
repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor, precum și prin art. 48,
care recunoaște oricărei persoane interesate posibilitatea de a cere anularea unei mărci
când înregistrarea acesteia s-a făcut cu încălcarea drepturilor altor titulari, ori dacă
înregistrarea mărcii s-a făcut cu rea-credință.
253
 Tot în cadrul laturii pozitive a dreptului asupra mărcii, titularului mărcii
individuale i se recunoaște posibilitatea transmiterii drepturilor, în tot sau în parte, cu titul
oneros sau cu titlu gratuit (art. 46-art. 53).
Legea nr. 84/1998 reglementează și latura negativă a dreptului, prin art. 39 alin.
(2), potrivit căruia „fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data
depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul acesteia poate cere
instanței judecătorești competente, printr-o acțiune în contrafacere, să interzică terților să
utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său:
- un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru
care marca a fost înregistrată;
- un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o
marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt
identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului,
incluzând riscul de asociere între semn și marcă;
- un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru
servicii identice, similare sau diferite de cele pentru care marca este
înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și
dacă prin utilizarea semnului fără motiv justificat se obțin foloase
necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori se aduce
atingere acestora;
- un semn identic sau asemănător cu marca care este utilizat în alt scop decât
acela de a distinge produsele sau serviciile, atunci când utilizarea acestui
semn, fără motive întemeiate, atrage obținerea de foloase necuvenite din
caracterul distinctiv sau din renumele mărcii ori aduce atingere acestora.
În consecință, tot Legea permite titularului mărcii să ceară (instanței) să fie
interzise terților, în special, următoarele acte:
- aplicarea semnului pe produse sau pe ambalajul acestor produse;
- oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau,
după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn;
- importul sau exportul de produse sub acest semn;
- utilizarea semnului pe documente comerciale sau pentru publicitate;
- utilizarea semnului ca denumire comercială ori ca parte a unei denumiri
comerciale;
- utilizarea semnului în publicitatea comparativă într-un mod care
contravine Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și
publicitatea comparativă, republicată.
De asemenea, în cazul în care există riscul ca ambalajul, etichetele, elementele sau
dispozitivele de securitate ori de autenticitate sau orice alte suporturi pe care se aplică
marca să poată fi utilizate pentru produse sau servicii într-o manieră care ar constitui o
încălcare a drepturilor titularului unei mărci conform celor de mai sus, titularul mărcii
respective are dreptul de a interzice, atunci când acestea sunt efectuate în activitatea
comercială, următoarele acte:

254
 - aplicarea unui semn identic sau similar cu marca pe ambalaje, etichete,
elemente sau dispozitive de securitate ori de autenticitate sau pe orice alte
suporturi pe care se poate aplica marca;
- oferirea, introducerea pe piață sau deținerea în aceste scopuri, precum și
importul sau exportul ambalajelor, etichetelor, elementelor sau
dispozitivelor de securitate sau de autenticitate sau a oricăror alte suporturi
pe care se poate aplica marca.
Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii
cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul unei mărci înregistrate este
îndreptățit totodată să împiedice terții să introducă în cursul activității comerciale produse
pe teritoriul României, fără a le pune în liberă circulație în România, în cazul în care
aceste produse, inclusiv ambalajele acestora, provin din țări terțe și poartă, fără a fi
autorizate, o marcă identică cu marca înregistrată în România pentru respectivele produse
sau care nu poate fi diferențiată, în aspectele sale esențiale, de marca înregistrată. Acest
drept se stinge dacă, în cursul procedurilor de constatare a contrafacerii mărcii
înregistrate, inițiate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 608/2013 al Parlamentului
European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind asigurarea respectării drepturilor de
proprietate intelectuală de către autoritățile vamale și de abrogare a Regulamentului (CE)
nr. 1.383/2003 al Consiliului, declarantul sau deținătorul produselor prezintă dovezi
potrivit cărora titularul mărcii înregistrate nu este îndreptățit să interzică introducerea
produselor pe piață în țara de destinație finală.

c) Durata drepturilor
Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar
al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani. La cererea titularului, înregistrarea mărcii poate fi
reînnoită la împlinirea fiecărui termen de 10 ani, cu plata taxei prevăzute de lege.
VIII.4. Limitări ale exercițiului dreptului la marcă
Dreptul la marcă este limitat în spațiu, în timp, în conformitate cu principiul
specialității (chiar dacă există o abatere de la această regulă în cazul mărcilor notorii), dar
și din considerații de politică într-o piață pe care circulația produselor trebuie să fie liberă.

VIII.4.1. Epuizarea dreptului la marcă

Teoria epuizării dreptului a fost formulată în Germania, mai întâi în doctrină – de
J. Kohler, în anul 1880 - și apoi în jurisprudență, în materia dreptului de autor (a dreptului
de distribuție, în anul 1902) și a brevetelor de invenție (în anul 1906) și a fost extinsă
ulterior și cu privire la mărci. Ulterior (în anul 1908) teoria este aplicată și în SUA, tot în
materia dreptului de distribuire, dar sub denumirea de „doctrina primei vânzări”.
În Uniunea Europeană această teorie a fost însușită din nevoia de a se găsi soluții
adecvate pentru a face aplicabil art. 30 din Tratatul de la Roma (prin care a luat ființă
C.E.E.) privind libera circulație a mărfurilor în piața internă sau piața unică. Regula a fost

255
consacrată în Directiva Comunitară din 21 decembrie 1988 în art. 7, iar în legea franceză
este impusă în art. 713-4, text introdus în 1991 și modificat în 1993.
Epuizarea dreptului asupra mărcii este reglementată în legea română a mărcilor în
art. 44, potrivit căruia dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice
altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea
Europeană și în Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși sau
cu consimțământul său. Această regulă nu este aplicabilă atunci când există motive
temeinice care justifică opoziția titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în
special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în
comerț.
Teoria epuizării dreptului la marcă constituie o importantă limitare a acestui drept,
care are la bază următoarele considerente:
- una din funcțiile mărcii este aceea de a garanta autenticitatea produsului
pe care îl desemnează;
- circulația produselor nu poate fi împiedicată prin folosirea mărcii;
dimpotrivă, marca se constituie într-un factor de dezvoltare a comerțului
și concurenței loiale;
- prin natura sa, dreptul asupra mărcii nu conferă un drept de suită asupra
produselor vândute;
- în principiu, marca nu oferă titularului monopolul desfacerii produselor
sale până la consumatorul final; mai mult chiar, produsul poate fi repus în
circulație chiar după ce a ajuns la consumator.
Teoria epuizării pleacă de la ideea că folosirea mărcii de către dobânditorii și
subdobânditorii produselor marcate trebuie să fie acceptată de titularul mărcii, că titularul
unei mărci nu poate interzice celor ce au dobândit produsele sale, de a se servi de marca
aplicată pe aceste produse sau de a se referi la ea, întrucât punerea în circulație a unor
produse marcate presupune că intermediarii le vor putea vinde cu marca pe care acestea
o poartă.392
Consecința recunoașterii epuizării dreptului este că, odată puse în circulație
produse acoperite de marcă, dreptul la marcă nu poate împiedica libera circulație a
produselor marcate și nu constituie un obstacol pentru tranzacții ulterioare.
Dacă teoria epuizării dreptului la marcă pune în discuție caracterul exclusiv al
dreptului asupra mărcii, acreditând implicit ideea că a abuza de acest caracter este un
exces, recunoașterea pentru titularul mărcii a dreptului de a interveni constituie o limitare
a teoriei epuizării dreptului. Această limitare are ca fundament funcția mărcii de a garanta
consumatorului autenticitatea, originea și calitatea produsului acoperit de marcă.
Problema prezintă importanță în dreptul nostru pentru că în comerț se află produse
purtând mențiunea că se pot vinde numai prin distribuitori autorizați, precum și pentru
faptul că există contracte care conferă „exclusivități”. Limitându-ne comentariul la
problemele ridicate din punctul de vedere al dreptului asupra mărcilor, credem că:

392
Y. Eminescu, op. cit. p. 149.
256
 a) rețelele de distribuție exclusivă și vânzarea prin distribuitori autorizați sunt
considerate legale, deși se recunoaște că pot aduce, în anumite situații, atingere
principiului libertății comerțului;
b) teoria epuizării dreptului la marcă, acolo unde este deja legiferată, nu distinge
între produse comune și de lux;
c) un distribuitor care s-a aprovizionat cu astfel de produse aflate legal pe piață, le
poate revinde, iar vânzarea nu poate fi făcută decât sub marca producătorului;
d) dreptul de intervenție a titularului mărcii subzistă, el putându-se opune folosirii
mărcii sale în caz de modificare sau alterare a produsului;
e) în raport cu titularul mărcii poate fi eventual antrenată răspunderea civilă a
intermediarului agreat care a aprovizionat pe distribuitorul neagreat. Dar o răspundere
penală în legătură cu folosirea mărcii este și în acest raport, greu de imaginat.
Repararea produselor aflate în circulație este o activitate licită. De altfel, între
serviciile prestate pentru care se pot chiar apropria mărci de servicii se află și reparațiile.
Repararea, renovarea, recondiționarea unor produse marcate și revânzarea
acestora sub marca producătorului este licită tot în temeiul epuizării dreptului la marcă.
Dar revânzarea trebuie făcută cu indicația că produsul a fost reparat, recondiționat sau
renovat. Repararea, repunerea unui produs în stare de folosință normală nu poate fi în nici
un caz asimilată unei modificări sau alterări ulterioare, susceptibilă de a se constitui în
obstacol pentru epuizarea dreptului.

VIII.4.2. Alte limitări ale dreptului la marcă

Dreptul exclusiv al titularului mărcii înregistrate suferă limitări rezultând:
- din principiul specialității mărcii și care presupune că o marcă individuală
nu poate fi protejată decât pentru produse identice sau similare, principiu de la care există
însă o derogare cuprinsă în art. 39 alin. (2) lit. d);
- din principiul teritorialității protecției mărcii, care presupune că dreptul
titularului este protejat pe teritoriul național ori pe teritoriile pentru care s-a făcut
înregistrarea;
- din formularea explicită a legii, respectiv art. 45 din Legea nr. 84/l998 care
prevede că titularul unei mărci nu poate să interzică unui terț să folosească în activitatea
să comercială:
• numele/denumirea sau adresa/sediul terțului;
• semne sau indicații care nu sunt distinctive sau care privesc felul,
calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau
data fabricației produsului ori a prestării serviciului sau alte
caracteristici ale produselor sau serviciilor;
• marca, dacă acest lucru este necesar pentru a identifica sau a face
o trimitere la produse sau servicii ca fiind ale titularului respectivei
mărci, mai ales atunci când utilizarea mărcii în cauză se impune

257
 pentru indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu, în
special pentru accesorii sau piese de schimb.
Durata limitată a protecției pentru fiecare înregistrare a mărcii nu constituie o
limitare efectivă a dreptului, pentru că protecția poate fi obținută pe termen nelimitat prin
noi înregistrări. Protecția unei înregistrări este limitată la 10 ani numai din rațiuni de
ordine, scopul fiind acela de a preveni menținerea unei mărci abandonate în registrele
publice.

258
 Capitolul IX. Transmiterea, pierderea și apărarea dreptului la marcă
Marca este un bun cu valoare economică. Atașată de regulă produselor și
serviciilor a căror origine comercială o indică, mărcile au nu doar tendința de a deveni
mit ci și pe aceea de a se autonomiza, de a deveni valori în sine, dovadă fiind evaluările
distincte ale acestora și valorile uriașe la care sunt evaluate. Ca orice bun cu valoare
economică, marca și dreptul la marcă, indiferent de calificarea dreptului, pot fi transmise
și pot fi pierdute. Dar trebuie și apărate eficient atunci când drepturile exclusive sunt
încălcate.

IX.1. Transmisiunea dreptului la marcă

La început funcția esențială a mărcii a fost aceea de a indica originea produselor
și serviciilor pe care le desemna. Funcția originală a evoluat, astăzi considerându-se că
marca îndeplinește funcții multiple între care și pe acelea:
- de a identifica originea produselor și serviciilor;
- de a garanta calitatea produselor și serviciilor;
- de a permitea publicitatea produselor și serviciilor;
- de a atrage și a menține clientela.
În ultimii ani marca are tendința de a-și pierde vocația originară și tradițională și
de a deveni tot mai mult emblematică. Și dacă atunci când marca avea o singură funcție
(identificarea originii produselor), ea făcea doar în mod excepțional obiectul unei cesiuni,
altfel decât odată cu fondul de comerț, astăzi, devenind emblematică, marca este
exploatată într-o măsură tot mai mare, independent de produsele și serviciile pe care ea
s-a aplicat la origini, făcându-le bine cunoscute pe piață.
Marca poate fi exploatată nemijlocit de titular, poate constitui obiectul unui gaj,
poate fi cedată cu titlu gratuit sau oneros de către titular. Iar pe acest tărâm al exploatării
și înstrăinării dreptului asupra mărcii se vădește, o dată în plus, importanța corectei
calificări a dreptului la marcă. Reamintim aici că în legea română se vorbește de un drept
exclusiv, iar Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16
decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci vorbește
despre un drept de proprietate asupra mărcii, atunci când intitulează Secțiunea a 5-a
„Mărcile ca obiect al dreptului de proprietate”.
În mod obișnuit marca se exploatează în mod direct de către titularul ei, care o
aplică pe produsele pe care le fabrică sau le comercializează, ori pentru a desemna
serviciile oferite clienților. Dar titularul unei mărci nu este obligat să o exploateze
exclusiv personal, folosința acesteia, exploatarea ei, putând fi transmisă altor persoane.
Art. 46 din Legea nr. 84/1998 prevede că Drepturile asupra mărcii se pot transmite
prin cesiune, licență, fuziune, pe cale succesorală, în baza unei hotărâri judecătorești sau
prin orice altă modalitate prevăzută de lege pentru transferul dreptului de proprietate,
fiind, de asemenea, considerată transmitere de drepturi și executarea silită a debitorului,
titular al mărcii, efectuată în condițiile legii.

259
 IX.1.1. Reguli comune aplicabile transmisiunii drepturilor asupra mărcilor
Următoarele reguli privind transmiterea drepturilor asupra mărcilor pot fi
formulate:
a) numai drepturile cu privire la o marcă individuală, înregistrată sau reînnoită pot
fi transmise (în cazul unei mărci colective transmisiunea este posibilă, dar în condiții
restrictive);
b) drepturile pot fi transmise în totalitate sau în parte;
c) transmisiunea poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;
d) transmiterea drepturilor cu privire la marcă se înscrie în Registrul Național al
Mărcilor și se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială
e) transmiterea este opozabilă terților numai de la înscrierea în Registrul Național
al Mărcilor;
f) beneficiarul care a dobândit prin transmitere drepturi cu privire la marcă este
obligat să asigure menținerea calității produselor, lucrărilor sau serviciilor la care se referă
acea marcă;
g) marca se poate transmite separat sau împreună cu întreprinderea.

IX.1.2. Cesiunea voluntară a drepturilor asupra mărcii

Cesiunea este ceea ce în dreptul comun este vânzarea, dar cesiunea drepturilor
asupra mărcii are câteva reguli proprii.

a) Reguli generale
Contractul de cesiune al drepturilor asupra mărcii este convenția prin care titularul
unei mărci (cedentul) transferă drepturile sale asupra mărcii unei alte persoane (cesionar),
contra unui preț. Transferul drepturilor se poate face și cu titlu gratuit (prin donație sau
testament).
Drepturile asupra mărcii, se prevede în art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1988, pot
fi transmise prin cesiune, independent de transmiterea fondului de comerț în care aceasta
este încorporată. Cesiunea trebuie făcută în scris și semnată de părțile contractante, sub
sancțiunea nulității, cu excepția cazului în care rezultă dintr-o hotărâre judecătorească sau
în urma executării unor obligații contractuale.
În cazul mărcii înregistrate în coproprietate, transmisiunea acesteia va urma
regulile aplicabile indiviziunii.
Transmisiunea prin cesiune a dreptului asupra mărcii se poate face pentru toate
produsele sau serviciile pentru care marca este înregistrată sau numai pentru o parte a
acestora. Transmiterea unor elemente din patrimoniul titularului nu afectează calitatea de
titular al dreptului la marcă.
În cazul în care patrimoniul titularului mărcii este transmis în totalitatea sa, această
transmisiune are ca efect și transferul drepturilor cu privire la marcă. Soluția, prevăzută
260
expres în legea noastră, nu lasă nici o posibilitate de interpretare contrarie, dar ni se pare,
cel puțin pentru unele situații, discutabilă și chiar criticabilă. Este cazul mărcilor alcătuite
din nume patronimice. Doctrina franceză apreciază că marca fiind un element al fondului
de comerț, odată cu înstrăinarea acestuia, trebuie să se considere că s-a înstrăinat și marca,
dar că pot exista împrejurări excepționale în care marcă nu se transmite odată cu fondul
de comerț. Soluția legiuitorului român ignoră existența unor astfel de împrejurări, dar și
independența tot mai accentuată a mărcilor în raport cu produsele sau serviciile pentru
care se folosesc.
Mărcile identice sau similare, aparținând aceluiași titular și care sunt folosite
pentru produse sau servicii identice sau similare, nu pot fi transmise prin cesiune decât în
totalitate și către o singură persoană, sub sancțiunea nulității actului de transmitere. și
această soluție, prevăzută în art. 47 alin. 4 din Lege, este discutabilă pentru că constrânge
cesionarul să achiziționeze și mărci care nu prezintă interes pentru el.
Cesiunea, chiar parțială, nu poate limita teritorial folosirea mărcii pentru produsele
sau serviciile la care se referă.
Cesiunea este totală când poartă asupra tuturor atributelor dreptului asupra mărcii
și asupra tuturor produselor sau serviciilor pentru care s-a făcut înregistrarea. Cesiunea
este parțială dacă poartă asupra unor atribute ale dreptului ori asupra unuia sau unora din
produsele sau serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea.
Cesiunea nu poate avea ca obiect decât o marcă în vigoare și valabilă. Dreptul
asupra mărcii se naște de la constituirea depozitului și poate fi cedat de la această dată.
Cesiunea unei mărci nule va fi anulată pentru lipsa obiectului.

b) Părțile în contractul de cesiune a mărcii

Cedentul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziție. El trebuie să fie,
pe de o parte titularul mărcii, iar pe de altă parte să poată dispune de marca sa.
Cesionar poate fi orice persoană având capacitatea de a dobândi bunuri. Dacă
marca făcând obiectul cesiunii este o marcă înregistrată internațional, cesionarul va trebui
să fie, potrivit art. 9 bis al Aranjamentului de la Madrid, resortisantul uneia din țările
membre ale Aranjamentului.

c) Forma contractului de cesiune a mărcii

Cesiunea trebuie făcută în scris și semnată de părțile contractante sub sancțiunea
nulității.
În cazul donației, ca și în cazul în care marca se constituie aport la capitalul social
al unei societăți actul trebuie să îmbrace forma autentică.

261
 d) Condițiile de opozabilitate a cesiunii mărcii
Opozabilitatea cesiunii față de terți este subordonată înscrierii acesteia de către
OSIM în Registrul Național al Mărcilor. Înscrierea va fi făcută la cererea persoanei
interesate, iar cererea va fi însoțită de actul doveditor al schimbării titularului mărcii și se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Cesiunea devine opozabilă terților
începând cu data înscrierii acesteia.
OSIM poate refuza înscrierea cesiunii dacă rezultă în mod evident faptul că prin
aceasta publicul este indus în eroare cu privire la natura, calitatea sau originea geografică
a produselor sau serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, cu excepția situației în
care cesionarul acceptă să limiteze cesiunea mărcii la produsele sau serviciile pentru care
marca nu este înșelătoare.

e) Efectele contractului de cesiune a mărcii

Între părți transferul drepturilor asupra mărcii se realizează în momentul în care
convenția este valabil încheiată. Din acest moment cesionarul devine titular asupra
drepturilor ce fac obiectul contractului și exercită prerogativele conferite de lege.
Față de terți cesiunea produce efecte de la înscrierea în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială.
Întinderea transmisiunii de stabilește prin convenția părților și aceasta poate privi
totalitatea drepturilor sau numai o parte a acestora.
Cedentul poate deveni, ca efect al convenției, coproprietar, împreună cu
cesionarul, asupra mărcii, drepturile urmând a fi exercitate potrivit regulilor dreptului
comun în materie de indiviziune.
Cedentul are următoarele obligații:
• de a pune la dispoziția cesionarului marca cedată, ceea ce echivalează cu
autorizarea de a o folosi;
• de a garanta pentru vicii marca transmisă;
• de a garanta pentru evicțiune pe cesionar (atât pentru fapta proprie, cât și
pentru tulburări din partea terților).
Cesionarul este obligat:
• la plata prețului, care trebuie să fie determinat sau determinabil și poate
consta într-o sumă forfetară sau proporțională cu rezultatele exploatării
mărcii cedate;
• să asigure menținerea calității produselor sau serviciilor la care se referă
marca.
Cesionarul se subrogă în drepturile cedentului și va profita de toate depozitele
anterioare, putând exercita acțiunea în contrafacere.

262
 IX.1.3. Cesiunea forțată a mărcii
Două sunt situațiile în care poate avea loc o cesiune forțată și acestea sunt:
• în cazul exproprierii;
• în cazul executării silite.
Problema exproprierii s-a ridicat în cazul mărcilor germane puse sub sechestru ca
bunuri inamice, prin Acordul de la Potsdam din iulie l945. În România au existat peste
20.000 mărci germane înregistrate național și internațional care, după război, reprezentau
bunuri germane aflate pe teritoriul României și, în consecință, erau supuse măsurilor
stabilite la Conferința de la Potsdam. Țara noastră a trebuit să recunoască drepturile fostei
U.R.S.S asupra bunurilor germane din România și s-a obligat să ia măsurile necesare
pentru transferul lor (inclusiv al mărcilor) către U.R.S.S, ulterior având loc operațiuni de
predare-primire a acestor bunuri.
La 21 octombrie 1954 Guvernul fostei U.R.S.S a transmis României cu titlu
gratuit mărcile de fabrică și de comerț germane, fără ca validitatea sau opozabilitatea
acestora să fie condiționată de vreo formalitate. Invocându-se trecerea perioadei de
protecție de 2o de ani de la prima înregistrare internațională, foștii titulari de mărci au
motivat că dreptul statului român asupra acestora s-a stins în intervalul cuprins între 1954
și data adoptării Legii nr. 28/1967. Prin art. 35 din această lege s-a prevăzut că sunt și
rămân dobândite, fără îndeplinirea vreunei formalități, drepturile privitoare la mărcile de
fabrică sau de comerț, care au fost transmise Statului Român până la data publicării legii.
Folosirea acestor mărci pe teritoriul României de către persoane fizice sau juridice străine,
până la publicarea Legii nr. 28/1967, nu a putut să aducă nici o atingere drepturilor
Statului Român. Orice înregistrări ale acestor mărci, făcute de persoane juridice sau fizice
străine, până la data publicării legii au fost declarate nule de drept pe teritoriul României.
Prin H.G. nr. 145/23.03.1992 s-au stabilit măsuri privind negocierea retrocedării
mărcilor vechi germane de fabrică sau de comerț ce aparțin Statului Român. Negocierea
se face de reprezentanții mai multor ministere sub coordonarea reprezentantului O.S.I.M,
cu participarea reprezentanților întreprinderilor românești care utilizează astfel de mărci
prin persoane abilitate să angajeze răspunderea fiecărei unități. Potrivit acestei hotărâri
negocierile se puteau finaliza prin încasarea de sume constituind venituri la buget. Dar
vechile mărci germane pot constitui și obiectul unor contracte de investiții sau
retehnologizări cu firme germane interesate.
În cazul executării silite nu există un punct de vedere unitar asupra posibilității de
a se executa silit numai marca, iar Legea nr. 84/1998, în art. 46 alin. (2) este redactată
defectuos (Este, de asemenea, considerată transmitere de drepturi și executarea silită a
debitorului, titular al mărcii, efectuată în condițiile legii).
În completarea dispozițiilor mai sus citate, art. 51 din Legea nr. 84/1998 prevede
că o marcă poate, independent de întreprindere, să facă obiectul unui drept real ori să
facă obiectul unor măsuri de executare silită.
Înscrierea în Registrul mărcilor a drepturilor reale și a măsurilor de executare silită
se face la cererea persoanei interesate însoțită de documente justificative, cu plata taxei
legale prevăzute pentru înscrierea transmiterilor de drepturi, potrivit procedurii prevăzute
263
în regulamentul de aplicare a legii. Facem precizarea că prin „măsuri de executare silită”
înțelegem inclusiv măsuri asigurătorii, cum ar fi sechestrul.
Art. 51 alin. (3) mai prevede că în situația în care titularul mărcii intră în procedura
insolvenței, la cererea oricărei persoane interesate însoțită de documente justificative,
OSIM face mențiune despre aceasta în Registrul mărcilor. Prevederea este cel puțin
discutabilă, având în vedere că o astfel de măsură de publicitate poate tinde la
indisponibilizarea mărcii, deși Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență conține reguli proprii după care bunurile unei societăți în
insolvență, reorganizare judiciară sau, după caz, faliment pot fi valorificate.

IX.1.4. Contractul de licență a mărcii

Titularul mărcii poate, în baza unui contract de licență, să autorizeze terții să
folosească marca pe întreg teritoriul României sau pe o parte a acestuia, pentru toate sau
numai pentru o parte dintre produsele ori serviciile pentru care marca a fost înregistrată.
Licențele pot fi exclusive sau neexclusive. Contractul de licență este, așadar, convenția
prin care titularul unei mărci (licențiator) transmite altei persoane (licențiat) dreptul de a
folosi acea marcă în schimbul unui preț.
Doctrina393 distinge între:
- licența de exploatare care dă dreptul licențiatului de a aplica marca cedată,
precum și de a fabrica produsul, caz în care aceeași marcă se folosește
pentru două produse care au o origine diferită (titularul și licențiatul), dar
caracteristici identice;
- licența de folosire care constă în autorizarea de a aplica sau atașa marca pe
produse livrate de licențiator;
- licența de reclamă care implică autorizarea folosirii unei denumiri care
constituie obiectul unui drept personal al altei persoane în scop comercial
și publicitar.
Legea noastră reglementează licența mărcilor prin art. 46, pentru care formulează
câteva reguli în art. 49 și 50.

a) Forma contractului de licență a mărcii

Nici o condiție de formă nu este expres prevăzută în legea noastră pentru
contractul de licență. Cu toate acestea, legea noastră, prevăzând că licențele se înscriu în
Registrul Național al Mărcilor, pare a formula implicit condiția formei scrise a
contractului de licență, dar nici o sancțiune nu este prevăzută (astfel cum s-a prevăzut în
cazul cesiunii).

393
I. Macovei, op. cit. p.231.
264
 b) Părțile contractului de licență a mărcii
Licențiatorul, care poate fi:
- titularul mărcii înregistrate. În caz de coproprietate este necesar acordul tuturor
coproprietarilor;
- titularul unui drept de uzufruct asupra mărcii;
- licențiatul care poate deveni licențiator într-un contract de sub-licență, dacă
potrivit contractului principal acest lucru este posibil.
Licențiatorul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de administrare.
Licențiatul, desemnat uneori și cu denumirea de beneficiar, poate fi orice persoană
care are capacitatea de a contracta;
În cazul persoanelor juridice se va respecta principiul capacității de folosință.

c) Obiectul contractului de licență și întinderea licenței

Licența poate avea ca obiect numai o marcă în vigoare și valabilă. Transmiterea
mărcii poate fi însoțită și de transmiterea unui secret de fabrică sau a unui know-how.
Contractul de licență nu poate privi decât produsele sau serviciile pentru care marca a fost
înregistrată.
Licența poate fi totală, caz în care licențiatul este autorizat să utilizeze marca
pentru toate produsele, lucrările și serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea sau parțială
când licențiatul este autorizat să folosească marca pentru a desemna anumite produse,
lucrări sau servicii din cele pentru care s-a făcut înregistrarea. Licențiatul care depășește
limitele licenței săvârșește un act de contrafacere.
Licența poate fi, de asemenea, exclusivă sau neexclusivă. Licența este exclusivă
atunci când titularul mărcii se obligă să nu confere dreptul de a folosi marca, pentru
teritoriul convenit și altei persoane. Dimpotrivă, este neexclusivă atunci când el își
rezervă dreptul de a conferi și altor persoane dreptul de a folosi acea marcă. Licențiatorul
poate, de asemenea, să-și rezerve dreptul de a folosi el marca sau, dimpotrivă, poate
renunța la acest drept.
Marca licențiată poate pierde din capacitatea ei de a servi la identificarea
produselor, de a servi la indicarea provenienței acestora, putând deveni chiar deceptivă.
De aceea, legea noastră a prevăzut că licențiatul este obligat să pună alături de marca
aplicată pe produsele ce fac obiectul acesteia mențiunea „ sub licență”.
Credem, ca și în cazul cesiunii, că limitarea teritorială a licenței în spațiul în care
marca este ocrotită, este contrară cu natura mărcii, pentru că poate avea drept consecință
limitarea circulației bunurilor. Desigur că problema limitării teritoriale se pune în cazul,
mai degrabă ipotetic, în care licențiatul fabrică același produs ori prestează aceleași
servicii pe tot teritoriul în care marca este protejată. În cazul mărcilor de comerț problema
nu mai este doar ipotetică. Lanțurile de magazine acoperind nu doar o țară, ci chiar
continente constituie o realitate. Pentru un astfel de comerciant o licență, (chiar și o
cesiune) de marcă, limitată teritorial nu prezintă interes.
265
 În același timp, limitarea teritorială a licenței prin contract este admisă de lege
(art. 49 alin. (1)) și dacă părțile consimt la o astfel de limitare, contractul este valabil. Dar
dacă în contract nu s-a prevăzut o limitare teritorială credem că marca poate fi folosită pe
întreg teritoriul pe care este protejată.

d) Condiții de opozabilitate a licenței de marcă

Între părți contractul de licență produce efecte din momentul încheierii convenției.
Față de terți licența va produce efecte numai de la data înscrierii în Registrul Național al
Mărcilor.
Licența trebuie, de asemenea, să fie publicată în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială.

e) Durata contractului de licență

Durata protecției unei înregistrări a mărcii fiind limitată, chiar dacă prin reînnoirea
înregistrării se poate ajunge la o protecție nelimitată în timp, credem că durata
contractului nu poate depăși data expirării unei înregistrări. Dar dacă părțile au convenit
altfel, durata contractului poate depăși această limită. În acest caz, titularul mărcii își
asumă implicit obligația de a reînnoi înregistrarea mărcii care face obiectul licenței.
Contractul încetează prin împlinirea termenului pentru care s-a încheiat, ori prin
rezilierea lui. Anularea sau rezoluțiunea contractului are ca efect restituirea prestațiilor.
Întinderea restituirii trebuie să țină seama de avantajele obținute prin exploatarea mărcii.

f) Efectele contractului de licență

Contractul de licență a mărcii nu operează un transfer al dreptului asupra mărcii,
aceasta continuând să rămână în patrimoniul titularului. Dar contractul de licență creează
în sarcina părților mai multe obligații.

(a) Obligațiile licențiatorului

- Licențiatorul trebuie să permită folosirea mărcii de către licențiat, potrivit cu
clauzele contractului;
- Să garanteze pe licențiat pentru viciile ascunse ale mărcii;
- Să garanteze pe licențiat pentru evicțiune, ceea ce presupune că el trebuie să se
abțină de la săvârșirea oricărui act de natură a tulbura folosința mărcii de către licențiat,
dar să garanteze pe beneficiar și împotriva actelor materiale sau juridice ale terților. În
acest sens, licențiatorul trebuie să ceară el încetarea actelor de contrafacere săvârșite de
către terți și să apere pe licențiat împotriva acțiunii în contrafacere introdusă de terți contra
sa. Contractul poate totuși să conțină o clauză de negaranție.
- În cazul licenței exclusive, licențiatorul are obligația de a nu încheia și alte
contracte de licență pentru aceeași marcă;
266
 - De a acorda licențiatului asistență tehnică;
- De a menține în vigoare marca formulând, în termen, cererile de reînnoire a
depozitului;
- Să ceară înscrierea licenței în Registrul Național al Mărcilor și publicarea în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială;
Titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de marcă împotriva licențiatului
care a încălcat clauzele contractului de licență în ceea ce privește durata folosirii, aspectul
mărcii și natura produselor sau serviciilor pentru care licența a fost acordată, teritoriul pe
care marca poate fi folosită, calitatea produselor fabricate sau a serviciilor furnizate de
licențiat sub marca pentru care s-a acordat licența.

(b) Obligațiile licențiatului.

Pe durata contractului de licență, licențiatul este obligat, potrivit art. 49 alin. (3)
din lege:
- să folosească pentru produsele cărora li se aplică marca, numai marca ce face
obiectul contractului de licență, având totuși libertatea de a aplica pe aceste produse
semne indicând că el este fabricantul acestora;
- să pună mențiunea „sub licență” alături de marca aplicată pe produsele ce fac
obiectul acesteia conform contractului.
În afară de aceste obligații formulate expres în lege, licențiatul mai este obligat:
- să folosească marcă numai pentru produsele sau serviciile care fac obiectul
contractului de licență (art. 49 alin. (1));
- să mențină aspectul mărcii dar și calitatea produselor sau serviciilor pentru care
folosește marca;
- să folosească marca în limitele teritoriale convenite;
- să folosească în mod efectiv marca. Obligația trebuie privită cu exigență sporită
atunci când prețul licenței se plătește proporțional cu venitul realizat din exploatare;
- să plătească prețul convenit care trebuie să fie determinat sau determinabil.
Contractul de licență poate include diverse alte clauze, cum sunt: transmiterea
concomitentă a unui secret de fabrică sau know-how, permisiunea sau interdicția sub-
licenței, clauze de negaranție, obligația de a asigura publicitatea mărcii, situația stocurilor
la încetarea contractului de licență, condițiile în care marca trebuie exploatată și privitoare
la calitatea produselor, clauze de neconcurență, de eventual control al folosirii mărcii și
calității produselor, condițiile încetării contractului, răspunderea pentru prejudicii etc.

267
 IX.1.5. Aportul în mărci la constituirea capitalului social al societăților
comerciale
Aportul de mărci la constituirea capitalului social este considerată o formă de
cesiune a acesteia.394
Potrivit art. 7 lit. d) și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile,
aporturile în natură sunt admisibile la toate formele de societate. Aceste aporturi se
realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare și prin predarea efectivă către
societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.
Legea nr. 31/1990 nu enunță bunurile care pot constitui aporturi în natură. Dar în
doctrină se arată că aportul în natură poate consta în bunuri imobile (clădiri, instalații) și
bunuri mobile, corporale (materiale, mărfuri) sau incorporale (creanța, fond de comerț)395.
Deși nu (mai) sunt enumerate în legile în vigoare în prezent, credem că rămâne
definitiv câștigată ideea că drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv mărcile, pot
constitui aport la capitalul social al unei societăți comerciale atât din partea comercianților
români cât și a investitorilor străini. Marca reprezentând aport în natură la constituirea
capitalului social al unei societăți comerciale devine proprietatea acesteia cu toate
consecințele care decurg. Cu ocazia divizării ori fuziunii titularul mărcii se poate schimba,
fiind necesară înscrierea acestei schimbări în registrul comerțului.

IX.2. Pierderea drepturilor la marcă

Legea reglementează ca modalități de pierdere sau de stingere, de încetare a
dreptului la marca înregistrată: renunțarea, expirarea duratei de protecție, anularea și
decăderea din dreptul la marcă.

IX.2.1. Renunțarea titularului

Renunțarea titularului mărcii la dreptul său este o modalitate de încetare a
dreptului la marcă, atât în sistemul atributiv cât și în cel declarativ.
Legea româna reglementează posibilitatea renunțării la înregistrarea mărcii, chiar
când a fost admisă la înregistrare (art. 32) și a renunțării la marcă (art. 54).
Așadar renunțarea la înregistrarea mărcii poate avea loc în cazul neachitării taxei
legale pentru eliberarea certificatului de înregistrare a mărcii, în termen de 30 de zile de
la data notificării titularului privind încheierea procedurii de înregistrare a mărcii se
consideră că titularul a renunțat la înregistrarea mărcii. Renunțarea se înscrie în Registrul
mărcilor și se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Renunțarea la marcă poate avea loc prin decizia unilaterală a titularului, pentru
toate sau numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca a fost
înregistrată. Renunțarea la marcă se declară în scris la OSIM de către titularul mărcii sau
de către persoana împuternicită de acesta, iar drepturile asupra mărcii se sting, cu privire

394
Chavanne, Burst, op. cit. p. 607.
395
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit. p.138.
268
la produsele și serviciile la care marca se referă, la data înscrierii renunțării în Registrul
mărcilor.
În acest caz, dacă o licență a fost înregistrată, renunțarea la marcă este înscrisă
numai dacă titularul mărcii probează că a notificat licențiatului despre intenția de a
renunța la marcă.
În situația în care sunt înscrise în Registrul mărcilor garanții reale sau măsuri de
executare silită, renunțarea la marcă nu poate fi înscrisă decât cu acordul beneficiarului
garanției sau după radierea înscrierii măsurilor de executare silită. Aceasta renunțare
poate interveni numai după înregistrarea mărcii, întrucât anterior acestei date dreptul la
marcă nu este născut.
Din reglementarea renunțării la marcă, reținem că:
- legea prevede că renunțarea trebuie să fie expresă, prin declarație scrisă;
- renunțarea poate fi totală (pentru toate produsele sau serviciile pentru care
a fost înregistrată) sau parțială (doar pentru o parte a produselor sau
serviciilor). Dar dacă renunțarea este parțială, aceasta echivalează, de fapt,
cu o restrângere a listei produselor și serviciilor pentru care s-a înregistrat
marca și nu reprezintă propriu-zis o pierdere a dreptului la marcă.
- declarația de renunțare trebuie să îmbrace forma scrisă și se face de către
titularul mărcii sau de către persoana împuternicită de acesta, prin procură
specială;
- drepturile asupra mărcii se sting cu privire la produsele și serviciile la care
marca se referă la data înscrierii renunțării în Registrul Național al
Mărcilor. Când o licență a fost înregistrată, renunțarea la marcă este
înscrisă numai dacă titularul mărcii probează că a notificat licențiatului
despre intenția de a renunța la marcă.

IX.2.2. Expirarea duratei de protecție, neurmată de reînnoirea înregistrării

Este un mod de încetare a dreptului la marcă propriu sistemului atributiv, al
priorității de înregistrare. În acest sistem dreptul la marcă se dobândește prin înregistrare,
durata protecției fiecărei înregistrări fiind de 10 ani. Prin înnoiri repetate durata protecției
poate fi nelimitată în timp.
Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută de către titularul mărcii
sau de către orice altă persoană autorizată în acest sens prin lege sau în baza unui contract,
într-un termen de cel puțin 6 luni anterior datei expirării înregistrării.
Reînnoirea înregistrării mărcii operează începând cu ziua imediat următoare
expirării duratei de protecție în curs.
Taxa pentru reînnoirea înregistrării mărcii este datorată odată cu cererea de
reînnoire. Cererea de reînnoire poate fi făcută și taxa poate fi plătită și în următoarele 6
luni de la expirarea duratei de protecție, cu majorarea prevăzută de lege. Neplata taxei
este sancționată cu decăderea titularului din dreptul la marcă.

269
 OSIM informează titularul mărcii cu privire la expirarea înregistrării, cu cel puțin
6 luni înainte de data acestei expirări, fără ca lipsa unei astfel de informări să atragă
răspunderea oficiului.

IX.2.3. Anularea înregistrării mărcilor

Unii autori analizează anularea mărcii în capitolul privind mijloacele de apărare a
dreptului la marcă396. Este adevărat că, privită din punctul de vedere al titularului unei
mărci înregistrate care tinde să anuleze o altă marcă, acțiunea în anulare va apărea ca un
mijloc de apărare a mărcii sale; dar, privită din punctul de vedere al celui a cărui marcă
se solicită a fi anulată, acțiunea va fi un mijloc de pierdere a dreptului la marcă; cum însă
acțiunea în anulare se poate introduce și în alte cazuri decât cele referitoare la conflictul
între două mărci, când nu mai poate fi văzută ca mijloc de apărare a mărcii, ci doar ca
mijloc de pierdere a mărcii, considerăm că este mai indicat să tratăm subiectul în acest
capitol.

a) Reglementarea anulării mărcilor prin Legea nr. 84/1998

Legea nr. 84/1998 reglementează în capitolul VIII, intitulat Stingerea drepturilor
asupra mărcilor și, în cadrul acestui capitol, ca una din modalități, anularea înregistrării,
în art. 56-61.
Principiul care se degajă din reglementare - conform căruia anularea este un mod
de stingere a dreptului - ni se pare, însă, greșit. Astfel, anularea produce efecte retroactive.
Anularea înregistrării lipsește de efecte chiar și depozitul național reglementar constituit,
așa încât drepturile titularului sunt desființate de la data depunerii cererii, ca și când nu
au existat niciodată (chiar art. 56 alin. (4) prevede că anularea înregistrării mărcii va
avea efect retroactiv, începând cu data depozitului reglementar al mărcii).
Dacă așa stau lucrurile, atunci prin anulare dreptul la marcă nu se stinge, pentru
că stingerea presupune că dreptul astfel pierdut a existat, în mod valabil, până în
momentul încetării existenței. Stingerea este un mod de încetare a existenței dreptului, în
vreme ce anularea este o desființare a dreptului cu efecte retroactive. Dreptul anulat este
considerat că nu a existat niciodată.
Consecințele distincției sunt importante: în cazul dreptului stins, titularul a
exercitat legal prerogativele dreptului său; în cazul dreptului anulat, părțile sunt repuse în
situația anterioară or, aceasta are importante consecințe sub aspectul despăgubirilor pe
care titularul dreptului asupra mărcii le datorează.
Anularea unei mărci este sancțiunea care intervine în cazul în care condițiile de
validitate ale mărcii nu sunt îndeplinite. De altfel, legiuitorul, reglementând anularea
înregistrării, formulează cauzele de anulare prin trimitere la condițiile de validitate ale
acesteia, adăugând la acestea încă un motiv: acela al înregistrării mărcii cu rea-credință,
singurul pentru care cererea de anulare poate fi făcută oricând în perioada de protecție a

396
A se vedea în acest sens Y. Eminescu, Tratat, op. cit., p. 132.
270
mărcii. În toate celelalte cazuri, cererea de anulare poate fi făcută în termen de 5 ani,
termen care curge de la înregistrarea mărcii.
Art. 56 prevede motivele de anulare și termenele de prescripție: „orice persoana
interesata poate cere Tribunalului Municipiului București anularea înregistrării mărcii
pentru oricare dintre motivele următoare:
a) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1);
b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) sau
(3);
c) înregistrarea mărcii a fost solicitata cu rea-credință;
Acțiunea în anulare pentru rea-credință poate fi introdusa oricând în perioada de
protecție a mărcii, pe când termenul în care poate fi ceruta anularea înregistrării mărcii în
celelalte două cazuri este de 5 ani și curge de la data înregistrării mărcii. Această regulă
se desprinde din dispozițiile art. 58 din Lege, potrivit cărora titularul unei mărci
anterioare dintre cele prevăzute la art. 6 alin. (2) sau al unui semn ori drept anterior
dintre cele prevăzute la alin. (3) lit. a), c) sau e) al aceluiași articol, care a tolerat într-
o perioadă neîntreruptă de 5 ani utilizarea în România sau în Uniunea Europeană,
după caz, a unei mărci ulterioare, având cunoștință despre această utilizare, nu poate
să ceară anularea și nici să se opună utilizării mărcii ulterioare pentru produsele și
serviciile pentru care această marcă ulterioară a fost utilizată, în afară de cazul în care
înregistrarea mărcii ulterioare a fost cerută cu rea-credință.
În acest caz, mai spune legea, titularul mărcii ulterior înregistrate nu se poate
opune utilizării mărcii anterioare sau semnului anterior, chiar dacă acestea nu mai pot fi
invocate împotriva mărcii ulterioare.

b) Motivele pentru care se poate cere anularea înregistrării mărcii

Potrivit art. 56, anularea înregistrării unei mărci poate fi cerută pentru oricare din
următoarele motive:
• Înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 5 alin.
(1) din Lege, respectiv a fost incident la data înregistrării vreunul din motivele
absolute de refuz la înregistrare a unui semn ca marcă.
Este vorba, în concret, de următoarele situații:
- semnele care nu pot constitui o marcă în sensul art. 2 (definiția mărcii) (art. 5
alin. (1) lit. a));
- mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv (art. 5 alin. (1) lit. b)). Notăm
însă că în dreptul nostru caracterul distinctiv poate fi obținut și după data
cererii de înregistrare, dar înainte de înregistrarea mărcii (art. 5 alin. 3) din
lege;
- mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații devenite
uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante (art.
5 alin. (1) lit. c));

271
- mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi
în comerț pentru a desemna felul, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea,
proveniența geografică sau data fabricației produsului ori a prestării
serviciului sau alte caracteristici ale acestora (art. 5 alin. (1) lit. d));
- semnele constituite exclusiv din forma produsului sau din altă caracteristică
impusă chiar de natura produsului sau care este necesară obținerii unui rezultat
tehnic ori care dă valoare substanțială produsului (art. 5 alin. (1) lit. e));
- mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare, de exemplu cu privire
la proveniența geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului (art.
5 alin. (1) lit. f));
- mărcile care sunt excluse de la înregistrare potrivit prevederilor legislației
Uniunii Europene, ale legislației naționale sau ale acordurilor internaționale la
care Uniunea Europeană sau România este parte, care prevăd protecția
denumirilor de origine și a indicațiilor geografice (art. 5 alin. (1) lit. g));
- mărcile care sunt excluse de la înregistrare potrivit prevederilor legislației
Uniunii Europene sau ale acordurilor internaționale la care Uniunea
Europeană este parte, care prevăd protecția mențiunilor tradiționale pentru
vinuri (art. 5 alin. (1) lit. h));
- mărcile care sunt excluse de la înregistrare potrivit prevederilor legislației
Uniunii Europene sau ale acordurilor internaționale la care Uniunea
Europeană este parte, care prevăd protecția specialităților tradiționale
garantate (art. 5 alin. (1) lit. i));
- mărcile care sunt compuse din sau reproduc în elementele lor esențiale o
denumire anterioară a unui soi de plante, înregistrată în conformitate cu
legislația Uniunii Europene sau cu legislația națională ori cu acordurile
internaționale la care Uniunea Europeană sau România este parte, care conferă
protecție drepturilor de proprietate asupra unui soi de plante și care se referă
la soiuri de plante din aceeași specie sau din specii înrudite îndeaproape (art.
5 alin. (1) lit. j));
- mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele
patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România (art. 5 alin.
(1) lit. k));
- mărcile care conțin semne cu înaltă valoare simbolică, în special un simbol
religios (art. 5 alin. (1) lit. l));
- mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri (art. 5 alin.
(1) lit. m));
- mărcile care cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau
imitații de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control
și garanție, blazoane, aparținând țărilor Uniunii Europene și care intră sub
incidența art. 6 ter din Convenția de la Paris (art. 5 alin. (1) lit. n));
- mărcile care cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau
imitații de steme, drapele, alte embleme, sigle, inițiale sau denumiri care intră
sub incidența art. 6 ter din Convenția de la Paris și care aparțin organizațiilor
internaționale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe țări
ale Uniunii Europene (art. 5 alin. (1) lit. o));
272
 - mărcile care conțin, fără autorizația organelor competente, ecusoane,
embleme, insigne, blazoane, semne heraldice de interes public, altele decât
cele prevăzute la art. 6 ter din Convenția de la Paris (art. 5 alin. (1) lit. p)).

• Înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin.

(1) și (3), care constituie și motive relative de refuz de înregistrare, adică:
- marca înregistrată este identică cu o marcă anterioară, iar produsele și
serviciile pentru care marca este solicitată sau a fost înregistrată sunt identice
cu cele pentru care marca anterioară este protejată (art. 6 alin. (1) lit. a));
- din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară și
din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care
cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepția publicului, un risc
de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară (art. 6 alin. (1)
lit. a));
- este identică sau similară în raport cu o marcă anterioară înregistrată în
România, sau în Uniunea Europeană, indiferent dacă produsele sau serviciile
pentru care aceasta este solicitată sau înregistrată sunt identice, similare sau
nu sunt similare cu cele pentru care marca anterioară este înregistrată, atunci
când marca anterioară se bucură de un renume în România, sau, în cazul
mărcii Uniunii Europene, se bucură de renume în Uniunea Europeană și dacă
utilizarea mărcii ulterioare ar duce fără motiv justificat la obținerea unor
foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii
anterioare sau ar aduce atingere acestora (art. 6 alin. (1) lit. a));
- există o cerere de înregistrare a unei denumiri de origine sau a unei indicații
geografice depusă în conformitate cu legislația națională sau cu legislația
Uniunii Europene înainte de data de depunere a cererii de înregistrare a mărcii
sau de data priorității invocate în sprijinul cererii, sub rezerva înregistrării sale
ulterioare, iar denumirea de origine sau indicația geografică respectivă
conferă persoanei autorizate să o folosească dreptul de a interzice utilizarea
unei mărci ulterioare în România (art. 6 alin. (1) lit. b));
- există un semn asupra căruia au fost dobândite drepturi anterior datei de
depunere a cererii de înregistrare a mărcii sau, dacă este cazul, înaintea datei
priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii și dacă acest
semn conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea unei mărci
ulterioare în România (art. 6 alin. (1) lit. c));
- înregistrarea acesteia este solicitată de către mandatarul sau reprezentantul
titularului mărcii, în nume propriu și fără consimțământul titularului mărcii,
cu excepția situației în care mandatarul sau reprezentantul titularului își
justifică demersul (art. 6 alin. (1) lit. d));
- există un drept anterior, altul decât cele prevăzute la lit. c) și alin. (2), în
special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de
proprietate industrială (art. 6 alin. (1) lit. e));

273
 - marca poate fi confundată cu o marcă anterioară protejată în străinătate, cu
condiția ca, la data depunerii cererii, solicitantul să fi acționat cu rea-credință
(art. 6 alin. (1) lit. f)).

• Înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință

Cu privire la ceea ce trebuie să se înțeleagă prin „înregistrare cu rea-credință”,
legea nu oferă nici un indiciu, lăsând practic la aprecierea celor chemați să aplice legea
determinarea întinderii acestei noțiuni în dreptul mărcilor.
Reaua-credință a fost definită ca fiind „incorectitudine, atitudine a unei persoane
care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială,
pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale.”397
Manifestări ale acestei atitudini subiective pot fi identificate în situații ca, de pildă,
cele implicând frauda în dauna intereselor unui terț, frauda la lege sau abuzul de drept.
Referitor la fraudă398 în doctrina franceză s-au exprimat următoarele puncte de
vedere:
„Această nulitate a depozitului făcută în frauda drepturilor unui utilizator
anterior nu este o aplicație a dreptului mărcilor. Nulitatea depozitului se sprijină pe un
principiu superior al dreptului, regula „fraus omnia corrumpit”. Frauda este cu atât mai
șocantă atunci când deponentul mărcii era legat de cel ce folosea marca printr-un
contract fiind, de exemplu, reprezentantul în Franța al produselor străine puse în
circulație sub o marcă ce nu fusese depusă. O faptă culpabilă trebuie, de asemenea,
reținută când depozitul este făcut de cel care cunoștea existența unor fapte de folosire (a
unui semn neînregistrat) de către un concurent”399.
S-a mai arătat că „cel care folosește o marcă poate cere anularea depozitul unei
mărci (n. n. efectuat după ce el începuse folosirea) atunci când acest depozit a fost făcut
în mod fraudulos, altfel spus atunci când deponentul avea cunoștință de folosirea
anterioară a aceluiași semn pentru a desemna produse identice sau similare.
Jurisprudența justifică în mod tradițional nulitatea depozitului în baza maximei Fraus
omnia corrumpit. Proba fraudei, adică a cunoștinței pe care deponentul o avea despre
folosirea anterioară trebuie adusă de către utilizatorul mărcii, reclamant în acțiunea în
nulitate. Tribunalele consideră că această probă este făcută atunci când se demonstrează

397
Sanda Ghimpu, Gheorghe Brehoi, Gheorghe Mocanu, Andrei Popescu, Iosif Urs - Dicţionar juridic,
Editura Albatros, București, 1985.
398
Doctrina franceză, cea clasică în special, ca de altfel și doctrina românească, face diferenţa între frauda
la lege și frauda drepturilor unui terţ (a se vedea în acest sens, G. Ripert, “ La regle morale dans les
obligations civiles”, a4a ediţie, LGDJ, 1949, p. 327); doctrina mai nouă contestă această diferenţă
imputându-i mai ales grava imprecizie și arătând că” dacă înţelegem că existenţa unor victime directe ale
fraudei este luată în considerare pentru a determina cine poate provoca aplicarea principiului fraus omnia
corrumpit, pare excesiv să se facă o distincţie netă, corespunzând unor noţiuni diferite, între frauda la lege
și frauda drepturilor unui terţ”(Giles Goubeaux și Muriel Fabre-Magan, Traite de droit civil sous la direction
de Jacques Ghesin. Introduction generale, a4a ediţie, LGDJ, Paris, 1994, p. 805.).
399
A se vedea Chavanne și Burst, op. cit., p. 558.
274
că părțile au întreținut relații de afaceri, cu ocazia cărora deponentul nu a putut ignora
folosirea anterioară a semnului.”400
Aceste considerații pertinente ale doctrinei401 și jurisprudenței franceze au fost
consacrate legislativ în art. 712-6 CPI care prevede că „Dacă o înregistrare a fost
formulată, fie în dauna drepturilor unui terț, fie în violarea unei obligații legale sau
convenționale, persoana care consideră că are un drept asupra mărcii poate revendica
proprietatea acesteia în justiție.”
Se poate pune însă semnul egalității între noțiunea de fraudă și cea de rea-credință?
La aceasta întrebare, în doctrina s-a dat următorul răspuns:
„În sensul său curent, cuvântul fraudă desemnează un act material destinat să
înșele terții sau autoritatea publică. În acest sens este folosită expresia de către legea
penală atunci când reprimă fraudele electorale, fraudele vamale, fraudele asupra
mărcilor, fraudele fiscale. Intenția culpabilă se materializează într-un act care are un
caracter ilicit. Este atunci ușor de recunoscut, după natura actului îndeplinit, delictul
comis. Dificultatea începe atunci nu mai există un act material, ci un act juridic. Actul
juridic, atunci când are un obiect licit nu este în el însuși revelator al fraudei comise.
Trebuie deci să se caute frauda în voința celui care face actul. Dacă această voință
culpabilă este cea care caracterizează frauda, atunci frauda se confundă cu reaua-
credință.”402
În mod concret, frauda poate consta, de pilda, în cunoștința pe care o are cel care
face depozitul asupra faptului că marca depusă de el este folosită de altcineva sau că
altcineva avea intenția de a o folosi. El realizează că nu pot folosi ambii aceeași marcă,
dar profită de faptul că marcă nu a fost încă depusă în România. Eludează regulile
concurenței loiale – de a nu folosi un semn distinctiv ce aparține unui concurent – și
urmărește să înlăture de pe piață pe acel concurent, folosindu-se de efectul atributiv al
depozitului.
Asemănător, agentul sau reprezentantul în România al unui comerciant ce
folosește o marcă în străinătate, dar nu o are înregistrată în România, înregistrează acea
marcă pe numele său, punându-l pe comerciantul străin în situația de a fi obligat să-l
accepte ca unic distribuitor și înlăturând astfel de pe piață potențialii concurenți, care
puteau de asemenea fi distribuitori.
Cunoștința pe care o are deponentul despre marca opusă sau cunoștința pe care ar
fi putut-o avea cu minime diligente, ce în mod normal ar fi trebuit întreprinse, adică reaua-
credință a acestuia, trebuie dovedită de cel care o invocă pentru a se putea răsturna
prezumția generală a bunei-credințe. Acest element intențional este mai lesne de dovedit
în cazul în care există sau au existat relații directe între deponent și cel care folosește
marca, faptul de a fi avut cunoștință putând fi dedus tocmai din aceste relații. Relațiile

400
A se vedea J. Passa, “Contrefacon et concurrence deloyale”, Ed. Litec, Paris, 1997, p. 145.
401
Unii autori studiază buna-credinţă, opunând-o fraudei la drept, ca o condiţie a depozitului (Chavanne și
Burst, op. cit., p. 577), în timp ce alţii o consideră chiar condiţie de valabilitate a mărcilor – a se vedea J.
Schimdt-Szalewski, J.-L. Pierre, op. cit., p. 189.
402
G. Ripert, “La règle morale dans les obligations civiles”, a 4 a ediţie, LGDJ, 1949, p. 315.
275
directe pot fi foarte variate și nu neapărat de natură comercială; pot fi, de asemenea,
raporturi de natură civilă, raporturi de muncă etc.
Elementul relei-credințe se apreciază în relațiile dintre cei doi concurenți; frauda
trebuie să existe față de concurentul însuși, nu față de o altă persoană; faptul că deponentul
a fost anterior de rea-credință față de o altă persoană nu înseamnă că este de rea-credință
în toate cazurile în care depune o marcă: „...buna sau reaua-credință a protagoniștilor
care sunt utilizatorul anterior și deponentul nu se poate aprecia decât în relația dintre ei.
Este ceea ce a stabilit Curtea Benelux în hotărârea Cow Brand II: „Este important de a
se considera că depozitul efectuat cu rea-credință (…), interesează relația deponent-
utilizator, astfel că, din unghiul acestei interpretări, sunt indiferente cunoștința sau
ignoranța nescuzabilă a utilizatorului anterior cu privire la faptele fără legătură cu
marca depusă ulterior sau la folosirea anterioară sau depozitul anterior efectuat de alții
decât deponentul vizat (…). În aceeași ordine de idei Curtea stabilise deja în hotărârea
sa Cow Brand I că împrejurarea că deponentul a putut fi de rea-credință față de un terț
(efectuând un depozit anterior de rea-credință față de acest terț) nu compromitea
existența și întinderea drepturilor derivând dintr-un alt depozit al cărui cesionar este
acest deponent”.403

c) Termenele în care se poate cere anularea înregistrării mărcii

Legea nr. 84/1998, în art. 58 alin. (2) și (3), prevede, în raport de motivul pentru
care se cere anularea înregistrării, că acțiunea poate fi prescriptibilă ori imprescriptibilă.
a) Acțiunea în anulare pentru motivul că solicitarea de înregistrare a mărcii a fost
făcută cu rea-credință, precum și pentru motivele absolute de refuz la înregistrare poate
fi introdusă oricând în perioada de protecție a mărcii. Deși legiuitorul nu prevede această
regulă clar, în mod expres, ea se poate desprinde din interpretarea art. 58 alin. (1). Este o
soluție nouă în dreptul român al mărcilor, cum nou este și faptul că începând cu anul
2023, anularea va putea fi dispusă și de OSIM.
b) Acțiunea în anulare pentru toate celelalte motive poate fi cerută în termen de 5
ani, condiționat de faptul că titularul mărcii anterioare, cunoscând utilizarea mărcii
ulterioare, a tolerat-o pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani. Pentru ipoteza în care se
dovedește că titularul mărcii anterioare nu a avut cunoștință de utilizarea neîntreruptă și,
în consecință, nu a tolerat-o, acțiunea în anulare este imprescriptibilă.
Data de la care începe să curgă termenul de 5 ani nu este prevăzută explicit în
Lege, art. 58 alin. (1) stabilind că „Titularul unei mărci anterioare (...) care a tolerat într-
o perioadă neîntreruptă de 5 ani utilizarea în România sau în Uniunea Europeană, după
caz, a unei mărci ulterioare, având cunoștință despre această utilizare, nu poate să ceară
anularea (...)”.
Având în vedere că înregistrarea mărcii produce efecte retroactiv, iar marca se
consideră protejată (înregistrată) începând cu data de depozit a cererii (iar nu începând cu

403
A se vedea Thierry van Innis, op. cit., p. 295.
276
data înregistrării), credem că termenul de prescripție de 5 ani începe să curgă de la data
de depozit a mărcii anterioare.

d) Persoanele care pot formula cererea de anulare a înregistrării mărcii

Potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 84/l998, orice persoană interesată poate cere
anularea înregistrării unei mărci pentru motivele enunțate mai înainte.
Așadar, acțiunea în anularea unei mărci înregistrate, ca de altfel și opoziția la
înregistrarea unei mărci pot fi formulate de orice persoană interesată, indiferent de
motivul invocat, deși unele motive apar ca fiind relative, iar altele absolute404.
Dacă din acest punct de vedere, al persoanelor care pot acționa, reglementarea în
vigoare pare a se apropia de regimul nulităților absolute ale actelor juridice, în ceea ce
privește însă termenul în care se poate cere anularea unei mărci acesta este nelimitat în
timp, ca în cazul nulităților absolute, atunci când motivul invocat este reaua-credință,
vreunul din motivele absolute de refuz, precum și ori de câte ori titularul mărcii anterioare
nu a tolerat pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani utilizarea mărcii în România.
În efortul de identificare a potențialilor oponenți sau reclamanți în acțiunea în
anulare, alții decât titularii de drepturi anterioare, trebuie avute în vedere condițiile
generale ale interesului promovării unei acțiuni în justiție, și anume: interesul să fie
legitim, personal, născut și actual.405
De asemenea, deși în principiu orice persoană interesată poate cere anularea
înregistrării unei mărci, sfera persoanelor care pot fi considerate interesate din punct de
vedere legal să formuleze o astfel de cerere diferă în funcție de motivele de anulare pe
care își întemeiază demersul.

e) Competența de soluționare a cererii de anulare a înregistrării mărcii

Cererea în anularea înregistrării unei mărci poate fi adresată, pe cale judiciară,
Tribunalului București sau pe cale administrativă, Oficiului de Stat pentru Invenții și
Mărci (din anul 2023).
Menționăm că aplicarea prevederile referitoare la competența alternativă a OSIM
au fost amânate pentru data de 14 ianuarie 2023. Până atunci, competența exclusivă
aparține Tribunalului București.

f) Procedura de soluționare a cererii de anulare a înregistrării mărcii

Cererea de anulare a înregistrării unei mărci poate fi o acțiune principală, dar poate
fi formulată și pe cale reconvențională.

404
Din păcate legea noastră, spre deosebire de alte legi – ca de exemplu cea franceză, nu face nici o distincţie
între motive absolute și relative.
405
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedura civilă, vol. I, Editura Naţional, București, 1996,
p. 271, 272.
277
 Părți în proces sunt reclamantul, adică „persoana interesată” în promovarea cererii
de anulare a înregistrării și pârâtul, adică titularul mărcii a cărei înregistrare se cere a fi
anulată.
Poate fi judecată o cerere de anulare a înregistrării unei mărci, fără ca în proces să
fie parte și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci ?
Anularea unei înregistrări se poate datora și culpei Oficiului de Stat pentru Invenții
și Mărci, care a admis cererea de înregistrare fără a observa viciile care afectează marca,
așa încât OSIM este parte în proces. În plus, având în vedere că OSIM urmează să execute
hotărârea, pentru a-i fi opozabilă, este parte în proces.
După cum arătam la început, anularea înregistrării mărcii se poate solicita atât pe
calea unei acțiuni principale, cât și printr-o cerere reconvenționala. Se pune întrebarea
dacă se poate invoca și pe cale de excepție?
Credem că răspunsul la aceasta întrebare trebuie să fie negativ, pentru următoarele
considerente:
- Nulitățile care pot fi invocate oricând, în orice stare a pricinii, de către
orice persoana interesata și chiar de către instanța din oficiu, pe cale de
excepție, sunt nulitățile absolute.
- Nulitățile privind înregistrarea mărcilor au un regim intermediar, în sensul
că se apropie de cel al nulității absolute, prin faptul că pot fi invocate de
orice persoana interesata, dar și de cel al nulității relative, prin faptul că
pot fi invocate într-un termen de prescripție, după cum am arătat deja. În
toate cazurile însă, legea vorbește despre acțiunea în anulare, și nu despre
acțiunea în constatarea nulității, specifică nulității absolute.
Pe de altă parte, pentru ca o marcă să fie radiata din Registrul Național al Mărcilor,
este necesar ca OSIM să primească hotărârea de anulare a mărcii, iar ceea ce se executa
dintr-o hotărâre judecătorească este dispozitivul acesteia. Invocarea nulității înregistrării
mărcii pe cale de excepție, adică sub forma unei apărări de fond, s-ar reflecta, împreună
cu opinia instanței asupra acestui mijloc de apărare, în considerentele hotărârii, și nu în
dispozitivul acesteia. În aceasta situație, nu s-ar putea cere OSIM să execute
considerentele hotărârii judecătorești, în sensul radierii mărcii din registru, iar marca, deși
considerata nula de către instanța, ar continua să figureze pentru terți ca o marcă valabilă.
Iată de ce credem ca, cel puțin în actuala reglementare, anularea mărcii, pentru
oricare din motivele prevăzute de lege poate fi ceruta doar pe cale de acțiune (înțelegând
aici și cererea reconvenționala), nu și pe cale de excepție.

g) Efectele anulării înregistrării mărcii

Titularul unei mărci a cărei înregistrare a fost anulată nu se mai poate prevala de
protecția legii mărcilor. El nu va mai putea invoca marca sa într-o acțiune în contrafacere.
Totuși, titularul mărcii a cărei înregistrare a fost anulată va putea continua să folosească
același semn că nume comercial, firmă, emblemă etc., bucurându-se de protecția acordată
acestor semne, dacă ele nu încalcă drepturile unor titulari anteriori. Anularea înregistrării

278
unei mărci produce efecte retroactive, începând cu momentul constituirii depozitului
național reglementat.

IX.2.4. Decăderea din dreptul la mărci

Este o sancțiune care intervine pentru nefolosința mărcii înregistrate, necunoscută
în cazul altor categorii de creații, iar aceasta face dovada particularității acestui tip de
obiecte ale proprietății intelectuale și a faptului că în cazul lor ceea ce se protejează și
ceea ce justifică protecția este folosința semnului înregistrat ca marcă și aptitudinea sa de
a indica originea comercială a produselor, de a le distinge în raport cu cele ale
concurenților.

a) Justificarea decăderii din drepturi a titularului mărcii

Justificând soluția decăderii, în doctrină s-a arătat că funcția mărcii fiind aceea de
a permite identificarea produselor și serviciilor, dreptul conferit titularului nu subzistă
decât în măsura în care marca este efectiv utilizată într-un timp rezonabil. Marca
neexploatată în termen rezonabil poate face obiectul unei acțiuni în decădere, soluția
permițând să se evite menținerea în vigoare a mărcilor de baraj, a căror justificare face
dificilă alegerea și depozitul noilor mărci.406
Soluția decăderii din dreptul la marcă pentru neexploatare a fost adoptată și de alte
țări, cum sunt: Germania (unde folosirea mărcii înregistrate a devenit obligatorie din
1987, iar jurisprudența a decis că folosirea mărcii trebuie să fie reală și serioasă), Benelux,
Italia (unde acțiunea în decădere poate fi introdusă pentru neexploatarea mărcii timp de 3
ani), Brazilia, Canada, Anglia, Elveția etc.
Păstrarea unei mărci nefolosite în patrimoniul titularului deturnând marca de la
funcția ei, constituie un abuz de drept, reprezintă o „ocupație” nejustificată a unui drept a
cărui protecție este subordonată condiției folosirii. Faptul de a fi titularul unui drept
subiectiv nu scutește titularul de a avea o voință onestă, iar aceasta trebuie raportată – în
apreciere – la scopul pentru care dreptul a fost recunoscut. Or, actul abuziv este actul
contrar scopului instituției, spiritului și finalității sale. Drepturile nu sunt scopuri în sine,
ci mijloace destinate a realiza un scop care le este exterior. Este destul a nu exercita un
drept conform cu scopul social care i-a fost destinat pentru a antrena răspunderea
autorului.407 Or, decăderea reprezintă o sancțiune pentru deturnarea mărcii de la scopul
în care i se acordă și i se recunoaște protecție. Decăderea este o sancțiune civilă constând
în pierderea dreptului la marcă pentru neexercitarea acestui drept o anumită perioadă de
timp. Decăderea se întemeiază pe prezumția că o marcă nefolosită o perioadă neîntreruptă
de 5 ani, fie a fost abandonată, fie a fost înregistrată ca marcă de rezervă, de apărare ori
în scop de baraj.

406
A. Bertrand, op. cit. p.422.
407
D. Gherasim, Buna credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, 1981, p. 108.
279
 b) Cazurile de decădere prevăzute în Legea nr. 84/1998
Potrivit art. 55 din Legea nr. 84/1998:
„Orice persoană interesată poate solicita oricând în cursul duratei de protecție a
mărcii decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă:
a) într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de
înregistrare, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective pe teritoriul României pentru
produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată și dacă nu există motive
întemeiate pentru a nu fi fost utilizată;
b) după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii
titularului, desemnarea uzuală în comerț a produsului sau a serviciului pentru care a fost
înregistrată;
c) după data înregistrării și ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu
consimțământul acestuia, marca a devenit susceptibilă a induce publicul în eroare, în
special cu privire la natura, calitatea sau proveniența geografică a produselor ori
serviciilor pentru care a fost înregistrată;
d) marca a fost înregistrată pe numele unei persoane neavând calitatea prevăzută
la art. 3 lit. h) (solicitantul) și i) (titularul).”
Decăderea produce efecte de la data introducerii cererii de decădere. La cererea
uneia dintre părți, poate fi stabilită o dată anterioară de la care a intervenit unul din
motivele de decădere.

c) Decăderea pentru nefolosire

Decăderea intervine atunci când, „într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită
de la data încheierii procedurii de înregistrare, marca nu a făcut obiectul unei utilizări
efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost
înregistrată și dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată”.
Titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale, dacă, în perioada de la expirarea
perioadei de 5 ani până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv.
Totuși, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de
prezentarea în justiție a cererii de decădere, folosirea mărcii nu va fi luată în considerare,
dacă pregătirile pentru începerea sau pentru reluarea folosirii au intervenit numai după ce
titularul a cunoscut intenția de prezentare a unei cereri de decădere.
Folosința trebuie să fie reală, dar formele de manifestare a folosinței sunt variate,
în funcție de produsul sau serviciul pe care se aplică, forma mărcii etc. Constituie astfel,
acte de exploatare efectivă, reală, expunerea mărcii în cataloagele de produse și de prețuri,
aplicarea mărcii pe ambalajele în care produsele sunt vândute, publicitatea făcută mărcii
etc.; nu pot fi asimilate actelor de folosință actele pregătitoare de exploatare, cum sunt:
verificarea anteriorităților, comandarea de etichete, ambalaje, prospecte408.

408
Chavanne și Burst, op. cit., p. 588.
280
 Exploatarea trebuie să fie neechivocă, adică să fie făcută cu titlu de marcă, iar nu
cu titlu de nume comercial sau emblemă (situație frecvent întâlnită în practică), ori în alt
mod.
Marca trebuie să fie folosită pentru produsele pentru care a fost înregistrată.
„Folosirea mărcii pentru unul dintre produsele pentru care este înregistrată ar trebui să fie
suficientă pentru ca totalitatea produselor figurând pe lista produselor înregistrate care
sunt asemănătoare cu produsul utilizat să continue să fie protejate”.409
Legea nu impune condiția ca exploatarea mărcii să fie publică, dar condiția este
subînțeleasă. O folosință despre care consumatorii și comercianții nu au cunoștință,
echivalează cu nefolosința mărcii, cu toate urmările care decurg de aici. „Caracterul
public al folosirii înseamnă că produsele trebui să fie puse în vânzare prin circuitele
comerciale normale. Aceasta nu înseamnă că ele trebuie să fie disponibile oriunde. Este
suficient să fie vândute în anumite magazine specializate sau să poată fi obținute de la un
număr restrâns de puncte de vânzare sau prin intermediul circuitelor comerciale
particulare (aprovizionând de exemplu restaurantele și întreprinderile comerciale de
restaurare).”410
În virtutea principiului teritorialității, exploatarea în străinătate nu poate constitui
un act de folosință care să fie opus într-o cerere de decădere, dar aplicarea mărcii, în țară,
pe ambalaje sau pe produse destinate exportului constituie acte valabile de folosință.
De asemenea, un contract de licență neurmat de executare nu echivalează cu o
folosință efectivă și reală a mărcii. În schimb, dacă licențiatul folosește efectiv marca, nu
prezintă importanță dacă respectivul contract de licență este valid sau este lovit de
nulitate, ori că nu a fost înscrisă licența.
Exploatarea trebuie să fie serioasă. Actele izolate de comerț sau cele sporadice,
puțin importante, nu pot fi considerate ca fiind acte serioase de exploatare. Aceasta este
însă o problemă de fapt, supusă liberei aprecieri a judecătorilor. Este asimilată folosirii
efective a mărcii, potrivit art. 55 alin. (2) din Lege:
- utilizarea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite
elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia, indiferent dacă
marca în forma utilizată este sau nu înregistrată în numele titularului;
- imposibilitatea folosirii mărcii din circumstanțe independente de voința
titularului, cum ar fi restricțiile la import sau ca urmare a altor dispoziții
ale autorităților publice vizând produsele sau serviciile pentru care marca
a fost înregistrată;
- aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalaje exclusiv în vederea
exportului;
- folosirea mărcii de către un terț având consimțământul titularului sau de
către orice persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de

409
OMPI, “Introduction au droit et a la pratique en matiere de marques. Notions fondamentales. Manuel de
formation de l’OMPI”, Geneva, 1994, p. 46.
410
OMPI, “Introduction au droit et a la pratique en matiere de marques. Notions fondamentales. Manuel de
formatio de l’OMPI”, Geneva, 1994, p. 46.
281
 certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuși titularul
acesteia.
Conform art. 55 alin. (4), dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia și
poate fi făcută prin orice mijloc de probă.

d) Decăderea pentru pierderea distinctivității prin faptul că marca devine

uzuală
Art. 55 alin. (1) lit. b) prevede că după data înregistrării, marca a devenit, ca
urmare a acțiunii sau inacțiunii titularului, desemnarea uzuală în comerț a produsului sau
a serviciului pentru care a fost înregistrată.
Așa cum arătam anterior, noțiunile de „uzuală”, „necesară”, „generică”, nu trebuie
absolutizate411: credem că prin noțiunea de „uzuală” folosită în acest articol legiuitorul
folosește aceeași expresie din art. 5 alin. 1 lit. c) desemnându-le pe toate trei.
Referitor la conținutul acestui text, se impun două precizări:
- marca trebuie să devină uzuală în comerț, iar nu în limbajul comun; cele două
situații sunt diferite;
- atitudinea titularului nu prezintă nici o relevanta în acest context; indiferent că
rezultatul s-a produs ca urmare a acțiunii sau inacțiunii acestuia, tot ceea ce contează este
degenerarea mărcii.

e) Decăderea pentru că marca a devenit deceptivă

Potrivit art. 55 alin. (1) lit. c), decăderea se mai poate solicita dacă, după data
înregistrării și ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu consimțământul acestuia,
marca a devenit susceptibilă a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura,
calitatea sau proveniența geografică a produselor ori serviciilor pentru care a fost
înregistrată.
Acest text are în vedere, ca și cele precedente, existența inițială a unei mărci
valide, care ulterior înregistrării își pierde acest caracter. De data aceasta, rezultatul se
produce, potrivit legii, ca urmare a folosirii mărcii, fie de către titular, fie cu acordul
acestuia.
În situația în care marca ar fi fost deceptivă de la început, sancțiunea ar fi fost
anularea înregistrării.

f) Decăderea pentru neîndeplinirea condiției din art. 3 lit. h) și i)

Potrivit art. 55 alin. (1) lit. d), se mai poate solicita decăderea titularului din
drepturile conferite de marcă dacă aceasta a fost înregistrată de o persoana neavând
calitatea prevăzută la art. 3 lit. h) și i).

411
A se vedea Capitolul “Distinctivitatea”, secţiunea „Semne lipsite de distinctivitate”.
282
 Sensul acestei reglementari este greu de descifrat.
Art. 3 lit. h) conține o definiție, și anume pe aceea a „solicitantului”; potrivit
definiției legale, persoana în numele căreia este depusă o cerere de înregistrare a mărcii.
Art. 3 lit. i) conține definiția „titularului”, care este persoana fizică sau persoana juridică
de drept public sau de drept privat pe numele ori pe denumirea căreia marca este
înregistrată în Registrul mărcilor; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanelor
juridice și celelalte entități care au capacitatea, în nume propriu, de a fi titulari de drepturi
și obligații de orice natură, de a încheia contracte sau de a efectua alte acte juridice și de
a sta în judecată.
Din modul cum este redactat textul art. 55 alin. 1 lit. d), nu rezulta ce calitate
trebuie să fi lipsit persoanei care a înregistrat marca pentru ca, ulterior, ea să poată fi
decăzută din drept.
Două variante sunt posibile:
a) să fi lipsit calitatea de „solicitant” ori „titular”, adică marca să fi fost
înregistrată pe numele altei persoane decât solicitantul sau titularul care invocă
un drept de prioritate, caz în care apare greșită formularea „ a fost înregistrată
de o persoana”, corect fiind „ a fost înregistrată pe numele unei persoane”;
b) să fi lipsit calitatea de „persoană fizică sau juridică”, adică marca să se fi
înregistrat în numele unui solicitant inexistent.
În ambele variante, sancțiunea decăderii apare ca nepotrivita; mai degrabă ar fi
trebuit să se pună problema anularii înregistrării.

g) Termenele pentru formularea cererii de decădere

Cererea de decădere poate fi formulată oricând în cursul duratei de protecție a
mărcii.
În cazul prevăzut de art. 55 alin. 1 lit. a), cererea trebuie introdusa după trecerea
unui interval de timp de 5 ani de nefolosința neîntreruptă a mărcii, iar lipsa de folosința
trebuie să se situeze după data înregistrării. De aici rezulta că, atunci când decăderea este
cerută pentru nefolosirea mărcii, cererea făcută înainte de expirarea unei perioade de 5
ani calculata de la data înregistrării mărcii, va fi respinsă ca prematură, fără a se intra în
cercetarea fondului. Nici împlinirea acestui termen în cursul judecății nu poate face
cererea admisibilă.
Termenul de 5 ani se calculează începând de la data ultimului act de folosința a
mărcii.
În celelalte cazuri de decădere nici o restricție nu este formulată în lege în privința
termenului, dar este evident că numai cu trecerea timpului marca poate degenera ori poate
deveni deceptivă; aceasta este o problemă de fapt, care va fi apreciată de judecător.

283
 h) Persoanele care pot formula cererea de decădere
Decăderea titularului din drepturile conferite de marcă poate fi cerută, potrivit art.
55, de „orice persoană interesată”. Pot avea interes să formuleze cererea de decădere, în
primul rând, concurenții titularului mărcii.
Față de alte persoane fizice sau juridice care intenționează aproprierea aceluiași
semn ca marcă pentru produse sau servicii diferite de cele protejate prin marca nefolosită,
semnul este disponibil. Totuși, nu se poate refuza acestora dreptul la o cerere de decădere,
motivată de interesul de a avea o marcă mai puternică, mai pronunțat distinctivă ori celui
care intenționează să-și diversifice producția sau serviciile și să folosească și o astfel de
marcă.
Decăderea poate fi cerută și pe cale reconvențională de către pârâtul acționat în
judecată de către titularul mărcii într-o acțiune în contrafacere sau în concurență neloială.
În cazul mărcii degenerate sau deceptive sfera „persoanelor interesate” este mult
mai largă: de la consumatorii de rând, la instituțiile având atribuții de protecție a
consumatorilor, de la cumpărătorul, posibila victimă a unei induceri în eroare, la
Ministerul Public.
Ca în orice acțiune în justiție interesul trebuie să fie legitim, personal, născut și
actual.

i) Procedura de soluționare a cererii de decădere

Cererea în decădere, similar cererii în anularea înregistrării unei mărci poate fi
adresată, pe cale judiciară, Tribunalului București sau pe cale administrativă, Oficiului de
Stat pentru Invenții și Mărci.
Menționăm că aplicarea prevederile referitoare la competența alternativă a OSIM
au fost amânate pentru data de 14 ianuarie 2023. Până atunci, competența exclusivă
aparține Tribunalului București.
Folosirea mărcii poate fi dovedita prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori.
Contrar regulii din dreptul comun, conform căreia reclamantul trebuie să facă
proba pretențiilor sale, dovada folosirii mărcii incumbă, așa cum am arătat deja, titularului
acesteia care îndeplinește calitatea de pârât într-un asemenea litigiu. S-a urmărit prin
aceasta să se evite a pune reclamantul în situația de a face proba imposibila a unui fapt
negativ, în timp ce pentru titularul mărcii proba faptului pozitiv contrar, și anume a
folosinței, este relativ ușor de făcut prin facturi, comenzi, contracte de publicitate etc.

j) Efectele decăderii din dreptul la marcă

Înainte de a se pronunța o hotărâre de decădere, marca, deși nefolosită, este
valabilă, iar titularul poate acționa pe uzurpatori în contrafacere ori în concurență neloială.
Marca pentru care s-a pronunțat decăderea devine un res nullius, inclusiv în
privința mărcilor colective.

284
 Decăderea poate fi și parțială, atunci când motive de decădere există numai pentru
o parte a produselor sau a serviciilor pentru care marca a fost înregistrată.
În orice caz, decăderea produce efecte de la data introducerii cererii de decădere.
La cererea uneia dintre părți, poate fi stabilită o dată anterioară de la care a intervenit unul
din motivele de decădere.

IX.3. Apărarea drepturilor la marcă. Acțiunea în contrafacere

Înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii și conferă
acestuia o acțiune împotriva oricărei persoane care, cu bună sau cu rea-credință și în orice
formă aduce atingere dreptului său.
Încălcarea drepturilor asupra mărcilor provoacă titularilor prejudicii
considerabile, deoarece contrafacerile au ca efect dereglarea comerțului și denaturarea
regulilor de conduită între comercianți. Pirateria a devenit – și în domeniul mărcilor – o
industrie înfloritoare, dar reprezintă o calamitate pentru comerț. Contrafacerea a luat
dimensiuni industriale și internaționale iar instrumentele de luptă contra lor sunt
considerate a fi insuficiente în ciuda eforturilor făcute în vederea reprimării cu mai multă
eficacitate și a încercărilor de realizare a unui Cod al contrafacerii.412 Principalele victime
ale contrafacerilor se află în industria produselor de lux: parfumuri, marochinărie, textile,
ceasornicărie dar și în domeniul video-casetelor, produselor electrotehnice și programelor
pentru calculator.
Mărcile contrafăcute nu mai au rolul de a certifica autenticitatea și de a garanta
calitatea pe care consumatorii sunt îndreptățiți să o pretindă, iar producătorilor o astfel de
marcă le provoacă pierderi la vânzarea bunurilor și serviciilor. În același timp, mărcile
contrafăcute dezorganizează piața.

a) Contrafacerea mărcii
Prin contrafacere se înțelege reproducerea în scop fraudulos a unui obiect,
falsificarea acestuia413. Legea noastră, incriminând ca infracțiune fapta de contrafacere în
art. 102, nu o definește, dar enunță actele de încălcare ce reprezintă latura obiectivă a
infracțiunii și modalitățile în care această infracțiune poate fi săvârșită. Astfel, potrivit
art. 102 alin. (2) din Lege, prin contrafacerea unei mărci se înțelege realizarea sau
utilizarea fără consimțământul titularului de către terți, în activitatea comercială, a unui
semn:
a) identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care
marca a fost înregistrată;
b) care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu o marcă ori dată fiind identitatea
sau asemănarea produselor ori a serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau

412
A. Chavanne, J. Burst, op. cit. p. 625.
413
Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane, Editura Academiei R.S.R.,1984, p. 192.
285
serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului un risc
de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul;
c) identic sau asemănător cu marca pentru produse ori servicii diferite de cele
pentru care marca este înregistrată, când aceasta a dobândit un renume în România și dacă
prin folosirea semnului fără motive întemeiate s-ar putea profita de caracterul distinctiv
ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.:
Nici unul dintre aceste acte nu constituie infracțiunea de contrafacere dacă a fost
săvârșit înainte de data publicării mărcii.

b) Contrafacerea și actele asimilate acesteia

Legea enunță limitativ actele care constituie contrafacere. Potrivit legii noastre
actele de încălcare a dreptului la marcă sunt: contrafacerea propriu-zisă și actele asimilate
acesteia, însă de regulă toate actele de încălcare a unui drept la marcă sunt avute în vedere
în doctrină și jurisprudență sub denumirea generală de contrafacere. Această noțiune, de
„contrafacere” este largă, incluzând în sfera sa atât contrafacerea propriu-zisă (stricto-
sensu) cât și actele asimilate acesteia – imitația și folosirea fără drept.
În concret, acțiunea în contrafacere este reglementată prin art. 39 alin. (2) din
Legea nr. 84/1998 care stabilește că fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite
înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul
acesteia poate cere instanței judecătorești competente, printr-o acțiune în contrafacere, să
interzică terților să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său:
a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care
marca a fost înregistrată;
b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă
și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare,
există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn
și marcă;
c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii
identice, similare sau diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din
urmă a dobândit un renume în România și dacă prin utilizarea semnului fără motiv
justificat se obțin foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori se
aduce atingere acestora;
d) un semn identic sau asemănător cu marca care este utilizat în alt scop decât
acela de a distinge produsele sau serviciile, atunci când utilizarea acestui semn, fără
motive întemeiate, atrage obținerea de foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din
renumele mărcii ori aduce atingere acestora.

c) Prejudiciul în cazul contrafacerii mărcii

Pentru promovarea unei acțiuni în contrafacere, titularul mărcii ori al dreptului de
exploatare exclusivă nu trebuie să fi suferit o pagubă și nici nu este necesar ca prejudiciul

286
să fie actual. Dreptul la marcă este un drept privativ și orice violare a acestuia trebuie
sancționată. Este suficient ca o încălcare a drepturilor titularului să se fi produs, ca
posibilitatea unei confuzii în percepția publicului să existe, chiar fără să se fi produs,
pentru ca o acțiune în contrafacere să fie admisibilă.
Obiectivul acțiunii în contrafacere poate fi nu doar repararea prejudiciului material
încercat de către titularul mărcii ci și obligarea uzurpatorului să înceteze actele sale de
afirmare, prin publicitatea făcută (exemplu: prin publicarea hotărârii), a mărcii sale.
Dacă titularul mărcii a suferit și un prejudiciu material, acesta trebuie reparat. În
stabilirea cuantumului prejudiciului trebuie avută în vedere nu clientela potențială, ci
clientela obișnuită;
În privința prejudiciului legea se limitează, în art. 85, la formularea regulii că
pentru prejudiciile cauzate prin actele de contrafacere persoanele vinovate pot fi obligate
la despăgubiri potrivit dreptului comun.

d) Titularul acțiunii în contrafacere

O acțiune în contrafacere poate fi introdusă de titularul mărcii numai după
publicarea înregistrării mărcii.
O acțiune în contrafacere poate fi introdusă și de către:
• cesionarul unei mărci, chiar atunci când cesiunea este parțială;
• titularul unei licențe exclusive. Acesta poate introduce o acțiune în
contrafacere numai după ce, luând cunoștință de actele de contrafacere, a notificat
pe titularul mărcii, iar acesta nu a acționat în termenul solicitat de licențiat. Când
o acțiune în contrafacere a fost pornită de către titular, oricare dintre licențiați
poate să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului cauzat prin
contrafacerea mărcii;
• titularul unei licențe exclusive sau neexclusive, cu condiția ca în contractul
de licență să se prevadă posibilitatea ca acesta să introducă în justiție o acțiune în
contrafacere, fără consimțământul titularului mărcii;
Când o acțiune în contrafacere a fost pornită de către titular, oricare dintre
licențiați poate să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului cauzat prin
contrafacerea mărcii.

e) Subiectul activ al contrafacerii

În principiu, nu poate exista contrafacere atunci când pretinsul uzurpator nu
desfășoară o activitate privind produsele sau serviciile pentru care marca a fost
înregistrată.
De asemenea, cu titlu general, actul de contrafacere trebuie să provină de la un
concurent al titularului mărcii, dar nu este necesar ca titularul mărcii și uzurpatorul să
aibă aceeași clientelă, să se adreseze acelorași consumatori. Clientela poate fi diferită: de
lux sau comună, din mediul urban sau rural etc.
287
 Comparația privește produsele sau serviciile și mărcile (sau indicațiile geografice,
protejate și ele împotriva contrafacerii) folosite pentru a le identifica. Aplicată pe produse
sau servicii diferite de cele pentru care marca a fost înregistrată nu ne vom afla în prezența
unei contrafaceri, dar fapta ar putea constitui, în anumite împrejurări, un act de concurență
neloială.

288
 Capitolul X. Introducere în protecția desenelor și modelelor
Tot ceea ce ne înconjoară, tot ceea ce achiziționăm spre a folosi pe o durată mai
mare de timp, dar nu de puține ori chiar și în cazul produselor efemere, a celor care se
consumă imediat, are o formă estetică exterioară care fac lucrurile create de om mai mult
sau mai puțin atrăgător. Formă (forme) care influențează, chiar fără să ne gândim la acest
lucru, decizia noastră. Vom cumpăra sau nu vom cumpăra casa, covorul, mobilierul,
radiatoarele, vazele de flori, ramele de tablouri, corpurile de iluminat, televizorul,
telefonul, calculatorul, ochelarii, ceasul, farfuriile, tacâmurile, ceștile, paharele,
ambalajele alimentare, sacoșele, prosoapele, halatul de baie, lenjeria, bijuteriile, mașinile,
ambarcațiunile, îmbrăcămintea, încălțămintea, cravatele, geanta (gențile), instrumentele
de scris, monumentele funerare414 etc., nu doar în considerarea prețului și a calității lor,
ci și pentru că ne place sau nu ne place aspectul lor vizual. Regula funcționează chiar
și în cazul produselor fără formă (lichide, semisolide): vom achiziționa un produs
cosmetic sau un parfum atrași și de recipientul în care este oferit la vânzare, nu doar în
raport de calitățile produsului în sine415. Cel mai frumos produs nu se va vinde dacă
cumpărătorul nu va fi el convins că este cu adevărat cel mai frumos416.
Ne plac toate lucrurile amintite, atunci când sunt frumoase, calificativ care implică
o judecată care nu poate fi decât subiectivă și care ține și de gusturi, dar care nu lipsește
niciodată din decizia noastră. Simțul estetic ține de natura omului, dar oamenii pot spune
mai degrabă de ce nu le place un obiect sau un produs pe care îl văd, decât de ce le place.
Unora dintre obiectele pe care le achiziționăm le dau un aspect estetic satisfăcător
cei care le fac și nu-i obiect făcut de om care să nu conțină o fărâmă de creativitate și în
forma sa exterioară. Multe au însă un aspect estetic rezultat dintr-o activitate creativă
întreprinsă cu voința de a face produsele. Cei care fac acest lucru sunt creatorii de desene
și de modele, designerii. Meserie veche (gândiți-vă doar la amforele grecești, la vasele
etrusce, la echipamentele și ținutele de război (aproape de noi, unul dintre cei mai mari
designeri, Hugo Boss a creat bine cunoscuta uniformă a armatei germane).

X.1. Denumirea corectă

În dreptul convențional (Convenția de la Paris din anul 1883 privind protecția
proprietății industriale) se prevede că obiectul protecției îl reprezintă, între altele,
„desenele și modelele industriale”. La fel se dispune prin Convenția de la Stockholm (în

414
La noi, un litigiu a avut ca obiect drepturile asupra modelelor crucilor din Cimitirul vesel din Săpânța.
415
Cel mai scump parfum din lume, Clive Christian's Imperial Majesty, poate fi achiziționat cu suma de
215.000 de dolari, ambalat într-un recipient din Baccarat, cu ramă de aur și un diamant de 5 carate.
Conținutul, dar parfumul în sine, care are în compoziție câteva sute de ingrediente, valorează doar 15.000
de dolari. Restul este prețul ambalajului, un „suport” în care este „fixat” parfumul și care nu este un simplu
recipient pentru că reprezintă el însuși o operă de artă valoroasă și în lipsa conținutului, o operă de un fel
aparte. Multiplicat, acest suport, dacă el devine un produs industrial, astfel că el își pierde calitatea de a fi
unic și original în sensul dreptului de autor. Remarcăm totuși că utilizat ca recipient pentru un produs lichid,
recipientul nu are aptitudinea de a fi forma exterioară a unui produs în trei dimensiuni, astfel cum cere legea
desenelor și modelelor industriale. V. Roș, A. Livadariu, Protecția operelor olfactive, în RRDPI nr.
416
Apud Frederic Poiiaud-Dulian, Proprite intellctuelle. La propriete industrielle, Economica, 2011, p. 505.
289
art. viii) și Acordul privind drepturile de proprietate intelectuală legate de comerț – TRIPs
(art. 25).
În dreptul Uniunii Europene, (Uniunea fiind membră a Convenției de instituire a
Organizației Mondiale a Comerțului din care face parte și TRIPs), Directiva (CE) nr. 71
din 13 decembrie 1998 reglementează „protecția juridică a desenelor și modelelor
industriale”, la fel ca și Regulamentul (CE) nr. 6 din 12 decembrie 2001 în forma sa
inițială. Dar în forma revizuită a acestuia, titlul său este „Regulamentul (...) privind
desenele sau modelele comunitare”. Dar chiar și pe site-ul eur-lex.europa.eu, în
varianta în limba română documente apare cu titlul vechi, care cuprinde și cuvântul
industriale.
Legea nr. 129/1992 s-a numit inițial „Lege privind protecția desenelor și
modelelor industriale”, dar urmând modelul Regulamentului (CE) nr. 6/2001 (care, cum
bine se știe, este de aplicație directă) titlul a fost reformulat, legea numindu-se după
modificarea ei prin Legea nr. 280 din 18.10.2007 „Legea (...) privind protecția desenelor
și modelelor”. Rațiunea acestei modificări pare a fi una simplă: legea a urmărit, cel mai
probabil, să elimine orice posibilitate de interpretare și de refuz eventual de înregistrare a
desenelor și modelelor utilizate pentru obiectele create artizanal (lucrate de mână) și la
care se și referă în art. 2, atunci când definește „produsul”. Dar legea definește produsul
și cu referire la realizarea acestora pe cale artizanală, deci realizarea lor artizanală nu
putea fi un impediment real la înregistrarea și protecția acestora, așa încât nu este exclus
ca motivul schimbării titlului legii să fi fost preluarea modelului de reglementare
comunitară și a titlului acestui regulament, care este însă neconform cu dreptul
convențional.

X.2. Desenele și modelele industriale sunt creații la răscrucea dintre creațiile

protejate prin drept de autor și creațiile protejate prin drept de proprietate industrială
Protecția juridică a ceea ce legile dreptului de autor numesc opere de artă aplicată,
iar legile speciale numesc desene și/sau modele industriale este tot atât de veche și nu mai
ușor acceptată (dimpotrivă, chiar) precum aceea a proprietății intelectuale în general.
Creații hibride, la limita între artă și industrie locul lor în proprietatea intelectuală este
ambiguu și nu are un regim foarte clar conturat, acestea putând fi protejate prin drept de
autor, prin drepturi de proprietate industrială prin legile speciale ale desenelor și
modelelor și/sau a legilor semnelor distinctive, cu înregistrare (care asigură o protecție
mai eficientă) sau fără înregistrare (pentru desenele și modelele comunitare).
Dreptul proprietății intelectuale, având ca sub-domenii drepturile de autor și
drepturile conexe, drepturile de proprietate industrială și dreptul semnelor distinctive (al
renumelui), a făcut cu dificultate loc pentru desene și modele, dar și după ce a admis
protecția lor prin drept de proprietate industrială, nu a exclus, în considerarea specificului
acestora, nici protecția prin drept de autor, nici prin aceea a dreptului mărcilor. Și într-
adevăr, în considerarea caracterului lor decorativ și utilitar, artistic și industrial
(industrial sub îndoit aspect, primul este acela că operele de artă aplicată sunt
reproductibile la scară mare, mecanizat, industrial, al doilea este acela că înfrumusețează
produsele cărora le sunt destinate și le conferă o notă personală în raport cu produsele de
290
același fel), creațiile de artă aplicată se pretează acestor trei forme de protecție, fără a
corespunde însă pe deplin nici obiectivelor și nici mecanismelor de protecție a vreuneia
dintre ele.
La protecția prin drept de autor desenele și modelele (sub denumirea de design
și de artă aplicată, termenii fiind folosiți în legea română a dreptului de autor cu înțelesuri
diferite – vezi art. 7 lit. g), aspiră și prin prisma principiului unității artei și a independenței
acesteia de orice destinație și a faptului că ele sunt rezultatul unui efort creativ. La
protecția prin drept de proprietate industrială, aspiră în considerarea utilității, a
posibilității de reproducere și a aplicării ei produselor industriale și artizanale. La
protecția prin dreptul semnelor distinctive, aspiră prin faptul că oferă produselor utile
cărora le sunt aplicate un caracter distinctiv, propriu și identificabil. La protecția prin
drept sui generis aspiră pentru că nici una dintre cele amintite nu este în acord cu
specificul desenelor și modelelor.
Protecția amenajată pentru operele de artă aplicate (desene și modele industriale)
este la acest moment una de tip sui generis, dar aceasta nu a dobândit un statut exclusiv:
ea poate fi cumulată oricând cu alte tipuri de protecție.
Produsele (complexe) cu ajutorul cărora desenele și modelele sunt cel mai lesne
de explicat și de înțeles sunt autoturismele. Orice model am lua în considerare, acesta are:
sașiu, motor, cutie de viteză, volan, ambreiaj, frână, accelerație, sisteme de siguranță,
indicatoare de bord, rezervor de combustibil, volan și cabină. Părțile vizibile ale oricărui
automobil sunt piese „acoperite” de desene și modele (protejate temporar printr-un drept
propriu dacă sunt noi și au caracter individual) care le conferă forme exterioare atractive,
forme plăcute ochiului, simțului estetic al consumatorului și care provoacă în mintea
acestuia acele stări subiective care determină alegerea unui anumit „model de produs” sau
refuzul consumatorilor de a achiziționa un produs sau altul. Dar acest lucru este valabil
pentru toate produsele utilitare, fie ele simple, fie complexe, fie că sunt realizate
industrial, fie că sunt realizate artizanal. În mod obișnuit, orice produs utilitar este
procurat de către consumatori după o comparație cu produse similare în ce privește
calitatea, durata de folosință, forma exterioară și prețul. Desenele/modelele conferă
personalitate produselor utilitare, le fac atractive prin impresia vizuală produsă, astfel
încât, între două sau mai multe produse cu aceeași funcție, cumpărătorii îl vor alege pe
acela care corespunde cel mai mult gusturilor lor. Aprecierea formei externe a bunului
este însă subiectivă, ceea ce face ca și sub acest aspect, desenele/modelele să se apropie
de creațiile protejate prin drept de autor.

X.3. Cumulul de protecții în cazul desenelor/modelelor industriale

Arta aplicată produselor destinate unei utilizări practice despre care vorbește
Legea dreptului de autor este unul și același lucru cu desenele și modelele pe care le
reglementează Legea desenelor și modelelor. În cazul unicatelor însă, este greu să se
afirme caracterul industrial al formei exterioare a produsului, astfel că protecția acestora,
credem noi, nu ar putea fi obținută decât în cadrul dreptului de autor.

291
 De asemenea, desenele și modelele pot fi protejate și ca semne distinctive, ca
mărci, caz în care trebuie să se îndeplinească formalitățile proprii acestui sistem de
protecție.
Desenele și modelele industriale se bucură în dreptul nostru (dar și în alte sisteme
de drept, nu în toate însă) de privilegiul posibilității unei multiple protecții, al cumulului
de protecții, un desen sau model putând fi protejat, evident în condițiile stabilite de acele
legi, prin drept de autor, drept la marcă sau în cadrul legii speciale, cumulul putând fi
concomitent sau succesiv (de exemplu, înainte de expirarea duratei de protecție, un desen
sau model este înregistrat ca marcă).
Regulamentul (CE) nr. 6 din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele
industriale comunitare nu exclude cumulul de protecție nici ca desen/model înregistrat,
respectiv, desen/model neînregistrat (considerentul 31). Dar un astfel de cumul, care este
puțin probabil să prezinte un interes real, ar putea fi valorificat doar pe o perioadă limitată
de timp, pentru că divulgarea a desenului/modelului neînregistrat anterioară depunerii
unei cereri de înregistrare a aceluiași desen/model are efect distructiv de noutate care
poate fi opusă cu ocazia cererii de înregistrare.
Cumulul de protecții va opera automat atunci când o creație care îndeplinește
condiția originalității și care este protejată prin drept de autor se înregistrează ca desen
sau model ori ca marcă îndeplinind și condițiile de înregistrare și protecție proprii
acestora. Dar reciproca nu este valabilă, astfel că autorul unei creații intelectuale
aplicabile în industrie nu va putea revendica protecția prin drept de proprietate industrială
decât pentru desenele/modelele înregistrate. Cumulul automat înseamnă că opera de artă
aplicată (originală), respectiv, desenul/modelul industrial (nou și cu caracter individual)
înregistrat va beneficia de o protecție prin drept de autor, care se naște din faptul creației
și nu este condiționat de îndeplinirea vreunor formalități și de drept de desen/model
potrivit legii speciale, condiționat de înregistrarea sa ca atare și începând cu data cererii
de înregistrare.
În ipoteza cumulului de protecție, una și aceeași creație va genera drept de suită
potrivit legii dreptului de autor și nu va genera un astfel de drept de suită în cazul
protecției ca desen/model industrial conform legii speciale. De exemplu, un artist
desenează/pictează un candelabru care îndeplinește condiția originalității, astfel că va fi
protejat prin drept de autor. Întrevăzându-i-se aplicațiile practice și îndeplinind condițiile
de noutate și caracter individual, creația este înregistrată ca model industrial. Tabloul,
dacă este revândut după prima vânzare a acestuia de către autor, va genera drept de suită.
Candelabrele realizate conform modelului înregistrat nu va genera însă un astfel de drept
în cazul revânzării sale. Dar în cazul în care candelabrul ar fi unicat și ar fi protejat ca
operă de artă plastică originală, el va genera, în caz de revânzare, drept de suită.
Opțiunea pentru mijlocul de protecție dorit sau pentru cumulul de protecție
aparține operatorului economic care va utiliza desenul sau modelul, alegerea fiind
determinată de practicile țării în care își va comercializa produsele, de perioada de timp

292
pentru care desenul sau modelul urmează să fie utilizat417, de condițiile de protecție care
sunt mai riguroase pentru protecția ca desen sau model.
Avantajele protecției alternative sunt date și de durata protecției. Dacă
desenul/modelul neînregistrat este protejat pe parcursul unei perioade de trei ani de la
data divulgării, desenul înregistrat poate fi protejat pe o perioadă de cel mult 25 de ani.
Dacă protecția se solicită și obține prin înregistrare ca marcă, durata protecției este de 10
ani cu posibilitatea prelungirii la nesfârșit pe perioade de câte 10 ani. Prin drept de autor,
protecția este recunoscută pe durata vieții autorului și 70 de ani în favoarea moștenitorilor
acestuia.
Notăm că Acordul privind drepturile de proprietate intelectuală legate de comerț
din anul 1994, prin art. 22 alin. 2) cere Statelor să protejeze desenele/modelele lăsându-
le libertatea de a-și îndeplini această obligație fie prin legislația în materie de desene și
modele industriale fie prin legislația în materie de drept de autor.

X.4. Obiectul protecției prin drept de desen/model industrial.

Obiectul protecției (al aproprierii) nu îl constituie articolul sau produsul
utilitar în sine ci desenul/modelul aplicat/atașat unui astfel de articol sau, forma estetică
exterioară a unui produs. Desenul sau modelul protejabil este forma, imaginea,
aranjamentul, ornamentul care poate fi aplicat unui bun utilitar prin mijloace manuale,
mecanice sau chimice, prin mijloace industriale.
Urmând modelul comunitar de normare, legiuitorul a definit, înlăturând astfel
eventualele interpretări arbitrare ori subiective, și produsul, obiectul util realizat
industrial ori artizanal căruia îi este asociat desenul sau modelul. Conform definiției , în
dreptul desenelor/modelelor, prin produs este orice articol obținut printr-un proces
industrial sau artizanal, conținând printre altele și elemente concepute spre a fi
asamblate într-un produs complex, ambalaje, forme de prezentare, aranjamente,
simboluri grafice, caractere tipografice; programele de calculator nu sunt
considerate produs.
Legea definește și produsul complex ca fiind un produs compus din elemente
multiple ce pot fi înlocuite de o manieră care să permită dezasamblarea și reasamblarea
produsului (exemplu: un autoturism). Produsul complex este un produs compus din
elemente modulare. Definiția legii este utilă pentru cazurile în care la o parte sau mai
multe părți ale produsului complex se utilizează desene/modele multiple (la autoturism:
roțile, scaunele, bordul, instrumentele de bord, caroseria etc).
Această definiție a produsului este o ficțiune juridică și este valabilă doar pentru
scopurile legii desenelor și modelelor nu și, de exemplu, în cazul produselor defectuoase
la care se referă legea protecției consumatorilor. Definiția dată face din produse o

417
Regulamentul (CE) nr. 6 din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele industriale comunitare
a instituit sistemul simplificat de protecție fără înregistrare în considerarea ciclului de producție scurt al
unor produse (în special al celor de modă), a costurilor înregistrării și a lipsei de interes real pentru
înregistrare și protecție pe durată mai mare în cazul unor astfel de produse (considerentul 25).

293
categorie de obiecte determinate conform originii lor – industrială sau artizanală. Obiectul
trebuie înțeles într-o viziune aproape exclusiv corporală sau cel puțin perceptibilă
simțului vizual.
Ceea ce este apropriabil și se protejează prin drept de desen/model este forma
percepută ca atare vizual datorată aspectului exterior al produsului sau a unei părți
din acesta. Este forma externă a produsului, nouă și cu caracter individual care produce
impresia vizuală diferită „utilizatorului avizat” față de produsele cu funcție utilitară de
același tip. De exemplu, o cămașă având un desen diferit de cele existente, un autoturism
cu un model de caroserie diferit etc. În ambele cazuri ceea ce se protejează (dacă sunt
îndeplinite condițiile de noutate și caracter individual) nu este cămașa sau, după caz,
automobilul în sine, ci desenul cămășii și/sau modelul caroseriei de automobil.
Dreptul desenelor/modelelor limitează domeniul aproprierii la forma vizibilă și
doar la elementele vizibile. Legea înlătură de la protecție, de la recunoașterea unui
caracter nou și individual acele elemente dintr-un produs complex care atunci au fost
încorporate în produsul complex, nu mai sunt vizibile cu prilejul unei utilizări normale a
acestui produs de către un utilizator final.
Părțile nevizibile în timpul utilizării normale ale produselor complexe nu sunt
protejabile prin drept de desen și/sau model. Pentru a se stabili noutatea și caracterul
individual al unui desen/model trebuie să se identifice mai întâi, în mod corect, care sunt
părțile vizibile ale produsului la utilizarea normală a acestuia.
Vizual sunt perceptibile caracterele tipografice și simbolurile grafice, enumerarea
lor inducând ideea de protecție a formei în sine și denaturând astfel protecția specifică și
obiectul acesteia, dar cum vocația la protecție a caracterelor tipografice nu poate fi
exclusă, acestora li s-a găsit un loc în cadrul desenelor și modelelor. În cazul semnelor
grafice însă, credem că locul lor ar fi fost potrivit în cadrul semnelor distinctive, adică al
mărcilor.
În ce privește excluderea programelor pentru calculatoare de la protecție prin
dreptul desenelor/modelelor, aceasta pare dovadă de stângăcie sau de obstinație a
legiuitorului comunitar, urmat de legiuitorul român și nu numai, cu privire la sistemul de
protecție al acestora. Ori poate un semnal al legiuitorului nostru, care l-a urmat pe cel
european, de a atenționa asupra sistemului de protecție a programelor pentru calculatoare
prin drept de autor. Reamintim că programele pentru calculatoare în sine sunt protejabile
prin drept de autor și sunt excluse în mod expres de la protecție prin brevet de invenție
(afară de cazul în care programul face parte dintr-o invenție care, pentru a funcționa,
presupune utilizarea) și că doar trei state (Australia, Japonia și Coreea de Sud) nu au
adoptat această soluție de protecție. Or și OEB și oficiile naționale din Europa și SUA
(unde protecția reglementată pentru programele pentru calculatoare este tot prin drept de
autor), brevetează în continuare programe pentru calculatoare. Excluderea lor explicită
de la protecție prin drept de desemn/model este însă inutilă, pentru că este redundantă.
Aidoma partiturilor muzicale, programele nu au un aspect exterior apt să răspundă
dispozițiilor acestui regim. În schimb, rămân interfețele grafice, care sunt independente
de program și care, în lipsa unor precizări în acest sens, nu sunt excluse din dreptul
desenelor și modelelor.

294
 Lista produselor cărora li se pot atașa și în conexiune cu care sunt protejate
desenele/modelele este nelimitată, limitate fiind doar excluderile.
Ceea ce se aproprie și se protejează este, așadar, forma percepută datorită
aspectului exterior al unui produs sau a unei părți din acesta. Dreptul desenelor/modelelor
limitează domeniul aproprierii la forma vizibilă și doar la elementele vizibile. Legea
înlătură de la protecție, de la recunoașterea unui caracter nou și individual pentru acele
elemente dintr-un produs complex atunci când odată încorporat în produsul complex, nu
mai este vizibil cu prilejul unei utilizări normale a acestui produs de către un utilizator
final. Aprecierea de utilizare normală exclude întreținerea sau reparația. Dacă este
complexă, atunci trebuie ca particularitățile vizibile ale piesei să îndeplinească condițiile
de noutate și de caracter propriu. În caz contrar, nu va fi posibilă obținerea unui titlu de
proprietate.
Focalizarea pe aspectul „vizibil” al unui obiect restrânge foarte mult domeniul de
apropriere prin dreptul desenelor și modelelor și propune pentru acesta un perimetru de
eficiență redus și acesta este un criteriu pe care dreptul de autor nu îl cunoaște.
Este necesar ca această înfățișare să se caracterizeze printr-o trăsătură particulară
despre care legea nu ne dă decât o listă exemplificativă. Folosirea cuvântului „îndeosebi”
(semnificând, „în special”) înseamnă că și alte aspecte pot duce la o apropriere prin
dreptul desenelor și modelelor. Aspectul exterior caracteristic unui produs, care este
singurul obiect de apropriere poate fi evidențiat prin liniile produsului, prin conturul
acestuia (cele două expresii putând fi uneori sinonime).
Caracteristicile aparenței pot fi „cele ale produsului însuși sau ale ornamentației”.
Legiuitorul a extins domeniul de apropriere, întrucât dacă produsul însuși nu prezintă un
aspect exterior specific, este posibil ca ornamentația respectivului produs să genereze
acest aspect, ceea ce este suficient pentru aplicarea dreptului desenelor și modelelor.
Ornamentația se definește ca fiind elementele raportate, adăugate la un ansamblu
pentru a-l înfrumuseța sau a-i da un anumit caracter, fără altă funcție. În
ornamentație există o idee de accesoriu.
Protecția acordată unui desen sau model nu împiedică pe alți comercianți să
producă și să ofere consumatorilor bunuri similare cărora li se aplică un desen sau model;
aceasta îi împiedică doar să aplice bunurilor pe care le produc desenul sau modelul
aparținând altei persoane și care este protejat, fie în cadrul dreptului de autor, fie în
cadrul legii speciale, fie prin cumul de protecții. Desenul sau modelul, adică forma
exterioară a produsului, este ceea ce se protejează prin dreptul acordat, iar nu produsul în
sine. Acesta din urmă, dacă este acoperit de un alt drept ce s-a acordat producătorului
(invenție, model de utilitate) va fi supus regulilor de protecție proprii acestuia.
Să luăm, de exemplu, cazul unui robinet pentru apă: forma exterioară a
acestuia este un model industrial și este protejat dacă este nou și are caracter individual,
iar titularul a solicitat și obținut înregistrarea. Nimeni, în cursul perioadei de protecție nu
va putea fabrica și comercializa un robinet cu același aspect estetic exterior. Oricine, va
putea însă produce robinete cu o formă exterioară care nu este protejată. Nu va putea
produce însă acel robinet care este protejat în sine printr-un drept de diferit (model de
utilitate, invenție), așa cum ar fi, de exemplu, un robinet care are încorporat un sistem
295
care reglează automat temperatura apei. Sau, în cazul încălțămintei: nimeni nu va putea
produce încălțăminte cu un model de talpă protejat prin model industrial, chiar dacă talpa
ar fi realizată printr-un procedeu sau din materiale care reprezintă ele însele model de
utilitate sau invenție.
Operele de artă aplicată/desenele/modelele industriale sunt menite să
individualizeze prin elemente estetice produsele industriale, să atenueze caracterul
impersonal al produselor de serie. Aceste creații artistice aplicate în industrie constituie
operele de artă aplicată. Prin destinație și modul de reproducere (care permit reproducerea
operei în mod mecanic, într-un număr nelimitat de exemplare, atașate produselor destinate
unei utilizări practice, comercializabile), ele aparțin dreptului de proprietate industrială,
iar prin natura efortului creator, aparțin dreptului de autor. Dar, în vreme ce invenția este
o creație cu caracter tehnic, desenul sau modelul este o creație cu caracter ornamental.
Forma, aspectul decorativ dat unui obiect utilitar urmărește să-l facă atrăgător prin el
însuși, diferențiindu-l de obiectele similare, din punct de vedere tehnic, în scopul de a-l
distinge de obiectele concurente. Prima funcție a desenelor și modelelor este de ordin
estetic, a doua funcție, comparabilă cu cea a mărcii, este aceea de a distinge un produs de
produsele concurente.
Rezultă că desenele și modelele, privite din punct de vedere al scopului lor,
servesc la înfrumusețarea produselor cărora le sunt asociate și la favorizarea alegerii
acestora de către consumatori: ele sunt un accesoriu, dar și acte de creație, o creație a
spiritului, uneori chiar de geniu. Rolul unui desen sau model industrial nu este, în primul
rând, acela de a releva personalitatea autorului său, ci acela de a „ambala” un obiect, un
produs utilitar într-o manieră care să-l facă diferit de altele în aspectul estetic, în scopul
promovării vânzării sale. Între mai multe produse similare de aceeași calitate,
cumpărătorul îl va alege pe acela a cărui formă exterioară i se pare cea mai reușită.
Dacă un desen sau model industrial reușit facilitează vânzarea unui produs de
calitate, acest desen (sau model) nu poate influența vânzarea unui produs de proastă
calitate, în măsura în care consumatorul cumpără un produs pentru calitățile sale, iar nu
pentru desenul (sau modelul) său. Dar, însoțite de desene și modele, produsele și obiectele
cotidiene au devenit într-o anumită măsură „opere de artă”, care circulă zilnic prin mâinile
a sute de milioane de consumatori. Un exemplu edificator, dar aproape ignorat, pentru că
a devenit banal, îl reprezintă buteliile produselor Coca–Cola, al căror autor este un
designer aproape uitat și el, Raymond Loevy418, vândute, împreună cu produsul, la
milioane de cumpărători de pe întreaga planetă zilnic.
Din aptitudinea desenelor și modelelor de a face să se distingă produsele având
calități tehnice asemănătoare, rezultă și funcția distinctivă a acestora. Acest lucru permite
desenelor și modelelor industriale să fie apropriate, dacă îndeplinesc și celelalte condiții
cerute de Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, ca
mărci.

418
Creatorul buteliilor produselor Coca-Cola și a ambalajului țigărilor Lucky Strike, Raymond Loevy,
născut la Paris în 1893, este și autorul unei lucrări intitulate „Urâțenia se vinde rău” (R. Loewy, La laideur
se vend mal, Ed. Gallimard, 1963), expresie care sintetizează foarte plastic funcția desenelor și modelelor
industriale.
296
 X.5. Condițiile pozitive, de fond, de protecție (condițiile aproprierii)
Condițiile de protecție a desenelor și modelelor industriale vor fi diferite, funcție
de sistemul de protecție pentru care a optat solicitantul: cu sau fără înregistrare
(Regulamentul desenelor și modelelor comunitare recunoaște o protecție de scurtă durată
– 3 ani – și pentru desenele și modelele neînregistrate, chiar dacă aceasta este mai slabă),
prin înregistrare ca desen sau model industrial, prin înregistrare ca marcă ori în cadrul
dreptului de autor.
În acord cu soluțiile dreptului Uniunii Europene, sunt tratate ca fiind condiții de
fond ale înregistrării: obiectul să fie un desen sau model industrial, obiectul să fie nou și
obiectul să aibă caracter individual sau caracter propriu. Legea prevede însă că se poate
cere anularea înregistrării și pentru alte motive decât neîndeplinirea celor trei condiții
enumerate, respectiv: să nu facă parte din categoria celor excluse de la protecție: este
vorba despre programele pentru calculatoare și desenele/modelele contrare ordinii
publice sau bunelor moravuri și desenul sau modelul să nu fie determinat exclusiv de o
funcție tehnică.
Ne vom ocupa mai întâi de cele trei condiții pozitive ale protecției.
Dreptul desenelor și modelelor este un drept al formelor estetice exterioare, al artei
utilitare sau artei aplicate, denumite tot mai frecvent, design. Regimul lor prin legea
specială este undeva la răscrucea dintre drepturile aferente artelor frumoase și dreptul
creațiilor noi și utile, aplicate în industrie. Un drept al formelor exterioară pe care
produsele le capătă cu ajutorul lor, un drept asupra unor creații de formă care prin natura
lor sunt reproductibile mecanizat și aplicate/încorporate în produse realizate industrial sau
manual (artizanal) dar cu funcții utilitare, un drept a cărui recunoaștere/conferire este
condiționată de îndeplinirea unor formalității proprii protecției creațiilor noi și utile
industriei. Un drept hibrid care a făcut necesară reglementarea unor condiții specifice de
protecție prin legea specială a acestora. Condiții care sunt identice pentru titlul național
și cel comunitar, astfel că, așa cum am mai arătat, nu este necesară o analiză separată a
acestora.
În ceea ce privește desenul/modelul internațional, procedura conform OMPI nu se
referă la condițiile de fond, acestea fiind apreciate de instituțiile statelor desemnate.
Variațiile de regimuri intervin în stadiul punerii în practică, prin interpretarea acestor
norme de către instituțiile de proprietate intelectuală și de către judecători.
Potrivit art. 6 din Legea română a desenelor și modelelor nr. 129/1992 (care are o
formulare neinspirată), obiectul cererii (care este „obiectul” pentru care se solicită
protecție, adică desenul sau modelul) poate fi înregistrat dacă:
a) Constituie un desen sau model în sensul art. 2 (care definește
desenul/modelul);
b) Este nou și
c) Are caracter individual;

297
 A) Condiția ca obiectul să fie un desen sau model (industrial)
Desenele și modelele au definiții legale, atât în dreptul român (art. 2) cât și în
dreptul Uniunii Europene (art. 3 din Regulament). Conform acestora, desenul sau modelul
este aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două sau trei
dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii,
contururi, culori, formă, textură și/sau materiale ale produsului în sine și/sau ornamentația
acestuia.
Dreptul de desen/model asigură protecția imaginii vizuale a bunului/produsului,
a formei externe a acestuia, a caracteristicilor estetice și ornamentale și care sunt
percepute vizual. Definind desenul și modelul în art. 2, lit. d), ca fiind „aspectul exterior
al unui produs sau al unei părți a acestuia redat în două sau trei dimensiuni”, legea
enumeră de o manieră exemplificativă „combinația de elementele” prin care se conferă
aparența exterioară a bunului/produsului utilitar: linii, contururi, culori, forme, texturi,
materiale ale produsului în sine și/sau ornamentația acestuia”. În realitate, elementele nu
trebuie să fie întotdeauna combinate pentru a conferi unui produs aspect exterior, forma
putând fi dată și de un singur element.
Un desen sau model care dă formă produselor industriale există și poate fi protejat
doar atunci când forma externă (care este dată de desen sau model) poate fi disociată de
forma și de funcția produselor. Atunci când forma externă (desenul/modelul industrial)
este impusă de funcționalitatea produselor, ori de dimensiunile necesare pentru
racordarea unui produs la un alt produs, forma externă nu constituie desen și/sau model.
Protecția desenelor/modelelor este justificată în măsura în care formele exterioare
ale produselor utilitare, sunt rezultatul unei activități de creație intelectuală, distinctă de
aceea a realizării produsului în sine și căruia desenul/modelul îi dă formă exterioară.
Această formă conferă produselor cărora le sunt destinate o valoare sporită în raport cu
produsele a căror formă rezultă din imperative exclusiv tehnice, afirmația lui Raymond
Loewy că „urâtul se vinde greu” fiind verificată și/sau verificabilă de orice consumator.
Definirea prin lege a desenelor și modelelor este importantă și trebuie observată
cu strictețe și aplicată corect, pentru că în conformitate cu art. 22(3) din LDMI (care
reproduce art. 11 din Directiva (CE) 98/71), solicitarea de înregistrare a unei creații
care nu reprezintă un desen sau model în sensul art. 2 din lege va fi respinsă, iar
dacă totuși, înregistrarea a fost admisă, atunci înregistrarea va fi anulată. O soluție
similară conține Regulamentul desenelor/modelelor industriale comunitare care, în art.
47(1) lit. (a) prevede că desenul sau modelul care face obiectul unei cereri de protecție se
respinge dacă „obiectul nu se încadrează” în definiția dată desenului/modelului prin art.
3 (a) din Regulament.

B) Condiția noutății
Noutatea există dacă la data depunerii cererii (ori, după caz, înaintea datei de
prioritate, dacă o prioritate a fost invocată) nu a fost făcut public (nu a fost divulgat)
niciun desen sau model identic. Este vorba de o noutate obiectivă care se înțelege prin
referirea la starea anterioară a acestei arte, nefiind necesar să se demonstreze o activitate
298
artistică pentru a revendica un drept de autor, și nici un drept de desen sau model.
Noutatea este apreciată în raport cu starea anterioară a acestei arte, la o dată prestabilită:
data depunerii cererii. Această dată îndeplinește o funcție esențială în admiterea cererii
de acordare a unui titlu de proprietate.
Noutatea este anihilată de anteriorități. Dar ca și în cazul invențiilor, la stabilirea
noutății unui desen sau model nu se poate lua în considerare decât desenul sau modelul
cel mai apropiat. Combinația de elemente anterioare nu este distructivă de noutate. Sunt
materiale pertinente și pot fi opuse pentru aprecierea noutății acele desene și modele al
căror aspect exterior este identic și nu diferă decât prin detalii nesemnificative față de
desenele sau modelele examinate. Anterioritățile opuse trebuie să aibă dată certă.
Fotografii vechi ale unor personalități încetate din viață (în speță, Mahatma Ghandi) la
adăpostul unei umbrele și în reviste de modă cu date certe în privința apariției, au fost
considerate materiale pertinente spre a se dovedi lipsa de noutate a unei umbrele.
Desenele sau modelele sunt considerate identice atunci când caracteristicile
lor nu diferă decât prin detalii nesemnificative. Este vorba de o regulă de analiză care
este impusă instituțiilor și judecătorilor și care influențează perimetrul aproprierii. Legea
admite că modelele care conțin diferențe pot fi considerate identice atunci când aceste
diferențe sunt nesemnificative.
Este nevoie apoi să se aprecieze detaliile care sunt sau nu nesemnificative. Sarcina
judecătorului va fi dificilă și presupune cunoștințe care, de regulă, nu-i sunt la îndemână,
legea vorbind de un „utilizator avizat” doar în cazul condiției caracterului individual” nu
și al noutății.
Detaliile nesemnificative sunt acele elemente grafice sau de formă, care nu
determină caracterul individual al desenului sau modelului. Există însă domenii precum
cel al modei sau al croitoriei, în care doar detaliile deosebesc un produs de un altul.
Aprecierea caracterului nesemnificativ este o operațiune delicată (diavolul se ascunde în
detalii).
Se consideră că un desen sau un model a fost divulgat dacă a fost făcut accesibil
publicului prin publicare, utilizare în comerț, sau prin orice alt mijloc. Divulgarea este
actul care face creația accesibilă publicului, la fel ca în dreptul de autor. Legiuitorul
folosește o ficțiune juridică pentru a aprecia aplicarea acestui criteriu. Se „consideră” că
s-a realizat divulgarea dacă desenul sau modelul a fost făcut accesibil. A fi accesibil nu
înseamnă că publicul a avut acces, este suficient să existe o simplă posibilitate pentru ca
noutatea să fie distrusă și să nu mai fie posibilă obținerea unui titlu sau apărarea unui titlu
împotriva unei acțiuni în nulitate. Nu contează formele de divulgare, legiuitorul
prezentând încă o dată o listă ilustrativă. Divulgarea poate fi făcută prin publicare, prin
utilizare sau prin orice alt mijloc.
Prin excepție de la această regulă, un desen sau model nu este considerat a fi fost
divulgat în cazul în care evenimentul publicării, utilizării, expunerii nu ar fi putut, în mod
rezonabil și în cadrul activității obișnuite, aceste acte/fapte să devină cunoscute cercurilor
specializate din sectorul în cauză care acționează în cadrul Uniunii Europene înainte de
data de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost invocată o prioritate, înaintea
datei de prioritate.
299
 Nu este considerată divulgare dezvăluirea desenului/modelului unei terțe persoane
în condiții de confidențialitate. Legea pare a limita numărul persoanelor în privința căreia
divulgarea făcută nu este distructivă de noutate la „o terță persoană”, dar nu credem că
aceasta a fost voința legiuitorului. Credem că interpretarea care trebuie dată este aceea că
divulgarea către terțe persoane este nedistructivă de noutate dacă fiecare dintre acestea
este legată de un acord de confidențialitate.
La examinarea noutății, natura produsului ori produsul căruia îi este destinat (prin
aplicare sau încorporare) modelul/desenul este indiferent.

Care sunt efectele nerespectării obligației de confidențialitate din perspectiva

condiției noutății?
Nu se consideră că desenul sau modelul a fost divulgat publicului doar prin faptul
că el a fost divulgat unui terț cu condiția, explicită sau implicită, a păstrării secretului .
Această este reluarea unei soluții comune în drept, având ca scop să facă pe deplin
eficiente acordurile de confidențialitate și să facă să fie acceptate de lege efectele
contractelor. În cazul violării unei obligații contractuale prin divulgarea unui bun
intelectual, este posibil să se abandoneze ideea distrugerii noutății pentru a obține
acordarea unui titlu de proprietate.

Moderarea condiției divulgării. Cazuri nedistructive de noutate

Definiția strictă a condiției noutății este moderată de câteva dispoziții cu caracter
complementar care reduc efectele unor divulgări. Astfel:
1) Autodivulgarea sau divulgarea din partea autorului desenului sau
modelului său: Divulgarea limitată în timp făcută de autor, succesorul său sau un terț pe
baza informațiilor furnizate de autor ori succesorul său într-o perioadă care precede cu 12
luni data de depozit a cererii de înregistrare, sau după caz, a priorității revendicate
(solicitate a fi recunoscută de către OSIM) nu este considerată divulgare distructivă de
noutate;
2) Divulgarea frauduloasă sau abuzul terțului: constă în actele de abuzive
ale terților cuprinde toate actele de divulgare care nu provin de la autor, așa cum sunt
furturile de documente, coruperea salariaților autorului, violențe asupra autorului,
încălcarea obligației de confidențialitate etc. și care au avut ca rezultat dezvăluirea,
divulgarea desenului/modelului. Și în acest caz termenul în care divulgarea nu produce
efecte distructive de noutate este ca evenimentul (frauda, abuzul și divulgarea) să nu aibă
o vechime mai mare de 12 luni de la data de depozit.
C) Condiția caracterului individual (propriu)
Noutatea nu este suficientă, trebuie ca modelul să fie în mod cumulativ și
purtătorul unui caracter propriu. Această îmbinare de caractere nu poate să nu ducă cu
gândul la cea între noutate și activitatea inventivă existentă în dreptul brevetelor. Unui
criteriu aparent obiectiv dar necalitativ (noutatea), legiuitorul îi adaugă un al doilea

300
criteriu (caracterul individual), fără nicio îndoială subiectiv și calitativ, care are ca efect
reducerea domeniului apropriabil.
Noutatea poate fi demonstrată aducând dovada diferențelor semnificative între
modelele anterioare și noul model. Dar aceasta nu este de ajuns, pe lângă diferențe trebuie
și altceva pentru a beneficia de un titlu de proprietate. Caracterul individual (alte sisteme
vorbesc despre „caracterul propriu”) nu mai este asemănător cu originalitatea din dreptul
de autor. Impresia de „deja-vu” exclude caracterul individual al creației. Această noțiune
înlocuiește referirea la efortul creatorului folosită anterior și afirmă o anumită exigență
de creativitate pentru a obține un titlu de desen și model.
Se consideră că un desen sau model are caracter individual dacă impresia globală
pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra
unui asemenea utilizator de orice desen ori model făcut public înaintea datei de
depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de
prioritate. La evaluarea caracterului individual trebuie să se ia în considerare gradul de
libertate a autorului în elaborarea desenului sau modelului.
Folosindu-se de către legiuitor expresia „impresia globală” se înțelege că aceasta
se opune unei analize caracteristică cu caracteristică a produsului în cauză; doar o
apreciere globală poate fi acceptabilă. Impresia globală se apreciază prin prisma stării
anterioare a acestei arte, elementele de analiză sunt aceleași cu cele utilizat pentru noutate,
la fel ca data care stabilește conținutul acestui corpus: desenele și modelele preexistente.
Expresia „utilizator avizat” nu este fericită, pentru că nu se înțelege dacă prin
acesta se înțelege un profesionist sau nu. Completând legea, Regulamentul de punere în
aplicare a acesteia definește utilizatorul avizat ca fiind „acel utilizator care este informat
sau competent în domeniul de utilizare a produsului pe care se aplică sau care
încorporează desenul sau modelul respectiv”. Dar rămâne și în urma acestei definiții,
vagă calitatea „utilizatorului avizat”. Și deși rămâne în sarcina judecătorului aprecierea
caracterului individual, nu credem că el poate avea întotdeauna, în toate cazurile
calificarea, competența, experiența, expertiza care să îl califice ca „utilizator avizat”. Și
nici nu credem că aceasta a fost intenția legiuitorului.
Pentru a se evita interpretările arbitrare, legea prevede că „pentru aprecierea
caracterului propriu, se ține cont de libertatea lăsată creatorului în realizarea desenului
sau modelului”, libertate care amintește de amprenta personalității autorului, un criteriu
pretorian al dreptului de autor, fără să-l acopere perfect.
Libertatea creatorului poate fi apreciată în două feluri:
- pe de o parte, este necesar ca autorul să aibă o anumită libertate pentru a da forma
în cauză, în caz contrar forma este impusă și, deci, nu poate avea un caracter
propriu.
- pe de altă parte, „libertatea lăsată creatorului” înseamnă că acesta a putut face o
alegere, a putut să rețină în mod arbitrar un aspect exterior pentru produsul în
cauză, aspect care se află la baza acestui caracter propriu. Totuși, nu trebuie să se
confunde libertatea de creație cu creația la comandă. Creatorul care realizează un

301
 model răspunzând constrângerilor comenzii dispune în același timp și de o marjă
de libertate în virtutea căreia își poate exprima alegerile.
Criteriul libertății creatorului vine să confirme faptul că un bun intelectual nu
poate fi decât produsul activității intelectuale voluntare a ființei umane. Libertatea de
creație trebuie neapărat să fie luată în considerație, nu este singurul avut în vedere. El se
cumulează cu cel de noutate

D) Condiția noutății și caracterului individual în cazul produselor complexe

Dacă un desen sau model aplicat la un produs ori încorporat într-un produs
constituie o parte componentă a unui produs complex, acesta va fi considerat nou și având
caracter individual numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) partea componentă, odată încorporată în produsul complex, rămâne vizibilă pe
durata utilizării normale a acestuia; utilizare normală înseamnă utilizarea de către
beneficiar, fără a include întreținerea sau reparațiile;
b) caracteristicile vizibile ale părții componente îndeplinesc ele însele condițiile
privind noutatea și caracterul individual.

E) Condiții negative de protecție sau excluderile specifice de la protecție a unor

desene/modele
Sunt excluse de la protecție: (1) desenul/modelul care este determinat exclusiv de
o funcție tehnică nu poate fi înregistrat și (2) desenul/modelul care trebuie reprodus în
forma și la dimensiunile exacte, pentru a permite ca produsul în care acesta este încorporat
sau căruia îi este aplicat să fie conectat mecanic ori amplasat, în jurul sau pe un alt produs,
astfel încât fiecare produs să își poată îndeplini funcția proprie.
Poate fi înregistrat un desen sau model care permite asamblări sau conexiuni
multiple între produsele interschimbabile în cadrul unui sistem modular.
Prima excludere face, în fapt, o legătură între dreptul desenelor și modelelor și
dreptul brevetelor, deoarece creațiile cu caracter strict tehnice țin de dreptul invențiilor,
așa cum creațiile strict artistice (operele de artă aplicată) țin de dreptul de autor, acestea
neputând fi produse în sensul legii. Doar raportul de dependență între formă și funcție
este cel care înlătură forma exterioară de la dreptul desenelor și modelelor. Dacă această
formă nu este „impusă” de funcție, adică faptul că și alte forme pot permite îndeplinirea
aceleiași funcții, atunci aproprierea este posibilă.
Raportul de dependență între formă și funcție înlătură forma exterioară de la
dreptul desenelor și modelelor. Dacă această formă nu este „impusă” de funcție, adică
faptul că și alte forme permit îndeplinirea aceleiași funcții de produsul căreia îi este
destinat desenul/modelul, atunci aproprierea este posibilă.
A doua excludere (aproprierea „aspectului exterior al unui produs a cărui formă
și dimensiune exacte trebuie neapărat reproduse pentru ca el să poată fi asociat din punct
de vedere mecanic cu un alt produs printr-o punere în contact, un racord, o plasare în

302
interior sau exterior, în condiții care să permită fiecăruia dintre aceste produse să-și
îndeplinească funcția”), foarte punctuală, înlătură din aria de aplicație a desenelor și
modelelor elementele interschimbabile sau care se combină în multiple feluri în
ansambluri complexe.
Excluderea, care risca să ruineze industria jocurilor (exemplu: Lego) a fost
atenuată în aliniatul următor al textului (art. 8 al LDMI) care admite că totuși, un desen
sau un model care are ca obiect să permită asamblări sau conexiuni multiple unor produse
care sunt interschimbabile în cadrul unui ansamblu conceput în manieră modulară poate
fi protejat”. Altfel, excluderea ar fi interzis accesul la proprietatea intelectuală al celor
care concep jocuri de construcție.

F) Excluderea de la protecție a desenelor/modelelor contrare ordinii

publice și bunelor moravuri
Sunt excluse de la protecție prin dreptul desenelor/modelelor programele pentru
calculatoare în sine (despre care am vorbit mai înainte) și desenele sau modelele contrare
ordinii publice sau bunelor moravuri. Un desen/model obscen sau un desen care conține
embleme rasiste (Klu Kkux Klan, svastica, de exemplu) nu poate fi admis la înregistrare.
Ordinea publică și bunele moravuri sunt noțiuni cadru care evoluează odată cu
societatea. Aprecierea a posteriori a respectării acestei condiții de fond pentru protecția
desenelor/modelelor este de natură a pune în discuție stabilitatea drepturilor dobândite și
a raporturilor juridice și aceasta cu atât mai mult cu cât acesta este motiv absolut de
nulitate și poate fi invocat de oricine, chiar dacă judecătorul apreciază respectarea acestui
criteriu la data depunerii cererii.
Legea nu a definit ordinea publică și bunele moravuri și nici nu a stabilit criterii
de apreciere a acestora, ceea ce este bine, pentru că existența unui astfel de caz de
contrarietate și de refuz de înregistrare trebuie apreciată de la caz la caz. Doctrina a oferit
însă definiții atât pentru ambele categorii. În ce privește ordinea publică, doctrina a arătat
că aceasta este reprezentată de valorile și principiile care constituie nucleul dur a unei
ordini juridice”419, de principiile fundamentale ale dreptului și care nu aparțin doar
normelor de ordine publică.
Cât privește bunele moravuri, acestea vizează ocrotirea unui interes general și
semnifică un ansamblu de reguli impuse de o anumite morală socială, existentă la un
moment dat și într-un anumit loc, care, în paralel cu ordinea publică, reprezintă un
standard în funcție de care sunt apreciate comportamentele umane.420 Bunele moravuri
desemnează, așadar, ansamblul normelor de conduită cu caracter moral pentru a fi luate
în considerare de către instanțele de judecată la aprecierea caracterului imperativ și
inderogabil al unor norme și a caracterului ilicit a unor clauze contractuale, a unor
conduite, cereri de înregistrare care prin conținutul ei, respectiv, al desenului/modelului,

419
A se vedea ADELINE JEAUNEAU, L’ordre public en droit national et en droit de l’Union européenne:
essai de systématisation, fila 11, accesibilă pe https://tel.archives-ouvertes.fr/tel-01653127/document
420
V.M. Ciobanu și colaboratorii, Noul Cod pr. civilă, comentat și adnotat, vol. II, filele 245-246
303
acesta este în conflict cu morala. Reprezintă, alături de ordinea publică, imperativ în
exercitarea libertății de către participanții la viața juridică.
Contrarietatea cu ordinea publică și bunele moravuri este condiție de fond în cazul
desenelor și modelelor de vreme ce constituie cauză perpetuă de anulare a titlului și există
aici o deosebire fundamentală față de dreptul de autor, unde condiția nu este întâlnită. Dar
jurisprudența noastră nu s-a confruntat cu astfel de cazuri.

X.6. Formalitățile de apropriere a desenelor/modelelor industriale

O regulă proprie dreptului proprietății intelectuale este nașterea dreptului din
faptul creației. În materia creațiilor industriale, legea a prevăzut însă proceduri
administrative, dar acestea, în opinia noastră, nu eludează regula nașterii drepturilor prin
faptul creației, titlul de protecție având și din acest punct de vedere o natură constitutivă
(după unii) sau declarativă (după alții) controversată. În nici un caz însă aceasta nu are un
echivalent în dreptul comun al bunurilor și în dreptul administrativ. Iar dovada cea mai
pertinentă a recunoașterii dreptului născut din faptul creației este posibilitatea transmiterii
drepturilor, înainte de eliberarea titlului de protecție (art. 38 LDMI).

X.7. Autorul, autorul angajat, solicitantul, titularul dreptului

Autorul independent este persoana (persoanele) care a realizat desenul/modelul
prin efor propriu, fără nici o relație de subordonare, ori contractuală. În această calitate
(de autor, neaflat într-o relație de dependență) creatorul dispune singur de dreptul de a
cere titlul de proprietate care îi poate fi acordat, aceasta fiind o dispoziție generală în
favoarea atribuirii dreptului la desen sau model creatorului lor.
Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparține autorului desenului sau
modelului ori succesorului său în drepturi, pentru desenele și modelele create în mod
independent. Dacă creația este produsul unei munci colective, dreptul de a cere
înregistrarea aparține tuturor autorilor, iar dreptul exclusiv se exercită în indiviziune între
fiecare dintre co-creatori. Dreptul intern nu vizează în mod explicit acest caz de
indiviziune, aplicându-se deci dreptul comun. Atunci când sunt mai mulți solicitanți,
OSIM va coresponda doar cu unul dintre ei, respectiv, cu solicitantul care figurează
primul pe cererea de înregistrare, dacă nu este desemnat în mod expres un alt solicitant
ca reprezentant pentru corespondență.
Constituind elementul moral al regimului desenelor și modelelor, creatorul are
dreptul să fie desemnat ca atare în registre – este dreptul la paternitatea creației.
Regulamentul desenelor și modelelor comunitare prevede ca atunci când este vorba de o
creație comună, să fie desemnată nu o persoană, ci o echipă. Solicitantul este prezumat a
avea dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau modelului, dar
aceasta este una simplă și poate fi răsturnată prin orice probă.
În cazul în care mai multe persoane au creat în mod independent un desen sau
model, dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparține persoanei care a
depus prima cererea de înregistrare, aceasta fiind o regulă generală în obținerea

304
titlurilor de protecție și care demonstrează eficacitatea titlului de protecție. Cel care a
obținut titlul va putea interzice chiar și antecesorilor săi în actul creației dreptul său
exclusiv, iar sub acest aspect titlul pare a avea un efect constitutiv de drept. În realitate,
titlul produce, în acest caz, un efect de ordine, derivând din regula priorității
Autorul dependent (autorul angajat) este creatorul aflat într-un raport de muncă
ori într-un contract civil de comandă în temeiul căruia realizează desenul/modelul. În
cazul în care desenul sau modelul a fost creat ca urmare a unor contracte cu misiune
creativă sau de către salariați, în cadrul atribuțiilor de serviciu, dreptul aparține
persoanei care l-a comandat și acesta este îndreptățit la depunerea cereri de înregistrare
(în calitate de solicitant).
Contractul cu misiune creativă este acel contract care prevede misiunea creativă.
Și credem că misiunea creativă trebuie să fie explicită, implicită. Mai mult, apreciem că
atribuțiunile de serviciu sau fișa postului, ori anexele acestora pot fi considerate clauze
explicite doar în măsura în care sunt menționate în contract, fac parte din contract și sunt
semnate de salariat.
În cazul în care desenul sau modelul este rezultatul unui contract cu misiune
creativă (contract de comandă), dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare
aparține persoanei care a comandat realizarea desenului sau modelului, în lipsa unor
prevederi contractuale contrare.
În cazul desenelor sau modelelor realizate de salariați în cadrul atribuțiilor de
serviciu, încredințate explicit, dreptul la înregistrare și dreptul la eliberarea certificatului
de înregistrare aparține unității angajatoare, în lipsa unor prevederi contractuale
contrare.
Regula conform căreia angajatorul obține drepturile patrimoniale pe baza
rezultatelor muncii realizate de salariat, fără să fie necesar niciun act de transfer, este larg
folosită în reglementările naționale și internaționale în diferite domenii ale proprietății
intelectuale. Acest principiu răspunde în principal la punerea în balanță a unor interese
opuse: pe de o parte, cel al angajatorului care vrea să-și însușească rezultatele unei
activități ale cărei costuri le-a suportat și, pe de altă parte, cel al salariatului care dorește
o remunerație adecvată pentru activitatea sa creatoare. Atribuirea direct angajatorului a
drepturilor patrimoniale asupra operei create de salariat permite acestuia din urmă să
obțină o remunerație independent de rezultatul exploatării economice a bunului
intelectual și asigură pe angajator că aceste drepturi nu vor fi cedate unui terț de către
salariat.
Am spus însă și mai înainte, autorul independent își poate ceda dreptul la
eliberarea certificatului, caz în care cesionarul devine solicitantul cererii, acesta fiind ținut
însă de obligația de respect al dreptului moral al autorului și de a face în fața OSIM dovada
cesiunii dreptului.
Solicitantul (care poate fi persoană fizică, persoană juridică, român, străin) poate
depune cererea personal sau prin mandatar autorizat, care trebuie să fie consilier în
proprietate industrială (profesie liberală, reglementată prin OG nr. nr. 66/2000 privind
organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială), direct, prin

305
poștă sau prin mijloace electronice, data depunerii fiind, în considerarea dreptului de
prioritate internă, extrem de importantă. Pentru persoanele care nu au domiciliul sau
sediul pe teritoriul României, reprezentarea prin mandatar autorizat este obligatorie, cu
excepția depunerii cererii, care poate fi făcută și personal.
Regimul străinilor (care nu include cetățenii statelor membre ale UE) este supus
regulilor LDMI în condițiile convențiilor internaționale privind desenele și modelele, la
care România este parte. Unele angajamente internaționale referitoare la desene și modele
au o acoperire aproape universală. Ca urmare, reciprocitatea este larg împărtășită și sunt
rari cetățenii unui terț stat care nu ar putea să solicite și să obțină în România sau în
Uniunea Europeană un titlu de protecție pentru un desen sau un model.

X.8. Conținutul drepturilor asupra desenelor și modelelor

Legea română a desenelor și modelelor nu califică dreptul asupra desenelor sau
modelelor înregistrate ca drept de proprietate, deși aceasta este tendința în majoritatea
țărilor UE. Legiuitorul român s-a limitat în art. 30 să prevadă că „pe întreaga durată de
valabilitate a înregistrării desenelor sau modelelor, titularul are un drept exclusiv de a
le utiliza și de a împiedica utilizarea lor de o terță parte care nu dispune de
consimțământul său”.
Întinderea protecției este determinată de reprezentările grafice ale
desenelor/modelelor pentru care s-a eliberat titlul de protecție. Aceasta (protecția) se
extinde la orice desen sau model care nu produce o impresie vizuală globală diferită
asupra unui utilizator avizat. Drepturile sunt recunoscute cu titlu provizoriu începând cu
data înregistrării cererii, dreptul consolidându-se la eliberarea certificatului de
înregistrare. Dacă a fost respinsă cererea de înregistrare, drepturile provizorii trebuie
considerate a nu fii existat.
Drepturile titularului înregistrării sunt explicitate apoi în același articol care
prevede ce poate face titularul dreptului, care sunt actele de utilizare ale terților care nu
pot fi comise fără autorizarea titularului și care sunt actele de folosință care nu pot fi
interzise de către titular. Astfel:
i) Titularul are dreptul exclusiv de a utiliza personal desenele și modelele
înregistrate. Aceasta poate fi făcută conform destinației prin aplicarea,
încorporarea desenelor/modelelor pe produsele pentru care înregistrarea a
fost făcută, acte constând în reproducere, aplicarea lor pe produse,
comercializarea ori oferirea spre vânzare, punerea pe piață, importul,
exportul produselor;
ii) Are dreptul de a de a împiedica utilizarea lor de o terță parte care nu
dispune de consimțământul său. Titularul are dreptul de a interzice terților
să efectueze, fără consimțământul său, următoarele acte: reproducerea,
fabricarea, comercializarea ori oferirea spre vânzare, punerea pe piață,
importul, exportul sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul
este încorporat ori la care acesta se aplică sau stocarea unui astfel de produs
în aceste scopuri.
306
 Nu constituie încălcări ale dreptului exclusiv al titularului următoarele acte de
utilizare a desenelor/modelelor, fără consimțământul titularului:
a) actele efectuate exclusiv în scop personal și necomercial, experimental,
de cercetare sau învățământ, cu condiția ca aceste acte să nu prejudicieze
exploatarea normală a desenelor sau modelelor și să se menționeze sursa;
b) activitățile de reproducere în domeniul cercetării sau învățământului, în
scopul citării ori predării, cu condiția ca aceste activități să fie compatibile cu
practica comercială loială, să nu aducă atingere în mod nedrept exploatării
normale a desenului sau modelului și ca sursa să fie menționată;
c) folosirea desenelor/modelelor pe echipamentele aflate pe vehicule de
transport maritim sau aerian înregistrate într-o altă țară, atunci când acestea intră
temporar pe teritoriul României, ori importului de piese de schimb și accesorii în
scopul reparării acestor vehicule sau al executării de reparații pe aceste vehicule;
d) folosirea sau luării măsurilor efective și serioase de folosire a desenelor
sau modelelor de către terți, în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a
titularului și revalidarea certificatului;
e) folosirea desenului sau modelului cu bună-credință, în perioada
cuprinsă între data publicării decăderii din drepturi a titularului și data publicării
dreptului restabilit.
Rațiunea acestora sunt, pentru primele două, de a permite dezvoltarea cercetării-
dezvoltării, de a nu bloca inovația și absența utilizării comerciale, pentru al treilea, de
siguranță a transporturilor internaționale de mărfuri și persoane, iar pentru ultimele două,
de protecție a bunei credințe cu care terții au acționat și a excepției întemeiată pe folosința
anterioară.
O altă limitare a dreptului este menită să asigure funcționarea normală a pieței
interne (a pieței unice), o aplicație a principiului epuizării drepturilor, pe temeiul căruia
drepturile decurgând din înregistrarea desenului sau modelului nu se vor putea exercita
în cazul introducerii pe piața comunitară a produselor în care sunt încorporate desene sau
modele protejate ori la care acestea se aplică, introduse pe piață anterior de către titularul
certificatului de înregistrare sau cu consimțământul acestuia.

307
 Capitolul XI. Protecția invențiilor

XI.1. Valoarea creațiilor noi și utile industriei

Marea, veritabila istorie a omenirii este istoria creațiilor intelectuale. Lumea de
azi este la nivelul economic, social și de sănătate grație activităților de creație în toate
domeniile a unora dintre semenii noștri dotați cu o astfel de capacitate (statisticile spun
că doar 3-4% sunt creativi, ceilalți fiind contemplativi și consumatori de creații
intelectuale), a nivelului tehnologic atins și a muncii celor mulți care sunt beneficiari și
ei ai acestei activități. Afirmația, că știința este o forță nemijlocită de producție, iar
producția o aplicare tehnologică a științei moderne421, constituie un truism, așadar nu are
nevoie de demonstrații.
Adevărata valoare economică a creațiilor intelectuale și nevoia de protecție a
acesteia a fost conștientizată însă târziu, nedrept de târziu, excepția, care a fost legea
sybariților (adoptată în anul 600 î.Hr. și dispărută odată cu orașul-cetate în care s-a aplicat
100 de ani), fiind mai degrabă dovadă că, din toate timpurile, oamenii au fost mai întâi
preocupați de hrana de calitate decât de convingeri ferme privind necesitatea protecției
creațiilor originale sau a creațiilor noi și utilitare. Dar trebuie spus și că principiul enunțat
pentru prima dată în legea sybariților (recunoașterea unui drept exclusiv creatorului
pe o durată limitată de timp) este valabil și azi și este principiu important pentru
drepturile de proprietate intelectuală moderne, astfel încât, vorbind în termenii proprii
materiei noastre, trebuie să le recunoaștem sybariților prioritatea în afirmarea legală a
unuia dintre principiile de bază a proprietății intelectuale. Valoarea economică ridicată a
creațiilor noi, utile și/sau originale a fost însă bine înțeleasă abia atunci când, industria
dezvoltându-se mai vizibil și pe seama acestor creații, s-observat cât este de important
aportul acestora la dezvoltarea economică a popoarelor, iar autorii acestor creații au
pretins pentru ei recunoașterea unor drepturi speciale și au reușit să-și impună
revendicările.
Creațiile intelectuale reprezintă azi, sub aspect valoric, prin prisma eficienței și a
rezultatelor pe care le produc, activele cele mai valoroase a întreprinderilor și chiar a
ramurilor industriale în ansamblu. Dar creațiile, inovațiile ce țin de domeniul social și
umanitar generează efecte cel puțin la fel de valoroase și de semnificative pentru
dezvoltarea societăților ca și invențiile de ordin tehnic, unii autori susținând chiar că
„inovarea în domeniul social este mult mai importantă decât inventarea locomotivei cu
abur sau a telegrafului”422.
Evoluția economiilor statelor demonstrează că, dacă până în urmă cu vreo trei
secole, bogăția se baza și se aprecia exclusiv pe și prin deținerea de active de tipul
terenurilor, muncii și capitalurilor, pentru că omenirea nu realiza adevărata valoare a
activelor incorporale, între care se află și creațiile intelectuale, încetul cu încetul,
economia construită cu mijloace primitive a fost înlocuită cu o economie bazată pe
idei și pe creații noi, o economie în care bogăția însăși este generată de aceste idei și

421
St. D. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea București, 1971, p. 3.
422
A se vedea I. Badâr, Dimensiunea economică a proprietății intelectuale, Ed. AGEPI, Chișinău, 2014.
308
creații, omenirea conștientizând tot mai mult valoarea economică a acestora. Astăzi,
creațiile intelectuale, care nu sunt doar creațiile literare și artistice, ci și bazele de date
informatice, mesajele publicitare, mărcile, desenele și modelele (industriale), invențiile și
modelele de utilitate, topografiile de produse semiconductoare, în general toate produsele
minților creatoare, constituie inima economiilor moderne.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem și să admitem că și în zilele noastre este
destul de greu de evaluat contribuția proprietății intelectuale la dezvoltarea economiilor,
între altele și pentru că nu există o modalitate adecvată de evidențiere a activelor
incorporale de proprietate intelectuală în balanțele comerciale ale corporațiilor. Totuși,
studiile efectuate cu privire la evoluția produsului intern brut (PIB) al SUA în perioada
1909-1949, de Robert Solow423, au demonstrat că o creștere a volumului de muncă și a
capitalului explica doar o mică parte din creșterea totală a PIB-ului SUA, cealaltă parte
(estimată de el la nu mai puțin de patru cincimi), denumită și „restul lui Solow”, fiind
rezultatul progresului tehnologic. Ulterior, rezultatele au fost confirmate de Edward
Denison424, care a demonstrat că „între 1929-1957, 40% din creșterea venitului pe cap de
locuitor în SUA s-a datorat avansului tehnologic, iar astăzi, aceste cifre sunt, probabil, și
mai mari”425.

423
Robert Merton Solow, economist american, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1987), decorat
de președintele Bill Clinton cu Medalia Națională pentru științe (1999). Conform Wikipedia, „Solow's
model of economic growth (...), allows the determinants of economic growth to be separated out into
increases in inputs (labour and capital) and technical progress. Using his model, Solow calculated that about
four-fifths of the growth in US output per worker was attributable to technical progress”. La aceeași
concluzie a ajuns, în mod independent și în același timp, economistul australian Trevor Winchester Swan,
de aceea modelul este numit și Solow-Swan.
424
Edward Denison (1915-1992) a fost un economist american. Teza susținută de Denison în SUA în anii
ʼ60 ai secolului trecut asupra surselor creșterii economice a fost aceea a învățământului ca factor de
producție. „În epocă, părerile erau împărțite în legătură cu relația dintre inovarea tehnologică și creșterea
economică și acopereau un spectru larg de opțiuni, de la analiza Cobb-Douglas, după care o creștere de 0,5
la sută pe baza acumulării de capital este deja o sarcină monumentală, pe când o creștere de 1 la sută ar fi
imposibilă, la rezultatele lui Solow, conform căruia schimbarea tehnologică poate asigura o creștere de 1 la
sută. O poziție intermediară, pe baza unei analize istorice a perioadei 1929-1969, și anume că o creștere de
1 la sută este dificilă, însă nu imposibilă, este adoptată de Edward F. Denison. Acesta face estimări asupra
influențelor pe care le-au avut asupra creșterii economice diverse îmbunătățiri ale factorilor de producție și
are ideea de a lua în considerare schimbările de tip calitativ survenite în pregătirea forței de muncă. Ca
urmare a analizei unor corelații la nivel macroeconomic între creșterea economică, schimbarea tehnologică
și îmbunătățirea calității forței de muncă, Denison ajunge la concluzia că schimbarea tehnologică și,
implicit, creșterea economică, nu sunt asigurate prin simpla achiziționare de echipamente mai performante,
ci numai în condițiile creșterii calității forței de muncă, deci, ale creșterii cheltuielilor pentru educație.
Aceste cheltuieli pentru educație se regăsesc însă în creșteri ale produsului intern brut, ceea ce înseamnă că
investițiile în educație nu înseamnă bani cheltuiți într-un sector neproductiv. Astfel, Denison generează o
schimbare a imaginii dominante tradiționale în economie conform căreia creșterea economică prin
schimbare tehnologică este produsă prin investiții în capitalul industrial și o înlocuiește cu teza că progresul
tehnologic este determinat de creșterea calității forței de muncă, adică de un sistem educațional mai bun.
Schimbarea calității forței de muncă devine un factor al creșterii economice. Denison își întărește
argumentul prin luarea în considerare a experienței japoneze în domeniu. Așa numitul «miracol japonez»
produs în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial este explicat prin creșterea inițială
a cheltuielilor pentru educație, ceea ce a dus la existența pe piață a unor persoane pregătite să asimileze
rapid noutățile tehnologice. Investițiile în educație se regăsesc în creșteri accentuate ale produsului intern
brut, fapt care face ca educația să poată fi privită drept unul dintre cele mai rentabile sectoare economice”
[apud C. Stoenescu, Noua economie imaterială și managementul cunoașterii
(http://www.sferapoliticii.ro/sfera/145/art08-stoenescu.html)].
425
K. Idris, Proprietatea intelectuală un instrument puternic pentru dezvoltarea economică. Traducere după
publicația OMPI nr. 888 de Cristina Nicoleta Stamate și Ondina Chiru, Editura OSIM, 2006, p. 26.

309
 Statisticile demonstrează, de altfel, creșterea continuă a ponderii activelor
incorporale de tipul proprietății intelectuale în detrimentul activelor corporale peste tot în
lume, dar creșterea cea mai mare se înregistrează tot în țările dezvoltate și mai ales în
țările care alocă mari resurse pentru cercetare-dezvoltare. Astfel, dacă în SUA, până în
anul 1982, aproximativ 62% din activele corporațiilor erau active corporale, în anul
2000 valoarea activelor corporale s-a redus la 30%, corespunzător, valoarea
activelor incorporale de tipul creațiilor intelectuale crescând la 70%. Situația este
asemănătoare în toate statele dezvoltate, în care creșterile semnificative ale produsului
intern brut sunt în relație directă atât cu activitatea de cercetare-inovare, de realizare de
noi tehnologii, cât și cu exploatarea eficientă a acestora.
Astăzi, valoarea activelor incorporale de tipul proprietății intelectuale ale
societăților comerciale de succes trece de 80% din totalul activelor, exploatarea lor
fiind extrem de profitabilă, veniturile pe care le aduc creațiile intelectuale celor care le
exploatează eficient și autorilor lor fiind net superioare veniturilor care se realizează prin
muncă fizică. De altfel, topul bogaților lumii este condus de persoane care lucrează ori au
afacerile în domeniul proprietății intelectuale, în capul listei aflându-se Bill Gates (în a
cărui companie, Microsoft, a doua cea mai vorbită limbă este limba română). În același
timp, se constată că autorii de creații intelectuale importante sunt azi cel mai bine plătiți,
peste tot în lume.
În Statele Membre ale Uniunii Europene lucrurile stau mai prost, un document al
Comisiei Europene din data de 29.11.2017, indicând o pondere a activelor necorporale la
peste jumătate din valoarea companiilor, dar documentul semnalează creșterea
semnificativă în ultimul timp426.
Știința aplicată în industrie înseamnă cercetare și invenții, iar pentru acestea este
nevoie de muncă multă (de activitate intelectuală, dar nu numai), înseamnă timp, oameni
și bani.
Să luăm doar cazul produselor farmaceutice. Un nou medicament înseamnă ani de
cercetări, de teste, de laboratoare. Alexander Fleming a descoperit calitățile antibacteriene
ale mucegaiului albastru (din întâmplare) în anul 1928, dar penicilina (care a salvat
milioane de vieți) a fost inventată după 12 ani de cercetări. Celulele care s-au dovedit a
fi nemuritoare427 (prelevate nelegal de la o pacientă bolnavă de cancer de col uterin,
denumite HeLa după numele bolnavei428) au contribuit la realizarea a peste 11.000 de

426
Comisia Europeană, „Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul
Economic și Social European, Orientări cu privire la anumite aspecte ale Directivei 2004/48/CE a
Parlamentului European și a Consiliului privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală” din
29.11.2017, disponibil (și accesat la 2.06.2019) pe https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52017DC0708&from=EN.
427
Până la descoperirea lor se foloseau celule umane a căror durată de viață era scurtă, în timp ce pentru
cercetări este nevoie de timp îndelungat.
428
Celulele au fost prelevate în anul 1951, în două reprize la interval de câteva luni, de la Henrietta Lacks
(decedată la 4 octombrie 1951) și de atunci ele supraviețuiesc și se dezvoltă fără încetare. Au fot trimise în
spațiu, în adâncul mărilor, au fost expuse la toxine, viruși, radiații și ele continuă să rămână în viață și să se
dividă. Se apreciază că dacă ar fi adunate celule dezvoltate până acum acestea ar depăși 50 de milioane de
tone metrice. Au contribuit la descoperirea și inventarea a peste 11.000 de medicamente în toată lumea,
inclusiv a vaccinului împotriva poliomielitei în timp record, în anul 1952. A permis descifrarea genomului
uman, realizarea clonării, fertilizarea in vitro, studiul digestiei lactozei, înțelegerea efectelor negative ale
muncii în canalizări. Profiturile industriei farmaceutice obținute din medicamentele realizate cu ajutorul
310
medicamente și dacă profiturile obținute de industria farmaceutică și pe seama (doar un
flacon de astfel de celule se vindea în anul 2010 cu 260 de dolari) și cu ajutorul lor au fost
uriașe, și cheltuielile făcute pentru crearea lor au fost mari uriașe pentru industria
farmaceutică, dar în cazul medicamentelor, autorizarea punerii pe piață implică multe alte
cercetări și formalități, costisitoare și ele, desfășurate pe o durată de timp care poate trece
de 5 ani (acesta fiind motivul pentru care în cazul lor este posibilă prelungirea protecției
printr-un certificat suplimentar cu 5 ani iar în cazul celor de uz pediatric, cu 5 ani și 6
luni).
Dar chiar și invențiile mărunte presupun timp, efort, cheltuieli. Invențiile aplicate
aduc însă beneficii. Nu doar inventatorilor, grație dreptului exclusiv recunoscut în
favoarea acestora, ci și populației. Un nou medicament aduce profit financiar
inventatorilor, dar acesta aduce foloase bolnavilor. Un nou soi de plante, aduce profit
amelioratorului, dar acesta contribuie la creșterea productivității și a calității, iar acestea
sunt efecte utile pentru consumatori. Un robot industrial aduce profit inventatorului, dar
acesta face activități pe care omul nu le poate face, contribuie la creșterea productivității
și a calității produselor. Iar exemplele pot continua.

XI.2. Confuzia între creația protejată (invenți) și titlul de protecție (brevetul de

invenție)
Nu am reușit să identificăm rațiunea pentru care convențiile internaționale, dar și
multe legi naționale, se referă la „brevetele de invenție” ca obiect al protecției și nu la
invenții, deși în cazul celorlalte creații aplicabile în industrie obiectul protecției este
corect indicat.
Trebuie, totuși, spus că prima denaturare a obiectului protecției (ca fiind brevetul,
iar nu invenția) o întâlnim în Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale.
Astfel, în art. 1 alin. 2) al acestei convenții se prevede că „protecția proprietății
industriale are ca obiect brevetele de invenție, modelele de utilitate, desenele sau
modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerț, mărcile de serviciu, numele
comercial și indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea
concurenței neloiale”. Or brevetul este titlul de protecție al unui tip de creații tehnice
aparținând unei categorii mai largi și care le cuprinde și pe celelalte enumerate în textul
Convenției, una dintre acestea, respectiv, modelul de utilitate fiind, de altfel, „rudă”
apropiată a invenției, pentru că aceasta nu-i decât o invenție care este, de regulă, mai puțin
valoroasă decât invenția propriu-zisă. Brevetul de invenție este, ca și certificatul eliberat
pentru modele de utilitate, certificatul pentru desen sau model, certificatul de înregistrare
a mărcii, un titlu de protecție a creației tehnice și acestea din urmă sunt obiecte ale
protecției prin legile speciale, titlurile de protecție fiind instrumente juridice prin care se
poate obține și se poate asigura protecția.
După modelul acestei prime convenții în domeniul proprietății industriale (care
este parte a proprietății intelectuale) și în alte convenții internaționale se vorbește despre

celulelor HeLa sunt uriașe, dar cei cinci copii ai femeii care a contribuit la realizarea atâtor medicamente,
trăiesc în sărăcie și abia în anul 2010, o carte scrisă de o jurnalistă (Rebecca Skloot), i-a scos din anonimat,
dar nu și din mizerie.
311
un „drept material al brevetelor” (Convenția brevetului european), iar nu despre un
„drept material al invențiilor”, despre cooperarea în domeniul brevetelor iar nu în cel al
protecției invențiilor (Tratatul privind cooperarea în domeniul brevetelor), despre
„dreptul brevetelor” iar nu despre dreptul invențiilor (Tratatul de la Geneva privind
dreptul brevetelor), despre brevete pur și simplu iar nu despre invenții (Acordul TRIPS).
Și totuși, Convenția de la Stockholm din anul 1967 de constituire a Organizației
Mondiale a Proprietății Intelectuale vorbește, corect, despre drepturile de proprietate
intelectuale ca fiind cele care includ, între altele, „invențiile în toate domeniile
activității umane”, desemnând așadar invențiile, care constituie creații intelectuale, ca
obiect al drepturilor de proprietate intelectuală, respectiv, obiect al protecției. Iar dacă ar
fi să căutăm similitudini în dreptul comun al proprietății, atunci brevetul ar putea fi
comparat cu actul de proprietate asupra bunurilor imobiliare, figurile juridice apropiate
fiind certificatul de atestare a dreptului de proprietate sau titlul de proprietate.
Nu am identificat originile acestei confuziuni între obiect-creație protejată și
instrumentul juridic al brevetului care este doar un act doveditor al calității de inventator
și/sau de titular al brevetului, dovadă a realizării invenției, a verificării îndeplinirii
condițiilor și a limitelor în care aceasta este protejată. Presupunem doar că este o
reminiscență a unei lungi istorii a privilegiilor în care, cum am mai arătat, importantă era
nu calitatea de inventator (privilegiul putând fi acordat arbitrar, oricui voia emitentul), ci
aceea de persoană pe care, o lungă perioadă de timp, emitentul (monarhul) voia să o
gratifice prin privilegiul acordat. Nu excludem dintre explicațiile posibile nici pe aceea
că la această dată marea majoritate a brevetelor au alți titulari decât inventatorii (de
exemplu, angajatorii, comanditarii, succesorii) și că drepturile succesorilor inventatorilor
sunt cele care sunt recunoscute de brevet, iar nu cele care se nasc din realizarea invenției,
drepturile fiind depline ale inventatorului doar în cazul inventatorilor independenți și
atunci când și dacă brevetul se eliberează inventatorului.
Legea nr. 64/1991, deși numită „legea brevetelor de invenție”, prin art. 1(1)
dispune că „drepturile asupra unei invenții sunt recunoscute și apărate pe teritoriul
României prin acordarea unui brevet de invenție (…) în condițiile prevăzute de lege”,
ceea ce denotă o corectă indicare a obiectului protecției și a rolului brevetului de invenție.

XI.3. Izvoarele dreptului român al invențiilor

Dreptul român al invențiilor, creații noi și utile, aplicabile în industrie este
constituit din:
i) Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție429;
ii) HG nr. 547/2008 de aprobare a Regulamentului de aplicare a Legii nr.
64/1991 privind brevetele de invenție430;

429
Republicată în M. Of. nr. 613/2014.
430
Publicată în M. Of. nr. 456/2008.
312
 iii) Ordinul nr. 112/2008 pentru aprobarea Instrucțiunilor de depunere a
cererilor de brevet de invenție prin mijloace electronice;431
iv) Legea nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu432
v) Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate433;
vi) HG nr. 1457/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.
350/2007 privind modelele de utilitate434;
vii) Legea nr. 255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante435;
viii) Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 255/1998 privind protecția noilor
soiuri de plante436;
ix) OG nr. 41/1998 privind taxele în domeniul proprietății industriale și
regimul de utilizare a acestora;437
România este însă parte la numeroase conv enții internaționale în domeniul mai
larg al proprietății intelectuale sau a unora care reglementează doar protecția invențiilor
(care vor fi examinate în capitolul dedicat dreptului internațional al invențiilor) și are
drepturi și obligații și în temeiul acestora.
În ce privește instituțiile cu competențe în eliberarea titlurilor de protecție
națională acestea sunt:
i) Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - OSIM și
ii) Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor – ISTIS

XI.4. Titlurile de protecție pentru invenții în dreptul român

Legea nr. 64/1991 a consacrat, ca unic titlu de protecție pentru invenții, „brevetul
de invenție” fie național, fie european (art. 1 și 2 din lege).
Brevetul de invenție nu este însă singurul titlu de protecție a invențiilor. Este cel
mai complet și cel mai reglementat (prin Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție),
dar alături de brevetul de invenție căruia i-am putea spune de drept comun, legile române
mai reglementează: brevetul de invenție pentru noi soiuri de plante (Legea nr. 255/1998),
certificatul de model de utilitate (Legea nr. 350/2007) care acoperă realizări de
însemnătate mai redusă și certificatul suplimentar de protecție pentru invențiile din
domeniul farmaceutic a căror menire este de a compensa pierderile din durata efectivă de
protecție care derivă din formalitățile îndelunghate de punere pe piață a produselor
farmaceutice noi, inovative.

431
Publicat în M. Of. nr. 864/2008.
432
Publicată în M. Of. nr. 471/2014.
433
Publicată în M. Of. nr. 851/2007.
434
Publicată în M. Of. nr. 814/2008.
435
Republicată în M. Of. nr. 230/2014.
436
Publicat în M. Of. nr. 637/2012.
437
Republicată în M. Of. nr. 959/2006.
313
 În România sunt reglementate la această dată:
a) Brevetul de invenție reglementat de Legea nr. 64/1991 care este titlul de
protecție eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci – OSIM (existența oficiilor
naționale pentru invenții și mărci este obligatorie pentru statele membre ale Convenției
de la Paris din anul 1883 pentru protecția proprietății industriale), pentru invențiile având
ca obiect un produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, care este nouă,
implică activitate inventivă și este aplicabilă industrial, cu o durată de valabilitate de 20
de ani începând cu data de depozit;
b) Brevetul de invenție pentru noi soiuri de plante, care este reglementat
de Legea nr. 255/1998 și este titlul de protecție eliberat de Institutul de Stat pentru
Testarea și Înregistrarea Soiurilor – ISTIS, amelioratorilor care obțin ori descoperă noi
soiuri de plante care îndeplinesc condițiile de noutate, distinctivitate, uniformitate și
stabilitate, cu durată de valabilitate de 25 de ani, durată care este majorată la 30 de ani
pentru soiuri de pomi, arbori, arbuști ornamentali, viță de vie, cartofi și hamei. Această
durată mai mare de valabilitate a titlului și de protecție este justificată de timpul necesar
pentru testările noilor soiuri și pentru intrarea pe rod;
c) Certificatul de model de utilitate, care este reglementat de Legea nr.
350/2007 și este titlul de protecție eliberat de OSIM pentru orice invenție tehnică și care
îndeplinește condițiile de noutate, de depășire a stadiului simplei îndemânări profesionale
și care este susceptibilă de aplicare industrială, titlu cu durată de valabilitate de maximum
10 ani (6 ani reînnoibil de două ori pe perioade de câte 2 ani);
d) Certificatul suplimentar de protecție pentru medicamentele sau
produsele fito-farmaceutice brevetate, care este reglementat de art. 30 din Legea nr.
64/1991, Regulamentul (CE) nr. 469/2009 privind certificatul suplimentar de protecție
pentru medicamente438 și Regulamentul (CE) nr. 1610/1996 privind instituirea unui
certificat suplimentar de protecție pentru produse fitofarmaceutice. Pentru medicamentele
de uz pediatric, au fost adoptate reguli speciale prin Regulamentul nr. 1901/2006 privind
medicamentele de uz pediatric. Deși Regulamentul nr. 1901/2006 nu este menționat în
art. 30 din Legea nr. 64/1991, acesta este de aplicație directă în toate Statele Membre ale
UE. În cazul medicamentelor de uz pediatric termenul de protecție prin certificat
suplimentar este mai mare cu 6 luni decât în cazul medicamentelor pentru adulți în
considerarea cercetărilor și testelor suplimentare care trebuie făcute pentru acestea.
Certificatul suplimentar de protecție, care se eliberează de către autoritatea care a eliberat
brevetul de invenție de bază, este menit să ofere titularului brevetului posibilitatea de a
recupera timpul consumat pentru efectuarea testelor și a documentației necesare pentru
introducerea pe piață a medicamentelor și a asigura o protecție efectivă a invenției pe o
durată egală cu perioada pentru care sunt protejate celelalte invenții (pentru care dreptul
provizoriu se naște de la data publicării cererii de brevet). Certificatul suplimentar de
protecție se eliberează pentru medicamentele pentru care a fost anterior eliberat un brevet
(de bază) și dacă produsul, în calitate de medicament a obținut autorizație de punere pe

438
Acest certificat a fost instituit prin Regulamentul nr. 1768/1992 al Consiliului privind instituirea unui
certificat suplimentar pentru medicamente (prin care s-a înființat și Agenția Europeană a Medicamentului),
abrogat prin Regulamentul 469/2009.
314
piață (eliberată de autoritatea națională sau de Agenția Europeană a Medicamentului, care
are un și Comitet special pediatric, această autorizație fiind necesară din rațiuni de
siguranță), iar aceasta este prima autorizație și nu a fost eliberat un alt certificat
suplimentar. Durata de protecție suplimentară este egală cu perioada scursă între data
depunerii cererii de brevet de bază și data primei autorizații de punere pe piață a
medicamentului, redusă cu o perioadă de 5 ani și fără a depăși cinci ani (art. 13 din
Regulamentul nr. 469/2009) la care se adaugă încă 6 luni pentru medicamentele de uz
pediatric. Dar între produsul brevetat și obiectul certificatului suplimentar nu există
identitate deplină, certificatul neprivind întregul medicament, ci doar produsul
reprezentat de principiul activ sau compoziția de principii active dintr-un medicament.

XI.5. Definiția brevetului de invenție și caracteristicile sale

Într-o lucrare apărută sub egida OMPI se arată însă în mpd corectr (în opinia
noastră) că „brevetul este un document emis pe baza unei cereri, de către un oficiu
guvernamental (sau regional care acționează pentru câteva țări), care descrie o invenție
și creează o situație legală în care invenția brevetată poate fi exploatată în mod normal
(fabricată, utilizată, vândută, importată) cu autorizarea titularului brevetului”.439
Este o deiniție pe care o considerăm, în actualul stadiu de normare a protecției
invențiilor, ca fiind cea mai satisfăcătoare. Totuși, poziția noastră este (așa cum vom arăta
și mai încolo) că dreptul dreptul de inventator nu se poate naște decât din faptul realizării
invenției, că autoritatea verifică existența realizării în acord cu dispozițiile legii, că dacă
invenția există, autoritatea nu conferă, ci recunoaște existența invenției și drepturile
pe care legea le prevede. În cele ce urmează, dat fiind faptul că legea română a invențiilor
se referă atât la conferirea de drepturi, cât și la recunoașterea drepturilor, vom folosi
ambele noțiuni dar numai spre a ne conforma legii.
Reținem, așadar, că:
i) brevetul de invenție este titlul eliberat de o autoritate națională
(în România această autoritate fiind Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - OSIM), dar
că există deja autorități supranaționale care eliberează brevete care produc efecte directe
în toate țările membre ale organizațiilor care au înființat astfel de autorități. Este cazul
Oficiului Organizației Africane a Proprietății Intelectuale (OAPI) de la Yaounde, până la
această dată singurul oficiu care eliberează brevete de invenție valabile fără nici o altă
formalitate națională în toate cele 17 țări membre ale OAPI.440 Există însă și alte
organizații regionale cu atribuțiuni în eliberarea de brevete de invenție, după cum există
un interes al statelor pentru o cooperare strânsă în domeniul brevetelor și instituirea unor
brevete cu efecte extinse în mai multe țări, așa cum este preconizatul brevet al Uniunii
Europene sau Brevetul european cu efect unitar (cel de al doile gândit ca o alternativă
limitată teritorial la țările UE care vor accepta cooperarea consolidată în acest domeniu și
care este o alternativă la brevetul UE, un proiect care nu poate depăși stadiul de ... proiect).

439
Introducere în proprietatea intelectuală, traducere de Rodica Pârvu, Laura Oprea, Magda Dinescu,
Editura Rosetti, 2001, p. 16.
440
Benin, Burkina Faso, Camerun, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de Fildeș, Comore, Congo,
Gabon, Guineea, Guineea Bissau, Guineea Ecuatorială, Mali, Mauritania, Niger, Senegal, Togo.
315
 ii) brevetul de invenție are ca obiect descrierea și revendicarea unei
invenții;
iii) brevetul de invenție conferă/recunoaște titularului, pe o durată
limitată de timp și sub un anumit control al autorității, un drept exclusiv de exploatare
a invenției.
iv) brevetul de invenție este titlul de protecție care permite
inventatorului, grație dreptului exclusiv de exploatare recunoscut/conferit pe durată
limitată, de a-și recupera investițiile și a obține profitul cuvenit de pe urma muncii depuse
pentru realizarea invenției și de a solicita și obține sancționarea încălcărilor dreptului său
exclusiv.
v) brevetul de invenție asigură protecție invenție pe teritoriul
statului în care s-a eliberat titlul și/sau în acele state în care brevetul produce efecte
în temeiul unor convenții internaționale. Art. a alin. (2) din Legea nr. 64/1991 prevede,
de exemplu, că „sunt, de asemenea recunoscute și apărate drepturile decurgând din
brevetul european, conform legii”. Brevetul european este brevetul acordat conform
Convenției Brevetului European (Convenția de la Munchen din anul 1973). Cât privește
posibilul „brevet al Uniunii Europene” sau „brevetul european cu efect unitar” (la această
dată doar proiecte), ele ar trebui să producă efecte directe și unitare în toate țările membre
ale UE, conform actelor prin care vor fi reglementate ori prin care sunt deja reglementate
(dacă acestea vor deveni și efective în aplicare)441.

XI.6. Funcțiile brevetului de invenție

Protecția prin brevet a invențiilor îndeplinește mai multe funcții sociale, dar și de
ordin juridic. Astfel:
i) brevetul de invenție îndeplinește funcția de recompensă a
inventatorului. Aceasta este enunțată în Directiva nr. 98/44/CEE privind protecția
juridică a invențiilor biotehnologice (considerentul 46) conform căruia „funcția
unui brevet este de a-l recompensa pe inventator pentru eforturile sale creatoare
prin acordarea unui drept exclusiv, dar limitat în timp, încurajând astfel
activitățile inventive, (...) și credem că trebuie admisă ca atare pentru toate
categoriile de inventatori și de brevete, iar nu doar pentru cele din domeniul
biotehnologiilor.
ii) brevetul de invenție realizează funcția de protecție juridică a
invenției față de terți, pe teritoriul statului care a acordat brevetul. Brevetul face
dovada dreptului titularului și permite acestuia să autorizeze actele de exploatare
a invenției de către terți și să se opună la exploatarea fără drept a acesteia,
obținând, în caz de încălcare a drepturilor sale, despăgubiri
iii) brevetul de invenție reprezintă nu doar actul de divulgare publică
a invenției de către inventator, ci și actul de apropriere publică a cunoștințelor
tehnice care fac obiectul invenției de către inventator.

441
Se va vedea pentru aceasta capitolul dedicat brevetului european – xxx
316
 iv) încurajează cercetarea-dezvoltarea și permite cercetătorilor sau
întreprinderilor care îi angajează să-și recupereze investițiile făcute pentru rea-
lizarea de invenții, prin dreptul exclusiv de exploatare pe durată limitată conferit
acestora;
v) stimulează investițiile industriale menite să pună în valoare
invențiile noi care, prin efectele utile sporesc producția, calitatea și valoarea
produselor și asigură avantaj competițional;
vi) permite răspândirea informațiilor privind noile invenții,
cunoașterea invențiilor străine care nu sunt protejate pe teritoriul național și pentru
care există interes să fie importate, precum și a invențiilor românești în străinătate.
Aceasta face posibilă prevenirea și sancționarea încălcării drepturilor altor inven-
tatori și titulari de brevete. Dar trebuie spus că singur brevetul nu este de natură a
îmbogîți stadiul cunoașterii, fiind nevoie pentru aceasta de a se face publicitate a
invenției. Răspândirea cunoștințelor prin publicarea cererilor de brevet, a
descrierilor și desenelor invențiilor în publicațiile și/sau registrele oficiilor de
brevete este o formă de publicitate (importantă), dar nu singura posibilă și nu
singura recomandată.
vii) permite întocmirea de studii cu privire la tendințele de dezvoltare
a tehnicii și tehnologiilor de producție și reduce costurile cercetării;
viii) apără industria națională, obstaculând obținerea de către terți a
unor brevete de blocaj și folosirea unor invenții brevetate fără autorizarea
titularilor de brevete;
ix) permite să se realizeze verificarea condiției noutății, în cadrul
examenului îndeplinirii condițiilor de brevetare pentru noile invenții, prevenind
astfel brevetarea unor invenții anterioare.
x) Protecția prin brevet a invențiilor conferă securitate sporită
raporturilor juridice născute în legătură cu crearea și transmiterea drepturilor
asupra acestor creații pentru că, pe de o parte brevetul de invenție, având o
reglementare cvasiuniformă, este mai ușor de cunoscut de către toți partenerii, iar
pe de altă parte, regulile speciale oferă un sentiment sporit de siguranță cedentului
în raport cu dreptul comun al obligațiilor, în vreme ce, lipsa lor nu este de natură
a încuraja transmiterea drepturilor și a cunoștințelor, ci dimpotrivă, de natură a
obstrucționa orice transfer.
Pe lângă funcțiile interne, brevetul de invenție are și importante funcții externe:
protejarea invențiilor în alte țări se obține tot prin brevet de invenție, eliberat fie de
autoritatea țării în care se solicită protecția, fie de o autoritate regională sau unională.
Brevetul de invenție constituie, de asemenea, instrument de protecție a
comerțului internațional și a cooperării tehnico-științifice între statele lumii și de
realizare a legalității în domeniul proprietății industriale.

317
 XI.7. Definiția invenției
Dreptul proprietății industriale operează cu noțiunea de „invenție” cu înțelesul
de rezultat al activității creative (inventive) a unui inventator, dar legea nu definește
invenția, enumerând doar condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o realizare pentru
a fi considerată invenție și excluzând explicit de la protecție o sumă de realizări. În
limbajul comun se folosește cu valoare de sinonim al invenției cuvântul „descoperire”,
ceea ce nu este corect din punct de vedere juridic.
Invenția este acea creație intelectuală care conține și oferă o rezolvare nouă unei
probleme tehnice, o creație utilă pentru industrie din și/sau prin a cărui aplicare în practică
se poate obține un produs nou (în sens de produs ce nu a existat anterior sau produs diferit
calitativ de cel pe care îl înlocuiește) sau a unui procedeu nou de realizare a unui produs
sau de execuție a unor activități cu un anume rezultat. Invenția există însă în afara oricărei
execuții materiale și/sau industriale și se deosebește de acest produs sau rezultat obținut
din aplicarea ei.
Invenția, prin ea însăși și în afara oricărei execuții materiale sau industriale constă
în acest itinerar care aduce în stadiul tehnicii rezolvarea unei probleme. Invenția se
prezintă „ca un precept, ca o rețetă”442 pentru obținerea unui produs sau a unui procedeu
și nu se confundă cu rezultatul obținut prin aplicarea ei industrială. Sub acest aspect,
invenția trebuie să aibă natură tehnică și să aibă efect/rezultat tehnic, aplicabilitate
industrială, chiar dacă rezultatul obținut nu este valoros în sine (reamintim că nici în cazul
dreptului de autor, protecția nu este condiționată de valoarea operei).
Invențiile sunt creații ale spiritului, produse ale activității intelectuale noi și utile
în industrie, rezolvări noi a unor probleme tehnice necunoscute anterior (inexistente în
stadiul tehnicii la momentul realizării lor) și care sunt susceptibile de a fi aplicate în
industrie (înțeleasă în sens larg). Aceste realizări, odată brevetate, fac obiectul dreptului
exclusiv de exploatare pe durată limitată de timp în favoarea inventatorului (ori a
succesorului său în drepturi), titlul de protecție, brevetul, fiind actul (administrativ)
eliberat de OSIM și în care este descrisă invenția. Dreptul exclusiv este acordat de stat în
schimbul divulgării invenției, divulgare care se face în condițiile cerute de lege pentru
acordarea brevetului.

XI.8. Clasificarea invențiilor

Invenția poate avea ca obiect: un produs sau un procedeu și se clasifică, în raport
de obiectul lor, în: invenții de produse și invenții de procedee.
a) Produsul
Produsul este obiect al unei invenții în măsura în care constituie soluția tehnică a
unei probleme. Produsul reprezintă obiecte cu caracteristici determinate, definite tehnic
prin părțile sale constructive și, după caz, constitutive, prin elementele de legătură dintre
acestea, prin forma sa constructivă sau a părților constitutive, prin materialele din care
este realizat, prin relațiile constructive, de poziție și funcționare dintre părțile constitutive

442
A. Scheuchzer, citat de Bernard Remiche, Vincent Cassiers în Droit de brevets (…), p. 83.
318
sau prin rolul funcțional al acestora. În ipoteza în care un produs nu poate fi definit prin
aceste caracteristici, el poate fi definit prin procedeul său de fabricație.
Invențiile care au ca obiect un produs, pot fi:
a) dispozitive, instalații, echipamente, mașini-unelte, aparate sau ansambluri de
aparate care funcționează împreună sau care se referă la mijloace de lucru pentru
realizarea unui procedeu de fabricație ori de lucru;
b) circuite electrice, pneumatice sau hidraulice;
c) substanțe chimice, inclusiv produse intermediare, definite prin elementele
componente și legăturile dintre ele, simbolizate prin formule chimice, semnificația
radicalilor substituenți, structura moleculară, izometrie sterică, greutate moleculară sau
prin alte caracteristici care le individualizează sau le identifică;
d) mijloace sau agenți, substanțe chimice cărora li se indică scopul pentru care
sunt utilizate; sau
e) amestecuri fizice sau fizico-chimice definite prin elementele componente,
raportul cantitativ dintre acestea, structura, proprietățile fizico-chimice sau alte proprietăți
care le individualizează și care le fac aplicabile pentru rezolvarea unei probleme tehnice.
Produsul ca obiect al unei invenții în legătură cu calculatorul poate fi un calculator
programat, o rețea de calculatoare programate sau de alte aparate, iar procedeul poate fi
realizat cu ajutorul unui astfel de calculator, unei rețele de calculatoare ori de aparate prin
executarea unuia sau a mai multor programe de calculator.
Produse ca obiect al invențiilor biotehnologice pot consta în materiale biologice
și plante sau animale modificate genetic. Materialele biologice cuprind:
a) microorganisme care sunt izolate din mediul lor natural sau obținute prin
procedee ce induc mutații ori modificate genetic la nivelul genotipului și care se
caracterizează prin încadrare taxonomică, precum și prin trăsături morfologice și
biochimice, termenul "microorganisme" cuprinzând bacterii și alte organisme în general
unicelulare, cu dimensiuni microscopice, care pot fi manipulate și înmulțite în laborator,
virusuri și plasmide, fungi unicelulari, inclusiv drojdii, alge, protozoare, precum și celule
umane, animale și vegetale;
b) gene sau vectori, care se caracterizează prin succesiunea de nucleotide sau cu
trimitere la procedeul lor de obținere, la o figură cum este harta de restricție, respectiv la
un număr de depozit al unei linii de celule-gazdă care le conține; sau
c) proteine sau anticorpi monoclonali, care se caracterizează prin succesiunea de
aminoacizi ori printr-o combinație de parametri, cum ar fi: sursa de obținere, greutatea
moleculară și o proprietate funcțională.
b) Procedeul este obiect al unei invenții în măsura în care constituie soluția
tehnică a unei probleme. Procedeul reprezintă o succesiune logică de etape, faze sau pași,
definite prin ordinea de desfășurare, prin condiții inițiale, cum ar fi materia primă aleasă,
prin parametri, prin condiții tehnice de desfășurare și/sau mijloace tehnice utilizate.
Procedeul constă în:

319
 a) o activitate tehnologică de natură mecanică, fizică, chimică, care are ca
efect obținerea sau modificarea unui produs;
b) o metodă de lucru caracterizată prin etape de operare; sau
c) o nouă utilizare a unui produs sau procedeu cunoscut.
Un procedeu de obținere a plantelor sau animalelor este esențial biologic
dacă se referă în întregime la fenomene naturale, așa cum sunt încrucișarea sau selecția.
Procedeul microbiologic este definit ca orice procedeu prin care se obține un material
microbiologic, în care se utilizează un material microbiologic, sau care implică o
intervenție asupra unui material microbiologic.
Procedeele microbiologice se caracterizează prin:
a) materii prime, etape și condiții de lucru, încadrare taxonomică, trăsături
morfologice și biochimice ale noului material microbiologic rezultat, în cazul obținerii
unui material microbiologic; sau
b) materii prime, etape și condiții de lucru, încadrare taxonomică, trăsături
morfologice și biochimice ale materialului microbiologic utilizat, în cazul în care
materialul biologic servește ca mijloc de realizare a procedeului sau ca materie primă.

XI.9. Realizările care nu sunt considerate invenții

Potrivit art. 7 din Legea nr. 64/1991 nu sunt considerate invenții și, prin urmare,
nu se pot elibera brevete „în special” pentru:
a) descoperiri, teorii științifice și metode matematice;
b) creații estetice;
c) planuri, principii și metode în exercitarea de activități mentale, în
materie de jocuri sau în domeniul activităților economice, și nici programe de calculator;
d) prezentări de informații.
Totuși, brevetabilitatea acestor „obiecte sau activități” (alin. 2 al art. 7) este
exclusă numai dacă și în măsura în care cererea de brevet de invenție ori brevetul de
invenție se referă la astfel de „obiecte sau activități” considerate în sine.
Pe de altă parte, se constată că enumerarea categoriilor care nu sunt considerate
invenții nu este exhaustivă, concluzia desprinzându-se din folosirea locuțiunii
adverbiale „în special”, înainte de a fi enunțate categoriile excluse de la brevetare.
Prin luarea în considerare a principiilor generale ale dreptului proprietății intelectuale ori
a dispozițiilor altor legi se impune constatarea că nici ideile în sine, nu sunt protejabile
prin brevete de invenții, deși acestea nu sunt enumerate în art. 7 din legea brevetelor
de invenție. Din definiția invenției rezultă însă cu suficientă claritate faptul că ideile în
sine nu sunt brevetabile.
Excluderea cunoștințelor și/sau realizărilor enumerate de lege, la care, lista nefiind
închisă, se adaugă, desigur și altele de același tip, este justificată în acele cazuri în care
lipsește activitatea creativă (inventivă), lipsește intervenția umană (cazul
320
descoperirilor, a legilor naturii), lipsește caracterul sau efectul tehnic (metodele de
afaceri, de exemplu), ori în cazul categoriilor care relevă doar un caracter abstract,
respectiv, caracter independent, detașat de obiecte, de fenomen sau de relațiile care există
în realitate, precum și în cazul lipsei aplicațiilor tehnice.

XI.10. Invenții excluse de la brevetare

Nu se acordă brevete de invenție chiar dacă realizările îndeplinesc teoretic
condițiile de brevetare impuse de Legea nr. 64/1991, din rațiuni care țin de protecția
ordinii publice și a morale, a vieții și respectului datorat vieții umane în oricare stadiu de
dezvoltare a acesteia, a asigurării metodelor de diagnosticare și tratament a oamenilor și
animalelor, ori pentru că protecția este amenajată prin legi speciale, pentru următoarele
categorii:
a) invențiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau
bunelor moravuri, inclusiv pentru cele dăunătoare sănătății și vieții persoanelor,
animalelor ori plantelor, și care sunt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu
condiția ca această excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea este interzisă
printr-o dispoziție legală;
b) soiurile de plante și rasele de animale (pentru care protecția este amenajată însă
printr-un drept sui-generis, în cadrul Legii nr. 255/1998 privind protecția noilor soiuri de
plante) și nici pentru procedeele esențial biologice pentru obținerea plantelor sau
animalelor, excludere care nu se aplică însă procedeelor microbiologice și produselor
obținute prin aceste procedee, care sunt, prin urmare, brevetabile, sistemul de
breveteare fiind cel al Legii nr. 64/1991
c) invențiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării și
dezvoltării sale, și nici pentru simpla descoperire a unuia dintre elementele sale,
inclusiv secvența sau secvența parțială a unei gene, excluderea fiind justificată de
principiile de etică și respectul datorat vieții umane;
d) metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin
terapie, și metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal, cu
precizarea că excluderea nu se aplică produselor, în special substanțe sau compoziții
pentru utilizare în oricare dintre aceste metode, adică medicamentelor, instrumentelor și
aparaturii medicale. Excluderea metodelor de tratament și diagnosticare este justificată
de valoarea care este implicit ocrotită prin intermediul acestor metode de tratament și
diagnosticare.

XI.11. Subiectul protecției – inventatorul. Coautoratul.

Subiect originar al dreptului de inventator și titular al brevetului și al drepturilor
conferite de acesta poate fi inventatorul, respectiv, persoana (persoanele) care a (au)
realizat invenția. Calitatea de inventator derivă din realizarea invenției. Acesta poate fi și
titular al brevetului de invenție, caz în care în persoana inventatorului se întrunește

321
concomitent calitatea de inventator și aceea de titular al drepturilor (complete) de
inventator.
Titular derivat ori secundar al dreptului este (poate fi) succesorul în drepturi al
inventatorului, această calitate putând să o aibă atât persoanele fizice, cât și persoanele
juridice, acestea din urmă neputând avea, desigur, și calitatea de inventator. Calitatea de
subiect derivat al dreptului se dobândește pe temeiul unor acte între vii sau pentru cauză
de moarte ori prin efectul legii.
Calitatea de inventator și aceea de titular al brevetului sunt situații distincte.
Autorul (inventatorul) poate fi titular de brevet de invenție, dar titular al brevetului nu
este, în mod necesar, inventatorul. Calitatea de titular al brevetului o pot avea și terțe
persoane fizice sau juridice care nu au o legătură directă cu realizarea invenției
brevetabile. Indirect, terții pot avea legătură cu realizarea invenției prin punerea la
dispoziția inventatorului a mijloacelor tehnice și a resurselor financiare necesare realizării
invenției (invențiile realizate la comandă, invențiile de serviciu) ori prin achiziționarea
drepturilor la brevet, la acordarea brevetului ori a celor care decurg din brevet.
Inventatori pot fi (ca și în cazul creațiilor de formă) numai persoanele fizice, dar
inteligența artificială ar putea să schimbe această paradigmă, nefiind exclus ca aceasta să
realizeze singură invenții, inteligența artificială având deja un rol important în cercetare,
dezvoltare și inovare. Și cum în cazul invențiilor nu personalitatea autorului manifestată
este relevantă, nu personalitatea inventatorului este aceea pe temeiul căruia se acordă
brevetul și nu personalitatea inventatorului se protejează prin brevet, problema titularului
dreptului de inventator în cazul invențiilor realizate de intergilența artificială se va pune,
cu siguranță, în alți termeni.443
Invenția poate fi rezultatul activității creatoare a unei singure persoane sau a mai
multor persoane. Când o invenție a fost creată împreună de mai mulți inventatori, fiecare
dintre aceștia are calitatea de coautor al invenției, iar dreptul aparține în comun acestora
după regulile indiviziunii din dreptul comun al bunurilor.
Coautoratul presupune însă îndeplinirea mai multor condiții, respectiv:
i) participarea mai multor persoane la activitatea de creație;
ii) toate persoanele trebuie să aibă un aport creator la rezolvarea problemelor
respective. Calitatea de coautor nu se recunoaște persoanelor care au dat un simplu ajutor
tehnic la realizarea invenției, fără să fi participat la desfășurarea activității creatoare din
care a rezultat invenția;
iii) invenția realizată să aibă un obiect unitar. Obiectul invenției, deși unitar, poate
fi divizibil sau indivizibil, în funcție de care și dreptul la calitatea de autor se diferențiază.

443
„Părinții” inteligenței artificiale (americanii Allen Newell, Herbert Simon, John McCarthy, Marvin
Minsky și Arthur Samuel⁠ sau mai corect spus, ai conceptului de inteligență artificială – IA (eveniment care
s-a produs în anul 1956) au prezis că „mașinile vor fi capabile în curs de douăzeci de ani să facă orice lucru
pe care îl poate face un om”. Alan Turing susținea (încă în anul 1950) și el că „dacă un om nu ar putea
distinge între răspunsurile unei mașini și cele ale unui om, atunci mașina ar putea fi considerată inteligentă.
Cercetările în domeniul IA au fost finanțate (ca și cele din domeniul internetuli și în general, în toate
dtehnologiilor avansate) de Departamentul de Apărare al SUA, dar în pofida unor succese remarcabile,
evoluțiile nu au fost atât de spectaculoase pe cât le-au previzionat fondatorii domeniului.
322
 În cazul în care, obiectul invenției este divizibil, fiecare autor are calitatea de autor
pentru întreaga invenție dar, în același timp, are calitatea de autor a acelei părți din
invenția comună, care poate fi separată sau folosită distinct de celelalte părți și care este
rezultatul activității sale personale. În cazul în care obiectul invenției este indivizibil sau,
deși este divizibil, contribuția fiecărui autor nu poate fi separată, fiecare inventator are
calitatea de autor pentru întreaga invenție dar, și în aceste cazuri, calitatea de coautor este
condiționată de contribuția creatoare a celui care pretinde recunoașterea unui drept de
inventator.
O atare problemă se poate naște în cadrul institutelor de cercetare, în care
invențiile sunt realizate de colective alcătuite din specialiști care desfășoară o activitate
efectivă de creație și de către executanții unor indicații date de primii.
În cazul invențiilor realizate prin contribuții multiple și de natură diferite diferite
(de exemplu: hard și soft), calitate de inventator (coautor al invenției) o au doar persoana
(persoanele) cu aport creator la rezolvarea problemei tehnice, nu și cele care au avut doar
simple contribuții fizice, care au executat operații mecanice, au asigurat condițiile de
lucru ori au finanțat lucrările.
Declararea tuturor inventatorilor este obligatorie și în cazul coautoratului, și chiar
și atunci când dreptul la eliberarea brevetului aparține altor persoane decât coautorii (de
exemplu, institutului de cercetării, universității, comanditarului, angajatorului).
XI.11.1. Regimul străinilor
Potrivit art. 5 din Legea nr. 64/1991, dreptul la brevet de invenție aparține și
„persoanelor fizice sau juridice străine, având domiciliul sau sediul în afara teritoriului
României”. Legea subordonează protecția pentru străinii care nu au domiciliul sau sediul
în România, condițiilor stabilite prin tratatele și convențiile internaționale privind
invențiile, la care România este parte. Cât privește pe cetățenii străini și apatrizii care
locuiesc în România, ei se bucură de protecția drepturilor de inventator, în conformitate
cu art. 18 din Constituție.
Cea mai importantă dintre convențiile internaționale la care România este parte,
este Convenția de la Paris încheiată la 20 martie 1883 prin care s-a creat Uniunea
internațională pentru protecția proprietății industriale, convenție deschisă, care număra
28 iunie 2016, un număr de 188 de state membre.

XI.11.2. Invențiile de serviciu, inventatorii salariați, remunerația

inventatorilor salariați și regimul invențiilor de serviciu
Până la adoptarea Legii nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu444, această
categorie de creații (invențiile de serviciu), precum și drepturile inventatorilor salariați
erau reglementate în art. 5 al Legii nr. 64/1991. Reglementarea prin lege separată a
invențiilor de serviciu a avut, probabil, în vedere încurajarea activității de cercetare,
dezvoltare și inventică în instituțiile publice și întreprinderile private prin stabilirea clară

444
Publicată în M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014
323
a raporturilor dintre angajatori și salariații cu misiune inventivă, drepturile asupra
invențiilor de serviciu și remunerația cuvenită inventatorilor.
Realizarea de invenții presupune investiții însemnate și o activitate laborioasă și
de durată, care nu pot fi susținute, decât într-o mică măsură, de către inventatorii
independenți, aceștia constituind, mai degrabă, excepția. În marea lor majoritate invențiile
(în special cele foarte valoroase) se realizează în institute de cercetare sau în cadrul
întreprinderilor care pot susține un asemenea efort, astfel că inventatorii salariați
constituie regula. Este motivul pentru care credem că invențiile de serviciu au nevoie de
o reglementare mai amplă, dar dacă invențiile de serviciu este regula (afirmație cu care
suntem de acord), este de neînțeles de ce ele sunt reglementate ca și cum ar fi o excepție,
adică prin lege specială. De aceea noi credem că reglementarea regimului invențiilor de
serviciu în cadrul legii invențiilor ar fi fost de natură să confere unitate și claritate mai
mare acestei reglementări. În alte cuvinte, credem că era nevoie de modificarea legii
invențiilor cu dispozițiile care fac acum obiect al legii speciale.
Legea nr. 83/2014 a abrogat mai multe texte referitoare la invențiile de serviciu
din Legea nr. 64/1991 (art. 5, 36, 42, 73) și a modificat alte texte (art. 38 alin. 2 și art. 63
alin. 1), legea invențiilor fiind republicată cu renumerotarea textelor, astfel că textele
abrogate prin Legea nr. 83/2014 nu se mai regăsesc în actualul format al legii invențiilor.
Legea nr. 83/2014 se aplică, în mod corespunzător și modelelor de utilitate a căror
protecție este reglementată prin Legea nr. 350/2007.
Se impune observația că Legea nr. 83/2014 nu a abilitat Guvernul să adopte un
regulament de aplicare a acesteia, ci a dispus ca Guvernul să modifice corespunzător
regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 în termen de 60 de zile de la data publicării
legii (ceea ce avea sens în ipoteza modificării legii invențiilor, nu și pentru cazul
reglementării separate a invențiilor de serviciu), dar până la această dată (ianuarie 2021)
Regulamentul aprobat prin HG nr. 547/2008 nu a fost modificat, astfel că acesta este
parțial în dezacord cu legea invențiilor în forma ulterioară adoptării Legii nr. 83/2014.
Pe de alată parte se constată că deși abrogate dispozițiile Legii nr. 64/1991 care se
referau la invențiile de serviciu, acestea „supraviețuiesc” abrogării și continuă să se aplice
pentru invențiile de serviciu care au fost brevetate anterior datei de 29 iunie 2014, când a
intrat în vigoare Legea nr. 350/2014.
Deși legea nu definește invențiile de serviciu, putem să le definim noi ca fiind: (i)
invențiile realizate de salariați în exercitarea unui contract de muncă în îndeplinirea
atribuțiunilor de serviciu și (ii) invențiile realizateîn exercitarea funcției de către angajat,
ori în domeniul de activitate al angajatorului, prin utilizarea mijloacelor materiale sau a
informațiilor unității.
XI.11.3. Care sunt invențiile de serviciu?
Sunt invenții de serviciu invențiile care îndeplinesc condițiile cerute de Legea
nr. 83/2014 și sunt create de un inventator individual sau de un grup de inventatori atunci
când inventatorul individual sau cel puțin un membru al grupului de inventatori este
salariat al unei persoane juridice fie de drept privat, fie de drept public. Prin salariat se
„înțelege orice persoană fizică ce prestează, în temeiul unui contract individual de muncă,

324
o activitate remunerată pentru și sub autoritatea unei persoane de drept public sau de drept
priva”445.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 83/2014, invențiile realizate de salariați
trebuie să îndeplinească următoarele condiții alternative:
a) prima condiție este aceea ca invențiile să fi rezultat din exercitarea
atribuțiilor de serviciu ale inventatorului, încredințate în mod expres în cadrul contractului
individual de muncă și în fișa postului sau stabilite prin alte acte obligatorii pentru
inventator, care prevăd o misiune inventivă.
Misiunea inventivă stabilește domeniul tehnologic în care se încadrează problema
sau problemele tehnice pentru a căror rezolvare inventatorul salariat are o obligație
contractuală sau care decurge din alte acte obligatorii să aducă o contribuție creativă
corespunzător atribuțiilor de serviciu.
b) a doua condiție este aceea ca invențiile să se fi obținut, pe durata
contractului individual de muncă, precum și pe o perioadă de maximum 2 ani de la
încetarea acestuia, după caz, prin cunoașterea sau utilizarea experienței angajatorului prin
folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii și formării
profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija și pe cheltuiala angajatorului ori
prin utilizarea unor informații rezultate din activitatea angajatorului sau puse la dispoziție
de acesta.
Competența de a decide cu privire la încadrarea sau nu a unei invenții realizate de
către un salariat în categoria invențiilor de serviciu și cu privire la tipul invenției de
serviciu aparține angajatorului. Inventatorul poate contesta modul de încadrare a invenției
sale de către angajator la instanța judecătorească competentă în termen de 4 luni.
Salariatul care creează o invenție are obligația să comunice de îndată angajatorului
prezentarea invenției, în care să descrie soluția problemei rezolvate cu date suficient de
clare pentru a defini invenția și condițiile în care invenția a fost creată. În absența unui
termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al angajatorului, în termen de 4 luni de
la primirea comunicării, angajatorul înștiințează inventatorul salariat asupra încadrării
invenției în categoria invențiilor de serviciu și dacă revendică dreptul asupra acesteia.

XI.11.4. Remunerația inventatorului salariat

Pentru invențiile de serviciu obținute pe durata contractului individual de muncă,
precum și pe o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia, prin cunoașterea sau
utilizarea experienței angajatorului prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului,
ca urmare a pregătirii și formării profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija
și pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor informații rezultate din activitatea
angajatorului sau puse la dispoziție de acesta și care au fost revendicate de către angajator,
inventatorul salariat are dreptul la o remunerație stabilită de către angajator.
Criteriile de stabilire a remunerației trebuie stabilite de angajator prin
regulamentul intern al acestuia, prin includerea unor prevederi specifice. În lipsa

445
A se vedea art.2 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu.
325
prevederilor specifice, la stabilirea remunerației angajatorul va avea în vedere, în funcție
de fiecare caz concret, unul sau mai multe dintre următoarele criterii:
a) efectele economice, comerciale și/sau sociale care decurg din exploatarea
invenției de către angajator sau de către terți cu acordul angajatorului;
b) măsura în care angajatorul este implicat în realizarea invenției de serviciu,
inclusiv resursele puse la dispoziție de angajator pentru realizarea acesteia;
c) aportul creativ al inventatorului salariat, când invenția a fost creată de mai mulți
inventatori.
Pentru invențiile de serviciu realizate de salariați ai angajatorilor - persoane de
drept public, care au în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea, revendicate de către
angajator conform prevederilor Legii nr. 83/2014 sau conform unui contract între părți și
valorificate de către angajator, salariatul inventator are dreptul la o cotă procentuală din
valoarea venitului realizat de angajator, în urma aplicării invențiilor. Legiuitorul a
prevăzut în art. 11 alin. (2) din Legea nr. 83/2014 că acest procent nu poate fi mai mic de
30%.

XI.12. Dreptul la eliberarea brevetului de invenție

Dreptul la eliberarea brevetului de invenție este un drept complex: pe de o parte,
brevetul de invenție atestă calitatea de autor a inventatorului, iar acesta este un drept
personal nepatrimonial; pe de altă parte, brevetul conferă titularului, care nu este în mod
necesar inventatorul, un drept exclusiv de exploatare a obiectului invenției, iar acesta este,
incontestabil, un drept patrimonial.
Dreptul la brevet precum și dreptul la acordarea brevetului pot fi transmise
în tot sau în parte. Transmiterea se poate face prin cesiune sau prin licență, exclusivă sau
neexclusivă, sau prin succesiune legală ori testamentară. Transmiterea produce efecte față
de terți numai începând cu data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială
a mențiunii transmiterii înregistrate la OSIM (art. 42 din Legea nr. 64/1991).
Brevetul de invenție reprezintă un titlu de protecție pentru inventator chiar și
atunci când o transmisiune a dreptului a avut loc, scop în care inventatorului i se
eliberează un duplicat după brevet.
Dreptul la brevet aparține următoarelor categorii de persoane:
a) inventatorului independent, în cazul în care invenția a fost realizată de către
o persoană prin efortul creator și material propriu. În cazul coautoratului, toate persoanele,
care au avut o contribuție creatoare la realizarea invenției, au calitatea de inventatori, iar
dreptul la brevet aparține în comun acestora. Ei vor fi, împreună, cotitulari ai brevetului
de invenție;

326
 b) inventatorului salariat. Dreptul asupra invențiilor create de salariați care nu
se încadrează în niciuna din situațiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 83/2014446
aparțin inventatorului salariat în conformitate cu Legea nr. 64/1991.
c) moștenitorilor inventatorului, fără nici o deosebire după cum sunt ei:
moștenitori legali sau testamentari (art. 42 alin. 2 din Legea nr. 64/1991);
d) cesionarilor dreptului la brevet, cărora inventatorul le-a transmis acest drept,
în condițiile stabilite de art. 42 din Legea nr. 64/1991.
e) angajatorului
Dreptul asupra invențiilor rezultate din exercitarea atribuțiilor de serviciu ale
inventatorului, încredințate în mod expres în cadrul contractului individual de muncă și
în fișa postului sau stabilite prin alte acte obligatorii pentru inventator, care prevăd o
misiune inventivă aparține angajatorului. Dreptul asupra acestor invenții, în absența unei
prevederi contractuale contrare, aparține angajatorului dacă acesta este persoană de drept
public și are în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.
Dreptul asupra invențiilor obținute pe durata contractului individual de muncă,
precum și pe o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia, prin cunoașterea sau
utilizarea experienței angajatorului prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului,
ca urmare a pregătirii și formării profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija
și pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor informații rezultate din activitatea
angajatorului sau puse la dispoziție de acesta aparțin inventatorului salariat, dacă
angajatorul de drept privat sau de drept public nu revendică invenția în termenul de 4 luni
de la primirea comunicării creării invenției sau în termenul, mai lung de 4 luni, prevăzut
în regulamentul intern al angajatorului.

XI.13. Actul de transmitere a dreptului la brevet

Dacă inventatorul sau inventatorii au cedat dreptul la brevet unei persoane fizice
sau juridice, înainte de depunerea cererii de brevet de invenție, solicitantul va depune la
OSIM actul din care rezultă această transmitere. Actul se depune o dată cu cererea de
brevet [art. 14 alin. (2) din Regulament]. Art. 27 alin. (2) din Regulament va putea fi
înregistrat la OSIM până la luarea unei hotărâri cu privire la cererea de brevet de invenție.
Dacă solicitantul nu a depus actul din care rezultă transmiterea dreptului la brevet până la
data luării unei hotărâri cu privire la cererea de brevet de invenție, OSIM îi va acorda un

446
Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 83/2014 prevede: Invenţiile de serviciu sunt invenţiile prevăzute la art. 1,
care îndeplinesc următoarele condiţii:
a) au rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului, încredinţate în mod expres în
cadrul contractului individual de muncă și în fișa postului sau stabilite prin alte acte obligatorii pentru
inventator, care prevăd o misiune inventivă;
b) s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum și pe o perioadă de maximum 2 ani
de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoașterea sau utilizarea experienţei angajatorului prin folosirea
mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii și formării profesionale dobândite de
inventatorul salariat prin grija și pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor informaţii rezultate
din activitatea angajatorului sau puse la dispoziţie de acesta”.

327
termen de 6 luni pentru a-l depune; nedepunerea actului conduce la respingerea cererii de
brevet de invenție.
Dacă dreptul la acordarea brevetului de invenție s-a transmis după data de depozit,
actul de transmitere trebuie depus, în original sau în copie autentificată, până la luarea
unei hotărâri de către OSIM, în caz contrar, brevetul de invenție se acordă pe numele
solicitantului.
În cazul invențiilor de serviciu, dacă dreptul asupra invenției aparține
angajatorului, la cererea de brevet de invenție se anexează actul din care rezultă dreptul
asupra invenției a persoanei care formulează cererea.

XI.14. Dreptul de a formula cererea de brevet

Dreptul de a formula cererea de brevet aparține inventatorului/inventatorilor,
cesionarului sau moștenitorilor.
În cazul în care dreptul asupra invenției de serviciu aparține angajatorului, acesta
este îndreptățit să depună o cerere de brevet de invenție în România și/sau în alte state, cu
revendicarea dreptului de prioritate din România. La cererea de brevet de invenție se va
anexa actul din care rezultă dreptul asupra invenției a persoanei care formulează cererea.
În situația în care invenția nu se încadrează în nici una dintre situațiile prevăzute
de lege pentru a fi catalogate invenții de serviciu, inventatorul salariat este îndreptățit să
solicite protecția în România și/sau în alte state, cu revendicarea dreptului de prioritate
din România.
Atât în cazul în care cererea de brevet este formulată de angajator, cât și în cazul
în care cererea este formulată de inventatorul salariat, angajatorul și inventatorul salariat
au obligația să se informeze reciproc în scris asupra depunerii unei cereri de brevet de
invenție.
După depunerea cererii de protecție pentru invenția de serviciu, angajatorul
înștiințează inventatorul salariat în legătură cu derularea procedurilor de obținere a
protecției. La cererea angajatorului, inventatorul salariat îi acordă acestuia asistență
pentru obținerea protecției și a valorificării invenției.
În situația în care angajatorul nu mai dorește continuarea procedurilor ulterioare
depunerii cererii de protecție pentru invenția de serviciu sau nu este interesat să protejeze
invenția de serviciu în anumite state, altele decât România, angajatorul cedează
salariatului dreptul la acordarea protecției, sub condiția ca salariatul să acorde
angajatorului o licență neexclusivă pentru invenția brevetată. Condițiile de acordare a
licenței neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al
angajatorului. În lipsa acestor prevederi specifice, condițiile de acordare se stabilesc prin
acordul părților. Angajatorul transmite, în timp util, și înscrisurile necesare continuării
procedurilor.
La solicitarea salariatului, pentru statele în care angajatorul comunică salariatului
că nu este interesat să obțină drepturi de proprietate industrială, angajatorul cedează
salariatului dreptul de a solicita protecția invenției de serviciu, într-un termen care să îi
328
permită să beneficieze de termenele de prioritate prevăzute de convențiile și tratatele
internaționale din domeniul proprietății industriale, la care România este parte.

XI.14.1. Ipoteza realizării aceleiași invenții de către mai multe persoane, con-
comitent și regula primului deponent (first to file)
Legea, în art. 4 alin. (2), reglementează situația în care aceeași invenție a fost
creată de două sau mai multe persoane, dar activitatea creatoare a acestora s-a desfășurat
independent una față de alta.
În acest caz, dreptul la brevet aparține persoanei care a depus o cerere de brevet a
cărei dată de depozit sau dată de prioritate este cea mai veche conform regulii primului
deponent (first to file), care are prioritate în raport cu regula primului inventator (first to
invent).
În sistemul nostru de brevetare, ale cărei soluții sunt inspirate de Convenția
Brevetului European, nu interesează în mod deosebit inventatorul, brevetul acordându-se
celui care a depus primul cererea, conform principiului firts to file. În practica OEB, cel
care depune documentația este considerat a fi îndreptățit să dețină drepturile asupra
patentului european, inventatorul putând și în acest caz să fie menționat în brevet.
Problema identificării inventatorului devine (poate deveni) totuși relevantă:
(i) în cazul procedurilor naționale de recunoaștere a brevetului
european pentru ipoteza în care țara solicitată impune condiția indicării inventatorului;
(ii) în toate cazurile în care s-ar invoca o prioritate a unei cereri
de brevet într-o țară în care condiția indicării inventatorului este obligatorie;
(iii) În toate cazurile în care se pun în discuție divulgări în
perioada care precede cu 6 luni data de depozit, dacă divulgarea este urmare a unui abuz
în privința solicitantului ori a predecesorului acestuia care este inventatorul. În acest caz,
identitatea inventatorului poate fi de importanță vitală.

XI.15. Dreptul de folosință personală anterioară

Dacă legiuitorul a dat preferință la eliberarea brevetului de invenție în favoarea
primului deponent, care s-ar putea să nu fie și primul inventator, el a atenuat severitatea
soluției conferind persoanei care a realizat independent și concomitent invenția cu primul
deponent, un drept de posesiune anterioară.
Astfel, în conformitate cu art. 33 lit. b) din legea română a invențiilor nu constituie
încălcare a drepturilor solicitantului sau, după caz, a titularului brevetului, „fapta
persoanei care a folosit obiectul cererii de brevet sau obiectul invenției brevetate conform
destinației acesteia (fabricare, folosire, oferirea pentru vânzare, utilizarea procedeului) ori
a luat măsuri efective și serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu bună-credință
pe teritoriul României, independent de titularul acesteia, cât și înainte de constituirea unui
depozit național reglementar privind invenția sau înainte de data de la care curge termenul
de prioritate recunoscută”.

329
 În aceste cazuri, invenția poate fi folosită în continuare de acea persoană, în
volumul existent la data de depozit sau a priorității recunoscute. Acest drept de folosire
poate fi chiar transmis odată cu patrimoniul persoanei ori cu o fracțiune din patrimoniul
afectat exploatării invenției;

XI.16. Drepturile morale și drepturile patrimoniale ale inventatorului derivând

din realizarea invenției
Inventatorul este singurul care are drepturi morale și drepturi patrimoniale447
distincte de cele care derivă din brevet și care sunt anterioare eliberării brevetului, ele
decurgând din realizarea invenției, iar atunci când este titular al brevetului de invenție, el
are și drepturile recunoscute/conferite de brevet. Drepturile morale ale inventatorilor și
drepturile patrimoniale, altele decât cele care sunt consecința eliberării brevetului de
inveenție, le vom analiza, pe scurt, aici.
Drepturile asupra unei invenții (morale și patrimoniale) sunt complete numai în
persoana inventatorului, în persoana succesorilor inventatorilor drepturile fiind exclusiv
patrimoniale și limitate în cazul transmiterii drepturilor din brevet la cele care fac obiectul
transmisiunii.

XI.16.1. Drepturile morale ale inventatorilor

Se susține adesea că inventatorii nu ar drepturi morale pentru că drepturile
conferite de brevet ar fi destinate doar protejării brevetului împotriva utilizării sale
industriale și comerciale neautorizate de inventator, iar legea pare a da dreptate celor care
susțin lipsa drepturilor morale ale inventatorilor de vreme ce, așa cum se întâmplă în cazul
dreptului de autor, legea invențiilor nu reglementează astfel de drepturi. Dar Convenția
de la Paris este clară în această privință atunci când, prin art. 4 ter, dispune că
„inventatorul are dreptul să fie menționat ca atare în brevet.
Așadar deși reduse în raport cu drepturile morale ale autorilor protejați prin drept
de autor, inventatorii au și ei drepturi morale, acestea putând fi identificate din dispozițiile
disparate ale legii și din interpretarea acesteia. Astfel, din economia legii rezultă că legea
recunoaște în favoarea inventatorului dreptul de divulgare a invenției (i) și dreptul de la
calitatea de autor (ii), dar în unele sisteme de drept (cel francez și cel belgian, de exemplu)
se vorbește despre dreptul la nume448 dar prin care se înțelege dreptul moral la calitatea
de autor449.

447
ÎCCJ, Decizia nr. 5639 septembrie 2012 disponibilă pe https://www.scj.ro/1093/Detalii-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=79628 și Decizia nr.
27/2018 a ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, par. 54, disponibilă pe
https://lege5.ro/gratuit/gi4dcojwha2q/decizia-nr-27-2018-privind-examinarea-sesizarii-formulate-de-
curtea-de-apel-alba-iulia-sectia-a-ii-a-civila-in-dosarul-nr-6273-85-2013-a1-in-vederea-pronuntarii-unei-
hotarari-prealabile-cu-privire-la-.
448
Fredeic Pollaud-Dulian, op. cit. p. 213.
449
Bernard Remiche, Vincent Cassiers, op. cit. p. 183.
330
 XI.16.2. Dreptul de divulgare a invenției
Invenția este o realizare intelectuală în care personalitatea autorului se manifestă
mai puțin sau chiar deloc, creația sa fiind condiționată de imperativele identificării
problemei și a rezolvării acesteia. Dar dreptul inventatorului de a aduce sau nu la
cunoștința publicului invenția sa prin brevetarea ei, nu poate fi contestat. Legea însăși
admite că inventatorul are dreptul la eliberarea brevetului, ceea ce înseamnă că
inventatorului i se recunoaște o facultate, el neavând obligația de a-și breveta realizarea.
Inventatorul independent are inclusiv dreptul de a pune invenția la dispoziția
publicului, or acest drept al inventatorului are toate atributele dreptului de divulgare din
dreptul de autor. Într-adevăr, inventatorul (cel independent) decide singur dacă face
invenția sa accesibilă publicului și modalitatea în care o va face: în urma brevetării sau
punând-o pur și simplu la dispoziția publicului, ori păstrând secretul acesteia. El exercită
acest drept întocmind o cerere de brevet, sau dezvăluind-o în mod deliberat, dezvăluire
care va avea ca efect faptul că aceasta nu va mai fi niciodată brevetabilă, întrucât nu va
mai fi nouă ori exploatând-o (fără a fi obligatorie exploatarea invenției nebrevetate) cu
păstrarea secretului invenției.
El exercită acest drept întocmind o cerere de brevet, sau dezvăluind-o în mod
deliberat, dezvăluire care va avea ca efect faptul că aceasta nu va mai fi niciodată
brevetabilă, întrucât nu va mai fi nouă ori exploatând-o (fără a fi obligatorie exploatarea
invenției nebrevetate) cu păstrarea secretului invenției.
Posibilitatea de care dispune inventatorul este asemănătoare dreptuluii de
divulgare din dreptul de autor și este de o putere mai mare în cazul inventatorilor
independenți, acesta având posibilitatea de a divulga sau nu invenția sa. Dreptul de a
divulga sau nu invenția lipsește în cazul inventatorilor angajați cu misiune inventivă.
După moartea autorului invenției, acest drept se transmite moștenitorilor acestuia.
Dreptul recunoscut moștenitorilor inventatorului este o derogare de la principiul
netransmisibilității drepturilor nepatrimoniale.
Cazurile în care inventatorul poate decide liber, să-și exercite dreptul de a aduce
invenția la cunoștință publică, să o exploateze personal, cu sau fără obținerea unui brevet
de invenție, sunt însă rare. Activitatea de cercetare și de realizare de invenții, presupune
eforturi financiare ridicate, implică riscul de a nu se putea recupera investițiile făcute,
presupune dotări specifice. De aceea, activitatea inventatorilor se desfășoară, aproape în
exclusivitate, într-un cadru organizat, în unități economice puternice sau în institute de
cercetare, iar invențiile astfel realizate au un regim de brevetare, care ține seama de
interesele angajatorilor.
Acest drept nu trebuie confundat cu obligația solicitantului de dezvăluire completă
a invenției atunci când depune cererea de brevet de invenție.

331
 XI.17. Momentul în care invenția devine publică
Invenția poate fi făcută publică de către inventator, în momentul și în forma
hotărâtă de acesta, atunci când dreptul de a o da publicității îi aparține în mod exclusiv.
Inventatorul independent are dreptul, iar nu obligația, de ași breveta invenția. Acesta
poate decide, în deplină libertate, să-și exploateze invenția în lipsa oricărui brevet, legea
recunoscându-i un drept de folosință a creației sale, chiar dacă aceasta este ulterior
brevetată de altă persoană (art. 33 lit. b din lege), precum și posibilitatea de a-și apăra
prioritatea științifică.
Inventatorul independent își poate da publicității invenția oricând și în orice
formă, fără nici o restricție, afară de cazul în care urmărește să-și protejeze creația prin
brevet. Efect atributiv de drepturi are numai formularea cererii de brevet, dar invenția nu
devine publică la data depunerii cererii de brevet. Depunerea cererii are însă și
semnificația unui act de apropriere publică a invenției.
Dacă o procedură de brevetare a fost declanșată, invenția devine publică din
momentul în care OSIM, la cererea inventatorului ori a succesorului său, a publicat
cererea de brevet, descrierea, revendicările, desenele și rezumatul invenției. În cazul în
care, brevetarea se face în procedura de urgență, fără publicarea cererii, invenția devine
publică la data publicării brevetului de invenție, însoțit de descriere, revendicări și desene.
Dreptul inventatorului de a face publică invenția se poate manifesta și prin di-
vulgarea invenției anterior depunerii unei cereri de brevet de invenție, prin expunerea
acesteia într-o expoziție internațională.
Voința inventatorului, în sensul de a-și divulga invenția se poate, așadar,
manifesta:
– prin exploatarea publică a invenției;
– publicarea invenției în documente publice;
– formularea unei cereri de brevet;
– expunerea produsului în expoziții internaționale.

XI.18. Apărarea dreptului de a da publicității invenția

Personalul OSIM și persoanele care efectuează lucrări în legătură cu invențiile au
obligația de a păstra confidențialitatea asupra informațiilor de care iau cunoștință. Această
obligație – de a nu face – subzistă până în momentul publicării descrierii, revendicărilor
și desenelor.
Nerespectarea acestei obligații constituie infracțiune (art. 59 din lege), OSIM
fiind, de asemenea, răspunzătoare față de inventator pentru prejudiciile suferite, ca urmare
a nerespectării păstrării secrete a datelor cuprinse în cererea de brevet.

332
 XI.18.1. Dreptul la calitatea de inventator sau dreptul la nume
În ce privește dreptul la calitatea de inventator, aceasta pare destul de explicit
formulată legea română a invențiilor: inventatorul are dreptul de i se indica numele în
cererea de brevet, în documentele invenției și în brevetul eliberat și dreptul de a i se elibera
un duplicat al brevetului de invenție (art. 34 din lege).
Coautorul invenției care este cotitular al brevetului are dreptul de a i se elibera
(fără plata vreunei taxe) un duplicat al brevetului cu mențiune „cotitular al brevetului de
invenție nr. ...”
Menționarea identității inventatorului atunci când solicitantul nu este același cu
inventatorul și exhibarea documentului din care să reiasă modul în care solicitantul a
dobândit dreptul la acordarea brevetului este obligatorie. Dar inventatorul are dreptul de
a i se menționa numele și calitatea în brevetul eliberat ori de a se opune, în mod expres la
a i se publica numele în documentele brevetului, solicitare care, în dreptul nostru, este
supusă plății unei taxe (?!)450.
Indicarea inventatorului în brevetul eliberat nu reprezintă însă doar o recunoaștere
simbolică a talentului creator, ea poate avea implicații practice în acele sisteme de drept
în care obținerea brevetului ori recunoașterea unei priorități este condiționată de
depunerea cererii în numele inventatorului, iar într-o atare situație se pune întrebarea dacă
dreptul la nume mai este doar un drept moral sau este o cerință de formă în procedura de
brevetare. Noi credem că se poate face o delimitare clară între conținutul dreptului la
calitatea de inventator și cerința de formă a indicării inventatorului, aceasta din urmă
neschimbând natura dreptului la calitatea de autor sau la nume.
În context, amintim că anterioara lege română a invențiilor (nr. 62/1974),
prevedea că autorii invențiilor aplicate în economia națională sunt
recompensați moral și material prin: acordarea de titluri științifice, ordine și medalii,
grade profesionale, promovarea în mod excepțional în funcție, acordarea de premii și alte
recompense bănești - stabilite în funcție de avantajele economice și sociale postcalculate.

XI.18.2. Caracterele juridice ale dreptului la calitatea de autor al invenției

Dreptul la calitatea de autor este un drept personal, exclusiv, absolut, inalienabil,
imprescriptibil și insesizabil. Acest drept, spre deosebire de drepturile patrimoniale, nu
este limitat teritorial.
Dreptul la calitatea de autor este calificat ca fiind un drept personal deoarece este
indisolubil legat de persoana autorului, invenția reprezentând o manifestare a
personalității sale, a aptitudinilor lui creatoare.
Dreptul la calitatea de autor este un drept exclusiv, în sensul că aparține doar
autorului/autorilor invenției. Caracterul exclusiv al dreptului la calitatea de autor se în-
fățișează sub două aspecte: unul pozitiv și altul negativ. Aspectul pozitiv înfățișează

450
Ar trebui să presupunem că s-a vrut a fi un mijloc de protecție a inventatorului, a atenționare a acestruia
în privința drepturilor sale morale (la nume, la calitatea de inventator), dar credem că este, mai degrabă,
mijloc de sporire a veniturilor OSIM.
333
dreptul inventatorului de a fi singurul care poartă titlul de autor. Aspectul negativ este
sintetizat în dreptul inventatorului de a interzice altora să se numească autori ai invenției.
Caracterul absolut la calitatea de autor al invenției rezultă din obligația tuturor
celorlalți participanți la circuitul civil, de a recunoaște că o anumită invenție este
rezultatul activității creatoare a autorului ei și de a se abține de la orice încălcare a acestui
drept.
Inventatorul nu poate transmite altei persoane dreptul său la calitatea de autor și
nici nu poate renunța la acest drept, acesta fiind inalienabil. Dreptul la calitatea de autor,
fiind indisolubil legat de persoana inventatorului, nu poate forma obiectul nici unei
transmisiuni cu caracter oneros (cesiune) sau cu titlu gratuit (donație, moștenire), al
vreunei renunțări sau a unei urmăriri.
Interesul care justifică ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale are un
caracter permanent și nu dispare, deci, prin neexercitarea dreptului la acțiune, într-un
anumit termen. Dreptul la calitatea de autor, ca drept personal nepatrimonial, este
imprescriptibil.
Caracterul insesizabil al dreptului la calitatea de autor este dat de chiar natura sa
nepatrimonială. Sesizabil este acel drept (creanță sau bun) care este urmăribil, care poate
face obiectul urmăririi silite, adică acel drept asupra căruia poate purta executarea silită
și pe care creditorul îl poate trece în patrimoniul său, pentru a-și îndestula creanța.
Drepturile personale fiind prin excelență drepturi subiective, lipsite de expresie materială,
nu pot constitui obiect al vreunei urmăriri, fiind insesizabile.

XI.18.3. Protecția dreptului la calitatea de autor

În cazul în care dreptul de a cere eliberarea brevetului de invenție aparține altei
persoane decât autorului invenției, solicitanții au obligația să declare inventatorul sau
inventatorii. De asemenea, inventatorul are dreptul să i se menționeze numele, prenumele
și calitatea în brevetul eliberat, în carnetul de muncă, precum și în orice acte sau publicații
privind invenția sa și la eliberarea unui duplicat al brevetului de invenție.
Nedeclararea datelor necesare pentru identificarea inventatorilor constituie motiv
ca cererea de brevet să fie considerată retrasă (art. 27 alin. (4) lit. a) din Legea nr 64/1991
și art. 26 alin. (13) din Regulamentul de aplicare. Însușirea fără drept a calității de
inventator constituie infracțiune (art. 55 din lege).

XI.18.4. Dreptul la recunoașterea priorității științifice

Autorul unei invenții are dreptul la recunoașterea faptului că a fost primul care a
găsit soluția pe care o reprezintă invenția. Acest drept este numit drept de prioritate.
Prioritatea științifică se naște în momentul realizării invenției, dar ea devine
opozabilă, numai în măsura în care soluția, care constituie invenție, este adusă la
cunoștință publică. Recunoașterea priorității științifice nu presupune brevetarea soluției
dar, pentru a produce efecte, ea trebuie să fie publică, să fie cuprinsă în materialele care
servesc la determinarea stadiului tehnicii. O astfel de prioritate are efect distructiv de
334
noutate, în cazul unei cereri de brevet pentru aceeași soluție și poate fi apărată prin
acțiunea în revocare a brevetului de invenție și prin acțiunea în anularea brevetului de
invenție. Prioritatea științifică se poate stabili prin orice mijloc de probă451.
Sistemul de protecție a invențiilor este legat însă de o anumită procedură de
înregistrare a cererii de brevet și constituire a depozitului reglementar, moment care dă
naștere și, de la care se produc, efectele juridice ale priorității în dreptul de a dobândi
primul și singurul titlu de protecție, pentru o anumită invenție.
Prioritatea științifică se deosebește de prioritatea de depozit și de prioritatea de
expoziție, sub mai multe aspecte.
Prioritatea științifică se dobândește din faptul realizării invenției și aparține
întotdeauna inventatorului. Prioritatea de depozit ia naștere prin constituirea unui depozit
reglementar, iar cea de expoziție din expunerea produsului, conform invenției, într-o
expoziție internațională și profită solicitanților titlului de protecție și inventatorului.
Prioritatea științifică este perpetuă, în timp ce prioritatea derivând din constituirea unui
depozit sau prioritatea de expoziție trebuie valorificate într-un anumit termen: de 12 luni,
în cazul priorității de depozit și de 6 luni, în cazul priorității de expoziție.
Toate prioritățile presupun săvârșirea unor acte de aducere a soluției la cunoștința
publicului, dar prioritatea științifică rezultă din faptul creației și este dependentă de munca
autorului soluției, în vreme ce prioritatea de expoziție sau prioritatea de depozit nu pot
exista, în lipsa unei priorități științifice, care să aparțină autorului invenției.
Prioritatea științifică poate fi afirmată în diverse forme (articole, comunicări,
tratate etc), prioritatea de depozit și expoziție, numai în formele prescrise de lege.
Prioritatea științifică se poate afirma și prin constituirea unui depozit, sau introducerea
produsului în expoziție, dar nu se pierde prin trecerea timpului, sau prin nebrevetarea
soluției. Totuși, prioritatea științifică se consolidează prin constituirea unui depozit și
capătă recunoaștere oficială, prin eliberarea titlului de protecție pentru invenție, dar nu
începând cu data realizării invenției, ci cu aceea a datei depozitului.

XI.19. Drepturile patrimoniale ale inventatorului derivând din realizarea

invenției, distincte de drepturile derivând din brevetul de invenție
Invenția, la fel ca opera protejată prin drept de autor au aceeași origine: activitatea
de creație intelectuală. Și de vreme ce admitem că dreptul de autor se naște din faptul
creației, nu există nici un motiv pentru care să contestăm că dreptul de inventator se naște
din realizarea invenției. Faptul că legea instituie formalități pentru acordarea unui titlu de
protecție nu înseamnă că dreptul de inventator se naște, ori este atribuit, conferit prin actul
întitulat brevet, de către autoritatea administrativă.

451
Istoria inventicii cunoaște numeroase cazuri în care prioritatea știinţifică a cedat în faţa priorităţii
juridice. Unul dintre acestea are ca protagonist pe savantul român N.C. Paulescu care, în studiul său
„Recherches sur le role de pancreas dans l’asimilation nutritive”, publicat în anul 1921, în „Archives
internationales de physiologie”, anunţa lumii știinţifice descoperirea insulinei (folosită în tratarea
diabetului). Premiul Nobel pentru această descoperire a fost acordat altei persoane, care și-a protejat eficient
„descoperirea”.
335
 În sprijinul ideii că drepturi de inventator se nasc din faptul realizării invenției
sunt cel puțin două argumente:
i) Legea însăși admite că inventatorul are drepturi care sunt anterioare
brevetului, așa cum sunt dreptul la brevet și dreptul la eliberarea
brevetului, de vreme ce admite că acestea pot fi transmite. Ori nimeni nu
poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non habet);
ii) Drepturile titularului de brevet sunt recunoscute începând cu data
depozitului care este, în toate cazurile, anterioară datei de eliberare a
brevetului. Or dacă drepturile s-ar naște din brevet, ele nu ar putea fi
atribuite retroactiv.
iii) Dreptul de posesiune anterioară este el însuși o recunoaștere a faptului că
dreptul se naște din faptul realizării invenției, neexistând nici o altă
justificare pentru recunoașterea sa.

Sunt drepturi care se nasc din realizarea invenției, dreptul la eliberarea brevetului
de invenție și dreptul la cererea de brevet de invenție, acesta din urmă putând aparține în
cazul unor invenții de serviciu, angajatorului.
Aceste drepturi sunt, în conformitate cu art. 42 din Legea nr. 64/1991,
transmisibile, legea nefăcând nici o deosebire în privința transmisiunii între aceste
drepturi și drepturile ce decurg din brevet.

XI.20. Actul de transmitere a dreptului la brevet

Dacă inventatorul sau inventatorii au cedat dreptul la brevet unei persoane fizice
sau juridice, înainte de depunerea cererii de brevet de invenție, solicitantul va depune la
OSIM actul din care rezultă această transmitere. Actul se depune o dată cu cererea de
brevet [art. 14 alin. (2) din Regulament]. Art. 27 alin. (2) din Regulament va putea fi
înregistrat la OSIM până la luarea unei hotărâri cu privire la cererea de brevet de invenție.
Dacă solicitantul nu a depus actul din care rezultă transmiterea dreptului la brevet până la
data luării unei hotărâri cu privire la cererea de brevet de invenție, OSIM îi va acorda un
termen de 6 luni pentru a-l depune; nedepunerea actului conduce la respingerea cererii de
brevet de invenție.
Dacă dreptul la acordarea brevetului de invenție s-a transmis după data de depozit,
actul de transmitere trebuie depus, în original sau în copie autentificată, până la luarea
unei hotărâri de către OSIM, în caz contrar, brevetul de invenție se acordă pe numele
solicitantului.
În cazul invențiilor de serviciu, dacă dreptul asupra invenției aparține
angajatorului, la cererea de brevet de invenție se anexează actul din care rezultă dreptul
asupra invenției a persoanei care formulează cererea.

336
 XI.21. Condițiile de brevetabilitate a invențiilor
O invenție de produs sau procedeu este brevetabilă, dacă este nouă, implică o
activitate inventivă și este susceptibilă de aplicare industrială.

XI.21.1. Condiția noutății invenției

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, o invenție este nouă dacă nu este
cuprinsă în stadiul tehnicii. Noutatea se determină în raport cu conținutul revendicărilor
pe baza caracteristicilor esențiale necesare pentru definirea invenției revendicate și cu
stadiul tehnicii. La determinarea noutății problema tehnică pe care o rezolvă invenția nu
este luată în considerare, cum nu prezintă interes nici valoarea ei economică.
Invenția revendicată este nouă și dacă se referă la:
a) un exemplu specific, iar documentul din stadiul tehnicii are în vedere o
dezvăluire generală care include exemplul specific;
b) un subdomeniu selectat dintr-un domeniu dezvăluit într-un document din
stadiul tehnicii, cu condiția ca subdomeniul să fie îngust, să nu fie apropiat de valori
cunoscute și să aibă un efect tehnic diferit;
c) un element sau un număr limitat de elemente, selectate dintr-o clasă mai largă,
cunoscută.
Examinarea noutății se face prin compararea caracteristicilor din revendicări cu
cele din documentul din stadiul tehnicii considerat cel mai apropiat de invenția
revendicată și care a fost selectat în acest scop în raportul de examinare.
Se consideră că invenția revendicată îndeplinește condiția noutății dacă diferă prin
cel puțin o caracteristică tehnică esențială de soluția tehnică din documentul selectat din
stadiul tehnicii. Sunt considerate caracteristici tehnice esențiale toate acele caracteristici
care definesc invenția revendicată, în măsura în care nu sunt subînțelese de termenii
generici utilizați.
O invenție conform unei revendicări generice nu prezintă noutate dacă
documentul din stadiul tehnicii cuprinde un exemplu specific, iar revendicarea respectivă
se referă la o dezvăluire generală care include și acel exemplu specific.
La examinarea noutății nu se iau în considerare echivalentele tehnice ale
caracteristicilor invenției revendicate.

a) Stadiul tehnicii
Noutatea, care stă la baza sistemului de protecție a invenției452, se apreciază în
raport cu stadiul tehnicii mondiale. Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoștințele care au

452
O decizie pronunţată de curtea de Casaţie a Franţei, la 12 ianuarie 1865, enunţa astfel condiţia noutăţii:
„invenţia, care îmbogăţește domeniul public cu o adevărată revelaţie în industrie, este preţul în schimbul
căreia legea amână beneficiul, care trebuie să rezulte pentru toţi, acordând inventatorului un drept exclusiv
pe o perioadă determinată; dar, această concesiune n-ar avea nici o raţiune de a exista și ar fi… un fel de
efect fără cauză, dacă pretinsul inventator nu ar aduce nimic în schimb domeniului public, cu alte cuvinte,
337
devenit accesibile publicului printr-o descriere scrisă ori orală, prin folosire sau în orice
alt mod, până la data depozitului cererii de brevet de invenție. Stadiul tehnicii cuprinde,
de asemenea, conținutul cererilor depuse la OSIM și al cererilor internaționale pentru care
s-a deschis fază națională în România sau al celor europene desemnând România, așa
cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit anterioară datei de depozit a cererii
de brevet de invenție și care au fost publicate la sau după această dată.
Prin conținut al cererilor se înțelege dezvăluirea invenției în descriere, revendicări
și desene, inclusiv stadiul tehnicii prezentat în mod explicit.
Cunoștințele accesibile publicului reprezintă informațiile la care publicul are
acces, oriunde în lume, prin:
a) prezentarea pe diferite suporturi sau pe diferite canale informaționale a unor
documente de brevet ori a altor informații;
b) descrierea orală de informații care nu au fost supuse nici unei restricții de
confidențialitate privind utilizarea sau diseminarea acestor informații. Descrierea orală
poate consta într-o prezentare la o conferință, în emisiuni de radiodifuziune, în înregistrări
pe echipamente pentru redarea sunetului, cum ar fi benzi, discuri sau altele asemenea.
Data la care cunoștințele au devenit accesibile publicului trebuie să fie
identificabilă. În cazul în care informațiile disponibile cuprind indicații privind numai
luna dintr-un anumit an sau numai anul, se consideră că aceste informații au devenit
accesibile publicului în ultima zi a lunii, respectiv în ultima zi a anului.
Sintagma „accesibil publicului” cuprinde și faptul că documentul cuprinzând
informațiile sau prezentarea publică a acestora pe cale orală se află într-o bibliotecă
publică cu acces neîngrădit. Prin „public” se înțelege una sau mai multe persoane
neconstrânse la confidențialitate și care ar putea difuza informații. Publicul poate fi orice
persoană și nu neapărat o persoană de specialitate.
Informațiile sunt considerate că au devenit accesibile publicului prin folosire dacă
la data relevantă orice persoană putea intra în posesia acestora prin expunere sau folosire.
Dacă o persoană vinde unui terț un obiect fără niciun fel de îngrădiri, restricții sau
obligații privind confidențialitatea, atunci obiectul este considerat că a fost făcut accesibil
publicului.
Cunoștințele care au devenit accesibile publicului pe cale orală, prin folosire sau
în orice alt mod, sunt considerate ca făcând parte din stadiul tehnicii numai dacă sunt
confirmate printr-un document care să le conțină și care să demonstreze data la care au
devenit accesibile publicului și care reprezintă data relevantă a documentului.
Fac parte din stadiul tehnicii și cererile cărora nu s-a acordat data de depozit
internațional de către oficiul receptor, în acest caz cererea va avea ca dată de depozit data
la care OSIM consideră că ar fi trebuit acordată data de depozit, precum și cererile
internaționale care îndeplinesc cerințele referitoare la formă și conținut, prevăzute de

dacă pretinsa invenţie sau aplicaţie a avut anterior o publicitate suficientă, pentru a putea fi executată”.
Apud Y. Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale. Comentariul legii brevetelor de invenţie, Ediţia
a II-a, Editura Lumina Lex, 1997, p. 65.

338
Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor, care au efectele unei cereri naționale în
România, de la data de depozit. Aceste cereri vor face parte din stadiul tehnicii numai
dacă sunt accesibile publicului.
Dacă o cerere de brevet de invenție a fost respinsă sau retrasă înainte de publicarea
ei, nu a servit ca bază pentru revendicarea unui drept de prioritate și nu a lăsat să subziste
drepturi, aceasta nu este considerată ca făcând parte din stadiul tehnicii.

b) Materialele documentare care pot fi opuse noutății și efectele anteriorității

Dacă informațiile, care permit reproducerea invenției, de către un om de meserie,
sunt accesibile publicului, aceasta constituie o anterioritate distructivă de noutate.
Invenția, a cărei noutate este viciată de anteriorități, nu este brevetabilă.
Divulgarea constitutivă de anterioritate poate rezulta din documente scrise (cărți,
broșuri, reviste, prospecte, referate, comunicări etc.), din acte de exploatare a invenției,
din publicarea sau brevetarea invenției în țară sau în străinătate etc. Dar, pentru a fi
constitutivă de anterioritate, divulgarea trebuie să se fi produs anterior cererii de brevet
sau priorității recunoscute. Locul divulgării nu prezintă nici o relevanță pentru existența
anteriorității. Cererile de brevet anterioare constituie anteriorități, cu efect distructiv, dacă
cererea îndeplinește condițiile pentru constituirea unui depozit reglementar.
Pentru a fi distructivă de noutate anterioritatea trebuie să fie certă în privința
existenței și datei, să fie suficientă pentru a permite realizarea invenției, să fie totală și
compactă (caracteristicile invenției trebuie să fie întrunite într-o singură anterioritate) și
să fie publică (cunoașterea sau exploatarea secretă anterioară nu produc efect distructiv
de noutate)453. Un document anterior va fi luat în considerare în raport de data sa
relevantă, care este fie data sa de publicare, în cazul unui document publicat anterior, fie
data de depozit sau, după caz, data de prioritate.
La determinarea noutății se va lua în considerare, de regulă, un singur document
din stadiul tehnicii, și anume, cel considerat a fi cel mai apropiat de invenția revendicată.
În acest sens, nu vor fi permise combinarea a două elemente separate aparținând stadiului
tehnicii și nici combinarea a două elemente separate din două variante diferite descrise în
cadrul aceluiași document, decât dacă această combinare a fost în mod explicit sugerată.
Dacă documentul selectat din stadiul tehnicii, denumit document primar, se referă
în mod explicit la un alt document accesibil publicului la data publicării documentului
primar, acesta din urmă se consideră a fi încorporat în documentul primar.
Sunt considerate documente relevante și sunt analizate în raportul de examinare
acele documente din stadiul tehnicii al căror conținut acoperă, parțial sau total, obiectul
protecției solicitate.

453
„Brevetul este un titlu prezumat valabil, care nu poate fi distrus decât printr-o anterioritate certă”, a decis
Curtea de Apel din Paris, printr-o decizie, din 18 februarie 1986, citată de A. Chavanne și J.J. Burst, op.
cit. p. 38.
339
 Divulgarea invenției nu este luată în considerare dacă a intervenit în intervalul de
6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet și dacă rezultă direct sau indirect ca
urmare a:
a) unui abuz evident în privința solicitantului sau predecesorului în
drepturi al acestuia.
Constituie abuz evident divulgarea invenției de către un terț:
• care a sustras invenția de la oricare dintre aceste persoane;
sau
• căruia inventatorul i-a comunicat-o sub condiția ca acesta
să nu o facă publică.
Abuzul trebuie să fie cu intenție și poate fi invocat de solicitant, chiar dacă abuzul
nu s-a produs cu privire la acesta, ci s-a produs în raport cu inventatorul care a cedat
drepturile sale asupra invenției sau în raport cu primul solicitant care a cedat drepturile.
(art 46 alin. 1 și 2).
b) faptului că solicitantul sau predecesorul în drepturi al acestuia a
expus invenția într-o expoziție internațională oficială sau oficial recunoscută, în
sensul Convenției privind expozițiile internaționale, semnată la Paris la 22 noiembrie
1928, cu revizuirile ulterioare.
Această din urmă ipoteză este aplicabilă numai dacă la înregistrarea cererii
de brevet de invenție solicitantul declară că invenția a fost expusă efectiv și dacă, în
termen de 4 luni de la expunerea invenției în expoziție, depune un document în susținerea
declarației sale (certificat de expoziție). De asemenea, cererea de brevet de invenție se va
înregistra în maximum 6 luni de la data expunerii invenției în expoziție.

c) Momentul examinării condiției noutății

În concepția legii noastre, aprecierea noutății se face prin raportarea la momentul
înregistrării cererii, nu la momentul constituirii depozitului reglementar. Lipsa de noutate
este un fapt, care poate fi probat prin orice mijloc de probă454. Sarcina probei incumbă
persoanei care urmărește să răstoarne prezumția de validitate a depozitului sau brevetului,
sau autorității administrative (OSIM) care examinează îndeplinirea condițiilor de
brevetabilitate. Un document, purtând mențiunea „confidențial”, nu constituie o
informație accesibilă și, dacă nu a fost divulgat și nu a ajuns la dispoziția publicului, nu
constituie anterioritate455.
Condiția noutății este verificată de către OSIM, dar procesul de examinare se
realizează și cu sprijinul solicitantului. În acest scop, OSIM are dreptul să ceară
solicitantului lămuririle și actele pe care le consideră necesare în legătură cu identitatea
solicitantului sau a inventatorului, cu depozitul național reglementar constituit sau cu
îndeplinirea condițiilor de brevetare. La cererea solicitantului, OSIM întocmește un raport

454
Un articol, publicat într-o revistă de specialitate, a fost considerat probă valabilă de instanţele franceze.
Conf. A. Chavanne și J.J. Burst, op. cit. p. 38.
455
Ibidem.
340
de documentare însoțit, după caz, de o opinie scrisă privind brevetabilitatea și publică
raportul de documentare.
Publicarea raportului de documentare se face odată cu publicarea cererii, imediat
după expirarea unui termen de 18 luni de la data de depozit a cererii sau ulterior publicării
cererii.

XI.21.2. Condiția activității inventive

Deși, referiri la „ingeniozitatea invenției” se găsesc și în prima lege cunoscută,
asupra invențiilor (Legea venețiană din 1474), criteriul activității inventive a fost mult
timp ignorat. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, criteriul activității inventive
a fost pus în discuție de jurisprudența americană iar în anul 1906 este întâlnit în Germania,
sub denumirea de „nivel inventiv”.
În prezent, în țările anglofone, referirea la acest criteriu se face sub denumirea de
„evident” și „neevident” (obvious și obviousness). În Franța, condiția activității inventive
a fost introdusă prin Legea din 1969, sub influența ideilor lui Paul Roubier456 și se
consideră că, dacă acest criteriu ar fi fost adoptat prin Legea din 1844, soarta multor
invenții brevetate ar fi fost cu totul alta457. În țara noastră, condiția activității inventive a
fost formulată prin Legea nr. 62/1974.
Se poate imagina, arată I. Cameniță, „că în momentul în care inventatorul și-a
propus rezolvarea unei probleme tehnice, se găsește în fața a trei zone: o zonă cunoscută
a stadiului tehnicii, pe care o cercetează pentru informare și documentare; o zonă
obișnuită pentru dezvoltarea normală a tehnicii, prin inovații de competența omului de
mijloc și, dincolo de aceasta, zona noului, a invenției, a activității originale, în care
soluția tehnică nu poate rezulta, decât în urma unui act de creație intelectuală”458.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 64/1991, o invenție este considerată ca implicând o
activitate inventivă dacă, pentru o persoană de specialitate, ea nu rezultă în mod evident
din cunoștințele cuprinse în stadiul tehnicii.
Prin persoana de specialitate în domeniu se înțelege persoana considerată a avea
acces la întregul stadiu al tehnicii, având aptitudini obișnuite și cunoștințe generale în
domeniul tehnicii în care se pune problema tehnică rezolvată în invenție la data relevantă.
Activitatea inventivă a unei invenții se apreciază în raport cu problema tehnică pe
care ea o rezolvă și cu invenția revendicată luată ca un tot, prin compararea acesteia cu
stadiul tehnicii. Analiza activității inventive se face numai pentru revendicările care
îndeplinesc condiția de noutate.

456
Y. Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale. Comentariul legii brevetelor de invenţie, Editura
Lumina Lex, 1997, p. 69.
457
Andre Bertrand arată că invenţia fraţilor Lumiere, brevetată sub nr. 245.032, din 13 februarie 1895, nu
face decât să combine trei invenţii anterioare și, prin prisma criteriului activităţii inventive, este discutabil
dacă ar mai fi fost brevetată.
458
I. Cameniţă, op. cit. p. 82.

341
 Invenția revendicată, luată ca un tot, este considerată ca fiind evidentă dacă,
plecând de la una sau mai multe caracteristici ale stadiului tehnicii, utilizarea
cunoștințelor generale ale persoanei de specialitate în domeniu ar fi permis acesteia, la
data de depozit sau, după caz, de prioritate a cererii, să ajungă la invenția revendicată.
Cererile de brevet depuse la OSIM, cererile internaționale pentru care s-a deschis
faza națională în România, precum și cele europene desemnând România, deși fac parte
din stadiul tehnicii, nu sunt luate în considerare pentru aprecierea activității inventive.
Pentru aprecierea activității inventive, se pot combina în sistem mozaic fie mai
multe documente, fie părți din mai multe documente, fie părți diferite ale aceluiași
document aparținând stadiului tehnicii și compararea lor cu invenția revendicată, cu
condiția ca această combinație să fie evidentă pentru o persoană de specialitate.
Aprecierea activității inventive se poate efectua, prin abordarea de tip problemă -
soluție, luându-se în considerare stadiul tehnicii cel mai apropiat.
Pentru aprecierea activității inventive prin abordarea de tip problemă – soluție se
efectuează următoarele etape:
a) determinarea stadiului tehnicii cel mai apropiat. Prin sintagma „stadiul
tehnicii cel mai apropiat” se înțelege acea combinație de caracteristici care este dezvăluită
într-o singură referință a stadiului tehnicii și constituie cea mai bună bază pentru
aprecierea evidenței.
b) stabilirea problemei tehnice obiective de rezolvat. Problema tehnică
obiectivă de rezolvat reprezintă obiectivul propus de a modifica sau de a adapta stadiul
tehnicii cel mai apropiat pentru a obține efectele tehnice pe care invenția le are față de
acest stadiu al tehnicii. Ea poate fi diferită de problema tehnică prezentată de solicitant în
descrierea cererii, dacă stadiul tehnicii determinat de oficiu în procedura de examinare
impune modificarea în sensul obiectivării sale.
c) aprecierea măsurii în care invenția revendicată, pornind de la stadiul
tehnicii cel mai apropiat și de la problema tehnică obiectivă, ar fi fost evidentă pentru
persoana de specialitate în domeniu la data relevantă.
Se consideră că o invenție implică o activitate inventivă dacă se află, în
special, în una dintre situațiile următoare:
a) folosirea neevidentă de mijloace cunoscute, într-un alt scop și cu
obținerea unor efecte noi, surprinzătoare.
b) o nouă utilizare a unui dispozitiv ori a unui material cunoscut care
elimină dificultăți tehnice imposibil de depășit în mod cunoscut.
c) o combinație de caracteristici noi sau cunoscute realizată în așa fel încât
acestea să își potențeze reciproc efectele și să se obțină un rezultat tehnic nou.
d) o selecție, în cadrul unui procedeu, a acelor parametri tehnici cuprinși
într-un interval cunoscut care produc efecte neașteptate asupra desfășurării procedeului
ori asupra proprietăților produsului obținut.

342
 e) o selecție, în cadrul unui grup foarte larg de compuși ori de combinații
chimice cunoscute, a acelora care prezintă avantaje neașteptate.
f) folosirea mijloacelor tehnice ale invenției revendicate pentru rezolvarea
problemei tehnice pe altă cale decât cea care rezultă din documentele din stadiul tehnicii
analizate de persoana de specialitate.
Se consideră că o invenție nu implică o activitate inventivă dacă se află, în special,
în una dintre situațiile următoare:
a) invenția reprezintă cel puțin una dintre soluțiile posibile, care decurge
în mod evident pentru o persoană de specialitate în domeniu, pentru completarea unei
lacune existente în stadiul tehnicii.
b) invenția nu diferă de stadiul cunoscut al tehnicii decât prin utilizarea
unor mijloace echivalente mecanice, electrice sau chimice bine cunoscute.
c) invenția constă doar într-o nouă utilizare folosind proprietățile
cunoscute ale unui mijloc cunoscut.
d) invenția constă într-o înlocuire, într-un dispozitiv cunoscut, a unui
material cu un alt material recent descoperit și ale cărui proprietăți îl fac adecvat pentru
această utilizare, denumită înlocuire analogă.
e) invenția constă doar în utilizarea unei tehnici cunoscute într-o situație
similară, denumită utilizare analogă.
f) invenția constă în juxtapunerea ori asocierea unor dispozitive sau
procedee cunoscute, fiecare funcționând ori desfășurându-se în modul cunoscut, fără a
rezulta o interdependență între acestea.
g) invenția constă doar în alegerea unei soluții dintr-un anumit număr de
posibilități adecvate.
h) invenția constă în alegerea anumitor dimensiuni, intervale de
temperatură sau parametri dintr-un domeniu limitat, care ar fi putut fi obținuți prin
încercări succesive sau prin folosirea metodelor cunoscute de proiectare.
i) invenția se obține doar printr-o simplă extrapolare rezultată în mod direct
din stadiul tehnicii.
Pentru invențiile din domeniul programelor de calculator se consideră îndeplinită
condiția activității inventive, dacă invenția are o contribuție tehnică, prin aceasta
înțelegându-se un aport la stadiul tehnicii într-un domeniu tehnic. Contribuția tehnică se
determină prin luarea în considerare a diferenței dintre invenția revendicată, considerată
ca un tot, și stadiul tehnicii. Invenția revendicată poate cuprinde elemente care conțin, pe
lângă caracteristici tehnice, și caracteristici netehnice.

XI.21.3. Condiția aplicabilității industriale

O invenție este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă
obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în

343
agricultură. Noțiunea de industrie este folosită într-o accepțiune largă, aceea de
transformare și utilizare a naturii și materiei.
Aplicabilitatea industrială a unei invenții se prezumă, cu excepția situațiilor în care
utilizarea ei tehnică nu transpare și este necesară indicarea în mod explicit.
Cerința caracterului industrial sau a aplicabilității industriale are în vedere
obiectul, aplicația și rezultatul invenției.
Invenția este industrială în obiectul ei, atunci când acesta se situează în sfera
industriei, a utilului și nu în cel al creației estetice. Legea exclude de la protecție ca
invenții, creațiile care au caracter exclusiv ornamental. În cazul creațiilor ornamentale, al
căror aspect este determinat de o funcție tehnică, acestea pot fi protejate prin brevet, dacă
îndeplinesc toate condițiile de brevetabilitate459.
O invenție este industrială în aplicația sa, atunci când ea este susceptibilă de
realizare industrială, când obiectul ei poate fi fabricat și utilizat într-un domeniu
industrial. Din acest principiu, se deduce, implicit, excluderea de la protecție ca invenții
a descoperirilor, teoriilor și principiilor.
O invenție este industrială, în rezultatul său, prin efectele pe care le produce. Dar,
o invenție care prezintă caracter industrial în rezultatul ei este, în mod necesar, industrială
atât în obiectul, cât și în aplicarea ei.
De asemenea, o invenție este susceptibilă de aplicare industrială dacă prezintă
utilitate tehnică sau este în mod obiectiv realizabilă.
Nu este susceptibilă de aplicare industrială invenția revendicată având ca obiect
un dispozitiv sau un procedeu a cărui funcționare, respectiv utilizare, este în mod evident
contrară legilor fizicii, așa cum este cazul mecanismelor de tip perpetuum mobile. În
situația în care revendicările cererii de brevet având ca obiect un dispozitiv specific
funcției pe care se pretinde că o îndeplinește, cât și construcția acestuia, se apreciază că
invenția nu este susceptibilă de aplicare industrială. Totuși, dacă dispozitivul este
revendicat ca un produs având o anumită construcție, se pot ridica obiecții în legătură cu
insuficienta dezvăluire a invenției, având în vedere că cererea de brevet trebuie să se
refere numai la o singură invenție sau la un grup de invenții legate între ele de o asemenea
manieră încât să formeze un singur concept inventiv general.
Aplicabilitatea industrială a unei secvențe sau a unei secvențe parțiale a unei gene
trebuie să fie dezvăluită în cererea de brevet de invenție.

XI.22. Durata brevetului și drepturile conferite de brevet și regimul lor

Titlul de protecție al invențiilor este, cum am văzut deja, brevetul de invenție, iar
legea deși admite mai mult sau mai puțin explicit că inventatorul are și alte drepturi
(morale și patrimoniale și pe care le-am amintit) care sunt conferite de brevet, le are în
vedre, în realitate, doar pe acestea din urmă.

459
Programele pentru calculatoare sunt excluse de la protecţie prin brevet și pentru că nu sunt industriale,
în obiectul lor.
344
 Durata brevetului de invenție este 20 de ani, cu începere de la data de depozit și
nu poate fi prelungită.
Pentru brevetul european durata de 20 de ani curge de la data constituirii
depozitului reglementar al cererii de brevet, conform Convenției brevetului european.
Pentru medicamentele sau produsele fitofarmaceutice brevetate se poate obține un
certificat suplimentar de protecție, în condițiile Regulamentului (CEE) nr. 1.768/92 al
Consiliului din 18 iunie 1992 privind instituirea unui certificat suplimentar de protecție
pentru medicamente și ale Regulamentului (CE) nr. 1.610/96 al Parlamentului European
și al Consiliului din 23 iulie 1996 privind instituirea unui certificat suplimentar de
protecție pentru produse fitofarmaceutice.
Drepturile patrimoniale ale inventatorilor au un conținut și o întindere diferită,
după cum aceștia sunt independenți ori salariați și după cum sunt sau nu și titulari ai
brevetului de invenție. Cazurile, în care inventatorii sunt și titulari ai brevetelor de
invenție, sunt mult mai rare decât acelea, în care titularul brevetului este altă persoană
decât inventatorul.

XI.22.1. Drepturile patrimoniale ale inventatorului independent netitular de

brevet
Inventatorul poate să nu fie titular al brevetului de invenție din cauze naturale
(încetarea din viață produsă înainte de eliberarea brevetului), din împrejurări dependente
de voința sa (cesiunea voluntară a dreptului de a cere eliberarea brevetului de invenție)
sau din cauze în care voința sa are un rol redus (cazul cesiunii legale pentru invențiile de
serviciu).
În cazul în care titularul brevetului de invenție este altă persoană decât
inventatorul, acestuia din urmă i se eliberează un duplicat al brevetului de invenție (art.
34 alin. 2 din lege).

XI.22.2. Drepturile patrimoniale ale titularilor de brevete de invenție

Brevetul de invenție conferă titularului un drept exclusiv de exploatare a
invenției pe întreaga sa durată (art. 31). Monopolul de exploatare a titularului brevetului
suferă unele limitări de timp (determinate de durata limitată de valabilitate a brevetului),
de spațiu (ca efect al principiului teritorialității legii și a suveranității), în temeiul căreia
protecția este asigurată pe teritoriul național și este subordonată îndeplinirii unor obligații
față de stat (plata taxelor de menținere în vigoare a brevetului) și față de colectivitate
(obligația de exploatare a invenției), precum și unor limitări cu caracter special, instituite
în aplicarea unor angajamente internaționale, ori în scopul ocrotirii intereselor unor terți
de bună credință sau a intereselor cercetării, în general.
Un brevet de invenție constituie, pe întreaga sa durată de valabilitate, un bun cu
valoare patrimonială, susceptibil de cesiune totală sau parțială, ori a unei locațiuni
speciale, care este denumită licență de exploatare. Brevetul de invenție poate constitui
aport într-o societate.

345
 În temeiul dreptului exclusiv de exploatare conferit de brevet, numai titularul
brevetului are dreptul de a fabrica și vinde obiectul brevetat; numai el sau succesorii săi
pot transmite total sau parțial acest drept. Cumpărătorii de obiecte brevetate devin
proprietari asupra acestora, nu asupra invenției, de aceea ei nu pot face nimic de natură a
aduce atingere brevetului de invenție.
Orice atingere adusă dreptului exclusiv de exploatare, acordă titularului brevetului
o acțiune specială: acțiunea în contrafacere. Toate actele săvârșite de terți, prin care se
încalcă dreptul de monopol al titularului brevetului, sunt acte de contrafacere. Sunt acte
de contrafacere propriu-zisă fabricarea și folosire obiectului brevetat și acte asimilate
contrafacerii vânzarea, oferirea spre vânzare și introducerea obiectelor contrafăcute în
România.
Drepturile conferite de brevet sunt protejate și prin acțiunea în concurență
neloială, în condițiile Legii nr. 11/1991

XI.22.3. Conținutul dreptului exclusiv de exploatare

Conținutul dreptului exclusiv de exploatare, conferit de brevet, este formulat în
art. 31 alin. 2 din Legea nr. 64/1991. Astfel, potrivit acestei dispoziții legale, brevetul de
invenție conferă titularului dreptul de a interzice terților să efectueze, fără consimțământul
său, următoarele acte:
a) pentru produse: fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării;
b) pentru procedee: utilizarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în aceste scopuri al produsului obținut direct prin procedeul brevetat.
Din punctul de vedere al persoanelor cărora săvârșirea acestor acte le este
interzisă, ele se împart în:
i) acte săvârșite de fabricanți, categorie în care intră: actele materiale de fabricare
de produse brevetate, acte de folosire de procedee brevetate pentru producerea de bunuri
și actele care urmează fabricării și care constau în vânzarea, utilizarea, deținerea de
produse sau procedee brevetate;
ii) acte săvârșite de nefabricanți, cum sunt introducerea pe teritoriul național de
obiecte reproducând invenții brevetate.
Prin fabricarea unui produs ca act de contrafacere, se înțelege orice operație
materială tinzând la punerea în circulație a unui produs. Pentru existența contrafacerii, nu
are relevanță calitatea produsului și nici teritoriul pe care produsul urmează să fie pus în
circulație, ori faptul că acesta este destinat exportului. Este însă necesar ca actul de
fabricare să se fi executat în întregime, iar obiectul contrafăcut să fie susceptibil de
întrebuințare industrială.
Comercializarea constituie contrafacere, dacă produsul care face obiectul
comercializării este, la rândul său, contrafăcut. Legea sancționează nu doar
comercializarea efectivă, actul de comerț prin care produsul contrafăcut ajunge la

346
consumator, ci și oferirea spre vânzare, importul de produse contrafăcute în vederea
folosirii, vânzării sau oferirii spre vânzare.
Contrafacerea prin folosire constă în întrebuințarea obiectului brevetului,
independent de orice fabricare, cu condiția ca folosirea să fie făcută în scop industrial.
Întrebuințarea pentru uz personal, nu constituie contrafacere.
Legea noastră nu face nici o distincție între contrafăcătorul direct și
contrafăcătorul indirect. Sunt contrafăcători direcți, fabricanții care realizează produse
contrafăcute și sunt asimilați acestora importatorii și distribuitorii. Categoria
contrafăcătorilor indirecți cuprinde pe simplii vânzători sau revânzători, responsabilitatea
lor fiind condiționată de comiterea faptei „în cunoștință de cauză”460, sau, cu alte cuvinte,
numai atunci când aceștia cunosc existența brevetului și actul de încălcare este comis cu
intenție directă461.

XI.22.4. Întinderea dreptului de exploatare exclusivă (art. 31 din lege și art.

64-65 din regulament)
Întinderea protecției conferite de brevet sau de cererea de brevet este determinată
de conținutul revendicărilor, Totodată, descrierea și desenele invenției servesc la
interpretarea revendicărilor. Pe perioada până la acordarea brevetului, întinderea
protecției conferită de cererea de brevet este determinată de revendicările publicate
Revendicările nu trebuie interpretare ca semnificând faptul că:
a) întinderea protecției conferite de brevetul de invenție este determinată în sensul
strict și literal al textului revendicărilor, descrierea și desenele servind numai în scopul
eliminării ambiguităților asupra revendicărilor;
b) revendicările servesc numai ca linii directoare și că protecția se extinde și la
ceea ce, după opinia unei persoane de specialitate care a analizat descrierea și desenele,
titularul brevetului a dorit să protejeze.
Interpretate revendicărilor trebuie să asigure o protecție echitabilă titularului și un
grad rezonabil de certitudine terților
Caracteristicile utilizate în revendicări se consideră în sensul și sfera pe care
acestea le au în mod normal în domeniul stadiului tehnicii relevant, cu excepția cazurilor
în care descrierea prevede un alt înțeles dat al acestor caracteristici. Brevetul de invenție
având ca obiect un produs conferă o protecție absolută, care cuprinde toate funcțiile,
efectele, utilizările și avantajele produsului ca obiect al invenției, chiar dacă acestea nu
au fost indicate în descrierea de brevet. Protecția prin brevetul având ca obiect un produs
cuprinde produsul ca atare, independent de calea sau de modul de fabricație, astfel încât
indicarea într-un exemplu de realizare a unei căi sau a unui proces de fabricație nu
semnifică faptul că protecția conferită de brevet se extinde doar la produsul astfel fabricat.

460
A. Bertrand, op. cit. p. 172.
461
J. Schmidt-Szalewski, op. cit. p. 38.

347
 În situația în care o revendicare definește un produs prin procedeul său de
fabricație, acea revendicare va fi interpretată ca definind produsul în sine, cu
caracteristicile conferite de procedeul de fabricație. Dacă o revendicare definește un
produs pentru o utilizare specifică, revendicarea va fi interpretată ca definind produsul
limitat exclusiv la acea utilizare. Pentru brevetul care are ca obiect un produs revendicat
a fi limitat la un anumit scop cum ar fi dispozitive, mijloace etc., protecția conferită se
limitează numai la realizarea acelui scop.
Brevetul de invenție având ca obiect un procedeu conferă o protecție absolută față
de orice utilizare sau oferire spre utilizare a procedeului brevetat, cuprinzând toate
scopurile realizabile cu procedeul brevetat, chiar dacă acestea nu au fost indicate în
descrierea de brevet. Dacă esența invenției având ca obiect procedeul brevetat se referă
la o utilizare într-un anumit scop a unui produs, întinderea protecției prin brevet este
limitată doar la utilizarea în scopul menționat.
Pentru determinarea întinderii protecției conferite de brevet se va ține seama de
orice element echivalent unui element specificat în revendicări. Dacă obiectul brevetului
este un procedeu, protecția conferită de brevet se extinde la produsul obținut în mod direct
prin procedeul brevetat. Un element este considerat echivalent unui element specificat în
revendicări, dacă pentru o persoană de specialitate în domeniu este evident că prin
utilizarea acestuia se obține în mod esențial același rezultat ca și cel care se obține prin
elementul specificat în revendicări.
La stabilirea întinderii protecției trebuie să fie avută în vedere orice precizare care
o limitează în raport cu conținutul revendicărilor, făcută de solicitant sau de titularul
brevetului în timpul procedurilor referitoare la acordarea sau la validitatea brevetului.
Protecția conferită printr-un brevet referitor la un material biologic având
caracteristici specifice se extinde asupra oricărui material derivat, pe baza celui brevetat,
prin reproducere sau multiplicare, sub formă identică ori diferențiat și cu aceleași
caracteristici, iar protecția conferită printr-un brevet referitor la un procedeu permițând
producerea unui material biologic având caracteristici specifice se extinde asupra
materialului biologic direct obținut prin acest procedeu, asupra oricărui altui material
biologic derivat din materialul biologic direct obținut prin acel procedeu, precum și asupra
oricărui altui material obținut plecându-se de la materialul biologic direct obținut prin
reproducere sau multiplicare, sub formă identică ori diferențiat și având aceleași
caracteristici. De asemenea, protecția conferită printr-un brevet de produs conținând o
informație genetică sau constând într-o informație genetică se extinde asupra oricărui
altui material în care produsul este încorporat și în care informația genetică este conținută
și își exercită funcția, cu excepția corpului uman în diferite stadii de formare ori
dezvoltare.
Protecția privind un material biologic sau o informație genetică nu se extinde
asupra materialului biologic obținut prin reproducerea sau multiplicarea unui material
biologic comercializat ori oferit spre vânzare pe teritoriul României de către titularul de
brevet sau cu consimțământul acestuia, când reproducerea ori multiplicarea rezultă în
mod necesar din utilizarea pentru care materialul biologic a fost pus pe piață, cu condiția
ca materialul obținut să nu fi fost utilizat ulterior pentru alte reproduceri sau multiplicări.

348
 Pentru a determina existența contrafacerii, se va proceda la compararea obiectului
protejat cu cel contrafăcut. Reproducerea servilă va constitui întotdeauna contrafacere.
Când reproducerea nu este brutală, va exista contrafacere, dacă în elementele esențiale
ale obiectului reprodus se regăsesc elementele esențiale ale invenției protejate.
Doctrina americană vorbește despre „inima invenției” și mai nou, de „invenția în
ansamblul ei”462 ca fiind conceptele care permit să se stabilească existența contrafacerii,
iar doctrina franceză despre „mijloacele esențiale ale invenției”. În fapt, această regulă
constituie o aplicație în materia invențiilor a principiului general admis pentru
proprietatea intelectuală, potrivit căreia contrafacerea se apreciază în funcție de
asemănările fundamentale, și nu în raport de diferențele de amănunt, nesemnificative în
fond. În materia invențiilor va exista contrafacere, potrivit acestei reguli, atunci când
diferențele între produsul protejat și produsul contrafăcut sunt secundare463.
Contrafacerile care reproduc foarte exact revendicările dintr-un brevet, sunt foarte
rare. Există însă contrafacere și atunci când sunt folosite mijloace echivalente celor din
revendicare, regulă ce este cunoscută sub numele de „teoria variantelor de execuție”464.
Contrafacere prin echivalent va exista, potrivit acestei teorii, în cazul în care se folosește
un mijloc diferit de cel protejat potrivit revendicărilor, dar care îndeplinește aceeași
funcție, pentru a se ajunge la același rezultat sau la unul asemănător, atunci când
mijloacele folosite sunt doar „variante de execuție”.
În temeiul acestei reguli, contrafacerea se extinde la toate echivalentele invenției
brevetabile. Echivalența în materie de brevete presupune același rezultat industrial,
obținut prin două mijloace care îndeplinesc aceeași funcție tehnică.

XI.22.5. Momentul nașterii dreptului de exploatare exclusivă

Brevetul de invenție conferă titularului dreptul exclusiv de exploatare a obiectului
invenției, pe durata de valabilitate a acestuia. Durata de valabilitate a brevetului se
calculează începând cu data de depozit.
Între data de depozit și data eliberării brevetului, solicitantul brevetului
beneficiază de un drept provizoriu de exploatare exclusivă a invenției dacă:
i) cererea de brevet de invenție îndeplinește condițiile de constituire a depozitului
național reglementar și i s-a acordat dată de depozit;
ii) cererea de brevet de invenție a fost publicată, nefăcând parte din categoria celor
exceptate de la publicare în considerarea caracterului secret, ori pentru că au făcut
obiectul unei hotărâri de acordare a brevetului, de respingere sau de retragere a cererii.
În cazul în care cererea de brevet a fost respinsă, solicitantul pierde, cu efect
retroactiv, dreptul provizoriu. În perioada de protecție provizorie a dreptului exclusiv de
exploatare, dreptul poate fi apărat prin acțiune în despăgubiri, în condițiile dreptului

462
Invention as a whole, Apud A. Bertrand, op. cit. p. 163.
463
A. Bertrand, op. cit. p. 163.
464
Y. Eminescu, op. cit. p. 194.

349
comun, dar hotărârea de obligare a uzurpatorului la plata despăgubirilor devine
executorie, doar după eliberarea brevetului.
Rezultă implicit că, în perioada de protecție provizorie a dreptului de exploatare
exclusivă, acest drept nu poate fi apărat prin acțiunea în contrafacere. Această acțiune
presupune, ca o condiție de valabilitate, existența unei invenții protejate prin brevet.

XI.22.6. Dreptul la reparații patrimoniale în caz de folosire fără drept a

invenției
Terții pot folosi invenția, numai cu autorizația titularului brevetului de invenție.
Încălcarea dreptului de folosință exclusivă dă dreptul titularului de brevet la despăgubiri.
Acțiunea în despăgubire este de competența tribunalelor, indiferent de cuantumul
pretențiilor.

XI.22.7. Limitări ale dreptului de exploatare exclusivă a invenției

Drepturile născute în legătură cu invenția suferă unele îngrădiri (ca și dreptul de
autor), Legea brevetului de invenție reglementând două tipuri de limite: primele având
caracter general, celelalte fiind limitări cu caracter special.

a) Limitări cu caracter general

Limitele generale ale dreptului de exploatare exclusivă a invențiilor privesc durata
protecției și întinderea teritorială a protecției.
Durata protecției este limitată la durata de valabilitate a brevetului de invenție,
aceasta fiind de 20 de ani, cu începere de la data de depozit. După expirarea termenului
de protecție, invențiile trec în domeniul public și pot fi folosite liber de orice persoană
interesată.
O a doua limitare cu caracter general este de ordin teritorial. Brevetul de invenție
conferă, potrivit art. 1 din lege, protecție pe teritoriul României. Limitarea este un efect
al principiului teritorialității legii. În condițiile legii române, a tratatelor și a convențiilor
internaționale privind invențiile la care România este parte este asigurată aceeași protecție
și persoanelor fizice sau juridice străine, cu domiciliul sau sediul în afara teritoriului
României.
Obținerea unei protecții într-o altă sau alte țări este posibilă numai prin solicitarea
brevetului de invenție în acea țară (țări), dreptul exclusiv de exploatare a unei invenții
neputând fi opus, decât în privința actelor săvârșite pe teritoriul statului care a eliberat un
brevet.

b) Limite speciale privind dreptul de folosință exclusivă a invenției

Legea brevetelor de invenție și regulamentul de aplicare al acestei legi
reglementează o serie de cazuri în care invenția poate fi folosită de terți, fără autorizarea

350
titularului brevetului de invenție și fără ca aceste acte de folosire să fie considerate în-
călcări ale dreptului exclusiv de exploatare a invenției. Aceste cazuri sunt următoarele:
a) nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a unei
invenții, folosirea invențiilor în construcția și în funcționarea vehiculelor terestre,
aeriene, precum și la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcționarea acestora,
aparținând statelor membre ale tratatelor și convențiilor internaționale privind
invențiile, la care România este parte, când aceste vehicule sau nave pătrund pe teritoriul
României, temporar sau accidental, cu condiția ca această folosire să se facă exclusiv
pentru nevoile vehiculelor sau navelor.
Această excepție de la dreptul de exploatare exclusivă a invenției constituie o
consacrare, în legea internă, a dispozițiilor art. 5 TER din Convenția de la Paris pentru
protecția proprietății industriale465 și are ca scop facilitarea și încurajarea transporturilor,
a comerțului în general, a schimburilor culturale și turistice etc, și prevenirea eventualelor
abuzuri ale unor titulari de brevete împotriva acestor mijloace de transport.
Navele, aeronavele și vehiculele terestre care folosesc în construcția, funcționarea
sau la bordul lor invenții brevetate în România, fără autorizarea titularului brevetului,
beneficiază de imunitate, în următoarele condiții:
(i) navele, aeronavele și vehiculele terestre care folosesc astfel de
invenții în construcție, la bord sau pentru funcționare, trebuie să aparțină unui
stat membru al tratatelor și convențiilor internaționale privind invențiile, la care
România este parte. În cazul aeronavelor, Convenția Aviației Civile
Internaționale de la Paris466 din 1919, în forma revizuită la Chicago în anul
1944, conține, în art. 27, dispoziții și mai favorabile pentru că interzice
reținerea sau sechestrarea aeronavei, pe motiv că în construcția, mecanismul,
piesele, accesoriile sau modul de funcționare a aeronavei se află produse care
ar constitui contrafaceri ale unui brevet de invenție, desen sau model industrial
acordat în mod legal de statul pe teritoriul căreia nava a pătruns. Limitarea se
extinde și asupra pieselor detașate și echipamentelor de schimb, precum și la
dreptul de a folosi și monta aceste piese și echipamente. Pentru a beneficia de
această imunitate, aeronavele trebuie să respecte prevederile Convenției
Aviației Civile Internaționale privind condițiile de zbor, iar aeronavele trebuie
să aparțină statelor părți la Convenția de la Paris privind protecția proprietății
industriale.
(ii) pătrunderea acestor nave, aeronave sau vehicule terestre pe
teritoriul României să fie temporar sau accidental. Intrare temporară este și
intrarea periodică a mijlocului de transport pe teritoriul României;
(iii) navele, aeronavele sau vehiculele terestre să folosească
produse sau mijloace brevetate în România, exclusiv pentru nevoile lor. Sunt
asimilate acestora și produsele deținute ca piese de schimb, precum și în scop

465
În textul Convenţiei de la Paris, art. 5 ter a fost introdus la Conferinţa de revizuire care a avut loc la
Haga, în anul 1925
466
România a aderat la Convenţia privind Aviaţia Civilă Internaţională, în forma revizuită la Chicago la 1-
7 noiembrie 1944, prin Decretul nr. 194 din 24 aprilie1965
351
 de montare sau reparare a altor mijloace de transport, aflate pe teritoriul altor
state. Sunt asimilate mijloacelor de transport și accesoriile acestora, cum sunt
vagoanele, containerele, remorcile.
Deținerea de produse brevetate la bordul acestor mijloace de transport în alte
scopuri, precum și vânzarea sau tranzitul acestora constituie acte de contrafacere.
b) Nu constituie încălcare a dreptului de exploatare exclusivă a invenției
folosirea de către o persoană care a aplicat obiectul brevetului de invenție sau cel al
cererii de brevet, așa cum a fost publicată, ori a luat măsuri efective și serioase în vederea
producerii sau folosirii lui cu bună-credință pe teritoriul României, independent de
titularul acesteia, cât și înainte de constituirea unui depozit național reglementar privind
invenția sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate recunoscută; în acest
caz invenția poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data
de depozit sau a priorității recunoscute, și dreptul la folosire nu poate fi transmis decât
cu patrimoniul persoanei ori cu o fracțiune din patrimoniul afectat exploatării invenției.
Această excepție, cunoscută sub numele de dreptul de posesiune anterioară și
personală, este considerată o licență legală, pentru că dreptul de a folosi invenția este
recunoscut utilizatorului, în condițiile stabilite chiar prin lege.
Problema recunoașterii unui astfel de drept nu se pune însă, decât în ipoteza în
care primul inventator a păstrat invenția secretă, în caz contrar, aceasta constituind o
anterioritate distructivă de noutate sau o cauză de nulitate a brevetului eliberat.
Pentru a se recunoaște dreptul de folosire anterioară, se cere ca utilizatorul să fi
aplicat invenția anterior constituirii unui depozit, să o fi aplicat ori să fi luat măsuri
efective și serioase în vederea folosirii ei cu bună credință, aplicarea să fi avut loc pe
teritoriul României, iar folosirea să se fi făcut independent de titularul brevetului de
invenție. Dreptul este limitat la folosirea în continuare de către beneficiar, neputând fi
transmis decât odată cu patrimoniul afectat exploatării invenției. Dreptul de folosire nu
poate depăși limitele existente la data depozitului reglementar.
c) Nu constituie încălcare a dreptului de exploatare exclusivă a invenției
folosirea invenției exclusiv în cadru privat și în scop necomercial. Producerea sau, după
caz, folosirea invenției exclusiv în cadru privat și în scop necomercial.
d) Nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a unei invenții
comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene a acelor
exemplare de produs, obiect al invenției, care au fost vândute anterior de titularul de
brevet ori cu acordul său expres.
Această excepție constituie o aplicare a teoriei epuizării dreptului asupra
obiectului invenției, potrivit căreia se admite că titularul de brevet pierde dreptul de
control asupra circulației produsului brevetat, din momentul în care acest produs a fost
pus în circulație de către titularul brevetului sau cu consimțământul acestuia, prima
vânzare a produsului realizat pe baza invenției brevetate având semnificația unei cesiuni
a dreptului exclusiv, născut din brevet cu referire (strictă) la acel produs.

352
 e) Nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a unei invenții
folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului
invenției brevetate.
Rațiunea acestei limitări a dreptului de folosință exclusivă se găsește într-un
interes general al societății: acela de a nu se obstrucționa cercetările științifice, de a se
crea condiții pentru încurajarea cercetării și realizării de noi invenții.
Cu trimitere la această excepție, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, în
art. 80, prevede că nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a unei
invenții:
▪ desfășurarea testelor și studiilor necesare în scopul obținerii autorizației de
punere pe piață a unui medicament, precum și cerințele practice care
rezultă din acestea;
▪ folosirea în învățământ a informației conținute în brevet;
▪ actele privitoare la cercetarea și dezvoltarea informației conținute în
brevet, cu condiția ca acestea să fie destinate exclusiv experimentelor sau
studiilor ce urmăresc evaluarea datelor tehnice din brevet.
f) Nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a unei invenții
folosirea cu bună-credință sau luarea măsurilor efective și serioase de folosire a invenției
de către terți în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet și
revalidarea brevetului. În acest caz invenția poate fi folosită în continuare de acea
persoană, în volumul existent la data publicării mențiunii revalidării, și dreptul la
folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenția ori
cu o fracțiune din patrimoniul care este afectat exploatării invenției;
g) Nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a unei invenții
exploatarea de către terți a invenției sau a unei părți a acesteia la a cărei protecție s-a
renunțat.
XI.23. Obligațiile titularului de brevet
Obligațiile titularului de brevet privesc raporturile sale cu inventatorul, cu OSIM
și cu terții cărora li s-a transmis dreptul de folosință a invenției.
Față de inventator, titularul de brevet are următoarele obligații:
i) respectarea drepturilor personal nepatrimoniale ale autorului invenției;
ii) obligația de a se abține de la divulgarea invenției;
iii) obligația de a-l informa asupra stadiului examinării cererii la OSIM, cât și
asupra stadiului și rezultatelor aplicării invenției ;
iv) obligația de a comunica inventatorului intenția de a renunța la brevet și de a-i
transmite, la cerere, dreptul asupra brevetului (art. 36, alin. 2);
v) obligația de plată a remunerației suplimentare inventatorilor de serviciu și a
prețului stabilit pentru asistența tehnică acordată.

353
 În raporturile cu terți dobânditori ai dreptului de folosire a invenției, obligațiile
sunt cele asumate prin contractul de cesiune sau de licență, specifice fiind în conținut
obligațiile de remitere și de garanție.
În raporturile cu OSIM, titularul brevetului de invenție are următoarele obligații:
i) obligația de plată a taxelor pentru înregistrarea, publicarea și examinarea cererii
și pentru menținerea în vigoare a brevetului. Neplata taxelor de înregistrare, publicare și
examinare este sancționată cu respingerea cererii de brevet, iar neplata taxelor de
menținere în vigoare a brevetului este sancționată cu decăderea titularului din drepturile
decurgând din brevet.
ii) obligația de exploatare a invenției, inacțiunea titularului de brevet fiind
sancționată cu licența obligatorie sau, după caz, din oficiu.

354