Manual - Drept Civil Si Comercial

Dr. RADU STANCU Dr.
DOINEL DINUICĂ
Drd. MĂDĂLINA STANCU
DREPT CIVIL ŞI COMERCIAL

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR ECONOMIC
Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STANCU, RADU
Drept civil şi comercial pentru învăţământul superior economic – / Radu Stancu,
Doinel Dinuică, Mădalina Stancu – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
304 pag.; 23,5
ISBN (10) 973-725-515-1; ISBN (13) 978-973-725-515-0
I. Dinuică, Doinel
II. Stancu, Mădălina
347(498)(075.8)
347.7(498)(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
Redactor: Lucia PLENICEANU

Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Marilena BĂLAN (GURLUI)
Bun de tipar: 13.02. 2006; Coli tipar: 19
Format: 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro
e-mail : Universitatea
contact@edituraromaniademaine.ro
SPIRU HARET
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Dr. RADU STANCU Dr. DOINEL DINUICĂ
Drd. MĂDĂLINA STANCU
DREPT CIVIL ŞI COMERCIAL

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL
SUPERIOR ECONOMIC
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006
CUPRINS
PARTEA I. NOŢIUNI DE DREPT CIVIL

Capitolul I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
I.1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept ……………….…………… 15
I.2. Diviziunile dreptului ………………………………….……………………... 18
I.3. Norma juridică ……………………………………………..……………….. 20
I.3.1. Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia …….………………… 20
I.3.2. Structura normei juridice ……………….……………………………... 21
I.3.3. Clasificarea normelor juridice ………….....…………………………... 22
I.3.4. Interpretarea normelor juridice …..…...………………………………. 24
I.4. Aplicarea dreptului ………………………………………………………….. 25
I.4.1. Aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor ….………………... 26
I.4.2. Aplicarea dreptului în timp ………………….………………………… 27
I.5. Izvoarele dreptului …………………………………………………………… 28
Capitolul II. DREPTUL CIVIL. DEFINIŢIE, OBIECT, PRINCIPII

ŞI IZVOARE
II.1. Definiţie ………………………………………………….…………………. 32

II.2. Obiectul dreptului civil …………………………………..…………………. 33
II.3. Principiile fundamentale ale dreptului civil ………………………………… 34
II.4. Izvoarele dreptului civil ………………………………..…………………… 35
Capitolul III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

III.1. Noţiunea de raport juridic civil, premisele şi caracterele acestuia .……………. 38
III.1.1. Noţiune ……………………………………………………………... 38
III.1.2. Premisele ………………………………………..…….……………. 38
III.1.3. Caracterele raportului juridic civil …………………………………. 39
III.2. Structura raportului juridic civil (elementele raportului juridic civil)……………….. 40
III.2.1. Subiectele raportului juridic civil ……………………………………. 41
III.2.2. Capacitatea civilă a persoanelor fizice ………………………………. 42
III.2.3. Capacitatea civilă a persoanelor juridice ……………….……………. 45
5
III.2.4. Conţinutul raportului juridic civil …………………………………… 48
III.2.5. Clasificarea drepturilor subiective civile ……………….…………… 49
III.2.6. Clasificarea obligaţiilor civile ………………………….……………. 52
III.2.7. Obiectul raportului juridic civil………………………………………. 54
Capitolul IV. BUNURILE

IV.1. Definiţie ……………………………………………………………………. 55
IV.2. Clasificarea bunurilor …………………………………...…….…………… 55
Capitolul V. FAPTUL ŞI ACTUL JURIDIC

V.1. Faptul juridic. Noţiune şi clasificare ……..………………………………… 65
V.2. Actele juridice. Noţiune şi trăsături ..……………………………………….. 66
V.3. Clasificarea actelor juridice ………………………………..……………….. 66
V.4. Condiţiile actului juridic civil ……………………..……….……………….. 70
V.4.1. Noţiune şi clasificare ……………………..…………………………... 70
V.4.2. Capacitatea de a încheia acte juridice …….………………………….. 72
V.4.3. Consimţământul ………………………...………..…………………... 72
V.4.3.1. Definiţie şi noţiuni generale …………………….……………. 72
V.4.3.2. Condiţiile consimţământului ………….……………………… 74
V.4.4. Viciile de consimţământ. ……………………………………………... 76
Jurisprudenţă ………………………………………………………… 76
V.4.5. Obiectul actului juridic civil ……………..………..………………… 100
V.4.6. Cauza (scopul) actului juridic civil ……………...…….…………….. 102
V.5. Forma actului juridic …………………………………….….………………. 103
V.6. Modalităţile actului juridic ……………………..…………..….……………. 104
V.6.1. Termenul ……………………………………………….…………… 105
V.6.2. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil ……………………….. 106
V.6.3. Sarcina ………………………………………………..……………… 108
V.7. Efectele actului juridic civil ………………….……………………………... 108
V.8. Nulitatea actului juridic civil ……………………………………………….. 111
V.8.1. Definiţie şi clasificare. …………………………………………………… 111
Jurisprudenţă ……………………………………………………………... 117
Capitolul VI. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
VI.1. Definiţie şi efecte …………………………….……………….……………. 124

VI.2. Domeniul prescripţiei extinctive şi termenele ……………….…………… 127
VI.2.1. Domeniul prescripţiei extinctive ……………………………………. 127
VI.2.2. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor
patrimoniale …………………………………………………………. 127
VI.2.3. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor
nepatrimoniale ………………………………………………………. 130
6
VI.2.4. Termenele de prescripţie extinctivă ………………………………… 130
VI.2.5. Momentul de la care curge prescripţia……...………….……………. 133
VI.3. Întreruperea şi suspendarea prescripţiei. …………………………………… 133
Jurisprudenţă ………………………………………………………………. 136
Capitolul VII. PROBELE ÎN DREPTUL CIVIL
VII.1. Noţiunea de probă şi înţelesurile acesteia. Obiectul şi sarcina

probei. Condiţiile de admisibilitate a probelor ……………….…………… 137
VII.2. Mijloacele de probă ……………………….……………………………… 138
VII.2.1. Înscrisurile ………………………….……………………………… 138
VII.2.2. Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială) ….…………… 141
VII.2.3. Mărturisirea ……………………………………..…………………. 143
VII.2.4. Prezumţiile …………..……………………………………………... 143
VII.2.5. Alte mijloace de probă …………….………………….…………… 144
Capitolul VIII. OBLIGAŢIILE CIVILE
VIII.1. Noţiunea de obligaţie civilă şi izvoarele obligaţiilor …………………….. 145

VIII.2. Contractul - izvor voluntar de obligaţii.
Clasificarea contractelor …………………………………….…………… 146
VIII.3. Încheierea contractelor …..……………………..……….………………... 147
VIII.4. Izvoare legale ale obligaţiilor …………..………………………………… 148
VIII.4.1. Cvasi-contractele ……………………….………...……………… 148
VIII.4.2. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor
de obligaţii (delicte şi cvasi-delicte). …………………………….. 152
Jurisprudenţă …………………………………………………….. 155
Capitolul IX. STINGEREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
IX.1. Noţiunea de efecte ale obligaţiilor. Principiul executării

în natură ……………………………………………………….…………… 165
IX.2. Stingerea obligaţiilor …………...……………………….…………………. 165
IX.2.1. Plata ………………………………………………………………… 166
IX.2.2. Plata prin subrogaţie ………………………………………………... 166
IX.2.3. Cesiunea bunurilor …………………………….….………………… 167
IX.2.4. Novaţia ……………………………………………………………… 168
IX.2.5. Delegaţia …………..………………………..………………………. 168
IX.2.6. Darea în plată ……………………………...………………………... 168
IX.2.7. Compensaţia ………………………………….…..………………… 169
IX.2.8. Confuziunea ……………………………….…...…………………… 169

7
Capitolul X. CONTRACTELE CIVILE
X.1. Contractul de vânzare-cumpărare ………...………………………………… 170

X.2. Contractul de schimb ……………………..…..…………………………….. 173
X.3. Contractul de mandat ………………….….……..………………………….. 174
X.4. Contractul de locaţiune ………………….….……..………………………... 176
X.5. Contractul de arendare ……………………………………………………… 176
X.6. Împrumutul de folosinţă (comodat) ………………….….………………….. 178
X.7. Împrumutul de consumaţie (mutuum) ………………….….………………... 179
X.8. Contractul de depozit ……………………………………………………….. 181
X.9. Contractul de rentă viageră …………………………………….…………… 182
X.10. Contractul de joc sau „prinsoare”………………………………………….. 183
X.11. Contractul de întreţinere …………………………………………………… 184
X.12. Contractul de donaţie ……………………………………………………… 185
X.13. Contractul de tranzacţie …………………………………………………… 186
X.14. Contractul de antrepriză …………………………………………………... 188
X.15. Contractul de subantrepriză ………………………………….…………… 192
X.16. Contractul de societate civilă ……………………………………………... 192
Teste grilă………………………………………………………………………… 195
PARTEA A II-A. DREPT COMERCIAL
Capitolul I. DREPT COMERCIAL. NOŢIUNE, OBIECT, EVOLUŢIE,

IZVOARE
I.1. Noţiunea, obiectul şi evoluţia dreptului comercial…………………………... 203
I.2. Corelarea cu alte ramuri de drept……………………………….……………. 205
I.3. Izvoarele dreptului comercial………………………………………………... 206
Jurisprudenţă ………………………………………………………………... 208
Capitolul II. FAPTELE DE COMERŢ
ŞI ÎNTREPRINDERILE
II.1. Faptele de comerţ …………………………………………………………... 212
Jurisprudenţă ………………………………………………….……………. 215
II.2. Întreprinderile ……...…………………………...…………………………... 215
II.3. Domenii care constituie monopol al statului………………………………... 216
Capitolul III. COMERCIANŢII

III.1. Definiţie …………………………………………………………………… 217
III.2. Categoriile de comercianţi ………………………………………………… 217
III.2.1.Persoanele fizice ……………………………………………………. 217
III.2.2. Societăţile comerciale …...………………………….……………... 217
III.2.3. Asociaţiunea în participaţiune ……………………….……………. 219
Jurisprudenţă ………………………………………………………. 219
8
III.2.4. Asociaţiunea de asigurare mutuală ……...…………………………. 220
III.2.5. Grupul de interes economic (G.I.E.) ……...………….……………. 220
III.2.6. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.) …………………. 222
III.3. Dobândirea calităţii de comerciant ………………………………………… 223
III.3.1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana
fizică ………………………………………………………………. 223
III.3.2. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile
comerciale ………………………………………………………… 223
III.4. Dovada calităţii de comerciant ……………………………….……………. 223
III.5. Încetarea calităţii de comerciant …...…………...…………….……………. 224
III.6. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor ………………………………... 224
Capitolul IV. AUXILIARII COMERCIANŢILOR
IV.1. Prepuşii comercianţilor ………………….………………………………… 225
IV.2. Reprezentarea ……………..…………………..…………….……………... 226
IV.3. Comişii pentru negoţ ………………………………………………………. 226
IV.4. Comişii călători pentru negoţ (comerţ) ..…….…………………………….. 227
IV.5. Mijlocitorii ………...……………………………………………………… 227
IV.6. Agenţii de comerţ ………...…………….………………………………….. 227
Capitolul V. FONDUL DE COMERŢ
V.1. Noţiune ………………………………………………..……………………. 230
V.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ ..……………………………... 230
V.2.1. Bunurile imobile …………. ………………………………………... 230
V.2.2. Bunurile mobile corporale .……………………….………………… 231
V.3. Elementele necorporale ale fondului de comerţ ..…………………………... 231
V.3.1. Firma ………………………………………………….……………. 231
V.3.2. Emblema ……………………. ……………………………………... 232
V.3.3. Clientela şi vadul comercial ...……………….……………………... 232
V.3.4. Drepturile de proprietate industrială …...…………………………... 232
V.3.5. Drepturile de autor ……..……...…………………………………… 234
V.4. Actele juridice privind fondul de comerţ ……………….…………………. 234
Capitolul VI. CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE
VI.1. Contractul - izvor de obligaţii comerciale ………………………………... 235
VI.2. Încheierea contractelor comerciale ………………………………………... 236
VI.3. Probele specifice dreptului comercial ……………………………………... 239
VI.4. Contractul de vânzare-cumpărare ……….………………..….……………. 242
VI.4.1. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare ………………. 242
VI.4.2. Definiţie şi trăsături………..……………………………………….. 242
VI.4.3. Capacitatea părţilor ………………………………………………… 243
VI.4.4. Obiectul contractului ……………………..………………………… 244
Jurisprudenţă ……………………………………………………….. 245
VI.4.5. Obligaţiile vânzătorului ………………….…………………………. 246
VI.4.6. Obligaţiile cumpărătorului …………………….…………………… 247
VI.4.7. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială …………... 247
VI.4.8. Unele varietăţi de vânzare-cumpărare comercială …………………. 248
VI.4.9. Neexecutarea contractului. …………………………………………. 249
VI.5. Contractul de mandat comercial …………………………………………... 249

9
VI.5.1. Noţiune, obiect, trăsături …………………..……………………… 249
VI.5.2. Condiţii de validitate ……..………………………………………… 250
VI.5.3. Obligaţiile părţilor.………………….……………………………… 250
VI.5.4. Încetarea mandatului ………………………….……………………. 251
Jurisprudenţă ………………………………………………………. 251
VI.6. Contractul de comision …………...…………….…………………………. 252
VI.6.1. Definiţie, obiect, caractere juridice…….………………………….. 252
VI.6.2. Condiţiile de valabilitate ……………….………………………….. 252
VI.6.3. Obligaţiile părţilor…. ………...……….…………………………… 253
Jurisprudenţă ………………………………………………………. 254
VI.6.4. Încetarea contractului de comision………………….……………… 254
VI.7. Contractul de consignaţie ……………………………..….………………. 254
VI.7.1. Noţiune, caractere juridice, obiect…………………….……………. 254
VI.7.2. Condiţiile de validitate… ……….…….…………………………… 256
VI.7.3. Obligaţiile părţilor………. ……………….……………………….. 256
VI.7.4. Încetarea contractului …..…………………………………………... 258
VI.8. Contractul de report …………..…………………………………………… 258
VI.9. Contractul de cont curent ……………..……..……………….……………. 259
VI.9.1. Noţiune ……………………………………………………………... 259
VI.9.2. Efecte ……………………………….……………………………… 259
VI.9.3. Caractere juridice …………………..………………………………. 260
VI.9.4. Încetarea contractului …..……………………..……………………. 260
VI.10. Contractul de leasing …………..…………………….…………………… 260
VI.10.1. Noţiune ……………………………...…………………………... 260
VI.10.2. Obiectul contractului …………...…………….…………………. 260
VI.10.3. Felurile leasingului …………..………..………………………… 260
VI.10.4. Elementele contractului de leasing .……………………………... 261
VI.10.5. Obligaţiile locatorului …………..………….……………………. 261
VI.10.6. Obligaţiile utilizatorului ..……………………..…………………. 261
VI.10.7. Drepturile utilizatorului ..………………………………………... 261
VI.10.8. Aspecte fiscale ………….. ……….……………………………... 262
VI.10.9. Caractere juridice .………… …………………………………… 262
VI.11. Contractul de franciză..……… …………..………………………………. 262
VI.11.1. Noţiune ..… ………………………………..……….…………… 262
VI.11.2. Obiectul contractului ....… ……………………………………… 262
VI.11.3. Caractere juridice . ………………………………………………. 262
VI.11.4. Elementele contractului .…… …………………………………... 263
VI.12. Contractul de gaj comercial………………………………………………. 263
VI.12.1. Noţiune ..… ………………………………..…………………… 263
Capitolul VII. TITLURILE COMERCIALE

DE VALOARE
VII.1. Noţiune .…………… …………………………………………………….. 265
VII.2. Caracteristici ..…………..… …………………………………………….. 265
VII.3. Clasificare ..…………………… ….……………………………………… 265
VII.3.1. Clasificare după conţinutul lor .….………………………………. 265
VII.3.2. Clasificare după modul în care circulă ..………….…. …………. 266
VII.4. Cambia .……… ………………………………………………………….. 266
10
VII.4.1. Noţiune ..…… ………….…………………..……………………. 266
VII.4.2. Caracterele cambiei ..… ……………………..…………………... 266
VII.4.3. Condiţii de validitate ..…… …………………………………….. 267
VII.4.3.1. Condiţii de fond . ………………………….…………… 267
VII.4.3.2. Condiţii de formă …………….………………………… 267
VII.4.4. Girul ..……… ……………………………………………………. 268
VII.4.5. Acceptarea cambiei .……… …………………………………….. 268
VII.4.6. Revocarea cambiei .……… ……………………………………… 268
VII.4.7. Refuzul de a accepta cambia .…..… ……………….……………. 268
VII.4.8. Avalul ..…… ………………………….…………………………. 268
VII.5. Biletul la ordin ..………………………………………………………….. 268
VII.5.1. Noţiune ………….………………………………….……………. 268
VII.5.2. Caractere juridice …………………..………….…………………. 268
VII.5.3. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin ……………………... 269
VII.5.4. Girul biletului la ordin ..………….………………………………. 269
VII.5.5. Avalul biletului la ordin ..…… ………….………………………. 269
VII.5.6. Plata biletului la ordin ………….………….…………………….. 269
VII.6. Cecul .… ………….………………………………………………………. 269
VII.6.1. Noţiune..………………… ….…………………………………… 269
VII.6.2. Condiţii esenţiale de formă ..…………………………………….. 269
VII.6.3. Condiţii esenţiale de fond .....………………… ………………… 269
VII.6.4. Formele cecului ..…………… …………….……….……………. 270
VII.7. Conosamentul ..…………….…… ………………………….……………. 270
VII.7.1. Noţiune ..………..… ….…………………………………………. 270
VII.7.2. Menţiunile conosamentului ..………..…………………………… 270
VII.7.3. Felurile conosamentului .………..…………..…………………… 270
VII.7.4. Pluralitatea de exemplare .…...……..……………….…………… 271
VII.7.5. Predarea bunurilor ..…………….………………………………... 271
VII.8. Warantul ..……………………….……..…………………….…………… 271
Capitolul VIII. SOCIETĂŢILE COMERCIALE
VIII.1. Clasificare ……………………………………………………………….. 272
VIII.1.1. Clasificarea după numărul societăţilor …………….…………… 272
VIII.1.2. Clasificarea după natura societăţii .……………………………... 272
VIII.1.3. Clasificarea după răspunderea asociaţilor ……………………… 273
VIII.1.4. Clasificarea după structura capitalului şi modul
de împărţire a lui ………………………………………………... 273
VIII.1.5. Clasificarea după posibilitatea emiterii de titluri
comerciale de valoare ………………………………………….. 273
VIII.2. Dobândirea personalităţii juridice de către societăţile
comerciale ………………………………………………….……………. 273
VIII.3. Elementele de identificare ale societăţii ………..………….…………….. 274
VIII.4. Forme de desfăşurare a activităţii societăţii comerciale
în afara sediului său social principal ……………………………………. 275
VIII.5. Constituirea societăţii comerciale ..……………………………………… 275
VIII.5.1. Verificarea disponibilităţii firmei şi după caz
a emblemei ……………………………………….……………. 275
VIII.5.2. Întocmirea actului constitutiv …….……………………………... 275

11
VIII.5.3. Conţinutul actului constitutiv şi caracterele juridice
ale acestuia ………………………………………………………. 276
VIII.5.4. Înmatricularea societăţii …...……………………………………. 276
VIII5.5. Capitalul social şi vărsarea aportului ……….…………………… 277
VIII.6. Organele societăţii comerciale ……..……………………………………. 278
VIII.6.1. Organele de conducere. Atribuţiile adunării generale …………... 278
VIII.6.2. Organele de administrare………………………………………... 279
VIII..6.3. Organele de control ……..……………………………………… 279
VIII.7. Dizolvarea, fuziunea, divizarea, lichidarea ……...………………………. 280
VIII.7.1. Dizolvarea ……………………………..………………………... 280
VIII.7.2. Fuziunea şi divizarea ………………….…….………………….. 280
VIII.7.3. Lichidarea …………………………..………….……………….. 280
Teste grilă……………………………………………………….……………….. 281

12
Partea I
DREPT CIVIL

13
14
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
I.1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept

În existenţa sa, care se confundă cu cea a societăţii, dreptul a primit
numeroase definiţii. Romanii au definit dreptul prin raportare la morală şi
echitate: jus est art boni et aequi („dreptul este arta binelui şi echităţii”). În
decursul timpului, şcolile dreptului au definit această noţiune în variate moduri.
În vorbirea curentă, noţiunea de drept are mai multe accepţiuni: drept
subiectiv; drept obiectiv; ştiinţa dreptului.
Dreptul subiectiv (care aparţine subiectului) este prerogativa, facultatea
sau posibilitatea, recunoscută unei persoane, de a pretinde să i se dea ceva, să i
se execute o anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei
anumite conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni. Drepturilor subiective le
corespund obligaţiile celorlalţi membri ai societăţii (obligaţiile corelative) de a
da, a face sau a nu face ceva. Drepturile subiective, împreună cu obligaţiile
corelative, alcătuiesc conţinutul raporturilor juridice ce iau naştere între
membrii societăţii.
Dreptul obiectiv este alcătuit din ansamblul normelor juridice
recunoscute sau instituite de către stat, pe care membrii societăţii le respectă de
bunăvoie sau sub ameninţarea forţei de constrângere a statului.
Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu normele juridice. Nicolae Popa
defineşte ştiinţa dreptului ca fiind „ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi
principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit”1.
În decursul timpului, în ştiinţa dreptului s-au format mai multe şcoli,
curente şi teorii.
• Şcoala dreptului natural îşi are rădăcinile în antichitate, când
arbitrariului guvernanţilor, opresiunii, nedreptăţii, tiraniei le-au fost opuse
natura, egalitatea oamenilor de la natură2. În cadrul acestei orientări doctrinare
1
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.42.
2
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p.44-45.
15
au fost formulate teoriile contractualiste. Hugo Grotius (1583-1645) a pus în
evidenţă două idei ce stau la baza acestei concepţii:
– ideea stării naturale a oamenilor;
– ideea contractului social.
Oamenii s-au aflat într-o stare naturală, în care nu existau nici legi, nici
ordine, nici guvernare. La un moment dat, aceştia au trecut la stadiul de
societate. Trecerea s-a făcut prin încheierea unui contract în care se obligau să
se respecte reciproc şi să trăiască în pace unii cu alţii. Ulterior, ei au semnat un
al doilea contract social prin care se obligau să se supună unei guvernări alese
de ei înşişi. Izvorul puterii politice se află în popor şi guvernanţii sunt obligaţi
să se supună dreptului natural3.
• J.J. Rousseau (1712-1788) nu a considerat contractul social un fapt
istoric real, ci o construcţie ipotetică. În comunitatea primitivă, oamenii erau
liberi şi egali, iar fericirea lor decurgea din egalitate şi libertate. Apariţia
civilizaţiei moderne a dus la încetarea stării naturale de fericire. Oamenii au
renunţat la drepturile decurgând din starea naturală, în favoarea colectivităţii
din care făceau parte. A devenit necesară o formă de organizare socială care să
garanteze oamenilor fericirea şi egalitatea. Pe baza contractului social,
drepturile naturale ale oamenilor sunt restituite ca drepturi civile. Statul şi legea
trebuie să se subordoneze voinţei generale.4
Şcoala dreptului natural a fost criticată de şcoala istorică a dreptului, de
pozitivismul juridic şi de teoriile sociologice.5
• Şcoala istorică a dreptului a apărut în Germania în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, fondatorul ei fiind Savigny. Principalele teze ale acestei
orientări sunt:
– dreptul se naşte în mod spontan, se cristalizează în mod inconştient şi se
dezvoltă în strânsă legătură cu spiritul unui popor;
– dreptul este un produs colectiv al desfăşurării istorice a vieţii unui
popor;
– instituţiile juridice poartă în ele trecutul poporului respectiv;
– nu legea, ci cutuma constituie principalul izvor al dreptului, legea
neformulând reguli conştiente;
– legiuitorul nu dispune de o putere creatoare de drept, el fiind numai un
organ al conştiinţei naţionale;
– codificarea dreptului nu este necesară, deoarece aceasta tinde să
modifice în mod violent starea de drept şi să o constrângă să intre într-un cadru
rigid;
3
Idem, p.47-48.
4
Idem, p.52-53.
5
Idem, p.55.
16 Universitatea SPIRU HARET
– pe măsură ce dreptul evoluează, conştiinţa populară nu se mai poate
manifesta direct;
– legile nu au o valabilitate şi aplicabilitate universală, fiecare popor
dezvoltându-şi dreptul propriu6.
• Teoria organică a dreptului îl are ca fondator pe Herbert Spencer,
potrivit căruia viaţa este un gigantic proces ritmic, iar evoluţia se desfăşoară de
la uniform şi amorf către diversitate şi specializare. Societatea umană este
asimilată unui organism biologic. Individul se adaptează existenţei după
principiul eredităţii. Experienţa acumulată de o generaţie devine instinct la
următoarea generaţie. Morala, datoria, justiţia devin instincte pe baza
experienţei generaţiei precedente. Spencer preconiza că, în viitor, individul va fi
perfect adaptat necesităţilor vieţii sociale7.
• Pozitivismul respinge orice idei de drept natural, neagă justiţia
transcendentală şi admite, în mod exclusiv, numai cunoaşterea realităţii
pozitive, juridice sau ştiinţifice. Pozitivismul în drept îmbracă două forme:
– pozitivismul juridic, numit şi pozitivism analitic;
– pozitivismul ştiinţific, în care pot fi incluse: a) pozitivismul pragmatic;
b) pozitivismul sociologic; c) utilitarismul8.
a) Pozitivismul juridic concepe separarea dreptului aşa cum este de
dreptul aşa cum trebuie să fie. Sunt recunoscute doar normele în vigoare fără a
se pune întrebarea dacă este un drept just sau nejust, drept sau nedrept. Se
caracterizează prin următoarele teze:
– legile sunt comandamente ale fiinţei umane;
– nu este necesară raportarea dreptului la morală şi nici a dreptului aşa
cum este la dreptul aşa cum trebuie să fie;
– studiul conceptelor juridice trebuie separat de cercetarea istorică a
cauzelor şi originii legilor, de cercetarea sociologică;
– din sistemul juridic, care este un sistem logic „închis”, prin mijloace
logice pot fi deduse decizii juridice corecte, pe baza normelor juridice
prestabilite, fără să se ia în considerare scopurile sociale, politica sau normele
morale.9
b) Pozitivismul ştiinţific susţine teza provenienţei dreptului din fapte, din
factori economici şi istorici, studierea lui trebuind să fie făcută prin metode
ştiinţifice şi printr-o optică sociologică. Dreptul nu este un produs arbitrar al
puterii, ci un produs social generat de istorie şi economie.10
6
Idem, p.64-66.
7
Idem, p.68-70.
8
Idem, p.84.
9
Idem, p.93-94.
10
Idem, p.84-85.
17
c) Utilitarismul a fost îndreptat împotriva şcolii dreptului natural.
Helvetius, unul dintre fondatorii acestui curent, afirma că sancţiunea,
constrângerea, prevăzută de dispoziţiile legislative, reprezintă mijlocul prin care
se armonizează interesele individuale cu cele ale societăţii. Individul pune în
cumpănă răul pe care l-ar suferi prin aplicarea sancţiunii prevăzute de lege şi
avantajul pe care l-ar obţine dacă nu ar respecta legea. J. Bentam, un alt
reprezentant al utilitarismului, se pronunţa pentru adoptarea unei legislaţii care
să înlăture restricţiile şi inechităţile din calea dezvoltării umane şi considera că,
după obţinerea egalităţii poziţiilor sociale ale indivizilor, legislaţia va dispărea.
Concluzia sa era că atât moralistul, cât şi legiuitorul trebuie să studieze
sentimentele umane eterne şi ireversibile, şi anume, căutarea plăcerii şi evitarea
suferinţei, acestora subordonându-li-se principiul utilităţii. El mai considera
dreptul ca un echilibru al intereselor.11
Prin această prezentare a şcolilor de gândire din ştiinţa dreptului putem
defini încă două concepte privind noţiunea de drept, şi anume:
– drepturile naturale, care sunt acele drepturi inerente indivizilor
provenind de la natură, din egalitatea naturală a oamenilor;
– dreptul pozitiv, care este dreptul creat de oameni, aşa cum este el şi nu
aşa cum ar trebui să fie, adică dreptul în vigoare, consacrat de stat şi asigurat de
forţa lui de constrângere.
Dreptul nu este acelaşi în toate timpurile şi locurile. În funcţie de condiţiile
economice, sociale, politice şi religioase concrete şi de conţinutul său, pe baza
metodei tipologice, el poate fi clasificat după cum urmează:
– în plan istoric: drept sclavagist, drept feudal, drept burghez sau drept
socialist;
– în funcţie de familia de drept căreia îi aparţine: drept romano-germanic,
drept anglo-saxon, drept musulman, drept comunitar.
I.2. Diviziunile dreptului

Jurisconsultul roman Ulpian a fost cel care a pus în evidenţă divizarea
dreptului în drept public şi drept privat, definindu-le astfel:
– Jus publicum est quod ad statum rei romanae spectat (dreptul public
este acela care se ocupă cu organizarea republicii);
– Jus privatum quod ad singulorum utilitatem partinet (dreptul privat
este acela care priveşte interesele individuale).
La rândul lor, atât dreptul public, cât şi dreptul privat se divid în ramuri
ale dreptului. O ramură a dreptului se caracterizează prin obiectul său de
reglementare sau studiu, constituit dintr-un ansamblu distinct de norme juridice
legate organic între ele.
11
Idem, p.104 -106.
În cadrul dreptului public s-au constituit următoarele ramuri ale dreptului:
– dreptul constituţional;
– dreptul administrativ;
– dreptul penal;
– dreptul penal internaţional;
– dreptul public internaţional (dreptul tratatelor, dreptul consular);
– dreptul mediului;
– dreptul financiar ş.a.
Dreptului privat îi aparţin următoarele ramuri:
– dreptul civil;
– dreptul comercial;
– dreptul familiei;
– dreptul bancar ş.a.
În cadrul ramurilor dreptului, reglementările ce privesc un anume gen de
relaţie socială sunt grupate în instituţii juridice. Exemplu: instituţia căsătoriei,
instituţia contractului, instituţia răspunderii juridice. Termenul de instituţie
juridică poate să desemneze şi acea instituţie a statului însărcinată cu
administrarea justiţiei.
Diviziunea dreptului se continuă până la elementul său de bază care este
norma juridică – într-o exprimare comparativă am putea spune că norma juridică
este pentru drept ceea ce este atomul pentru chimie sau pentru fizică (fig. 1.).
DREPTUL
DREPT PUBLIC DREPT PRIVAT
RAMURI ALE DREPTULUI RAMURI

PUBLIC: ALE DREPTULUI PRIVAT
- constituţional; - civil;
- administrativ; - comercial;
- financiar; - familiei ş.a.
- penal;
- procesual – penal
- internaţional public ş.a.
INSTITUŢII JURIDICE INSTITUŢII JURIDICE
NORME JURIDICE NORME JURIDICE

Fig. 1. Diviziunile dreptului
19
I.3. Norma juridică
I.3.1. Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia
Norma juridică este o regulă socială de comportament, generală,
impersonală şi obligatorie.
O primă trăsătură a normei juridice o constituie socialitatea, faptul că este
o regulă de comportare socială. Această trăsătură însă nu este suficientă pentru
identificarea normei juridice, în cadrul societăţii existând şi alte reguli de
comportare: etice, religioase, morale, tehnice ş.a. Raportul existent între
normele juridice şi ansamblul regulilor sociale de comportament este un raport
de la parte la întreg, toate normele juridice fiind reguli de comportare socială,
dar nu toate regulile de comportare socială sunt şi norme juridice.
Cea de-a două trăsătură a normei juridice o constituie generalitatea şi
impersonalitatea. Regula de conduită, pentru a fi normă juridică, trebuie să nu
se adreseze nominalizat şi să se aplice în toate împrejurările de acelaşi fel.
Aplicarea ei într-o situaţie dată nu o lipseşte de efecte pentru alte situaţii de
acelaşi fel, mai exact spus ea se aplică tuturor cazurilor pe care le
reglementează. Sunt însă şi situaţii în care norma juridică, în funcţie de subiecţii
cărora li se adresează, are o sferă de aplicare mai îngustă, fără însă a-şi pierde
caracterul ei general sau impersonal. Spre exemplu, în Constituţia României,
anumite drepturi sunt acordate numai cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi
apatrizilor nefiindu-le acordate aceste drepturi. De asemenea, în Codul penal
sunt o serie de infracţiuni care pot fi săvârşite numai de militari (absenţa
nejustificată, dezertarea etc.) sau numai de către funcţionari (luarea de mită,
abuzul în serviciu ş.a.). Acest sistem gradual în care se înscrie norma juridică
nu-i afectează trăsătura de generalitate şi impersonalitate.
Acest fapt este pus în evidenţă şi în dreptul roman. Iulianus, în Digeste,
spunea că „nici legile, nici senatus consultele nu pot fi scrise astfel încât să
cuprindă toate cazurile care s-ar ivi vreodată, dar este suficient ca ele să includă
ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori”.
Caracterul general şi impersonal al normei se păstrează şi în cazurile
în care aceasta se aplică numai în anumite părţi determinate ale teritoriului unui
stat (exemplu: unităţi administrativ-teritoriale, zona de frontieră, zonele
libere etc.).
Cea de-a treia trăsătură a normei juridice este obligativitatea. Spre
deosebire de alte norme de comportare socială (norme morale, norme etice,
norme religioase etc.), norma juridică este impusă cu ajutorul sancţiunii şi prin
intervenţia coercitivă a statului în caz de neconformare.

I.3.2. Structura normei juridice
Pentru asigurarea accesibilităţii şi receptării prescripţiilor normei juridice,
aceasta trebuie să aibă o anume logică. „Structura normei juridice arată cum
este formulată, din punct de vedere logic, prescripţia pe care o conţine”.12
Din punct de vedere logico-juridic, norma juridică este alcătuită din trei
părţi: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune (fig. 2.).
IPOTEZĂ
NORMA JURIDICĂ DISPOZIŢIE
SANCŢIUNE
Fig. 2. Structura normei juridice
Ipoteza este acea parte a normei juridice în care se arată împrejurările în

care este aplicabilă.
Dispoziţia este partea care stabileşte modelul de conduită care trebuie
adoptat.
Sancţiunea este partea care stabileşte consecinţele neadoptării conduitei
prescrise.
În practică sunt foarte rare situaţiile când cele 3 părţi sunt reunite în
acelaşi text, cele mai des întâlnite fiind situaţiile în care ipoteza este
subînţeleasă sau în care sancţiunile sunt grupate la partea finală a actului
normativ. Aceste aspecte ţin de structura tehnico-legislativă a normei
juridice.
Construcţia tehnico-legislativă nu se suprapune întotdeauna structurii
logico-juridice a normei.13
Structura tehnico-legislativă a normei juridice nu trebuie confundată cu
structura şi sistematizarea actelor normative.
Structura actului normativ priveşte părţile componente ale acestuia,
respectiv acesta putând fi împărţit în părţi, titluri, capitole, subcapitole, secţiuni,
paragrafe, articole, alineate şi alte subdiviziuni marcate cu cifre, litere sau
liniuţe. Tot de alcătuirea actului normativ ţine şi structura sa logică de conţinut,
în funcţie de care un act normativ este alcătuit din:
– titlul actului normativ, care trebuie să arate în mod sintetic obiectul
reglementării;
12
p.186.
13
Nicolae Popa, op.cit., p.159.
21
– dispoziţiile generale, care determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor
reglementate şi unele prevederi de natură să orienteze întreaga reglementare;
– dispoziţiile de conţinut, care reprezintă reglementarea propriu-zisă ce
formează obiectul actului normativ;
– dispoziţiile tranzitorii şi finale, care reglementează situaţiile
intermediare, de tranziţie de la un regim juridic la altul, data intrării în vigoare,
precum şi dispoziţii privind abrogarea altor texte de lege.
Articolele ce compun actele normative se numerotează cu cifre arabe.
Numerotarea cu cifre romane se utilizează numai în cazul actelor normative
prin care se modifică alte acte normative.
I.3.3. Clasificarea normelor juridice
Normele juridice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
a) după criteriul conduitei pe care trebuie s-o aibă destinatarii;
b) după sfera de aplicare şi gradul de generalitate;
c) după modul de redactare.
a) Clasificarea după criteriul conduitei

În funcţie de conduita pe care trebuie s-o adopte destinatarii normei
juridice, normele juridice pot fi (fig. 3.):
onerative
imperative
prohibitive
Norme
juridice
permisive
dispozitive supletive
Fig. 3. Clasificarea normelor juridice după criteriul conduitei
Normele imperative sunt cele care impun să se dea ceva, să se facă sau să
nu se facă ceva.
Normele onerative impun o anumită conduită, de la ele neputându-se
deroga. Privesc obligaţiile de a da sau a face ceva. Exemplu: Art.1212 Cod
civil: „Vânzătorul este dator să explice curat îndatoririle ce înţelege a lua
asupră-şi”.
Normele prohibitive interzic o anumită conduită şi sunt specifice
obligaţiei de a nu face ceva, fiind obligatorii. Exemplu: art.1424 Cod civil:
„Locatarul nu poate, în cursul locaţiunii, să schimbe forma lucrului închiriat sau
arendat”.

Normele dispozitive sunt cele ce prevăd o anumită libertate a subiectului
de drept în alegerea conduitei.
Normele permisive sunt cele care permit subiectului o anumită conduită,
fără să i-o impună şi, bineînţeles, fără să i-o interzică. Exemplu de astfel de
norme: dispoziţiile procedurale privind căile de atac ale hotărârilor
judecătoreşti. Justiţiabilul nemulţumit de soluţia dată într-un proces poate s-o
atace la instanţa superioară (cu apel sau recurs, ori o cale extraordinară de atac),
fără însă a fi obligat să facă acest lucru.
Normele supletive sunt cele care vin şi se substituie voinţei individului,
atunci când acesta nu alege singur conduita sa. Exemplu: în caz de divorţ, dacă
soţii nu aleg numele pe care îl vor purta după desfacerea căsătoriei, vine legea
peste manifestarea lor de voinţă neefectuată şi dispune că vor purta numele avut
înainte de căsătorie.
b) Clasificarea după sfera de aplicare şi gradul de generalitate
În funcţie de acest criteriu, normele pot fi clasificate astfel:
– norme generale;
– norme speciale;
– norme de excepţie.
Normele generale sunt cele ce alcătuiesc dreptul comun. Normele
speciale derogă de la dreptul (de exemplu: dreptul comun) şi prevalează în faţa
normelor generale. La concursul dintre o normă generală şi una specială se
aplică norma specială. Exemplu: normele juridice prin care sunt stabilite
drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii unui stat sunt speciale în raport cu normele
care stabilesc drepturi şi obligaţii pentru persoanele aflate pe teritoriul statului
respectiv. Normele de excepţie reglementează situaţii de excepţie (exemplu:
încuviinţarea căsătoriei femeii care a împlinit vârsta de 15 ani, care se face
numai în situaţii de excepţie, cum ar fi starea de graviditate).
c) Clasificarea după modul de redactare
În funcţie de modul de redactare, normele juridice pot fi:
– norme complete, adică cele ce respectă structura trihotomică a normei,
având şi ipoteză şi dispoziţie şi sancţiune;
– norme incomplete, adică acele norme cărora le lipseşte unul din
elementele structurii lor logico-juridice. Când acestea trimit la un alt text de
lege se numesc norme de trimitere.
Normele juridice mai pot fi clasificate în funcţie de:
– ramura de drept căreia îi aparţin: de drept civil, penal, constituţional,
administrativ, financiar, familiei, comercial etc.;
– de sancţiunea pe care o conţin: norme punitive (stabilesc o pedeapsă)
sau stimulative (au o sancţiune pozitivă, adică o recompensă: distincţii,
decoraţii, facilităţi, scutiri de impozite, reducerea pedepsei). Tot după sancţiune,
normele pot fi cu sancţiuni penale, civile, administrative sau disciplinare sau cu
23
sancţiuni alternative (închisoare sau amendă) ori cumulative (închisoare şi
interzicerea unor drepturi). O altă clasificare după sancţiune împarte normele în
reparatorii (exemplu: repun părţile în situaţia anterioară prin restituirea
prestaţiilor) şi de anulare (stabilesc nulitatea unui act). Şi, în fine, o ultimă
clasificare după sancţiune: normele pot fi cu sancţiuni absolut determinate sau
cu sancţiuni relativ determinate (exemplu: se pedepseşte conform legii);
– după actul normativ din care provin: din lege, din ordonanţe sau
hotărâri ale Guvernului, din ordine ale miniştrilor ş.a.;
– după conţinutul lor: norme principii (exemplu: principiile generale din
Constituţie, coduri, alte legi care stabilesc orientările generale de aplicare a
dreptului), norme definiţii (se definesc anumite concepte: contractul, locaţiunea,
arenda etc.), norme de conţinut, norme de stabilire a competenţei, atribuţiilor,
sarcinilor.
I.3.4. Interpretarea normelor juridice
Interpretarea normelor juridice este operaţiunea logică şi tehnico-juridică
de cunoaştere a sensului şi conţinutului exact al unei prevederi legale pentru a
vedea dacă şi cum se aplică într-un caz dat. Scopul interpretării este de a releva
intenţia legiuitorului, gândirea acestuia (ratio legis, mens legis) şi de a-i da
satisfacţie deplină.
Prin interpretare se poate realiza nu numai înţelegerea unui text obscur,
imperfect, contradictoriu cu el însuşi sau cu alte texte, ci şi relevarea spiritului
legii, remedierea insuficienţei, precizarea sensului exact, precum şi aplicarea în
timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
Interpretarea normelor juridice este o problemă de aplicare a dreptului,
trecerea de la general la particular.
După autorii interpretării, aceasta poate fi oficială sau neoficială
(facultativă, doctrinală).
Interpretarea oficială poate fi autentică, judiciară sau administrativă.
Interpretarea autentică este dată de legiuitorul însuşi. Interpretarea judiciară este
făcută de instanţa de judecată. Interpretarea administrativă provine de la
organul de aplicare care este, în acest caz, o autoritate administrativă.
Interpretarea doctrinală provine de la specialişti, reprezentând opiniile
acestora cuprinse în lucrări ştiinţifice.
Interpretarea poate fi făcută prin mai multe metode, unele intrinseci, altele
extrinseci.
a) Metodele de interpretare intrinsecă au la bază textele interpretate.
Metoda gramaticală are la bază analiza gramaticală a textului, a sensului
cuvintelor şi legăturii dintre ele. Exemplu: folosirea ca element de legătură între
mai multe condiţii a conjuncţiei „şi” ne arată că acestea sunt cumulative.

Folosirea conjuncţiei „sau” indică condiţii alternative (ori una, ori alta, nu şi
una şi alta).
Metoda logică presupune folosirea unor procedee logice sau a
raţionamentelor (a pari, per a contrario, a fortiori, a majori ad minus, a minus
ad majori).
Raţionamentul a pari presupune aplicarea legii prin analogie, deducerea
unei asemănări din altă situaţie. Raţionamentul a fortiori (cu atât mai mult)
arată că norma se justifică cu atât mai mult a fi aplicată într-un anume caz,
decât într-un alt caz. Raţionamentul per a contrario ne arată că dacă într-un caz
nu se aplică o anumită normă, pe cale de consecinţă, trebuie aplicată o altă
normă (dacă într-o situaţie nu se aplică o normă specială, per a contrario se
aplică norma generală). Celelalte două raţionamente a majori ad minus
(minori) şi a minus ad majus (majori), semnificând de la mai mult la mai puţin
şi de la mai puţin la mai mult, au semnificaţia de cine poate mai mult, poate şi
mai puţin şi, respectiv, dacă pentru mai puţin, categoric, şi pentru mai mult.
b) Metodele de interpretare extrinsecă au la bază aspecte exterioare
textelor interpretate.
Metoda teleologică, sau a interpretării după scop, urmăreşte scopul avut în
vedere de legiuitor (ratio legis, mens legis). Se caută spiritul legii (foarte des
este întâlnită formula: litera şi spiritul legii).
Metoda istorică analizează condiţiile istorice, economico-sociale, politice,
geopolitice existente la momentul adoptării legii.
Metoda sistemică are în vedere raportarea normei juridice la ansamblul
actului normativ din care face parte, la ramura de drept, la instituţia juridică. O
normă juridică nu poate fi interpretată prin scoaterea din context.
În urma operaţiunii de interpretare, rezultatul interpretării poate fi:
– literal, adică norma juridică trebuie aplicată literal (ad literam);
– extensiv, adică să i se lărgească aplicarea, cum este în cazul enu-
merărilor exemplificative sau aplicării prin analogie (art. 3 Cod civil român:
„Judecătorul care refuză a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este
întunecată sau neîndestulătoare va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de
dreptate”);
– restrictiv, când normei i se îngustează sfera de aplicabilitate (exemplu:
art. 5 Cod civil român: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare
de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”).
I.4. Aplicarea dreptului

Aplicarea dreptului urmează a fi analizată atât în spaţiu şi asupra
persoanelor (destinatarilor), cât şi în timp.

25
I.4.1. Aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor
În aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor, principiul
fundamental este cel al teritorialităţii, dreptul aplicându-se pe teritoriul statului
în cauză. De la acest principiu există şi excepţii.
Teritoriul este definit ca suprafaţa uscatului şi apelor cuprinse între
graniţele unui stat, împreună cu coloana de aer existentă deasupra ei şi subsolul
aferent.
Dreptul unui stat se aplică şi în afara teritoriului acestuia, la bordul
navelor şi aeronavelor aflate sub pavilionul său, pe teritoriul ambasadelor şi
misiunilor sale diplomatice, precum şi cetăţenilor săi aflaţi în afara graniţelor.
În anumite situaţii, legea poate fi aplicabilă chiar şi străinilor sau apatrizilor
aflaţi în afara graniţei. De asemenea, legile unui stat mai pot fi aplicate în afara
graniţelor sale atunci când părţile unui contract, civil sau comercial, au ales-o ca
lege aplicabilă.
Excepţii de la principiul teritorialităţii aplicării legilor există şi în
interiorul statului. Pe teritoriul misiunilor diplomatice, asupra personalului
diplomatic sau la bordul navelor şi aeronavelor străine, nu se aplică dreptul
naţional.
În ce priveşte aplicarea asupra persoanelor, au fost puse în evidenţă două
categorii de destinatari:
– destinatari de primă linie, adică persoanele cărora norma juridică le
stabileşte drepturi sau obligaţii;
– destinatari de linia a doua, adică autorităţile însărcinate să vegheze la
respectarea legii sau chiar s-o aplice.
Cu excepţiile arătate la aplicarea legii în spaţiu, potrivit principiului
teritorialităţii, pe teritoriul unui stat legile se aplică tuturor persoanelor fie că
sunt cetăţeni ai statului, fie că sunt apatrizi, fie că sunt străini.
Tratatele internaţionale, ratificate de România, fac parte din dreptul intern.
Constituţia României, la art.20 alin.(2) prevede că „Dacă există neconcordanţe
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile”.
Potrivit art.11 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, „Starea, capacitatea şi relaţiile de
familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai
dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel”.
Atunci când este vorba de bunuri, legea aplicabilă în ce priveşte posesia,
proprietatea şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor este cea a locului unde se
află bunul.

I.4.2. Aplicarea dreptului în timp
În aplicarea normelor juridice în timp, se disting trei momente:
1) intrarea în vigoare a normei juridice;
2) acţiunea normei juridice;
3) ieşirea din vigoare a normei juridice.
1) Intrarea în vigoare a normei juridice este legată de momentul aducerii
la cunoştinţa destinatarilor ei. Art.78 din Constituţia României prevede că „Legea
se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la data prevăzută în textul ei”. În ce priveşte ordonanţele şi hotărârile
Guvernului, art.108 alin.(4) din Constituţia României prevede că acestea se publică
în „Monitorul Oficial al României”, cu excepţia hotărârilor cu caracter militar, care
se comunică numai instituţiilor interesate. Nepublicarea atrage sancţiunea
inexistenţei lor.
Sunt cazuri în care, pentru pregătirea condiţiilor necesare aplicării unor
acte normative, este nevoie de o perioadă de timp. În aceste cazuri, actele
normative, în cuprinsul lor, prevăd în mod expres date de la care intră în
vigoare. Un astfel de exemplu îl constituie Ordonanţa Guvernului României
nr.70/1994 privind impozitul pe venit, care a fost emisă în august 1994 şi s-a
aplicat începând cu 1 ianuarie 1995.
2) Acţiunea normei juridice, sau perioada în care aceasta este activă,
este situată între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare. Norma
juridică dispune numai pentru viitor. Sunt însă situaţii în care norma juridică
poate retroactiva sau ultraactiva.
Norma juridică retroactivează atunci când se aplică şi unor situaţii
anterioare intrării sale în vigoare. Sunt admise următoarele excepţii de la
principiul neretroactivităţii legilor:
– legea penală mai favorabilă;
– normele juridice de interpretare, care se aplică de la momentul intrării în
vigoare a normelor la care se referă.
Sunt şi situaţii în care norma juridică ultraactivează, adică se aplică şi
după ieşirea sa din vigoare. Astfel, potrivit art.16 din Codul penal, legea penală
temporară se aplică infracţiunilor săvârşite pe timpul cât aceasta este în vigoare,
chiar dacă urmărirea penală şi judecarea acestora au loc după ajungerea ei la
termen. Această excepţie de la principiul neultraactivităţii este un mijloc de a
contracara încercările de înfrângere a legii prin săvârşirea de infracţiuni, în
special la momente apropiate de ajungerea la termen, când timpul material
rămas nu ar permite descoperirea autorului şi tragerea lui la răspundere.
3) Ieşirea din vigoare a legii poate avea loc în următoarele modalităţi:
– prin ajungere la termen;
– prin cădere în desuetudine;
– prin abrogare.
27
Legile temporare ies din vigoare prin ajungerea lor la termen.
Legile bugetare anuale sunt legi temporare şi ies din vigoare la sfârşitul
exerciţiului financiar anual, sau atunci când noua lege bugetară nu a fost
adoptată în exerciţiul bugetar precedent, în exerciţiul financiar următor la
momentul adoptării noii legi.
Se consideră că legile sunt ieşite din vigoare, prin cădere în desuetudine,
atunci când, deşi acestea formal nu sunt abrogate sau nu sunt ajunse la termen,
datorită schimbării realităţilor economico-sociale, politice sau culturale,
destinatarii lor nu mai au reprezentarea obligativităţii aplicării acestora.
Din dreptul românesc putem exemplifica o astfel de ieşire din vigoare a
normelor juridice, prin căderea în desuetudine, chiar cu Constituţia socialistă a
României din 1965, care, după anul 1990, deşi nefiind formal abrogată, datorită
schimbărilor social-politice ce au survenit, nu s-a mai aplicat, populaţia
nemaiavând reprezentarea că aceasta reprezintă legea fundamentală.
Abrogarea este modalitatea cea mai întâlnită de ieşire din vigoare a
normelor juridice. De regulă, are loc la momentul intrării în vigoare a altei
norme juridice, dar abrogarea poate interveni şi fără ca în locul normei abrogate
să fie edictată altă normă juridică (fig. 4.).
directă
expresă
Forme de abrogare indirectă
(tacită = implicită)
Fig. 4. Forme de abrogare a normelor juridice
Abrogarea expresă directă se produce atunci când legea nouă prevede

expres ce act normativ se abrogă. Exemplu: „la data intrării în vigoare a
prezentei legi (hotărâre a Guvernului României etc.) se abrogă Legea
nr.…..(Hotărâre a Guvernului României nr.…. etc.).”
Abrogarea expresă indirectă nu prevede ce act normativ se abrogă, ci
stipulează doar că „se abrogă orice prevedere contrarie”.
Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act normativ nu prevede
nici abrogarea expresă directă şi nici cea indirectă, dar conţinutul acestuia din urmă
este esenţial diferit de cel al altui sau altor acte normative ce reglementează aceeaşi
(aceleaşi) problemă(e) şi face inaplicabile prevederile anterioare.
I.5. Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvoare ale dreptului are două accepţiuni:
– izvoarele de drept în sens material, denumite izvoare materiale sau
izvoare reale;
– izvoare de drept în sens formal, denumite izvoare formale.
Izvoarele materiale ale dreptului sunt realităţile exterioare acestuia pe care
Fr. Geny le concepea ca „dat”-uri ale dreptului. Aceste izvoare materiale,
denumite şi factori de configurare a dreptului, sunt:
– cadrul natural;
– cadrul social-politic şi cultural;
– cadrul geopolitic;
– factorul uman.
Izvoarele formale sunt formele de exprimare a normelor de drept.
Sunt considerate ca izvoare formale ale dreptului:
– obiceiul juridic (cutuma);
– practica judecătorească şi precedentul judiciar;
– doctrina judiciară;
– contractele normative;
– actele normative.
Cel mai vechi izvor de drept îl constituie cutuma (obiceiul juridic), care
precede dreptul scris. La apariţia sa, dreptul a preluat o parte din obiceiuri pe
care le-a adaptat realităţii. Este acea parte a normelor juridice care, în definiţia
dreptului, au fost calificate ca recunoscute de către stat. Cutuma implică o
îndelungată practică socială. De altfel, pentru ca obiceiul juridic să constituie
izvor de drept, este necesar să fie îndeplinite două condiţii:
– condiţia obiectivă, materializată într-o practică îndelungată şi
necontestată;
– condiţia subiectivă, constând în acceptarea şi recunoaşterea caracterului
obligatoriu asigurat de existenţa sancţiunii pentru cazurile de nerespectare.
Cutuma sau obiceiul juridic nu se confundă cu uzanţele, care sunt practici
sociale constante şi uniforme, general acceptate şi urmate. Exemple: bacşişul,
rabatul comercial ş.a. În cazul uzanţelor, la nivelul psihologiei membrilor
societăţii, nu există convingerea că acestea reprezintă dreptul. Pentru respectarea
lor nu se poate face apel la forţa de constrângere a statului. Mai mult chiar, au
fost momente când anumite uzanţe au fost condamnate moral sau interzise prin
lege, aşa cum a fost cazul bacşişului.
În dreptul nostru, obiceiul este admis ca izvor de drept numai în măsura în
care legea face trimitere la el. Spre exemplu, în Codul civil român, la art.697 se
prevede: „Nu e iertat a sădi arbori decât în depărtarea hotărâtă de
regulamentele particulare (adică dispoziţii speciale – n.n.) sau de obiceiurile
constante şi recunoscute şi, în lipsă de regulamente şi obiceiuri, în depărtare
de doi metri de la linia despărţitoare a celor două proprietăţi pentru arborii
înalţi şi de o jumătate de metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii”.
În dreptul anglo-saxon, cutuma este izvor de drept, în Anglia fiind chiar şi
izvor de drept constituţional.

29
Practica judecătorească şi precedentul judiciar
Practica judecătorească (jurisprudenţa) constă în hotărârile judecătoreşti
pronunţate de către instanţele dintr-un stat prin care se interpretează şi se aplică
legea. Sunt state în care practica judecătorească este recunoscută ca izvor de
drept; sunt însă state, cum este şi cazul României, în care practica
judecătorească, datorită faptului că nu are un rol creator, nu este recunoscută
oficial ca izvor de drept.
Cu toate acestea, jurisprudenţa este deosebit de importantă în interpretarea
şi aplicarea dreptului. Mai mult chiar, prin unele dispoziţii de dată recentă,
jurisprudenţei I se acordă o anume forţă juridică. Astfel, art. 23 lit. b din Legea
nr. 304 privind organizarea judiciară (M. Of. 576/29.06.2004) prevede că
„Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru
soluţionarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei sale”. Art. 24 al legii
în cauză reglementează procedura schimbării jurisprudenţei. „Dacă o secţie a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra
propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citarea părţilor. După ce Secţiile
Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei,
judecata continuă.”
Precedentul judiciar apare ca urmare a tranşării de către instanţa
supremă dintr-un stat a unei probleme de drept soluţionate în mod diferit de
instanţele inferioare. Aceste soluţii pot constitui izvoare de drept.
Doctrina juridică sau ştiinţa juridică, prin rolul său teoretic-explicativ şi
interpretările făcute, ajută atât pe legiuitor în opera de făurire a dreptului, cât şi
pe practician în interpretarea şi aplicarea acestuia. Deşi oficial nu este izvor de
drept, doctrina îndeplineşte acest rol în mod mediat, indirect.
Contractul normativ, deşi este un act juridic particular, în anumite
situaţii, prin drepturile şi obligaţiile părţilor pe care le cuprinde, poate fi izvor
de drept. Spre exemplu, contractele colective de muncă sau tratatele dintre
state.
Actul normativ este izvorul de drept creat fie de puterea legiuitoare, fie
de alte organe ale autorităţii publice pe care puterea legiuitoare le-a abilitat în
acest sens. În vorbirea curentă se foloseşte şi termenul de lege, care însă are
două accepţiuni.
Într-o primă accepţiune, în sensul său strict (stricto sensu), legea are
înţelesul de act normativ emanând de la puterea legiuitoare. În sens larg
(lato sensu), termenul de lege este folosit pentru orice act normativ.
Actele normative, în funcţie de organul emitent şi de forţa lor juridică, pot
fi clasificate astfel:

– acte ale Parlamentului (Constituţia, legile constituţionale, legile organice
şi legile ordinare, deciziile camerelor Parlamentului – Senatul şi Camera
Deputaţilor – şi hotărâri ale Parlamentului);
– acte ale puterii executive, care, la rândul lor, pot fi acte ale Guvernului
(ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotărâri), acte ale organelor administraţiei
publice centrale (ordine, instrucţiuni ale miniştrilor sau ale altor conducători de
instituţii centrale) şi acte ale organelor administraţiei publice locale (hotărâri ale
consiliilor locale sau dispoziţii ale primarilor);
– acte ale Preşedintelui României.
Constituţia este legea fundamentală a statului sau „legea legilor”, fiind
deasupra oricărei legi. Prin Constituţie sunt consacrate valorile fundamentale
ale societăţii. Toate legile pe care le adoptă Parlamentul României trebuie să se
conformeze cadrului constituţional, orice încălcare fiind sancţionată în procesul
de control al constituţionalităţii legilor.
Legile constituţionale sunt legile adoptate de puterea legiuitoare, în
procedura folosită pentru adoptarea Constituţiei, şi au ca obiect revizuirea
Constituţiei.
Legile organice sunt acte adoptate de către Parlament, prin care se
reglementează: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor
politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi
a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al celei de
urgenţă; infracţiunile; pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea
amnistiei şi graţierii colective; organizarea puterii judecătoreşti şi a Curţii de
Conturi; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; organizarea
generală a învăţământului; regimul proprietăţii şi al moştenirii; regimul general
privind raporturile de muncă; sindicatele şi protecţia muncii ş.a. Legile organice
şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere.
Legile ordinare sunt acte adoptate de Parlament ce reglementează alte
domenii decât cele rezervate legilor organice. Legile ordinare şi hotărârile se
adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai Camerelor.
Ordonanţele Guvernului sunt acte normative cu putere de lege emise de
către executiv în baza mandatării acestuia prin lege (delegare legislativă).
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului sunt, de asemenea, acte
normative cu putere de lege, emise de executiv în cazuri excepţionale.
Hotărârile Guvernului sunt actele normative emise de Guvern în baza şi
pentru organizarea executării legilor.
Printr-un act normativ inferior ca forţă juridică nu se poate modifica un act
normativ superior ca forţă juridică şi nici nu se poate adăuga la acesta. Exemplu:
printr-o hotărâre a Guvernului nu poate fi modificată o lege.

31
CAPITOLUL II
DREPTUL CIVIL. DEFINIŢIE, OBIECT,
PRINCIPII ŞI IZVOARE
II.1. Definiţie
Dreptul civil este acea ramură a dreptului ce aparţine diviziunii
dreptului privat care reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale ce
iau naştere, se modifică sau se sting între persoane fizice şi/sau persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Din această definiţie se desprind următoarele caracteristici ale dreptului
civil:
a) este o ramură a dreptului ce aparţine diviziunii dreptului privat.
Normele ce alcătuiesc dreptul civil reglementează în regim de drept privat rela-
ţiile din societate. Ele constituie dreptul comun privat, fiind aplicabile tuturor
relaţiilor de drept privat, în afară de cele guvernate de dispoziţiile speciale
(adică ale dreptului comercial, dreptului familiei, dreptului muncii ş.a.).
În dreptul civil, normele, în funcţie de obiectul de reglementare, sunt
grupate pe instituţii juridice, după cum urmează: actul juridic civil, raportul
juridic civil, obligaţiile civile, drepturile civile, contractul, patrimoniul,
prescripţia ş.a.;
b) reglementează relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale. Este
patrimonială acea relaţie socială care poate fi exprimată băneşte sau pecuniar
(exemplu: la contractul de vânzare-cumpărare, de schimb, de locaţiune). Este
nepatrimonială acea relaţie socială care nu poate fi cuantificată pecuniar sau în
bani (exemple: dreptul la nume, denumire, domiciliu, sediu);
c) reglementarea relaţiilor sociale patrimoniale şi nepatrimoniale cuprinde
întreaga lor evoluţie: naştere, modificare, stingere;
d) relaţiile reglementate se stabilesc între persoane; fie între persoane
fizice, fie între persoane juridice, fie între persoane fizice şi juridice. Persoana
fizică este omul luat individual, în calitatea sa de titular de drepturi şi obligaţii.
Persoana juridică este o ficţiune a legii, prin care unei persoane fizice sau unui
colectiv de persoane i se recunoaşte calitatea de subiect colectiv titular de
drepturi şi obligaţii. Din colectivul de persoane pot face parte atât persoane
fizice, cât şi persoane juridice (exemplu: o societate comercială, care, după
constituire, cu respectarea cerinţelor legii, are calitatea de asociat sau acţionar la
o altă societate comercială). În cadrul persoanei juridice nu este obligatoriu să
existe mai multe persoane pentru a avea calitatea de subiect colectiv de drepturi
şi obligaţii. Spre exemplu, o societate comercială cu răspundere limitată poate
avea un singur asociat (asociat unic), care poate fi atât persoană juridică, cât şi o
singură persoană fizică;
e) persoanele între care se stabilesc relaţiile sociale reglementate de
normele dreptului civil se află pe poziţie de egalitate juridică. Egalitatea este
una juridică şi nu de potenţial economic, numerică sau de altă natură.
Persoanele participante sunt, în egală măsură, titulare de drepturi şi obligaţii. În
unele ramuri ale dreptului public, cum ar fi dreptul administrativ sau dreptul
financiar public, unul dintre subiecte se situează juridic pe o poziţie de
autoritate, impunând celuilalt subiect voinţa sa (raporturi de putere).
II.2. Obiectul dreptului civil

Aşa cum rezultă din definiţia dreptului civil, normele juridice de drept
civil reglementează relaţii patrimoniale şi nepatrimoniale. Prin urmare, dreptul
civil are ca obiect de reglementare:
a) condiţia juridică a persoanelor care participă la raporturile juridice de
drept civil;
b) raporturile patrimoniale ce se stabilesc în regim de drept civil;
c) raporturile nepatrimoniale de drept civil.
a) Condiţia juridică a subiectelor de drept civil, sau capacitatea juridică
civilă, priveşte atât capacitatea de folosinţă, adică de a fi titular de drepturi şi
obligaţii, cât şi capacitatea de exerciţiu, adică de a putea să-şi exercite
drepturile şi să-şi asume obligaţii.
b) Raporturile patrimoniale de drept civil privesc, în primul rând,
relaţiile de proprietate, relaţiile ce se stabilesc între persoane cu privire la
proprietatea asupra bunurilor. Aceste relaţii se stabilesc între persoane şi nu
între persoane şi bunuri. În aceste relaţii patrimoniale persoanele pot fi titulare
de drepturi, dar şi de obligaţii. În temeiul obligaţiei civile, o persoană poate fi
obligată să dea ceva, să facă ceva sau să nu facă ceva. Titularul de drepturi se
numeşte creditor, iar persoana căreia îi revine obligaţia corelativă se numeşte
debitor.
c) Raporturile nepatrimoniale, ce iau naştere între persoane, pot să fie şi
de domeniul altor ramuri ale dreptului. Raporturile nepatrimoniale de drept
civil sunt cele reglementate de normele juridice ale acestei ramuri ale dreptului.
Unele raporturi nepatrimoniale pot constitui izvorul altor raporturi juridice cu
caracter patrimonial. Dreptul de autor al unei opere ştiinţifice, literare, artistice,
33
prin excelenţă un drept nepatrimonial, poate genera raporturi patrimoniale cu
privire la drepturile cuvenite autorului pentru folosirea operei sale.
II.3. Principiile fundamentale ale dreptului civil

Înainte de a formula principiile fundamentale ale dreptului civil se impune
definirea noţiunii de principiu fundamental al dreptului. Unii autori s-au
pronunţat în sensul că principiile fundamentale ale dreptului sunt tot norme
juridice, dar de un fel aparte. Alţi autori le-au catalogat drept standarde ale unor
structuri logice. Şi, în fine, alţi autori le-au considerat idei conducătoare ale
tuturor normelor juridice.
În prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului civil, acestea vor fi
privite ca idei conducătoare ale conţinutului normelor de drept civil.
Formularea şi numărul acestora diferă de la autor la autor, ele fiind de inspiraţie
atât ideologică, cât şi rezultate din drept (principii structurale).
Principiile fundamentale ale dreptului civil nu se confundă cu principiile
care guvernează anumite instituţii ale dreptului civil, cum sunt: principiul
consensualismului actului juridic civil, principiul acordului de voinţă în cazul
contractului ş.a. Principiile fundamentale ale dreptului civil consacră cele mai
importante valori ocrotite de normele de drept civil.
Principiul garantării proprietăţii private decurge din Constituţia
României. Este strâns legat de dreptul la muncă, proprietatea fiind rezultatul
muncii, persoanele fiind îndreptăţite să se bucure de rezultatul muncii lor. Chiar
şi în societatea socialistă, proprietatea privată era garantată în anumite limite.
Fără garantarea proprietăţii private în societate s-ar instala haosul şi
nesiguranţa. Lipsirea persoanelor de dreptul de a se bucura de rezultatele
muncii ar duce la demobilizarea lor faţă de muncă şi intrarea societăţii într-un
proces de disoluţie.
Principiul egalităţii în faţa legii este, de asemenea, consacrat în
Constituţia României. Nu se confundă cu egalitatea juridică a subiectelor de
drept civil. Potrivit art.16 din Constituţia României, nimeni nu este mai presus
de lege. Egalitatea juridică civilă rezultă şi din Decretul nr.31/1954 privind
persoana fizică şi juridică, care, la art.4, prevede: „Sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”.
Principiul ocrotirii drepturilor civile14 rezultă atât din art.3 al
Decretului nr.31/1954, potrivit căruia „Drepturile civile sunt ocrotite de lege”,
cât şi din art.26 al Pactului internaţional al omului: „Toate persoanele sunt egale
în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea legii”.
14
Corneliu Turianu, Probleme speciale de drept civil, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 1999, p.15.
Numărul şi definirea principiilor generale ale dreptului civil diferă de la
autor la autor. Dumitru Mazilu15 enumeră următoarele principii: egalitatea
părţilor, responsabilitatea civilă, garantarea proprietăţii, buna credinţă,
consensualismul. Ernest Lupan16, analizând cu caracter de reevaluare
principiile dreptului civil român după Revoluţia din decembrie 1989, apreciază
că acestea sunt următoarele: principiul liberei exercitări a drepturilor civile, al
apărării proprietăţii, al bunei credinţe şi încrederii reciproce, principiul egalităţii
de statut civil a persoanelor, ocrotirii intereselor legitime ale părţilor raportului
juridic şi cel al garantării efective a drepturilor subiective civile.
În perioada socialistă au fost considerate ca principii fundamentale ale
dreptului civil următoarele: principiul proprietăţii socialiste şi al apărării ei,
principiul planificării socialiste a economiei, principiul autogestiunii, principiul
deplinei egalităţi în drepturi, principiul îmbinării armonioase a intereselor
personale cu cele obşteşti şi principiul garantării efective a drepturilor.
II.4. Izvoarele dreptului civil

Aşa cum am arătat la Capitolul I, consacrat noţiunilor introductive, la
paragraful I.5, noţiunea de izvor al dreptului are două sensuri, făcându-se
distincţia între izvoare materiale ale dreptului şi izvoare formale ale dreptului.
În acest paragraf ne vom ocupa numai de izvoarele în sens formal ale
dreptului civil, adică de acele forme specifice de exprimare ale normelor de
drept civil. Utilizarea termenului de izvoare ale dreptului civil semnifică
existenţa atât a mai multor forme de exprimare a normelor de drept civil, cât şi
existenţa, în cadrul aceleiaşi forme de exprimare, a mai multor surse de aceeaşi
categorie, dar cu obiect de reglementare diferit.
Astfel, în ceea ce priveşte formele de exprimare, în cadrul mulţimii
izvoarelor dreptului civil se regăsesc următoarele:
1) acte normative emanând de la puterea legiuitoare (legi organice, legi
ordinare);
2) acte normative emanând de la executiv, care, la rândul lor, pot fi:
2.1) acte cu putere de lege emise în baza delegării legislative (ordonanţe
ale Guvernului şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) şi
2.2) acte normative emise în regim obişnuit de organizare a executării
legilor (hotărâri ale Guvernului);
15
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999,
p.121-136.
16
Ernest Lupan, Reevaluarea principiilor de drept civil român,
Revista „Dreptul”, nr.5-6, Bucureşti, p.83-94.
35
3) acte ale altor autorităţi publice (ordine ale miniştrilor şi celorlalţi
conducători ai organelor centrale ale administraţiei, instrucţiuni, regulamente,
circulare etc.);
4) acte ale autorităţilor administraţiei publice locale (hotărâri ale
consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor etc.).
Între aceste acte este stabilită o anumită ierarhie al cărei element de bază îl
constituie supremaţia legii, care, la rândul ei, trebuie să fie conformă cu
Constituţia. Supremaţia legii semnifică imperativul conformităţii cu aceasta a
tuturor celorlalte categorii de acte normative. În vorbirea curentă însă, termenul
de lege are o dublă accepţiune. Prima accepţiune o constituie sensul larg
(lato sensu), general, al acestui termen, care înglobează orice formă de
exprimare a normelor juridice, nefăcându-se deosebirea între legi şi celelalte
acte normative subsecvente. Atunci când oamenii spun, în vorbirea curentă, că
trebuie să respecte legea, nu au în vedere doar actele normative emanând de la
legiuitor şi pe cele emise în baza delegării legislative, ci toate actele normative.
De aici am putea desprinde o a doua manifestare a supremaţiei legilor, după cea
care priveşte raportul dintre actele normative, respectiv manifestarea
supremaţiei legii, în raportul act normativ-destinatarul actului normativ. Forţa
obligatorie rămâne la fel şi în cazul actelor emanând de la legiuitor, şi în cazul
actelor normative subsecvente, cu condiţia însă ca acestea din urmă să nu
contravină primelor. Printr-un act subsecvent legii nu se poate modifica legea şi
nici nu se poate adăuga la aceasta.
Izvoarele dreptului civil, în sens formal, pot să fie:
a) comune cu alte ramuri de drept;
b) specifice numai acestei ramuri ale dreptului.
Sunt frecvente situaţiile în care norme juridice de drept civil se regăsesc în
alte izvoare formale de drept decât cele care privesc numai raporturile juridice
civile. În acest sens, exemplificarea poate începe chiar cu Constituţia României,
între prevederile căreia foarte multe privesc raporturile juridice de drept civil.
Normele juridice de drept civil conţinute în Constituţie sunt numeroase, drept
pentru care ne vom opri numai asupra câtorva dintre ele:
– art.25 alin.(2): „Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a
reveni în ţară”;
– art.44 alin.(1): „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin
lege”;
– art.46: „Dreptul la moştenire este garantat”.
Principalul izvor specific de drept civil îl constituie Codul civil. Acesta a
fost adoptat în anul 1864, pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, fiind în

vigoare şi în prezent, cu relativ puţine modificări. A avut ca model Codul civil
francez al lui Napoleon.
Numărul izvoarelor dreptului civil este foarte mare, atât al celor specifice,
cât şi al celor comune. Dintre izvoarele specifice enumerăm, exemplificativ,
următoarele:
– Decretul nr.31/1954 privind persoana fizică şi juridică;
– Legea nr.319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor;
– Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă;
– Legea nr.603/1943 pentru simplificarea împărţelilor judiciare;
– Legea nr.16/1994 a arendării;
– Legea nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului.
Un exemplu de izvor de drept civil, comun cu alte ramuri de drept, îl
constituie Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat. Dispoziţiile de drept internaţional privat din această lege se
referă în special la raporturile juridice civile, acestea reglementând statutul
persoanei fizice, persoanele juridice, bunurile, moştenirea, actul juridic,
obligaţiile contractuale şi extracontractuale (condiţiile de formă şi de fond ale
contractului, contractul de vânzare, alte contracte, îmbogăţirea fără justă cauză,
gestiunea de afaceri, actul ilicit, răspunderea pentru produse, transmiterea şi
stingerea obligaţiilor), prescripţia extinctivă şi achizitivă. Trebuie subliniat că
toate aceste reglementări privesc raporturile juridice civile, care însă se
particularizează prin faptul că au un element de extraneitate, la ele participând
şi alte persoane, care nu au cetăţenia sau naţionalitatea statului român.
Mai trebuie arătat că dreptul civil este recunoscut ca drept comun pentru
alte ramuri de drept. Art.1 al Codului comercial român prevede: „În comerţ se
aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”. Aceasta
înseamnă că, în lipsa unor prevederi în Codul comercial român privind relaţiile
sociale din domeniul comerţului, se aplică normele juridice conţinute de Codul
civil. Sunt astfel de prevederi cele privind societăţile (universale, particulare),
dar şi cele cu aplicabilitate complementară ca garanţiile, atât cele reale (gajul,
ipoteca, dreptul de retenţie), cât şi cele personale (fidejusiunea) etc.

37
CAPITOLUL III
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
III.1. Noţiunea de raport juridic civil, premisele

şi caracterele acestuia
III.1.1. Noţiune
În societate, oamenii stabilesc între ei o multitudine de relaţii. Cele mai
multe dintre aceste relaţii nu sunt reglementate de norme juridice, fiind lăsate la
libera apreciere a membrilor societăţii. O parte a acestora, datorită importanţei
pe care o prezintă pentru bunul mers al societăţii, sunt reglementate de normele
juridice. În acest fel, prin intermediul normei juridice, relaţiile sociale pătrund
în ordinea de drept.
În drept, relaţiile sociale care sunt reglementate de norma juridică
alcătuiesc raporturile juridice.
În funcţie de ramura de drept, căreia îi aparţin normele juridice,
raporturile juridice pot fi de drept constituţional, de drept administrativ, de
drept penal, de drept civil ş.a.m.d.
Putem defini raportul juridic civil ca fiind relaţia socială guvernată de
o normă juridică de drept civil.
III.1.2. Premise
Pentru naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil este
necesară îndeplinirea anumitor condiţii. Acestea sunt denumite premise ale
raportului juridic civil.
Sunt considerate ca premise ale raportului juridic: a) existenţa relaţiei
sociale (subiectele); b) norma juridică şi c) o împrejurare constând într-un act
sau fapt juridic care să dea naştere, să modifice sau să stingă drepturi
subiective.
a) Existenţa relaţiei sociale (subiectele). Raportul juridic presu-pune
existenţa unor titulari de drepturi şi obligaţii. Aceştia sunt subiectele raportului
juridic, noţiune ce urmează a fi analizată distinct.

b) Norma juridică este, de asemenea, o premisă a raportului juridic; în
lipsa ei relaţia socială nu poate căpăta calitatea de raport juridic.
c) Actul sau faptul juridic este condiţia care generează drepturile şi
obligaţiile părţilor şi în legătură cu care se naşte, se modifică sau se stinge
raportul juridic.
Actul juridic este o acţiune umană făcută cu scopul de a produce efecte
juridice.
Faptul juridic poate fi o acţiune umană prin care nu s-a urmărit
producerea unor efecte juridice, dar care, totuşi, prin consecinţele ei, generează
astfel de efecte, sau un eveniment ori stare de fapt, de care legea leagă anumite
efecte juridice.
Evenimentele sunt acele fapte care se produc independent de voinţa
omului, dar care, potrivit legii, dau naştere la efecte juridice. Sunt evenimente:
naşterea unei persoane, decesul acesteia, fenomene naturale (cutremure,
inundaţii), sau chiar scurgerea timpului (împlinirea termenu-lui de prescripţie).
Acţiunile pot fi licite sau ilicite.
Acţiunile licite sunt cele săvârşite în conformitate cu legea.
Acţiunile ilicite sunt cele interzise de lege şi care atrag răspunderea
juridică, fie ea civilă, administrativă sau penală.
III.1.3. Caracterele raportului juridic civil
Sunt trăsături definitorii şi denumite caractere ale raportului juridic civil
următoarele:
– caracterul social;
– caracterul dublu voliţional;
– egalitatea juridică a părţilor.
1. Socialitatea raportului juridic. Aşa cum am arătat, raportul juridic
este o relaţie socială. Aceasta se stabileşte între membrii societăţii pe baza unor
norme juridice. Norma juridică nu poate stabili reguli de conduită pentru
lucruri. Chiar şi în cazul relaţiei de proprietate, aceasta nu se stabileşte între
persoane şi lucruri, ci numai între persoane, titularul dreptului de proprietate
fiind îndreptăţit să ceară celorlalţi membri ai societăţii să-i respecte proprietatea
(subiect activ), iar ceilalţi membri fiind obligaţi să-i respecte proprietatea
(subiecte pasive).
2. Caracterul dublu voliţional este dat de dubla manifestare de voinţă.
Prima manifestare de voinţă constă în edictarea normei juridice. Societatea vrea
ca o anumită relaţie socială să fie reglementată prin drept şi în acest fel să
capete un caracter juridic. Cea de-a doua manifestare de voinţă aparţine părţilor
şi acestea o fac atunci când hotărăsc să stabilească între ele o astfel de relaţie,
adică una bazată pe existenţa unei norme juridice.

39
3. Egalitatea juridică a părţilor raportului juridic civil particularizează
acest tip de raport faţă de cele ale altor ramuri de drept, în special de cele din
sfera dreptului public. Părţile se află în poziţie de egalitate juridică şi în alte
ramuri ale dreptului cum este, de exemplu, dreptul comercial. În alte raporturi,
cum este cazul raporturilor juridice de drept administrativ, părţile nu mai sunt în
poziţie de egalitate juridică, raporturile fiind de putere, statul, prin organele
sale, deţinând o poziţie supraordonată. Raportul juridic de egalitate nu trebuie
confundat cu egalitatea în faţa legii. Egalitatea juridică civilă constă în
nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă. Aceasta nu înseamnă însă că părţile
au acelaşi număr de drepturi sau că ar fi egale patrimonial.
III.2. Structura raportului juridic civil

(elementele raportului juridic civil)
Structura raportului juridic civil este alcătuită din trei elemente:
– subiectele sau părţile, care pot fi persoane fizice sau persoane juridice,
titulare de drepturi şi obligaţii;
– conţinutul raportului juridic civil, alcătuit din drepturile subiective şi
obligaţiile corelative ale părţilor;
– obiectul raportului juridic civil, constând în acţiunile sau inacţiunile la
care părţile sunt îndreptăţite şi, respectiv, obligate. Acestea constituie conduita
pe care trebuie s-o aibă părţile în dreptul civil. Se admite existenţa unui obiect
derivat al raportului juridic civil, constând în bunurile cu privire la care se
stabilesc relaţiile sociale.
Acestea sunt elementele raportului juridic civil, ele fiind cumulative, lipsa
oricăruia dintre ele ducând la inexistenţa raportului juridic civil.
III.2.1. Subiectele raportului juridic civil
Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele care participă la
acestea în calitate de titulare de drepturi şi obligaţii. Persoanele titulare de
drepturi subiective sunt denumite şi subiecte active sau creditori, iar cele
cărora le revin obligaţiile corelative sunt subiecte pasive sau debitori.
Atunci când sunt mai mult de două subiecte ale raportului juridic există o
pluralitate de subiecte. Pluralitatea poate fi pluralitate activă, atunci când
sunt două sau mai multe subiecte active, sau pluralitate pasivă, atunci când
sunt două sau mai multe subiecte pasive.
De regulă, subiectele raporturilor juridice sunt individualizate
(determinate), cunoscându-se de la început care sunt acestea. Această situaţie
este caracteristică drepturilor relative (această noţiune urmează a fi prezentată
ulterior). În situaţia drepturilor absolute este cunoscut numai subiectul activ
(titularul dreptului de proprietate, spre exemplu), subiectul pasiv fiind
nedeterminat şi alcătuit din toate celelalte subiecte de drept care sunt ţinute să
respecte acest drept. Alt exemplu de drepturi absolute îl constituie drepturile
nepatrimoniale.
În dreptul civil, se face vorbire şi despre schimbarea subiectelor
raportului juridic civil. Aceasta înseamnă că, în cadrul unui raport juridic
existent, deja stabilit, unul sau unele dintre subiecte sunt înlocuite cu altele. Pot
fi înlocuite atât subiectele active, cât şi cele pasive şi aceasta se face prin
transmiterea fie de drepturi, fie de obligaţii. Transmiterea poate fi făcută prin
acte între vii (inter vivos) (exemplu: cesiunea de creanţă, novaţia, subrogaţia)
sau prin acte pentru cauză de moarte (mortis causa). Este act pentru cauză de
moarte testamentul, care, la rându-i, poate fi testament olograf, testament
autentic, testament secret sau mistic etc.
Transmisiunea de drepturi şi obligaţii poate fi:
– universală – când se transmite un patrimoniu;
– cu titlu universal – când se transmite o fracţiune dintr-un patrimoniu;
– cu titlu particular – când se transmite un anumit drept.
Aşa cum arătam, subiecte ale dreptului juridic civil pot fi atât persoanele
fizice, cât şi cele juridice. Sediul materiei privind persoanele fizice şi juridice îl
constituie Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
Persoana fizică, privită ca subiect de drept civil, este omul luat în
individualitatea sa, titular de drepturi şi obligaţii.
Pentru a putea fi titulară de drepturi şi obligaţii, persoanei fizice, prin lege,
îi este recunoscută capacitatea civilă. Aceasta este o caracteristică a tuturor
persoanelor şi nu este influenţată de sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de
cultură sau originea persoanei.
Persoana juridică sau morală este un subiect colectiv de drepturi şi
obligaţii, căruia legea i-a recunoscut capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
Persoana juridică este o ficţiune a legii. Unui colectiv de persoane (fizice,
sau chiar juridice) i se recunoaşte calitatea de titular de drepturi şi obligaţii.
Sunt şi situaţii de persoane juridice având la bază existenţa unei singure
persoane (exemplu: societatea cu răspundere limitată având un asociat unic şi
fundaţia cu un singur membru fondator). Spunem că este o ficţiune a legii
pentru că legea priveşte acest colectiv de persoane ca pe o persoană singulară.
Pentru a exista ca subiect colectiv de drepturi, persoana juridică trebuie să
aibă:
– o organizare proprie;
– un patrimoniu propriu;
– un scop în acord cu interesul obştesc.
Calitatea de titular de drepturi şi obligaţii este dată de capacitatea civilă a
persoanei juridice care trebuie să fie în acord cu scopul ei stabilit prin lege sau
actul de înfiinţare. Se poate spune deci că, în cazul persoanelor juridice,

41
capacitatea civilă este limitată de specializarea acesteia (specializarea
capacităţii de folosinţă).
III.2.2. Capacitatea civilă a persoanelor fizice
Capacitatea civilă a persoanelor fizice poate fi:
– capacitate de folosinţă;
– capacitate de exerciţiu.
a) Capacitatea de folosinţă este definită de art.5 din Decretul nr.31/1954
ca fiind capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Această capacitate începe la
naşterea omului şi încetează o dată cu moartea acestuia. Drepturile omului sunt
recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu (art.7 din Decretul
nr.31/1954). Este consacrat prin adagiul latin infans conceptus pro nato habetur
quoties de commodis ejus agitur. Este de reţinut că, în situaţia copilului
conceput şi nenăscut, legea face vorbire numai de drepturi, nu şi de obligaţii,
aceasta fiind, prin urmare, o măsură de protecţie.
Confirmarea caracterului de măsură de protecţie este dată şi de Codul
civil, care, la art.654, privitor la calităţile cerute pentru a veni la moştenire,
alin.(2) şi (3), prevede: „Copilul născut mort este considerat că nu există”. Deci,
pentru a avea drept de moştenire, copilul conceput, dar nenăscut trebuie să se
nască viu. Dacă, după naştere, acesta moare, nu înseamnă că este îndepărtat de
la moştenire, partea ce îi revenea în calitate de moştenitor urmând a constitui
obiectul dreptului de moştenire legală a persoanelor îndreptăţite.
Putem spune despre capacitatea civilă de folosinţă că este o aptitudine
generală şi abstractă.
În doctrină sunt menţionate următoarele caractere juridice ale capacităţii
civile de folosinţă:
– legalitatea – constând în faptul că este instituită prin lege;
– generalitatea – constând în faptul că nu priveşte doar anumite drepturi
şi obligaţii, ci orice drept şi obligaţie admise de lege;
– inalienabilitatea – constând în prevederea expresă a legii că „nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.
Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă sau
la cea de exerciţiu”;
– intangibilitatea, rezultând din prevederea mai sus amintită, potrivit
căreia nimeni nu poate fi îngrădit, şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea
de folosinţă. Legea admite că pot fi îngrădiri sau chiar lipsiri de capacitate, dar
numai în privinţa celei de exerciţiu, nu şi a celei de folosinţă;
– egalitatea capacităţii civile de folosinţă; este consacrată de Constituţie,
rezultând din chiar prevederea expresă a art.4 alin.(2), potrivit căreia „sexul,

rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire
asupra capacităţii”;
– universalitatea capacităţii civile de folosinţă semnifică faptul că toate
persoanele au capacitate de folosinţă. Este instituită prin lege, art.4 alin.(1) al
Decretului nr.31/1954 prevăzând în acest sens: „Capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor”. Este o trăsătură aflată în strânsă legătură cu
cea a intangibilităţii – „nimeni nu poate fi îngrădit şi nici lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de folosinţă” (art.6 alin.(1), Decretul nr.31/1954).
b) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este definită legal de
art.5 alin.(3) din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia „Capacitatea de exerciţiu
este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
săvârşind acte juridice”.
Şi capacitatea civilă de exerciţiu are aceleaşi caracteristici ca şi
capacitatea civilă de folosinţă, respectiv:
– legalitatea;
– generalitatea;
– inalienabilitatea;
– intangibilitatea;
– egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice.
În funcţie de poziţia subiectului raportului juridic, constând în existenţa
discernământului, persoana fizică poate fi:
a) lipsită de capacitate de exerciţiu – minorul sub vârsta de 14 ani şi
interzisul judecătoresc;
b) cu capacitate de exerciţiu restrânsă – minorul cu vârsta cuprinsă între
14 şi 18 ani;
c) cu capacitate deplină de exerciţiu – persoana care a împlinit vârsta de
18 ani. Potrivit art.8 alin.(3) din Decretul nr.31/1954, „minorul care se
căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitate deplină de exerciţiu”.
a) Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu
Tot Decretul nr.31/1954 (art.11 alin.(1)) nominalizează persoanele lipsite
de capacitate de exerciţiu:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– persoana pusă sub interdicţie.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac
de reprezentanţii lor legali.
Raţiunea legii în instituirea acestei lipsiri de capacitate civilă de exerciţiu
se bazează pe lipsa discernământului, aceasta fiind o măsură de protecţie a
minorului.
Tot o măsură de protecţie este şi măsura luată pe cale judecătorească de
punere sub interdicţie a persoanelor care, datorită alienaţiei ori debilităţii
mintale, nu au discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor.
43
În cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani, reprezentarea lor
legală este făcută de părinţi. Art.105 din Codul familiei prevede că „Părinţii au
dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l
reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte vârsta de
patrusprezece ani”.
Minorii, atât cei cu vârsta sub 14 ani, cât şi cei cu vârsta cuprinsă între 14
şi 18 ani, care au ambii părinţi morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile
părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi morţi,
precum şi copilul care este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, sunt puşi sub
tutelă (art.113 Codul familiei). Tutela mai poate fi instituită de instanţa
judecătorească în cazurile de desfacere a înfierii, această decizie urmând a fi
luată numai în interesul minorului (art.85 şi 113 din Codul familiei).
Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l
reprezenta în actele civile până la împlinirea vârstei de 14 ani. În cazul
minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, aceştia îşi exercită singuri
drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a
tutorelui, în scopul apărării acestora împotriva abuzurilor din partea terţilor
(art.124 Codul familiei).
b) Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se consideră că au
discernământul în curs de formare, iar capacitatea lor de exerciţiu este una
restrânsă. Aceştia pot să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau tutorelui (art.105 alin.(2) şi art.124 alin.(2) din Codul familiei,
art.10 din Decretul nr.31/1954).
c) Persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină
Art.8 al Decretului nr.31/1954 prevede că persoana fizică dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu la împlinirea vârstei de 18 ani, când devine
majoră, şi că minorul care se căsătoreşte dobândeşte capacitate deplină de
exerciţiu. De această din urmă prevedere nu beneficiază decât persoanele de
sex feminin, deoarece art.4 din Codul familiei prevede că bărbatul se poate
căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani. Acelaşi text de lege prevede că
femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi că, pentru motive
temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15 ani.
Prin urmare, capacitatea civilă de exerciţiu o au persoanele care au
împlinit vârsta de 18 ani şi femeile care se căsătoresc înainte de a deveni majore
(peste 16 ani şi chiar 15 ani dacă, pentru motive temeinice, a fost încuviinţată
căsătoria).
Existenţa capacităţii depline, aşa cum am mai arătat, constă în capacitatea
persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte
juridice. Spre deosebire de capacitatea de exerciţiu restrânsă, capacitatea civilă
deplină de exerciţiu nu mai necesită încuviinţarea prealabilă şi nici
reprezentarea cerută pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu.
Persoana care are capacitate civilă deplină de exerciţiu încheie acte juridice
personal şi singură.
Capacitatea deplină de exerciţiu reprezintă regula, iar incapacitatea
reprezintă excepţia.
Persoanelor fizice le încetează capacitatea civilă în următoarele moduri şi
situaţii:
– la data morţii. O dată cu aceasta încetează şi capacitatea de folosinţă.
Această încetare este definitivă;
– la data declarării judecătoreşti a morţii. Art.16-20 din Decretul
nr.31/1954 reglementează procedura declarării judecătoreşti a morţii. Persoana
care lipseşte de la domiciliul său o perioadă mai mare de un an, socotită de la
data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă, poate fi declarată dispărută,
prin hotărâre judecătorească. Dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
era în viaţă au trecut 4 ani, persoana declarată dispărută prin hotărâre
judecătorească poate fi declarată moartă. Această hotărâre de declarare a morţii
nu poate fi dată înaintea împlinirii unui termen de 6 luni de la data afişărilor şi
publicării extrasului de pe hotărârea judecătorească prin care s-a declarat
dispariţia. Când dispariţia persoanei a survenit în timpul unor fapte de război,
într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau în altă împrejurare
asemănătoare care îndreptăţeşte formarea presupunerii că a decedat, declararea
judecătorească a morţii poate fi făcută după cel puţin un an de la data
împrejurării în care a avut loc dispariţia. Data morţii se stabileşte prin hotărâre
judecătorească, potrivit cu împrejurările. Legea prevede că, în lipsă de indicii
îndestulătoare, data morţii va fi stabilită a fi ultima zi a termenului după care se
poate cere declararea judecătorească a morţii. În situaţia în care cel declarat
mort este în viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii declarative a morţii;
– prin punerea sub interdicţie judecătorească;
– în caz de anulare a căsătoriei. Femeia care nu are vârsta de
18 ani pierde capacitatea civilă de exerciţiu până la împlinirea acestei vârste.
III.2.3. Capacitatea civilă a persoanelor juridice

a) Elementele constitutive ale persoanei juridice
Pentru a putea exista şi funcţiona, persoanele juridice trebuie să
îndeplinească anumite condiţii. Condiţiile sunt atât de fond, cât şi de formă.
În doctrină, condiţiile de fond mai sunt numite şi elementele esenţiale ale
persoanelor juridice. Acestea sunt:
– organizare de sine stătătoare;
– un scop în acord cu interesul obştesc;
– un patrimoniu propriu afectat acestui scop.
45
Din analiza elementelor constitutive, deducem caracterele lor, care au
importante consecinţe juridice:
– caracterul legal, decurgând din stabilirea lor prin lege (art.25
lit. e din Decretul nr.31/1954): „Nimeni nu poate stabili o altă cerinţă sau
formalitate juridică de natura elementului constitutiv, în afara legiuitorului”;
– caracterul cumulativ, constând în faptul că toate aceste trei elemente
constitutive sunt obligatorii, lipsa unuia dintre ele inducând consecinţa lipsei
personalităţii juridice;
– caracterul exclusiv, constând în faptul că nu este admisibil ca, pe cale de
interpretare a normei legale, să mai fie deduse şi alte condiţii.
Condiţia formală a existenţei persoanei juridice constă în îndeplinirea
formalităţilor prevăzute de lege pentru înregistrarea ei legală („Persoanele
juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii dacă legile care le sunt aplicabile
reglementează această înregistrare sau înscriere” – art.32 Decretul nr.31/1954).
b) Clasificarea generală a persoanei juridice
În doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale persoanelor juridice,
având la bază diferite criterii, după cum urmează:
– după naţionalitatea persoanei juridice, acestea pot fi:
– persoane juridice române;
– persoane juridice străine;
– persoane juridice multinaţionale;
– după locul sediului:
– persoane juridice cu sediul în ţară;
– persoane juridice cu sediul în străinătate;
– după forma proprietăţii:
– persoane juridice de stat;
– persoane juridice obşteşti;
– persoane juridice private;
– persoane juridice mixte;
– după modul de înfiinţare:
– înfiinţate prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;
– înfiinţate prin actul celor ce le alcătuiesc (actul constitutiv),
recunoscut de organul competent să verifice numai dacă sunt îndeplinite
cerinţele legii pentru a lua fiinţă;
– prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila
autorizare a organului de stat competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;
– printr-un alt mod – reglementat de lege (art.28 din Decretul din
31/1954).
Au fost formulate şi alte clasificări.
c) Capacitatea civilă a persoanei juridice desemnează aptitudinea
generală a acesteia de a avea drepturi şi obligaţii civile. Momentul de la care
dobândeşte capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii este reglementat, cu
caracter de principiu, de art.33 din Decretul din 31/1954, dar şi de alte texte de
lege, după cum urmează:
– cele supuse înregistrării dobândesc capacitate civilă de la momentul
îndeplinirii acestei formalităţi (art.33 alin.(1) din Decretul din 31/1954);
– celelalte persoane juridice dobândesc capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii: 1) de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează; 2) de la data
recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau 3) de la data îndeplinirii oricărei
alte cerinţe prevăzute de lege (art.33 din Decretul din 31/1954).
În ce priveşte drepturile şi obligaţiile ce pot lua naştere înainte de
dobândirea personalităţii juridice, legea prevede că persoana juridică „are
capacitate chiar de la data actului de înfiinţare, dar numai cât priveşte drepturile
constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri
preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (art.33 alin.(3) din Decretul din
31/1954). Această capacitate este numită în doctrină capacitate de folosinţă
anticipată.
Este necesar să mai subliniem că legea instituie limite ale capacităţii civile
a persoanei juridice, aceasta neputând avea generalitatea capacităţii civile a
persoanei fizice. Art.34 din Decretul din 31/1954 prevede că persoana juridică
are numai „drepturile ce corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut” şi declară nul orice act care nu este făcut în realizarea
acestui scop. Această limitare are valoare de principiu: principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă.
Se impune sublinierea că limitarea se referă doar la latura activă a
capacităţii, precizând expres că este vorba numai de drepturi, nu şi de obligaţii
(latura pasivă a capacităţii).
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit în momentul
încetării persoanei juridice însăşi. Pot constitui cauze de încetare a existenţei
persoanei juridice:
– împlinirea termenului pentru care a fost constituită;
– îndeplinirea scopului sau constatarea imposibilităţii îndeplinirii
scopului;
– dizolvarea, comasarea (fuziunea), divizarea.
Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei juridice poate fi definită ca
partea capacităţii civile constând în aptitudinea de a dobândi drepturi civile şi
de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice. Sediul materiei îl
constituie art.35 din Decretul nr.31/1954, având următorul conţinut:
„Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale.

47
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele ce le-au
fost conferite, sunt actele juridice ale persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana
juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit atât
faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea”.
Din prevederea potrivit căreia actele juridice făcute de organele de
conducere ale persoanei juridice sunt actele ei însăşi, desprindem concluzia că
persoanei juridice îi aparţine capacitatea de exerciţiu, şi nu organelor de
conducere. Mai mult chiar, următorul articol (art.36 din Decretul din 31/1954)
prevede expres că raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc
organele de conducere sunt supuse regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut,
altfel prin lege, actul de înfiinţare ori statut.
Începutul capacităţii de exerciţiu este acelaşi cu cel al dobândirii
capacităţii de folosinţă. Au fost exprimate şi opinii conform cărora momentul
dobândirii capacităţii de exerciţiu este cel al desemnării organelor de conducere
ale persoanei juridice.
La fel ca şi capacitatea de folosinţă, şi capacitatea civilă de exerciţiu a
persoanei juridice este supusă unor limitări. Acestea sunt: 1) limita dată de
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă şi 2) limita naturală a capacităţii
de folosinţă, persoana juridică neputând avea şi nici exercita drepturi specifice
persoanei fizice care sunt incompatibile cu calitatea de subiect colectiv de
drepturi şi obligaţii. Faptele săvârşite cu depăşirea competenţelor de către
organele de conducere sunt fapte ilicite şi atrag atât răspunderea personală a
persoanei care le-a săvârşit, cât şi pe cea a persoanei juridice. Acest din urmă
aspect va fi dezvoltat cu ocazia prezentării răspunderii civile delictuale
(răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor).
III.2.4. Conţinutul raportului juridic civil

Am arătat la începutul acestei secţiuni că raportul juridic este alcătuit din
trei elemente: subiectele sau părţile (element prezentat deja), obiectul şi
conţinutul.
Am definit conţinutul raportului juridic ca fiind ansamblul drepturilor
subiective şi obligaţiilor corelative ale părţilor (subiectelor) acestui raport.
La raportul juridic participă un subiect activ, numit creditor, căruia îi
revin drepturile subiective, şi un subiect pasiv, numit debitor, căruia îi revin
obligaţiile corelative. Trebuie menţionat că în acelaşi raport juridic părţile pot fi
atât subiect activ, cât şi subiect pasiv. Spre exemplu, într-un contract de
vânzare-cumpărare, vânzătorul este subiect activ (creditor) privind încasarea
preţului vânzării şi subiect pasiv (debitor) privind predarea bunului vândut. La

rândul său, cumpărătorul este subiect pasiv (debitor) privind plata preţului
vânzării şi subiect activ (creditor) privind obligaţia vânzătorului de a preda
bunul vândut, el având dreptul să i se predea acest bun.
Dreptul subiectiv se numeşte astfel deoarece aparţine subiectului
raportului juridic şi constă în posibilitatea, prerogativa, facultatea, conferită
acestuia de către lege, de a avea o anumită conduită şi, totodată, de a pretinde
celorlalţi membri ai societăţii să adopte conduita prescrisă de lege în sensul de a
face sau a nu face ceva ori să dea ceva. Faptul că dreptul subiectiv rezultă din
lege îi conferă posesorului dreptului subiectiv posibilitatea de a cere intervenţia
forţei de constrângere a statului, în caz de neconformare din partea debitorului.
„Au calitatea de drepturi subiective numai acele prerogative ale indivizilor care le
sunt recunoscute prin lege şi care pot fi valorificate numai în societate şi prin
societate”17. Numai acele drepturi subiective care rezultă din lege pot fi
valorificate în justiţie.
Obligaţia civilă este un corespondent al dreptului civil, fapt pentru care, în
cazurile raporturilor juridice civile concrete, mai este numită şi obligaţie
corelativă. Constă în îndatorirea subiectului pasiv (debitorului) al raportului
juridic de a avea o anumită conduită în relaţia cu subiectul activ (creditorul),
constând în a da, a face sau a nu face ceva, obligaţie care, la nevoie, poate fi
adusă la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
III.2.5. Clasificarea drepturilor subiective civile
Clasificarea drepturilor şi obligaţiilor civile prezintă importanţă atât
teoretică, cât şi practică, fiind făcută în funcţie de diferite criterii:
a) Clasificarea drepturilor subiectiv civile în funcţie de opozabilitatea
lor (sau după sfera persoanelor obligate)
După acest criteriu, drepturile subiective civile se divid în:
– drepturi absolute sau opozabile erga omnes;
– drepturi relative.
Drepturile absolute sau opozabile tuturor sunt cele care se execută numai
de titularul lor, fără a mai fi necesară o altă persoană. Toate celelalte persoane
au o obligaţie generală de a nu întreprinde nici o acţiune de natură să aducă o
atingere dreptului absolut (obligaţie generală negativă). Sunt astfel de drepturi
drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale (urmează a fi prezentate
în următoarele clasificări).
În cazul raporturilor juridice civile având în conţinut drepturi absolute, se
individualizează numai titularul dreptului, subiectul pasiv fiind nedeterminat şi
alcătuit din totalitatea celorlalte persoane cărora le revine obligaţia de a nu face
nimic de natură să aducă atingere sau să încalce dreptul subiectului activ.
17
p.234.
49
Subiectul pasiv nu este individualizat decât în momentul încălcării unui drept
absolut.
Drepturile relative sunt opozabile numai anumitor persoane. În raporturile
juridice având în conţinut drepturi relative, sunt cunoscute de la început atât
subiectele active, cât şi cele pasive. Obligaţia corelativă nu mai este una
generală negativă, ci una concretă, care poate fi atât pozitivă (a da, a face), cât
şi negativă (a nu face). Într-un contract de prestări de servicii, beneficiarul este
subiect activ în raport cu lucrarea contractată şi are un drept subiectiv de a i se
asigura prestaţia convenită numai de către cel cu care a contractat, neputând
pretinde îndeplinirea obligaţiei de către altă persoană. La rândul său, prestatorul
are calitatea de subiect activ şi titular al unui drept subiectiv constând în plata
prestaţiei pe care a efectuat-o, de către beneficiarul acesteia.
b) Clasificarea după criteriul conţinutului sau posibilitatea
exprimării lor băneşti
După acest criteriu, drepturile subiective civile se împart în:
• drepturi patrimoniale:
– drepturi reale (jus in re);
– drepturi de creanţă (jus in personam);
• drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt cele care pot fi exprimate băneşte şi au un
conţinut economic. Se numesc patrimoniale pentru că fac parte din patrimoniul
persoanei, împreună cu obligaţiile acesteia. La rândul lor, tot în funcţie de
conţinut, drepturile patrimoniale se subdivid în drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
Drepturile reale (jus in re) îşi trag numele din limba latină (res, rei = bun,
lucru). Prin urmare, acestea sunt drepturi legate de un anumit bun. Se impune
precizarea că dreptul real este un drept absolut şi că numai subiectul activ
(titularul) dreptului este determinat. Subiectul pasiv se individualizează abia în
momentul încălcării sau negării dreptului real. Dreptul de proprietate este un
drept real pe care trebuie să-l respecte toate celelalte persoane.
Drepturile de creanţă sunt, în acelaşi timp, drepturi relative. Aparţin
subiectului activ, care, în virtutea lor, poate să efectueze o anumită prestaţie.
Încălcarea obligaţiei corelative dreptului real, care este un drept absolut,
generează însă un nou raport juridic în care dreptul se particularizează,
devenind unul relativ, opozabil numai persoanei care a încălcat dreptul absolut.
Acesteia îi revine obligaţia de a face, constând în repararea prejudiciului, sau de
a nu face, constând în încetarea încălcării dreptului sau în întoarcerea acestuia
în patrimoniul păgubitului.
Drepturile nepatrimoniale, în opoziţie cu cele patrimoniale, nu au un
conţinut evaluabil în bani şi nici natură economică. Ele sunt legate de persoană
– dreptul la nume, domiciliu, reşedinţă, sănătate, integritate fizică etc. Uneori,
aceste drepturi nepatrimoniale se suprapun pe drepturi patrimoniale. Drepturile
de autor, brevetele de invenţie sunt drepturi nepatrimoniale care însă pot fi
valorificate. Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi absolute.
c) Clasificarea după criteriul raportului ce poate lua naştere între
drepturi
În funcţie de dependenţa lor, unele faţă de altele, pot fi:
– drepturi principale;
– drepturi accesorii.
Drepturile principale sunt drepturile care nu depind de existenţa altor
drepturi, existând de sine stătătoare.
Drepturile accesorii sunt cele a căror existenţă (naştere, modificare,
stingere) depinde de existenţa altor drepturi. Sunt astfel de drepturi dreptul de
ipotecă şi dreptul de gaj, a căror existenţă depinde de creanţa pe care o garantează.
Drepturile nepatrimoniale sunt întotdeauna drepturi principale. Drepturile
de creanţă pot fi atât principale, cât şi accesorii.
d) Clasificarea după criteriul gradului de dezvoltare
În funcţie de stadiul de dezvoltare, drepturile subiective pot fi:
– drepturi eventuale;
– drepturi condiţionate;
– drepturi în curs de formare;
– drepturi câştigate.
Drepturile eventuale sunt drepturi care ar putea să ia naştere în viitor, dar
formarea sau transmiterea lor este incertă. Exemplu: dobândirea unei moşteniri.
Drepturile condiţionate sunt acele drepturi deja formate, dar a căror
existenţă depinde de îndeplinirea unei condiţii care poate fi suspensivă sau
rezolutorie.
Condiţia suspensivă suspendă efectele până la îndeplinirea ei, iar condiţia
rezolutorie, dacă se îndeplineşte, anulează acel drept care este efectiv, dar
provizoriu.
Drepturile în curs de formare sunt cele din sfera asigurărilor, inclusiv
sociale. Dreptul la pensie sau asigurări sociale de sănătate se formează prin
plata unei contribuţii periodice (lunare), devenind efectiv la data împlinirii
vârstei de pensie, sau intervenirii unei boli care îl face pe asigurat inapt de
muncă sau, în cazul asigurărilor sociale de sănătate, apariţia unei afecţiuni
medicale a asiguratului, moment din care ia naştere dreptul de a beneficia de
asistenţă medicală gratuită.
Drepturile câştigate sunt cele complet formate, diferite de cele eventuale,
condiţionate sau în curs de formare. Regula este că legea nouă nu poate aduce
atingere drepturilor câştigate sub regimul juridic al legii vechi18.
18
Sofia Popescu, op.cit., p.240-241.
51
III.2.6. Clasificarea obligaţiilor civile
a) Clasificarea după criteriul sancţiunii
În funcţie de acest criteriu, obligaţiile civile se împart în:
– obligaţii perfecte;
– obligaţii imperfecte (obligaţii naturale).
Obligaţiile civile se deosebesc de alte obligaţii sociale ce pot rezulta din
reguli de comportament care nu au caracter juridic, cum sunt regulile moralei,
regulile religioase şi altele. Deosebirea constă în faptul că numai obligaţiile
civile se bucură de sancţiune juridică şi uneori nici acestea, cum este cazul
obligaţiilor naturale (obligaţii civile imperfecte).
Obligaţiile civile perfecte sunt obligaţii de natură juridică ce beneficiază de
sancţiune juridică. Acestea, la nevoie, pot fi aduse la îndeplinire cu sprijinul forţei
de constrângere a statului. Titularul dreptului subiectiv, în baza hotărârii
judecătoreşti, poate obţine executarea silită a obligaţiei civile perfecte.
Obligaţia civilă imperfectă, zisă şi obligaţie naturală, este acea
obligaţie civilă, de natură juridică, a cărei îndeplinire nu se mai poate face pe
calea executării silite, dar care, dacă a fost îndeplinită de bunăvoie de către
debitor, nu poate să îndreptăţească pe debitor la înapoierea ei (restituirea sau
repetiţiunea ei). Exemplu: o datorie bănească prescrisă. Creditorul nu mai poate
cere în instanţă plata acesteia. Dacă debitorul face plata, el nu poate să ceară
restituirea ei, pe motivul că era prescrisă şi că nu mai era obligat.
b) Clasificarea după criteriul opozabilităţii lor
Obligaţiile, în funcţie de acest criteriu, pot fi:
– obligaţii obişnuite (opozabile numai între părţi);
– obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem);
– obligaţii reale (propter in rem).
Obligaţiile obişnuite sau opozabile între părţi sunt obligaţiile cele mai
des întâlnite şi revin numai debitorului faţă de care au luat naştere. Sunt
obligaţiile corespondente (corelative) drepturilor relative.
Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt obligaţii ce ţin de
un anumit bun, titularului unui drept real revenindu-i o obligaţie care a luat
naştere înainte de dobândirea de către acesta a dreptului real. Exemplu: o
persoană cumpără un imobil închiriat, devenind astfel titularul unui drept real.
Art.1441 Cod civil prevede că dobânditorul (cumpărătorul) unui bun, închiriat
sau dat în arendă, trebuie să respecte locaţiunea făcută. Cumpărătorul este terţ
în raportul juridic ce ia naştere prin contractul de închiriere, dar obligaţiile
decurgând din acest contract, la care nu a fost parte, îi sunt opozabile şi lui.
Obligaţiile reale (propter in rem) sunt corelative unor drepturi reale şi
decurg din importanţa deosebită a bunului asupra căruia se aplică. Exemplu:

obligaţia proprietarului unui autovehicul rutier de a face inspecţia tehnică
periodică a autovehiculului.
c) Clasificarea după criteriul naturii prestaţiei
În funcţie de acest criteriu, au fost construite mai multe clasificări:
1) obligaţii de a da, a face şi a nu face;
2) obligaţii pozitive şi obligaţii negative;
3) obligaţii de mijloace (de diligenţă) şi obligaţii de rezultat.
Obligaţia de a da (aut dare) constă în obligaţia civilă de a constitui sau
transmite un drept real. Exemplu: obligaţia împrumutatului de a constitui, în
favoarea împrumutătorului, garanţiile reale sau persoanele cerute, sau a
vânzătorului de a transmite proprietatea.
Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a îndeplini o
anumită prestaţie în favoarea creditorului.
Obligaţiile pozitive sunt cele care impun o acţiune, un fapt pozitiv,
constând în a da sau a face ceva.
Obligaţiile negative impun debitorului să se abţină de la orice acţiune de
natură să aducă atingere dreptului subiectiv al altuia.
Obligaţiile de mijloace sunt cele în care debitorul se obligă să depună
toată stăruinţa în scopul ajungerii la un anume rezultat, fără însă să se oblige la
obţinerea acestuia. Exemple: profesorul care meditează o persoană în vederea
admiterii la liceu sau facultate; doctorul care îngrijeşte un bolnav.
Obligaţiile de rezultat sunt cele în care debitorul se obligă la obţinerea
rezultatului contractat în funcţie de care se produce şi liberarea sa de obligaţie.
Exemplu: meseriaşul care s-a obligat să construiască o sobă.
d) Clasificarea obligaţiilor în funcţie de structura lor
Sunt:
– obligaţii pure şi simple;
– obligaţii complexe;
– obligaţii afectate de modalităţi.
Obligaţiile pure şi simple sunt obligaţiile decurgând din raporturile
juridice în care există un singur subiect activ, un singur subiect pasiv, un singur
obiect şi care nu sunt afectate de modalităţi.
Obligaţiile complexe sunt cele în care există o pluralitate de subiecte ori
o pluralitate de obiecte.
Pluralitatea de subiecte poate fi: pluralitate activă, pluralitate pasivă sau
pluralitate mixtă.
Obligaţiile complexe, la rândul lor, pot fi:
– obligaţii conjuncte (sau divizibile), care leagă mai mulţi creditori sau
mai mulţi debitori, iar creanţa este divizibilă. În acest caz, fiecare debitor sau
fiecare creditor nu poate fi urmărit şi, respectiv, nu poate urmări, decât pentru
partea sa;
53
– obligaţii solidare, care se particularizează prin faptul că fiecare creditor
poate cere debitorului întreaga sumă (solidaritate activă) sau fiecare debitor
poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă). Obligaţiile de acest
tip pot izvorî fie din acte juridice între vii (convenţii), fie din acte pentru cauză
de moarte (testamente). În cazul convenţiilor, dacă există mai mulţi creditori şi un
singur debitor, părţile pot conveni ca oricare dintre creditori să ceară debitorului
întreaga sumă (solidaritate activă). Dacă este o convenţie cu mai mulţi debitori,
se poate stipula că oricare dintre aceştia poate fi obligat la plata întregii sume
(solidaritate pasivă). Debitorul care a plătit se subrogă în drepturile creditorilor
plătiţi şi dobândeşte dreptul de a cere de la ceilalţi codebitori partea lor de datorie;
– obligaţia indivizibilă poate să producă efecte între creditori
(indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă). Indivizibi-
litatea poate fi generată de natura obiectului (indivizibilitate naturală) sau poate
să rezulte din voinţa părţilor (indivizibilitate convenţională). În cazul indivizi-
bilităţii naturale, aceasta există atunci când, datorită particularităţilor sale natu-
rale, obiectul nu poate fi divizat pentru a putea obliga pe fiecare dintre codebitori
să dea o fracţiune din acesta. Spre exemplu, codebitorii trebuie să predea un ceas
sau un televizor. În ce priveşte indivizibilitatea convenţională, deşi obiectul este
divizibil, totuşi, părţile au convenit să se execute obligaţia ca şi cum ar fi
indivizibilă.
Obligaţiile afectate de modalităţi, cea de-a treia categorie de obligaţii în
clasificarea după structura lor, sunt cele care în conţinutul lor pot avea o
condiţie un termen sau o sarcină.
III.2.7. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se desemnează conduita părţilor,
constând în acţiunile sau inacţiunile care le revin acestora şi care rezultă din
conţinutul raportului juridic concret. Se mai poate spune că obiectul raportului
juridic constă în prestaţia la care se îndatorează subiectul pasiv (debitorul) către
subiectul activ (creditorul), sau ceea ce poate pretinde creditorul de la debitor în
virtutea drepturilor sale legitime. Unii autori afirmă că, în timp ce conţinutul
raportului juridic cuprinde posibilităţi şi îndatoriri juridice, obiectul raportului
juridic cuprinde realizarea acestora19.
Pentru că, de cele mai multe ori, raportul juridic priveşte un bun care
formează obiectul acţiunii sau inacţiunii, bunul, în dreptul civil, este luat în
considerare ca obiect extern sau obiect derivat al raportului juridic civil.
19
Iosif Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, Partea generală. Persoanele, Editura
Oscar Print, 1998, p.82.
CAPITOLUL IV
BUNURILE
IV.1. Definiţie
Termenul de „bun” în dreptul civil are o dublă accepţiune, una în sens
larg (lato sensu) şi alta în sens restrâns (stricto sensu).
În sens larg, termenul de „bun” desemnează atât lucrul, cât şi drepturile
care se aplică la acesta. În sens strict, desemnează numai lucrurile.
În legislaţie nu există o definiţie a bunurilor. Această sarcină a revenit
doctrinei. Definiţiile diferă de la autor la autor, dar sunt anumite elemente care
se regăsesc în toate aceste definiţii. Acestea sunt:
– caracteristica de valoare economică;
– caracteristica privind utilitatea acestora pentru om, faptul că servesc
pentru satisfacerea unor nevoi ale omului;
– susceptibilitatea acestora de apropriere a lor sub forma drepturilor
patrimoniale;
– posibilitatea de exprimare în bani.
În raport de aceste elemente, putem defini bunurile ca fiind valori
economice, exprimate în bani, utile oamenilor pentru satisfacerea nevoilor
materiale şi spirituale şi susceptibile de apropriere sub forma drepturilor de
proprietate.
IV.2. Clasificarea bunurilor

Clasificarea bunurilor constituie obiect de cercetare al dreptului civil,
deoarece stabilirea caracteristicilor şi calităţilor lor prezintă importanţă atât
teoretică, cât şi practică.
Din punct de vedere teoretic, analiza caracteristicilor şi calităţilor
bunurilor permite realizarea de corelaţii, formularea de concluzii şi clarificări
conceptuale.
Din punct de vedere practic, studiul clasificării bunurilor îi permite
practicianului dreptului să încadreze în drept diferite stări de fapt, să facă
trecerea de la general la special (la concret).
55
Importanţa clasificării va fi pusă în evidenţă şi în raport cu fiecare criteriu
de clasificare.
a) Clasificarea bunurilor în raport cu natura lor şi clasificarea dată
prin lege
Această clasificare rezultă din art.461 al Codului civil, potrivit căruia
„Toate bunurile sunt mobile sau imobile”.
La rândul lor, bunurile imobile, potrivit art.462 din Codul civil, sunt:
– imobile prin natura lor;
– imobile prin destinaţia lor;
– imobile prin obiectul la care ele se aplică.
Codul civil face o enumerare exemplificativă a acestor categorii de bunuri
imobile, după cum urmează:
– imobile prin natura lor: fondurile de pământ şi clădirile (art.463),
morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi (art.464), recoltele care se ţin de
rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă (art.465);
– imobile prin destinaţie: animalele pe care proprietarul fondului le dă
arendaşului pentru cultură (art.467), obiectele pe care proprietarul unui fond
le-a pus pentru serviciul şi exploatarea acestuia (art.468). Sunt enumerate
exemplificativ bunuri imobile prin destinaţie, de natura celor astfel definite,
următoarele: animalele afectate la cultură, instrumentele arătătoare, seminţele
date arendaşilor sau colonilor terţiari (dijmaşi), porumbii din porumbărie, stupii
cu roi, peştele din iaz, instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor,
fabricilor de hârtie şi altor uzine, paiele şi gunoaiele. Tot în categoria imobilelor
prin destinaţie se cuprind şi toate efectele mobiliare pe care proprietarul le-a
„aşezat” către fond în perpetuu (art.468). În această din urmă situaţie, ne
precizează art.469 din Codul civil, se cuprind lucrurile mobile când acestea sunt
întărite cu gips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără stricarea sau
deteriorarea părţii fondului către care sunt aşezate;
– imobile prin obiectul la care se aplică sunt servituţile, uzufructul
lucrurilor imobile şi acţiunile în revendicare a bunurilor mobile (art.471 Cod
civil). Tot în această categorie intră şi drepturile de ipotecă şi privilegiile,
precum şi redevenţa pentru concesionarea unui bun imobil (teren, carieră de
piatră, balastieră).
Bunurile mobile, potrivit clasificării făcute de Codul civil (art.472), sunt:
– mobile prin natura lor;
– mobile prin determinarea legii;
– mobile prin anticipaţie.
Art.473 din Codul civil defineşte bunurile mobile prin natura lor ca
fiind „corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se
mişcă de sine, precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta
din loc decât prin o putere străină, precum sunt lucrurile neînsufleţite”.
Bunurile mobile, prin determinarea legii, enumerate de Codul civil
(art.473) sunt „obligaţiile şi acţiunile care au de obiect sume exigibile sau efecte
mobiliare (lucruri mobile), acţiunile şi interesele în companii de finanţe, de
comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în
imobile. Aceste acţiuni sau interese se socotesc ca mobile numai în privinţa
fiecărui din asociaţi şi pe cât timp ţine asociaţia. Sunt asemenea mobile prin
determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra
particularilor”.
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri care, dacă sunt analizate
după natura lor, sunt imobile, dar, în considerarea a ceea ce vor deveni, părţile
unui act juridic convin că acestea sunt mobile. Codul civil prevede că „îndată ce
recoltele se vor tăia şi fructele se vor culege, sunt mobile” (art.465 alin.(2)).
Importanţa clasificării bunurilor în mobile şi imobile rezultă din regimul
juridic diferit al acestora. Astfel, în ce priveşte efectele posesiunii, acestea sunt
diferite. Posesia unui bun mobil prezumă proprietatea. Art.1909 din Codul civil
prevede că „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie
trebuinţă de curgere de timp. Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia i
s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua când l-a
pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, rămânând acestuia recurs
în contra celui de la care-l are” (art.1909 Cod civil). Tot Codul civil, la art.1910,
mai prevede că „dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat
la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde
asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât
întorcând posesorului preţul ce l-a costat”.
În privinţa lucrurilor imobile, posesia asupra unui bun aparţinând altei
persoane, care are calitatea de proprietar, trebuie să depăşească o anumită
durată pentru a dobândi proprietatea. Acest mod de dobândire a proprietăţii
poartă numele de uzucapiune.
Referitor la condiţiile de publicitate privind dobândirea proprietăţii asupra
unui bun, aceasta nu este cerută în cazul bunurilor mobile, ci numai în ce
priveşte bunurile imobile (intabularea, înscrierea în cartea funciară). Aceeaşi
este situaţia şi în cazul ipotecii, care trebuie înscrisă în cartea funciară. Bunurile
mobile nu pot forma obiectul contractului de ipotecă, ele putând fi doar gajate.
Şi în materie procesuală, clasificarea în bunuri mobile şi imobile produce
consecinţe juridice. În cazul unui litigiu având ca obiect un bun imobil,
competentă să judece este instanţa pe a cărei rază teritorială se află situat bunul
imobil, pe când în materie de bunuri mobile, competenţa apar-ţine instanţei pe a
cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul pârâtului sau instanţei alese de
părţi, atunci când acestea au convenit printr-un contract o anume instanţă
competentă. În materie de bunuri imobile, nu se poate deroga prin convenţie cu

57
privire la instanţa competentă. Şi în materie de executare silită, procedura este
diferită.
De asemenea, în ce priveşte înstrăinarea bunurilor imobile, se cere
consimţământul expres al ambilor soţi, condiţie care nu mai este obligatorie în
cazul înstrăinării bunurilor mobile.
În materia dreptului internaţional privat, legea aplicabilă este cea a ţării în
care este situat bunul imobil (lex rei sitae), în timp ce, în cazul bunurilor
mobile, legea aplicabilă este cea care se aplică persoanei în cauză
(lex personalis) care, în mod obişnuit, este cea a statului a cărui cetăţenie o are
(lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii).
b) Clasificarea bunurilor după regimul juridic al circulaţiei lor
Potrivit acestui criteriu, se face distincţia între:
– bunuri aflate în circuitul civil;
– bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul
actelor juridice civile.
Bunurile care nu sunt în circuitul civil sunt cele care nu pot face
obiectul actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în proprietatea particularilor.
Regula, în materia circulaţiei juridice civile, este că bunurile pot circula
liber. Art. 475 din Codul civil prevede că „oricine poate dispune liber de
bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi. Bunurile care nu sunt
ale particularilor sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi
formele prescrise anume pentru ele”.
Constituţia României, la art.136, prevede că: „(2) Proprietatea este
publică sau privată. (3) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin
lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (4) Bogăţiile de
interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale
ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite
de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. (5) Bunurile
proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date
în administraţia regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită
instituţiilor de utilitate publică.”
În textul constituţional se face vorbire şi de alte bunuri stabilite de lege.
Sediul materiei în acest domeniu îl constituie Legea nr.213/ 17 noiembrie 1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Potrivit art.2 al acestei
legi, „statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi
dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în
condiţiile legii”. Pe lângă bunurile prevăzute în Constituţie ca formând obiectul
proprietăţii publice, în anexa acestei legi sunt stabilite şi alte bunuri care sunt
proprietate publică. În afara acestora, legea mai prevede posibilitatea includerii,
prin lege, şi a altor bunuri, care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau
interes public şi sunt dobândite de stat sau de către unităţile administrativ-
teritoriale, prin modurile prevăzute de lege.
Observăm că legea face distincţie între domeniul public, domeniul public
al statului şi domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale (judeţe,
comune, oraşe, municipii).
Domeniul public al statului este format din bunurile prevăzute în
Constituţie (art.135 alin.(4)) şi din bunurile prevăzute la pct. I din anexa la
Legea nr.213/1998 (vezi partea a II-a, Cap. III, § II.13).
Domeniul public al judeţelor este alcătuit din: drumurile judeţene;
terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi
aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean,
cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu
au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local; reţelele de
alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de
tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora; alte bunuri de
uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului
judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau interes public
naţional.
Domeniul public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este alcătuit
din drumurile comunale, vicinale, străzi, pieţe publice şi comerciale, târguri şi
oboare, parcuri publice, zone de agrement, lacurile şi plajele care nu sunt
declarate de interes public naţional sau judeţean, terenurile şi clădirile în care îşi
desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, instituţiile publice de interes
local, cum sunt teatrele, muzeele, spitalele, policlinicile, locuinţele sociale,
statuile, monumentele care nu sunt de interes naţional, bogăţiile de orice natură
ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public
naţional, terenurile cu destinaţie forestieră care nu fac parte din domeniul privat
al statului şi nici nu sunt proprietatea persoanelor de drept privat şi din alte
bunuri de uz sau de interes local declarate ca atare prin hotărâre a consiliului
local, dacă nu sunt declarate prin lege ca bunuri de uz sau de interes public
naţional sau judeţean.
În afara domeniului public, statul şi unităţile administrativ-teritoriale mai
au şi domeniul privat.
Domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din
domeniul public. Aceste bunuri constituie proprietate privată şi sunt supuse
regimului juridic de drept comun, adică sunt în circuitul civil, spre deosebire de
cele din domeniul public, care nu sunt în circuitul civil.

59
Cu privire la proprietatea publică şi privată a statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale, vom reveni pe larg în Partea a II-a, Capitolul al II-lea,
§ II.13.
Anumite operaţiuni cu bunuri aflate în circuitul civil, pentru a putea face
obiectul actelor juridice civile, sunt supuse unor proceduri speciale, prealabile.
Este cazul armelor, muniţiilor, anumitor produse farmaceutice şi altele.
Importanţa clasificării rezultă din faptul că pot face obiectul actelor
juridice numai bunurile aflate în circuitul civil, celelalte fiind inalienabile, iar
actele juridice încheiate cu neobservarea, sau nerespectarea acestui caracter al
lor, sunt lovite de nulitate. Mai mult chiar, bunurile din domeniul public nu pot
fi nici urmărite şi executate silit (sunt insesizabile).
c) Clasificarea bunurilor după modul de determinare
După cum pot fi sau nu determinate la momentul încheierii actelor
juridice, bunurile pot fi:
– individual determinate (res certa);
– determinate generic (res genera).
Bunurile individual determinate sunt cele care fie după natura lor, fie
după elementele de individualizare stabilite cu ocazia încheierii actelor juridice
civile sunt precis stabilite de părţi.
Bunurile determinate generic sunt cele cărora li se indică numai
anumite însuşiri şi caracteristici ale speciei sau categoriei din care fac parte.
Mai sunt numite şi bunuri de gen. Particularizarea sau individualizarea lor se
face prin numărare, cântărire, măsurare.
Distincţia este relativă. Este posibil ca un anume bun, în funcţie de
circumstanţe, să fie un bun cert sau să fie un bun de gen. Astfel, într-un contract
de vânzare-cumpărare se poate vinde un anume radioreceptor, indicându-se
seria acestuia, sau acelaşi aparat de radio poate fi determinat numai generic prin
indicarea mărcii şi tipului, individualizarea lui urmând a se face abia în
momentul predării.
Importanţa juridică a clasificării este dată de mai multe aspecte:
– riscul contractului este în sarcina cumpărătorului dacă bunul cert piere
fortuit înainte de predarea lui, vânzătorul fiind liberat de obligaţia de predare. În
cazul bunurilor de gen, dacă acestea pier fortuit înainte de predarea lor,
debitorul rămâne în continuare obligat pentru că individualizarea lor are loc
abia în momentul predării, când se face numărarea, cântărirea, măsurarea.
Dacă, spre exemplu, s-a vândut o cantitate de grâu, un număr de costume sau o
cantitate de cherestea şi, înainte de momentul predării, depozitul a luat foc în
urma unei descărcări electrice naturale (trăsnet), vânzătorul rămâne în
continuare obligat, el neputându-se exonera pe considerentul că au ars tocmai
bunurile vândute.

Art.1102 din Codul civil prevede: „Debitorul unui corp cert şi determinat
este liberat prin trădarea (predarea) lucrului în starea în care se găsea la predare,
dacă deteriorările ulterioare nu sunt ocazionate prin faptul sau greşeala sa, sau
dacă înaintea acestor deteriorări n-a fost în întârziere”;
– momentul transmiterii proprietăţii este cel al realizării acordului de
voinţă în cazul bunurilor individual determinate. La bunurile de gen,
proprietatea se transmite în momentul individualizării;
– locul executării obligaţiei este supus unor reguli diferite. În cazul
bunurilor certe, locul predării, dacă nu s-a convenit altfel, este cel în care se
aflau acestea în momentul contractării. Bunurile de gen se predau la domiciliul
sau sediul debitorului (vânzătorului), conform principiului că plata este
cherabilă şi nu portabilă.
De asemenea, Codul civil mai prevede că, în cazul obligaţiilor având ca
obiect bunuri de gen, debitorul, ca să se libereze, nu este dator să dea bunuri din
cea mai bună specie, dar nici din cea mai rea (art.1103).
d) Clasificarea bunurilor în funcţie de posibilitatea înlocuirii lor în
executarea obligaţiilor
În funcţie de acest criteriu, distingem:
1) bunuri fungibile şi 2) bunuri nefungibile.
1) Bunurile fungibile sunt cele care, în executarea unei obligaţii, pot fi
înlocuite cu altele. Ele pot fi înlocuite fie ca urmare a naturii lor generice
(bunuri de gen), fie ca urmare a voinţei părţilor.
2) Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, în executarea unei
obligaţii, nu pot fi înlocuite unele cu altele. Sunt acest gen de bunuri cele
individual determinate (res certae).
e) Clasificarea bunurilor după calitatea de a fi sau nu producătoare
de fructe
Potrivit acestei clasificări, au fost puse în evidenţă două categorii de
bunuri:
1) bunuri frugifere şi 2) bunuri nefrugifere.
Codul civil distinge trei categorii de fructe (art.483):
– fructe naturale pe care pământul le produce de la sine (fâneţe, arbori) şi
sporul animalelor (prăsila) – a se vedea şi art.522 Cod civil;
– fructe industriale, care se obţin ca urmare a activităţii umane, prin
cultură. În acest sens, spre exemplu, culturile agricole sunt producătoare de
fructe industriale şi nu fructe naturale;
– fructe civile, care, potrivit art.523 din Codul civil, sunt chiriile caselor,
dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele.
În afara noţiunii de fructe, în Codul civil se mai face vorbire şi de
producte, aceste două noţiuni fiind diferite. Productele sunt rezultatele obţinute
de pe urma unui bun cu consumarea substanţei sale, cum este cazul, spre
61
exemplu, al pietrei extrase dintr-o carieră sau al producţiei obţinute dintr-o
mină. Regimul lor juridic este diferit. În cazul uzufructului, productele se cuvin
nudului proprietar, iar uzufructuarul are dreptul numai la fructe. La fel şi în
cazul posesiei de bună credinţă, când posesorul dobândeşte dreptul de
proprietate asupra fructelor şi nu productelor. Posesia de bună credinţă este
definită de Codul civil (art.486) ca fiind posesia „în puterea unui titlu translativ
de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute” .
f) Clasificarea bunurilor în funcţie de modul de percepere
Conform acestui criteriu, bunurile pot fi:
1) bunuri corporale şi 2) bunuri incorporale (necorporale).
Bunurile corporale sunt cele care au un corp fizic, o existenţă materială
perceptibilă simţurilor omului.
Bunurile incorporale (necorporale) au o existenţă abstractă, perceptibilă
cu „ochii minţii”, ele scăpând simţurilor noastre. Sunt astfel de bunuri:
drepturile reale; drepturile de creanţă; drepturile de proprietate intelectuală;
titlurile de valoare.
Drepturile reale, care împreună cu drepturile de creanţă alcătuiesc
drepturile patrimoniale, sunt acele drepturi ce privesc un lucru şi în temeiul
cărora subiectele pasive au obligaţia de a nu face nimic de natură să împiedice
subiectul activ să stăpânească şi să folosească acel lucru.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului
pasiv o anumită prestaţie. Ele pot fi referitoare la sume de bani sau la obligaţia
de a face sau a nu face.
Drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect producţii intelectuale
din domeniile literar, artistic, industrial şi altele şi constă dintr-o idee, o formă
sau o tehnică nouă.
Titlurile de valoare sau valorile mobiliare sunt acţiunile, părţile sociale,
alte titluri de credit (bonuri de tezaur, cambia, biletul la ordin, cecul). Titlurile
de valoare pot fi la purtător sau nominale. Titlul la purtător conferă drepturile
pe care le constată oricărui posesor al acestora, pe când cele nominale conferă
aceste drepturi numai persoanei nominalizate în cuprinsul lor. Distincţia are
relevanţă juridică în ceea ce priveşte regimul transmiterii lor: titlurile la purtător
se transmit prin simpla lor remitere (tradiţiune), pe când cele nominale se
transmit prin cesiune.
Titlurile la ordin sunt cele care indică faptul că au fost emise la ordinul
unei persoane. Ele se transmit prin gir ori andosament. Girul se foloseşte
pentru transmiterea cambiei şi se efectuează printr-o menţiune scrisă chiar pe
titlu ori pe un adaos ori o prelungire a acestuia şi nu pe un înscris separat. Cel
ce dobândeşte cambia (giratorul) este învestit cu proprietatea care este
opozabilă erga omnes, fără să mai fie nevoie ca transmiterea să fie notificată
debitorului cambial. Andosamentul este modalitatea prin care se pot transmite
o cambie, un cec, un bilet la ordin şi constă în înscrierea, pe verso-ul titlului, a
menţiunii de transmitere către noul dobânditor.
g) Clasificarea bunurilor în funcţie de posibilitatea divizării lor
În raport de posibilitatea divizării bunurilor, fără ca ele să-şi schimbe
destinaţia economică, acestea pot fi: 1) bunuri divizibile şi 2) bunuri
indivizibile.
O bucată de stofă, spre exemplu, poate fi împărţită în mai multe părţi, fără
să-şi schimbe destinaţia, pe când o haină din stofă nu poate fi divizată pentru
că, în acest fel, nu ar mai răspunde destinaţiei ce i-a fost dată.
Clasificarea este importantă, din punct de vedere juridic, în special, în
materia partajului (fie succesoral, fie în caz de divorţ, fie la divizarea
societăţilor comerciale). În caz de partajare, un bun indivizibil va fi atribuit
numai uneia dintre părţi, cealaltă/celelalte urmând să primească o sultă (sumă
de bani reprezentând echivalentul bănesc al părţii ce i-ar fi revenit).
h) Clasificarea bunurilor după corelaţia dintre ele
După cum pot fi folosite bunurile, singure sau numai împreună cu altele,
acestea pot fi: 1) bunuri principale şi 2) bunuri accesorii.
Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite independent, potrivit
destinaţiei lor, fără a servi la utilizarea altor bunuri.
Bunurile accesorii nu pot fi folosite în mod independent, ele servind la
utilizarea altor bunuri. Sunt astfel de bunuri: cureaua (brăţara) pentru ceas,
telecomanda unui aparat electronic, antena unui televizor ş.a. Caracterul de bun
accesoriu poate să rezulte din natura lui sau să-i fie atribuit prin voinţa omului.
Pentru a putea să ia naştere acest raport de dependenţă, este necesar ca
ambele bunuri să aparţină aceluiaşi subiect de drept civil şi ca acesta, prin
voinţa lui, să le fi dat o destinaţie comună.
Regula de drept este că bunul accesoriu, afară de stipulaţie contrară,
urmează regimul juridic al bunului principal – accesorium sequitur
principalem.
i) Clasificarea bunurilor după posibilitatea urmăririi şi executării
silite asupra lor
În situaţiile în care debitorii (subiectele pasive) nu-şi îndeplinesc de
bunăvoie obligaţiile lor, creditorii au posibilitatea să-i urmărească în justiţie şi
să-i execute silit. În funcţie de această posibilitate, distingem între: 1) bunuri
urmăribile (sesizabile) şi 2) bunuri neurmăribile (insesizabile).
Bunurile din domeniul public, fie al statului, fie al unităţilor administrativ-
teritoriale, nu pot fi urmărite şi nici executate silit (sunt insesizabile). În schimb,
bunurile din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale se
află în circuitul juridic civil şi pot fi supuse urmăririi şi executării silite (sunt
sesizabile).

63
În anumite condiţii, bunurile care, în mod normal, au caracterul de bunuri
urmăribile pot fi declarate de lege ca neurmăribile. Astfel, potrivit Codului de
procedură civilă (art.406-410), nu pot fi supuse executării silite:
– bunurile de uz personal sau casnic, necesare debitorului şi familiei sale,
precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
– alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar
dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la
noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele
necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;
– combustibilul necesar debitorului şi familiei sale, socotit pentru trei luni
de iarnă;
– bunurile necesare debitorului pentru exercitarea ocupaţiei sale. În lipsa
altor bunuri urmăribile, acestea pot fi executate, dar numai pentru plata
obligaţiilor de întreţinere, chiriilor, arenzilor sau altor creanţe privilegiate
asupra bunurilor mobile;
– în cazul celor ce se ocupă cu agricultura, nu pot fi urmărite: inventarul
agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale, seminţele
pentru cultura pământului. Aceste bunuri nu pot fi urmărite decât în măsura
necesarului pentru continuarea lucrărilor şi în afară de cazurile când asupra lor
există un drept de gaj sau privilegiu pentru garantarea creanţei;
– salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile de
asigurări sociale şi alte sume plătite periodic debitorului pentru asigurarea
mijloacelor de existenţă pot fi urmărite până la 1/2 din venitul lunar net pentru
obligaţiile de întreţinere sau alocaţii pentru copii şi 1/3 din venitul lunar net,
pentru orice alte datorii;
– alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru
îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, ajutoarele de deces,
bursele de studii acordate de stat, diurnele şi orice astfel de indemnizaţii cu
destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru nici un fel de
datorii.
j) Clasificarea bunurilor după destinaţia lor economică
După destinaţia lor economică, bunurile pot fi: 1) mijloace de producţie şi
2) obiecte de consum.
Mijloacele de producţie sunt acele bunuri destinate să servească
producerii altor bunuri.
Obiectele de consum sunt acele bunuri care sunt destinate satisfacerii
nevoilor oamenilor (hrană, îmbrăcăminte).

CAPITOLUL V
FAPTUL ŞI ACTUL JURIDIC
V.1. Faptul juridic. Noţiune şi clasificare

Faptul juridic este o împrejurare prevăzută de norma juridică, în funcţie
de care au loc naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret.
Aceste împrejurări pot să fie evenimente sau fapte voluntare (acţiuni).
Evenimentele sunt împrejurările care se produc independent de voinţa
omului şi de care legea leagă producerea de efecte juridice. Sunt astfel de
evenimente: naşterea, moartea, catastrofele naturale, accidentele ş.a. Cu titlu
exemplificativ, arătăm că naşterea are ca efect juridic dobândirea capacităţii
civile de folosinţă. Catastrofele naturale sau accidentele pot da naştere dreptului
de a încasa despăgubiri în contractele de asigurare.
Evenimentele pot fi:
– naturale (naşterea, decesul);
– forţa majoră, care constă într-un eveniment imprevizibil, irezistibil şi
insurmontabil (uragan, război);
– prescripţia, care constă în trecerea unei perioade de timp, stabilite de
lege, având drept consecinţă dobândirea sau pierderea unui drept;
– cvasidelictele sunt împrejurări care atrag răspunderea civilă (exemplu:
accidentele de circulaţie care generează obligaţia autorului de a repara
prejudiciul cauzat victimei).
Faptele voluntare pot să fie licite sau ilicite. Faptele voluntare licite,
făcute cu scopul de a produce efecte juridice, sunt acte juridice (manifestări de
voinţă făcute în scopul producerii de efecte juridice).
Faptele juridice sunt numai acele fapte pe care autorii lor le fac fără să
urmărească producerea unor efecte juridice, dar care totuşi se produc. Sunt
astfel de fapte cele ilicite, în urma cărora se produce un prejudiciu altei
persoane şi în urma cărora ia naştere un drept de despăgubire, în favoarea
persoanei prejudiciate.
Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea unei persoane fizice sau juridice
prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie şi în urma căreia este
prejudiciată altă persoană.
65
Fapta ilicită constând într-o acţiune este o faptă comisivă, iar cea care
constă într-o inacţiune, respectiv neîndeplinirea unei obligaţii legale, este o faptă
omisivă. Fapta ilicită atrage răspunderea juridică delictuală.
V.2. Actele juridice. Noţiune şi trăsături

Actul juridic civil este o manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, în conformitate cu norma juridică, în scopul de a da
naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice civile concrete (negotium
juris). Este cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii.
Noţiunea de act juridic civil este folosită şi pentru desemnarea înscrisului
constatator al manifestării de voinţă care are rolul de mijloc de probă
(instrumentum probationis).
Trăsăturile (elementele definitorii) actului juridic civil sunt:
1) existenţa unei manifestări de voinţă;
2) intenţia manifestării de voinţă de a produce efecte juridice;
3) manifestarea de voinţă este făcută în conformitate cu legea,
diferenţiindu-se astfel de acţiunile ilicite;
4) efectele urmărite sunt de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport
juridic civil concret.
V.3. Clasificarea actelor juridice

Actele juridice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, fiecare
având importanţa sa teoretică şi practică.
A) Clasificarea după criteriul voinţei pe care se întemeiază
a) acte unilaterale, la baza cărora stă manifestarea de voinţă a unei
singure părţi. Cealaltă parte a raportului juridic (nu a actului juridic) dobândeşte
un drept sau un avantaj, aceasta neputând fi obligată prin voinţa altei persoane,
dreptul civil consacrând principiile autonomiei de voinţă şi egalităţii părţilor
raportului juridic civil. Sunt astfel de acte unilaterale testamentul, acceptarea
moştenirii, renunţarea la moştenire;
b) actele bilaterale şi actele multilaterale, care se formează prin voinţa a
două sau mai multe părţi. Prin acordul lor de voinţă ia naştere, se modifică un
raport juridic civil în care părţile sunt titulare de drepturi şi obligaţii civile. Este
un astfel de act juridic civil contractul, pe care art.942 Cod civil îl defineşte ca
fiind „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge
între dânşii un raport juridic”.
Importanţa juridică a acestei clasificări priveşte, în special, valabilitatea
contractului. În cazul actului juridic civil unilateral se cercetează exprimarea
valabilă a voinţei celui care se obligă. La actele juridice bilaterale şi
multilaterale se cercetează exprimarea valabilă a voinţei fiecăreia dintre părţi.
B) Clasificarea după efecte
a) acte juridice civile constitutive sunt cele care dau naştere unui drept
subiectiv civil care nu a mai existat până în acel moment. Sunt astfel de acte:
gajul, ipoteca, amanetul ş.a. Trebuie evidenţiat aspectul că dreptul nou creat nu
poate lua naştere în lipsa altui drept. Ipoteca, gajul, amanetul se stabilesc (se
constituie) în baza dreptului de proprietate;
b) acte juridice civile translative sunt cele care transmit un drept dintr-un
patrimoniu în alt patrimoniu. Astfel de acte sunt contractul de vânzare-
cumpărare, dar şi contractul de schimb şi alte tipuri de contracte;
c) acte juridice civile declarative sunt cele care vin şi definitivează sau
consolidează drepturi subiective preexistente (exemplu: partajul).
Importanţa clasificării se evidenţiază în planul efectelor. Actul constitutiv
şi cel translativ produc efecte numai pentru viitor (ex nunc). Actul declarativ
produce efecte şi pentru trecut (ex tunc). Dacă un coindivizar, aflat în
devălmăşie succesorală, vinde un bun, în limita cotei sale ideale, vânzarea este
valabilă şi se consolidează şi pentru trecut numai dacă, la ieşirea din
indiviziune, acel bun cade în lotul ce i-a fost atribuit.
C) Clasificarea după scopul urmărit
a) acte juridice civile cu titlu oneros sunt actele în care fiecare parte
urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial în schimbul folosului procurat
celeilalte părţi. Este greşită folosirea calificativului de „oneros”, aşa cum se face
în unele cazuri în presă, pentru a desemna acte încheiate în frauda legii prin
care se urmăreşte obţinerea de foloase ilicite. În acest din urmă caz, termenul
corect este „veros”, şi nu „oneros”;
b) acte juridice civile cu titlu gratuit sunt cele prin care se asigură uneia
din părţi un folos patrimonial fără ca, prin aceasta, să se urmărească obţinerea
altui folos în schimbul folosului procurat. Astfel de acte sunt: donaţia,
împrumutul fără dobândă ş.a.
Importanţa juridică se manifestă în câmpul capacităţii de a încheia acte
juridice şi în cel al viciilor de consimţământ.
D) Clasificarea după modul de formare
a) acte consensuale sunt actele încheiate prin simpla manifestare de
voinţă. În principiu, actele juridice civile sunt consensuale, încheindu-se fără
condiţia unei anumite forme pentru validitatea lor. Atunci când se utilizează
forma scrisă, aceasta se face pentru a asigura un mijloc de probă al existenţei
acordului de voinţă (ad probationem);
b) actele juridice civile solemne (sau formale) se fac cu respectarea unor
formalităţi cerute de lege pentru validitatea lor (ad validitatem). Aceste acte se
încheie, de regulă, în cazurile bunurilor de o mai mare importanţă economică.
Astfel, vânzarea-cumpărarea unui imobil trebuie făcută prin act autentic în faţa

67
notarului public. La fel, şi în cazul vaselor maritime. Înainte de anul 1989, chiar
şi autovehiculele se vindeau numai prin act autentic;
c) actele reale sunt cele care se încheie valabil prin predarea (remiterea)
bunului.
E) Clasificarea după efectul economic
a) actele juridice de conservare sunt cele făcute pentru a menţine,
conserva sau preîntâmpina anumite drepturi. Sunt astfel de acte cele făcute
pentru întreruperea unei prescripţii sau cele pentru înscrierea unei ipoteci;
b) actele juridice civile de administrare sunt cele făcute pentru normala
punere în valoare ale unui patrimoniu sau a unei părţi a acestuia. Sunt astfel de
acte: încasarea chiriilor sau altor venituri (dobânzi sau alte fructe civile);
efectuarea de reparaţii sau îmbunătăţiri;
c) actele juridice civile de dispoziţie sunt cele care au ca efect ieşirea din
patrimoniu a unui bun (vânzare-cumpărare), ori grevarea acestuia cu sarcini
(gajare, ipotecare).
F) Clasificarea din punct de vedere patrimonial
a) acte juridice civile patrimoniale sunt astfel calificate pentru că au un
conţinut evaluabil în bani (vânzare-cumpărare, împrumut, donaţie etc.);
b) acte juridice civile nepatrimoniale sunt cele care nu pot fi evaluate în
bani, şi privesc drepturile nepatrimoniale (exemplu: dreptul la nume).
G) Clasificarea după momentul producerii efectelor
a) acte juridice civile (încheiate) între vii (inter vivos) sunt cele care
produc efecte fără a fi condiţionate de moartea autorului;
b) acte pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt cele care produc efecte
numai la moartea autorului lor (exemplu: testamentul).
H) Clasificarea după legătura cu modalităţile
a) acte juridice civile pure şi simple sunt cele care nu au în conţinutul lor
modalităţi cum ar fi: condiţia, sarcina ş.a. Sunt astfel de acte: căsătoria, înfierea,
recunoaşterea filiaţiei;
b) acte juridice civile afectate de modalităţi sunt actele care cuprind
elemente ce ţin de esenţa lor, numite modalităţi, prin care poate fi afectată
valabilitatea lor. Sunt astfel de acte: contractele de vânzare-cumpărare cu clauză
de întreţinere, contractul de asigurare ş.a.
Între modalităţi se află şi termenul sau condiţia, dar acestea nu sunt simple
modalităţi, ci elemente esenţiale de prim rang. Uneori, acelaşi tip de act juridic
poate fi pur şi simplu sau afectat de modalităţi. Astfel, art.1295 Cod civil
prevede că vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie.
I) Clasificarea după posibilitatea încheierii prin reprezentare
a) acte juridice civile strict personale sunt actele care, sub sancţiunea
nulităţii, trebuie încheiate de persoanele în cauză. Această condiţie poate
interveni numai în cazul persoanelor fizice, nu şi în cazul persoanelor juridice.
Actele strict personale reprezintă excepţia şi sunt de strictă interpretare. Sunt
astfel de acte: testamentul, căsătoria, recunoaşterea filiaţiei;
b) acte juridice civile care pot fi încheiate prin reprezentare. Acestea
reprezintă regula. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară.
Reprezentarea legală este atunci când este cerută de lege, cum este în cazul
minorilor, interzişilor sau persoanelor juridice care sunt reprezentate prin
conducătorul acestora, care, la rândul său, poate da mandat de reprezentare sau
împuternicire unei alte persoane. Reprezentarea convenţională este atunci când
părţile, de comun acord, decid de cine să fie reprezentate. Reprezentarea
judiciară poate fi decisă de instanţă. Acest tip de reprezentare rezultă din art.70
Cod procedură civilă care prevede următoarele: „Când dreptul de reprezentare
izvorăşte dintr-o lege sau dintr-o dispoziţie judecătorească (…)”.
Importanţa juridică a clasificării priveşte valabilitatea actelor. Actele strict
personale încheiate prin reprezentant sunt lovite de nulitate.
J) Clasificarea după raportul dintre ele
a) actele juridice civile principale sunt cele a căror existenţă nu depinde
de un alt act al părţilor;
b) actele juridice civile accesorii sunt cele care depind de un alt act al
părţilor. Situaţia lor este oarecum similară cu cea a bunurilor accesorii în raport
cu bunurile principale. Sunt acte accesorii, spre exemplu, gajul şi ipoteca, a
căror existenţă depinde de contractul de împrumut, o dată cu plata
împrumutului încetând şi ipoteca sau gajul.
K) Clasificarea după raportul cu cauza actului
a) acte juridice civile cauzale sunt acele acte a căror valabilitate depinde de
valabilitatea cauzei. Art.948 Cod civil prevede la condiţiile convenţiilor, alături
de capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă şi un
obiect determinat, pe aceea a cauzei licite. În acest caz, dacă cauza este ilicită,
imorală, sau lipseşte, actul juridic va fi nul;
b) acte juridice civile abstracte sunt acele acte la care nu mai este
necesară cercetarea cauzei. Imperativele circulaţiei juridice civile a bunurilor în
economia modernă nu permit întotdeauna cercetarea cauzei. Un exemplu de act
abstract îl constituie titlurile de valoare. În acest caz, actul juridic (negotium)
este inseparabil de înscrisul constatator (instrumentum). Obligaţiunile CEC sau
acţiunile la purtător, indiferent de faptul că au aparţinut succesiv unui număr
nedeterminat de persoane, produc efecte valabile în faţa emitenţilor lor, aceştia
neputând refuza îndeplinirea obligaţiilor ce le revin.
L) Clasificarea după reglementarea şi denumirea lor legală
a) acte juridice civile tipice (numite) sunt acelea care au o denumire şi
reglementare făcute prin lege. Acest gen de acte reprezintă regula şi
majoritatea. Sunt astfel de acte cele reglementate de Codul civil din care

69
enumerăm: contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de depozit,
mandatul ş.a.;
b) acte juridice civile atipice (nenumite) sunt acele acte care nu au o
denumire şi reglementare făcute expres de lege. Nevoile părţilor şi principiul
libertăţii contractuale au cerut şi permis încheierea şi a altor acte juridice decât
cele prevăzute de lege.
Importanţa juridică a acestei clasificări rezidă din faptul că actele tipice,
care nu au clauze îndestulătoare, se interpretează şi completează cu regulile
acelui tip de act prevăzut de lege, acolo unde părţile nu derogă expres de la ele.
În cazul actelor atipice, aplicarea lor se face întocmai şi în limita clauzelor
cuprinse în ele, putând fi completate cu regulile generale privind actul juridic
sau ale contractului numit cu care se aseamănă cel mai mult.
M) Clasificarea după determinarea conţinutului
a) acte juridice civile cu conţinut predeterminat sunt cele care au un
conţinut dinainte stabilit, fie prin lege sau alt act normativ subsecvent, fie chiar
prin voinţa părţilor. Astfel de exemple sunt contractele de furnizare de utilităţi
(gaze, electricitate etc.), aprobate prin hotărâri ale Guvernului, sau adeziunile la
diferite statute (sindicat, contract colectiv de muncă);
b) acte juridice civile fără un conţinut predeterminat sunt cele în care
părţile îşi exercită liber voinţa. Ele reprezintă regula.
N) Clasificarea după modul de executare
a) acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) sunt cele la care executarea se
face dintr-o singură prestaţie;
b) acte cu executare succesivă sunt acele acte în care executarea
obligaţiilor se face eşalonat în timp. Sunt astfel de contracte: cele de furnizare
de servicii sau produse; contractul de vânzare cu clauză de întreţinere;
contractul de vânzare cu plata în rate.
Această clasificare are o deosebită importanţă juridică. Contractele cu
executare uno ictu sunt supuse rezoluţiunii, iar cele cu executare succesivă sunt
supuse rezilierii, prestaţiile îndeplinite nemaiputând fi întoarse. Importanţa se
manifestă şi în câmpul prescripţiei, calculul făcându-se diferit, adică de la un
singur moment în cazul celor cu execuţie dintr-o dată şi în funcţie de fiecare
termen la cele cu execuţie succesivă.
V.4. Condiţiile actului juridic civil
V.4.1. Noţiune şi clasificare

Termenul de condiţie poate să genereze unele confuzii. Este folosit atât
pentru desemnarea elementelor actului juridic civil, când ne referim la
condiţiile actului juridic civil, dar şi la obiectul actului juridic civil, unde sunt

analizate condiţiile acestuia şi, în final, ca modalitate a actului juridic civil,
alături de termen şi sarcină.
Condiţiile actului juridic civil sunt elementele pe care se întemeiază şi din
care este alcătuit actul juridic civil.
Art. 948 Cod civil face o enumerare a condiţiilor esenţiale ale unei
convenţii. Chiar dacă nu face vorbire de condiţii neesenţiale, din interpretarea
acestui text deducem că, pentru actele juridice, condiţiile pot fi esenţiale sau
neesenţiale. Deşi textul se referă numai la condiţiile esenţiale, el este de
aplicaţiune generală. Mergând în continuare, pe firul interpretării, având în
vedere că nu sunt enumerate toate condiţiile esenţiale pentru formarea unei
convenţii, cum este cazul formei autentice la actele juridice solemne, se poate
afirma că legiuitorul a avut în vedere anumite condiţii de validitate.
Condiţiile esenţiale prevăzute de art. 948 Cod civil sunt următoarele:
1) capacitatea de a contracta;
2) consimţământul valabil al părţilor care se obligă;
3) un obiect determinat;
4) o cauză licită.
În afara acestei clasificări legale, în doctrină au mai fost făcute şi alte
clasificări. O clasificare are drept criteriu aspectul la care se referă condiţiile.
Sunt evidenţiate două categorii de condiţii: condiţii de fond şi condiţii de
formă.
Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului şi sunt de fapt
cele prevăzute de Codul civil ca esenţiale: capacitatea, consimţământul,
obiectul şi cauza.
Condiţiile de formă privesc forma exterioară în care se prezintă
conţinutul. Se referă la următoarele aspecte:
a) manifestarea de voinţă trebuie să se exteriorizeze într-un anumit fel
cerut de lege pentru valabilitatea actului juridic civil (exemplu: forma solemnă);
b) manifestarea de voinţă trebuie să se exteriorizeze în anumite forme
cerute pentru probaţiune (ad probationem);
c) asigurarea opozabilităţii actului faţă de terţi prin îndeplinirea
formalităţilor de publicitate.
Tot în doctrină se mai face distincţia între condiţii de valabilitate şi
condiţii de eficacitate. Această clasificare este criticabilă. Spunem că un act este
eficace atunci când este apt să producă efecte şi produce efecte. Actele pentru
care legea prevede condiţia solemnităţii sunt eficace numai dacă îndeplinesc
această condiţie. Prin urmare, condiţiile de validitate sunt incluse în condiţiile
de eficacitate. Sunt condiţii de eficacitate toate condiţiile actului juridic civil,
neîndeplinirea lor lipsindu-l de efecte. Se mai spune că este inopozabil.

71
V.4.2. Capacitatea de a încheia acte juridice
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o componentă a
capacităţii juridice civile, respectiv componenta numită capacitate de exerciţiu.
Orice persoană are capacitate de folosinţă, dar nu toate persoanele au capacitate
de exerciţiu. Pentru a încheia acte juridice civile, persoana trebuie să-şi asume
obligaţii şi să-şi fructifice drepturile, ceea ce corespunde cu capacitatea de
exerciţiu. Deci, nu pot încheia acte juridice decât persoanele care au capacitate
de exerciţiu.
La fel ca şi în materia capacităţii civile, şi în materia capacităţii de a
încheia actul juridic civil, principiul este capacitatea, persoanele având
capacitatea de a face acte civile, cu excepţia cazurilor când legea prevede altfel.
Incapacitatea reprezintă excepţia şi aceasta este de strictă interpretare, nefiind
permisă analogia.
În ce priveşte persoanele juridice, capacitatea de a face acte juridice este
limitată de principiul specializării capacităţii de folosinţă. Potrivit acestui
principiu, persoana juridică nu poate face decât actele juridice corespunzătoare
scopului pentru care a fost înfiinţată. Scopul pentru care a fost creată nu trebuie
confundat cu obiectul de activitate. Pentru a exista, persoana juridică încheie şi
alte acte juridice, altele decât cele ce fac obiectul său de activitate. Sunt astfel
de acte: cele ce ţin de conducerea persoanei juridice; administrarea;
reprezentarea şi funcţionarea acesteia. Spre exemplu, o societate de asigurări nu
face numai acte juridice ţinând strict de obiectul său de activitate, ci angajează
personal, procură bunuri necesare desfăşurării activităţii sale, încheie contracte
de utilităţi ş.a. Actele ce exced obiectului său de activitate sunt făcute fără a
avea capacitatea cerută de lege şi, prin urmare, sunt lovite de nulitate.
Sancţiunea nulităţii nu exclude aplicarea altor sancţiuni civile, administrative
sau penale.
În doctrină, se mai evidenţiază şi faptul că nu trebuie confundată
capacitatea cu discernământul. Discernământul este avut în vedere la altă
condiţie esenţială a actului juridic civil, şi anume la consimţământ.
Tot ţinând de o altă condiţie a actului juridic civil, respectiv obiectul
actului juridic civil, este instituirea prin lege a inalienabilităţii unor bunuri.
Faptul că un bun din domeniul public nu poate fi înstrăinat nu constituie o
incapacitate. Aşa este situaţia instituţiilor publice care nu pot înstrăina bunurile
din domeniul public pe care le au în administrare.
V.4.3. Consimţământul
V.4.3.1. Definiţie şi noţiuni generale
Actul juridic este definit ca o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a
produce efecte juridice. Manifestarea de voinţă presupune, în primul rând,
existenţa unei voinţe şi apoi exteriorizarea ei. Fiind vorba de manifestare de
voinţă în plan juridic, voinţa este caracterizată de juridicitate. Este vorba, prin
urmare, de o voinţă juridică. Voinţa juridică este un fenomen complex sub
aspect atât juridic, cât şi psihologic.
Din punct de vedere juridic, voinţa juridică este complexă pentru că
include consimţământul şi cauza. Acestea sunt însă indisolubil legate de
procesul psihologic al voinţei. În existenţa lor cotidiană, persoanele au
necesităţi şi interese. Acestea constituie cauza declanşării procesului volitiv.
Reprezentarea scopului de realizat, realizată la nivel intelectiv, este urmată de
adoptarea rezoluţiei de materializare a dorinţelor şi cu exteriorizarea hotărârii
(consimţământul).
Prin urmare, consimţământul este manifestarea în exterior a hotărârii
de a încheia acte juridice.
Codul civil instituie condiţia esenţială a „consimţământului valabil pentru
părţile care se obligă”. În doctrină, formularea de mai sus din Codul civil este
apreciată incompletă, deoarece în actele convenţionale nu este necesar numai
consimţământul valabil al părţii care se obligă.
O altă discuţie care se face priveşte faptul că un element fundamental
unic, respectiv voinţa juridică, este divizat în două părţi ce sunt date a fi
condiţii esenţiale, şi anume, aşa cum am arătat mai sus, consimţământul şi
cauza.
În ce priveşte voinţa juridică, în doctrină sunt enunţate două mari principii
care o guvernează:
– principiul libertăţii actelor juridice;
– principiul voinţei interne (reale).
Principiul libertăţii actelor juridice are următoarele idei de bază:
– părţile pot, cu anumite limite, să încheie orice acte juridice. Limitele de
care se face vorbire sunt date de chiar textele legale. Acestea sunt: normele
juridice imperative, care interzic anumite acte (exemplu: art.702 Codul civil
care prevede că „nici chiar prin contractul căsătoriei nu se poate renunţa la
succesiunea unui om în viaţă, nici nu se pot înstrăina drepturile eventuale ce
s-ar putea dobândi asupra succesiunii”), regulile de convieţuire socială şi
ordinea publică;
– subiectele de drept civil pot să dea actului juridic încheiat forma dorită
de ele. Această posibilitate este valabilă chiar şi în cazul actelor juridice tipice;
– subiectele de drept pot să încheie acte juridice, însă nu sunt obligate.
– Principiul voinţei interne (reale). În analiza acestui principiu, au fost
evidenţiate două elemente ale voinţei:
– elementul psihologic (voinţa internă);
– elementul social sau voinţa exteriorizată (voinţa declarată).

73
– Privitor la voinţă, care trebuie avută în vedere şi căreia trebuie să i se
dea curs, au fost formulate două concepţii:
– concepţia subiectivă, care cere să se dea eficienţă voinţei interne sau
reale;
– concepţia obiectivă, care afirmă că voinţa declarată este cea care trebuie
să producă efecte.
În Codul civil român îşi găseşte aplicarea, cu precădere, concepţia
subiectivă a voinţei interne (reale). Astfel, art.977 Cod civil, în ce priveşte
interpretarea contractelor, prevede că aceasta se face după intenţia comună a
părţilor, şi nu după sensul literal al termenilor. Tot voinţei reale a părţilor i se dă
prioritate şi în art.1175 Cod civil, şi aceasta chiar în contra unui act făcut
public: „actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât
între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate
avea nici un efect în contra altor persoane”. Inopozabilitatea lui faţă de alte
persoane nu este efectul prevalenţei voinţei declarate asupra celei interne, ci
este o măsură de protecţie a celor care nu-l cunosc şi, în acest fel, pot fi
prejudiciaţi.
Sunt texte în Codul civil român în care se dă prevalenţă voinţei exprimate.
Art.1191 Cod civil prevede că dovada actelor juridice cu o valoare peste 250 lei
nu se poate face decât prin act autentic sau act sub semnătură privată şi că nu
poate fi făcută, în acest caz, dovada cu martori în contra sau peste ceea ce
cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul
sau în urma confecţionării actului, chiar şi atunci când suma sau valoarea nu
depăşeşte 250 lei. Este clară aici voinţa legiuitorului de a da curs voinţei
declarate pentru că, dacă ar fi dorit să dea eficacitate voinţei interne, ar fi admis
ascultarea de martori care cunosc împrejurările facerii actului, din mărturia lor
fiind posibil să se deducă adevărata intenţie a părţilor.
V.4.3.2. Condiţiile consimţământului
Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să fie dat de o persoană cu discernământ;
b) să fie exteriorizat;
c) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
d) să nu fie afectat de un viciu de consimţământ.
a) Consimţământul trebuie să fie dat de o persoană cu discernământ.

Aşa cum s-a arătat la capacitatea civilă, au capacitate de exerciţiu şi, pe cale de
consecinţă, sunt titulari de drepturi şi obligaţii dobândite şi asumate prin
încheierea de acte juridice, numai persoanele cu discernământ. Nu au
discernământ şi nu pot încheia acte juridice civile minorii sub vârsta de 14 ani.
Minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani au discernământul în formare, ei putând să
încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor sau ocrotitorilor lor legali.
Majorii au deplină capacitate de exerciţiu şi se prezumă că au discernământ.
Aceştia din urmă încheie acte juridice singuri şi personal.
Pot să apară situaţii când consimţământul provine de la o persoană majoră
care suferă de alienaţie mintală sau este insuficient dezvoltată mintal (debil
mintal). De obicei, pentru protecţia lor, ei sunt puşi sub interdicţie. Este posibil
ca o astfel de persoană să fi încheiat un act juridic civil. Efectele sunt diferite în
funcţie de existenţa sau inexistenţa punerii sub interdicţie. Dacă actul juridic a
fost încheiat înainte de punerea sub interdicţie se prezumă că a fost făcut în
momentele de luciditate. Pentru a lipsi de efecte juridice actul încheiat, trebuie
să se facă dovada lipsei discernământului. Când actul juridic a fost încheiat
după punerea sub interdicţie judecătorească, se prezumă lipsa discernământului
şi, pentru a dovedi valabilitatea actului, trebuie făcută proba existenţei
discernământului la momentul încheierii lui.
b) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Această condiţie nu
semnifică negarea voinţei interne (reale). Dacă voinţa internă nu este făcută
cunoscută, exteriorizată, ea nu poate fi cunoscută de potenţialii destinatari. Aşa
cum s-a arătat la clasificarea actelor juridice după modul de formare (V.2.D),
părţile sunt libere să aleagă forma exteriorizării consimţământului:
consensualismul, când părţile încheie acte juridice prin simpla manifestare de
voinţă fără condiţia unei anumite forme (actele consensuale). Forma
ad validitatem (ad solemnitatem) este cerută numai în cazul anumitor acte
juridice (actele solemne). La fel, forma scrisă este cerută numai pentru
asigurarea probei actului juridic. În cazul actelor juridice civile reale,
manifestarea de voinţă se exteriorizează prin predarea bunului.
Tăcerea, în anumite împrejurări, poate constitui exteriorizarea
consimţământului. Astfel, în cazul contractului de arendare, potrivit art.1464
Cod civil, atunci când arendarea făcută cu termen a expirat şi „arendaşul
continuă şi se lasă în posesiune” se formează o nouă arendare. În acest caz,
tăcerea este un consimţământ tacit, efectul ei este prevăzut de lege şi vine pe un
acord de voinţă anterior.
c) Consimţământul trebuie să fie făcut cu intenţia de a produce efecte
juridice. Din chiar definiţia consimţământului rezultă această condiţie:
manifestare de voinţă, făcută cu scopul de a produce efecte juridice. Dacă nu
există această intenţie, actul juridic nu ia fiinţă, pentru că persoana nu înţelege
nici să-şi asume obligaţii şi nici să dobândească anume drepturi. Sunt situaţii
când oamenii fac anumite promisiuni sau înţelegeri amicale de sprijin, de
asociere ş.a. Când astfel de angajamente au fost făcute în glumă (jocandi
causa), ele nu produc efecte juridice pentru că nu aceasta a fost intenţia
persoanei. Art.1010 Codul civil mai prevede că obligaţia este nulă atunci când
75
s-a făcut sub o condiţie potestativă din partea celui care se obligă (mă oblig
dacă vreau). Condiţia potestativă este definită a fi „aceea care face să depindă
perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta dintre părţile
contractante poate să-l facă a se întâmpla, sau poate să-l împiedice” (art.1006
Cod civil).
d) Consimţământul trebuie să nu fie afectat de un viciu de
consimţământ. Art.953 Cod civil prevede că nu este valabil consimţământul
„când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Tot un viciu
de consimţământ este şi leziunea. Fiecare dintre aceste vicii de consimţământ vor
fi prezentate separat în continuare.
V.4.4. Viciile de consimţământ

A. Eroarea
Eroarea este falsa reprezentare a unui element esenţial care a determinat
consimţământul.
Art.954 Cod civil
„Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului
convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală,
pentru care s-a făcut convenţia.”
Art.961 Cod civil
„Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu este nulă de drept, ci
dă loc numai acţiunii de nulitate”.
Din dispoziţiile art.954 Cod civil rezultă că eroarea poate să fie cu privire
la:
– calităţile substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam);
– persoana cu care s-a contractat (error in personam).
Eroarea, ca falsă reprezentare a realităţii, poate să fie:
– eroare de fapt, atunci când greşita reprezentare cade asupra unei situaţii
sau stări de fapt, ori asupra unei împrejurări ţinând de actul juridic încheiat;
– eroare de drept, constând în necunoaşterea legii.
Dacă în ceea ce priveşte eroarea de fapt, aceasta este recunoscută ca fiind
viciu de consimţământ, în ce priveşte eroarea de drept, aceasta nu este admisă
ca fiind viciu de consimţământ. A fost însă exprimată şi opinia că ar fi totuşi un
viciu de consimţământ.
Opinia potrivit căreia eroarea de drept nu poate constitui viciu de
consimţământ pleacă de la prezumţia că toată lumea cunoaşte legea (nemo
censetur ignorare legem). În susţinerea opiniei contrare se invocă situaţiile
obiective în care actele normative nu ajung la subiectul de drept sau faptul că

legea nu distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept şi unde legea nu
distinge, nici noi nu putem să facem distincţie, ambele fiind false reprezentări
asupra realităţii.
Nu orice eroare de fapt constituie viciu de consimţământ. În acest sens,
după consecinţele pe care le generează, se face distincţie între:
a) eroarea obstacol;
b) eroarea viciu de consimţământ;
c) eroarea indiferentă.
Eroarea obstacol, aşa cum o arată numele, împiedică încheierea actului
juridic. În funcţie de aspectul pe care-l priveşte, la rândul ei, poate fi:
– eroare asupra naturii actului care se încheie (error in negotium),
subiectul crezând că încheie un alt act juridic (spre exemplu, crede că face o
vânzare-cumpărare şi nu o donaţie sau o închiriere, aşa cum crede celălalt);
– eroare asupra identităţii obiectului (error in corpore), când părţile cred,
fiecare în parte, că este vorba de un alt bun. Se spune despre eroarea obstacol că
este distructivă de voinţă.
Eroarea viciu de consimţământ doar alterează voinţa, însă are ca efect
nevalabilitatea actului juridic. Îmbracă cele două forme enunţate în art.954 Cod
civil:
– eroarea asupra substanţei obiectului (error in substantiam). Priveşte
calităţile substanţiale ale obiectului şi nu viciile ascunse. Codul civil face
distincţie între viciile ascunse şi viciile aparente. Art.1352 Cod civil prevede că
vânzătorul este răspunzător pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din
cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinaţia sa, sau
întrebuinţarea sa este atât de micşorată, încât se poate presupune că
cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau nu ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, dacă
i-ar fi cunoscut viciile. Art.1354 Cod civil mai prevede că vânzătorul este
răspunzător de viciile ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut, cu excepţia
cazului în care s-a învoit cu cumpărătorul să nu răspundă pentru ele. Atunci
când vânzătorului îi erau cunoscute viciile, acesta este obligat, pe lângă
restituirea preţului, şi la daune interese către cumpărător. Dacă viciile nu îi erau
cunoscute vânzătorului, acesta este obligat numai la restituirea preţului şi
spezele ocazionate de vânzare făcute de cumpărător. Dacă bunul a pierit din
cauza viciilor, vânzătorul trebuie să restituie preţul şi să-l dezdăuneze pe
cumpărător. Dreptul la acţiune pentru vicii ascunse se prescrie la împlinirea
unui termen de 6 luni de când au fost cunoscute, dacă acestea nu au fost
ascunse cu viclenie (art.5 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă). Vânzătorul, potrivit art.1353 Cod civil, nu răspunde de viciile
aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă.
Prin substanţa obiectului se înţelege nu numai bunul în materialitatea lui
(culoare, gust, origine, vechime, originalitate), ci şi prestaţia (obligaţia de a
77
face). Constituie o astfel de eroare atunci când cumpărătorul este convins că a
cumpărat un obiect din aur şi acesta este numai placat cu aur sau este din alamă,
ori când a cumpărat un tablou crezând că este un original şi acesta este o copie;
– eroarea asupra persoanei (error in personam). Aceasta produce efecte
numai atunci când tocmai considerarea persoanei (intuitu personae) este cauza
principală. Sunt astfel de erori cele cu privire la autorii unor lucrări artistice,
picturi, opere ştiinţifice. Nu poate să intervină o astfel de eroare atunci când un
magazin vinde mărfurile puse în vânzare oricărui cumpărător. Un alt exemplu
de eroare asupra persoanei: cineva care a cumpărat un imobil, cu clauza că,
dacă, la rândul lui, va revinde acel imobil la ieşirea la pensie şi mutarea din
localitate, să revândă unuia din copiii vânzătorului, şi vinde altei persoane,
crezând că este copil al vânzătorului.
Eroarea indiferentă (inexpresivă sau uşoară). Poartă asupra unor aspecte
neesenţiale şi care nu afectează valabilitatea actului.
B. Dolul
Art. 960 Cod civil
„Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene
întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste
maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
Dolul nu se presupune”.
Se defineşte dolul ca viciul de consimţământ constând în inducerea în
eroare, prin mijloace viclene, pentru a determina pe cineva să încheie un
contract. Se spune că dolul este eroare provocată.
Clasificare
a) După cum dolul cade asupra unor elemente esenţiale, determinante, sau
pe aspecte nedeterminante în încheierea actelor, acesta se clasifică în:
– dol principal, care priveşte elementele importante ce au determinat
încheierea actului. Existenţa lui este sancţionată cu anulabilitatea contractului (a
se vedea art.961 Cod civil, citat la paragraful anterior privitor la eroare, potrivit
căruia dă loc numai acţiunii de nulitate);
– dol incident sau secundar, care priveşte aspecte ce nu sunt determinante
pentru încheierea contractului. Acesta nu duce la anulabilitatea actului, ci dă
naştere, cel mult, la dreptul de reducere a contravalorii.
– b) În funcţie de mijloacele dolosive folosite, dolul poate fi:
– dolus malus, care constă în manopere calificate şi grave ce conduc la
anulabilitate;
– dolus bonus, care constă în viclenii curente, uşor de dejucat, cum sunt:
lăudarea calităţilor unui produs, reclama comercială 20.
20
Victor Dan Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală,
vol.1, Editura Casa Editorială „Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 2001, p.108-109.
Structura dolului prezintă două elemente:
– un element obiectiv, alcătuit din mijloace viclene, maşinaţiuni, mani-
pulări făcute pentru a induce în eroare pe celălalt subiect al raportului juridic;
– un element subiectiv (intenţional), rezultând din existenţa intenţiei de a
determina, prin mijloacele viclene arătate, pe cealaltă parte, să încheie actul juridic.
– Condiţiile dolului. Pentru a exista şi constitui viciu de consimţământ,
dolul trebuie:
– să fie determinant pentru încheierea actului;
– să provină de la cealaltă parte.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie, se consideră că este îndeplinită nu
doar atunci când provine de la cocontractant, ci şi atunci când provine de la un
terţ şi cocontractantul are ştiinţă despre aceasta, precum şi atunci când provine
de la reprezentantul cocontractantului.
Proba dolului. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice
mijloc de probă, inclusiv cu martori sau prezumţii simple.
C. Violenţa
Acest viciu de consimţământ este reglementat de art. 955, 956, 957, 958,
959 Cod civil.
Astfel: Art. 955 Cod civil enunţă: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat
este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în
folosul căreia s-a făcut convenţia”.
În art.956 Cod civil se arată că: „Este violenţă totdeauna când, spre a face
pe o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi
expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”.
Art. 957 Cod civil specifică: „Violenţa este cauză de nulitate a convenţiei
şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi
ascendenţilor”.
Potrivit art. 958 Cod civil, „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu
poate anula convenţia” şi, conform art.959 Cod civil, „Convenţia nu poate fi
atacată pentru cauză de violenţă dacă, după încetarea violenţei, convenţia s-a
aprobat, expres sau tacit, sau dacă a trecut timpul definit de lege pentru
restituţiune”.
Din acest text de lege putem desprinde definiţia violenţei şi felurile ei.
Astfel, violenţa este un viciu de consimţământ care constă în insuflarea
unei temeri, raţionabile pentru persoana în cauză, că va fi supusă ea personal,
averea sa, soţul/soţia, ascendenţii sau descendenţii, unui rău considerabil şi
prezent, dacă nu încheie un anume act juridic. Se poate observa din această
definiţie formulată în art.956 Cod civil că nu este necesară folosirea de violenţe,
fiind suficientă insuflarea temerii. De asemenea, răul trebuie să fie considerabil
şi prezent şi să fie raţionabil după persoana în cauză. În acest sens, alineatul 2
al aceluiaşi articol arată că în determinarea raţionabilităţii răului cu care se
79
ameninţă se are în vedere vârsta, sexul şi condiţia personală a persoanei (grad
de instruire, situaţie socială şi economică, calităţi fizice). Art.958 Cod civil
precizează că simpla temere reverenţiară, neînsoţită de violenţă nu constituie
cauză de anulare a convenţiei. Faptul că persoana se teme de superiorul său
ierarhic este o temere reverenţiară.
În ce priveşte felurile violenţei, distingem:
1. După cel care exercită violenţa (art.955 Cod civil):
– violenţă provenind de la persoana în folosul căreia s-a făcut convenţia;
– violenţă provenind de la o altă persoană decât cea cu care se
contractează, dar exercitată în scopul de a o determina să contracteze;
2. După natura răului cu care se ameninţă:
– violenţă fizică, atunci când ameninţarea vizează suferinţe fizice,
integritatea corporală, averea persoanei;
– violenţă morală, când vizează cinstea, onoarea, demnitatea, prestigiul
social sau chiar numai cel familial;
3. După persoana asupra căreia se îndreaptă ameninţarea (art.956 şi 957
Cod civil):
– asupra persoanei care urmează să contracteze;
– asupra soţului, soţiei, descendenţilor, ascendenţilor;
4. După caracterul ameninţării:
– ameninţarea legitimă (justă). Aceasta nu constituie un viciu de
consimţământ. Sunt astfel de ameninţări legitime cele în care creditorul
ameninţă pe debitor cu acţionarea în judecată, dacă nu îşi îndeplineşte obligaţia;
– ameninţarea nelegitimă (injustă). Aceasta constă în ameninţarea cu un
rău, care nu se întemeiază pe nici un drept.
Condiţiile violenţei pentru a fi un viciu de consimţământ:
a) să fie nelegitimă (injustă);
b) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic.
D. Leziunea
Leziunea nu este unanim acceptată de doctrinari, ea fiind un viciu de
consimţământ. Aceasta nu pentru că nu este menţionat de art.953 Cod civil (aici
fiind enumerate numai eroarea, dolul, violenţa), ci pentru că nu este cu nimic
afectat consimţământul autorului.
Leziunea este definită ca disproporţia vădită dintre prestaţiile părţilor
actului juridic.
Având în vedere că disproporţia a fost acceptată la momentul încheierii
actului, consimţământul poartă şi asupra întinderii prestaţiilor.
Legiuitorul a reţinut leziunea numai cu privire la următoarele aspecte:
– art.25 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului
familiei care prevede:
„De la data intrării în vigoare a Decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în
anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de paisprezece
ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte
juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de
paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani nu răspund pentru
fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ”.
Acţiunea în anulare pentru leziune este numită şi acţiune în resciziune.
Că acţiunea în resciziune este admisibilă numai în cazul minorilor se
prevede expres şi în art.1165 Cod civil: „Majorul nu poate, pentru leziune, să
exercite acţiunea în resciziune”. Codul civil, la art.694, prevede o situaţie când
majorul poate să exercite acţiunea în anulare pe motiv de leziune, respectiv că
majorul nu poate să-şi atace acceptarea tacită a unei succesiuni decât în cazul
când această acceptare „a fost urmarea unei viclenii ce s-a întrebuinţat în
privinţă-i”. În acest caz însă este un viciu de consimţământ provocat prin dol.
Reglementarea legală a leziunii în cazul minorilor se află în mai multe
texte ale Codului civil:
– art.951, potrivit căruia minorul poate să atace actul pe care l-a încheiat
pe motiv de lipsă de capacitate numai atunci când a suferit o leziune;
– art.1157-1164 prevede expres situaţiile în care minorul nu poate să
exercite acţiunea în resciziune:
– pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii (art.1157);
– când leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual şi neaşteptat (art.1158);
– în contra angajamentelor ce a luat pentru comerţul sau arta sa, atunci
când minorul este comerciant, artizan (meseriaş) sau bancher (art.1160);
– împotriva obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasi-delictele sale
(art.1162).
Este de observat că legiuitorul are în vedere nu atât leziunea, cât
minoritatea subiectului şi, prin urmare, lipsa de discernământ. Această
concluzie este întărită şi de art.1159 Cod civil, care dă dreptul la acţiunea în
resciziune pentru minorul ce face o simplă declaraţie că este major.
În concluzie, actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să
întrunească următoarele cerinţe:
– să fie acte civile de administrare;
– să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur, fără încuviinţarea
ocrotitorului legal;
– să fie lezionare pentru minor;

81
– să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative21.
Se mai impune menţiunea că actele juridice încheiate de minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare, deşi o asemenea încuviinţare ar fi necesară, potrivit legii sunt anulabile
fără a mai trebui să se dovedească leziunea.
Jurisprudenţă
1. Act juridic. Proba. Imposibilitatea morală de preconstituire
a înscrisului. Câmpul de aplicare a dispoziţiilor art.1198 Cod civil
Pornind de la dispoziţiile art.1198 Cod civil, practica judiciară a extins

cazurile în care actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei poate fi dovedit
şi altfel decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată, adăugând, la
imposibilitatea materială, şi imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul,
datorită calităţii părţilor.
Faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să se pună problema unor
raporturi de deferenţă între superior şi subordonat – nu justifică abaterea de la regula
înscrisă în art.1191 Cod civil.
(Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr.374/09.03.1994)
Prin sentinţa civilă nr.3506/05.05.1993 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti,

s-a admis acţiunea principală formulată de reclamanta L.I. împotriva pârâţilor L.C. şi
L.C.; s-a dispus evacuarea acestora din apartamentul situat în Bucureşti, sectorul 4,
pentru lipsă de titlu locativ. Acţiunea conexă a părţilor a fost respinsă ca nedovedită.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că pârâţii au avut calitatea
de chiriaşi, în temeiul contractului de închiriere încheiat pe perioada 01.03.1985 –
01.03.1986. Pârâţii nu au făcut dovada existenţei unui antecontract de vânzare-
cumpărare cu privire la acest apartament.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către pârâţi.
În motivarea apelului se arată că între părţi a existat o înţelegere cu privire la
vânzarea-cumpărarea apartamentului şi nu cu privire la închiriere, cum greşit a
reţinut prima instanţă, motiv pentru care au şi plătit reclamantei suma de 60.000 lei.
Totodată, instanţa nu a ţinut cont de imposibilitatea morală de a produce o dovadă
scrisă, date fiind relaţiile între părţi.
Apelul nu este fondat.
21
Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p.125.
- continuare speţă -
Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că reclamanta, în calitate

de proprietar al apartamentului în litigiu, a închiriat apartamentul pârâţilor, pe
perioada 01.03.1985 – 01.03.1986, conform contractului de închiriere depus la
dosar. Ca atare, aceasta a fost intenţia părţilor – de închiriere şi nu de vânzare –, cu
atât mai mult cu cât nu s-a încheiat nici un înscris privitor la suma de 60 000 lei, pe
care pârâţii pretind că ar fi plătit-o reclamantei, ca avans pentru apartament. Chiar în
ipoteza în care reclamanta şi pârâta au fost colege de serviciu, relaţiile dintre ele nu
erau de aşa natură încât să existe o imposibilitate morală de întocmire a înscrisului
care să consemneze achitarea avansului pentru apartament.
Contractul de închiriere face dovada certă a intenţiei părţilor şi, ca atare, în
prezent, apelanţii nu au nici un titlu locativ care să justifice ocuparea apartamentului
a cărui proprietară este reclamanta, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile
art.296 Cod proc.civ., apelul urmează să fie respins ca nefondat.
Notă. Întrucât, în raport de dispoziţiile art.129-130 Cod proc.civ., judecătorul
trebuie să aibă rol activ şi să pună în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de
drept care ar duce la dezlegarea pricinii, respingerea cererii conexe ca nedovedită
este criticabilă.
Jurisprudenţă
2. Actul juridic. Vicii de consimţământ. Eroarea asupra
persoanei. Înţeles. Contract de vânzare-cumpărare.
Eroare asupra stării civile a cocontractantului
Potrivit art. 954 alin.(2) Cod civil, „eroarea nu produce nulitate când cade
asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este
cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.
Caracterul determinant al erorii asupra persoanei se poate referi la identitatea
fizică, identitatea civilă sau la calităţile esenţiale ale acesteia.
Prin urmare, eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate constitui
motiv de anulare a actului.
(Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr.499/07.03.1997)

83
Prin sentinţa civilă nr.4629/29.05.1996 Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a

respins acţiunea reclamanţilor B.D. şi T.L.M., prin care au solicitat anularea contractului
de vânzare-cumpărare nr.26200/1994 pentru eroare asupra persoanelor pârâţilor.
Reclamanţii apelanţi au precizat că solicită anularea contractului de vânzare-
cumpărare, întrucât au fost induşi în eroare de pârâţi, care nu le-au adus la cunoştinţă
faptul că sunt divorţaţi; reprezentarea vânzătorilor, reclamanţi la data încheierii
actului, a fost în sensul că vând soţilor B., pentru ca „averea să rămână în continuare
în familia lor”.
Potrivit art.954 Cod civil, eroarea, ca viciu de consimţământ, nu produce
nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a încheiat actul.
În cauză, nu există eroare asupra persoanelor cu care s-a contractat, iar starea
civilă a părţilor contractante nu poate constitui un element esenţial avut în vedere la
încheierea contractului.
Susţinerea apelanţilor că au contractat cu pârâţii, în considerarea situaţiei lor
de persoane căsătorite, pentru ca „averea să rămână în familie”, este lipsită de
relevanţă juridică.
Este lovită de nulitate absolută o atare clauză contractuală sau testamentară
(prin care s-ar interzice vânzarea bunului cumpărat, donat, lăsat legat etc.), pentru că
ar contraveni dreptului proprietarului de a dispune liber
şi absolut de dreptul său (art.480 şi 803 Cod civil).
Faţă de motivele arătate, tribunalul va respinge apelul ca nefondat.
Jurisprudenţă
3. Convenţii. Anulabilitatea pentru vicierea
consimţământului prin violenţă. Înţelesul noţiunii de violenţă.
Autorul violenţei
Violenţa, ca viciu de consimţământ, poate fi, nu numai fizică, ci şi morală, prin

ameninţarea, nelegitimă, cu un rău sub imperiul căruia o persoană şi-a dat
consimţământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Violenţa constituie un viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o
altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut contractul.
(Decizia nr.200 din 6 decembrie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie în compunerea
prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea pentru organizare judecătorească).

La 17 decembrie 1987, B.D.V. a chemat în judecată pe C.G. şi pe M.M.,

solicitând:
– să se constate că este unica moştenitoare a tatălui său B.F., decedat la
17 iulie 1987, în care calitate i se cuvine întreaga masă succesorală;
– să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare făcut de tatăl său pârâtei
M.M. la 25 iunie 1987 asupra apartamentului în care locuiesc pârâtele;
– să se împartă bunurile dobândite de autorul său cu pârâta C.G., atribuindu-
se cota ce i se cuvine.
În motivarea capătului de cerere din acţiune referitor la anularea contractului de
vânzare-cumpărare din 25 iunie 1987, privind apartamentul nr.6 cu 4 camere şi
dependinţe situat în Craiova, Piaţa Gării, blocul H1, scara 1, reclamanta a arătat,
printre altele, că actul s-a încheiat cu numai 20 zile înaintea morţii tatălui său, când nu
se găsea în situaţia de a-şi exprima voinţa în mod valabil, din cauza bolii, cât şi din
faptul că „asupra lui s-au exercitat presiuni şi constrângeri, cauza şi scopul actului
obţinut” fiind „ilicite şi imorale”.
La rândul său, C.G., prin cerere reconvenţională, a solicitat ca reclamanta să
fie obligată la plata cheltuielilor pe care le-a suportat din surse proprii pentru
înmormântarea lui B.F.
Judecătoria Craiova, prin sentinţa civilă nr.589 din 31 ianuarie 1989,
admiţând, în parte, acţiunea, a anulat contractul de vânzare-cumpărare şi a partajat
bunurile, potrivit celor consemnate în dispozitiv.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanta şi pârâtele.
Tribunalul judeţean Dolj, secţia civilă, prin decizia nr.1348 din 29 iunie 1989,
a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi a dispus administrarea de noi probe.
Rejudecând procesul în fond, acelaşi tribunal judeţean, prin decizia nr.2122
din 12 octombrie 1990, a admis în parte acţiunea, a anulat contractul atacat şi a
dispus partajarea bunurilor în sensul celor cuprinse în dispozitiv.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că actul de vânzare-cumpărare este
nul, deoarece consimţământul vânzătorului a fost alterat, prin violenţă, iar preţul
vânzării nu a fost plătit de cumpărătoare.
Printr-un prim recurs extraordinar, declarat în cauză de procurorul general, s-a
cerut modificarea deciziei ca fiind vădit netemeinică şi esenţial nelegală.
S-a arătat, în esenţă, în motivarea recursului extraordinar, că:
– tribunalul a schimbat nelegal temeiul acţiunii, atunci când a considerat că a
fost viciat prin violenţă consimţământul vânzătorului;
– împrejurările reţinute de instanţă nu întrunesc trăsăturile caracteristice ale
viciului de consimţământ, mai ales că, din probele administrate în cauză, rezultă şi
plata preţului;
– reclamanta nu putea face dovada cu martori împotriva actului înscris,
pentru a dovedi neplata preţului.

85
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr.86 din

16 ianuarie 1992, a respins ca nefondat recursul extraordinar, menţinând soluţia
pronunţată de tribunalul judeţean.
Considerând vădit netemeinice şi esenţial nelegale ambele hotărâri, procurorul
general, prin cel de-al doilea recurs extraordinar, a cerut desfiinţarea lor, pe motiv că
instanţele au greşit atunci când au dispus anularea contractului de vânzare-
cumpărare, întrucât nu s-a făcut dovada exercitării unor violenţe asupra vânzătorului
la încheierea actului de înstrăinare.
Recursul extraordinar nu este întemeiat.
În speţă, cum rezultă din expunerea rezumată a situaţiei de fapt, prin actul de
vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de stat al Judeţului Dolj, sub nr.7781 din
25 iunie 1987, B.F. (autorul reclamantei) a vândut lui M.M. (fiica concubinei
vânzătorului) apartamentul nr.6 compus din 4 camere şi dependinţe, situat în Craiova,
Piaţa Gării, blocul H1, etajul 1, cu preţul de 100.000 lei.
Rezultă, de asemenea, din probele dosarului că, la 17 iunie 1987, adică la 21
zile de la data întocmirii actului, vânzătorul a decedat.
Prin acţiune şi în tot cursul procesului, reclamanta a susţinut, printre altele, că
tatăl său a fost constrâns, prin violenţă, să încheie actul de vânzare-cumpărare cu
fiica concubinei sale.
Este de principiu că, pentru formarea valabilă a oricărui act juridic, nu este
suficient să existe consimţământul părţilor; se cere în plus ca acest consimţământ să
fie liber şi dat în cunoştinţă de cauză, adică să nu fie viciat. Această cerinţă rezultă
din textul art.948 pct.2 din Codul civil, care prevede că una din condiţiile esenţiale
pentru valabilitatea convenţiilor este consimţământul valabil al părţii care se obligă.
Este evident deci că, în cazul în care hotărârea de a încheia un act juridic este luată
sub imperiul unei constrângeri, consimţământul nu poate fi considerat conştient şi
liber, nu este valabil şi, drept urmare, nu poate să producă efecte juridice.
De aceea, art. 953 din Codul civil, referindu-se la consimţământ, prevede că acesta
nu este valabil, printre altele, atunci când este smuls prin violenţă.
Dacă, prin definiţie, consimţământul presupune libertate, violenţa reprezintă o
atingere adusă acestei condiţii esenţiale de valabilitate a consimţământului.
Violenţa constă în faptul de a insufla unei persoane, prin ameninţarea cu un rău, o
temere sub imperiul căreia ea îşi dă consimţământul la încheierea actului juridic.
În cazul violenţei, victima este conştientă că nu ar trebui să încheie actul
juridic, dar preferă să o facă pentru a nu i se pricinui un rău.
Violenţa psihică constă în faptul de a insufla autorului actului o temere de care
acesta nu şi-ar fi dat consimţământul la încheierea actului.

Potrivit art. 955 din Codul civil, violenţa constituie un viciu de consimţământ,
chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut
convenţia. Soluţia se impune şi este în deplină concordanţă cu fundamentul
psihologic al viciilor de consimţământ; de vreme ce constrângerea alterează actul
volitiv, este indiferent dacă emană de la cealaltă parte sau de la un terţ.
Un alt element constitutiv al violenţei, cu caracter subiectiv, îl reprezintă
temerea, adică starea psihologică insuflată autorului actului de constrângere
exercitată asupra sa. Este evident că temerea trebuie să prezinte o anumită gravitate
pentru a vicia consimţământul.
Pentru a putea să producă efectele unui viciu de consimţământ, violenţa
trebuie să fi determinat consimţământul şi să fie nelegitimă.
Din cuprinsul art.956 alin.1 din Codul civil rezultă că între temerea inspirată
prin violenţă şi actul de violenţă trebuie să existe o strânsă legătură, în sensul că, fără
presiunea psihică exercitată asupra sa, partea în cauză nu ar fi consimţit la încheierea
actului. Dar, pentru a stabili dacă temerea a fost determinantă, aprecierea trebuie
făcută în concret, în raport cu persoana victimei şi cu împrejurările în care s-a
încheiat actul juridic.
În raport cu aceste principii, urmează a se constata că, în speţă, faţă de probele
existente la dosar, cele două instanţe au fost îndreptăţite să reţină că B.F., autorul
reclamantei, cu voinţa slăbită de boală şi bătrâneţe, sub imperiul constrângerii
morale exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a consimţit să încheie
contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr.6, situat în Craiova,
Piaţa Gării, blocul H1, compus din 4 camere şi dependinţe, înstrăinare pe care n-ar fi
făcut-o şi nici n-ar fi avut motive să o facă.
Este de observat că, la data încheierii actului, vânzătorul era în vârstă de peste 70
ani, iar actele medicale depuse la dosar şi care nu pot fi ignorate, demonstrează că,
începând din luna aprilie a anului 1987, starea sănătăţii acestuia a început să se
înrăutăţească, culminând cu încetarea din viaţă la 17 iulie 1987.
Cu toate că boala era gravă (cancer), în acest întreg interval de timp bolnavul
nu a fost înregistrat oficial la secţia de oncologie a spitalului teritorial pentru
tratament adecvat, tratamentul fiindu-i aplicat în exclusivitate de către C.G., cadru
medical cu pregătire medie, iar la 25 iunie 1987, când stadiul bolii era avansat şi se
prefigura decesul, sub presiune psihică exercitată asupra sa de către pârâte, izolat de
rude şi prieteni, dependent de medicamentaţia administrată, B.F. a consimţit să-şi
vândă apartamentul proprietate privată pârâtei M.M., fiica concubinei sale, cu preţul,
consemnat în act, de 100.000 lei.

87
De altfel, la 26 iunie 1987, a doua zi după încheierea actului de înstrăinare,

Clinica de radiologie din cadrul Spitalului Craiova, unde B.F. a fost prezentat la un
examen medical radiologic – în buletinul medical emis pe numele acestuia –, a
precizat nu numai diagnosticul, ci şi faptul că bolnavului nu i s-a efectuat tratament
şi nici intervenţie chirurgicală, cazul fiind depăşit, inoperabil, cum a afirmat şi
medicul N.M. la data de 16 ianuarie 1989, decesul fiind iminent şi inevitabil.
Martorii U.S., P.I., S.I., S.G., prieteni buni cu autorul reclamantei, au arătat în
depoziţiile lor că starea sănătăţii acestuia s-a agravat, fără să ştie de ce boală suferă,
întrucât rudele concubinei erau în apartament şi îl ţineau sub o strictă supraveghere
şi izolare spre a nu se cunoaşte boala de care suferă. Martorii au mai relatat că,
într-o discuţie avută cu B.F. cu o jumătate de an înainte de a se îmbolnăvi, acesta şi-a
exprimat temerea că ar putea să fie omorât de concubină şi rudele sale.
La interogatoriul luat pârâtelor, acestea au recunoscut că, după încheierea
actului de înstrăinare, l-au ţinut pe vânzător sub strictă supraveghere, astfel că rudele
şi prietenii nu au mai putut lua legătura cu el.
Aşa se explică de ce prietenii apropiaţi şi reclamanta nu au aflat de existenţa
actului decât după decesul lui B.F. a survenit, aşa cum s-a arătat, la 17 iulie 1987.
Din cele relatate rezultă, în mod evident, că toate mijloacele de care s-au
folosit pârâtele, şi anume tăinuirea diagnosticului, izolarea totală a bolnavului,
neinternarea lui în spital în vederea aplicării unui tratament de specialitate,
supravegherea şi aplicarea tratamentului în mod exclusiv de către C.G., încheierea
actului în momentul în care boala şi bătrâneţea îşi puseseră deja amprenta pe voinţa
cumpărătorului, au fost de natură a vicia consimţământul acestuia, prin constrângere
morală, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru toate cele ce preced, urmează a se constata că hotărârile atacate sunt
temeinice şi legale, astfel că recursul extraordinar nefiind fondat se impune a fi
respins.

Jurisprudenţă
4. Simulaţie. Dovedire. Aplicarea normelor
de drept comun. Situaţii de excepţie
Conform art.1175 şi 1197 din Codul civil, simulaţia nu poate fi dovedită decât
printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat.
Această regulă nu suferă excepţie decât în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă,
dol sau violenţă, ori când părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care
este admisibilă proba testimonială, precum şi prezumţiile.
(Decizia secţiei civile nr.463 din 1 martie 1993)
R.Fl. a chemat în judecată pe S.A. şi M.C. pentru a se constata că reclamanta

este adevărata cumpărătoare a autoturismului „Dacia 1310” cu nr. de înmatriculare
1-M-58650 şi nu M.C., aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare încheiat la
16 ianuarie 1990; preţul real al vânzării a fost de 128.000 lei şi nu de 90.000 lei, cât
s-a prevăzut în actul autentic, solicitând, în final, ca M.C. să fie obligat să-i restituie
autoturismul.
I.C., tatăl pârâtului M.C., a făcut cerere de intervenţie în interesul pârâtului,
solicitând să se constate că el a cumpărat autoturismul de la S.A., dar, îmbolnăvindu-
se, a convenit cu vânzătorul ca actul autentic să fie întocmit pe numele fiului său
M.C.
Judecătoria sectorului 2, prin sentinţa civilă nr.2331 din 29 mai 1991, a respins
acţiunea introdusă.
Tribunalul Municipiului Bucureşti – secţia a III-a civilă, prin decizia nr.1604
din 23 octombrie 1991 – a admis recursul reclamantei şi a modificat sentinţa în
sensul că a constatat că actul de vânzare-cumpărare a autoturismului Dacia 1310 cu
nr. de înmatriculare 1-M-58650 este simulat şi, ca atare, adevăratul cumpărător este
R.F., iar preţul achitat a fost de 128.000 lei. Pârâtul M.C. a fost obligat să-i predea
autoturismul reclamantei.

89
Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general s-a considerat vădit

netemeinică şi esenţial nelegală decizia instanţei de control judiciar şi s-a solicitat
modificarea ei în sensul respingerii recursului declarat de reclamantă împotriva
hotărârii instanţei de fond.
În motivarea recursului extraordinar s-a arătat că instanţa de control judiciar,
în mod greşit, a declarat simulat actul de vânzare-cumpărare a autoturismului Dacia
1310, în lipsa unui contraînscris, atâta vreme cât nu s-a reţinut în cauză că actul ar fi
fost făcut prin fraudă, dol sau violenţă, şi părţile nu au un început de dovadă scrisă;
astfel, mărturisirile şi recunoaşterile posterioare ale părţilor nu pot înlocui
contraînscrisul, susţinerile vânzătorului S.A. nu pot fi luate în considerare.
Recursul extraordinar nu este întemeiat.
Prin hotărârea atacată, corect s-a stabilit că actul de vânzare-cumpărare
menţionat este simulat, în sensul că adevăratul cumpărător al autoturismului este
reclamanta R.F., iar preţul achitat a fost de 128.000 lei.
Este adevărat că, potrivit art.1175 şi 1197 Cod civil, simulaţia nu poate fi
dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris care ar modifica actul
aparent ce se pretinde a fi simulat şi că această regulă nu suferă excepţie decât în
cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă, ori când părţile au un
început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă şi proba testimonială şi
prezumţii.
Or, în speţă, actul intitulat „Chitanţă”, încheiat la 9 septembrie 1989 între S.A.
şi R.V. din care rezultă că primul a primit de la secundul suma de 54.800 lei drept o
parte din preţul autoturismului, preţ stabilit în sumă de 128.000 lei, constituie un
început de dovadă scrisă, care, completată cu susţinerile vânzătorului S.A. în faţa
executorului judecătoresc şi la interogator în faţa instanţei, precum şi cu restul
probelor la care s-a referit instanţa, fac dovada completă a simulaţiei.
În consecinţă, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică, recursul extraordinar
în temeiul art.312 pct.1 Cod procedură civilă urmează a fi respins.

Jurisprudenţă
5. Înstrăinarea unui imobil aflat în stare
de indiviziune. Partaj
În cazul unui bun aflat în indiviziune, vânzarea lui de către un coindivizar unui
terţ nu atrage nulitatea actului de înstrăinare, ci supune dreptul dobândit de
cumpărător unei condiţii rezolutorii, a cărei îndeplinire are loc dacă bunul nu a fost
atribuit, la ieşirea din indiviziune, coindivizarului care l-a înstrăinat, în acest sens
fiind şi prevederile art.785 şi 786 din Codul civil.
Întrucât partajul are efect declarativ, este evident că, în cazul în care bunul cade
în lotul coindivizarului vânzător, acesta din urmă este considerat că a fost proprietar
exclusiv, în mod retroactiv, în acest fel vânzarea rămânând valabilă.
(Decizia secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie nr.2603 din
24 noiembrie 1993).
P.N.L. a chemat în judecată pe Z.F., C.N. şi C.E. pentru a dispune anularea

actului de vânzare-cumpărare autentificat, din 30 mai 1990, privind imobilul din
litigiu, constituit dintr-un teren în suprafaţă de 2.926 m.p. şi o construcţie pe acelaşi
teren situat în comuna Măldăeni, judeţul Teleorman.
Totodată, reclamantul a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară,
precum şi evacuarea ultimilor doi pârâţi din imobilul în litigiu.
Judecătoria Roşiori de Vede, prin sentinţa civilă nr.557 din 20 februarie 1992,
a admis acţiunea aşa cum a fost formulată, dispunând anularea actului de vânzare-
cumpărare menţionat, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi evacuarea pârâţilor
din acelaşi imobil.
Această hotărâre a fost confirmată de Tribunalul judeţean Teleorman prin
decizia civilă nr.545 din 16 iunie 1992, care a respins ca nefondat recursul
declarat de pârâţii C.M. şi C.E., reţinând că pârâta Z.F. a vândut primilor doi
pârâţi imobilul în litigiu fără consimţământul reclamantului, care este
coindivizar.

91
Considerând vădit netemeinice şi esenţial nelegale aceste hotărâri, prin

recursul extraordinar pe care l-a declarat, procurorul general a solicitat modificarea
lor, în sensul respingerii acţiunii, întrucât reclamantul, în calitate de copărtaş, nu are
la dispoziţie, în vederea realizării drepturilor sale, calea unei acţiuni în anularea
vânzării şi nici în revendicarea imobilului, ci numai o acţiune prin care să solicite
sistarea stării de indiviziune.
Recursul extraordinar este întemeiat.
Într-adevăr, este necontestat, în speţă, că, deşi pârâta Z.F. a înstrăinat imobilul
din litigiu pârâţilor, fără consimţământul coindivizarului său, această vânzare nu
poate fi anulată, aşa cum a solicitat reclamantul, deoarece, în cazul unui bun aflat în
indiviziune, vânzarea lui de către un coindivizar unui terţ nu atrage nulitatea actului
de înstrăinare, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii a
cărei îndeplinire are loc dacă bunul nu a fost atribuit, la ieşirea din indiviziune,
coindivizarului care l-a înstrăinat, în acest sens fiind şi prevederile art.786 şi 1060
din Codul civil.
Aşadar, întrucât partajul are un efect declarativ, este deci evident că, în cazul
în care bunul cade în lotul coindivizarului vânzător, acesta din urmă este considerat
că a fost proprietar exclusiv, în mod retroactiv, în acest fel vânzarea rămânând
valabilă.
În această situaţie, reclamantul, în calitate de coindivizar care nu şi-a
manifestat consimţământul la înstrăinare, nu are la dispoziţie, în vederea realizării şi
valorificării drepturilor sale, calea unei acţiuni în anularea vânzării şi nici în
revendicarea bunului respectiv, ci numai o acţiune de ieşire din indiviziune.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, urmează a se admite recursul
extraordinar şi a se casa hotărârile atacate, în sensul respingerii acţiunii.

Jurisprudenţă
6. Donaţie imobiliară. Cauza donaţiei. Nulitate absolută
pentru cauză nelicită contrară bunelor moravuri
şi ordinii publice (art.968 Cod civil)
Proba cauzei ilicite, neprevăzută în actul de donaţie, incumbă persoanei care

susţine că aceasta ar fi fost cauza. Proba cauzei ilicite se face prin orice mijloc de
probă.
(Curtea Supremă de Justiţie în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3)
din Legea nr.58/1968, decizia nr.39 din 13 iunie 1994)
Reclamanta a susţinut că donaţia este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost
încheiată de autorul său pentru a o determina pe pârâtă să întreţină relaţii intime cu
el. Că, în cazul în care instanţa va constata valabilitatea actului de donaţie, este
necesar să dispună reducţiunea acestuia, întrucât a încălcat rezerva succesorală a
reclamantei, în calitate de fiică, singura moştenitoare descendentă a defunctului.
Judecătoria Piteşti, prin sentinţa civilă nr.7021 din 15 noiembrie 1989, a admis
acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie.
Hotărârea a fost confirmată de Tribunalul judeţean Argeş, secţia civilă, care,
prin decizia nr.79 din 26 ianuarie 1990, a respins ca nefondat recursul declarat de
pârâtă.
Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva ambelor hotărâri şi
a cerut desfiinţarea lor ca fiind vădit netemeinice şi date cu încălcarea esenţială a
legii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată. S-a susţinut, în esenţă, că instanţele, în
mod greşit, au reţinut nulitatea actului de donaţie, în realitate donaţia a fost încheiată
în scopul ca donatorul să beneficieze de îngrijire, concubinajul nefiind dovedit în
cauză.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr.811 din
27 martie 1991, admiţând recursul extraordinar, a modificat hotărârile atacate în
sensul că a respins capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii actului de
donaţie încheiat la 22 februarie 1971. Prin aceeaşi decizie s-au casat ambele hotărâri
în partea referitoare la reducţiunea donaţiei şi s-a trimis cauza spre rejudecare la
Judecătoria Giurgiu.

93
Această instanţă, învestită cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr.326

din 10 februarie 1992, a admis acţiunea în limita casării şi a dispus reducţiunea
donaţiei. Prin aceeaşi sentinţă, ca efect al partajului, s-au atribuit părţilor bunuri în
natură, potrivit celor cuprinse în dispozitiv.
Tribunalul judeţean Giurgiu, prin decizia civilă nr.227 din 1 iulie 1992, a
respins recursurile declarate de E.E. şi D.E.
Procurorul general a introdus recursul extraordinar de faţă, cerând casarea lor
şi trimiterea dosarului la instanţa de fond spre o nouă judecată, susţinând că
instanţele nu au stabilit în mod complet şi convingător situaţia de fapt cu referire la
raporturile dintre autorul reclamantei şi pârâtă.
În argumentarea recursului extraordinar, se enunţă ipoteza că autorul
reclamantei a întreţinut relaţii notorii de concubinaj cu pârâta, motiv pentru care
acesta şi-a părăsit familia şi s-a mutat la concubina sa, şi că, pentru continuarea
acestor raporturi, s-a încheiat actul de liberalitate, care, având o cauză ilicită şi
imorală, este lovit de nulitate absolută.
Prin recursul extraordinar se mai impută instanţelor că au redus liberalitatea la
cotitatea disponibilă fără să fi stabilit valoarea reală a bunului donat, ceea ce a făcut
ca să fie prejudiciate interesele reclamantei.
Criticile nu sunt întemeiate.
Este de necontestat că autorul reclamantei, prin actul încheiat la 22 februarie
1971 şi autentificat de Notariatul de Stat judeţean Argeş, sub nr.848, a donat către
E.D. un imobil compus din teren în suprafaţă de 11.500 m.p. şi o casă de locuit,
construită din bârne, acoperită cu tablă, situată în vatra satului Ciomăgeşti, punctul
Dogari. Prin acelaşi act, donatorul şi-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra
întregului imobil donat.
Este, de asemenea, de necontestat că, prin acţiune, reclamanta a cerut a se
constata nulitatea actului de donaţie încheiat de tatăl său în favoarea pârâtei ca având
o cauză imorală, întrucât „a fost făcut cu scopul ca pârâta să întreţină relaţii de
concubinaj” cu donatorul.
În conformitate cu dispoziţiile art.948 Cod civil, printre condiţiile de
valabilitate ale unei convenţii este prevăzută şi aceea de a avea o cauză licită, iar
potrivit art.965 Cod civil, obligaţia fără cauză sau întemeiată pe o cauză falsă sau
ilicită nu poate avea efect. Cauza este ilicită, potrivit art.968 Cod civil, când este
prohibită de lege sau este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Potrivit art.967 Cod civil, convenţia este valabilă chiar dacă nu este expres
prevăzută cauza, care este prezumată până la dovada contrarie.
De regulă, cauza obligaţiei şi cauza actului juridic sunt conforme cu ordinea
de drept; ca urmare, sarcina dovedirii ilicităţii sau a imoralităţii cauzei incumbă
părţii care se prevalează de ele.
Cât priveşte admisibilitatea mijloacelor de probă, pentru stabilirea inexistenţei,
falsităţii, ilicităţii sau imoralităţii cauzei, principiul îl constituie deplina libertate de
probaţiune. Cauza este un fapt şi, ca atare, ea poate fi dovedită, în principiu, cu orice
mijloace de probă, inclusiv depoziţii de martori şi prezumţii.
În raport cu aceste dispoziţii legale, incumbă reclamantei obligaţia de a dovedi
că, prin liberalitatea făcută de tatăl său în favoarea pârâtei, s-a urmărit începerea sau
continuarea unor relaţii de concubinaj, ceea ce ar fi avut un scop potrivnic bunelor
moravuri, iar sancţiunea unui act cu o asemenea cauză ar fi fost nulitatea.
Dimpotrivă, din coroborarea tuturor probelor dosarului rezultă, în mod cert, că
actul în discuţie a avut la bază un alt scop decât cel invocat de reclamantă, şi anume,
prin această liberalitate donatorul a fost preocupat de a-şi asigura o existenţă
normală la bătrâneţe, pentru timpul când nu va mai fi capabil de muncă, ţinând
seama şi de faptul că era părăsit de familia sa.
Astfel, este de reţinut că, între pârâtă, căsătorită şi cu familie închegată,
compusă din soţ şi trei copii, şi autorul reclamantei – cu care este rudă –, începând
din anul 1970 s-au statornicit raporturi de muncă, în sensul că se ajutau la muncile
agricole, iar în anul următor, acesta din urmă, fiind părăsit de familia sa, s-a mutat la
familia pârâtei.
Mai este de reţinut că, prin actul de donaţie făcut pârâtei, donatorul şi-a
rezervat un drept de uzufruct viager, iar ulterior, a consimţit să fie demolată
construcţia şi să se edifice o altă locuinţă de către fiica şi ginerele pârâtei – cu care a
şi locuit şi gospodărit o perioadă mare de timp.
Martorii au relatat că autorul reclamantei a donat imobilul în litigiu pârâtei,
care era ruda sa, cu scopul de a obţine îngrijirea de care avea nevoie, deoarece era
certat cu soţia sa şi nu avea cine să-l întreţină.

95
Pe de altă parte, din adeverinţa nr.16205/1989 a întreprinderii unde era angajat

soţul pârâtei, rezultă că acesta făcea naveta zilnic de la domiciliu la locul de muncă,
împrejurare confirmată şi de un martor.
De altfel, toţi martorii audiaţi în cauză au făcut declaraţii unanime, în
sensul că atât pârâta, cât şi soţul său, nu au fost niciodată despărţiţi şi că la
muncile agricole mergeau, împreună cu pârâta, soţul său şi autorul reclamantei.
Trebuie subliniat şi faptul că, în perioada celor 18 ani care au trecut de la
încheierea actului de donaţie şi până la decesul donatorului, familia pârâtei i-a
acordat îngrijire, iar acesta nu a cerut revocarea sau constatarea nulităţii actului şi
nici nu rezultă că ar fi intenţionat s-o facă, ceea ce demonstrează că actul în discuţie
nu a avut o cauză ilicită sau imorală.
Reclamanta a depus la dosar declaraţiile extrajudiciare ale unor persoane, în
scopul de a demonstra că între tatăl său şi pârâtă ar fi existat relaţii de concubinaj.
Din alte declaraţii, tot extrajudiciare, anexate recursului extraordinar rezultă,
dimpotrivă, că tatăl reclamantei, care era bătrân, bolnav şi părăsit de soţia şi de fiica
sa adoptivă, rămânând fără nici un sprijin a fost nevoit să ceară ajutorul rudei sale
D.E., pârâta, şi, ca răsplată pentru îngrijirea ce i se acordă, i-a donat imobilul în
litigiu. Din aceleaşi declaraţii mai rezultă că o perioadă de timp autorul reclamantei a
locuit şi a fost îngrijit de familia pârâtei, iar după aceea, a locuit şi s-a gospodărit
împreună cu fiica şi ginerele acestuia, până la deces.
Constatarea pe care a făcut-o secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin
decizia criticată, în sensul că actul de donaţie a fost încheiat de către tatăl
reclamantei, în scopul de a obţine şi beneficia, din partea familiei pârâtei, de
îngrijirea de care avea nevoie, determinată de boală şi vârstă, este temeinică şi
legală.
Nu este întemeiată nici critica potrivit căreia instanţele nu ar fi stabilit valoarea
reală a bunului donat, fiind astfel prejudiciate interesele reclamantei rezervatară. Cu
ocazia dezbaterii în fond a litigiului şi în cadrul recursului ce a declarat, reclamanta –
având asistenţă juridică calificată – nu a susţinut că bunul donat ar fi fost evaluat
greşit; astfel că instanţele, respectând principiul disponibilităţii, nu puteau să includă
în masa de împărţit bunul la o altă valoare decât aceea stabilită de expert şi
necontestată de părţi.

Jurisprudenţă
7. Contract de vânzare – cumpărare.
Eroare – obstacol. Nulitate
Eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este produsul

neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor
contractante şi voinţa exprimată în actul juridic.
Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit (voinţa
internă) un alt act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi
caracterizat ca lipsit de consimţământ şi ca atare, nul absolut.
(Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a, decizia nr.1564/ 11.09.1996)
Prin sentinţa civilă nr.3279/02.11.1995 Judecătoria Buftea a admis acţiunea

formulată de reclamanta G.Z. împotriva pârâtului G.V., a constatat nulitatea
contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2182/06.04.1992, încheiat între
părţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că părţile au încheiat un
contract de vânzare-cumpărare având ca obiect cota de 5/8 din dreptul de
proprietate, cotă ce aparţinea reclamantei-vânzătoare, din imobilul – casă şi teren, în
suprafaţă de 5.000 m.p. – situat în comuna Corbeanca, judeţul Ilfov.
Înţelegerea reală a părţilor a fost în sensul înstrăinării imobilului în schimbul
întreţinerii, astfel încât contractul este lovit de nulitate pentru eroare asupra naturii
juridice a actului (error în negotio).
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru faptul că
s-a reţinut greşit că actul a fost încheiat cu o eroare – obstacol, faţă de faptul că
reclamanta a consimţit la vânzarea cotei ideale de proprietate, pentru preţul de
15.000 lei, care a fost achitat la data autentificării.
Apelul a fost nefondat.
Prima instanţă a reţinut, în mod corect, că părţile au încheiat contractul, fiecare
având reprezentarea că-şi dă consimţământul potrivit celor cuvenite.

97
Astfel, pârâtul-reclamant a avut convingerea că încheie contractul de vânzare-

cumpărare a cotei ideale din dreptul de proprietate asupra imobilului, iar reclamanta-
intimată a fost convinsă că încheie contract de întreţinere.
Eroarea în care s-au aflat părţile a făcut să nu se întâlnească manifestarea lor
de voinţă, contractul încheiat fiind lovit de nulitate absolută pentru eroare-obstacol.
Astfel, suplinind motivarea primei instanţe, tribunalul reţine că părţile, mamă
şi fiu, au convenit transferul dreptului de proprietate asupra cotei ideale de 5/8 din
imobil, în care locuieşte reclamanta, fiecare având un alt motiv determinant la
încheierea actului juridic: pârâtul a urmărit să dobândească şi cota de proprietate a
reclamantei, pentru întregirea dreptului său, iar reclamanta (octogenară),
neşcolarizată, în nevoie de a fi îngrijită, a urmărit să-şi asigure întreţinerea.
Critica apelantului, privind imposibilitatea de atacare a conţinutului actului
autentic, nu este întemeiată, faţă de faptul că doar cele constatate de agentul
instrumentator şi consemnate în act fac dovada până la înscrierea în fals, declaraţiile
părţilor făcând dovada doar până la proba contrară, probă ce a fost făcută în cauză.
Probele administrate în cauză permit şi prezumţia simplă a interesului
reclamantei la întreţinere, faţă de vârsta şi nevoile sale curente.
Hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi urmează a fi menţinută,
potrivit art.296 Cod proc.civ., prin respingerea apelului ca nefondat.

Jurisprudenţă
8. Contract de vânzare-cumpărare.
Exprimarea consimţământului prin reprezentant
În situaţia în care o persoană a încheiat un contract de vânzare-cumpărare

prin reprezentare convenţională (contract de mandat), în baza unei procuri
autentice, nu se poate constata nulitatea contractului pentru lipsa consimţământului
său, dacă nu se dovedeşte că procura a fost falsă.
(Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.264/10.10.1997)
Prin sentinţa civilă nr.3788/07.04.1997, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a

respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul D.C. împotriva pârâţilor
D.A. şi E.A., prin care a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare
încheiat între părţi pentru lipsa consimţământului, şi repunerea în situaţia anterioară.
Prima instanţă a reţinut, în considerentele sentinţei, că din probele
administrate, nu a rezultat că actul juridic ar fi lovit de nulitate.
Reclamantul a declarat apel, susţinând că nu s-a avut în vedere plângerea
penală depusă împotriva pârâtelor, soluţionată de Parchet, organ care a dispus şi
efectuarea unor expertize grafologice.
Din actele dosarului rezultă că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la
10.08.1994 între cele două pârâte, pârâta E.A. deţinând o procură autentificată, dată
de către reclamantul-apelant.
Prin adresele Parchetului se atestă că apelantul a sesizat organele de cercetare
penală cu plângere împotriva pârâtelor şi notarului P.C., pentru comiterea infracţiunilor
prevăzute de art.288 alin.(2) Cod penal şi art.291 Cod penal, plângerea fiind finalizată
prin ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale.
În această situaţie, nu se putea reţine susţinerea reclamantului apelant că nu
şi-a dat consimţământul la încheierea actului, prin mandatar, din moment ce nu s-a
dovedit că procura era falsă.
În consecinţă, actul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtele intimate are la bază
consimţământul apelantului, exprimat prin procura dată pârâtei A.E.
În baza art.296 Cod proc.civ., tribunalul va respinge apelul ca nefondat.

99
Jurisprudenţă
9. Interpretarea convenţiilor.
Voinţa reală a părţilor
Elementul hotărâtor pentru interpretarea contractelor este voinţa reală a

părţilor. Neîndeplinirea obligaţiei de restituire a sumei împrumutate nu poate
conduce automat la dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului cu
care s-a garantat împrumutul, dacă din convenţia părţilor nu rezultă contrariul.
(Secţia a III-a civilă, decizia nr.1032/06.05.1997)
V.4.5. Obiectul actului juridic civil

Aşa cum s-a arătat în această lucrare, la partea privind raportul juridic,
obiectul acestuia îl constituie acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite
sau obligate părţile. Cum actul juridic este rezultatul existenţei unui raport
juridic civil, între obiectul celor două instituţii juridice nu este nici o diferenţă.
Art.962 Cod civil prevede că „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau
numai una dintre părţi se obligă”.
Pentru ca un act juridic să fie valabil, trebuie ca obiectul acestuia să
îndeplinească următoarele condiţii: a) să existe; b) să fie în circuitul civil; c) să
fie determinat sau determinabil; d) să fie posibil; e) să fie licit; f) să fie moral.
Aceste condiţii se regăsesc în articolele 5, 948; 963-965 din Codul civil.
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Cu privire la această
condiţie se impune precizarea că, în cazul actelor juridice bilaterale, acestea
dând naştere la obligaţii pentru ambele părţi, obiectul actului juridic civil îl
constituie obligaţia fiecăruia. Neexistând un obiect al actului juridic civil nu se
poate vorbi de existenţa actului juridic civil. Astfel este situaţia în cazul
obiectului care nu mai există (a fost distrus sau a pierit), cu condiţia ca acesta să
fie un bun cert (individual determinat). Art.1311 Cod civil prevede că „dacă, în
momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă era
pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a
pretinde reducerea preţului”. Art.965 Cod civil prevede că pot fi obiecte ale
obligaţiei şi bunurile viitoare („lucrurile viitoare pot fi obiect al obligaţiei”).
Acelaşi articol exceptează succesiunile nedeschise cu privire la care nu se poate

nici renunţa şi nici nu se pot face învoieli, chiar dacă ar exista şi
consimţământul celui a cărui succesiune ar fi în cauză.
b) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil. Art.963
Cod civil prevede că: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui
contract”. Aşa cum s-a arătat la clasificarea bunurilor, acestea pot fi: în circuitul
civil, scoase din circuitul civil (inalienabile) şi bunuri care pot fi comercializate
numai cu autorizaţii speciale. Exemplu de bunuri care nu pot face obiectul
actelor juridice, nefiind în circuitul civil, sunt cele din domeniul public.
c) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau
determinabil. Această condiţie rezultă din art.948 pct.3 Cod civil („un obiect
determinat”) şi art.948 Cod civil („obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru
determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate să fie necertă, de
este posibilă determinarea sa”). Pot exista două situaţii:
– lucrul este individual determinat (res certa). În această situaţie, condiţia
legală este îndeplinită fără alte circumstanţieri;
– lucrul este unul de gen (res genera). În acest caz, condiţia se
îndeplineşte la momentul determinării, individualizării, prin măsurare,
cântărire, ori numărare.
d) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Nimeni nu poate
fi ţinut să îndeplinească o obligaţie imposibilă. Imposibilitatea trebuie să fie
absolută (nimeni să n-o poată îndeplini) şi nu relativă (adică să nu poată fi
îndeplinită de subiectul obligaţiei, dar să poată fi îndeplinită de alte persoane).
e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit. Această condiţie
rezultă din art.5 Cod civil care restricţionează principiul libertăţii contractuale:
„nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Încălcarea condiţiei atrage
nulitatea.
f) Obiectul actului juridic civil să fie moral. Rezultă, aşa cum se poate
lesne observa, din condiţia arătată mai sus la lit.e (art.5 Cod civil).
În doctrină mai sunt evidenţiate şi alte condiţii ale actului juridic civil,
apreciate a fi condiţii speciale:
1) obiectul actului juridic civil trebuie să aparţină celui ce se obligă.
Această condiţie este discutabilă. A fost dedusă din principiul de drept, potrivit
căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceea ce nu are sau la mai mult decât
are. Este posibil ca obiectul la care se obligă debitorul să nu fie în patrimoniul
său la momentul obligaţiei, dar acesta să-l dobândească în viitor;
2) obiectul obligaţiei să constea într-un fapt personal al debitorului.
Această condiţie este îndeplinită şi atunci când subiectul se obligă să asigure
prestaţia altuia – spre exemplu, să aducă un zugrav, care, pe cheltuiala sa, să
execute zugrăvirea unei încăperi;

101
3) executarea obiectului actului juridic civil supus autorizării prealabile.
În anumite situaţii, legea cere obţinerea prealabilă a unei autorizaţii
administrative: acord de mediu, autorizaţie de construire etc. Lipsa autorizaţiei
duce la nulitatea actului.
V.4.6. Cauza (scopul) actului juridic civil
Art.948 pct.4 Cod civil prevede condiţia esenţială a cauzei licite.
Cauza (scopul) actului juridic civil o (îl) constituie dreptul dobândit de
subiectul raportului juridic în schimbul obligaţiei asumate (obiectivul urmărit)
la încheierea actului juridic civil.
Reglementarea cauzei actului juridic civil se regăseşte în următoarele
texte ale Codului civil:
– art.966: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită
nu poate avea nici un efect”;
– art.967: „Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă.
– Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
– „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie
bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Din aceste texte de lege rezultă condiţiile de valabilitate a cauzei actului
juridic civil: a) să existe; b) să fie reală (să nu fie falsă); c) să fie licită şi
morală.
a) Cauza să existe. În dreptul civil român se face vorbire despre scopul
imediat şi scopul mediat.
Scopul imediat (causa proxima) îl reprezintă contraprestaţia celeilalte
părţi.
Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic civil, este
elementul care constituie „motivul determinant” al încheierii actului juridic
civil. Dacă în contractul de vânzare-cumpărare scopul imediat urmărit de
vânzător este obţinerea preţului, scopul mediat este ceea ce doreşte să facă cu
suma obţinută. În cazul cumpărătorului, scopul imediat este obţinerea bunului
cumpărat, iar scopul mediat îl constituie destinaţia pe care urmăreşte să o dea
bunului astfel obţinut.
Legea prevede prezumarea cauzei ca existând şi valabilitatea convenţiei,
chiar dacă nu este expres prevăzută cauza.
Lipsa cauzei poate fi urmarea:
– lipsei discernământului, care presupune lipsa atât a cauzei imediate, cât
şi a cauzei mediate;
– lipsa contraprestaţiei în contractele sinalagmatice (bilaterale);
– lipsa predării bunului în actele reale;
– lipsa riscului în contractele aleatorii;
– lipsa intenţiei de a gratifica în actele cu titlu gratuit.
În aceste din urmă patru cazuri lipseşte scopul imediat.
b) Cauza să fie reală (să nu fie falsă). Absenţa cauzei nu poate fi
identificată decât cu cauza falsă, rezultat al unei reprezentări eronate. De pildă,
în contractul de vânzare-cumpărare, în timp ce cumpărătorul poate fi de bună-
credinţă, îşi reprezintă greşit contraprestaţia vânzătorului care, în fapt, vinde
bunul altuia (vânzarea lucrului altuia). Aici cauza falsă se suprapune pe eroarea
provocată (dol). În acest caz, transferul dreptului de proprietate este imposibil
de realizat.
c) Cauza să fie licită şi morală. Cauza licită nu înseamnă prevederea ei
expresă de lege, ci lipsa interzicerii. Sancţiunea este nulitatea actului atât în
temeiul art.5 Cod civil, cât şi în temeiul art.966 Cod civil. S-au exprimat păreri
diferite în ce priveşte scopul care poate să fie licit. Unii autori, printre care şi
Traian Ionaşcu şi Victor Dan Zlătescu, apreciază că ilicit poate fi numai scopul
mediat pentru că este vizat numai aspectul subiectiv al cauzei, trecând dincolo
de simplele motive. Alţi autori, printre care Gheorghe Beleiu şi Gabriel Boroi,
susţin opinia că ilicit poate fi numai scopul imediat.
Cu privire la moralitatea cauzei, se apreciază că imoral poate fi atât
scopul mediat, cât şi cel imediat. Un exemplu de cauză imorală privind scopul
mediat îl constituie donaţia făcută cu scopul menţinerii concubinajului.
În ce priveşte prezumţia de cauză, este de menţionat că, întrucât dovada
cauzei este dificil de făcut, s-a întors sarcina probei, cel ce are interes să
dovedească nulitatea actului juridic civil trebuie să dovedească fie lipsa cauzei,
fie falsitatea, fie că este ilicită sau imorală. Necesităţile circuitului civil au
impus o serie de instrumente şi operaţiuni la care nu trebuie stabilită cauza, fără
însă ca ele să fie lipsite de cauză. Exemple de acest fel sunt obligaţiunile CEC,
cecurile, cambiile, conosamentele ş.a.
V.5. Forma actului juridic

Conceptul de formă a actului juridic este definit în doctrină ca
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă, cu intenţia de a da
naştere, a modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Acest concept are două accepţiuni:
– în sens restrâns (stricto sensu) desemnează doar modalitatea de
exteriorizare care este guvernată de principiul consensualismului (simplul acord
de voinţă);
– în sens larg (lato sensu) desemnează trei cerinţe de formă:
a) forma cerută pentru validitatea actului juridic civil (ad validitatem);
b) forma cerută pentru a putea proba (ad probationem);
c) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.

103
Principiul consensualismului semnifică faptul că manifestarea de voinţă
nu trebuie să îmbrace o anumită formă, fiind suficient acordul de voinţă. Părţile
pot să încheie actul sub semnătură privată sau în formă autentică.
a) Actele solemne (autentice). Acestea se fac în faţa funcţionarului anume
desemnat. Sunt prevăzute expres de lege. Neîndeplinirea acestei condiţii duce la
nevalabilitatea actului (de aici denumirea de formă solemnă sau
ad validitatem). Exemple de acte juridice pentru care legea prevede forma
solemnă: donaţia (art.813 Cod civil); legatul (art.858 Cod civil); revocarea
expresă a legatului (art.926 Cod civil); ipoteca convenţională (art.1772 Cod
civil) ş.a. Art.1171 Cod civil defineşte actul autentic ca fiind acela care s-a
făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul
de a funcţiona în locul unde s-a făcut actul.
b) Forma cerută pentru a putea proba (ad probationem). Sunt situaţii
când legea cere forma scrisă, dar nu ca o condiţie ad validitatem, ci pentru a
uşura proba actului juridic civil. Este o excepţie de la principiul
consensualismului. Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage
nevalabilitatea actului juridic, ci imposibilitatea dovedirii lui (reamintim
art.1191 Cod civil, potrivit căruia dovada actelor juridice cu o valoare de peste
250 lei nu se poate face decât prin act autentic sau act sub semnătură privată).
c) Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. Actul juridic nu
produce efecte decât între părţi şi avânzii-cauză, fiind lipsit de efecte faţă de
terţi. Opozabilitatea faţă de terţi are rolul de a proteja drepturile sau interesele
celor care nu au participat la încheierea actelor juridice. Pentru aceasta se cere
îndeplinirea unor formalităţi, zise de publicitate, pentru a asigura cunoaşterea
lor de către terţi. Astfel, în materia vânzării-cumpărării imobiliare, contractele
sunt supuse formei de publicitate imobiliară prin înscrierea în cartea funciară,
conform Legii nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare. În materie
comercială, societăţile comerciale trebuie să fie înregistrate la Registrul
comerţului.
V.6. Modalităţile actului juridic

Actele juridice, aşa cum s-a arătat cu ocazia prezentării clasificării lor, pot
fi pure şi simple sau afectate de modalităţi. Cele pure şi simple sunt rare,
majoritatea constituind-o cele afectate de modalităţi.
Modalitatea este o clauză conţinută în act care afectează fie începutul sau
sfârşitul raportului juridic, fie modul de executare al acestuia22.
Codul civil cunoaşte trei modalităţi: termenul, condiţia şi sarcina.
22
Victor Dan Zlătescu, op.cit., p.166.
V.6.1. Termenul
Termenul este evenimentul viitor şi sigur ca realizare, până la care se
amână fie începerea, fie stingerea posibilităţii de exercitare a dreptului
subiectiv şi, respectiv, de a cere executarea obligaţiei civile corelative.
Sediul materiei îl constituie în principal art.1022-1025 Cod civil, dar şi
art.1079, 1101, 1362 Cod civil, precum şi alte acte normative.
Art.1022 Cod civil: „Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu
suspendă angajamentul, ci numai amână executarea”.
Art.1023 Cod civil: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere
înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta”.
Art.1024 Cod civil: „Termenul este presupus întotdeauna că s-a stipulat în
favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este
primit şi în favoarea creditorului”.
Art.1025 Cod civil: „Debitorul nu mai poate reclama beneficiul
termenului când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micşorat
siguranţele ce prin contract dăduse creditorului” (deconfitură = insolvabilitatea
unui debitor necomerciant).
Din definiţie şi din textele Codului civil, arătate mai sus, se pot formula
mai multe clasificări:
1. După efectul termenului: termene suspensive şi termene extinctive.
Termenul suspensiv este acela care, până la împlinirea lui, amână
începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi al îndeplinirii obligaţiei. Spre
exemplu, termenul la care trebuie să se livreze o cantitate de produse.
Termenul extinctiv amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi
îndeplinirea obligaţiei civile corelative, până la împlinirea lui. Exemplu: data
morţii în contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere sau cu
rezervarea dreptului de abitaţie;
2. după beneficiarul termenului, termenele pot fi: în favoarea creditorului;
în favoarea debitorului; în favoarea ambelor părţi.
Termenul în favoarea debitorului, aşa cum prevede art.1024 Cod civil,
constituie regula.
Termenul în favoarea creditorului poate fi instituit fie prin convenţia
părţilor, fie de acte normative. Acesta trebuie să fie stipulat expres (exemplu: în
contractul de depozit, deponentul este creditorul pentru restituirea lucrului,
termenul fiind în favoarea lui, deoarece depozitarul trebuie să păstreze lucrul
până la restituirea lui).
Termenul în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului. Acest
termen rezultă fie din stipulaţie, fie din circumstanţe. Un astfel de termen este
specific contractului de asigurare, creditorul (asiguratul) având drept la
despăgubire la momentul producerii riscului asigurat, iar debitorul
(asiguratorul) având obligaţia plăţii despăgubirii tot la acest termen.
105
Interesul clasificării rezultă din faptul că numai cel în favoarea căruia este
termenul poate renunţa la el. Atunci când termenul este în favoarea ambelor
părţi, renunţarea la el se poate face numai prin acordul lor.
3. În funcţie de izvor, termenele pot fi voluntare, legale sau judiciare
(jurisdicţionale).
Termenul voluntar (convenţional) este cel stabilit prin chiar actul
juridic.
Termenul legal este cel care rezultă dintr-un act normativ şi face parte, de
drept, din actul juridic.
Termenul judiciar (jurisdicţional) este acordat de instanţă în vederea
îndeplinirii obligaţiei.
4. În funcţie de cunoaşterea lor, termenele pot fi certe sau incerte.
Termenul cert este cunoscut de la momentul încheierii actului (exemplu:
A închiriază lui B un imobil pe un termen de un an de zile).
Termenul incert este cel a cărui împlinire nu este cunoscută la momentul
încheierii actului (exemplu: data producerii riscului asigurat).
V.6.2. Condiţia ca modalitate a actului juridic civil
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde
existenţa actului juridic.
Astfel, art.1004 Cod civil prevede că: „Obligaţia este condiţionată când
perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert”.
Sediul materiei îl constituie art.1004-1021 Cod civil, dar reglementări
speciale se găsesc şi în alte izvoare de drept.
Codul civil defineşte următoarele feluri de condiţii:
1. După legătura cu voinţa părţilor
a) condiţia cazuală, care depinde de hazard şi nu este nici în puterea
creditorului şi nici a debitorului (art.1005 Cod civil);
b) condiţia potestativă, care, la rândul ei, poate fi potestativă pură sau
potestativă simplă (art.1006 Cod civil);
b1) condiţia potestativă pură este cea care depinde exclusiv de
voinţa unei părţi. Când condiţia potestativă pură vine din partea
debitorului, este nulă, acesta nevoind să se oblige (mă oblig
dacă vreau). Când vine din partea creditorului, este valabilă;
b2) condiţia potestativă simplă este cea care depinde de voinţa
uneia din părţi şi de un fapt exterior;
c) condiţia mixtă, care depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de
voinţa unei alte persoane (art.1007 Cod civil).
2. După criteriul efectului
a) condiţia suspensivă este cea a cărei îndeplinire depinde de un
eveniment viitor şi necert. Obligaţia sub condiţie suspensivă nu se perfectează
decât după îndeplinirea evenimentului. Consecinţele juridice ale condiţiei
suspensive, în privinţa obiectului actului juridic civil, sunt următoarele:
– în cazul îndeplinirii condiţiei suspensive, riscul pieirii bunului, ce face
obiectul convenţiei civile, aparţine debitorului obligaţiei de predare a acestuia
(art.1018 alin.1 Cod civil);
– dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, obligaţia
este stinsă (art.1018 alin.2 Cod civil);
– dacă obiectul s-a deteriorat fără greşeala debitorului, creditorul trebuie
să-l ia în starea în care se găseşte (art.1018 alin. 3 Cod civil);
– dacă deteriorarea obiectului are drept cauză greşeala debitorului,
creditorul poate cere fie desfiinţarea obligaţiei, fie să ia lucrul în starea în care
se află, cu daune interese (art.1018 alin. 4 Cod civil);
b) condiţia rezolutorie este cea de a cărei realizare depinde desfiinţarea
obligaţiilor şi drepturilor subiective civile. Exemplu: contractul se desfiinţează
dacă în termen de 2 ani se întâmplă cutare eveniment.
Din prevederile art.1019 Cod civil rezultă că evenimentul care duce la
desfiinţarea convenţiei este un eveniment viitor şi necert. Dacă evenimentul ar
fi cert, condiţia nu ar fi îndeplinită. Condiţia rezolutorie nu suspendă
executarea, dar obligă pe creditor să restituie ce a primit. Art.1020 Cod civil
prevede că, în cazul contractelor sinalagmatice (bilaterale), condiţia rezolutorie
este subînţeleasă în cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile.
Desfiinţarea contractului nu se produce de drept. Creditorul obligaţiei
neîndeplinite poate să aleagă între a cere executarea silită, atunci când este
posibil, şi a cere desfiinţarea, în justiţie, cu daune interese. Instanţa de judecată
poate să acorde un termen părţii acţionate în justiţie.
În ce priveşte efectele îndeplinirii condiţiei, art.1015 Cod civil prevede că,
odată condiţia îndeplinită, are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat
(adică retroactiv – ex tunc). Condiţia se apreciază a fi sigur îndeplinită abia la
momentul la care este sigur că nu se va mai produce. Exemplu: „Eu, A, vând lui
B casa (imobilul) proprietatea mea, din oraşul__________,
strada__________, nr.___. Dacă în termen de 2 ani de la data prezentului act
juridic mi se naşte un copil viu, actul juridic se desfiinţează”. Dacă după
trecerea termenului de 2 ani condiţia rezolutorie nu este îndeplinită, actul juridic
produce efecte de la data încheierii lui. Art.1015 Cod civil mai prevede că, dacă
moare creditorul obligaţiei înainte de împlinirea condiţiei, drepturile sale trec
asupra erezilor săi (moştenitorilor).
În concluzie, efectele condiţiei sunt următoarele:
– afectează chiar existenţa actului juridic (naşterea sau stingerea), pe când
termenul afectează doar executarea actului;
– condiţia produce efecte retroactiv (ex tunc) şi nu doar pentru viitor
(ex nunc).
107
V.6.3. Sarcina
Această modalitate nu beneficiază de o reglementare generală în Codul
civil, fiind menţionată doar în câteva texte privitoare la liberalităţi (acte cu titlu
gratuit). Sarcina este o obligaţie impusă de dispunător gratificatului, nu ca o
contraprestaţie, ci independent de prestaţia cu care a fost gratificat, obligaţie
constând în a da, a face sau a nu face ceva.
În funcţie de beneficiarul obligaţiei, sarcina poate fi:
– în favoarea dispunătorului;
– în favoarea gratificatului;
– în favoarea unui terţ.
În privinţa condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească sarcina, Codul
civil prevede, sub sancţiunea nulităţii, ca datoriile sau sarcinile să existe la
momentul donaţiunii sau să fie arătate în actul de donaţiune. De asemenea,
art.828 Cod civil mai prevede că donatorul este responsabil pentru evicţiune
atunci când aceasta provine din faptul său şi donaţia impune sarcini
donatorului. Garanţia este, în acest caz, limitată la suma sarcinilor.
Un caz de revocare a donaţiunii pentru neîndeplinirea sarcinilor impuse în
favoarea dispunătorului îl constituie cel prevăzut în art.831 pct.3 Cod civil care
prevede că donaţiunea între vii se revocă pentru ingratitudine dacă gratificatul
„fără cuvânt îi refuză alimentele”.
Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinilor nu produce efecte de plin
drept, constatarea neîndeplinirii sarcinilor trebuind să se facă în justiţie.
Creditorul poate însă să ceară îndeplinirea obligaţiei civile.
V.7. Efectele actului juridic civil

În dreptul civil, prin efectele actului juridic civil se desemnează
drepturile subiective şi obligaţiile civile ale părţilor actului.
Este de sesizat că acestea alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.
Efectele actului juridic civil sunt guvernate de trei principii:
a) principiul forţei obligatorii;
b) principiul irevocabilităţii;
c) principiul relativităţii.
Primele două principii sunt legate între ele. Acestea sunt principii
structurale, fiind formulate chiar în lege. Astfel, art.969 Cod civil prevede:
„Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de
lege”.
Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda) ne spune că actul juridic
încheiat legal se impune între părţi, întocmai ca legea, adică este obligatoriu, şi nu
facultativ. Forţa obligatorie a actului juridic civil între părţi se impune şi organului
de jurisdicţie în situaţia în care acesta a fost învestit să soluţioneze litigiile care
au apărut între părţi cu privire la executarea actului juridic.
Principiul irevocabilităţii decurge din cel al forţei obligatorii, fiind o
consecinţă a acestuia, dar şi o garanţie a principiului forţei obligatorii a actului
juridic civil. Acest principiu rezultă din prevederile art.969 alin.2 Cod civil,
arătat mai sus, potrivit căruia „Ele (convenţiile – n.n.) se pot revoca prin
consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. De aici rezultă că
regula (principiul) este că actele juridice civile nu pot fi revocate unilateral, ci
numai prin acordul părţilor. Este şi firesc să fie aşa pentru că, în materia actelor
juridice civile, principiul este al libertăţii contractuale (al autonomiei de voinţă).
Este firesc atunci ca un act făcut printr-un acord de voinţă (mutuus consensus)
să înceteze tot numai printr-un acord de voinţă de încetare (mutuus dissensus).
Principiul relativităţii este consacrat expres de art.963 Cod civil, potrivit
căruia: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”, dar şi de art.969
alin.1 Cod civil: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”. Aceasta înseamnă că efectele se produc numai între părţile
actului juridic civil, neputând nici să profite, nici să dăuneze celor care nu au
luat parte la facerea lui.
În raport cu actul juridic civil, persoanele pot avea una din următoarele
poziţii:
1) parte a actului juridic civil;
2) terţ (cel de-al treilea);
3) având-cauză.
Părţile sunt persoanele fizice sau juridice între care se încheie actul juridic
civil. Potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic civil, acestea se
produc numai faţă de părţile actului juridic civil, aşa cum a fost, de altfel, voinţa
lor. Nu se pot constitui nici drepturi şi nici asuma obligaţii în favoarea sau în
sarcina celor care nu au luat parte la încheierea actului juridic civil, deoarece
una din condiţiile esenţiale ale acestuia este consimţământul. Principiul
relativităţii este sintetic exprimat de adagiul latin „res inter alios acta, aliis
neque nocere, neque prodesse potest” („lucrul convenit între unii nu poate fi nici
vătămător şi nici de folos altora”).
Terţii (penitus extranei) sunt persoanele care sunt străine actului juridic, nu
au participat la încheierea lui, nici direct şi nici prin reprezentare.
Avânzii-cauză (habentes causam) sunt tot persoane care nu au participat
la încheierea actului juridic, dar cărora actul poate să le profite, prin el
dobândind anumite drepturi sau din acestea să le revină obligaţii ca urmare a
legăturii sau relaţiei lor juridice cu una din părţile actului juridic. Aceştia sunt:
a) succesorii universali sau succesorii cu titlu universal;
b) succesorii cu titlu particular;
c) creditorii chirografari.
109
Succesorul universal este persoana care dobândeşte un patrimoniu (de
exemplu: moştenitorul legal unic; persoana juridică dobânditoare a unui
patrimoniu prin efectul comasării).
Succesorul cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiune
dintr-un patrimoniu (moştenitorul legal sau persoana juridică dobânditoare a
unei părţi dintr-un patrimoniu al altei persoane juridice divizate).
Succesorul cu titlu particular este persoana care dobândeşte numai un
anumit drept individual (exemplu: cumpărătorul unui bun, legatarul cu titlu
particular).
Creditorii chirografari sunt creditorii care nu au o garanţie reală pentru
o creanţă a lor. Art.1718 Cod civil prevede că: „Oricine este obligat personal
este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi
imobile, prezente şi viitoare”. Patrimoniul debitorului constituie gajul general al
creditorilor chirografari. Există şi creditori privilegiaţi care au drept de ipotecă
sau gaj asupra unor bunuri, aceştia fiind plătiţi înaintea creditorilor chirografari.
Exemple de acte juridice ce produc efecte faţă de alte persoane decât
părţile lui:
– contractul de vânzare-cumpărare a unui bun închiriat. Art.1441 Cod
civil prevede că: „Dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat,
cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare,
întrucât a fost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară
numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi
contractul de locaţiune”. Deşi cumpărătorul nu a fost parte la contractul de
închiriere sau arendare, acesta îşi produce efectele şi faţă de el, deoarece el ia
locul proprietarului iniţial;
– creditorul chirografar suportă efectul actelor juridice cu caracter
patrimonial încheiate de debitorul său. Prin aceste acte, activul sau pasivul
patrimonial pot să crească sau scadă. Dacă actele debitorului sunt făcute în
frauda sa, creditorul chirografar poate să introducă la instanţa de judecată o
acţiune revocatorie sau pauliană sau o acţiune în declararea simulaţiei.
„Efectul convenţiilor în privinţa persoanelor a treia” este reglementat de
art.974-976 Cod civil:
Art.974 Cod civil: „Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile
debitorului, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.
Art.975 Cod civil: „Ei pot, asemenea, în numele lor personal, să atace
actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”.
Art. 976 Cod civil: „Cu toate acestea, sunt datori, pentru drepturile
enunţate, la titlul succesiunii, al contractului de maritaj şi drepturile respective
ale soţilor, să se conformeze cu regulile cuprinse într-însele” (Notă: Dispoziţiile
titlului V din cartea a III-a „Despre contractul de căsătorie şi despre drepturile
respective ale soţilor” au fost abrogate).
Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care
creditorul poate să ceară anularea actelor juridice făcute de debitor în frauda
drepturilor sale. Este făcută atât împotriva debitorului, cât şi a terţului care a
beneficiat de pe urma lor.
Acţiunea oblică (subrogatorie) este acţiunea civilă prin care creditorul
chirografar exercită, în numele debitorului său, subrogându-se lui, drepturile şi
acţiunile patrimoniale, a căror exercitare acesta o neglijează sau o respinge.
Acţiunea în declararea simulaţiei este acţiunea civilă prin care o
persoană interesată, fie ea parte sau terţ, poate să ceară instanţei de judecată să
stabilească existenţa şi întinderea actului real şi să înlăture actul simulat prin
care este ascunsă adevărata manifestare de voinţă a părţilor. Pentru aceasta, cel
care formulează acţiunea trebuie să dovedească un interes real.
V.8. Nulitatea actului juridic civil

V.8.1. Definiţie şi clasificare
Definiţie. Nulitatea actului juridic civil este sancţiunea de drept civil care
lipseşte actul juridic de efectele contrare legii.
Aşa cum am arătat în partea introductivă, norma juridică se distinge în
ansamblul normelor sociale prin obligativitatea ei şi asortarea de o sancţiune.
Printre sancţiunile de drept civil se află şi cea a nulităţii, care este apreciată ca
fiind cea mai importantă dintre ele.
Se apreciază că nulitatea are mai multe funcţii:
– funcţia preventivă, rezultând din faptul că orice sancţiune descurajează
încercările de a înfrânge voinţa legii;
– funcţia sancţionatorie, care se realizează la momentul încălcării. În
acest caz, sancţiunea nu este una exterioară, ci una care acţionează dinăuntrul
raportului juridic, lipsind actul juridic de efectele trecute şi viitoare;
– funcţia de mijloc de garantare a principiului legalităţii. Nulitatea
asigură revenirea la normal, la respectarea legalităţii. Această funcţie nu este
unanim împărtăşită 23.
Clasificarea nulităţilor
1. După natura efectelor produse, nulităţile pot fi absolute şi relative.
Nulitatea absolută este sancţiunea care se aplică în cazul când normele
legale nerespectate ocrotesc un interes general sau obştesc.
Nulitatea relativă sancţionează nerespectarea normelor juridice care
ocrotesc un interes particular.
Nulitatea absolută operează în următoarele cazuri:
– lipsa totală a consimţământului;
23
Victor Dan Zlătescu, op.cit., p.178-179
111
– lipsa sau nevalabilitatea obiectului juridic civil;
– lipsa cauzei sau faptul că este ilicită sau imorală;
– nerespectarea formei ad validitatem sau ad solemnitatem;
– încălcarea ordinii publice;
– frauda legii ş.a.
Această enumerare este exemplificativă.
Nulitatea relativă poate fi operantă în următoarele cazuri:
– când există vicii de consimţământ ca: eroarea, dolul, violenţa. În caz de
leziune, nu se formulează acţiune în anulare, ci, aşa cum am arătat la secţiunea
consacrată leziunii, acţiune în resciziune;
– lipsa discernământului în momentul încheierii actului ş.a.24.
– În analiza comparativă a celor două feluri de nulităţi au fost folosite
următoarele criterii:
1) titularul acţiunii în anulare;
2) termenul în care poate fi cerută constatarea nulităţii;
3) posibilitatea acoperirii prin confirmare 25.
Cu privire la primul criteriu, între cele două feluri de nulităţi există
diferenţă în sensul că, în cazul nulităţii absolute, aceasta poate fi invocată de
oricine are interes: părţile actului; procurorul; avânzii-cauză; instanţa, din
oficiu; autorităţile administrative competente, în timp ce nulitatea relativă nu
poate fi invocată decât de persoana ocrotită şi căreia i s-a nesocotit un interes
prin încheierea actului.
Nulitatea absolută este imprescriptibilă, art.2 din Decretul nr.167/1958
prevăzând că „nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de
acţiune, fie pe cale de excepţie”. Nulitatea relativă este prescriptibilă.
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce
nulitatea relativă se poate acoperi prin confirmare.
În concluzie:
– nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un
interes, este imprescriptibilă şi nu poate fi acoperită prin confirmare;
– nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită, este
prescriptibilă şi poate fi acoperită prin confirmare.
2. Sub aspectul obiectului la care se raportează, nulităţile pot fi:
– nulităţi de fond, care privesc validitatea actului juridic, cum ar fi, spre
exemplu, obligaţia întemeiată pe o cauză falsă sau ilicită;
– nulităţi de formă, ce privesc înscrisul constatator (instrumentum
probationis), cum ar fi forma scrisă cerută pentru probaţiune.
3. După modul de prevedere în lege, sunt:
24
Victor Dan Zlătescu, op. cit., p.181.
25
Idem.
– nulităţi exprese – cele prevăzute expres în lege (li se mai spune chiar
nulităţi explicite);
– nulităţi virtuale – sunt cele care nu sunt prevăzute în lege cu formulele
utilizate la cele exprese, respectiv „este nul”, „este nul de drept” sau „va fi lovit
de nulitate”, dar rezultă, spre exemplu, din stabilirea unei anumite condiţii
pentru validitatea actului. Spre exemplu, art.1498 Cod civil, care prevede:
„Contractul de societate universală se poate face numai între persoanele
capabile de a da sau a primi una de la alta şi care au facultatea de a se avantaja
reciproc în prejudiciul altei persoane”. Per a contrario, contractul încheiat între
alte persoane decât cele arătate este lovit de nulitate.
4. Sub aspectul întinderii efectelor nulităţii, acestea pot fi:
– nulităţi totale, care lovesc actul în întregul lui;
– nulităţi parţiale, care au ca efect lipsirea de efecte numai a acelor clauze
contrare legii.
„Funcţiunea nulităţii este de a se opune unor efecte în contradicţie cu
scopul dispoziţiei legale încălcate şi numai întrucât atare efecte există. Nulităţii
totale i se substituie, în principiu, nulitatea parţială. În locul nulităţii
iremediabile apare o nulitate ce, în principiu, nu mai face imposibilă validarea
actului juridic” 26.
În ce priveşte modul de constatare a nulităţilor se mai distinge între nulităţi
de drept, care se impun prin caracterul lor evident, şi nulităţi judiciare, care
trebuie constatate de instanţă. Sistemul nostru de drept nu cunoaşte nulităţile de
drept care să opereze direct în temeiul legii, ci numai pe cele judiciare, fiind
necesară intervenţia instanţei, care trebuie să verifice existenţa cauzei de nulitate,
după care, dacă există, s-o pronunţe.
În lucrările de specialitate, numărul principiilor care guvernează efectele
nulităţii nu este întotdeauna acelaşi.
Un prim principiu, care nu este întotdeauna enunţat, mulţi dintre autori
considerându-l subînţeles, este principiul legalităţii. Potrivit acestui principiu,
nulitatea trebuie prevăzută de lege, fie expres, fie tacit sau implicit.
În analiza celorlalte principii ce vor fi arătate în continuare, se impune a se
face distincţie între efectele pe care actul juridic civil le produce până la
momentul constatării judecătoreşti a nulităţii şi după acest moment. Între
momentul încheierii actului juridic şi momentul constatării nulităţii lui există o
perioadă intermediară când actul, deşi urmează să fie anulat, produce totuşi
efecte în fapt, ca şi când ar fi valabil.
26
Tr. Ionaşcu, E.A Barasch, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1967, p.319. Apud V.D. Zlătescu, op. cit., p.177.
113
Aceste principii sunt:
a) principiul retroactivităţii nulităţii (în unele surse este formulat ca
principiul retroactivităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti);
b) principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum);
c) principiul desfiinţării actului subsecvent, ca urmare a desfiinţării
actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur jus accipiens).
a) Principiul retroactivităţii nulităţii. Fără ca nulitatea să lipsească actul
de efecte chiar de la momentul încheierii lui, norma juridică ar fi înfrântă.
Părţile ar încheia acte în pofida legii, cu nesocotirea ei şi aceasta cu bună ştiinţă,
voit, urmând ca acestea să producă efecte până la constatarea nulităţii. Pentru a
împiedica acest lucru este necesar ca efectele să se producă de la momentul
încheierii actului (ex tunc). Excepţii: 1) la contractele cu executare succesivă la
care întoarcerea prestaţiilor nu mai este posibilă, cum este cazul contractului de
închiriere; 2) păstrarea fructelor culese înainte de anularea actului de către
posesorul de bună-credinţă (art.485 Cod civil: „Posesorul nu câştigă proprietatea
fruc-telor decât când posedă cu bună credinţă; la cazul contrariu, el este dator de
a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică”).
b) Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum) se
concretizează în restituirea a tot ce s-a executat în temeiul actului juridic
declarat nul. Acest principiu este strâns legat de cel al retroactivităţii nulităţii. În
lipsa actului juridic care a stat la baza prestaţiilor, acestea rămân prestaţii fără
justă cauză. Sunt admise două excepţii de la acest principiu:
– art.1164 Cod civil, care prevede că incapabilii restituie ce au primit
„decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat”;
– în cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem
alegans (nimeni nu poate invoca propria turpitudine – comportare incorectă).
c) Principiul desfiinţării actului subsecvent (resoluto iure dantis,
resolvitur jus accipiens). Acesta este urmarea firească a altui principiu de drept
roman: nemo plus juris ad alium transffere potest quam ipse habet (nimeni nu
poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi). Atunci însă când
subdobânditorul dovedeşte că a fost de bună-credinţă fără să cunoască existenţa
cauzei de nulitate, titlul subsecvent nu se anulează. Art.1909 şi 1910 Cod civil
prevăd că bunurile mobile se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără condiţia
trecerii unei perioade de timp. Deci, posesia valorează titlu de proprietate în
cazul bunurilor mobile pierdute sau furate; fostul lor proprietar poate să le
revendice, într-un termen de 3 ani, de la cel la care îl găseşte, iar acesta din
urmă poate să se îndrepte pentru despăgubire către cel de la care l-a cumpărat.
În situaţia în care dobânditorul lucrului pierdut sau furat l-a cumpărat de la
bâlci, târg sau la o vindere publică sau de la un comerciant care vinde astfel de
lucruri, proprietarul originar poate să ia lucrul numai dacă restituie posesorului
preţul care l-a costat.
Aşa cum s-a arătat la nulitatea relativă, actul anulabil poate fi confirmat
de titularul dreptului ocrotit, acesta devenind valabil. Art.1190 Cod civil
prevede că acest act, de confirmare sau ratificare a unei obligaţii civile, este
valabil, cu condiţia cuprinderii în conţinutul său a obiectului, cauzei, naturii
obligaţiei, menţionării motivului acţiunii în nulitate, precum şi a intenţiei de a
repara viciul pe care se întemeia acea acţiune.
Deci, confirmarea actului anulabil este un procedeu de recunoaştere a
valabilităţii acestui act. Ca natură juridică, confirmarea este o manifestare
unilaterală de voinţă, abdicativă şi accesorie, prin care o persoană participantă
la un act juridic deficitar (operaţiunea principală) renunţă expres sau tacit (deci
cu titlu abdicativ) la dreptul de a-i cere anularea în justiţie27.
Alături de confirmare, o altă modalitate de asanare a actului juridic de
infecţia de care a fost cuprins (nulitatea) este conversiunea. Această modalitate
nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă dintr-o serie de texte din Codul
civil. Astfel, la art.923 Cod civil se prevede că „orice înstrăinare a obiectului
legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a
înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat
în starea testatorului”. Şi art.1172 Cod civil conţine o situaţie de conversiune a
actului juridic nevalabil în act sub semnătură privată: „Actul care nu poate fi
autentic din cauza necompetenţei sau a necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă
de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de
părţile contractante”.
Conversiunea poate fi definită ca schimbarea unui act juridic nul în alt
act juridic valabil.
Atât confirmarea, cât şi conversiunea sunt justificate de necesitatea
respectării manifestărilor de voinţă ale părţilor şi a bunei lor credinţe. De
asemenea, regulile de interpretare a convenţiilor, conţinute de art.977-985 Cod
civil, dar îndeosebi de art.978 Cod civil, constituie temeiuri ale conservării
clauzelor ce pot produce efecte. În acest sens, art. 978 Cod civil prevede: „Când
o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce
poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”.
O altă excepţie de la lipsirea de efecte a actului juridic anulabil o constituie
cazurile în care este aplicabil principiul error communis facit jus (eroarea
comună constituie drept). În aceste situaţii, nulitatea actului juridic este înlăturată
de aparenţa în drept (de altfel, principiului error communis facit jus i se mai
spune „principiul validităţii aparenţei în drept”).
Exemple de nulităţi prevăzute de Codul civil:
27
O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, p.233, Apud V.D. Zlătescu, op. cit., p.186.
115
Art.797:
„Este nulă împărţeala în care nu s-au cuprins toţi copiii în viaţă la
deschiderea moştenirii şi descendenţii fiilor premuriţi.
Acţiunea de nulitate se poate exercita de toţi erezii, fără distincţie”.
Art.1008:
„Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de
lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa”.
Art.1190:
„Actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii, în contra căreia legea
admite acţiunea în nulitate, nu este valabil decât atunci când cuprinde obiectul,
cauza şi natura obligaţiei, şi când face menţiune de motivul acţiunii în nulitate,
precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune”.
Art.1513:
„Este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea
câştigurilor.
Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat că unul sau mai mulţi
asociaţi să fie scutiţi de la pierdere”.
Art. 1689:
„Creditorul, la caz de neplată, nu poate să dispună de amanet; are dreptul,
însă, să ceară de la judecător ca amanetul să-i rămână lui, drept plată, şi până la
suma datoriei, cu ale ei dobânzi, de se cuvine, după o estimaţie făcută de
experţi, ori să vânză la licitaţie.
E nulă orice stipulaţie prin care creditorul s-ar autoriza sau şi-ar apropia
amanetul sau a dispune de dânsul fără formalităţile sus arătate”.
Art. 1712:
„Este admisibilă acţiunea de nulitate contra unei tranzacţii pentru eroarea
asupra persoanei sau obiectului în proces”.
Art. 1713:
„Asemenea se poate ataca tranzacţia făcută spre executarea unui titlu nul,
afară numai când părţile ar fi tratat expres despre nulitate”.
Art. 1714:
„Tranzacţia făcută pe documente dovedite în urmă de false este nulă”.
Art. 1715:
„E, asemenea, nulă tranzacţia asupra unui proces finit prin sentinţă
neapelabilă, despre care părţile sau una din ele nu aveau cunoştinţă”.

Jurisprudenţă 28
• Contract de donaţie. Condiţii de formă. Nulitate
În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi

acceptare separată, atât oferta, cât şi acceptarea trebuie făcute în formă autentică;
altfel, sunt nule absolut (art.814 Cod civil). Pentru ca donaţia nulă pentru viciu de
formă să producă efecte juridice, trebuie refăcută în întregime, cu respectarea
formei cerute de lege (art.1168 Cod civil).
După moartea donatorului însă, această nulitate pentru vicii de formă poate fi
acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a donaţiei de către
moştenitori (art.1167 alin.(3) Cod civil). Acceptarea donaţiei trebuie să intervină
înainte de decesul donatorului şi produce efecte doar din ziua în care s-a comunicat
actul de acceptare (art.814 alin.(2) Cod civil); în caz de moarte a donatorului,
înainte de acceptare, oferta devine caducă.
Deci, atât timp cât oferta de donaţie nu a fost făcută în formă autentică şi nici
refăcută în condiţiile legii, ea este lipsită de efecte juridice, chiar dacă acceptarea
s-a făcut în formă autentică.
Totodată, nu se poate reţine acoperirea nulităţii pentru vicii de formă de către
moştenitori, atât timp cât acceptarea donaţiei a intervenit după decesul donatorului
şi astfel oferta a devenit caducă.
Prin sentinţa civilă nr.1884/1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a

respins acţiunea formulată de reclamantele D.V. şi L.L. împotriva pârâtelor D.F.,
Primăria comunei Cocu, judeţul Argeş şi M.I., ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru
următoarele motive:
28
Speţele referitoare la nulitate sunt reproduse din Culegerea de practică judiciară a
Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, coordonată de Dan Lupaşcu.
117
În mod greşit, instanţa de fond a constatat existenţa şi validitatea donaţiei, în

condiţiile în care donaţia era lovită de nulitate absolută; oferta de donaţie cu privire
la imobil nu a fost făcută în formă autentică, potrivit art.813 Cod civil; între data
ofertei de donaţie şi cea a decesului donatorului nu s-a făcut nici o comunicare a
acceptării donaţiei în formă autentică, aşa încât acordul de voinţă al părţilor nu s-a
realizat pe timpul vieţii donatorului D.G.; s-a considerat, în mod greşit, de către
instanţă că s-ar fi acoperit prin confirmare viciile de formă ale donaţiei; în realitate
donaţia este inexistentă, întrucât nu s-a realizat acordul de voinţă prin întâlnirea
ofertei cu acceptarea.
Apelul este fondat.
La dosarul de fond s-au depus două oferte de donaţie, făcute de donatorii D.C.
şi D.F. în favoarea donatarei comuna Cocu, jud. Argeş.
Oferta de donaţie referitoare la imobilele situate în sectorul 1 Bucureşti şi în
comuna Cocu, jud. Argeş, nu a fost autentificată, nici prin încheierea separată şi nici
împreună cu prima ofertă referitoare la bunurile mobile.
Prin adresa nr.15720/191.12.1973 s-a comunicat donatoarei D.F. de către
Consiliul Popular al jud. Argeş că oferta de donaţie a fost acceptată prin decizia
nr.384/03.11.1973 şi prin declaraţia de acceptare autentificată la Notariatul de Stat al
Judeţului Argeş, sub nr.6293/03.11.1973.
Contractul de donaţie având ca obiect bunurile imobile este lovit de nulitate
absolută, pentru motive care privesc în mod diferit pe ce doi donatori.
În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi
acceptare separată, atât oferta, cât şi acceptarea trebuie să fie în formă autentică, în
caz contrar fiind nule absolut, conform art.814 alin.(1) Cod civil.
În cauza de faţă, oferta de donaţie a bunurilor imobile nu a fost făcută în formă
autentică.
Instanţa de fond a apreciat că acest viciu de formă s-ar fi acoperit în condiţiile
art.1167 alin.(3) Cod civil, prin executarea benevolă a donaţiei de către moştenitorii
donatorului decedat.
Acest argument nu a putut fi invocat decât în ceea ce-l priveşte pe donatorul
D.C., care a decedat, nu şi pentru donatoarea D.F., care trăieşte.
În cazul acesteia din urmă, pentru ca donaţia nulă să producă efecte, trebuie să
fie refăcută în întregime, cu respectarea formei cerută de lege, conform art.1168 Cod
civil.

Cum până în prezent donatoarea D.F. nu a refăcut donaţia, cu respectarea

formei autentice a ofertei, oferta de donaţie nu produce nici un efect, donaţia făcută
de D.F. fiind nulă absolut.
În ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., trebuia ca acceptarea donaţiei să aibă
loc în timpul vieţii acestuia (conform art.814 Cod civil), iar actul de acceptare să fie
comunicat donatorului, în timpul vieţii lui.
Nu s-a putut stabili dacă momentul acceptării donaţiei a fost anterior sau
ulterior momentului decesului acestuia, ambele evenimente petrecându-se pe data de
3 noiembrie 1973.
Cert este că notificarea ofertei de către donatar s-a făcut abia la
13 decembrie 1973, deci ulterior decesului donatorului D.C. (care a intervenit la
3 noiembrie 1973), donaţia rămânând fără obiect.
Întrucât, în ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., contractul practic nu
s-a încheiat, nu se poate considera că prin executarea benevolă de către moştenitori a
donaţiei s-a acoperit nulitatea provenită din lipsa formei autentice a ofertei.
În acelaşi timp, caracterul absolut al acestei nulităţi subzistă în persoana
donatoarei D.F. care nu poate, în mod valabil, să confirme prin executare benevolă o
donaţie lovită de o nulitate absolută, pentru nerespectarea condiţiilor de formă cerute
de lege.
Având în vedere lipsa formei autentice a ofertei de donaţie şi necomunicarea
acceptării donaţiei în timpul vieţii donatorului D.C. (conform art.814 Cod civil), se
va admite apelul, se va schimba în tot sentinţa, conform art.296 Cod proc.civ., în
sensul că se va admite acţiunea şi se va constata nulitatea contractului de donaţie
privind pe donatorii D.C. şi D.F. la Primăria comunei Cocu, jud. Argeş, având ca
obiect imobilele.

119
Jurisprudenţă
• Contract de vânzare-cumpărare.
Frauda la lege. Nulitate
În condiţiile Decretului-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuinţe

construite din fondurile statului către populaţie, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot
vinde numai acestora.
Dacă contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu o persoană care nu
mai avea această calitate, actul este lovit de nulitate, întrucât au fost încălcate
dispoziţii imperative ale legii.
(Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr.1105/27.05.1993)
Prin sentinţa civilă nr.5890/23.12.1992 pronunţată de Judecătoria sectorului 4

Bucureşti s-a admis acţiunea formulată de reclamanta N.F. împotriva pârâţilor H.V.
şi S.C.A.V.L. „Berceni” S.A. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare nr.21362/1991 şi a procesului-verbal de predare-primire a
locuinţei, situată în Bucureşti, sectorul 4. A fost respinsă excepţia lipsei de calitate
procesuală activă a reclamantei, invocată de pârâtul H.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că părţile au fost
căsătorite şi au avut domiciliul conjugal în apartamentul în litigiu. Căsătoria părţilor
a fost desfăcută, din vina pârâtului, prin sentinţa civilă nr.259/17.01.1991 a
Judecătoriei sectorului 4, prin care s-a atribuit reclamantei beneficiul contractului de
închiriere pentru apartamentul ce a constituit domiciliul conjugal. Hotărârea a rămas
definitivă la 05.07.1991, prin respingerea recursului declarat de către pârât. Cu toate
acestea, în baza contractului de închiriere, pârâtul a cumpărat apartamentul, în
temeiul Decretului-lege nr.61/1990, prin cererea formulată la data de 24.09.1991,
când nu mai avea calitatea de chiriaş în acest apartament.
Împotriva acestei sentinţe pârâtul H.V. a declarat recurs, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Prin primul motiv de recurs se susţine că reclamanta nu avea calitate
procesuală activă să ceară anularea actului de vânzare-cumpărare, nefiind parte în
acest act.

Critica este neîntemeiată, deoarece, aşa cum bine a reţinut instanţa de fond,
reclamanta a cerut anularea contractului pentru fraudă la lege comisă prin aceea că
pârâtul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare deşi nu mai avea calitatea de
chiriaş în spaţiul respectiv, astfel încât au fost încălcate dispoziţiile exprese ale
Decretului-lege nr.61/1990.
Întrucât frauda la lege atrage nulitatea absolută a actului juridic, ea poate fi
invocată de oricine are interes în cauză şi nu numai de părţile acestui act; în mod
corect, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă.
Prin al doilea motiv de recurs se susţine că reclamanta nu şi-a dovedit interesul
în promovarea acestei acţiuni, deoarece cumpărarea apartamentului de către pârât nu
aduce nici un prejudiciu în patrimoniul comunitar, ci, dimpotrivă, adaugă acestui
patrimoniu o valoare considerabilă.
Critica nu este întemeiată, întrucât, aşa cum rezultă din actele dosarului,
apartamentul a fost cumpărat după data desfacerii căsătoriei, ceea ce înseamnă că
acest bun nu mai poate avea caracterul unui bun dobândit în timpul căsătoriei.
Prin al treilea motiv de recurs se susţine că în cauză nu se poate reţine
folosirea unor manopere dolosive de către pârât, pentru că a cumpărat apartamentul
în calitate de chiriaş, pe care o avea în temeiul contractului de închiriere.
Nici această critică nu poate fi primită. Prin hotărârea de divorţ beneficiul
contractului de închiriere pentru apartamentul în litigiu a fost atribuit reclamantei.
Pârâtul a făcut cererea de cumpărare la data de 24.09.1991, iar actul de vânzare-
cumpărare a fost transcris la Notariat la data de 22.10.1991, deci după ce pârâtul nu
mai avea calitatea de chiriaş al acestui spaţiu.
În raport de cele arătate mai sus, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod proc.civ.,
recursul poate fi respins ca nefondat.

121
Jurisprudenţă
• Contract de vânzare-cumpărare.
Preţ neserios. Nulitate
Seriozitatea preţului reprezintă o condiţie esenţială de valabilitate a

contractului de vânzare-cumpărare, prevăzută în mod expres de lege, astfel că
neîndeplinirea acestei condiţii loveşte actul de nulitate (art.1303 Cod civil).
Prin sentinţa civilă nr.6654/24.10.1997 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti

s-a admis acţiunea reclamantei împotriva pârâtului şi s-a constatat nulitatea
contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la data de 14.07.1994, cu
privire la un apartament situat într-un bloc de locuinţe din Bucureşti. Prima instanţă
a reţinut neseriozitatea preţului de 100.000 lei înscris în contract şi, pe această bază,
nulitatea contractului.
Recursul declarat de pârât va fi respins ca nefondat.
Una din condiţiile esenţiale cerute de dispoziţiile art.1303 Cod civil pentru
încheierea valabilă a unui contract de vânzare-cumpărare o reprezintă seriozitatea
preţului.
Această condiţie presupune ca preţul să nu fie derizoriu, adică atât de
disproporţionat în raport de valoarea lucrului vândut, încât să nu poată reprezenta o
cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite cumpărătorului
dreptul de proprietate.
În speţă, preţul stipulat în contract, în cuantum de 100.000 lei, este vădit
neserios şi, din acest motiv, contractul este lovit de nulitate.

Jurisprudenţă
• Contractul de vânzare-cumpărare. Vânzarea lucrului altuia.
Nulitate. Caracter
Vânzarea lucrului altuia are la bază o eroare asupra calităţii de proprietar a

vânzătorului şi este anulabilă. Această nulitate este relativă şi nu poate fi invocată
de persoane care au calitatea de terţi faţă de contract.
(Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr.385/21.02.1997).
Prin sentinţa civilă nr.4828/28.06.1996, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a

admis acţiunea formulată de reclamanţii C.G. şi C.A. şi a anulat contractul de
vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică între pârâţii C.G., pe de o parte, şi
P.A. şi P.R., pe de altă parte.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că imobilul ce a
făcut obiectul vânzării nu se mai afla în patrimoniul vânzătorilor la data încheierii
convenţiei, ci trecuse în proprietatea reclamanţilor, printr-un contract de schimb.
Tribunalul va admite apelul formulat de pârâtul P.R. şi excepţia lipsei calităţii
procesuale a pârâţilor, schimbând în tot sentinţa şi respingând acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul reţine că numai părţile
contractante pot solicita anularea contractului pentru eroare asupra calităţii de
proprietar a vânzătorului, care este o cauză de nulitate relativă. Terţii străini de
contract, ce se pretind proprietari ai bunului vândut, au la dispoziţie acţiunea în
revendicare, în cadrul căreia urmează a ase examina titlurile şi caracterul preferabil,
atunci când provin de la acelaşi autor, precum şi în speţa de faţă.
Notă. De fapt, nulitatea relativă a vânzării lucrului altuia poate fi invocată de
către cumpărător, singura dintre părţile contractate prejudiciate prin încheierea
contractului. În acelaşi sens, Tribunalul Suprem – decizia nr.51/18.08.1989,
nepublicată.

123
CAPITOLUL VI
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
VI.1. Definiţie şi efecte

a) Definiţie. Prescripţia extinctivă este o sancţiune de drept civil care
stinge dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, dacă nu a fost exercitat în
termenul prevăzut de lege. Prescripţia dreptului principal are ca urmare şi
prescrierea drepturilor accesorii.
Art.1837 Cod civil defineşte prescripţia ca „un mijloc de a dobândi
proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, sub condiţiile determinate prin
această lege”.
Cu privire la natura juridică a prescripţiei extinctive au fost exprimate
două opinii:
– o primă opinie priveşte prescripţia extinctivă ca pe o sancţiune de
drept civil care constă în stingerea „dreptului la acţiune” sau în stingerea
dreptului subiectiv civil, neexercitate în termenul de prescripţie;
– a doua opinie priveşte prescripţia extinctivă ca pe un mod de
transformare a conţinutului raportului juridic civil.
b) Efectele prescripţiei extinctive privesc atât dreptul la acţiune, cât şi
dreptul de a cere executarea silită. În acest sens, art.7 alin.(1) din Decretul
nr.167/1958 prevede: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte
dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.
S-a pus, de asemenea, problema cu privire la ceea ce se stinge prin
prescripţie extinctivă: se stinge numai dreptul la acţiune şi rămâne dreptul
subiectiv, sau se sting ambele. Au existat opinii care au îmbrăţişat fie una, fie
cealaltă din cele două opinii. În doctrina juridică românească, opinia majoritară
este că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, nu şi dreptul
subiectiv, care îi supravieţuieşte.
Opinia potrivit căreia dreptul subiectiv se stinge odată cu dreptul la
acţiune are în vedere faptul că orice drept subiectiv poate fi realizat pe calea
constrângerii şi executat silit. Nemaiputându-se exercita dreptul la acţiune sau
dreptul de a cere executarea silită, acesta este un drept lipsit de conţinut.

Opinia care susţine supravieţuirea dreptului subiectiv după stingerea
dreptului la acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită este fondată pe
următoarele argumente:
– valabilitatea plăţii făcute după împlinirea termenului de prescripţie.
Rezultă aceasta din prevederile art.20 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, potrivit
cărora: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al
creditorului s-a prescris nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă
la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. Prin trecerea
termenului de prescripţie obligaţia perfectă ce putea fi adusă la îndeplinire prin
forţa de constrângere a statului devine o obligaţie imperfectă (naturală);
– art.1 alin.(1) şi (2) din Decretul nr.167/1958 fac vorbire numai despre
dreptul la acţiune nu şi despre dreptul subiectiv. Astfel, conform art. 1 alin.(1),
„Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie,
(…)”, în continuare, art.1 alin.(2) prevăzând că „O dată cu stingerea dreptului la
acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind
drepturile accesorii”. Dacă alin.(1) face vorbire numai de dreptul la acţiune,
lăsând să se subînţeleagă dreptul subiectiv, alin.(2) face vorbire expresă de
drepturi: drepturi principale şi drepturi accesorii, cu privire la care există
dreptul de acţiune;
– un alt argument al supravieţuirii dreptului subiectiv îl constituie
imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual. Titularul dreptului
subiectiv poate oricând să ceară instanţei de judecată realizarea dreptului său.
Instanţa cercetează, în cadrul procesului, şi aspectul prescripţiei, dar acţiunea n-
ar putea fi respinsă administrativ prin neprimirea ei pe motiv de trecerea
timpului prevăzut pentru prescripţie. Instanţa este obligată ca, din oficiu, să
cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris (art.18
Decretul nr.167/1958). Din nou legea face vorbire numai de dreptul la acţiune
şi dreptul de a cere executarea silită. Legea instituie dreptul instanţei de a
dispune judecarea sau rezolvarea acţiunii, chiar şi atunci când termenul de
prescripţie a fost depăşit, dacă se constată că au existat cauze temeinic
justificate.
Prescripţia extinctivă se deosebeşte de alte instituţii de drept civil
asemănătoare ca denumiri şi efecte, cum sunt prescripţia achizitivă
(uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv.
Prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu29 a pus în evidenţă următoarele
asemănări şi deosebiri:
1. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiilor extinctivă şi achizitivă
Asemănări:
– ambele sunt instituţii de drept civil;
29
Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală, vol.I, op.cit., p.298-300.
125
– ambele sunt sancţiuni de drept civil pentru titularii inactivi ai drepturilor
subiective civile;
– ambele sunt legate de împlinirea unor termene.
Deosebirile dintre cele două tipuri de prescripţii sunt:
– în ce priveşte reglementarea, acestea au sedii ale materiei diferite:
prescripţia extinctivă este reglementată de Decretul nr.167/1958, iar prescripţia
achizitivă de Codul civil, dar şi de Decretul-lege nr.115/1938;
– termenele de prescripţie achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine (30 ani,
10-20 ani), în timp ce termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai
multe (3 ani, 2 ani, 6 luni);
– prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în timp
ce prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a unui bun imobil în cadrul
unor termene stabilite de lege;
– au reguli proprii de suspendare şi întrerupere;
– numai prescripţia extinctivă cunoaşte instituţia repunerii în termen.
2. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiei extinctive în raport cu
decăderea
Asemănări:
– ambele presupun termene;
– ambele sunt instituţii de drept civil;
– ambele au efect extinctiv.
Deosebiri:
– prescripţia stinge numai dreptul la acţiune, în timp ce decăderea stinge şi
dreptul subiectiv;
– termenele de prescripţie extinctivă sunt mai lungi, pe când cele de
decădere sunt mai scurte şi mai puţine;
– prescripţia extinctivă poate fi întreruptă sau suspendată, în timp ce
decăderea nu este susceptibilă de o asemenea reglementare.
3. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiei extinctive în raport cu
termenul extinctiv
Termenul extinctiv este o modalitate a actului juridic civil.
Asemănări:
– ambele au efect extinctiv;
– ambele sunt instituţii de drept civil.
Deosebiri:
– termenele de prescripţie sunt numai legale, în timp ce termenul
extinctiv, aşa cum s-a arătat, poate fi atât legal, cât şi convenţional şi judiciar;
– termenul de prescripţie extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, în
timp ce termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi a
obligaţiei civile corelative;

– termenul prescripţiei extinctive nu poate fi modificat în nici un mod, el
fiind prevăzut de lege, în timp ce termenul extinctiv poate fi modificat de
părţile actului, acestea fiind cele care l-au şi stabilit;
– suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt proprii numai
termenului de prescripţie extinctivă.
VI.2. Domeniul prescripţiei extinctive şi termenele
VI.2.1. Domeniul prescripţiei extinctive

Prin domeniul prescripţiei extinctive se desemnează „sfera drepturilor
subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii” 30.
Prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu31, în privinţa domeniului prescripţiei
extinctive, a pus în evidenţă determinarea lui în funcţie de următoarele două
criterii care se utilizează combinat:
– criteriul naturii drepturilor subiective civile în funcţie de care se
distinge:
a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale;
b) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepa-
trimoniale;
– criteriul actului normativ care reglementează prescripţia, după care
se distinge:
a) domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Decretul nr.167/1958;
b) domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Codul civil;
c) domeniul prescripţiei extinctive guvernat de alte acte normative
(Codul familiei, Legea societăţilor comerciale nr.31/1990 ş.a.).
VI.2.2. Prescripţia extinctivă în domeniul

drepturilor patrimoniale
Aşa cum s-a arătat la clasificarea drepturilor patrimoniale, acestea sunt

formate din:
– drepturile de creanţă;
– drepturile reale principale.
a) Drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor, sunt prescriptibile.
Aceasta rezultă din art.1 alin.(1) al Decretului nr.167/1958, potrivit căruia
„dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă
30
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Editura a V-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae si P. Truşcă, Casa de editură şi
presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, p.213 şi urm.
31
Gh. Beleiu, op.cit., p.225.
127
nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”. Sunt şi alte norme juridice
care conţin reglementări privind prescriptibilitatea drepturilor de creanţă.
b) Drepturile reale principale sunt, în principiu, imprescriptibile.
Acţiuni reale imprescriptibile extinctiv:
1) acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată. Dreptul de proprietate privată, fiind perpetuu, nu se poate stinge prin
neuz. Acţiunea în revendicare imobiliară poate fi paralizată de uzurpator prin
invocarea uzucapiunii (prescripţia achizitivă);
2) acţiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară întemeiată pe dreptul
de proprietate publică este imprescriptibilă pentru că proprietatea publică este
imprescriptibilă. Nimeni nu poate deveni proprietar asupra unui bun proprietate
publică, indiferent câţi ani l-ar stăpâni;
3) acţiunea în partaj succesoral. Art.728 Cod civil prevede: „Nimeni nu
poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere
împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”.
Sunt şi alte acţiuni expres imprescriptibile.
De la regula imprescriptibilităţii extinctive a acţiunilor imobiliare există şi
excepţii din care, cu titlu exemplificativ, vom prezenta câteva acţiuni reale
prescriptibile:
1. Acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată. Art.21 din Decretul nr.167/1958 prevede că „Dispoziţiile decretului de
faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate,
uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”.
Acest text se coroborează cu art.1890 Cod civil, potrivit căruia „Toate
acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat
neprescriptibile şi pentru care nu s-a defipt un termen de prescripţie, se vor
prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a
produce vreun titlu, şi fără să i se poate opune reaua-credinţă”.
2. Acţiunea în revendicare imobiliară pentru cazurile de avulsiune,
prevăzută de art.498 Cod civil. Astfel, art.498 Cod civil prevede: „Dacă un
fluviu sau un râu, navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate
recunoaşte de pământ, şi o lipeşte de pământul unui alt proprietar, acea parte
rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt; însă, dacă se va reclama în
termen de un an.
3. Acţiunea posesorie prevăzută de art.674 Cod proc. civ. Acest text are
următorul conţinut:
„(1) Cererile privitoare la posesiune vor fi admise dacă:
1. nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare;
2. reclamantul dovedeşte că, înainte de această dată, el a posedat cel puţin
un an;
3. posesiunea lui întruneşte condiţiile cerute de art.1846 şi 1847 Cod civil.
(2) În cazul când deposedarea sau tulburarea s-a făcut prin violenţă,
reclamantul este scutit de a face dovada cerută la punctele 2 şi 3 din acest
articol.”
Art.1846 şi 1847 Cod civil reglementează condiţiile posesiei. Se
prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii. Posesia este
deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi
înşine sau de altul în numele nostru. Condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească posesia sunt: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi
sub nume de proprietar (art.1847 Cod civil).
Codul civil defineşte, în articolele următoare, fiecare din aceste condiţii:
– discontinuitatea posesiei – atunci când posesorul o exercită în mod
neregulat, cu intermitenţe anormale (art.1848 Cod civil);
– posesie netulburată – atunci când nu este fondată sau conservată prin
acte de violenţă în contra sau din partea adversarului (art.1851 Cod civil);
– posesia publică – este opusul posesiei clandestine. Este clandestină
posesia atunci când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său astfel încât
acesta nu poate s-o cunoască (art.1852 Cod civil);
– posesiunea sub nume de proprietar nu trebuie să fie sub nume
precar, adică în calitate de locatar, depozitar, uzufructuar, sau asupra unui
lucru comun, în puterea destinaţiei legale a acestuia sau asupra unui lucru dat
altuia prin simpla sa îngăduinţă;
– posesia neîntreruptă – este cea care nu a fost întreruptă pentru cazurile
ce se vor arăta la întreruperea prescripţiei.
În materie de posesie, Codul civil permite joncţiunea posesiilor (unirea
posesiilor). Astfel, conform art.1860 Cod civil, „Orice posesor posterior are
facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu
posesiunea anteriorului său”.
4. Acţiunile confesorii, întemeiate pe dreptul de uzufruct, uz, abitaţie şi
superficie.
Art.557 Cod civil : „Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului,
prin expirarea termenului pentru care uzufructul a fost acordat, prin
consolidarea sau întrunirea asupra aceleiaşi persoane a ambelor calităţi de
proprietar şi de uzufructuar; prin neuzul dreptului de uzufruct în decurs de 30
ani; prin totala desfiinţare a lucrului asupra căruia uzufructul era constituit”.
Art.565 Cod civil: „Drepturile de uz şi abitaţiune se stabilesc şi se pierd
în acelaşi timp ca şi uzufructul”.
Art.639 Cod civil: „Servitutea este stinsă prin neuz în curs de 30 de ani”.
Art.642 Cod civil: „Dacă proprietatea în folosul căreia s-a stabilit
servitutea este a mai multor coproprietari, întrebuinţarea din partea unuia
popreşte prescripţia în privinţa celorlalţi”.

129
Art.643 Cod civil: „Dacă dintre coproprietari se găseşte unul în contra
căruia prescripţia nu s-a putut aplica, precum un minor, acela păstrează dreptul
celorlalţi coproprietari”.
VI.2.3. Prescripţia extinctivă în domeniul

drepturilor nepatrimoniale
Drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile. Acest principiu nu este
consacrat expres, însă este implicit, art.1 din Decretul nr.167/1958 reglementând
doar prescripţia drepturilor patrimoniale. Sunt însă şi acţiuni nepatrimoniale care
sunt prescriptibile extinctiv, după cum urmează:
– acţiunea în anulabilitate a unui act juridic. Art.9 alin.(1) din Decretul
nr.167/1958 prevede că „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea;
– unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când aceasta a
încetat”;
– în ce priveşte actele juridice, art.2 din Decretul nr.167/1958 prevede că
nulitatea actului juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe
cale de excepţie. Cazul prevăzut de art.9 alin.(1) din Decretul nr.167/1958 este
un caz de nulitate relativă şi nu absolută, aşa cum este cazul prevăzut de art.2
din Decretul nr.167/1958.
Pretenţiile patrimoniale ce însoţesc acţiunile nepatrimoniale nu
împrumută starea de imprescriptibilitate, ele fiind prescriptibile.
VI.2.4. Termenele de prescripţie extinctivă

Prin termen de prescripţie extinctivă este desemnat intervalul de timp,
prevăzut de lege, în care se poate exercita dreptul la acţiune sau dreptul de a
cere executarea silită.
Termenul de prescripţie are un caracter imperativ şi este stabilit prin lege
(vezi art.1 din Decretul nr.167/1958 – „dacă nu a fost exercitat în termenul
stabilit de lege.
Termenele de prescripţie pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) după sfera de aplicare, sunt:
– termene generale de prescripţie, stabilite de normele generale în
materie;
– termene speciale de prescripţie, stabilite prin norme speciale;
b) după izvorul lor normativ:
– termene stabilite prin Decretul nr.167/1958;
– termene stabilite prin Codul civil;
– termene stabilite prin alte izvoare de drept (Codul familiei, Legea
nr.31/1990 etc.);

c) după durata lor:
– termenul general;
– termene mai mari decât termenul general;
– termene mai mici decât termenul general.
Termenul general de prescripţie extinctivă

Prin art.3 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, acesta a fost stabilit la 3 ani.
„Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile
socialiste, de 18 luni”. Evident că termenul de 18 luni stabilit pentru
organizaţiile socialiste este rămas fără obiect.
Acest termen general de prescripţie de 3 ani este aplicabil ori de câte ori
prin lege nu a fost stabilit un termen special de prescripţie. În sfera de
aplicabilitate a acestui termen general nu intră acţiunile privind drepturile
nepatrimoniale.
În doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la termenul
de 30 ani prevăzut de art.1890 Cod civil, unii autori susţinând că acesta este un
termen de prescripţie extinctivă, alţii că este un termen de prescripţie achizitivă
şi alţii că termenul este atât de uzucapiune, cât şi de prescripţie extinctivă.
Cei care susţin punctul de vedere al prescripţiei achizitive îşi întemeiază
poziţia, în primul rând, pe faptul că art.1890 Cod civil nu este sediul materiei
pentru prescripţia extinctivă, ci pentru uzucapiunea de 30 de ani care operează
în lipsă de titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.
Doctrinarii care pledează pentru ideea că este prescripţie extinctivă,
îndeosebi prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu, şi-au întemeiat poziţia pe dispoziţiile
art.1890 Cod civil, potrivit cărora „Toate acţiunile atât reale, cât şi personale, pe
care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care nu s-a defipt un termen
de prescripţie, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această
prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune
reaua-credinţă” (subl. ns.)
Discuţia prezintă interes teoretic. În practică însă, efectul produs este
acelaşi: o sancţiune aplicată proprietarului delăsător sau dezinteresat. Ceea ce
pentru unul este prescripţie achizitivă (posesorul dobânditor prin uzurpare),
pentru proprietarul neglijent este prescripţie extinctivă.
De observat, cu privire la prescripţia de 30 ani, că legea stabileşte
domeniul: „toate acţiunile atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a
declarat neprescriptibile şi pentru care nu s-a defipt un termen de
prescripţie…”.
Termenele speciale de prescripţie sunt cele care derogă de la termenul
general de prescripţie32.
32
Vezi şi V.D. Zlătescu, op.cit., p.322-324.
131
a) Termene speciale prevăzute în Decretul nr.167/1958:
– pentru viciile ascunse fără viclenie ale unui lucru transmis sau unei
lucrări executate – 6 luni (art.5);
– impozitele şi taxele datorate statului, contribuţia de asigurări sociale –
potrivit dispoziţiilor privitoare la prescripţia din legile speciale (art.22);
– sumele de bani consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi
economie, pe seama statului sau organizaţiilor de stat se prescriu în termen de
3 ani de la data consemnării sau depunerii. Când eliberarea sumelor
consemnate sau depuse este condiţionată de un act al organului judecătoresc
sau altui organ de stat, aceste sume se restituie celor în drept la prezentarea
actului respectiv, iar dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data
când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat (art.23);
– dreptul la acţiune pentru restituirea preţului biletelor pentru spectacolele
care nu au mai avut loc – 60 de zile de la data când urma să aibă loc spectacolul
(art. 24).
b) Termene din Codul civil, Codul familiei şi alte acte normative:
– anularea căsătoriei pentru viciu de consimţământ – în termen de
6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau vicleniei (art.21
alin.(2) din Codul familiei);
– acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă nu se prescrie în timpul
vieţii copilului (art.52 din Codul familiei);
– acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de la
data când tatăl a cunoscut despre naşterea copilului (art.55 din Codul familiei);
– acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în
termen de un an de la naşterea copilului (art.60 Codul familiei);
– dreptul de opţiune succesorală are termen de prescripţie de 6 luni.
Pentru motive de forţă majoră care au împiedicat pe moştenitor să se folosească
de dreptul său, la cererea acestuia, instanţa de judecată poate prelungi termenul
cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârşit împiedicarea (art.700 Cod civil);
– acţiunea comercianţilor pentru mărfurile vândute necomercianţilor se
prescrie într-un an (art.1904 Cod civil);
– pentru drepturile şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător şi ale unui
vânzător, născute dintr-un contract de vânzare internaţională de bunuri mobile
corporale sau referitoare la o convenţie, la rezilierea ori la nulitatea unui
asemenea contract, termenul de prescripţie este de 4 ani, conform art. 8 al
Convenţiei asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri
încheiată la New York la 14 iunie 1974. Aderarea României la Convenţie şi la
Protocolul de modificare din 11 aprilie 1980 s-a făcut prin Decretul
nr.98/27.11.199133.
33
V.D. Zlătescu, op.cit., p.328.
VI.2.5. Momentul de la care curge prescripţia
Începutul cursului prescripţiei se situează la data naşterii dreptului la
acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită (art.7 alin.1 din Decretul
nr.167/1958).
În art.7, 8, 9, 11, 12 din Decretul nr.167/1958 sunt reglementate alte
situaţii speciale ale momentului începerii prescripţiei, după cum urmează:
– pentru obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului,
precum şi acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe
să curgă de la data naşterii raportului de drept (art.7 alin.2);
– pentru drepturile sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv,
prescripţia curge de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul
(art.7 alin.2);
– pentru dreptul la repararea pagubei produse prin fapta ilicită, prescripţia
curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât
paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art.8 alin.1);
– la fel, şi la îmbogăţirea fără just temei (art.8 alin.2);
– pentru anularea unui act juridic pe motive de violenţă, prescripţia începe
să curgă de la momentul încetării violenţei (art.9 alin.1);
– pentru viclenie sau eroare, precum şi în celelalte cauze de anulare,
prescripţia curge de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau
persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării,
însă, cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art.9
alin.(2));
– pentru viciile ascunse ale unui lucru transmis sau unei lucrări executate,
prescripţia curge de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului sau a lucrării (art.11 alin.(1));
– pentru viciile unor construcţii, prescripţia curge de la data descoperirii
lor, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predarea lucrării (art.11
alin.(2);
– pentru obligaţiile constând în prestaţii succesive, dreptul la acţiune se
stinge printr-o prescripţie deosebită, adică fiecare prestaţie are termenul ei
(art.12).
VI.3. Întreruperea şi suspendarea prescripţiei

Cursul prescripţiei extinctive poate fi întrerupt sau suspendat. Diferenţa
între cele două instituţii constă în faptul că, în cazul întreruperii, după încetarea
motivului de întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie, pe când
la suspendare termenul curge în continuare. Reluarea cursului prescripţiei după
suspendare nu poate duce la împlinirea termenului mai devreme de 6 luni de la
încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni
133
care nu se împlinesc nici ele mai devreme de o lună de la încetarea cauzei de
suspendare (art.15 şi 17 din Decretul nr.167/1958).
Decretul nr.167/1958, la art.16, instituie următoarele cauze de
întrerupere a prescripţiei extinctive:
a) recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în
folosul căruia curge prescripţia;
b) introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar
dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de
arbitraj necompetent;
c) printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă
cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă
s-a perimat, ori cel care a făcut-o a renunţat la ea.
Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive sunt prevăzute de art.13
din Decretul nr.167/1958. Potrivit acestui text de lege, prescripţia este
suspendată:
a) cât timp cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie este
împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;
b) pe timpul cât creditorul face parte din Forţele Armate ale României şi
acestea „sunt puse pe picior de război”;
c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit,
cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau
de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la
expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei.
Prescripţia nu curge:
– între soţi, în timpul căsătoriei;
– împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are
reprezentant legal, şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are
cine să-i încuviinţeze actele;
– între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi
acel pe care îl reprezintă, precum şi între orice alte persoane care, în temeiul
legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi ale căror
bunuri sunt astfel administrate, cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate
(art.14 Decretul nr.167/1958).
În ce priveşte prescripţia reglementată de Codul civil şi despre care am
făcut vorbire asupra controverselor din doctrină (prescripţie achizitivă sau
extinctivă), se cuvine să arătăm că în Codul civil, Titlul XX, capitolul III sunt
prevăzute cauzele de întrerupere (secţiunea I, art.1863-1873) şi cele de
suspendare (secţiunea II, art.1874-1885).
În ce priveşte întreruperea, se face distincţie între întreruperea în mod
natural şi întreruperea în mod civil.
Prescripţia este întreruptă în mod natural (art.1864 Cod civil):
1) când posesorul este şi rămâne lipsit, în curs mai mult de un an, de
folosinţa lucrului, sau de către vechiul proprietar sau de către o a treia persoană;
2) când lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări
legale a naturii sau destinaţiei sale. O astfel de întrerupere naturală a
uzucapiunii au constituit-o Legea nr.58/1974 şi Legea nr.59/1974 care au scos
terenurile din circuitul civil. Până în anul 1990, când au fost abrogate aceste
legi, terenurile proprietate privată nu s-au mai putut transmite decât pe calea
moştenirii legale. Vânzările-cumpărările, în această perioadă, s-au făcut prin
acte sub semnătură privată şi nu prin act autentic, aşa cum cere legea. Cauzele
deduse judecăţii în vederea constatării dobândirii proprietăţii prin uzucapiune
au fost apreciate de către instanţe cu luarea în considerare a acestei cauze
naturale de întrerupere a prescripţiei achizitive (uzucapiunii).
Întreruperea civilă a prescripţiei (art.1865 Cod civil)
Prescripţia este întreruptă civil:
1) printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanţă, fie numai
incidentă, într-o instanţă deja începută;
2) printr-un act începător de executare, precum sechestrul sau cererea
execuţiei unui titlu căruia legea îi recunoaşte puterea executorie;
3) prin recunoaşterea de către debitor sau posesor a dreptului celui în
contra căruia curge prescripţia.

135
Jurisprudenţă
• Prescripţie extinctivă. Întreruperea cursului prescripţiei.
Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie.
Efectul întreruperii
Art.16 din Decretul nr.167/1958 prevede limitativ cauzele care întrerup cursul
prescripţiei extinctive. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută
de cel în folosul căruia curge prescripţia, este unul din cazurile prevăzute de lege.
Efectul recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie este acela că
determină începerea unui nou termen de prescripţie, de acelaşi fel.
(Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1887/18.11.1994)
Prin sentinţa civilă nr.1348/04.02.1994 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a
respins ca prescrisă acţiunea civilă a reclamantului P.I. formulată împotriva pârâţilor
N.C. şi A.Gh., prin care a solicitat despăgubiri pentru repararea pagubei pricinuită
prin fapta ilicită a acestora.
S-a reţinut că fapta ilicită s-a produs la data de 09.03.1990, iar acţiunea a fost
introdusă la data de 26.07.1993.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Apelul este fondat.
Potrivit prevederilor art.16 din Decretul nr.167/1958 „prescripţia se întrerupe –
alături de celelalte cazuri expres prevăzute de lege – prin recunoaşterea dreptului a
cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia”.
Prin urmare, faţă de faptul că pârâţii au recunoscut obligaţiile ce le revin şi
pentru că au solicitat un termen pentru plata despăgubirii, la 31.12.1990, termenul de
prescripţie se socoteşte de la această dată.
Reclamantul a formulat acţiunea la 26.07.1993, deci în termenul legal de
prescripţie.
În consecinţă, tribunalul va desfiinţa sentinţa civilă şi va trimite cauza, spre
rejudecare, la aceeaşi instanţă.

CAPITOLUL VII
PROBELE ÎN DREPTUL CIVIL
VII.1. Noţiunea de probă şi înţelesurile acesteia.

Obiectul şi sarcina probei.
Condiţiile de admisibilitate a probelor
Noţiunea de probă în dreptul civil are mai multe înţelesuri:

a) probă în înţelesul de activitate procesuală (a face proba, a dovedi
cererile sau susţinerile făcute în faţa instanţei);
b) probă în înţelesul de mijloc prin care sunt dovedite pretenţiile,
susţinerile părţilor în proces. Sunt socotite probe, în acest înţeles: înscrisurile,
proba prin martori, prezumţiile şi proba prin mărturisirea unei părţi (art.1770
Cod civil). Codul civil, la art.1207-1222, mai conţinea şi proba jurământului,
aceste prevederi fiind însă abrogate prin Decretul nr.205/1950;
c) probă în sens de rezultat al activităţii procesuale a mijloacelor prin care
părţile au urmărit să formeze convingerea instanţei cu privire la justeţea
cererilor sau susţinerilor lor (se spune, în vorbirea curentă, că „s-a făcut
proba”).
În legislaţie şi vorbirea curentă pentru probă se mai foloseşte şi termenul
de dovadă.
Sarcina probei, potrivit art.1169 Cod civil, revine celui ce face afirmaţia
(actori incumbit onus probandi). Dacă reclamantul a făcut proba cererii sale,
este rândul pârâtului să probeze apărările sale. Probele pot fi în continuare
administrate în replică, întâi de reclamant şi apoi de pârât. Deci, sarcina probei
revine, alternativ, întâi reclamantului şi apoi pârâtului.
Obiectul probei îl constituie ceea ce trebuie dovedit, adică actele şi
faptele juridice cu privire la care a intervenit diferendul dintre părţi.
Nu pot face obiectul probei:
– norma juridică. Această inadmisibilitate decurge din două principii de
drept: 1) judecătorul este presupus a cunoaşte întotdeauna legea (jura novit
curia); 2) normele juridice se prezumă a fi cunoscute de destinatari (nimeni nu
poate ignora cunoaşterea legii – nemo ignorare legem consetur);
137
– faptele negative nedefinite, nefiind posibilă dovedirea lor ca atare.
Faptele negative constă în nesăvârşirea ori neproducerea unei acţiuni sau unui
eveniment. Sunt situaţii când faptele negative concrete pot fi dovedite prin fapte
pozitive. Spre exemplu: A se apără, susţinând că nu este autorul faptului ilicit
cauzator de prejudiciu deoarece la momentul producerii se afla în cu totul alt
loc (în spital, în închisoare, în alt oraş, în altă ţară etc.);
– faptele notorii. Acestea sunt împrejurările cunoscute, în general, de
toată lumea. Se dovedeşte numai notorietatea lor, nu şi faptele care au
determinat notorietatea lor.
Condiţii generale ale admisibilităţii probelor. Proba trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: a) să nu fie oprită de lege; b) să fie verosimilă (de crezut);
c) să fie utilă; d) să fie pertinentă; e) să fie concludentă.
a) Proba să nu fie oprită de lege. Astfel, nu este permisă proba împotriva
unui fapt sau a unei împrejurări stabilite printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă pentru că ar fi înfrântă siguranţa circuitului civil şi
autoritatea de lucru judecat. Acesteia i se opune excepţia de litispendenţă
(autoritatea de lucru judecat). Nici în materia prezumţiilor irefragabile (de
nerăsturnat, legale absolute – juris et de jure) nu este permisă proba.
b) Proba să fie verosimilă, adică să fie de crezut. Este neverosimilă
atunci când ar tinde să dovedească fapte imposibile.
c) Proba să fie utilă, adică să servească la dezlegarea pricinii. Este inutilă
proba atunci când tinde să dovedească fapte pe care nimeni nu le contestă.
d) Proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu cauza.
e) Proba să fie concludentă, adică să poată duce la formarea unei
concluzii legate de obiectul pricinii, de cauza dedusă judecăţii. Concludenţa
probei este legată de pertinenţă, acestea presupunându-se reciproc.
VII.2. Mijloacele de probă
Aşa cum s-a arătat la înţelesurile (accepţiunile) noţiunii de probă,

mijloacele de probă admise în dreptul românesc sunt: înscrisurile, proba cu
martori (proba testimonială – din latinescul testis = martor), prezumţiile şi
mărturisirea unei părţi.
VII.2.1. Înscrisurile
Înscrisurile sunt consemnări despre un act sau fapt juridic, făcute prin
scriere cu mâna sau dactilografiere ori imprimare, cu orice litere sau sistem de
scriere pe suport de hârtie sau orice alt suport material: lemn, sticlă, magnetic,
piatră, porţelan, metal, pânză etc. Pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii.

A. În funcţie de forma actului
1) Înscris autentic. Art.1171 Cod civil îl defineşte a fi actul „care s-a
făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a
funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Puterea lui doveditoare rezidă tocmai în
încheierea în faţa funcţionarului public autorizat, competent la locul şi
momentul încheierii. Menţiunile cuprinse în actul autentic au putere
doveditoare, după cum urmează:
– cele care sunt constatări personale ale agentului instrumentator
(funcţionarului public în faţa căruia se fac) au deplină pute-re doveditoare,
neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals;
– cele care cuprind declaraţiile părţilor au aceeaşi putere ca înscrisul sub
semnătură privată şi fac dovada numai până la proba contrară;
– cele care nu au legătură cu obiectul actului juridic constituie un
început de probă scrisă.
2) Înscrisul sub semnătură privată este cel care provine de la cel sau
cei care l-au întocmit. Tot potrivit art.1172 Cod civil, „actul care nu poate fi
autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului, sau din
lipsă de forme este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a
iscălit de părţile contractante”. Deci, sunt acte sub semnătură privată atât
cele astfel cunoscute, cât şi actele concepute a fi autentice, dar lipsite de
această calitate de necompetenţa sau necapacitatea funcţionarului, ori din
nerespectarea formelor (aici necompetenţa are sens de neabilitare, de lipsa
unei împuterniciri legale, în acest sens, şi nu de lipsă de pricepere; funcţionarul
nu a fost împuternicit să facă astfel de acte).
În privinţa forţei probante, actul sub semnătură privată, recunoscut de cel
căruia i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are aceeaşi forţă probantă
ca actul autentic între cei care l-au semnat şi între cei care reprezintă drepturile
lor (art.1176 Cod civil).
Pentru a fi valabil, actul sub semnătură privată trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii:
– să fie semnat – această condiţie rezultă din art.1172 Cod civil – „dacă
s-a iscălit de părţile contractante” şi din art.1176 Cod civil – „între cei care l-au
subscris”;
– condiţia pluralităţii de exemplare rezultă din prevederile art.1179 Cod
civil, care are următorul conţinut:
„Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice,
nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale (subl.ns.)
câte sunt părţi cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar original
pentru toate persoanele care au acelaşi interes.
Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au
făcut”.
139
Se cuvine a observa că această condiţie a pluralităţii de exemplare
originale este prevăzută doar pentru convenţiile sinalagmatice (bilaterale);
– condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi
aprobat”. Această condiţie se aplică doar actelor sub semnătură privată prin
care o parte se obligă către alta la plata unei sume de bani sau a unei „câtimi
oarecare”. Menţiunea „bun şi aprobat” trebuie să fie urmată de precizarea în
litere a sumei sau câtimii lucrurilor, după care acesta să fie iscălit (art.1180
Cod civil). Sunt exceptaţi de la această condiţie: „comercianţii, industriaşii
(meseriaşii), plugarii, vierii, slugile şi oamenii care muncesc cu ziua”.
În ce priveşte testamentul olograf, acesta, potrivit art.859 Cod civil, nu
este valabil decât dacă este scris în tot, datat şi subsemnat de mâna
testatorului34.
Registrele comercianţilor nu fac dovadă împotriva necomercianţilor cu
privire la vânzări (art.1182 Cod civil). Acestea pot face proba, dar împotriva
comercianţilor, însă, în acest caz, cel care îl invocă în favoarea sa nu poate să
„despartă cuprinderea lor, lăsând aceea ce poate a-i fi contrar” (art.1184 Cod
civil)
„Registrele, cărţile sau hârtiile domestice” nu pot să facă proba în
favoarea celor care le-au scris, ci numai împotriva lor atunci când menţionează
primirea unei plăţi sau cuprind menţiunea expresă că nota sau scrierea s-a făcut
ca să ţină loc de titlu în favoarea creditorului.
Adnotările creditorului pe titlul de creanţă, în josul, pe marginea sau
pe dosul acestuia, fac dovada, în sensul liberaţiunii debitorului, chiar dacă nu
sunt subsemnate şi nici datate de acesta. Aceleaşi sunt efectele când adnotarea
s-a făcut pe duplicatul unui act sau unei chitanţe când acestea se află în mâinile
debitorului (art.1186 Cod civil).
Actele recognitive sunt acte de recunoaştere a unei datorii constatate
printr-un titlu precedent. Nu îl dispensează pe creditor de prezentarea titlului
original decât atunci când:
1) actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data
titlului primordial ;
2) actul recognitiv, având o vechime de 30 ani, este ajutat şi de posesiune şi
de unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu dânsul. Nu poate avea
efect, în ce priveşte ceea ce cuprinde, mai mult decât în titlu (art.1189 Cod civil).
34
Potrivit art.858 Cod civil, testamentul poate îmbrăca trei forme: testamentul
autentic, testamentul olograf şi testamentul mistic. „Testamentul autentic este cel care
s-a adeverit de judecătoria competentă” – art.860 Cod civil. Testamentul mistic sau secret
poate fi scris fie de autor, fie de altă persoană, trebuie să fie semnat de acesta, iar hârtia pe
care s-a scris sau plicul în care a fost introdusă, daca există, se strânge si se sigilează.
Testatorul îl va prezenta judecătoriei competente, aşa strâns şi pecetluit sau strângerea şi
pecetluirea se face în faţa judecătorului.
Actele confirmative (art.1190 Cod civil) sunt cele care confirmă sau
ratifică o obligaţie cu privire la legea care permite acţiunea în nulitate. Actul
confirmativ este valabil dacă are în cuprinsul lui obiectul, cauza şi natura
obligaţiei şi se face menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre
„intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune”.
În funcţie de existenţa intenţiei de a asigura un mijloc de probă,
înscrisurile pot fi clasificate astfel:
– înscrisuri preconstituite: înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură
privată, recipise, tichete, certificate emise special pentru a servi ca mijloc de probă;
– înscrisuri nepreconstituite: registrele comercianţilor, hârtiile şi registrele
casnice, menţiunile pe titlul constatator al obligaţiei (cf. Gheorghe Beleiu).
– Într-o altă definire (cf. Gheorghe Beleiu), înscrisurile preconstituite se
divid în:
– înscrisuri primordiale – cele întocmite pentru a constata existenţa unui
raport juridic ce se încheie;
– înscrisuri recognitive (au fost definite);
– înscrisuri confirmative (au fost definite).
VII.2.2. Mărturia
(proba cu martori sau proba testimonială)
Mărturia este relatarea unei persoane făcută în faţa instanţei de judecată,
cu ocazia judecării unei probleme litigioase, cu privire la acte sau fapte
petrecute în trecut, care au legătură cu pricina şi despre care martorul are
cunoştinţă personal.
Sediul materiei îl constituie art.1191-1198 Cod civil.
Aşa cum am arătat în partea privind izvoarele dreptului civil, Codul civil
datează din anul 1864. În reglementarea probei cu martori nu s-au făcut
intervenţii legislative, astfel că, în ce priveşte plafonul valoric al admisibilităţii
acestei probe, este lesne de sesizat că domeniul de aplicabilitate este
considerabil restrâns, respectiv până la 250 lei în ce priveşte actele juridice.
În ce priveşte admisibilitatea, regulile sunt distincte pentru mărturia
privind actele juridice şi distincte pentru proba faptelor juridice.
Faptele juridice pot fi probate neîngrădit cu martori.
Actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei, chiar în cazul
depozitului voluntar, nu pot fi dovedite decât fie prin act autentic, fie prin act
sub semnătură privată (art.1191 Cod civil). Codul civil prevede expres că proba
cu martori este inadmisibilă împotriva sau peste ce cuprinde actul şi nici despre
ce s-a zis înaintea, la timpul sau după întocmirea actului, chiar şi cu privire la o
sumă ce nu depăşeşte 250 lei. În această privinţă însă, Codul civil lasă la voinţa
părţilor posibilitatea ca, în privinţa actelor juridice, să se facă dovada cu martori,
141
dar cu condiţia ca drepturile litigioase să fie din cele de care ele pot să dispună
(art.1191 alin.(2) şi (3)).
Proba cu martori este admisibilă şi în anumite situaţii prevăzute de
art.1198 Cod civil, când creditorul nu a putut să-şi procure o dovadă scrisă cu
privire la obligaţia pe care o pretinde sau nu a putut să-şi conserve dovada luată,
după cum urmează:
– la obligaţiile născute din cvasicontracte, delicte sau cvasidelicte (acestea
vor fi prezentate într-un capitol următor);
– la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu şi la
depozitele făcute de călători (turişti) la locurile de cazare. Cu privire la aceste
situaţii, judecătorul va aprecia în funcţie de calitatea persoanelor şi
circumstanţele faptului;
– la obligaţiile convenite ca urmare a unor accidente neprevăzute, când
părţile nu puteau face înscrisuri;
– când creditorul a pierdut dovada scrisă a titlului sau datorită unei cauze
de forţă majoră.
Regulile privind înscrisurile şi proba cu martori nu se aplică în cazurile în
care există un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă proba cu
martori. Codul civil defineşte începutul de dovadă ca fiind orice scriptură a
celui împotriva căruia s-a formulat plângerea (pârâtului) sau a celui care-l
reprezintă, dacă scriptura face a fi crezut faptul pretins.
În privinţa probei cu martori, art.195 Cod proc.civ. prevede că minorul
sub 14 ani şi persoanele care din pricina debilităţii mintale sau în mod
vremelnic suferă de lipsă de discernământ pot fi ascultate, însă, în aprecierea
depoziţiei lor, instanţa trebuie să ţină seama de situaţia specială a martorului.
Proba cu martori este apreciată a fi admisibilă şi atunci când, datorită unor
relaţii speciale (de rudenie, în special), creditorul, tocmai în considerarea
acestor relaţii, nu putea să ceară să se facă un înscris. Practica judiciară a extins
cazurile în care actul juridic având o valoare mai mare de 250 lei poate fi
dovedit şi altfel decât prin act autentic sau act sub semnătură privată, adăugând
la imposibilitatea materială şi imposibilitatea morală de a preconstitui
înscrisul, datorită calităţii părţilor. Aşa cum prevede art.1198 pct.2 Cod civil,
judecătorul trebuie să aibă în vedere calitatea persoanelor şi circumstanţele
faptului. Astfel, prin decizia nr.374/09.03.1994 a Tribunalului Bucureşti, secţia
a III-a civilă s-a apreciat că „faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să
se pună problema unor raporturi de deferenţă între superior şi subordonat – nu
justifică abaterea de la regula înscrisă în art.1191 Cod civil”35.
Mărturia se face sub prestare de jurământ.
35
Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, p.1,
coordonator Dan Lupaşcu.
VII.2.3. Mărturisirea
Mărturisirea este recunoaşterea făcută de o persoană, în cadrul unei
acţiuni deduse judecăţii, cu privire la un act sau un fapt juridic de natură să
producă efecte contra autorului său şi în favoarea altei persoane.
Sediul materiei îl constituie art.1204-1206 Cod civil. Mărturisirea poate fi
anterioară judecăţii sau făcută în cursul judecăţii. Cea făcută în cursul judecăţii
este judiciară, iar cea făcută în afara judecăţii, extrajudiciară.
Potrivit art.1206 Cod civil, mărturisirea judiciară „se poate face înaintea
judecătorului, de însăşi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei
spre a face mărturisire”.
Art.1205 Cod civil prevede că „mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate
servi ca dovadă când obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit prin martori”.
Administrarea probei mărturisirii se face prin mijlocul procedural al
interogatoriului, conform art.218-225 Cod proc.civ.
Interogatoriul trebuie să privească fapte personale, să fie în legătură cu
pricina şi să poată duce la dezlegarea ei. Cel chemat la interogatoriu va fi
întrebat de preşedinte cu privire la fiecare fapt în parte, după care, cu
încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători (atunci când sunt mai mulţi
judecători în completul de judecată), procurorul şi partea potrivnică pot pune
întrebări. Răspunsurile la interogatoriu se trec pe aceeaşi foaie cu întrebările;
statul şi persoanele juridice, fie ele de drept public, fie ele de drept privat,
răspund în scris la interogatoriul ce li se comunică. Persoanele care au calitatea
de reprezentant legal pot să fie chemate personal la interogatoriu pentru actele
încheiate şi faptele săvârşite în această calitate.
VII.2.4. Prezumţiile
Definiţie. Conform art.1199 Cod civil, „prezumţiile sunt consecinţe ce
legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.
Codul civil, în textele arătate, face distincţie între două feluri de prezumţii:
1) stabilite prin lege (legale) şi
2) prezumţii care nu sunt stabilite prin lege (prezumţii simple).
Prezumţiile legale sunt reglementate prin art.1200-1202 Cod civil. Sunt
prezumţii legale:
– actele pe care legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda
dispoziţiilor sale;
– în cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau
liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate;
– autoritatea de lucru judecat. Se prezumă că hotărârea judecătorească
reprezintă adevărul şi asupra acesteia nu se mai poate reveni decât în cazurile
143
prevăzute de lege. Există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere
de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi
este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
În ce priveşte forţa lor probantă, aceasta este deplină, nemaifiind necesară
nici o altă dovadă în favoarea celui pentru care este făcută şi nici nu este
admisibilă o dovadă împotriva prezumţiei legale.
Prezumţiile simple sunt cele care nu sunt stabilite de lege, fiind lăsate la
aprecierea judecătorului (art.1203 Cod civil). Prezumţiile simple sunt permise
numai în cazurile când este permisă şi dovada cu martori, cu excepţia situaţiilor
când actul este atacat pentru fraudă, dol sau violenţă.
Prezumţiile legale, după cum pot fi sau nu combătute prin proba
contrarie, sunt de mai multe feluri:
– prezumţii legale relative – juris tantum – sunt cele care pot fi combătute
prin proba contrarie; formează marea majoritate a prezumţiilor;
– prezumţii legale absolute – juris et de jure – sunt cele care nu pot fi
combătute. Se numesc şi irefragabile;
– prezumţii legale intermediare (mixte) sunt cele care pot fi combătute
dar numai:
1) prin anumite mijloace de probă; 2) în anumite condiţii; 3) de anumite
persoane.
Codul civil, la art.1202 alin.(2), aşa cum am mai arătat, conţine două
prezumţii absolute:
1) prezumţia legală de putere de lucru judecat;
2) prezumţia legală care socoteşte nul un anumit act.
Prezumţii intermediare. Exemple.
– prezumţia de proprietate a posesorului de bună credinţă;
– prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie (soţul mamei este tatăl
prezumat al copilului). Această prezumţie poate fi combătută prin acţiunea în
tăgăduirea paternităţii.
VII.2.5. Alte mijloace de probă
Codul de procedură civilă mai prevede şi alte două mijloace de probă:
expertiza şi cercetarea la faţa locului.
a) Expertiza. Art.201 Cod proc.civ. prevede că, atunci când pentru
lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască
părerea unui specialist, ea numeşte, la cererea părţii ori din oficiu, unul sau trei
experţi, stabilind, prin încheiere, punctele (obiectivele) asupra cărora trebuie să
se pronunţe. Expertizele pot fi tehnice, contabile, medico-legale etc.
b) Cercetarea la faţa locului este reglementată de art.215-217 Cod
proc.civ. Constă în deplasarea întregii instanţe, sau numai a unui judecător, la
faţa locului, pentru a se lămuri asupra unor împrejurări.
CAPITOLUL VIII
OBLIGAŢIILE CIVILE
VIII.1. Noţiunea de obligaţie civilă şi izvoarele obligaţiilor

Aşa cum s-a arătat la Capitolul III, intitulat Raportul juridic, obligaţiile
civile, împreună cu drepturile subiective civile, alcătuiesc conţinutul raportului
juridic.
În ce priveşte definiţia obligaţiei civile, în doctrină au fost formulate
definiţii diferite.
O definiţie a obligaţiei în care se pune accentul pe latura pasivă o arată ca
fiind „acel raport juridic în virtutea căruia o persoană, numită debitor, este
ţinută faţă de o altă persoană, denumită creditor, fie la o prestaţie pozitivă (a da,
a face), fie la o abstenţiune (a nu face)”. 36
Din punct de vedere juridic, termenul obligaţie semnifică îndatoririle
reglementate de o normă de drept şi care implică intervenţia forţei publice, prin
aplicarea de sancţiuni prevăzute de normele legale, în cazul nerespectării lor37.
Aceiaşi autori38 (Iosif R. Urs şi Smaranda Angheni) au pus în evidenţă trei
accepţiuni ale termenului de obligaţie:
– în sens larg, obligaţia civilă este acel raport juridic în care o persoană,
numită creditor, pretinde alteia, numită debitor, să dea, să facă sau să nu facă
ceva, iar în cazul neîndeplinirii, creditorul să apeleze la forţa de constrângere a
statului pentru aplicarea sancţiunii;
– în sens restrâns, obligaţia civilă reprezintă îndatorirea ce revine
subiectului pasiv sau prestaţia de care este ţinut debitorul, fie că aceasta este o
acţiune (a da, a face), fie că este o inacţiune (a nu face);
– termenul de obligaţie desemnează şi înscrisul, documentul care
încorporează dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă.
36
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura All, Bucureşti, 1998, p.3.
37
Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, vol. II, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1998, p.174.
38
Idem.
145
În paragraful III.2.5. a fost prezentată clasificarea obligaţiilor. În cele ce
urmează vom prezenta obligaţiile în clasificarea lor după izvoare.
Izvorul obligaţiei îl constituie actul sau faptul juridic care dă naştere
raportului juridic civil concret.
Izvoarele obligaţiei sunt: izvoare voluntare (contractul) şi izvoare legale
(cvasicontractul, delictul, cvasidelictul).
VIII.2. Contractul – izvor voluntar de obligaţii.

Clasificarea contractelor
Contractul are o definiţie legală dată de art.942 Cod civil, potrivit căreia
„contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a
stinge între dânşii un raport juridic”. Reglementarea este făcută de Titlul III al
Codului civil, titlu care poartă denumirea „despre contracte sau convenţii”. Din
acest titlu rezultă că denumirile de „contract” şi „convenţie” sunt sinonime.
Contractele pot fi clasificate după mai multe criterii, din care vom aminti
numai câteva care au o mai mare importanţă juridică, teoretică şi practică.
1. Clasificarea după tipul de contract şi prevederea lui în lege pune în
evidenţă două tipuri: contracte numite şi contracte nenumite. Aceste noţiuni
(numite şi nenumite) sunt deja cunoscute de la clasificarea actelor juridice. Şi
contractul este tot un act juridic, în sensul lui strict.
Contractele numite sunt cele care poartă un nume stabilit printr-un act
normativ şi beneficiază de o reglementare proprie. Li se spune şi contracte
tipice. Sunt astfel de contracte: cel de vânzare-cumpărare – reglementat de
Titlul V din Codul civil (art.1223-1404); cel de schimb – Titlul VI din Codul
civil (art. 1405-1409); cel de locaţiune – Titlul VII Cod civil (art.1410-1490);
cel de societate – Titlul VIII (art.1491-1531); cel de mandat – Titlul IX
(art.1532-1559); cel de comodat – Titlul X (art.1560-1575); cel de împrumut –
Titlul XI (art.1576-1590); cele de depozit, antrepriză, comision ş.a.
Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiază de o denumire şi
reglementare distinctă, sunt făcute de părţi ca urmare a libertăţii contractuale.
Tot nenumite sunt şi contractele care îmbină caracteristicile a două sau mai
multe contracte numite. Cele care nu se aseamănă cu nici un tip de contract mai
sunt numite şi contracte sui generis, iar cele care îmbină două sau mai multe
contracte numite sunt numite contracte complexe.
2. Clasificarea în funcţie de numărul părţilor obligate: a) contracte
sinalagmatice (bilaterale) şi b) contracte unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care există obligaţii
reciproce.

b) Contractele unilaterale nu se confundă cu actele unilaterale. Ele se
particularizează prin faptul că instituie obligaţii pentru o singură parte (art.944
Cod civil). Exemplu: contractul de depozit cu titlu gratuit39.
3. Clasificarea în funcţie de modul de formare. Sunt contracte solemne;
contracte consensuale; contracte reale.
Contractele solemne sunt cele pentru care legea prevede condiţii de
valabilitate, respectiv forma autentică.
Contractele consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de
voinţă, fără să fie nevoie de o anumită formă.
Contractele reale sunt cele care se încheie în mod valabil (se
perfectează) doar în momentul remiterii lucrului.
4. Clasificarea după scopul urmărit
Sunt contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte urmăreşte
obţinerea unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi.
Contractul cu titlu gratuit procură un avantaj numai uneia din părţi.
Exemplu: contractul de împrumut, fără dobândă; împrumutul gratuit de
folosinţă.
6. După cunoaşterea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii lor,
contractele oneroase se împart în: contracte comutative şi contracte aleatorii
(art.947 Cod civil).
Contractele comutative sunt cele în care părţile cunosc, încă din
momentul încheierii, întinderea prestaţiilor ce-şi datorează şi la care au dreptul.
Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii, nu au
certitudinea existenţei şi întinderii prestaţiei, aceasta depinzând de un
eveniment viitor şi incert (art.947 Cod civil). Exemple: contractul de vânzare-
cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare.
VIII.3. Încheierea contractelor

Condiţiile esenţiale pentru formarea contractelor sunt prevăzute la art.948
Cod civil şi au fost analizate la actul juridic, acestea fiind:
a) capacitatea de a contracta;
b) consimţământul valabil al părţii care se obligă;
c) un obiect determinat;
d) o cauză licită.
Formarea contractelor este precedată de existenţa unei oferte de a
contracta. Aceasta trebuie să fie serioasă, adică să nu fie făcută de
complezenţă sau în joacă; să fie fermă, adică să nu poată fi modificată sau
retractată; să fie precisă şi completă, adică să conţină toate elementele cu
39
Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, op.cit., vol.II, p.205.
147
privire la obiectul contractului şi condiţiile acestuia; să fie neechivocă, adică să
exprime neîndoios voinţa de a încheia contractul de un anume fel.
Oferta trebuie să îndeplinească condiţiile de mai sus şi să-l determine pe
destinatarul ei să contracteze, fiind în principiu irevocabilă. Se admite că poate
fi revocată oferta atâta timp cât nu a ajuns la destinatar. Dacă oferta este fără
termen şi este adresată publicului, ea se poate revoca. Dacă se adresează unei
persoane anume, oferta trebuie menţinută o perioadă rezonabilă. Dacă este cu
termen, trebuie menţinută până la împlinirea acelui termen. Oferta este caducă
atunci când ofertantul a schimbat condiţiile înainte ca destinatarul să o fi
acceptat.
În ce priveşte momentul încheierii contractului, se consideră că este cel
în care se întâlnesc manifestările de voinţă – oferta de a contracta cu acceptarea
ofertei. Dacă oferta a fost cu termen, ofertantul poate primi şi acceptarea după
termen.
Locul încheierii contractului, dacă părţile sunt prezente, este cel unde
acestea se află şi au realizat acordul de voinţă. Dacă părţile nu au fost prezente
faţă în faţă, contractul se consideră încheiat la locul unde se află ofertantul.
VIII.4. Izvoare legale ale obligaţiilor

Aşa cum am arătat la clasificarea obligaţiilor, acestea pot să provină din
acte juridice, respectiv din contracte, acestea fiind izvoare voluntare, sau din
fapte juridice de care legea leagă consecinţe juridice, acestea fiind privite ca
izvoare legale de obligaţii.
Sunt izvoare legale de obligaţii:
– faptele licite – cvasicontractele. Sunt cvasicontracte: gestiunea de
afaceri (gerarea intereselor altei persoane); plata lucrului nedatorat şi
îmbogăţirea fără justă cauză (just temei);
– faptele ilicite – delictele şi cvasidelictele, care sunt fapte săvârşite cu
nerespectarea legii, cauzatoare de prejudicii şi care atrag răspunderea civilă
delictuală.
VIII.4.1. Cvasicontractele
Prefixul cvasi înseamnă „ca şi”. Deci, cvasicontractele, din punct de
vedere juridic, se comportă „ca şi contractele”. Art.986 Cod civil defineşte
cvasicontractul ca „un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie către o
altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi”.
a) Gestiunea de afaceri, întâlnită şi sub denumirea gerarea de afaceri
(a gera = a administra) sau gestiunea intereselor altei persoane este faptul licit
şi voluntar de a îndeplini unele activităţi pe seama şi în interesul altei persoane.
Acest fapt juridic licit îşi găseşte reglementarea în art.986-991 Cod civil.
Gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) cel ce săvârşeşte actele de gestiune să nu o facă în urma unei înţelegeri
prealabile cu geratul;
2) amestecul în treburile geratului să fie conştient şi nu urmarea unei
confuzii (să fie cu voinţă);
3) geratul să nu aibă cunoştinţă de ceea ce face gerantul.
Aceste condiţii rezultă din redactarea art.987 Cod civil: „Acela care, cu
voinţă, gere interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului, se obligă tacit a
continua gestiunea ce a început şi a o săvârşi, până ce proprietarul va putea
îngriji el însuşi”.
Un exemplu de gestiune de afaceri: A se află în concediu, plecat din
localitate. Pe timpul cât acesta este plecat, ca urmare a unei furtuni, i-a fost
smuls acoperişul casei. B, o altă persoană, să spunem vecin sau prieten, neştiind
unde să-l anunţe pe A, ia măsuri de reparare a acoperişului, pentru că altfel
exista riscul să se producă noi deteriorări.
Urmare a acestei intervenţii, se nasc legal o serie de obligaţii atât pentru
gerat (persoana A), dar şi pentru gerant (persoana B).
Obligaţiile gerantului reies din prevederile art.987-990 Cod civil şi sunt
următoarele:
– în primul rând, să continue gestiunea începută până ce geratul va putea
să se îngrijească el însuşi (vezi teza ultimă a art.987 Cod civil, redat mai sus);
– dacă geratul a murit, este obligat să continue gestiunea până când
succesorul (succesorii) poate (pot) să preia (vezi art.988 Cod civil);
– să dea gestiunii îngrijirea unui bun proprietar;
– să răspundă în cazul de dol (eroare provocată) atunci când intervenţia a
fost nenecesară. Art.990 Cod civil are următoarea redactare: „Gerantul nu
răspunde decât numai de dol, dacă fără intervenţia lui, afacerea s-ar fi putut
compromite”. Din acest text deducem că în situaţia în care intervenţia nu era
necesară, garantul răspunde pentru orice prejudiciu s-ar fi cauzat ca urmare a
intervenţiei şi că, dacă intervenţia a fost necesară, nu răspunde de nici un
prejudiciu cauzat ca urmare a intervenţiei sale decât în caz de dol.
Obligaţiile geratului sunt concentrate în art.991 Cod civil: „Stăpânul ale
cărui afaceri au fost bine administrate este dator a îndeplini obligaţiile
contractate în numele său de gerant, a-l indemniza de toate acele ce el a
contractat personalmente şi a-i plăti toate cheltuielile utile şi necesare ce a
făcut”. Prin urmare, geratul este obligat:
– să îndeplinească obligaţiile contractate de gerant. În cazul ipotetic dat
ca exemplu, putem presupune că gerantul B a contractat lucrarea de refacere a
acoperişului cu o firmă de construcţii, achitând numai un avans. Proprietarul
(A, geratul) trebuie să recunoască şi să execute obligaţiile rezultând din acel
contract;
149
– să îl indemnizeze pe gerant pentru toate cheltuielile necesare şi utile pe
care le-a făcut. În exemplul dat, gerantul poate, din proprie iniţiativă, să ceară
ca la acoperişul în cauză să se execute diferite elemente arhitecturale decorative
care nu au existat , dar care dau un plus de frumuseţe. Acestea nu sunt cheltuieli
necesare şi utile, ci doar cheltuieli zise voluptuarii la care geratul nu poate fi
obligat. Legea îl obligă pe gerat numai la cheltuielile necesare şi utile.
b) Plata lucrului nedatorat are sediul materiei la art.992-997 Cod civil
şi art.1092 Cod civil. Potrivit art.1092 Cod civil, orice plată presupune o
datorie. Ce s-a plătit nedatorat este supus repetiţiunii. Plata nedatorată poate fi
definită ca obligaţia executată de o persoană fără ca această obligaţie să existe
şi fără să existe nici intenţia de a plăti datoria altuia.
Cel care a efectuat o astfel de plată se numeşte solvens, iar cel care a
primit-o se numeşte accipiens. La rândul lui, accipiensul poate fi de bună-
credinţă atunci când nu a ştiut că plata era nedatorată, sau de rea-credinţă, când
a ştiut că plata era nedatorată. Buna credinţă se prezumă.
Condiţiile existenţei plăţii nedatorate sunt: să nu existe nici o datorie,
nici chiar achitată anterior sau prescrisă şi plata să fi fost făcută din eroare.
Reclamantul trebuie să dovedească eroarea (vezi art.993 Cod civil: „acela care,
din eroare, crezându-se debitor …”).
Obligaţiile solvensului. Art.997 Cod civil prevede că „Acela cărui se
face repetiţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţă
de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care a crescut preţul
lui”. Rezultă de aici că solvensul trebuie să restituie cheltuielile făcute de
accipiens pentru cheltuielile făcute cu conservarea lucrului. Aşa cum se va arăta
în continuare în partea afectată modurilor de stingere a obligaţiilor, plata nu
semnifică doar sume de bani, ci şi executarea obligaţiei ca atare. Aceste
cheltuieli se restituie accipiensului, indiferent că a fost de bună-credinţă sau de
rea-credinţă. Legiuitorul mai distinge între cheltuielile de conservare şi
cheltuielile care au crescut preţul lui. În situaţia în care au existat şi cheltuieli
voluptuarii, solvensul nu va putea fi obligat şi la plata acestora.
Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă sunt:
– să restituie lucrul, păstrând fructele. Potrivit art.994 Cod civil, este
obligat să restituie fructele numai accipiensul de rea-credinţă;
– dacă a înstrăinat lucrul, să restituie numai preţul cu care a vândut lucrul
(art.996 alin.2 Cod civil), şi nu valoarea lui, cum este obligat cel de rea-credinţă
(art.996 alin.1);
– dacă lucrul a pierit în mod fortuit, va fi liberat de obligaţia de restituire
(art.995 alin.(2) Cod civil: „Cel care a primit lucrul, cu bună-credinţă, este
obligat a-l restitui, dacă există, dar este liberat de pierderea lui, şi nu răspunde
de deteriorări.”

Obligaţiile accipiensului de rea-credinţă sunt, de asemenea, prevăzute
în Codul civil, după cum urmează:
– să restituie lucrul primit, dar şi fructele (art.994 Cod civil);
– să restituie valoarea lucrului pe care l-a primit cu
rea-credinţă şi pe care l-a înstrăinat, valoare stabilită la ziua cererii de restituire
(cel de bună-credinţă este obligat numai la preţul cu care a vândut lucrul
(art.996 alin.1 şi 2 Cod civil);
– când lucrul primit este un bun imobil sau un bun mobil corporal, să-l
restituie ca atare. Dacă lucrul a pierit sau s-a deteriorat, chiar fortuit, trebuie să
restituie valoarea lucrului, afară numai de situaţia când va proba că lucrul ar fi
fost expus pieirii şi la solvens (în posesia proprietarului).
c) Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, constând în
creşterea patrimoniului unei persoane fără să existe un temei juridic, iar
creşterea să se facă pe seama patrimoniului altei persoane care, astfel, suferă o
diminuare. Cel al cărui patrimoniu a cunoscut o astfel de mărire poate fi obligat
la restituire. Îmbogăţirea fără justă cauză, zisă şi fără just temei, nu beneficiază
de o reglementare expresă în Codul civil. Este o emanaţie a mai multor texte
din Codul civil, dar şi o aplicaţie a principiului echităţii.
Textele la care ne vom referi din Codul civil dau curs acestui principiu prin
instituirea obligaţiei de restituire atunci când are loc mărirea nejustificată de
patrimoniu pe seama patrimoniului altei persoane:
– art.484 prevede obligaţia proprietarului care culege fructele unui lucru
de a plăti semănăturile, arăturile şi munca făcută de alţii;
– art.494, care dă dreptul la plata materialelor folosite de constructorul pe
terenul altuia, indiferent dacă a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă, plată
care trebuie făcută de proprietarul terenului care reţine construcţia;
– art.1618: depozitarul are dreptul să primească de la deponent „toate
spezele făcute pentru conservarea lucrului depozitat şi a-l dezdăuna de toate
pierderile căşunate lui din cauza depozitului”.
Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire:
– să existe o mărire de patrimoniu a celui acţionat în justiţie;
– să existe o micşorare de patrimoniu la cel ce formulează cererea;
– să existe o legătură de cauzalitate între mărirea patrimoniului pârâtului
şi micşorarea patrimoniului reclamantului.
– Doctrina juridică mai formulează două condiţii juridice ale acţiunii în
restituire:
– lipsa unei cauze legitime a măririi unui patrimoniu şi diminuării
celuilalt;
– absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare.

151
VIII.4.2. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii
ca izvor de obligaţii (delicte şi cvasidelicte)
Sediul materiei îl constituie art.998-1003 Cod civil 40.
Art.998: „Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe
acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara.”
Art.999: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin
fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Următoarele articole, respectiv art.1000-1003, instituie răspunderea civilă
pentru următoarele situaţii:
Art.1000: pentru prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care
suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce cad sub paza noastră (alin.1);
răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc
cu dânşii (alin.2); răspunderea stăpânilor şi comitenţilor pentru prejudiciul
cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce le-au încredinţat (alin.3);
răspunderea institutorilor şi artizanilor (profesorii şi meseriaşii – n.n.) pentru
prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul cât sunt sub supravegherea
lor.
Art. 1001: răspunderea proprietarului unui animal sau a celui care îl
foloseşte, indiferent că era sub paza sa sau că l-a scăpat.
Art.1002: răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul
cauzat prin ruina acestuia când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a
unui viciu de construcţie.
Art.1003 instituie caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le
este imputabil prejudiciul.
La art.1001 alin.(5) se instituie o înlăturare a răspunderii părinţilor, profe-
sorilor şi meseriaşilor dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.
Se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează
răspunderea civilă delictuală constând în obligaţia civilă de reparare a
prejudiciului cauzat. Natura juridică a acestei răspunderi a fost apreciată ca
„o sancţiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii. Strict vorbind, ea este o sancţiune civilă, cu caracter
reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă”.
Se apreciază că răspunderea civilă delictuală are atât o funcţie educativ
preventivă, cât şi o funcţie reparatorie şi de apărare a drepturilor subiective41.
Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, se cer îndeplinite
următoarele condiţii:
1) existenţa unui prejudiciu;
2) existenţa unei fapte ilicite;
40
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.117-118.
41
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.122-123.
3) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.
1. Prejudiciul
Pentru a putea obţine repararea prejudiciului, trebuie ca prejudiciul să
existe. El poate fi patrimonial (o pierdere sau o lipsă de câştig) sau moral (o
atingere adusă drepturilor personale nepatrimoniale). De asemenea, el trebuie să
fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii. Prejudiciul cert este atât cel
actual, cât şi prejudiciul viitor, care, deşi nu s-a produs, este sigur că se va
produce. Se mai cere ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Repararea
prejudiciului trebuie să asigure dezdăunarea integrală a păgubitului, adică să
cuprindă atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat
de către păgubit (lucrum cessans).
2. Fapta ilicită. Este fapta prin care, încălcându-se normele dreptului
obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane42.
Fapta ilicită poate fi atât o acţiune, cât şi o omisiune (exemplu: neglijenţa faţă
de edificiul al cărui proprietar suntem).
– Fapta cauzatoare de prejudicii nu are întotdeauna caracter ilicit.
Caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat de următoarele cauze:
a) legitima apărare; b) starea de necesitate; c) îndeplinirea unor activităţi
permise sau impuse de lege ori ordinul superiorului; d) exercitarea unui drept
subiectiv; e) nu trebuie săvârşită după încetarea cauzei care a determinat-o.
Dacă, spre exemplu, agresorul a părăsit locul agresiunii şi victima îl caută, îl
găseşte şi îi aplică lovituri care i-au produs vătămări, aceasta nu mai este
legitimă apărare;
– atacul să fie îndreptat împotriva propriei persoane, a altei persoane sau a
drepturilor lor legitime ori împotriva unui interes obştesc;
– atacul să pună în pericol grav valorile arătate mai sus (persoana,
drepturile ei, interesul obştesc);
– apărarea să fie proporţională cu atacul.
b. Starea de necesitate. Fapta este săvârşită în stare de necesitate şi apără
de răspundere atunci când, potrivit art.45 alin.(2) Cod penal, este săvârşită
„pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia, sau un bun important al său, ori
al altuia, sau un interes obştesc”. Spre exemplu, echipa de pompieri distruge un
gard împrejmuitor pentru a avea acces la locul incendiului.
c. Îndeplinirea unor activităţi impuse sau permise de lege ori a
ordinului superiorului. Astfel de situaţii pot apare, spre exemplu, în
intervenţia forţelor de ordine cu ocazia unor abateri de la modul de desfăşurare
a mitingurilor şi demonstraţiilor sau intervenţia agentului de ordine pentru
42
Idem, p.124-125.
153
oprirea unei acţiuni (fapte) de natură să tulbure ordinea publică sau bunele
moravuri. În privinţa ordinului superiorului, se cere ca acesta să nu fie vădit
nelegal, iar, în anumite situaţii, exonerarea de răspundere este condiţionată de
sesizarea în scris a celui care a dat ordinul cu privire la urmările păgubitoare ale
ordinului dat.
d. Exercitarea unui drept. În explicarea acestei cauze de înlăturare a
caracterului ilicit, doctrina are în vedere faptul ca drepturile să fie exercitate cu
bună-credinţă. Atunci când nu sunt exercitate cu bună-credinţă, constituie abuz
de drept. Decurge din prevederile art.723 Cod procedură civilă, potrivit cărora:
„drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului
în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste
drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite” (subl.n s.).
e. Consimţământul victimei nu are în vedere consimţământul acesteia de
a fi prejudiciat, ci acordul dat de aceasta, înainte ca autorul faptei s-o
săvârşească sau să n-o săvârşească, asumându-şi riscul ca prin fapta respectivă
să fie prejudiciată. Se cere deci ca acordul să fi fost anterior faptei.
3. Cea de-a treia condiţie a răspunderii civile este existenţa raportului de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Prejudiciul trebuie să fie produs de fapta
respectivă, să existe o legătură directă între faptă şi prejudiciu.
4. Vinovăţia este definită de art.19 Cod penal, în Codul civil neexistând o
astfel de definiţie. Astfel, vinovăţia prezintă două forme: intenţia şi culpa.
La rândul ei, intenţia este de două feluri:
– intenţia directă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi
urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei;
– intenţia indirectă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei, nu-l
urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii rezultatului păgubitor.
– Culpa, de asemenea, cunoaşte două forme:
– imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar
nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce;
– neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi putea şi
trebuia să-l prevadă.
Despăgubirile pot fi obţinute atât pe calea unui proces civil, cât şi în cazul
unui proces penal când prejudiciul este urmarea unei infracţiuni, unde victima
are posibilitatea să se constituie parte civilă. Părinţii, profesorii, meseriaşii,
angajatorii, adică persoanele care răspund pentru fapta altuia, pot fi introduşi în
proces, la cererea părţii civile, ca persoane responsabile civilmente, ei
răspunzând solidar cu vinovaţii şi putând fi executaţi silit pentru repararea
prejudiciului.

Jurisprudenţă
• Răspundere pentru fapta lucrului. Condiţii.
Pază materială. Pază juridică. Prezumţie de responsabilitate
Potrivit art.1000 alin.1 Cod civil, a fost instituită răspunderea persoanelor

pentru prejudiciile cauzate de lucrurile care se află în paza lor.
Deşi prin această dispoziţie legală nu a fost definită noţiunea de pază,
prezumţia de responsabilitate nu se referă doar la paza materială care presupune
numai contactul nemijlocit cu lucrul şi îşi are temeiul într-o situaţie de fapt, ci şi la
paza juridică, al cărei temei este dreptul ce aparţine persoanei fizice sau juridice
care, fără a avea un contact nemijlocit cu lucrul, exercită dreptul de folosinţă,
control şi directivă asupra lucrului, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
Dacă proprietarul transmite altei persoane paza juridică asupra folosinţei
bunului, calitatea de paznic juridic revine persoanei care deţine lucrul în baza
convenţiei, iar prezumţia de răspundere a proprietarului nu mai operează. Dacă
însă încredinţează lucrul unui prepus al său, proprietarul nu a pierdut paza
juridică, existenţa raportului de subordonare între el şi prepus implicând
menţinerea dreptului şi obligaţiei sale de control şi directivă.
Prezumţia de răspundere nu operează în cazul în care proprietarul a pierdut
paza juridică a bunului ca urmare a unei sustrageri frauduloase, care exclude o
culpă a sa personală.
(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.528 din 19 martie 1982, în C.D. 1982, p.105.)

155
Jurisprudenţă
• Răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de
copiii lor minori. Condiţii
Potrivit art.1000 alin.2 Cod civil, părinţii răspund de prejudiciul cauzat de

copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii. Textul priveşte răspunderea dedusă din lipsa
de supraveghere a minorilor de către părinţi. În art.1000 alin. final din acelaşi cod
se prevede că părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că nu au putut
împiedica faptul prejudiciabil, adică dacă supravegherea nu a putut fi exercitată
dintr-o cauză obiectivă ce nu le poate fi imputată sau dacă, în împrejurările în care
fapta a fost săvârşită, aceasta nu a putut fi împiedicată de ei. Dispoziţiile legale de
mai sus referitoare la răspunderea părinţilor au fost extinse implicit prin Codul
familiei, care stabileşte în mod expres obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor minori.
Astfel, în art.101 din acest cod se prevede că părinţii sunt datori să îngrijească de
persoana copilului, precizând că ei sunt obligaţi, între altele, să îngrijească şi de
educarea copilului, noţiunea de educare fiind mai largă decât aceea de
supraveghere, pe care o include. Acest text nu constituie o recomandare, ci, având
un caracter imperativ, impune o obligaţie care implică în mod necesar răspunderea
pentru orice pagubă pricinuită de minor, ca rezultând din lipsa de educaţie, iar
lipsa unei educaţii corespunzătoare trebuie să fie dedusă întotdeauna din chiar
faptul antisocial prejudiciabil săvârşit de minor.
(Trib. Supr., în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea
pentru organizare judecătorească, dec. nr.18 din 15 martie 1982, în C.D., 1982,
p.101.)

Jurisprudenţă
• Răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat
de copiii lor minori. Condiţii
Instituirea răspunderii civile a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii

lor minori ce locuiesc cu dânşii se justifică prin prezumţia exercitării
necorespunzătoare a îndatoririlor faţă de copiii minori care se află efectiv în
locuinţa lor. De vreme însă ce nu se face nici o distincţie, prin expresia „locuiesc cu
dânşii”, folosită de art.1000 alin.2 Cod civil, s-a avut în vedere atât situaţia de fapt,
cât şi cea de drept. ca atare, părintele la care locuieşte minorul este ţinut să
răspundă şi atunci când, prin hotărâre judecătorească, acesta i-a fost încredinţat
celuilalt părinte. Tot astfel, urmează să răspundă şi părintele căruia minorul i-a fost
încredinţat, chiar dacă nu locuieşte la el, în situaţia în care s-a preocupat efectiv de
educarea lui.
(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.2154 din 13 octombrie 1983, în C.D. 1983, p.262.)
Jurisprudenţă
• Răspunderea părinţilor pentru prejudiciul
cauzat de copiii lor minori. Limite
În cazul în care minorul este internat într-o şcoală sau centru de reeducare,
părinţilor nu le este imputabilă lipsa de supraveghere, deoarece el nu locuieşte cu
dânşii. Răspunderea părinţilor pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite de
minor poate fi însă angajată în raport cu deficienţele manifestate în educaţia
copilului. În asemenea situaţii răspunderea părintelui va fi angajată proporţional cu
gradul de culpă reţinut, alături de aceea a institutorului şi în solidar cu făptuitorul.
(Trib. Supr., sec pen., dec.nr.1828 din 10 octombrie 1980, în C.D. 1980,
p.340.)

157
Jurisprudenţă
cauzat de copilul minor, în vârstă de 14 ani. Solidaritate
Potrivit art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1954, art.9 alin.2 şi art.5 alin.3 din
Decretul nr.31/1954 şi art.998 Cod civil, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani
răspund material pentru întregul prejudiciu cauzat prin infracţiunile pe care le
săvârşesc. Prin urmare, ei trebuie să fie obligaţi, în solidar cu părinţii lor, la plata
despăgubirilor civile şi a cheltuielilor de judecată.
(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.2817 din 19 decembrie 1983, în C.D. 1983,
p.264.)
Notă. În speţă, făptuitorii minori au săvârşit mai multe infracţiuni, pentru care
instanţele au dispus trimiterea lor într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, dar
au obligat la plată numai pe părinţi, motiv pentru care hotărârile respective au fost
modificate în sensul arătat.
Jurisprudenţă
cauzat de copilul minor. Ajungere la majorat
Întrucât răspunderea părinţilor pentru fapta prejudiciabilă a copilului lor

minor are la bază o carenţă în educaţie şi cum nici un text de lege nu dispensează pe
părinţi de obligaţia de a repara paguba produsă de copil în perioada minorităţii pe
motiv că a ajuns la majorat şi că are venituri proprii, rezultă că părinţii sunt ţinuţi
să răspundă în continuare pentru acoperirea prejudiciului cauzat de copil în timp ce
era minor.
(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.431 din 5 martie 1985, nepublicată.)

Jurisprudenţă
• Răspundere civilă. Fapta prejudiciabilă săvârşită de minor.
Situaţia tutorelui
Potrivit art.1000 alin.2 Cod civil, pentru copiii minori răspund părinţii, dacă
locuiesc împreună.
Privitor la tutore însă nici Codul civil, nici Codul familiei şi nici vreo altă lege
specială nu instituie răspunderi pentru fapta minorului. Prin urmare, tutorele nu poate fi
obligat la plata despăgubirilor civile solidar cu făptuitorul minor.
(Trib. Supr., în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea pentru
organizare judecătorească, dec. nr.74 din 21 noiembrie 1983, nepublicată.)
Jurisprudenţă
• Răspunderea comitentului pentru fapta păgubitoare a
prepusului. Dreptul de acţionare al victimei
Garanţia legală, sub forma răspunderii civile delictuale a comitentului pentru

faptele reţinute şi culpabile ale prepusului a fost instituită prin art.1000 alin.3 Cod
civil, în interesul exclusiv al victimei. Această dispoziţie derogatorie, care
îmbunătăţeşte situaţia juridică a celui păgubit, nu se substituie dreptului comun, ci se
adaugă acestuia. Astfel, fiind o dispoziţie de favoare pentru victimă, ea nu-i poate răpi
acestuia dreptul de a pretinde direct de la prepus repararea pagubei, conform
art.998-999 Cod civil, de vreme ce prepusul este acela care a cauzat prejudiciul prin
propria sa faptă ilicită şi culpabilă. Victima se poate îndrepta deci direct împotriva
prepusului, potrivit dreptului comun, fără a fi nevoită să cheme în judecată,
concomitent sau în prealabil, pe comitent, deoarece ea poate, potrivit interesului ei, să
folosească ori nu favoarea pe care legea i-o face prin dispoziţiile art.1000 alin.3 Cod
civil.

159
Jurisprudenţă
• Răspunderea comitentului pentru fapta păgubitoare
a prepusului. Existenţa unei legături vădite
între funcţia încredinţată şi acţiunea păgubitoare
În conformitate cu prevederile art.1000 alin.3 Cod civil, comitenţii răspund de

prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. Temeiul răspunderii
comitenţilor pentru fapta cauzatoare de prejudicii a prepuşilor îl constituie obligaţia ce
o au de a garanta despăgubirea celor care au suferit daune prin acţiuni comise de
prepuşi atât în exercitarea normală atribuţiilor specifice funcţiei încredinţate, cât şi,
deopotrivă, prin fapte abuzive, contrare normalei exercitări a funcţiei, ori prin care
aceste atribuţii au fost depăşite de prepus. Pentru angajarea răspunderii comitenţilor
este însă necesară, în toate cazurile, existenţa unei legături vădite între funcţia
încredinţată şi acţiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct sau de o asemenea
conexitate încât exercitarea funcţiei încredinţate prepusului să fi ocazionat, în mod
hotărâtor, comiterea faptei.
(Trib. Supr., în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea
pentru organizare judecătorească, dec. nr.27 din 18 aprilie 1983, nepublicată.)
Jurisprudenţă
a prepusului. Acţiune abuzivă a acestuia,
în afara orelor de program
În cazul unui conducător auto care ia în mod abuziv de la locul de parcare, în

afara orelor de program, un autovehicul şi-l conduce pe drumurile publice, provocând
un accident de circulaţie, unitatea al cărei prepus este urmează să răspundă pentru
daunele cauzate de făptuitor. Împrejurarea că autovehiculul a fost luat fără aprobare
poate constitui pentru prepus o abatere disciplinară sau chiar o infracţiune de abuz în
serviciu, dar această situaţie nu-i este opozabilă părţii prejudiciate şi nu este de natură
să înlăture răspunderea civilă a unităţii pentru fapta prepusului ei, săvârşită în
exercitarea funcţiei încredinţate.
(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.272 din 4 februarie 1982, în C.D. 1982, p.312.)

Jurisprudenţă
a prepusului. Limitare la culpa acestuia
Comitentul urmează să răspundă pentru pagubele cauzate de prepusul său,

solidar cu acesta, dar numai în raport de culpa lui. Aşadar, în cazul unor daune
cauzate ca urmare a culpei concurente a mai multor făptuitori, comitentul va fi
obligat la despăgubiri proporţional cu gradul de culpă al prepusului său, iar nu la
acoperirea întregului prejudiciu.
(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.1460 din 28 iunie 1984, în C.D. 1984, p.314.)
Jurisprudenţă
• Despăgubiri plătite de comitent pentru prejudiciul
cauzat de prepus. Modalitatea recuperării. Subrogare.
Acţiune în regres
Răspunderea comitentului faţă de partea păgubită îşi are temeiul în art.1000

alin.3 Cod civil, iar prepusul vinovat de săvârşirea faptei păgubitoare rămâne
obligat faţă de comitent la fel cum era obligat faţă de partea păgubită, în drepturile
căreia comitentul se subrogă după ce a plătit despăgubirile.
Într-o atare situaţie, dat fiind că paguba a fost cauzată printr-o faptă ilicită,
comitentul – unitatea – care a plătit despăgubirea nu-şi va putea recupera paguba
pe calea prevăzută de Codul muncii, prin decizie de imputare, ci numai pe calea
acţiunii civile în regres, pentru a obţine restituirea a tot ce a plătit, adică a ceea ce
reprezintă pentru ea o pagubă efectivă.
(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.901 din 14 aprilie 1984, în C.D. 1984, p.120.)

161
Jurisprudenţă
• Despăgubiri plătite de comitent pentru
prejudiciul cauzat de prepus. Subrogare.
Acţiune în regres. Caracter
Unităţile răspund pentru faptele păgubitoare săvârşite de persoanele

încadrate, în exercitarea sarcinilor încredinţate, această răspundere rezultând din
dispoziţiile art.1000 alin.3 Cod civil, care sunt, deopotrivă, aplicabile în raporturile
atât dintre particulari, cât şi dintre organizaţii.
Unitatea responsabilă civilmente este ţinută faţă de cel păgubit la plata
despăgubirilor, în locul persoanelor încadrate în muncă vinovate din cauza
pagubei. Prin aceasta, s-a urmărit a se acorda părţii păgubite posibilitatea de a
cere întreaga sumă ce reprezintă despăgubirile, fie de la persoanele încadrate care
au produs paguba, fie de la unitatea responsabilă civilmente. Dar, deşi unitatea este
ţinută să despăgubească integral pe cel păgubit, totuşi, în final, cei vinovaţi trebuie
să suporte singuri consecinţele faptelor lor. De aceea, unitatea are la îndemână
acţiunea în regres, prin care poate să pretindă de la persoanele încadrate în muncă
şi vinovate restituirea despăgubirilor plătite. Aceste persoane rămân obligate
solidar faţă de unitate, astfel cum erau şi faţă de partea păgubită, în ale căror
drepturi se subrogă. Acţiunea în regres împotriva persoanelor încadrate este o
acţiune de drept comun.
(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.352 din 17 februarie 1983, în C.D. 1983, p.71.)

Jurisprudenţă
• Despăgubiri plătite de comitent pentru prejudiciul
cauzat de prepus. Acţiune în regres. Temei juridic
Unitatea comitentă nu are, în raporturile cu prepusul (persoană încadrată în

muncă), poziţia unui codebitor solidar. Dispoziţiile art.1052 şi 1053 Cod civil,
potrivit cărora obligaţia solidară se împarte de drept între debitori, astfel încât
codebitorul solidar care a plătit debitul nu poate pretinde de la fiecare dintre
codebitori decât partea acestuia, nu sunt aplicabile în raporturile dintre unitatea
comitentă şi prepusul ei care a cauzat paguba.
Aşa fiind, calitatea unităţii de garant îi dă dreptul ca, după despăgubirea
victimei, să se întoarcă împotriva prepusului ei pentru întreg debitul, întrucât
comitentul nu este decât o cauţiune în interesul terţului despăgubit, astfel ca, în
final, sarcina reparaţiei integrale a pagubei să revină, pe calea acţiunii în regres, în
întregime prepusului care, prin fapta sa ilicită şi culpabilă, a cauzat prejudiciul
(art.998-999 şi art.1000 alin.3 Cod civil).
Jurisprudenţă
• Răspunderea civilă a institutorilor. Situaţia în care
aceasta nu este angajată. Faptă săvârşită de un elev major
Institutorii sunt răspunzători pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite

numai de către elevii minori aflaţi sub supravegherea lor. În cazul unor elevi
majori, răspunderea institutorilor nu este angajată. Într-adevăr, deşi în art.1000
alin.4 Cod civil nu se face distincţie în raport de starea de minorat sau de majorat a
autorului faptei generatoare de prejudicii, totuşi, dacă se are în vedere că prezumţia
în temeiul căreia operează răspunderea civilă derivă din obligaţia institutorilor de
a-şi supraveghea elevii, această obligaţie nu se poate referi la elevii majori care au
capacitate deplină de exerciţiu. Pe de altă parte, soluţia contrară ar consacra o
răspundere mai întinsă a institutorilor pentru elevi decât aceea a părinţilor, a căror
răspundere este limitată prin alin.(2) al aceluiaşi text de lege numai la copiii lor
minori, ceea ce nu se poate accepta.
(Trib. Supr., sec. pen., dec.nr.1198 din 1 iunie 1984, în C.D. 1984, p.312.)

163
Jurisprudenţă
• Răspundere civilă pentru fapte produse de animale.
Persoană care are în îngrijire un animal ce aparţine
altei persoane sau unui proprietar necunoscut. Pază juridică
Codul civil prevede în art.1001 că proprietarul unui animal, care se serveşte

de el în cursul serviciului, răspunde de prejudiciul cauzat de animal, fie că acesta se
afla sub paza sa, fie că a scăpat de sub pază.
Răspunderea delictuală operează nu numai în cazul proprietarului
animalului, ci şi atunci când o persoană neproprietară se foloseşte de acesta în
interesul său.
(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.36 din 5 ianuarie 1984, în C.D. 1984, p.118.)
Jurisprudenţă
• Răspundere pentru pagube cauzate de animale.
Cazuri de exonerare
Cel ce are animalul în pază răspunde de drept dacă nu dovedeşte că paguba

s-a datorat forţei majore, faptei victimei sau faptei unui al treilea pentru care
proprietarul animalului nu este ţinut să răspundă.
(Trib. Supr., sec. civ., dec.nr.1881 din 5 octombrie 1983, în C.D. 1983, p.78.)
Jurisprudenţă
• Obligaţii izvorând din cauzare de prejudiciu.
Beneficiu nerealizat
La calcularea prejudiciului, în cadrul răspunderii civile delictuale, se ţine

seama şi de beneficiul nerealizat, care se include în cuantumul despăgubirilor.
(Trib. Jud. Hunedoara, dec. civ. nr.1176 din 22 decembrie 1981, în „R. R. D.”
nr.5/1982, p.61.)

CAPITOLUL IX
STINGEREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
IX.1. Noţiunea de efecte ale obligaţiilor.

Principiul executării în natură
Sediul materiei îl constituie art.1073-1090 (Titlul III, cap.VIII denumit
„Despre efectele obligaţiilor”), Cod civil, fiind, însă, continuat cu art.1091 –
1168 (Titlul III, cap.VIII) despre stingerea obligaţiilor.
Art.1073 Cod civil prevede: „Creditorul are dreptul de a dobândi
îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare”.
Din acest text de lege rezultă că obligaţiile pot fi aduse la îndeplinire:
– prin executare directă, zisă şi executarea în natură;
– prin executare indirectă, denumită şi executare prin echivalent.
Executarea directă constă în îndeplinirea exactă a obligaţiei la care
debitorul s-a obligat. Astfel, dacă este o obligaţie de a da, având ca obiect un
bun, debitorul poate fi supus executării silite pentru predarea bunului convenit.
Dacă însă este vorba de o obligaţie de a face, creditorul poate obţine executarea ei
de către o altă persoană, însă pe contul debitorului.
Executarea indirectă este atunci când nu se poate îndeplini obligaţia ca
atare şi se recurge la executarea prin echivalent bănesc. Art. 1075 Cod civil
prevede că „obligaţia de a face sau a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz
de neexecutare din partea debitorului”.
Rezultă din textele de lege, care reglementează executarea obligaţiilor,
principiul executării în natură a acestora şi numai atunci când nu este posibil ca
executarea să se facă prin echivalent bănesc.
IX.2. Stingerea obligaţiilor
Art.1091 Cod civil prevede următoarele moduri de stingere a obligaţiilor:

plata, novaţiunea, remiterea voluntară, compensaţia, confuziunea, pierderea
lucrului, anularea sau resciziunea, precum şi prin efectul condiţiei rezolutorii şi
prin prescripţie.

165
IX.2.1. Plata
Sediul materiei îl constituie art.1092-1121 Cod civil. Prin plată nu se

înţelege numai darea unei sume de bani, ci şi executarea oricărei obligaţii. De
asemenea, Codul civil prevede că plata trebuie să se facă voluntar (de
bunăvoie) şi nu pe calea executării silite.
Plata poate fi făcută de orice persoană interesată, precum şi de un debitor
co-obligat sau de un fidejusor. Mai poate fi făcută chiar de o persoană
neinteresată. În acest caz, persoana neinteresată trebuie să lucreze în numele şi
pentru achitarea debitorului sau în nume propriu, dar cu condiţia să nu se
subroge în drepturile creditorului.
Creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât acela care i se
datorează nici chiar când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare decât
cea a lucrului datorat. De asemenea, el nu poate fi silit de debitor să primească
o parte din datorie chiar şi atunci când aceasta este divizibilă. O astfel de
facultate este lăsată însă judecătorului, care, ţinând cont de poziţia debitorului,
poate să acorde termene scurte şi să oprească executarea urmăririi silite
(art.1101 Cod civil). Atunci când plata constă într-un bun cert şi determinat,
debitorul este liberat de plată prin transmiterea lui în starea în care se găsea la
predare. El nu este apărat de răspundere dacă deteriorările ulterioare sunt
datorate greşelii debitorului sau unei persoane de care este răspunzător
Atunci când obligaţia priveşte un bun de gen, debitorul se liberează prin
plată, dând bunuri de o calitate medie (art.1103 Cod civil).
Locul plăţii este cel arătat în convenţie. Dacă locul nu este determinat prin
convenţie, plata se face fie la locul unde se află obiectul obligaţiei la momentul
convenţiei, când acesta este un bun cert şi determinat, fie la domiciliul debitorului
(plata este cherabilă). Dacă părţile au convenit ca plata să se facă la domiciliul
sau sediul creditorului, plata este portabilă.
IX.2.2. Plata prin subrogaţie

Plata prin subrogare (prin înlocuire) este plata făcută de o altă persoană
decât debitorul şi care se substituie creditorului iniţial. Subrogaţia poate fi
convenţională sau legală.
Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de creditor (art.1107
pct.1 Cod civil: „când debitorul, primind plata sa de la o altă persoană, dă
acestei persoane drepturile, acţiunile, privilegiile şi ipotecile sale în contra
debitorului; această subrogaţie trebuie să fie expresă şi făcută tot într-un timp cu
plata”) sau consimţită de debitor (art.1107 pct.2 Cod civil: „debitorul se
împrumută o sumă pentru a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător”).
Subrogaţia se face prin act autentic în care trebuie să se arate că suma a fost
luată pentru a se face plata şi că plata s-a făcut cu banii luaţi de la noul creditor.
Pentru subrogaţia consimţită de debitor nu se cere şi consimţământul
creditorului.
Subrogaţia legală este cea prevăzută de lege şi care se produce de drept.
Codul civil prevede următoarele cazuri:
1. „În folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor
ce are preferinţă” (subl. ns.). O astfel de situaţie poate fi când un creditor
chirografar plăteşte debitul către creditorul ipotecar pentru ca acesta din urmă
să nu scoată bunul constituit ca garanţie la vânzare prin executare silită,
deoarece la acel moment preţul pe care l-ar obţine ar fi prea mic şi nu ar mai
permite şi îndestularea sa.
2. „În folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor
căror acest imobil era ipotecat” (subl. ns.).
Cumpărătorul unui imobil ipotecat poate plăti el creditorilor ipotecari
pentru a preîntâmpina executarea silită prin vânzarea imobilului.
3. „În folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata
datoriei, are interes de a o desface” (subl. ns.). Situaţii când debitorul este
obligat alături de alţii sau pentru alţii pot fi:
– situaţia codebitorilor solidari;
– situaţia codebitorilor obligaţiilor indivizibile;
– fidejusorii, între ei (obligaţiile solidare şi indivizibile au fost prezentate
la clasificarea obligaţiilor. Fidejusori sunt cei care se obligă personal în
garantarea executării unei obligaţii).
4. „În folosul eredelui beneficiar care a plătit din starea sa datoriile
succesiunii” (subl. ns.). Moştenitorul, pentru a evita o urmărire silit, plăteşte
datoria succesiunii şi se subrogă în drepturile creditorilor plătiţi în raporturile
sale cu ceilalţi comoştenitori.
5. La asigurările de bunuri, unde asigurătorul se subrogă persoanei
asigurate şi despăgubite împotriva persoanei care a produs prejudiciul.
IX.2.3. Cesiunea bunurilor

Potrivit art. 1122 Cod civil, cesiunea bunurilor este abandonarea tuturor
bunurilor debitorului, făcută de acesta atunci când nu poate plăti creditorilor săi.
Cesiunea bunurilor nu se confundă cu cesiunea de creanţă.
Cesiunea bunurilor poate fi voluntară sau judiciară.
Cesiunea voluntară este cea acceptată de creditor de bună voie (art.1124
Cod civil).
167
Cesiunea judiciară este cea hotărâtă de instanţă. Nu se transmite
proprietatea, ci doar dreptul de a vinde bunurile în vederea stingerii datoriei şi,
până atunci, doar dreptul de a culege fructele (exemplu: chiria unei case până la
momentul vânzării ei). Liberează pe debitor doar până la concurenţa cu
valoarea bunurilor lăsate. Când acestea sunt neîndestulătoare, debitorul rămâne
obligat în continuare, iar bunurile pe care le dobândeşte (spre exemplu, o
moştenire) trebuie, de asemenea, să le lase la dispoziţia creditorilor până la
împlinirea sumei.
IX.2.4. Novaţia
Novaţia este un mod de stingere a datoriei fie prin schimbarea obiectului
(novaţia obiectivă), fie prin schimbarea uneia din părţi, creditor sau debitor
(novaţia subiectivă).
Condiţiile novaţiei sunt:
– existenţa unei obligaţii valabile;
– naşterea unei noi obligaţii valabile (un nou raport juridic);
– noua obligaţie să aibă un element nou, fie în ce priveşte obiectul (la
novaţia obiectivă), fie în ce priveşte părţile (debitorul sau creditorul);
– să existe intenţia părţilor de a transforma vechea obligaţie într-una nouă
(să noveze).
IX.2.5. Delegaţia
Sediul materiei îl constituie art.1132 Cod civil. Este convenţia prin care
un debitor dă creditorului său alt debitor. Debitorul în acest caz se numeşte
delegant, iar cel care se obligă, alături de debitor, sau în locul acestuia se
numeşte delegat. Acest mod de stingere (executare) a obligaţiilor îşi poate găsi
aplicabilitatea atunci când debitorul are, la rândul său, o creanţă împotriva unei
terţe persoane. Pentru a evita efectuarea a două plăţi, dispune debitorului său să
facă plata către cel la care, la rândul său, este dator.
IX.2.6. Darea în plată

Potrivit art.1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit să primească alt
lucru decât acela care i se datorează. Cu acordul său, însă, se poate face acest
lucru, operaţiunea numindu-se dare în plată. Putem defini darea în plată ca
operaţiunea juridică prin care creditorului i se asigură, cu acordul său, o altă
prestaţie decât cea datorată.
Darea în plată se aseamănă cu novaţia obiectivă, la ambele schimbându-se
obiectul. Diferenţa este că la novaţie schimbarea este prealabilă executării, în
timp ce la darea în plată schimbarea se face în momentul executării. Exemplu:
A datora lui B o sumă de bani. La momentul scadenţei, ei convin ca A, în locul
sumei de bani, să-i presteze lui B un transport de bunuri cu autocamionul
proprietatea lui A.
IX.2.7. Compensaţia
Sediul materiei se află la art.1143-1153 Cod civil.
Compensaţia este modul de stingere a două obligaţii reciproce, până la
nivelul celei mai mici dintre ele.
Compensaţia poate fi:
– legală, când operează în puterea legii (sau de drept);
– convenţională, când este urmarea convenţiei părţilor;
– judecătorească, atunci când rezultă dintr-o hotărâre judecătorească.
Condiţiile compensaţiei:
– să existe datorii reciproce (între aceleaşi persoane);
– datoriile să fie certe (să aibă ca obiect o sumă de bani sau lucruri fungibile,
iar existenţa lor să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic);
– să fie lichide, adică să li se cunoască valoarea;
– să fie exigibile, adică să fie ajunse la scadenţă.
IX.2.8. Confuziunea
Sediul materiei este la art.1154-1155 Cod civil.
Confuziunea constă în întâlnirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de
creditor, cât şi a celei de debitor cu privire la aceeaşi datorie (în acelaşi raport
obligaţional). Confuziunea stinge atât activul, cât şi pasivul. O astfel de situaţie
poate să apară atunci când creditorul îl moşteneşte pe debitor sau, în materie de
persoane juridice, când creditorul absoarbe pe debitor sau fuzionează cu acesta.

169
CAPITOLUL X
CONTRACTELE CIVILE
X.1. Contractul de vânzare-cumpărare

Sediul materiei în dreptul comun (dreptul civil), îl constituie Titlul V
(art.1299-1404) din Codul civil.
Art.1294 Cod civil prevede că „vinderea este o convenţie prin care două
părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi
aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.
În doctrină, vânzarea-cumpărarea este definită ca „un contract prin care
una dintre părţi (vânzătorul) strămută proprietatea unui bun al său asupra
celeilalte părţi (cumpărător) care se obligă, în schimb, a plăti vânzătorului
preţul bunului vândut” 43.
Caractere juridice
– este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece dă naştere la obligaţii
reciproce între părţile contractante;
– este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind obţinerea unui
folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi (vânzătorul aşteaptă, în locul
bunului vândut, să primească plata, iar cumpărătorul să primească bunul
cumpărat în schimbul preţului plătit);
– este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea prestaţiilor
sunt cunoscute încă de la momentul încheierii lui;
– este un contract consensual, art.1295 Cod civil prevăzând că „vinderea
este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în
privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. În
privinţa imobilelor, drepturile nu se pot opune terţilor mai înainte de
transcripţiune (înscrierea în cartea funciară);
– este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui,
chiar dacă bunul nu s-a predat şi preţul nu s-a plătit. Cumpărătorul suportă
riscul pieirii lucrului din momentul încheierii contractului (a se vedea mai sus la
caracterul consensual).
43
Francisk Deac, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami,
Bucureşti, 1998, p.9.
Obiectul obligaţiei vânzătorului este lucrul vândut, iar al obligaţiei
cumpărătorului este preţul.
Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut;
– lucrul vândut trebuie să fie cert (determinat individual) sau
determinabil. În cazul bunurilor de gen, transferul proprietăţii se face în
momentul individualizării (prin măsurare, numărare, cântărire);
– lucrul vândut trebuie să existe. Pot fi vândute şi lucrurile viitoare
(recolte, lucruri ce urmează a se confecţiona);
– lucrul să fie în circuitul civil, să fie licit şi posibil.
Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– preţul să fie stabilit în bani. Dacă în schimbul lucrului transmis se
primeşte un alt bun, suntem în prezenţa contractului de schimb. Dacă s-a făcut
un contract prin care se transmite proprietatea unui bun în schimbul unei
prestaţii periodice până la moartea creditorului, contractul nu mai este de
vânzare-cumpărare, ci de rentă viageră;
– preţul să fie determinat sau determinabil. Acesta trebuie să fie stabilit
de părţi în momentul încheierii contractului. Este permis părţilor să precizeze în
contract numai elementele cu ajutorul cărora preţul va fi determinat în viitor
(exemplu: preţul grâului, cărbunelui, fierului la bursa din Chicago la data de
întâi a fiecărei luni);
– preţul să fie cinstit şi serios. Această condiţie, ca şi precedenta, rezultă
din art.1803 Cod civil. „Preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de
părţi”. Aceasta înseamnă că preţul nu trebuie să fie derizoriu faţă de valoarea
lucrului vândut. Dacă preţul nu este serios sau este fictiv, contractul este nul.
Nu orice disproporţie între preţ şi valoarea lucrului vândut atrage nulitatea,
părţile fiind libere să stabilească preţul care poate fi inferior sau superior valorii
lucrului.
Condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare sunt:
consimţământul, capacitatea, obiectul, cauza licită şi, la cele solemne, şi forma
solemnă (autentică).
Consimţământul a fost prezentat la condiţiile esenţiale ale contractelor.
Capacitatea, la fel, a fost prezentată în capitolele anterioare (la raportul
juridic, în special, dar şi la actul juridic). Art. 1306 Cod civil prevede că „pot
cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”. Legea stabileşte unele
incapacităţi speciale (vezi art.1307 Cod civil):
– nu este permisă vânzarea între soţi, decât pentru cauză de lichidare;
– tutorii nu pot cumpăra de la cei aflaţi sub tutela lor;
– mandatarii nu pot cumpăra lucrurile pe care au fost însărcinaţi să le
vândă;

171
– cei ce administrează averea comunelor şi întreprinderilor nu pot
cumpăra bunurile care se vând din aceste patrimonii;
– la fel, şi funcţionarii de stat, pentru bunurile statului ce se vând prin
mijlocirea lor;
– judecătorii, procurorii, avocaţii nu pot dobândi drepturi litigioase care sunt
de competenţa curţii de apel în raza căreia îşi desfăşoară activitatea.
Obligaţiile vânzătorului sunt de predare a lucrului vândut şi de garanţie
(art.1313 Cod civil: „Vânzătorul are două obligaţii principale: a preda lucrul şi
a răspunde de dânsul”). De asemenea, art.1312 Cod civil mai stabileşte pentru
vânzător o obligaţie: „să explice curat îndatoririle ce înţelege a lua asupră-şi”.
Predarea lucrului vândut este reglementată de art. 1314-1335 Cod civil.
Predarea este trecerea (strămutarea) lucrului vândut în puterea şi posesiunea
cumpărătorului. Condiţiile predării prezintă particularităţi în funcţie de felul
bunului: mobil sau imobil. Bunurile mobile corporale se transmit fie prin
tradiţia (înmânarea) lor reală, fie prin predarea cheilor clădirii unde se află puse,
fie prin simplul consimţământ dacă predarea nu se face la momentul vânzării
sau dacă acestea se află deja la cumpărător, dar cu alt titlu. Bunurile mobile
necorporale se transmit prin înmânarea titlurilor sau prin uzul pe care
cumpărătorul le face cu acestea, având consimţământul vânzătorului. Imobilele
se transmit prin înmânarea cheilor, dacă este vorba de o clădire, sau prin
remiterea titlului de proprietate. Locul predării este locul unde bunul se afla la
momentul vânzării sau locul unde părţile s-au învoit. Predarea trebuie făcută în
termenul convenit, astfel cumpărătorul putând să opteze fie pentru rezoluţiunea
vânzării, fie pentru punerea sa în posesie. Vânzătorul nu este obligat să predea
lucrul dacă nu a primit preţul de la cumpărător şi nu i-a dat acestuia un termen
de plată. Lucrul se predă în starea în care se afla la momentul vânzării.
Răspunderea vânzătorului este de două feluri: răspunderea de evicţiune
şi răspunderea pentru viciile lucrului vândut.
Răspunderea de evicţiune înseamnă răspunderea pentru pierderea
proprietăţii lucrului (totală sau parţială) în favoarea altei persoane sau
răspunderea de orice tulburare în exercitarea drepturilor de proprietar. Părţile
pot, prin convenţie, să adauge, să micşoreze sau să şteargă garanţia de
evicţiune, dar nu şi pentru evicţiunea care ar rezulta dintr-un fapt personal al
vânzătorului.
Pentru ca vânzătorul să răspundă pentru evicţiune, este necesar ca el să fie
chemat în cauză (chemat în garanţie).
Unele situaţii şi reguli speciale:
– La vânzarea de creanţe, drepturi, acţiuni, predarea se face prin remiterea
titlului (art.1391 Cod civil);
– cel care vinde o creanţă sau un bun necorporal trebuie să răspundă de
existenţa sa valabilă şi în folosul său la momentul vânzării (art.1392 Cod civil);
– vinderea sau cesiunea unei creanţe cuprinde şi drepturile accesorii
creanţei, precum cauţiunea, privilegiul, ipoteca (art.1396);
– cel care vinde o moştenire fără inventar nu răspunde decât de calitatea
sa de moştenitor.
Răspunderea pentru viciile lucrului vândut. Potrivit art.1352 Cod civil,
vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului vândut dacă, din cauza
acestora, lucrul nu este bun de întrebuinţat după destinaţia sa sau întrebuinţarea
sa este atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi
cumpărat sau n-ar fi dat preţul plătit dacă i-ar fi fost cunoscute viciile.
Răspunderea nu este şi pentru viciile aparente pe care cumpărătorul putea sigur
să le cunoască. Nu este necesar ca vânzătorul să fi cunoscut viciile ascunse
(art.1354 Cod civil). Vânzătorul se poate însă învoi cu cumpărătorul, să nu
răspundă de vicii.
Obligaţiile cumpărătorului sunt: să facă plata preţului, să ia în primire
lucrul vândut şi să suporte cheltuielile vânzării (art.1361-1370 Cod civil). Plata
preţului trebuie făcută la ziua şi locul convenite în contract. Dacă nu s-au
prevăzut în contract momentul şi locul plăţii, atunci plata se va face la locul şi
timpul în care se face predarea bunului.
X.2. Contractul de schimb
Contractul de schimb este acel contract în care părţile, numite
copermutanţi, îşi dau un lucru pentru altul. La art. 1405-1409 Cod civil sunt
prevăzute regulile care guvernează acest tip de contract. Art.1409 Cod civil
prevede că „toate celelalte reguli prescrise pentru vânzare, se aplică şi la
contractul de schimb.”
Caractere juridice. La fel ca şi contractul de vânzare-cumpărare, acest
contract este:
– sinalagmatic (bilateral);
– cu titlu oneros;
– comutativ;
– consensual;
– translativ de proprietate.
Reguli speciale. Acestea sunt cele prevăzute la art.1407-1408 Cod civil.
Art.1407 prevede că, dacă unul dintre copermutanţi – care a primit lucrul dat în
schimb – probează că celălalt copermutant nu este proprietarul acelui lucru, el
nu poate fi constrâns să predea bunul convenit care era proprietatea sa, ci doar
să restituie pe cel primit.
În caz de evicţiune, copermutantul evins de lucrul primit poate să ceară fie
daune-interese, fie întoarcerea lucrului său. Copermutantul nu poate fi făcut
răspunzător pentru evicţiune decât dacă, la fel ca la vânzare-cumpărare, a fost
chemat în garanţie în cadrul procesului.
173
X.3. Contractul de mandat
Sediul materiei se află la art.1532-1559 Cod civil.

Mandatul este un contract civil în care o parte, numită mandatar, se
obligă, fără plată, să facă ceva pe seama altei persoane, numită mandant, de la
care a primit însărcinarea (art.1521 Cod civil).
Caractere juridice. Din definiţia dată de art.1352 Cod civil rezultă că
acesta este un contract cu titlu gratuit. Art.1547 Cod civil permite însă şi
mandatul remunerat – „mandantul trebuie să dezdăuneze pe mandatar de
anticipaţiile şi spezele făcute pentru îndeplinirea mandatului şi să-i plătească
onorariul, dacă i s-a promis”. (subl. ns.) Art.1534 Cod civil prevede, de
asemenea, că mandatul este expres dacă nu s-a stipulat contrariul.
Contractul de mandat este un contract consensual, dar, pentru a face
dovada împuternicirii mandatarului, se dă acestuia un înscris numit procură (în
acest caz i se mai spune mandatarului şi procurator) sau împuternicire.
Condiţiile de validitate sunt cele comune contractelor, cu unele reguli
speciale la capacitate, obiect şi întindere.
Condiţiile de validitate sunt: capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul
determinat, cauza licită.
Particularităţi în ce priveşte capacitatea părţilor. Mandantul trebuie să
fie capabil (să aibă capacitate) să facă el însuşi actul pentru care dă mandat.
Particularităţi în ce priveşte obiectul şi întinderea mandatului. Ca la orice
contract, obiectul trebuie să fie determinat, posibil şi licit. El nu poate avea ca
obiect decât încheierea de acte juridice de către mandatar, actele materiale putând
avea numai caracter accesoriu (verificarea bunului care urmează a fi cumpărat,
preluarea bunului mobil care urmează să fie vândut)44. Dacă obiectul contractului
este săvârşirea de acte materiale, contractul poate fi unul de prestări de servicii,
antrepriză ş.a.
Mandatul poate fi expres sau tacit. La rândul ei, şi primirea mandatului
poate fi expresă sau tacită şi să rezulte din îndeplinirea mandatului (art.1522
Cod civil).
Tot în ce priveşte întinderea mandatului, art.1544 Cod civil prevede că
acesta poate fi mandat special, dat pentru o singură operaţie juridică sau un
singur tip de operaţiuni (acte) juridice, şi mandat general, pentru a se ocupa de
toate treburile mandantului. Mandatul general este valabil însă numai pentru
actele de administrare. Pentru înstrăinare, ipotecare sau alte acte care înseamnă
mai mult decât actele obişnuite (ordinare) de administrare, este necesar un
mandat special.
44
Francisk Deac, op.cit., p.274.
Obligaţiile mandatarului iau naştere atât faţă de mandant, cât şi faţă de
terţi (în raport cu mandantul). Obligaţiile faţă de mandant sunt: îndeplinirea
mandatului; să răspundă pentru daune-interese; să termine afacerea începută; să
dea socoteală despre îndeplinirea mandatului; să răspundă pentru cel pe care l-a
substituit în gestiunea sa; să plătească dobânzi pentru sumele utilizate în folosul
său din ziua întrebuinţării, precum şi dobânzi pentru sumele rămase, din ziua
când i s-au cerut aceste daune. Obligaţiile faţă de terţi, în mod normal, nu
există, deoarece mandatarul contractează în numele şi pe seama mandantului.
Art.1545 Cod civil dă posibilitatea contractării peste limitele împuternicirii.
Dacă mandatarul a făcut cunoscut celor cu care contractează limitele
împuternicirii sale şi aceştia acceptă să contracteze peste limitele mandatului, se
presupune că au înţeles să-şi asume riscul. Mandatarul răspunde numai atunci
când s-a obligat pe el însuşi şi în numele său.
Obligaţiile mandantului se împart, de asemenea, în obligaţiile ce-i revin
faţă de mandatar şi obligaţiile ce-i revin faţă de terţi. Obligaţiile faţă de
mandatar sunt: să-l dezdăuneze pe mandatar de cheltuielile făcute şi să-i
plătească onorariu atunci când i s-a promis; să plătească dobândă pentru sumele
avansate de mandatar; să-l dezdăuneze pe mandatar pentru pierderile suferite în
îndeplinirea mandatului afară numai dacă pierderea nu-i este imputabilă.
Obligaţiile faţă de terţi: să îndeplinească obligaţiile contractate de mandatar;
mandantul poate ratifica şi obligaţiile contractate de mandatar peste limitele
împuternicirii şi, în acest caz, este răspunzător de îndeplinirea acestor obligaţii.
Dreptul de retenţie al mandatarului este o formă de garanţie a îndeplinirii
obligaţiilor de către mandant către mandatar. Acesta din urmă poate reţine
lucrurile pe care le-a primit pentru mandant până la achitarea cheltuielilor
făcute cu îndeplinirea mandatului45.
Mandatul încetează:
– prin revocarea mandatarului;
– prin renunţarea mandatarului la mandat;
– prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori a man-
datarului, ori a mandantului.
Numirea altui mandatar pentru aceeaşi afacere este o revocare tacită a
primului mandat care încetează din ziua când a fost notificat.
Actele încheiate de mandatar, după moartea mandantului, despre care nu
avea cunoştinţă, precum şi cele încheiate tot fără a cunoaşte de existenţa unei
cauze de încetare a mandatului, sunt valide. Se cere, însă, ca terţii cu care s-a
contractat să fi fost de bună-credinţă.
45
Francisk Deac, op.cit, p.281.
175
X.4. Contractul de locaţiune
Noţiune
Locaţiunea lucrurilor este contractul prin care o persoană, numită locator,
se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa
temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani sau altă
prestaţie, numită chirie46.
Caractere juridice: este un contract consensual, cu titlu oneros,
sinalagmatic şi cu executare succesivă în timp.
Efectele contractului de locaţiune a bunurilor
1. Obligaţiile locatorului: de a preda bunul închiriat locatarului; de a
menţine bunul în stare de a servi potrivit destinaţiei pentru care a fost închiriat;
de garanţie; de garantare a locatarului pentru pierderea bunului închiriat; de
garantare a locatarului împotriva viciilor ascunse ale bunului închiriat; de
garantare a locatarului pentru evicţiune, de a restitui locatarului cheltuielile
efectuate de acesta la bunul închiriat.
2. Obligaţiile locatarului: de a folosi bunul închiriat conform destinaţiei
sale şi ca un bun proprietar; de a nu schimba forma bunului; de a întreţine bunul
în stare de întrebuinţare aşa cum a fost predat de locator la încheierea
contractului; de a plăti preţul locaţiunii (chiria); de a apăra bunul închiriat
împotriva uzurpărilor; de restituire a bunului.
Încetarea contractului de locaţiune
Contractul de locaţiune poate înceta:
a) prin acordul de voinţă al părţilor (reziliere convenţională);
b) prin denunţarea unilaterală a contractului de locaţiune;
c) la expirarea termenului locaţiunii;
d) prin rezilierea contractului de locaţiune pentru neexecutare;
e) prin desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului;
f) pentru pieirea totală a bunului închiriat;
g) prin transmiterea bunului unei alte persoane, dacă există clauză
în contractul de închiriere (art. 1441 C. civil);
h) prin exproprierea bunului închiriat.
X.5. Contractul de arendare

Noţiune
Contractul de arendare este o varietate a contractului de locaţiune,
deoarece prin intermediul său se transmite numai folosinţa bunurilor nu şi
proprietatea acestora.
46
Brânduşa Ştefănescu ş.a., Drept civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
Părţile în contractul de arendare sunt: arendatorul cel care are calitatea
de proprietar, uzufructuar sau deţinător legal de bunuri agricole şi arendaşul,
cel care se obligă, adică ia în exploatare respectivele bunuri agricole.
Contractul de arendare are următoarele caractere juridice:
1) caracter sinalagmatic (bilateral); 2) este un contract cu executare succesivă;
3) este un caracter oneros; 4) este comutativ; 5) este un contract solemn; 6) nu
este transmisibil de proprietate.
Condiţiile de validitate
1. Forma. Contractul de arendare se încheie în formă scrisă, în
3 exemplare şi se înregistrează la Primăria localităţii în care se găsesc terenurile
agricole ce fac obiectul contractului, respectiv forma scrisă este cerută
„ad validatem”, contractul de arendare fiind din acest punct de vedere un
contract solemn, nu autentic.
2. Părţile sunt arendatorul care este proprietarul, uzufructuarul sau
deţinătorul legal al bunurilor agricole şi arendaşul – persoană fizică sau
persoană juridică.
Cât priveşte arendaşii, persoane fizice, acestea pot fi cetăţeni români cu
domiciliul în România sau în străinătate, care au o pregătire de specialitate
agricolă, practică agricolă sau posedă un atestat de cunoştinţe agricole.
Cât priveşte arendaşii, persoane juridice, acestea pot fi persoane juridice
române, cu sediul în România, indiferent de capitalul românesc sau străin, total
sau parţial care au ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole şi care
prezintă garanţiile solicitate de arendator.
Efecte
Fiind un contract de executare succesivă, este posibil ca obligaţiile părţilor
să nu poată fi executate datorită cauzelor de forţă majoră sau cazului fortuit.
Legea permite părţilor de comun acord să stabilească cazurile şi limitele
suportării daunelor produse de calamităţi naturale, ori în cazurile de pierdere
totală sau parţială a bunurilor arendate ca urmare a unor cauze externe voinţei
lor.
1) Dreptul de preemţiune al arendaşului
Potrivit art.9 din Legea nr.16/1994, arendaşului, persoană fizică, îi este
recunoscut dreptul de preempţiune înaintea statului în caz de înstrăinare a
terenurilor agricole din extravilan arendate. Dreptul poate fi exercitat numai
dacă arendaşul este persoană fizică şi dacă împreună cu terenul asupra căruia
are un drept de preempţiune nu depăşeşte limita maximă a suprafeţei agricole,
pe care o poate avea legal, în proprietate, o persoană fizică, respectiv, 200
hectare. Peste această suprafaţă, dreptul de preempţiune încetează.
177
2) Obligaţiile părţilor
a) Obligaţiile arendatorului. Art.8 alin.1 din Legea nr.16/1994 stabileşte
că arendatorul „este obligat să predea bunurile arendate în termenul şi în
condiţiile stabilite, să garanteze pe arendaş de evicţiune totală sau parţială şi să
execute toate celelalte obligaţii asumate prin contract”.
b) Obligaţiile arendaşului. Arendaşului îi revine obligaţia de a folosi
bunurile arendate, ca un bun proprietar, de a menţine potenţialul productiv al
bunurilor arendate, de a le restitui la încetarea contractului, de a plăti arenda la
termenele şi în modalităţile stabilite precum şi de a executa toate obligaţiile
contractuale.
Încetarea contractului
În principiu, contractul de arendare încetează la expirarea termenului pentru
care a fost încheiat pentru că numai în acest mod se poate atinge deplin scopul
contractului. Legea arendării prevede că „prin acordul părţilor contractul de
arendare poate să înceteze şi înainte de a ajunge la termen”.
X.6. Împrumutul de folosinţă (comodat)

Noţiune
Împrumutul de folosinţă – comodatul – este contractul prin care o
persoană – numită comodant – remite spre folosinţă gratuită şi temporară unei
alte persoane – numită comodatar – un lucru determinat, cu obligaţia pentru
acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa.
Sub aspectul caracterelor juridice, comodatul este un contract:
– real, fiind necesară predarea efectivă a lucrului, alături de realizarea
acordului de voinţă;
– esenţialmente cu titlu gratuit; dacă se stipulează o contravaloare pentru
folosinţa lucrului împrumutat, contractul respectiv se transformă într-un
contract de locaţiune de lucruri;
– unilateral – deoarece din momentul încheierii sale, naşte obligaţii numai
pentru comodatar;
– proba se poate face prin orice mijloc de probă.
Obiectul
Obiectul contractului de comodat îl poate constitui numai un lucru
nefungibil, individual determinat deoarece, lucrul respectiv urmează să fie
restituit de către comodatar în individualitatea sa.
De regulă, este vorba despre lucruri neconsumptibile; excepţional – prin
voinţa părţilor – şi lucrurile consumptibile, potrivit naturii lor, pot fi considerate
ca nefungibile şi individual determinate (spre exemplu, anumite produse care
sunt împrumutate pentru organizarea unei expoziţii de profil).

Efecte
1. Obligaţiile comodatarului sunt următoarele:
– să se îngrijească de conservarea lucrului împrumutat ca un bun proprietar;
– să folosească lucrul numai în conformitate cu destinaţia sa, determinată
prin natura lucrului sau prin acordul părţilor;
– să suporte cheltuielile de folosinţă (cum ar fi, spre exemplu, hrana
animalului de muncă împrumutat);
– să restituie lucrul la scadenţă şi în natura sa specifică.
2. Răspunderea comodatarului
Potrivit principiilor răspunderii civile contractuale comodatarul răspunde
pentru deteriorarea sau pieirea totală sau parţială a lucrului, cu excepţia cazului
în care poate dovedi că:
– deteriorarea sau pieirea lucrului s-a produs în mod fortuit;
– deteriorarea este rezultatul firesc al folosirii, fără culpă, a lucrului
respectiv.
3. Obligaţiile comodantului
Ţinând seama că este un contract unilateral, care dă naştere la obligaţii în
sarcina unei singure părţi, respectiv comodatarului, comodatul, la încheierea sa,
nu comportă obligaţii pentru comodant.
Stingerea efectelor comodatului
Încetarea efectelor contractului de comodat se produce în următoarele
ipoteze:
– prin restituirea lucrului la scadenţă în starea corespunzătoare;
– prin rezilierea de către comodant în caz de nerespectare a obligaţiilor de
către comodatar;
– prin moartea comodatarului. Comodatul, în ce-l priveşte pe comodatar,
este un contract intuitu personae. Moştenitorii comodatarului, într-un astfel de
caz, trebuie să restituie bunul imediat, chiar dacă termenul stabilit prin contract
pentru restituire ar fi ulterior.
X.7. Împrumutul de consumaţie (mutuum)

Noţiune
Împrumutul de consumaţie (mutuum) este contractul prin care o
persoană – numită împrumutător – transmite în proprietate altei persoane –
numită împrumutat – o câtime de lucruri (bunuri) fungibile şi consumptibile, cu
obligaţia acestuia de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de
acelaşi gen şi de aceeaşi calitate.
Caracteristicile împrumutului de consumaţie numit şi împrumut propriu-
zis, sunt următoarele:

179
– este, de regulă, un contract cu titlu gratuit; ca excepţie, acesta poate fi şi
cu titlu oneros cum este cazul spre exemplu al împrumutului cu dobândă;
– este un contract real, presupunând remiterea materială, în mâinile
împrumutatului a bunurilor mobile respective ;
– împrumutatul devine proprietar (spre deosebire de comodat şi, în
consecinţă, suportă riscurile contractului, respectiv riscul pierderii bunului.
– În privinţa condiţiilor de fond :
– ambele părţi trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu necesară
înfăptuirii de acte de dispoziţie;
– este un contract unilateral care naşte obligaţii numai pe seama
împrumutatului chiar şi în cazul în care este cu titlu oneros obligaţia de
restituire ca şi obligaţia de plată a dobânzilor revin celui împrumutat;
– obiectul contractului este constituit din bunuri mobile, fungibile (de gen)
şi consumptibile potrivit naturii lor.
Împrumutul cu dobândă
Aşa cum am subliniat, împrumutul de consumaţie poate fi şi cu titlu
oneros în caz de excepţie, respectiv, în situaţia în care împrumutătorul pretinde
pe lângă obligaţia de restituire şi o prestaţie favorabilă pentru sine în schimbul
transferului proprietăţii bunului împrumutat. Este explicaţia datorită căreia
împrumutul de consumaţie cu titlu oneros, se numeşte, expresiv, împrumut cu
dobândă.
În lipsa unei clauze contractuale exprese, referitoare la dobândă (în bani
sau alte bunuri mobile), mutuum-ul este un contract cu titlu gratuit. Aşadar,
fără o clauză expresă, dobânda nu este datorată de drept. Ca natură
juridică, dobânda reprezintă fructe civile.
Încetarea împrumutului de consumaţie
Stingerea împrumutului de consumaţie operează, ca efect al plăţii
realizate, astfel:
– la termenul prevăzut în contract;
– la termenul stabilit prin hotărâre judecătorească;
– la data plăţii efectuate de bună voie, de cel împrumutat.
Moartea oricăreia dintre părţile contractului de împrumut de consumaţie
antrenează, ca efect, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor asupra moşte-
nitorilor, ca şi în cazul comodatului.
Se impune relevat că, în cazul în care împrumutul, chiar şi cu termen, a
avut caracter intuitu personae cu privire la împrumutat, moartea acestuia atrage
exigibilitatea datoriei (şi, deci, obligaţia imediată de întoarcere pentru
moştenitori).

X.8. Contractul de depozit
Contractul de depozit este acordul prin care una din părţi, deponentul,
încredinţează celeilalte părţi, depozitarul, anumite bunuri mobile spre a-i fi
păstrate şi înapoiate de către acesta, în natură.
Caractere juridice:
– contractul de depozit este un contract real, în înţelesul că se consideră
încheiat din momentul predării bunurilor, respectiv, de când sunt realizabile
efectele ce-i sunt specifice;
– contractul de depozit este un contract gratuit fiind un serviciu
dezinteresat pe care depozitarul îl prestează fără a primi un echivalent de la
deponent;
– fiind, în principiu, un contract cu titlu gratuit, contractul de depozit este
un contract unilateral;
– contractul de depozit este un contract consensual, întemeindu-şi
valabilitatea numai pe acordul de voinţă al părţilor.
Specii ale depozitului
În funcţie de condiţiile în care se încheie, depozitul cunoaşte anumite
varietăţi, reglementate de lege. Potrivit art.1597 din Codul civil depozitul poate
fi depozit propriu-zis şi sechestru.
A) Contractul de depozit propriu-zis se poate clasifica, la rândul său, în
depozit obişnuit sau voluntar şi depozitul necesar. De asemenea, se distinge
între depozitul regulat şi depozitul neregulat.
Depozitul voluntar este contractul de depozit în care deponentul are
posibilitatea alegerii depozitarului.
Depozitul necesar este contractul de depozit ce se încheie sub imperiul
unei întâmplări neprevăzute întrunind elementele forţei majore. Legea
menţionează explicativ câteva dintre aceste situaţii, cum ar fi: incendiul,
naufragiul, adică împrejurări în care posesorul bunurilor aflate în pericol,
deponentul nu are posibilitatea să-şi aleagă un depozitar.
Contractul de depozit regulat este contractul de depozit în care depozitarul
este obligat să restituie la prima cerere a deponentului chiar bunurile date spre
păstrare în natură şi în identitatea lor specifică.
Contractul de depozit neregulat este contractul prin care depozitarul ţinut
(obligat) îndreptăţit să restituie deponentului bunuri de acelaşi gen cu cele date
în păstrare.
B) Sechestrul constă în depozitarea bunurilor ce constituie obiectul unui
litigiu, până la soluţionarea procesului de către instanţa competentă.
Sub aspectul temeiului, sechestrul este convenţional sau judiciar.
Sechestrul convenţional exprimă acordul părţilor litigante de a încredinţa
unei terţe persoane – depozitar – un bun în legătură cu care au un litigiu, aflat în
181
soluţionarea unei instanţe legal investite. Acest depozit se poate referi atât la
bunurile mobile, cât şi la bunurile imobile.
Sechestrul judiciar este un act dispus de instanţă la cererea justificată a
reclamantului.
Efectele contractului de depozit
1. Obligaţiile depozitarului. Depozitarul are următoarele obligaţii:
– obligaţia „să se îngrijească de paza lucrului depozitat cu aceeaşi grijă ca
de propriul său lucru;
– obligaţia de restituire a bunurilor, la termen ori la cererea deponentului
înainte de data convenită.
2. Obligaţiile deponentului. Contractul de depozit cu titlu gratuit, fiind
unilateral, în sine, nu generează obligaţii şi pentru deponent. Cu toate acestea, el
poate fi ţinut să restituie cheltuielile făcute de depozitar cu poza sau întreţinerea
lucrului dat în depozit.
X.9. Contractul de rentă viageră

Noţiune
Contractul de rentă viageră este contractul prin care o persoană,
numită credirentier, înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital)
către o altă persoană, numită debirentier, care se obligă să-i plătească
prestaţii periodice în bani (rentă viageră) credirentierului până la decesul
acestuia.
Caracterele juridice
– este un contract consensual, încheindu-se prin simplu acord de voinţă al
părţilor;
– este un contract aleatoriu, ambele părţi având şansa de câştig sau de
pierdere care depinde de un eveniment incert – durata vieţii credirentierului;
– este un contract bilateral, fiecare parte asumându-şi obligaţii în
considerarea prestaţiilor celeilalte părţi;
– este un contract cu titlu oneros deoarece există şanse de câştig –
pierdere pentru ambele părţi, dar acestea depind de un eveniment viitor şi
incert. Contractul de rentă viageră poate fi constituit şi cu titlu gratuit prin
donaţie sau prin testament.
– este translativ de proprietate.
Condiţii de validitate
Condiţiile cerute prin contractul de vânzare–cumpărare se cer şi pentru
renta constituită cu titlu oneros.
În cazul în care renta viageră a fost constituită în favoarea unei persoane
care a încetat din viaţă în momentul constituirii lui, contractul este lovit de
nulitate absolută deoarece, deşi oneros, contractul nu mai este aleatoriu prin
decesul credirentierului şi dispare astfel cauza juridică a contractului.
Tot nulă este şi renta constituită în favoarea unei persoane bolnave de o
boală din cauza căreia a decedat în intervalul a 20 de zile de la data încheierii
contractului.
Efectele contractului de rentă viageră
Plata rentei. Ratele de rentă trebuie plătite de către debirentier la
termenele şi în cuantumul stipulat în contract. Sumele datorate se dobândesc în
proporţie cu zilele cât a trăit credirentierul.
În cazul morţii debirentierului, obligaţia de plată se transmite asupra
moştenitorilor lui, deoarece această obligaţie nu este legată de o calitate
personală a defunctului (de exemplu, pensie de întreţinere între soţi) şi nici
contractată intuitu personae.
În cazul în care la scadenţă debirentierul nu plăteşte, credirentierul poate
cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului. În schimb,
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi cerută de credirentier.
X.10. Contractul de joc sau „prinsoare”

Contractul de joc – „jocul” – este acel contract prin care părţile se obligă
reciproc a plăti o sumă de bani sau alt lucru câştigătorului în funcţie de
realizarea sau nerealizarea unui eveniment sau fapt care face să existe şanse de
câştig – pierdere pentru ambele părţi contractante.
Contractul de prinsoare – „rămăşag”, „pariu” este acel contract prin care
părţile, exprimând puncte de vedere opuse cu privire la existenţa sau realizarea
unui fapt necunoscut la data încheierii contractului, se obligă să asigure una
alteia un câştig determinat, partea câştigătoare urmând a fi stabilită prin
verificarea şi dovedirea existenţei ori realizării faptului – obiect al contractului.
Efectele contractului
Creditorul nu are acţiune în justiţie pentru a reclama câştigul. Debitorul
acţionat în justiţie poate opune creditorului lipsa de efecte obligatorii şi a
sancţiunii. De asemenea, acţiunea în repetiţiune este exclusă indiferent de data
plăţii. Chiar dacă plata a fost anticipată, pierzătorul nu poate relua miza.
Prin jocuri de noroc se înţeleg toate metodele de atribuire a unor câştiguri
de orice fel în funcţie de anumite evenimente aleatorii, indiferent de modul
producerii acestora, cum ar fi: prognostic, loterie, bingo, jocuri mecanice sau
electronice, jocuri de noroc în prezenţa jucătorilor – cărţi de joc, zaruri, ruletă,
jocuri tip „casino”. Potrivit O.U.G. nr.69/1998 privind regimul de autorizare a
activităţilor din domeniul jocurilor de noroc, organizatorii de jocuri sunt
obligaţi să obţină avizul de funcţionare de la Comisia de coordonare, avizare şi
183
atestare a jocurilor de noroc, care-şi desfăşoară activitatea în cadrul
Ministerului Finanţelor Publice. Pentru practicarea jocurilor de noroc în valută
este necesară aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României, care se va
elibera la cerere pentru fiecare caz în parte, pe baza avizului şi atestării date de
Comisie.
X.11. Contractul de întreţinere

Noţiune
Contractul de întreţinere este contractul prin care o parte, numită
întreţinut, transmite un bun mobil sau imobil sau plăteşte o sumă de bani
(capital) unei persoane numite întreţinător care se obligă în scris să-i asigure
întreţinerea în natură, de regulă hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale, pe
timpul vieţii, iar după moarte să o înmormânteze după obicei.
Caracterele juridice
– este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind un avantaj, un
folos;
– este bilateral, fiecare parte obligându-se în considerarea prestaţiilor
celeilalte părţi;
– este consensual, fiind valabil încheiat prin acordul de voinţă al părţilor.
Poate îmbrăca şi forma unui înscris sub semnătură privată sau chiar autentic.
– este un contract intituitu personae, obligaţia de întreţinere are un
caracter personal şi netransmisibil;
– este un contract cu executare succesivă.
Efectele contractului de întreţinere
Obligaţiile întreţinutului:
– să transmită dreptul de proprietate asupra bunului înstrăinat;
– să garanteze contra evicţiunii şi a viciilor ascunse ale bunului înstrăinat.
Obligaţiile întreţinătorului:
– să acorde întreţinerea în natura întreţinutului;
– întreţinerea trebuie executată la locul stabilit de părţi.
Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere
În cazul neexecutării obligaţiei se vor aplica dispoziţiile dreptului comun
pentru contractele bilaterale, adică prevederile art.1020 din Codul civil, potrivit
căruia se poate cere rezoluţiunea contractului.
Efectele rezoluţiunii (desfiinţării) pentru neexecutarea obligaţiei de
întreţinere. În cazul neexecutării, este incontestabil ca dreptul de proprietate
asupra bunului prestat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de el.
Valoarea întreţinerii prestate nu trebuie restituită, datorită caracterului aleatoriu
al contractului.
Transformarea în bani a obligaţiei a întreţinere. În caz de neexecutare
a obligaţiei de întreţinere, întreţinutul are facultatea de a cere rezoluţiunea
contractului. El are însă şi posibilitatea să opteze pentru executarea contractului.
Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere este posibilă şi prin
consimţământul părţilor, când operează în fond o navaţie care stinge vechea
obligaţie dintre creditor şi debitor, înlocuind-o cu o obligaţie nouă.
X.12. Contractul de donaţie

Noţiune
Contractul de donaţie este un contract solemn prin care o parte, numită
donator, cu intenţie liberală, îşi micşorează irevocabil patrimoniul său în
favoarea celeilalte părţi, numită donatar, fără a urmări de la aceasta o
contraprestaţie.
Caracterele juridice. Contractul de donaţie este:
– contract solemn, pentru validitatea căruia îi este necesară forma
înscrisului autentic;
– contract cu titlu gratuit, donatorul micşorându-şi patrimoniul fără a
primi un echivalent pentru acesta;
– contractul unilateral – creează, în principiu obligaţii numai pentru
donator;
– contract cu titlu translativ de proprietar, prin acordul părţilor exprimat
cu respectarea condiţiilor de formă cerute de lege.
Condiţiile de validitate a contractelor de donaţie
Obiectul contractului poate constitui orice bun aflat în circuitul civil
determinat sau determinabil, posibil, licit şi să existe sau să poată exista în viitor
(de exemplu, recolta viitoare).
1. Condiţii de formă
Conform art.813 din Codul civil, toate donaţiile se fac prin act autentic.
Nerespectarea acestei forme se sancţionează cu nulitate absolută.
Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, ele trebuie înscrise într-un „stat
estimativ” semnat de ambele părţi în care să existe descrierea bunurilor, valoarea
globală. În cazul bunurilor imobile înstrăinarea lor se face cu respectarea
publicităţii imobiliare, dreptul de preempţiune nu este aplicabil.
2. Capacitatea părţilor
Minorii şi persoanele aflate sub interdicţie judecătorească sunt incapabili
de a dispune. Minorul nu poate dispune prin donaţie nici după ce a ajuns la
majorat, cât timp autoritatea tutelară nu a dat tutorelui descărcare pentru
gestiunea sa. De la această regulă face excepţie situaţia când tutorele este
ascendentul minorului.
185
Cele mai importante incapacităţi de a primi sunt:
– Persoanele neconcepute şi organizaţiile care nu au dobândit
personalitate juridică;
– Străini şi apatrizi, dacă obiectul donaţiei este un teren;
– Medici şi farmacişti de la persoanele pe care le-au îngrijit medical
înaintea morţii (inclusiv preoţii);
– Minorii şi interzişii pot accepta donaţii prin reprezentanţii lor legali sau
cu încuviinţarea acestora;
– Persoanele juridice, în limita principiului specialităţii, capacităţii de
folosinţă a lor.
Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile ca o condiţie de
validitate. Clauzele contrare sunt lovite de nulitate.
Efectele contractului de donaţie
Donaţia are obligaţia să predea bunul donat, să-l garanteze pe donatar
dacă s-a obligat expres în cadrul contractului, să-l garanteze pentru evicţiune şi
vicii ascunse şi dacă donaţia este cu sarcini în limita celor impuse.
Dacă donaţia este fără „sarcini”, donatorul are singura obligaţie de
„recunoştinţă” faţă de donator. Dacă donaţia este cu sarcini, aceasta trebuie să
fie licită, morală, posibilă. Neîndeplinirea sarcinii are ca efect desfiinţarea
retroactivă a contractului.
Contractul de donaţie, este în principiu, irevocabil. De la acest principiu
există anumite clauze legale de revocare, respectiv pentru:
– neîndeplinirea sarcinilor;
– ingratitudine în următoarele cazuri: atentat la viaţa donatorului, delicte,
cruzimi sau injurii grave la adresa donatorului, refuzul de a acorda alimente
donatorului;
– survenienţă de copil în următorul caz: dacă în momentul încheierii
contractului, donatorul nu avea copil sau alt descendent şi ulterior se naşte un
copil din căsătorie sau din afara acesteia.
Primele două cazuri se solicită pe cale judecătorească.
X.13. Contractul de tranzacţie

Noţiune
Contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile litigante,
urmărind să pună capăt unui proces existent sau să prevină declanşarea unui
proces iminent, îşi fac concesii reciproce în sensul renunţării la anumite
drepturi, ori stipulează prestaţii noi în schimbul unor renunţări consimţite de
partea adversă.
Potrivit definiţiei, pentru a fi în prezenţa unei tranzacţii trebuie să fie
cumulativ întrunite următoarele condiţii:
– existenţa unui drept litigios în cadrul unui proces civil declanşat sau pe
cale de a se declanşa ;
– intenţia părţilor de a pune capăt procesului;
– concesii reciproce.
Caractere juridice
– Este un contract sinalagmatic, fiecare parte îşi asumă obligaţii în
considerarea prestaţiilor celeilalte părţi ;
– Este un contract cu titlu oneros şi cumulativ, fiecare parte urmăreşte un
avantaj material prin concesiile pe care le face, fiind cumulativ deoarece
concesiile reciproce se cunosc şi sunt determinate ;
– Este un contract consensual, fiind suficient consimţământul valabil
exprimat al părţilor.
Tranzacţia trebuie să fie constatată printr-un înscris cerut însă numai ad
probationem.
Forma solemnă a înscrisului este cerută în două cazuri :
– când obiectul tranzacţiei este un teren transmis de o parte în schimbul
renunţării de către cealaltă parte;
– când tranzacţia este extrajudiciară.
Deoarece prin tranzacţie se renunţă la un drept, părţile trebuie să aibă
capacitatea de a dispune de obiectul tranzacţiei.
Tranzacţia nu poate avea ca obiect drepturi personale nepatrimoniale
asupra cărora părţile nu au drept de dispoziţie şi nici bunuri scoase din circuitul
civil.
Efectele contractului de tranzacţie
Tranzacţia are efect extinctiv în privinţa drepturilor asupra cărora poartă
concesii reciproce;
După încheierea tranzacţiei părţile nu mai pot invoca în instanţă drepturi
stinse prin înţelegerea lor.
Tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative având drept consecinţe;
– producerea efectelor retroactive până în momentul naşterii dreptului ce
se consolidează;
– ea nu mai poate fi invocată ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani;
– părţile nu trebuie să-şi garanteze reciproc drepturile pe care şi le
recunosc.
Cauzele de nulitate a tranzacţiei
Tranzacţia poate fi anulată pentru eroare asupra persoanei sau asupra
obiectului; nu constituie eroare asupra obiectului, eroare asupra cuantumului
prejudiciului suferit.
187
Se poate cere şi anularea tranzacţiei încheiată pentru executarea unui titlu
nul sau anulabil ori lovit de alte cauze de ineficacitate (de exemplu, testament
revocat), ori pentru stingerea unui proces rezolvat printr-o hotărâre definitivă,
cu excepţia cazurilor în care părţile au tratat în cunoştinţă de cauză.
X.14. Contractul de antrepriză

Noţiune
Contractul de antrepriză are două părţi. O parte numită antreprenor,
care se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare pentru cea de-a doua
parte, numită client, de la care primeşte un preţ. Acesta reprezintă un element
deosebit de important al contractului de antrepriză, în sensul în care, dacă el nu
există, nu va exista nici contractul de antrepriză, ci actul încheiat de părţi poate
fi un act cu titlu gratuit.
Contractul de antrepriză este un contract important, în baza căruia se pot
executa lucrări de mare importanţă, de la construirea de case, blocuri de
locuinţe, până la diverse prestări de servicii.
Se poate vorbi de un astfel de contract chiar şi în cazul lucrărilor
intelectuale, de pildă meditaţii sau consultaţii profesionale aşa cum se
precizează şi în literatura juridică de specialitate.47
Caractere juridice
Contractul de antrepriză este un contract:
− sinalagmatic (bilateral);
− cu titlu oneros;
− comutativ;
− consensual;
− cu executare succesivă;
− translativ de proprietate.
Cât priveşte proprietatea, trebuie făcută următoarea precizare. Dacă
materialele sunt procurate de antreprenor, apreciem că el trebuie să rămână
proprietarul lor şi al lucrării până la terminarea ei, după care clientul poate obţine
predarea silită, devenind proprietar. Dacă însă aceste materiale sunt achiziţionate
de către client, el păstrează proprietatea lor şi în cursul executării lucrării, până la
finalizarea acesteia, când devine de facto şi de juris, proprietarul acesteia.
În ceea ce priveşte condiţiile de validitate, acestea sunt comune cu ale
celorlalte contracte civile încheiate între două sau mai multe părţi, cu
menţiunea că la contractul de antrepriză, clientul trebuie să îndeplinească
47
Vezi F.Deak, S.Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina
Lex,1993, pag.120.
condiţiile cerute de lege pentru a face acte fie de administrare, fie de dispo-ziţie,
iar antreprenorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Asemănări sau deosebiri faţă de alte contracte civile
a) În cazul contractului de muncă unde salariul se plăteşte după
cantitatea şi calitatea muncii depuse, în baza contractului de antrepriză, se
plăteşte numai rezultatul muncii antreprenorului, predat clientului
(ex. predarea locuinţei executate).
În cazul primului contract, apreciem că între părţi se stabileşte un raport
de prepuşenie, comitentul răspunde, în baza art.1000 alin.3 C.civ., faţă de terţi
pentru faptele persoanelor încadrate în muncă (prepuşilor), pe când în cadrul
contractului de antrepriză, antreprenorul se bucură de independenţă juridică
cât priveşte modul de executare a lucrării, el fiind liber să încredinţeze o parte
sau întreaga lucrare, sub coordonarea sa, unor subantreprenori, deoarece îşi
asumă întregul risc al contractului de antrepriză încheiat.
b) Contractul de antrepriză se deosebeşte şi de contractul de locaţiune
(locatio rei), el nefiind o variantă a locaţiunii întrucât preţul acestuia din urmă
este stabilit în raport cu durata folosinţei locuinţei (spaţiului închiriat).
c) Contractul de antrepriză are ca obiect fapte materiale spre deosebire de
contractul de mandat, unde mandatarul se obligă faţă de mandant să-l
reprezinte. Pentru ca antreprenorul să-l poată reprezenta pe client, el trebuie să
fie împuternicit de client, în baza unui alt contract de mandat diferit (separat)
faţă de cel încheiat anterior.
d) Contractul de antrepriză se mai poate asemăna şi cu depozitul, mai ales
că depozitarul efectuează anumite lucrări pentru conservarea lucrului depozitat,
ca şi în cazul antreprizei atunci când antreprenorul execută lucrarea
contractată, cu materialele procurate de client.
Distincţia dintre cele două contracte rezidă tocmai din obiectul principal
al contractului încheiat. În cazul depozitului, obiectul contractului este dat de
depozitarea bunurilor de către depozitar, pe când în contractul de antrepriză,
obiectul principal al contractului este executarea unei lucrări, în schimbul unui
preţ stabilit de părţi, aşa cum am precizat anterior.
Răspunderea antreprenorului şi a arhitectului
a) Răspunderea pentru neexecutarea lucrării este guvernată de
regulile de drept comun. Beneficiarul poate să-l acţioneze în justiţie pe
antreprenor în cazul neexecutării lucrării, chiar şi în faţa instanţei penale, dacă
antreprenorul a fost de rea-credinţă, prejudiciindu-l grav prin fapta sa.
b) Răspunderea pentru viciile lucrării
Antreprenorul răspunde în primul rând pentru viciile ascunse ale
materialelor procurate de el cât şi pentru cele ale lucrării în totalitatea sa, după
189
ce aceasta a fost recepţionată de către beneficiar. După terminarea lucrării,
beneficiarul este obligat s-o ia în primire în baza unui act juridic încheiat în
acest sens, (proces-verbal de recepţie a lucrării executate).
Dacă însă beneficiarul nu respectă această obligaţie pe care şi-a
asumat-o prin contract, atunci şi el va răspunde în faţa antreprenorului, care are
dreptul să solicite daune-interese pentru cheltuielile ocazionate, de pildă, pentru
conservarea (păstrarea) lucrării executate, până la predarea-primirea efectivă a
acesteia.
Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unei lucrări
executate de antreprenor se prescrie potrivit Decretului 167/1958, în termen de
6 luni, dacă viciile nu au fost ascunse cu viclenie. În caz contrar, termenul este
cel general de prescripţie, prevăzut de acelaşi act normativ, respectiv de 3 ani.
Aceste termene încep să curgă de la data descoperirii viciilor lucrării,
până cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea-primirea acesteia.
c) Răspunderea antreprenorului pentru calitatea construcţiei
Antreprenorul răspunde, în acest caz, dacă construcţia se dărâmă în tot
ori în parte din cauza unui viciu de construcţie sau din cauza terenului, în
termen de 10 ani de la recepţia lucrării.
Prin Legea nr. 8/1977 privind asigurarea durabilităţii, siguranţei în
exploatare, funcţionării şi calităţii construcţiilor, răspunderea antreprenorului
pentru calitatea construcţiei, inclusiv pentru neîncadrarea în gradul de
seismicitate aprobat, indiferent de natura aparentă sau ascunsă a viciului, pe
toată durata de serviciu normată a construcţiei.
De asemenea, prin Ordonanţa de Guvern nr. 25/1992 privind calitatea
în construcţii, răspunderea antreprenorului pentru viciile structurii de rezistenţă,
rezultate din nerespectarea normelor de proiectare sau execuţie, este pe toată
durata de existenţă a construcţiei.
Aceste reglementări juridice protejează dreptul beneficiarului de a-l
acţiona în judecată pe antreprenor, pentru orice vicii ascunse în timp de 10 ani,
iar pentru cele care afectează structura de rezistenţă a construcţiei pe întreaga
durată de existenţă a acesteia.
Pentru angajarea răspunderii beneficiarul trebuie să dovedească numai
existenţa viciului. În atare situaţie, culpa contractuală a antreprenorului sau a
arhitectului este prezumată, ei fiind obligaţi să dovedească existenţa unei cauze
străine, exoneratoare de răspundere, fără a se prevala de culpa
subantreprenorilor. Dacă există şi o culpă a acestora din urmă, evident că
antreprenorul are la îndemână o acţiune în regres împotriva acestora, care va fi
ulterioară, şi care va conduce la recuperarea parţială sau totală a sumei pe care a
plătit-o antreprenorul, beneficiarului.

B. Răspunderea arhitectului
Aşadar pe lângă antreprenor şi arhitectul răspunde în faţa beneficiarului
pentru viciile lucrării executate.
Arhitectul este persoana fizică care întocmeşte, stricto sensu, proiectul
lucrării angajate prin contractul de antrepriză.
În literatura juridică de specialitate s-a pus problema întinderii
răspunderii atât a antreprenorului cât şi a arhitectului. S-a statuat că dacă
arhitectul nu a făcut decât planul construcţiei fără a se angaja şi de executarea
lucrării, el răspunde numai dacă se va face dovada că viciul construcţiei îşi are
sorgintea în viciul proiectului (planului) lucrării.
Dacă însă, se dovedeşte că viciul aparţine, antreprenorului, cel care a
executat lucrările de construcţii, atunci el va răspunde singur în faţa clientului,
care este beneficiarul lucrării.
Dacă culpa este comună, ei vor răspunde proporţional cu gradul de
vinovăţie ce se va reţine în sarcina fiecăruia, pe baza expertizei ce se va efectua
în acest sens.
Preţul contractului de antrepriză
A. Preţul forfetar
În acest caz, dacă antreprenorul sau arhitectul s-a obligat prin contractul
de antrepriză, să execute un bloc de locuinţe, preţul negociat cu partea
beneficiară, rămâne acelaşi indiferent dacă în intervalul de timp cât durează
lucrarea, preţul muncii sau a materialelor se modifică. Spunem despre acest
contract că a avut la bază un preţ forfetar, global.
B. Preţul de deviz
În acest caz, preţul se stabileşte pentru fiecare material necesar în
vederea finalizării lucrării. Aşadar preţul total al lucrării va depinde de preţurile
articolelor procurate de antreprenor, care se vor dovedi cu acte atât în faţa
beneficiarului cât şi în faţa instanţei, dacă va fi cazul, atunci când va recepţiona
lucrarea, mai exact spus, o va preda părţii din contractul încheiat în acest sens.
În domeniul contractului de antrepriză, pentru lucrări publice, întâlnim
şi termenul de preţ fix care nu se modifică pe întreaga durată a contractului sau
de preţ indexat, când valorile se modifică odată cu schimbările ce au loc pe
piaţa materialelor de construcţii, sau pentru plata forţei de muncă.
Încetarea contractului de antrepriză
Potrivit art. 1485 C. civil, contractul de antrepriză încetează prin
moartea arhitectului sau antreprenorului, deoarece acest contract este încheiat
intuitu personae, clientul are însă obligaţia să plătească moştenitorilor
antreprenorului contravaloarea lucrărilor executate, direct proporţional cu preţul
prevăzut în contractul încheiat în acest sens.
191
În afară de aceste reguli speciale, pentru sancţionarea unor eventuale
litigii apărute între părţile contractului de antrepriză, se aplică regulile de drept
comun existente în legislaţia civilă.
X.15. Contractul de subantrepriză

Descriere generală
În cazul contractului de antrepriză de construcţii, antreprenorul are dreptul
să încredinţeze executarea unor părţi din lucrare unor subantreprenori, încheind
cu fiecare dintre ei (instalator, electrician, parchetar, zidar, mozaicar etc.), un
contract de subantrepriză.
Potrivit dispoziţiilor prevăzute în Codul civil, în relaţiile dintre
antreprenor şi subantreprenor se aplică regulile prevăzute în contractul de
subantrepriză, subantreprenorul având rolul de antreprenor.
Întrucât antreprenorii, contractează numai cu subantreprenorul, clientul
nu are nici o acţiune contractuală împotriva acestuia. Numai pe temei delictual
clientul poate cere repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite.
Subantreprenorii nu au calitatea de prepuşi, antreprenorul nu răspunde
pentru faptele lor în calitate de comitent, între ei nestabilindu-se o relaţie de
prepuşenie, tot aşa cum nici clientul nu răspunde pentru faptele antreprenorului
sau subantreprenorului, faţă de terţii păgubiţi48.
X.16. Contractul de societate civilă

Noţiune
Contractul de societate civilă constă în punerea în comun, de către două
sau mai multe persoane a bunurilor lor materiale, în vederea constituirii unui
fond, pentru a răspunde scopului patrimonial comun.
Caractere juridice
Societatea civilă este un contract:
− sinalagmatic (bilateral);
− cu titlu oneros;
− comutativ;
− patrimonial (caracter lucrativ);
− consensual;
− cu executare succesivă;
− încheiat intuitu personae.
48
F.Deak, S.Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex,1993,
pag.129.
Părţile acestui contract nu încheie acte obiective sau subiective de comerţ,
deci acest tip de contract este numai un contract civil, care se deosebeşte de
celelalte, tocmai prin intenţia părţilor de a realiza scopul patrimonial propriu, pe
care şi l-au propus prin încheierea contractului de societate civilă.
Contractul de societate se întâlneşte atât în domeniul agricol, prin
constituirea de societăţi agricole, cât şi în cel al construcţiilor, creşterii
animalelor, prestărilor de servicii etc. Ideea care se degajă din contractul de
societate, care este de natură existenţială, este tocmai realizarea scopului
patrimonial comun, pentru care a fost încheiat.
Administrarea şi funcţionarea societăţii civile
Societatea civilă nu are personalitate juridică şi deci nu este subiect de
drept, în accepţiunea legii civile. În vederea realizării scopului patrimonial
pentru care a fost creată, ea trebuie să aibă un patrimoniu comun.
De aceea pentru a funcţiona este obligatoriu a avea organe proprii de
conducere şi administrare, care pot fi din rândul asociaţilor sau reprezentanţi
prin contractul de mandat, ce se va încheia ulterior.
Raporturile dintre asociaţi au la bază buna-credinţă dar şi diligenţa
fiecăruia pentru bunul mers al societăţii.
În caz de rea-administrare, asociaţii vor răspunde direct proporţional cu
gradul de prejudiciere al societăţii.
Administrarea societăţii poate fi încredinţată unui singur asociat
(administrator statutar) sau mai multor asociaţi. Hotărârile se iau prin votul
majorităţii asociaţilor.
Ca o trăsătură esenţială a acestui tip de contract, pe lângă scopul
patrimonial pentru care s-a constituit, fiecare asociat este prezumat că are
mandat tacit din partea celorlalţi asociaţi, pentru administrarea treburilor
societăţii. Aşadar, acest mandat se prezumă numai pentru actele de
administrare şi conservare şi nu pentru cele de dispoziţie. Aceste ultime acte
pot fi făcute, numai în baza unui mandat special, dat de toţi membrii societăţii
civile. Aşa cum am arătat mai sus, contractul de societate, odată încheiat nu
conduce la dobândirea personalităţii juridice de către societatea civilă, în
raporturile juridice cu alte societăţi ea nu va fi niciodată subiect de drept, în
accepţiunea legii. De aici rezidă concluzia că obligaţiile contractuale, deşi
încheiate pe seama societăţii, vor angaja sub aspectul răspunderii asumate,
doar asociatul contractant.
Dar, datorită raporturilor interne specifice dintre membrii societăţii,
creditorii pot acţiona în judecată şi urmări, atât fondul social cât şi bunurile din
patrimoniul personal al acestora. Eventualii creditori nu sunt obligaţi, aşadar,
să cunoască partea fiecărui asociat.
Obligaţiile asumate prin contract se vor împărţi direct proporţional cu
numărul lor, indiferent de întinderea aportului social al fiecăruia.
193
Tot proporţional cu aportul social se va face şi împărţirea beneficiilor, dar
şi a prejudiciilor cauzate societăţii.
Cauze de încetare a societăţii civile

Societatea civilă încetează prin:
a) pierderea fondului social;
b) realizarea scopului pentru care a fost creată;
c) moartea naturală a unuia sau mai multor asociaţi;
d) declararea judecătorească a morţii unuia sau mai multor asociaţi;
e) punerea sub interdicţie a unuia sau mai multor asociaţi;
f) insolvabilitatea sau falimentul societăţii sau numai a unuia dintre
asociaţi, recunoscută prin hotărârea instanţei competente;
g) prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de
societate.
La încetarea activităţii societăţii, patrimoniul social se lichidează49, se
încasează creanţele şi se achită datoriile, iar activul şi pasivul social se împarte
între asociaţi, proporţional şi în conformitate cu regulile prevăzute de legislaţia
civilă.
Cererea de partajare a bunurilor societăţii, care sunt în indiviziune, este
imprescriptibilă, tocmai pentru a proteja patrimoniul comun al membrilor
societăţii civile de fapte şi instituţii juridice de orice fel, în primul rând
împotriva termenului general de prescripţie extinctivă.
49
F.Deak, S.Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex,1993,
pag.131.
TESTE GRILĂ
1. Este patrimonială acea relaţie socială care nu poate fi exprimată în bani

– ex.: dreptul la nume, domiciliu, sediu ?
Răspuns: NU
2. Dreptul civil aparţine diviziunii dreptului public ?
Răspuns: NU
3. Persoana fizică este doar o ficţiune a legii, luată separat?
Răspuns: NU
4. Capacitatea de exerciţiu este capacitatea unei persoane de a fi titular de
drepturi şi obligaţii civile ?
Răspuns: NU
5. Dreptul de autor al unei opere ştiinţifice, literare, artistice etc. este un
drept nepatrimonial.
Poate genera şi raporturi patrimoniale ?
Răspuns: DA
6. Utilizarea termenului de izvoare ale dreptului civil semnifică existenţa
atât a mai multor forme de exprimare a normelor de drept civil, cât şi
existenţa, în cadrul aceleiaşi forme de exprimare, a mai multor surse de
aceeaşi categorie, dar cu obiect de reglementare diferit ?
Răspuns: DA
7. Izvoarele dreptului civil, în sens formal, pot să fie comune cu alte
ramuri de drept ?
Răspuns: NU
8. Principalul izvor de drept civil îl constituie Codul de procedură civilă?
Răspuns: NU
9. Raportul juridic civil este relaţia socială guvernată de norma juridică de
drept civil ?
Răspuns: DA
10. Actul juridic este o acţiune umană, prin care nu s-a urmărit producerea
unor efecte juridice, dar care totuşi prin consecinţele ei, generează astfel
de efecte ?
Răspuns: NU
195
11. Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt următoarele:
– caracter social
– caracter dublu voliţional
– egalitatea juridică a părţilor
Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de trăsături definitorii ?
Răspuns: DA
12. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile
la care sunt îndreptăţite, dar nu pot fi obligate părţile ?
Răspuns: NU
13. Atunci când sunt mai mult de două subiecte ale raportului juridic
există o pluralitate de subiecte. Pluralitatea poate fi pluralitate
activă sau pluralitate pasivă.
Poate fi pluralitatea subiect al raportului juridic civil ?
Răspuns: DA
14. Transmiterea de drepturi şi obligaţii poate fi:
– universală;
– cu titlu universal;
– cu titlu particular.
Testamentul mistic sau secret poate transmite drepturi inter vivos?
Răspuns: NU
15. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sunt:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– persoana pusă sub interdicţie
Pentru aceste persoane, actele juridice pot fi încheiate de reprezentanţii
lor legali ?
Răspuns: DA
16. Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, se consideră că au
discernământul în curs de formare, iar capacitatea lor de exerciţiu este
una restrânsă.
Pot încheia aceştia acte juridice, cu încuviinţarea părinţilor ?
Răspuns: DA
17. La raportul juridic încheiat de persoana juridică participă un subiect
activ, numit creditor şi un subiect pasiv numit debitor.
În acelaşi raport juridic, părţile pot fi atât subiect activ, cât şi subiect
pasiv ?
Răspuns: DA
18. După criteriul persoanelor obligate, drepturile subiective civile se divid
în:
– drepturi absolute şi drepturi relative
Ambele sunt opozabile erga omnes ?
Răspuns: NU
19. Obligaţiile conjuncte (divizibile) sunt acele obligaţii care leagă mai
mulţi creditori sau mai mulţi debitori, iar creanţa este divizibilă.
Fiecare creditor sau fiecare debitor poate urmări sau poate fi urmărit,
pentru întreaga creanţă ?
Răspuns: NU
20. Bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, dacă sunt
analizate după natura lor, sunt imobile, dar având în vedere ce vor
deveni, părţile unui act juridic convin că acestea sunt mobile.
Această considerare are temei legal (este legală) ?
Răspuns: DA
21. Bunurile care nu sunt în circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot
face obiectul actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în proprietatea
particularilor.
Plajele, marea teritorială aparţin proprietăţii publice ?
Răspuns: DA
22. Bunurile fungibile pot fi înlocuite unele cu altele, în executarea unei
obligaţii ?
Răspuns: DA
23. Fructele naturale, industriale, civile, sunt bunuri nefrugifere în
accepţiunea Codului civil ?
Răspuns: NU
24. Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa
omului şi pot fi: naturale (naşterea, decesul)
– forţa majoră
– prescripţia
– cvasidelictele
De producerea lor legea civilă leagă anumite efecte juridice ?
Răspuns: DA
25. Noţiunea de act juridic civil este folosită şi pentru desemnarea înscri-
sului constatator al manifestării de voinţă care are rol de mijloc de
probă?
Răspuns: DA
26. Actele unilaterale, bilaterale sau multilaterale sunt clasificate după
efectele produse ?
Răspuns: NU
27. Actele juridice constitutive sunt acele acte care dau naştere unui drept
subiectiv civil care nu a mai existat până în acel moment.
Astfel de acte sunt: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
schimb, precum şi alte tipuri de contracte ?
Răspuns: NU

197
28. Actele juridice cu titlu gratuit sau cu titlu oneros se clasifică după
criteriul modului de formare ?
Răspuns: NU
29. Actele juridice civile nepatrimoniale sunt acele acte care nu pot fi
evaluate în bani şi privesc drepturile nepatrimoniale.
Este donaţia un astfel de act ?
Răspuns: NU
30. Capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor care se
obligă, un obiect determinat şi o cauză licită sunt modalităţi ale actului
juridic ?
Răspuns: NU
31. Este termenul un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, până la care se
amână fie începerea, fie stingerea posibilităţii de exercitare a dreptului
subiectiv ?
Răspuns: FALS
32. Principiile fundamentale ale dreptului civil se suprapun până la
identificarea cu izvoarele dreptului civil ?
Răspuns: NU
33. Nulitatea absolută a actului juridic civil operează în următoarele cazuri:
– lipsa totală a consimţământului;
– lipsa (nevalabilitatea) obiectului juridic civil;
– frauda legii;
– încălcarea ordinii publice.
Această enumerare are caracter doar exemplificativ ?
Răspuns: ADEVĂRAT
34. Trăsăturile definitorii ale raportului juridic civil pot fi asimilate sau
denumite şi caractere ale acestuia.
Răspuns: DA
35. Este adevărat că pentru a fi valabil, actul autentic (art.1171 C.civ.)
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
– să fie semnat;
– să fie îndeplinită condiţia pluralităţii de exemplare;
– să fie îndeplinită condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei
,,bun şi aprobat”.
Răspuns: FALS
36. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, este singura persoană fizică
lipsită de capacitatea de exerciţiu ?
Răspuns: NU
37. Este adevărat că între mărturie şi mărturisire nu există nici o deosebire
sub aspectul forţei probante ?
Răspuns: ADEVĂRAT
38. Forma ,,ad validitatem” (ad solemnitatem) este cerută de lege în cazul
tuturor actelor juridice civile ?
Răspuns: NU
39. Condiţiile de valabilitate ale contractului de mandat sunt comune
tuturor contractelor ?
Răspuns: ADEVĂRAT
40. Sarcina este o obligaţie impusă de dispunător gratificatului, ca o
contraprestaţie, şi constă în a da, a face sau a nu face ceva ?
Răspuns: NU
41. Principiile fundamentale ale dreptului civil se suprapun până la
identificarea cu izvoarele dreptului civil ?
Răspuns: NU
42. Trăsăturile definitorii ale raportului juridic civil pot fi asimilate sau
denumite şi caractere ale acestuia.
Răspuns: DA
43. Cum au definit romanii dreptul?
a) ca fiind ceea ce trebuie
b) ca fiind respectul aproapelui
c) ca fiind arta binelui şi echităţii
Răspuns: c)
44. În următoarea definiţie completaţi noţiunea căreia îi aparţine:
„………………….. este posibilitatea, facultatea sau prerogativa
recunoscută unei persoane de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute
o anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei
anumite conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni”.
Răspuns: DREPTUL SUBIECTIV
45. Completaţi noţiunile lipsă:
„Drepturilor subiective le corespund obligaţiile:
1) …………..de a da, 2) …………sau a nu 3)……..”
Răspuns: 1) CELORLALŢI MEMBRI AI SOCIETĂŢII;
2) DE A FACE; 3) FACE CEVA.
46. Cărei accepţiuni a dreptului aparţine definiţia următoare?
„…………… este alcătuit din ansamblul normelor juridice recunoscute
sau instituite de către stat, pe care membrii societăţii le respectă de
bunăvoie sau sub ameninţarea forţei de constrângere a statului”.
Răspuns: DREPTUL OBIECTIV.

199
Partea a II-a
DREPT COMERCIAL

201
CAPITOLUL I
DREPTUL COMERCIAL.
NOŢIUNE, OBIECT, EVOLUŢIE, IZVOARE
I.1. Noţiunea, obiectul şi evoluţia dreptului comercial

Noţiune. În doctrină dreptul comercial a fost diferit în diferite moduri. În
esenţă, dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat, alcătuită din
normele juridice aplicabile faptelor de comerţ, precum şi celorlalte raporturi
juridice la care iau parte persoanele care au calitatea de comerciant.
Noţiunea de comerţ îşi are originea în latinescul commercium, alcătuit la
rândul lui din „cum” şi „merx”, care înseamnă „cu marfă”.
Activitatea comercială, aşa cum se va arăta la partea privind faptele de
comerţ, cuprinde întreaga activitate economică, începând cu producerea
bunurilor până la ajungerea lor la consumator inclusiv executarea de servicii şi
prestarea de lucrări.
Stabilirea obiectului dreptului comercial înseamnă delimitarea sferei
sale de aplicare. A fost făcută în funcţie fie de elementul subiectiv (sistemul
subiectiv), fie de elementul obiectiv (sistemul obiectiv).
În sistemul subiectiv obiectul dreptului are în vedere persoana, el urmând
să se aplice numai operaţiunilor efectuate de profesionişti, de comercianţi. În
continuarea a ceea ce există în această concepţie, care este de influenţă
germanică, orice operaţiune efectuată de un comerciant este considerată o
operaţiune comercială.
În sistemul obiectiv obiectul dreptului se stabileşte având în vedere
natura operaţiunii (comercialitatea). În acest sistem, care este de influenţă
franceză, normele juridice de drept comercial se aplică actelor juridice, faptelor
şi operaţiunilor calificate de lege ca fapte de comerţ, fără să fie condiţionate de
calitatea de comerciant a persoanei care le săvârşeşte.
Codul comercial român are la bază sistemul obiectiv care este însă
completat cu un element subiectiv prin prevederile art. 4 din Codul comercial
care prevede că sunt fapte de comerţ şi celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui
comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din
însuşi actul.

203
Evoluţia dreptului comercial în România. În România, activitatea
comercială, la începuturile sale, s-a desfăşurat pa baza regulilor cutumiare
locale (norme obişnuielnice) dar şi a unor reguli ale negustorilor străini cu care
s-au stabilit relaţii comerciale. Reguli scrise în domeniul comerţului se găsesc
pentru prima dată în Codul lui Andronache Donici din 1814, unde se făcea
vorbire despre „daravelile comerciale” şi „iconomicosul faliment”. Reguli
sumare se întâlnesc şi în Codul lui Caragea din 1817 (Muntenia) şi Codul
Calimach din 1928 (Moldova).
Regulamentele Organice (1831) au cuprins anumite reguli referitoare la
comerţ şi la tribunalele de comerţ. În privinţa judecării pricinilor comerciale
Regulamentele Organice prevedeau că acestea se vor judeca după „condica de
comerciu a Franţei care se va traduce în limba românească”. Începând cu 1840,
în Muntenia s-a aplicat o traducere a Codului comercial al Franţei, adoptat în
1807, în cadrul vastei opere de legiferare înfăptuită de Napoleon.
După Unirea Principatelor (1859) în timpul lui Cuza reglementarea de
origine franceză a fost pusă în aplicare sub denumirea de „Condica de comerciu
a Principatelor Unite Române”.
În 1887 a fost adoptat Codul comercial care este în vigoare şi astăzi. A
avut ca model Codul comercial Italian din 1882, fiind însă influenţat şi de
legislaţia germană.
În 1938 a fost elaborat un nou Cod comercial numit şi Codul comercial
Carol al II-lea, care a şi fost adoptat de Parlamentul ţării şi care trebuia să intre
în vigoare la 1 mai 1939. Datorită evenimentelor politice ale vremii, interne şi
externe, Codul comercial Carol al II-lea nu a mai intrat în vigoare, aplicându-se
în continuare Codul comercial din 1887.
În perioada socialistă, Codul comercial nu s-a mai aplicat în plan intern,
relaţiile economice desfăşurându-se pe baza planurilor economice şi
centralizării. În raporturile juridice comerciale externe la care participau
întreprinderile economice româneşti a continuat să se aplice Codul comercial
român.
În ce priveşte alcătuirea Codului comercial român, acesta este împărţit pe
patru cărţi:
– Cartea I - Despre comerţ în general. Este împărţită pe 14 titluri:
I - Dispoziţii generale; II - Despre faptele de comerţ; III - despre comercianţi;
IV - Despre registrele comercianţilor; V - Despre obligaţiile comerciale în
general; VI - Despre vânzare; VII - Despre raport; VIII - Despre societăţi şi
despre asociaţiuni comerciale; IX - Despre cambie şi despre CEC; X - Despre
contul curent; XI - Despre mandatul comercial şi despre comision; XII - Despre
contractul de transport; XIII - Despre contractul de asigurare; XIV - Despre gaj.
– Cartea II - Despre comerţul maritim şi despre navigaţie. Este împărţită
în 9 subtitluri: I - Despre vase şi proprietarii lor; II - Despre căpitan; III - Despre
înrolarea şi salariile persoanelor echipajului; IV - Despre contractul de închiriere,
V - Despre împrumutul maritim; VI - Despre asigurare în contra riscurilor
navigaţiei; VII - Despre avarii şi despre contribuţie; VIII - Despre pagubele
cauzate prin lovirea vaselor (abordaj); IX - Despre creanţele privilegiate.
– Cartea III - Despre faliment, împărţită în 8 subtitluri: I - Despre
declaraţia de faliment şi despre efectele sale; II - Despre administrarea
falimentului; III - Despre lichidarea pasivului; IV - Despre lichidarea activului;
V - Despre repartiţia între creditori şi despre închiderea falimentului;
VI - Despre încetarea şi suspendarea falimentului; VII - Dispoziţii privitoare la
falimentul societăţilor comerciale; VIII - Despre infracţiuni penale în materie
de faliment.
– Cartea IV - Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor
cu 3 titluri: I - Despre exerciţiul acţiunilor comerciale; II - Despre prescripţie;
III - Dispoziţii tranzitorii.
Unele dispoziţii ale Codului comercial sunt încă în vigoare, altele au fost
abrogate prin intrarea în vigoare a unor acte normative noi adoptate după anul
1989. Au fost adoptate legi noi prin care fostele întreprinderi socialiste au fost
transformate în societăţi comerciale şi regii autonome – Legea nr. 15/1990. A
fost înfiinţat Registrul comerţului prin Legea nr. 26/1990 şi s-a adoptat o
reglementare nouă privind societăţile comerciale – Legea nr. 31/1990, iar
falimentul a fost reglementat prin Legea nr. 64/1995.
I.2. Corelarea cu alte ramuri de drept

a) Cu dreptul civil
Dreptul civil reprezintă dreptul comun. Art. 1 din Codul comercial
dispune astfel: „(1) În comerţ se aplică legea de faţă. (2) Unde ea nu dispune se
aplică Codul civil.”
b) Cu dreptul procesual civil
La fel ca şi în cazul dreptului civil, în afara dispoziţiilor exprese din Codul
comercial, exerciţiului acţiunilor comerciale îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului
de procedură civilă (conform art. 889 Cod comercial).
c) Cu dreptul comerţului internaţional
Raporturilor comerciale cu element de extraneitate le sunt aplicabile
convenţiile sau uzanţele internaţionale. În spaţiul Uniunii Europene se
manifestă tendinţa de armonizare şi unificare.
d) Cu dreptul penal
În legile comerciale sunt numeroase dispoziţii care incriminează încălcări
a regulilor comerciale. În acelaşi timp, unele dispoziţii din dreptul comercial fac
trimitere la dispoziţiile Codului penal.

205
e) Cu dreptul financiar public
Activităţii comerciale îi sunt aplicabile numeroase dispoziţii ce ţin de
dreptul financiar public, în special în ce priveşte veniturile cuvenite bugetului
public naţional: impozitul pe profit, impozitul pe dividende, TVA, accize, taxe
vamale, impozite pe clădiri, terenuri, firme, înregistrarea fiscală etc.
f) Cu dreptul administrativ
Legăturile dreptului comercial cu dreptul administrativ privesc în primul rând
constituirea şi înregistrarea comercianţilor, dar şi alte elemente privind activitatea
lor ţinând de avizarea desfăşurării activităţii – avize de la pompieri, poliţia sanitar-
veterinară, protecţia consumatorului, sancţionarea contravenţiilor ş.a.
I.3. Izvoarele dreptului comercial

a) Izvoarele normative
Izvoarele formale ale dreptului comercial pot fi:
– specifice dreptului comercial;
– comune cu alte ramuri de drept.
Constituţia României ca lege fundamentală este izvor de drept şi pentru
dreptul comercial. Art. 135 din Constituţie conţine următoarele prevederi:
„(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă. (2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea factorilor de
producţie; b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică,
financiară şi valutară; (…) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu
interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea
calităţii vieţii; aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu
obiectivele Uniunii Europene.
Principalul izvor specific de drept comercial îl constituie Codul
comercial, adoptat prin Decretul-lege nr. 1233/1887, publicat în „Monitorul
Oficial” nr. 31/10 mai 1887. Acesta defineşte principalele instituţii de drept
comercial.
Legile comerciale speciale. Codul comercial cuprinde numai principalele
reglementări comerciale, acesta fiind completat de legi comerciale speciale.
Noţiunea de lege poate fi înţeleasă stricto sensu, adică numai legile adoptate de
Parlament şi actele normative egale ca forţă juridică (ordonanţe şi ordonanţe de
urgenţă ale Guvernului), sau lato sensu incluzând şi celelalte reglementări
emise de autorităţile statului (hotărâri ale Guvernului, ordine, instrucţiuni ale
miniştrilor, norme metodologice ş.a.). Sunt astfel de legi: Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale (completată şi modificată); Legea nr. 26/1990
privind Registrul comerţului (completată şi modificată); Legea

nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi falimentul; Legea
nr. 58/1934 asupra CEC-ului; Legea nr. 11/1991privind combaterea
concurenţei neloiale; Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor; Legea
nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori; Legea
nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; Legea concurenţei
nr. 21/1996; Ordonanţa Guvernului nr. 69/1997 privind bursele de mărfuri ş.a.
Codul civil şi legile civile speciale. Codul civil reprezintă principalul
izvor de drept comun şi se aplică acolo unde Codul comercial nu dispune.
Dintre legile civile care interesează dreptul comercial amintim Decretul
nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice şi Decretul
nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
b) Izvoarele interpretative (mediate)
Uzurile comerciale (obiceiul sau cutuma) sunt reguli rezultând din practica
comercială, folosite vreme îndelungată şi percepute ca obligatorii.
Uzurile pot fi:
– locale – aplicabile la o anumită piaţă comercială, localitate, port sau
regiune;
– speciale – ţin de obiectul contractelor (ex.: comerţul cu cereale) sau al
profesiunii (agenţii de bursă);
– generale – aplicabile întregului ansamblu de relaţii comerciale
(ex.: dacă într-un contract nu s-au stipulat precizări cu privire la calitatea mărfii,
aceasta va fi cea locală şi comercială, potrivit uzanţelor de concurenţă loială).
Uzurile, în unele cazuri, pot să capete şi consacrare legislativă şi în acest
caz ele nu mai sunt convenţionale sau de fapt, ele devenind uzuri normative.
Uzurile convenţionale sau de fapt îşi trag forţa din voinţa părţilor, care, în
virtutea autonomiei de voinţă, alcătuiesc contractele aşa cum se înţeleg. La
început, au un caracter spontan, apoi, prin spirit de imitaţie sunt acceptate şi de
alţi profesionişti, dobândind un caracter colectiv, implicând o practică de masă.
Adeseori uzurile sunt consacrate sub forma clauzelor tip la care părţile pot
adăuga elemente de individualizare.
Doctrina este un izvor mediat de drept. La fel şi în dreptul comercial
unde este un instrument important de interpretare şi aplicare a legilor.
Practica judiciară (jurisprudenţa) este tot un izvor mediat, soluţiile
instanţelor contribuind la interpretarea legilor de către destinatarii lor.
Principiile dreptului comercial. Unii autori le mai numesc şi principii
generale ale dreptului comercial. Principiile fundamentale ale dreptului sunt
acele idei călăuzitoare ale conţinutului tuturor normelor juridice. Cele care
acţionează la nivelul unei ramuri de drept sunt principii ale respectivei ramuri
de drept (civil, penal, comercial ş.a.). Se face distincţie între principii juridice
structurale şi principii juridice ideologice. Principiile structurale provin sau,
207
cel puţin, pretind a proveni din drept. ele sunt „axiome” ascunse de către
structura logică a sistemului de drept sau unele ramuri ale sale. Principiile
ideologice nu se bucură de un sprijin instituţional. Ele se aplică cu scopul de a
limita aplicarea anumitor reguli de drept.
Doctrina şi jurisprudenţa au identificat şi afirmat ca principii ale
dreptului comercial următoarele:
1. în comerţ actele juridice sunt cu titlu oneros, fiecare parte urmărind
obţinerea de profit;
2. în comerţ, întotdeauna banii sunt fructiferi (frugiferi). Orice sumă de
bani ajunsă la scadenţă, în cazul obligaţiilor comerciale, produce dobândă fără a
mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului; art. 43 Cod comercial
prevede: „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de
drept din ziua în care devin exigibile”.
Jurisprudenţă
- Speţă -
Dividende. Data scadenţei. Dobânzi
Prin acţiunea formulată, F.P.S. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta

S.C. S. S.A. pentru a fi obligată la plata sumei de 4.612.968 lei, reprezentând daune-
interese moratorii pentru plata cu întârziere a dividendelor datorate pe anul 1996,
calculată la nivelul dobânzilor B.R.D.
Judecătoria Piteşti, prin sentinţa nr. 142/2001, a admis acţiunea pentru 1.687.072
lei, reţinând că daunele-interese moratorii se datorează de la 31 decembrie 1997 la o
dobândă echivalentă cu taxa de scont a B.N.R. de 40% pe an.
Apelul a fost respins de Tribunalul Argeş, prin decizia nr. 298/C/2001, în
considerentele căreia s-a arătat că, nefiind stabilit un termen de plată pentru
dividende şi cum impozitul aferent se varsă la sfârşitul anului, numai de la această
dată pot curge dobânzile care trebuie stabilite la nivelul taxei oficiale a scontului
B.N.R.
Recursul reclamantei a fost admis, iar Curtea a casat decizia şi a trimis pricina
spre rejudecare aceluiaşi tribunal.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut că, sub aspectul nivelului dobânzii

comerciale acordate, concluzia instanţelor este corectă, deoarece singurul
criteriu obiectiv şi în acelaşi timp flexibil este reprezentat de dobânda pieţei cu
raportare la taxa de scont a B.N.R., soluţie practică însuşită şi de O.G. nr. 9/2000
care a intrat în vigoare ulterior.
Sub aspectul datei de la care se datorează însă dobânzile, instanţa de recurs
a făcut trimitere la dispoziţiile art. 43 C. com. şi art. 111 din Legea nr. 31/1990.
Potrivit art. 43 C. com., dobânzile pentru datoriile comerciale curg de drept
de la scadenţă chiar dacă ele nu au fost stabilite prin contract între părţi, fără a fi
necesară punerea în întârziere.
Ca urmare a aprobării bilanţului şi a contului de profit şi pierderi aferente
exerciţiului financiar încheiat, potrivit art. 111 din Legea nr. 31/1990,
republicată, cuantumul şi distribuirea dividendelor s-au stabilit de adunarea
generală a acţionarilor pentru fiecare acţionar şi din acel moment devine un
drept de creanţă individual al acestora. Dacă acţionarul acceptă plata la o dată
ulterioară, data respectivă va fi considerată scadenţă.
Plata cu întârziere a dividendelor angajează răspunderea societăţii care este
obligată la plata dobânzii în condiţiile art. 43 C. com.
Printr-o expertiză contabilă s-a stabilit cuantumul daunelor-interese
moratorii începând cu 1 octombrie 1997, dată până la care părţile au convenit
să fie achitate dividendele stabilite.
C.A. Piteşti, decizia nr. 154/R-C/13.03.2002

209
Jurisprudenţă
- Speţă -
Momentul începerii curgerii daunelor-interese
moratorii în raporturile comerciale. Plata dobânzilor
pentru neexecutarea obligaţiei în valută
Prin acţiunea sa formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata

sumelor de 2.765.722.199 lei, cu titlu de preţ, şi 199.835.951 lei reprezentând
dobânzi.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr. 1033/C/2001, a admis în parte acţiunea,
obligând-o pe pârâtă numai la plata cheltuielilor de judecată, reţinând că pe
parcursul soluţionării cauzei preţul a fost achitat, iar dobânzile nu se pot acorda
întrucât părţile stabilind valoarea mărfii livrate în dolari, variaţiile monedei naţionale
nu afectează valoarea reală a creanţei.
Soluţionând recursul reclamantei, Curtea de Apel Piteşti, prin decizia
nr. 29/R-C/2002, admiţând această cale de atac, a modificat în partea sentinţa,
obligând-o pe pârâtă şi la plata dobânzilor solicitate şi a cheltuielilor de judecată
aferente aceste sume.
La pronunţarea acestei hotărâri s-a reţinut că preţul convenit de părţi pentru
mărfurile livrate de reclamantă a fost stabilit în dolari SUA/tonă, plătibil în lei la
cursul de referinţă al B.N.R. din ziua plăţii. În condiţiile în care dobânda reprezintă
preţul folosirii banilor altuia şi în acelaşi timp o despăgubire pentru prejudiciul
cauzat prin executarea cu întârziere a obligaţiei, nu se poate susţine că astfel s-ar
acorda o dublă despăgubire.
Curgerea de drept a dobânzilor de la data scadenţei, conform art. 43
C. com., nu este condiţionată de stabilirea preţului în lei, fiind suficient ca obiectul
obligaţiei să fie o sumă de bani, indiferent în ce monedă este stabilită.
Stabilirea preţului în dolari SUA asigură realizarea exactă a prevederilor
contractului, în timp ce dobânda acoperă prejudiciul încercat de creditoare prin
neexecutarea la scadenţă a obligaţiei în bani, prejudiciu care este prezumat de lege.
C.A. Piteşti, decizia nr. 29/R-C/2002

Jurisprudenţă
- Speţă -
Obligaţia comercială
Chiar dacă aportul la capitalul social nu este purtător de dobândă şi

dividendele îşi au izvorul în capitalul social, obligaţia de plată a dividendelor este
comercială, astfel încât, potrivit art. 43 C. com., dobânzile curg de drept de la data
când creanţa acţionarului asupra dividendelor a devenit certă, lichidă şi exigibilă.
C.S.J. s. com. dec. nr. 2172/2003
3. în contractele comerciale, în caz de dubiu, se aplică regulile care

favorizează circulaţia. Este o problemă de interpretare, de cunoaştere a sensului
şi conţinutului voinţei părţilor care, în mod indubitabil, au dorit ca acordul lor
de voinţă să producă efecte juridice.
4. contractarea în favoarea celui de-al treilea (terţ) este obişnuită. Mandatul,
reprezentarea sunt instituţii juridice frecvent folosite în dreptul comercial.
Sunt autori care menţionează ca principii ale dreptului comercial şi
următoarele:
– în dreptul comercial autonomia de voinţă este mai largă decât în
dreptul civil. Spre deosebire de dreptul civil unde se caută a se afla voinţa
internă a contractanţilor, în dreptul comercial contează voinţa declarată.
Reglementarea comercială are în vedere regularitatea obiectivă a unei
operaţiuni şi nu aspectele subiective, resorturile interne care au determinat
încheierea contractului.;
– aparenţa are o mai largă aplicabilitate în dreptul comercial decât în
dreptul civil. Dreptul comercial nu este preocupat întotdeauna de cunoaşterea
realităţii drepturilor, limitându-se la aparenţă, cercetând doar regularitatea, cum
este cazul titlurilor comerciale de valoare, unde condiţiile de formă sunt foarte
riguroase, iar îndeplinirea lor conferă validitatea fără a mai cerceta cauza
juridică a actului, aşa cum se întâmplă în dreptul civil.

211
CAPITOLUL II
FAPTELE DE COMERŢ ŞI ÎNTREPRINDERILE
II.1. Faptele de comerţ
Codul comercial enumeră aceste fapte de comerţ, după cum urmează:

„Art. 3 - Legea consideră ca fapte de comerţ:
1. Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în
natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria;
asemenea şi cumpărarea, spre a se revinde, de obligaţiuni ale statului sau alte
titluri de credit circulând în comerţ;
2. vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau
lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând
în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;
3. contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de
credit circulând în comerţ;
4. cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;
5. orice întreprindere de furnituri;
6. întreprinderile de spectacole publice;
7. întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;
8. întreprinderile de construcţii;
9. întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
10. întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât
autorul sau artistul vinde;
11. operaţiunile de bancă şi schimb;
12. operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;
13. întreprinderile de transporturi de persoane atât pe apă, cât şi pe uscat;
14. cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
15. construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase
pentru navigaţia interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea
şi aprovizionarea unui vas;
16. expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi
toate contractele privitoare la comerţul de mare şi la navigaţie;
17. asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;
18. asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei;
19. depozitele pentru cauză de comerţ;
20. depozitele în docuri şi întrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra
recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj, libere de ele.
Art. 4 din Codul comercial mai prevede că se socotesc fapte de comerţ în
afara celor enumerate şi celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant,
dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.
Tot Codul comercial la art. 5 mai prevede că nu se poate considera ca
fapte de comerţ cumpărarea de producte sau mărfuri pentru uzul sau consumul
cumpărătorului, ori familiei sale, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, sau
după cel pe care l-a cultivat (art. 6).
Operaţiunile de asigurări de bunuri şi persoane sunt fapte de comerţ
numai în ce-l priveşte pe asigurător (art. 6).
Codul comercial mai prevede la art. 56 că, dacă un act este comercial
numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în privinţa acelui act,
legii comerciale, cu excepţia dispoziţiilor privitoare la persoana comerciantului
şi de cazurile în care legea dispune altfel.
Distingem, din aceste reglementări, două situaţii:
(1) – actele şi operaţiunile definite la art. 3 ca fapte de comerţ sunt supuse
legilor comerciale, indiferent de persoana care le săvârşeşte (comerciant sau
necomerciant);
(2) – art. 7 din C. Com. dispune că, este comerciant şi, în consecinţă,
supus legilor comerciale, orice persoană care săvârşeşte, cu caracter
profesional, una din faptele de comerţ definite la art. 3. După dobândirea
calităţii de comerciant, toate actele juridice şi operaţiunile comerciantului sunt
considerate, în temeiul art. 4, ca fiind fapte de comerţ şi, prin urmare, sunt
supuse legilor comerciale.
Folosirea de către legiuitor a termenului de fapte de comerţ denotă intenţia
de a supune legilor comerciale nu numai raporturile juridice decurgând din acte
juridice, aşa cum sunt definite ca manifestări de voinţă făcute cu scopul de a
produce efecte juridice, ci şi raporturile juridice decurgând din faptele juridice
(adică acele manifestări de voinţă făcute fără intenţia de a produce sau oricare
alte împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice).
În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în:
– fapte de comerţ obiective în care sunt incluse actele juridice şi
operaţiunile determinate de lege şi producătoare de efecte juridice în temeiul
legii, indiferent de calitatea autorului lor;
– faptele de comerţ subiective - includ actele şi faptele săvârşite de un
comerciant.

213
În doctrina modernă au fost distinse şi unele subcategorii cum ar fi:
– la faptele de comerţ obiective se distinge între faptele de
comerţ obiective după natura lor şi fapte de comerţ obiective datorită
formei lor;
– la faptele de comerţ obiective au mai fost introduse şi faptele de comerţ
conexe, acestea fiind cele care dobândesc acest caracter datorită legăturii lor cu
anumite fapte de comerţ, ex.: cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau
acţiuni, depozitele pentru cauză de comerţ, contul curent, cecul, mandatul,
comisionul, consignaţia, gajul, fidejusiunea.
Enumerarea din Codul comercial nu este una limitativă, ci una
exemplificativă.
Definirea actelor de comerţ are la bază mai multe teorii:
– teoria speculaţiei potrivit căreia actul de comerţ este unul de speculaţie
făcut în scopul obţinerii de profit. Acest criteriu răspunde realităţii,
comerciantul prin acţiunea sa urmărind obţinerea unui profit, el nelucrând
dezinteresat. Au fost formulate obiecţii: 1) sunt şi operaţii civile care au
caracter speculativ; 2) sunt şi fapte comerciale care nu realizează profit:
vânzarea în pierdere, vânzarea promoţională pentru atragerea clientelei,
distribuirea gratuită de produse pentru reclamă. Este de observat însă că scopul
final este tot profitul;
– teoria circulaţiei potrivit căreia actul de comerţ este cel realizat printr-o
întreprindere (o activitate metodic organizată). Obiecţii: 1) sunt şi acte străine
circulaţiei mărfurilor (ex.: agenţiile de afaceri); 2) există şi întreprinderi cu
caracter civil (exploataţiile agricole);
– teoria întreprinderii potrivit căreia actul de comerţ este cel realizat
printr-o întreprindere (o activitate metodic organizată). Obiecţii: 1) Sunt şi acte
de comerţ care nu se realizează printr-o organizare care implică o întreprindere
(ex.: activitatea agenţilor de bursă); 2) există şi întreprinderi cu caracter civil
(exploataţiile agricole);
– teoria mixtă care îmbină mai multe criterii (ex.: criteriul profitului şi
cel al circulaţiei).
Nu au fost incluse în categoria faptelor de comerţ activitatea de educaţie şi
învăţământ, profesiile liberale, jocurile de întrajutorare.

Jurisprudenţă
- Speţă -
Instanţa competentă. Acţiunea în rezilierea unui
contract de închiriere. Evacuare. Litigiu privind
un imobil care face parte din fondul de comerţ
La 8 februarie 2002, D.I. a formulat contestaţie în anulare în temeiul

dispoziţiilor art. 317 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit litigiul
soluţionat irevocabil prin decizia nr. 592/R-C/10.12.2001 a fost apreciat că are
natură comercială, iar calea de atac a fost considerată recurs în loc de apel, deoarece
instanţele se aflau în faţa unui litigiu civil.
Soluţionând contestaţia, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că pricina dedusă
judecăţii constituie un litigiu comercial, atât din punct de vedere subiectiv, cât şi din
punct de vedere obiectiv.
Astfel, s-a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 56 C. com., dacă un act este
comercial pentru una din părţi, toţi ceilalţi contractanţi sunt supuşi legii comerciale,
iar în speţa dedusă judecăţii pârâta era o societate comercială.
Pe de altă parte, obiectul cauzei era reprezentat de rezilierea unui contract de
închiriere, de evacuarea pârâtei şi obligarea acesteia la plata chiriei.
Neînţelegerile deduse judecăţii priveau, aşadar, nu imobilul în sine, ci imobilul
ca element al fondului de comerţ, aspect faţă de care, în mod corect, instanţele au
apreciat natura comercială a litigiului şi faptul că nu se poate declara apel, ci numai
recurs împotriva hotărârii de fond.
C.A. Piteşti, decizia nr. 149/R-C/13.03.2002
II.2. Întreprinderile
Codul comercial, în definirea faptelor de comerţ face vorbire de
întreprinderi – art. 3 pct. 5 – orice întreprindere de furnituri; 6 – între-prinderile
de spectacole publice; 7 – întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de
afaceri; 8 – întreprinderile de construcţii; 9 – întreprinderile de fabrici, de
manufactură şi imprimerie; 10 – întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de
artă când altul decât autorul sau artistul vinde.
Etimologic, întreprindere vine de la a întreprinde, adică a face. În sensul
Codului comercial, întreprinderea presupune o organizare şi un scop –
organizarea unui întreprinzător în scopul obţinerii unui profit, prin fapte de
comerţ. Întreprinderea poate fi individuală sau societară.
215
Definirea întreprinderilor menţionate în Codul comercial:
– întreprinderea de furnituri este activitatea organizată prin care
întreprinzătorul asigură prestarea unor servicii sau predarea unor bunuri, la anumite
termene, contra unui preţ;
– întreprinderile de spectacole publice sunt cele organizate în vederea
punerii la dispoziţia publicului a operelor teatrale, muzicale, sportive sub formă de
concerte, spectacole, întreceri sportive. Condiţia este existenţa unei activităţi
organizate;
– întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri au ca scop
facilitarea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar. Întreprinderea
de comision realizează intermedieri pe bază de comision. Agenţiile sau oficiile de
afaceri intermediază între comerciant şi clientelă (ex.: agenţiile de voiaj, publicitate);
– întreprinderile de construcţii sunt activităţi organizate, în scopul
realizării, în regim comercial, de construcţii. Acestea pot privi construcţii civile
(locuinţe) sau industriale (spaţii de producţie, îmbunătăţiri funciare, drumuri,
poduri, reţele energetice sau de transport: feroviar, petrolier etc.).
II.3. Domenii care constituie monopol al statului

Legea defineşte monopolul de stat ca fiind dreptul statului de a stabili
regimul de acces al agenţilor economici cu capital de stat şi privat, inclusiv
producători individuali, după caz (activităţile economice constituind monopol
de stat şi condiţiile de exercitare a acestora.
Constituie monopol de stat următoarele domenii şi activităţi:
– fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor;
– producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care
conţin substanţe stupefiante;
– extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor
preţioase şi a pietrelor preţioase;
– producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
– fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a
alcoolului şi băuturilor spirtoase distilate. Nu constituie monopol de stat fabricarea
băuturilor alcoolice în gospodăriile personale pentru consum propriu;
– fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a
produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;
– organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
– organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
Administrarea monopolurilor de stat arătate se face de către Ministerul
Finanţelor Publice. Exploatarea activităţilor constituind monopol de stat se face
de către agenţi economici cu capital de stat şi privat, inclusiv de către
producători individuali, după caz, pe bază de licenţe eliberate de Ministerul
Finanţelor Publice, cu avizul ministerului de resort sau al Băncii Naţionale a
României în cazul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase.
Efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute de Codul
comercial sau alte legi, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege, constituie
activităţi comerciale ilicite şi este sancţionată de lege.
CAPITOLUL III
COMERCIANŢII
III.1. Definiţie
Codul Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot
fi atât comercianţii, cât şi necomercianţii. Reglementările comerciale se aplică
oricărei persoane care săvârşeşte faptele de comerţ prevăzute de art. 3 C. com,
indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant.
Codul comercial nu dă o definiţie a comerciantului. Acesta se limitează la
a preciza cine are calitatea de comerciant. Art. 7 prevede că: „sunt comercianţi
aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesie obişnuită şi socie-
tăţile comerciale”. Art. 9 vine în completare şi precizează expres că este supusă
legilor şi jurisdicţiei comerciale, orice persoană care, într-un chip accidental, face
o operaţie de comerţ deşi nu este considerată comerciant. Mai precizează Codul
comercial că statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comerciant.
III.2. Categoriile de comercianţi

Principalele categorii de comercianţi, dar care nu sunt singure, sunt:
– comercianţii persoane fizice (comercianţi individuali);
– societăţile comerciale (comercianţii colectivi).
III.2.1. Persoanele fizice
Persoanele fizice au calitatea de comercianţi dacă săvârşesc fapte de comerţ
cu caracter profesional. Persoana fizică are deci calitatea de comerciant când
săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional atât în mod independent, cât şi în
cazul când realizează această activitate în cadrul unei asociaţii familiale sau în
asociaţiile în participaţiune reglementate de art. 251-256 Cod comercial.
III.2.2. Societăţile comerciale
Societăţile comerciale sunt atât cele înfiinţate în baza Legii
nr. 31/1990, cât şi cele înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice
socialiste în temeiul Legii nr. 15/1990.

217
Prin Legea nr. 15/1990, pentru reorganizarea unor foste unităţi economice de
stat au fost create regiile autonome. Acestea desfăşoară o activitate comparabilă cu
cea a societăţilor comerciale, fiind persoane juridice care funcţionează pe bază de
gestiune economică şi autonomie financiară.
Societăţile comerciale pot fi constituite într-una din următoarele forme:
– societate în nume colectiv;
– societate în comandită simplă;
– societate pe acţiuni;
– societate în comandită pe acţiuni;
– societate cu răspundere limitată.
a) Societatea în nume colectiv – este forma tipică a societăţilor de
persoane. Este societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a
două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri pentru a
desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în
care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.
b) Societatea în comandită simplă – se caracterizează prin existenţa a
două categorii de asociaţii:
– comanditaţii – care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar;
– comanditarii – care răspund numai în limita aportului lor.
Acest tip de societate a apărut în Evul Mediu când deţinătorii de capitaluri nu
le puteau valorifica fie datorită faptului că dreptul canonic nu le permitea să dea
împrumuturi cu dobândă, fie datorită faptului că nu puteau exercita profesiunea de
comerciant dată fiind situaţia lor socială (clerici, nobili, militari). Aceştia, în baza
unui contract numit commenda, încredinţau sume de bani unor căpitani de corăbii
sau unor negustori pentru a le folosi în afaceri şi a împărţi beneficiile. Ei riscau
numai sumele încredinţate. Societatea avea la bază încrederea.
Deci societatea în comandită simplă este o societate constituită prin asociere,
pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun
anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii
beneficiilor şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi
solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari).
c) Societatea pe acţiuni este societatea constituită prin asocierea mai multor
persoane (minim 5 în legea română) care contribuie la formarea capitalului social
prin anumit cote de participare, reprezentate prin titluri numite acţiuni, în vederea
desfăşurării unor activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor şi care
răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor.
d) Societatea în comandită pe acţiuni. La fel ca şi societatea în comandită,
are două categorii de asociaţi – comanditari şi comanditaţi, care răspund în
aceleaşi condiţii. Deosebirea constă în faptul că în acest caz capitalul social este
împărţit în acţiuni, la fel ca la societăţile comerciale. este o formă rar întâlnită.

e) Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza
deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite
bunuri inclusiv sume de bani, pentru a desfăşura o activitate comercială, în
vederea împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile societăţii în
limita aportului lor. Pot exista şi societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic.
Mai au calitatea de comerciant:
– organizaţiile cooperatiste;
– micii meseriaşi.
III.2.3. Asociaţiunea în participaţiune

Este reglementată de art. 251-256 din Codul comercial.
Asociaţiunea în participaţiune are loc numai când un comerciant sau o
societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o
participaţiune la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar
asupra întregului comerţ. Poate să se realizeze şi pentru operaţiunile comerciale
făcute de necomercianţi. În raporturile cu terţii nu constituie persoană juridică
distinctă de participanţii la asociaţiune. Terţii nu au nici un drept şi nu se obligă
decât faţă de acela cu care au contractat.
Participanţii nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în
asociaţiune chiar dacă ei au fost cei care le-au procurat, dar pot stipula că
lucrurile ce le-au adus în asociaţiune să le fie restituite în natură şi dacă acest
lucru nu este posibil de făcut să fie despăgubiţi pentru pierderea suferită.
Asociaţiunea în participaţiune este scutită de formalităţile stabilite pentru
societăţi dar trebuie probată prin act scris.
Jurisprudenţă
- Speţă -
Asociere în participaţiune
În privinţa asocierii în participaţiune, care se concretizează în contractul de

asociere în participaţiune, nici o dispoziţie legală nu impune împărţirea beneficiilor
în mod egal sau participarea la pierderi în mod egal, întrucât s-ar încălca libertatea
de voinţă a părţilor şi s-ar nesocoti caracterul dispozitiv al normelor care
reglementează această formă contractuală. De asemenea, sunt interzise aşa-numitele
clauze leonine, care-i favorizează pe unii asociaţi în detrimentul celorlalţi, întrucât
s-ar încălca un principiu fundamental, privind egalitatea părţilor în tratarea unei
afaceri comerciale.
C.S.J. s. com. dec. nr. 1851/2003
219
Jurisprudenţă
- Speţă -
Asociere în participaţiune
Clauza inserată în contractul de asociere în participaţiune, prin care se stabileşte în

favoarea uneia dintre părţi dreptul la o cotă minimă fixă din profit, indiferent de
profitul realizat, nu este o clauză leonină, lovită de nulitate, conform art. 1513 C. civ.,
pentru că, în acest mod, partea nu şi-a atribuit totalitatea câştigurilor şi neparticiparea
la pierderi.
C.S.J. s. com. dec. nr. 2894/2003
III.2.4. Asociaţiunea de asigurare mutuală

Asociaţiunea de asigurare mutuală are scopul de a împărţi între asociaţi
pierderile cauzate prin riscurile care constituie obiectul asociaţiunii. În
raporturile cu terţii este o persoană juridică distinctă de persoana asociaţilor.
III.2.5. Grupul de interes economic (G.I.E.)

Sediul materiei îl constituie art. 118-231 din Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,
a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Grupul de interes economic reprezintă o creaţie juridică relativ recentă
în lume. El a cunoscut consacrare legislativă, pentru prima oară, în Franţa în
anul 1967. Funcţionarea lui multiplă, succesul şi statutul său original consacrat
în legislaţia franceză au condus la necesitatea reglementării acestei instituţii şi
pe plan european. Consecinţa o reprezintă adoptarea Regulamentului nr. 2137
din 25 iulie 1985 privind grupurile europene de interes economic, menite să
faciliteze cooperarea economică sub forma acestei instituţii între persoanele
fizice şi juridice din statele membre ale Uniunii Europene.
În România, grupul de interes economic este o instituţie juridică şi
comercială cu caracter de noutate, fiind reglementat pentru prima oară prin
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Tot aici sunt reglementate şi grupurile
europene de interes economic. Aceste noi entităţi au un rol mai mult de definire
a unei strategii comune a unor agenţi economici şi de coordonare a dezvoltării
activităţii acestora.

Grupul de interes economic reprezintă o asociere între două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, al căror număr de membri nu poate depăşi
douăzeci, constituit pe o durată determinată, în scopul înlesnirii şi dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi, precum şi a rezultatelor activităţii
acestora.
În cadrul grupului de interes economic rolul primordial îl joacă membrii
asociaţi, nu capitalul. În consecinţă, una din trăsăturile grupului de interes
economic o constituie răspunderea nelimitată şi solidară a membrilor săi faţă de
obligaţiile grupului. De aici putem observa că o serie din caracteristicile
societăţilor comerciale, în special al celor de persoane, le întâlnim la grupul de
interes economic. De exemplu, regimul drepturilor conferite membrilor în baza
deţinerii de părţi de interes, precum şi motivele de dizolvare a grupului sunt
similare celor prevăzute pentru societăţile de persoane.
Grupurile de interes economic sunt persoane juridice cu caracter sui-
generis. Ele permit exploatarea în comun de către membrii grupului a anumitor
mijloace de producţie, care le permite desfăşurarea activităţilor proprii într-un
mod mult mai eficient şi cu costuri mai mici decât dacă această exploatare ar fi
exercitată în mod izolat.
Un aspect interesant de reţinut este faptul că legiuitorul a conferit grupului
de interes economic o ambivalenţă conceptuală şi funcţională care permite
acestora să se plaseze atât în sfera civilă, cât şi în cea comercială. Astfel, grupul
de interes economic poate avea atât calitatea de comerciant, cât şi pe cea de
necomerciant. Se poate constitui atât cu capital, cât şi fără capital, iar în situaţia
în care membrii săi decid afecta-rea unui anume capital pentru desfăşurarea
activităţii grupului, nu se impune o valoare minimă a capitalului, iar aporturile
pot avea orice natură.
Formalităţile de constituire a grupului de interes economic sunt similare
celor aplicabile societăţilor comerciale.
Titlurile de participare la grupul de interes economic se numesc părţi de
interes, însă legea nu detaliază asupra naturii juridice şi efectelor acestora.
Grupul de interes economic este o persoană juridică având scop
patrimonial, care poate să aibă sau nu calitatea de comerciant. Se constituie prin
asocierea, pe o durată determinată, a două sau mai multe persoane fizice sau
juridice şi are ca scop înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a
membrilor săi şi pentru îmbunătăţirea respectivei activităţi economice.
În actul constitutiv al grupului trebuie înscris obiectul de activitate cu
precizarea domeniului şi a activităţii principale, precum şi natura comercială
sau necomercială a activităţii. Activitatea grupului trebuie să se raporteze la
activitatea economică a membrilor săi şi să aibă un caracter accesoriu faţă de
aceasta.

221
Numărul membrilor grupului de interes economic nu poate fi mai mare de
douăzeci.
În ce priveşte activitatea grupului de interes economic, prin lege au fost
stabilite o serie de interdicţii şi limitări:
– interdicţia de a exercita, în mod direct sau indirect, o activitate de
administrare ori de supraveghere a activităţii membrilor săi sau a unei alte
persoane juridice, în special în domeniile personalului, finanţelor şi investiţiilor;
– interdicţia de a deţine titluri de participare (acţiuni, părţi sociale sau de
interes) la una dintre societăţile comerciale membre. Aceste lucru este permis
doar în măsura în care deţinerea titlurilor este necesară pentru îndeplinirea
obiectivelor grupului şi dacă se face în numele membrilor;
– limitarea numărului de personal angajat la cel mult 500 persoane;
– interdicţia folosirii de către o societate comercială sau societate civilă în
scopul creditării, în alte condiţii decât cele prevăzute expres de Legea
nr. 31/1990 a unui administrator ori director al societăţii comerciale sau a
soţului, rudelor sau afinilor până la gradul IV;
– interdicţia de mai sus este valabilă şi pentru transmitere de bunuri dacă
operaţiunea priveşte o societate civilă sau comercială la care persoanele arătate
au o cotă de cel puţin 20% din capitalul social subscris, cu excepţia cazului în
care una dintre societăţile comerciale respective este filiala celeilalte;
– interdicţia de a fi membru al altui grup de interes economic sau grup
european de interes economic.
Răspunderea membrilor grupului de interes economic este nelimitată pentru
obligaţiile grupului şi solidar, în lipsa unei stipulaţii contrare cu terţii co-
contractanţi. Creditorii grupului de interes economic trebuie să se îndrepte mai întâi
împotriva acestuia şi dacă acesta nu plăteşte în 15 zile de la data punerii în
întârziere se pot îndrepta împotriva membrilor grupului.
III.2.6. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.)

La fel ca şi grupul de interes economic se constituie prin asocierea a două
sau mai multe persoane fizice sau juridice, este constituită pe o perioadă
determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării activităţii
economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective. Se constituie în baza unui act constitutiv, având obligaţia
înmatriculării sale în registrul special desemnat în acest scop de statul membru
al Uniunii Europene pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul.
Deosebirea între G.E.I.E. şi grupul de interes economic este că poate fi
constituit şi pe o perioadă nedeterminată şi prin faptul că membrii săi pot fi
companii sau firme, precum şi alte persoane juridice de drept public sau privat,
înfiinţate conform legislaţiei unui stat membru al U.E. şi care au sediu social,

precum şi centrul principal sau de gestiune a activităţii statutare pe teritoriul
unui stat din U.E. mai pot fi membri G.E.I.E. şi persoanele fizice care
desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau agricole ori care
furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul unui stat membru
al U.E.
În ce priveşte compunerea, G.E.I.E. trebuie să fie alcătuit din minim 2
membri care pot fi ori două companii, firme ori persoane juridice, ori două
persoane fizice din cele arătate mai sus, ori o companie, firmă, persoană juridică
şi o persoană fizică din cele arătate, având centre principale de conducere şi de
gestiune a activităţii statutare în state membre diferite.
Reglementarea funcţionării G.E.I.E. în România este făcută prin
art. 232-238 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa filiale şi sucursale,
reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică. Înfiinţarea acestora este
supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi
publicarea actelor şi faptelor cerute pentru G.E.I.E.
G.E.I.E. nu este supus autorizării prevăzute de Decretul-lege
nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor
societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine, cu modificările şi
completările ulterioare.
III.3. Dobândirea calităţii de comerciant

III.3.1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică
Din art. 7 Cod comercial rezultă două condiţii: a) să săvârşească acte de
comerţ obiectiv; b) actele de comerţ să fie săvârşite ca profesie obişnuită. În
doctrină au mai fost formulate două condiţii: 1) faptele de comerţ să fie
săvârşite în nume propriu; 2) condiţia existenţei autorizaţiei administrative.
Această ultimă condiţie a fost contestată fiind considerată o condiţie pentru
exercitarea comerţului şi nu pentru dobândirea calităţii.
III.3.2. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale

Deoarece scopul constituirii ei este tocmai desfăşurarea unei activităţi
comerciale, condiţia este de a se constitui cu respectarea condiţiilor prevăzute
de lege.
III.4. Dovada calităţii de comerciant
– În cazul persoanelor fizice. Este o stare de fapt ce trebuie probată în
sensul că a săvârşit una sau mai multe fapte de comerţ ca profesiune obişnuită
223
şi în nume propriu, nefiind suficiente existenţa autorizaţiei, înmatricularea
fondului de comerţ, plata taxelor şi impozitelor, titulatura.
– În cazul societăţii comerciale. Este suficientă dovedirea constituirii
societăţii în condiţiile legii.
III.5. Încetarea calităţii de comerciant

– În cazul persoanelor fizice. Încetează atunci când nu mai săvârşeşte acte
obiective de comerţ cu caracter profesional. Ea poate fi şi temporară. Trebuie să
fie efectivă.
– În cazul societăţilor comerciale. are loc în momentul încetării ei ca
persoană juridică prin dizolvare şi lichidare. Poate avea loc prin: împlinirea
termenului pentru care a fost constituită; imposibilitatea realizării obiectului de
activitate; prin hotărârea adunării generale.
III.6. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor

Comercianţii au următoarele obligaţii profesionale:
– obligaţia de publicitate prin înregistrarea la Oficiul Registrului
Comerţului;
– obligaţia de ţinere a registrelor comerciale. Societăţile comerciale pe
acţiuni, spre exemplu, pe lângă evidenţele prevăzute de lege, conform art. 172-181
din Legea nr. 31/1990 (republicată), trebuie să ţină următoarele registre:
- un registru al acţionarilor, care să arate, după caz, numele şi prenumele,
denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor, cu acţiuni nominative, precum şi
vărsămintele făcute în contul acţiunilor. Evidenţa acţiunilor emise în formă
dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată va fi ţinută de un registru
independent privat al acţionarilor, conform Legii nr. 52/1994;
– un registru al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale;
– un registru al şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie;
– un registru al şedinţelor şi deliberărilor comitetului de direcţie;
– un registru al deliberărilor şi constatărilor făcute de cenzori în
exercitarea mandatului lor;
– un registru al obligaţiunilor, care să arate totalul obligaţiunilor emise
şi al celor rambursate, precum şi numele, prenumele, denumirea, domiciliul sau
sediul titularilor, când ele sunt nominative. Evidenţa obligaţiunilor emise în
forma dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată va fi ţinută
conform Legii nr. 52/1994.
– obligaţia de exercitare a comerţului în limita concurenţei loiale.

CAPITOLUL IV
AUXILIARII COMERCIANŢILOR
Persoanele care cooperează cu comercianţii şi le reprezintă interesele sau

le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale sunt auxiliari ai
comercianţilor.
Aceştia pot fi: auxiliari dependenţi, când sunt în raporturi de muncă cu
comercianţii şi sunt remuneraţi de aceştia sau auxiliari independenţi, când au
calitatea de comercianţi.
Sunt auxiliari dependenţi: prepuşii, comişii pentru negat şi comişii pentru
negoţ. Sunt auxiliari independenţi: mijlocitorii şi agenţii comerciali. Codul
comercial, la art. 401, face vorbire şi despre reprezentanţii caselor comerciale sau
societăţilor străine cărora li se aplică dispoziţiile privind prepuşii.
IV.1. Prepuşii comercianţilor

Instituţia prepusului este reglementată de art. 392-400 Cod comercial.
Prepusul este persoana însărcinată cu comerţul patronului său, fie la locul unde
acesta îl exercită, fie în alt loc (art. 392). El îl substituie pe comerciant, fiind
împuternicit să conducă întreaga activitate comercială şi îl reprezintă pe patron
în toate actele. Calitatea are la bază contractul de muncă. Puterile prepusului:
reprezentarea este generală, permanentă şi legată de un anumit loc. Întinderea
puterilor: Mandatul prepusului poate fi expres, situaţie în care trebuie
înregistrat, sau tacit, situaţie în care se presupune că este general, patronul
neputând opune terţilor vreo restricţie decât dacă probează că aceştia o
cunoşteau la momentul contractării (art. 395). Mandatul este limitat de limitele
comerciantului, prepusul neputând face acte pe care nu le-ar putea face
comerciantul însuşi; prepusul nu poate face acte contrare scopului pentru care a
fost numit, cum ar fi vânzarea fondului de comerţ; prepusul nu poate folosi
capitalul în folosul său şi nici nu poate, fără învoirea expresă a patronului, să
facă operaţiuni pe cont propriu sau în contul altuia de natura celor cu care a fost
însărcinat. În toate actele este obligat să aducă la cunoştinţă calitatea sa.

225
IV.2. Reprezentarea
În afara prevederilor menţionate la prepuşi, Codul comercial nu cuprinde
alte reglementări, doctrina elaborând o teorie generală a reprezentării.
Reprezentarea constă în încheierea de către o persoană (reprezentant) de acte
juridice cu terţii, în numele şi pe seama reprezentatului.
Reprezentarea poate fi:
– legală – decurgând din lege;
– convenţională, când împuternicirea vine de la reprezentat.
Condiţiile reprezentării sunt:
1) existenţa împuternicirii (generală sau specială);
2) intenţia de a reprezenta;
3) voinţa valabilă a reprezentantului.
Efectele juridice între reprezentat şi terţ sunt:
a) actul juridic încheiat de reprezentat;
b) actul juridic este mărginit de limitele împuternicii.
Efectele juridice faţă de reprezentat sunt:
a. nu produce nici un efect, acesta fiind străin de actul juridic încheiat în
limitele împuternicirii;
b. actul încheiat cu depăşirea limitelor îi este opozabil ca şi cum ar fi
contractat în nume propriu.
Încetarea reprezentării poate avea loc prin:
– revocarea împuternicirii;
– renunţarea la însărcinarea primită;
– moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau lichidarea.
IV.3. Comişii pentru negoţ

Instituţia este reglementată de art. 404 Cod comercial, care îi defineşte a fi
„prepuşi pentru vânzarea în detaliu a mărfurilor; ei au dreptul ca în locul unde
se exercită comerţul şi în momentul predării să ceară şi să încaseze preţul
mărfurilor vândute, putând da pentru aceasta chitanţă în numele patronului lor.
Afară din magazin ei nu pot cere plata creanţelor patronului fără autorizaţie
specială”.
Deşi legea îi numeşte prepuşi, ei nu au calitatea de prepus aşa cum a fost
arătată, ei fiind de fapt reprezentanţi. Au calitatea de salariaţi care îşi desfăşoară
activitatea pentru comerciant. Nu toţi salariaţii au această calitate, ci numai cei
care intră în relaţii cu clientela. Ei îşi desfăşoară activitatea numai în localul
comerciantului. Pot fi comişi pentru negoţ nu numai vânzătorii, ci şi alţi
salariaţi, cum sunt recepţionerii de hotel, şoferii de taxi. Sunt situaţii când plata
poate fi cerută şi în afara localului, cum este cazul livrărilor la domiciliu.

IV.4. Comişii călători pentru negoţ (comerţ)
Reglementarea este făcută de art. 402-403 Cod comercial. Sunt salariaţi ai
comerciantului care, spre deosebire de comişi pentru negoţ, îşi desfăşoară
activitatea în afara localului. Ei sunt însărcinaţi de comerciant să facă operaţiunile
comerţului său, comerciantul fiind obligat prin faptele lor în limitele
împuternicirii date, însărcinarea lor rezultând din circulare, scrisori, avize sau alte
asemenea documente. Dacă aceştia nu aduc la cunoştinţă însărcinarea lor de
reprezentanţi, se obligă personal faţă de terţi.
IV.5. Mijlocitorii
Activitatea de mijlocire este prevăzută ca faptă de comerţ de art. 3 pct. 12
din Codul comercial. Nu beneficiază de reglementare specială în Codul
comercial. Mai sunt numiţi şi samsari sau misiţi. Mijlocitorul este persoana care
acţionează pentru punerea în contact a persoanelor interesate de încheierea unei
afaceri care să se realizeze prin intermediul lor. Are la bază contractul cu una din
părţi sau cu toate părţile interesate şi de la care, în caz de încheiere a contractului,
urmează să primească o plată fixă sau procentuală. Activitatea de mijlocire nu are
la bază contractul de muncă.
IV.6. Agenţii de comerţ

Nu beneficiază de reglementare în Codul comercial. Instituţia agenţilor de
comerţ şi condiţia juridică a agenţilor de comerţ au fost stabilite pe baza
principiilor generale ale reprezentării.
În doctrină, agentul de comerţ a fost definit ca fiind persoana însărcinată
statornic de unul sau mai mulţi comercianţi să desfăşoare în altă localitate,
determinată exclusiv, operaţiuni comerciale, în schimbul unei plăţi. El poate să
trateze afaceri sau să încheie acte juridice cu terţii pe seama comerciantului.
Prin Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi (M.Of.
nr. 581/6 august 2002) a fost reglementat statutul juridic şi activitatea acestora.
Agentul comercial permanent a fost definit în lege ca fiind comerciantul,
persoană fizică sau juridică, având calitatea de intermediar independent
împuternicit în mod statornic de o persoană fizică sau juridică numită comitent
să negocieze sau să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama
comitentului. Deci el este un intermediar, mai precis un mandatar, pentru că el
îşi exercită atribuţiile în baza unui contract de mandat, el nefiind prepusul
comitentului.
Are calitatea de comerciant, neaflându-se în raporturi de subordonare cu
comitentul, dar, cu toate acestea, este un auxiliar independent al comitentului
pentru că el contribuie la realizarea comerţului acestuia.
227
Agentul poate să primească mandat pentru una sau mai multe regiuni
determinate, aşa cum s-a stabilit prin contract.
Agentul prestează serviciul său caracteristic contra unei remuneraţii
stabilită prin contract care poate fi o sumă fixă, fie un comision, fie în parte o
sumă fixă şi în parte un comision. Comisionul este definit, în condiţiile acestei
legi (Legea nr. 509/2002), ca fiind orice formă de remuneraţie al cărui cuantum
se obţine prin raportare la volumul sau valoarea operaţiunilor.
Puterile agentului. Acesta trebuie să îndeplinească obligaţiile care
decurg din împuternicirea ce i-a fost dată, personal sau prin prepuşii săi, şi să
acţioneze cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun profesionist. Poate să
execute împuternicirea prin substituirea sa, în tot sau în parte, cu subagenţi, în
condiţiile prevăzute de Codul civil.
Agentul poate fi împuternicit pentru regiunea determinată prin contract să
acţioneze şi pentru alţi comitenţi concurenţi, dar această permisiune trebuie
stipulată expres în contract. El nu poate, nici chiar pe contul său, să negocieze şi
să încheie în regiunea determinată prin contract, operaţiuni de comerţ
concurente privind bunuri şi/sau servicii similare celor care fac obiectul
contractului de agenţie decât dacă are consimţământul expres al comitentului.
Dacă nu i s-a interzis, agentul poate să reprezinte mai mulţi comitenţi.
Obligaţiile agentului. Agentului îi revin din lege o serie de obligaţii (art. 5
din Legea nr. 509/2002). Prin contract pot fi stabilite şi alte obligaţii. Potrivit art. 5
alin. 3 din menţionata lege, agentul este obligat:
– să procure şi să comunice comitentului informaţiile privitoare la zona
pentru care a primit mandatul, precum şi toate celelalte informaţii necesare de
care dispune;
– să acţioneze cu toată diligenţa pentru încheierea afacerilor cu care este
împuternicit în condiţiuni cât mai bune pentru comitent;
– să respecte instrucţiunile rezonabile primite de la comitent, fie acestea
imperative, indicative sau facultative;
– să ţină registre separate pentru fiecare comitent şi la fel şi bunurile şi
eşantioanele acestora;
– să nu primească, fără împuternicire specială, să primească plata pentru
comitent şi nici să facă reduceri sau amânări pentru creanţele creditorului.
Obligaţiile comitentului. În raporturile cu agentul, comitentul trebuie să
acţioneze cu bună-credinţă şi cu obligaţia unui bun profesionist, fiind, de
asemenea, obligat:
– să-i furnizeze agentului informaţiile necesare şi să-i asigure, în timp util
şi în cantitate corespunzătoare, mostrele, cataloagele, tarifele şi orice alte
documente necesare îndeplinirii mandatului;

– să-i plătească remuneraţia stabilită şi să-l înştiinţeze atunci când
anticipează că volumul operaţiunilor comerciale va fi mai mic semnificativ faţă
de cel preconizat în mod normal.
În dreptul francez, statutul agentului comercial este stabilit prin Decretul
din 23 septembrie 1957, care prevede că acesta este „mandatarul care, cu titlu
de profesie obişnuită şi independentă, fără să fie legat printr-un contract de
locaţie de servicii, acţionează în numele şi pe seama producătorilor,
industriaşilor şi comercianţilor. În dreptul anglo-american agentul comercial
este desemnat prin termenul de broker.
Legea română privind agenţii comerciali permanenţi (Legea
nr. 509/2002) nu se aplică intermediarilor care acţionează în cadrul burselor de
valori şi al pieţelor reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate,
agenţilor sau brokerilor de asigurări şi reasigurări şi celor care în calitate de
agent prestează un serviciu nepermanent.

229
CAPITOLUL V
FONDUL DE COMERŢ
V.1. Noţiune
Nu este definit legal, ci doar în doctrină. În Legea nr. 26/1990 privind
Registrul comerţului se face vorbire despre fondul de comerţ, mai precis la
art. 21, care prevede înregistrarea menţiunilor privind donaţia, vânzarea,
locaţiunea sau gajul fondului de comerţ.
În doctrină, fondul de comerţ este definit ca un ansamblu de bunuri
mobile şi imobile, corporale şi necorporale pe care un comerciant le afectează
desfăşurării uneia activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi implicit
obţinerii de profit.
Fondul de comerţ, din punct de vedere juridic, este un bun mobil necorporal.
Fondul de comerţ nu se confundă cu patrimoniul deoarece fondul de comerţ
este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale, pe când
patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor.
V.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ

Din această categorie fac parte bunurile imobile şi bunurile mobile corporale.
V.2.1. Bunurile imobile

Bunurile imobile care sunt afectate fondului de comerţ pot fi imobile prin
natura lor (ex. clădirea în care se desfăşoară activitatea) sau imobile prin
destinaţie, care, aşa cum au fost exemplificate în dreptul civil, pot fi maşini,
utilaje, echipamente.
Cu privire la natura juridică a actelor de vânzare-cumpărare a bunurilor
imobile, au fost exprimate două puncte de vedere:
1. acestea sunt acte civile. Interpretarea decurge din prevederile Codului
comercial care definesc actele şi faptele de comerţ unde ele nu sunt prevăzute
ca acte obiective de comerţ.

2. cel de-al doilea punct de vedere a fost formulat în jurisprudenţă, dar şi în
doctrină. Potrivit acestei orientări, dacă bunurile imobile sunt elemente ale fondului
de comerţ, actele de vânzare-cumpărare sunt acte de comerţ.
V.2.2. Bunurile mobile corporale

Bunurile mobile corporale ce fac parte din fondul de comerţ sunt:
materiile prime şi materialele destinate prelucrării, precum şi produsele
rezultate din prelucrare. Se apreciază că şi mărfurile cumpărate spre revânzare
fac parte din fondul de comerţ. Opinia se justifică în cazul faptelor de comerţ de
interpunere.
V.3. Elementele necorporale ale fondului de comerţ

Sunt drepturile care privesc firma, emblema, clientela şi vadul comercial,
brevetele de invenţii, drepturile de autor, mărcile de fabrică şi de comerţ.
V.3.1. Firma
Firma constă în numele sau denumirea sub care un comerciant este
înregistrat la Registrul comerţului.
Legea distinge între situaţiile în care comerciantul este persoană fizică şi
comerciantul este societate comercială.
În cazul comerciantului - persoană fizică, firma se compune din numele în
întregime al acestuia, adică nume şi prenume sau numai nume şi iniţiala
prenumelui.
Firma societăţii comerciale este reglementată diferit în funcţie de felul
acestora.
La societatea în nume colectiv firma se compune din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, urmată de menţiunea de „societate în nume colectiv” scrisă în
întregime. Numele poate fi scris fie întreg, adică nume şi prenume, fie numai numele
şi iniţiala prenumelui (art. 31 din Legea nr. 26/1990).
La societatea în comandită simplă, firma se compune din numele a cel
puţin unul din asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită”
scrisă în întregime.
La societatea pe acţiuni sau societatea în comandită pe acţiuni, firma se
compune dintr-o denumire proprie de natură să o deosebească de firma altei
societăţi, însoţită de menţiunea „societate pe acţiuni” scrisă în întregime sau
prescurtat S.A., ori menţiunea „societate în comandită pe acţiuni”. Dacă o firmă
este asemănătoare cu altă firmă deja înmatriculată trebuie să se adauge o
menţiune care s-o deosebească de cealaltă firmă. Nici o firmă nu trebuie să
folosească o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.
231
Art. 42 din Legea nr. 26/1990 prevede că firma nu poate fi înstrăinată
decât odată cu fondul de comerţ.
La societatea cu răspundere limitată firma este alcătuită dintr-o denumire
proprie la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită
de menţiunea „societate cu răspundere limitată” sau prescurtarea SRL.
V.3.2. Emblema
Emblema este tot un atribut de identificare. Art. 30 alin. 3 din Legea nr.
26/1990 prevede că emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un
comerciant de altul de acelaşi gen. Nu se confundă cu firma chiar dacă o
înglobează în ceea ce priveşte denumirea. Este facultativă. Conţinutul ei poate
fi un semn sau o denumire. Denumirea poate fi înstrăinată şi fără înstrăinarea
fondului de comerţ.
V.3.3. Clientela şi vadul comercial

Aceste elemente nu beneficiază de o reglementare legală. Clientela
desemnează persoanele care recurg în mod obişnuit la serviciile comerciantului.
Vadul comercial este un element care exprimă gradul de atragere a clienţilor,
determinaţi de factori cum sunt: locul de amplasare, calitatea, segmentul de
clientelă la care se adresează, selectarea clientelei prin preţ, ambient, calitatea
personalului, publicitate, notorietate.
V.3.4. Drepturile de proprietate industrială

Sunt alcătuite din: brevetele de invenţii, know-how, desene şi modele
industriale, mărci de fabrică şi de comerţ, denumiri de origine şi indicaţii de
provenienţă. Sunt supuse înscrierilor la Registrul comerţului.
Regimul juridic al mărcilor şi indicaţiilor geografice este reglementat în
dreptul naţional prin Legea nr. 84/1998 (M. Of. nr. 161/23.04.1998).
Marca este definită legal ca fiind un semn susceptibil de reprezentare
grafică servind la deosebirea produselor şi a serviciilor unei persoane fizice sau
juridice de cele ale altor persoane. Marca poate fi alcătuită din nume de
persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în
special, forma produsului sau a ambalajului sau combinaţii de culori, precum şi
orice combinaţie a acestor semne. Dreptul la marcă aparţine persoanei fizice
sau juridice care a depus prima, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a
mărcii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).
Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului
naţional reglementar la OSIM pentru o perioadă de 10 ani. Înregistrarea mărcii
poate fi reînnoită, dar numai la cererea titularului, pentru o perioadă de încă
10 ani.
Drepturile asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau licenţă, la orice
moment din durata de protecţie a mărcii.
Cu privire la mărci, legea distinge:
a) marca anterioară, care este marca înregistrată, precum şi cea depusă
pentru a fi înregistrată la Registrul Naţional al Mărcilor, cu condiţia ca ulterior
să fie înregistrată;
b) marca notorie - este marca larg cunoscută în România la data depunerii
unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorităţii revendicate în cerere;
c) marca colectivă este marca destinată să servească la deosebirea
produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele şi serviciile
aparţinând altor persoane;
d) marca de certificare indică faptul că produsele şi serviciile pentru care
este utilizată sunt certificate de titularul mărcii cu privire la calitatea, materialul,
modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia sau alte
caracteristici.
Mărcile beneficiază şi de protecţie internaţională, conform Aranja-
mentului de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor din 14
aprilie 1891, revizuit la Stockholm la 14 iunie 1967.
Indicaţia geografică este denumirea servind la identificarea unui produs
originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o
reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei
origini geografice. Acestea sunt protejate în România prin înregistrarea la Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).
Este interzisă folosirea unei indicaţii geografice sau imitarea ei de către
persoane neautorizate, chiar dacă se indică originea reală a produselor ori dacă se
adaugă menţiuni ca: gen, imitaţie şi altele asemenea.
Know-how-ul („a şti cum”, „a şti în ce fel”) desemnează acele cunoştinţe,
nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate despre cum se fabrică,
funcţionează sau comercializează anumite produse sau despre elaborarea şi
funcţionarea unor tehnologii ori procedee. Termenul este folosit în limba engle-
ză şi provine din prescurtarea expresiei americane „the know-how to do it”.
Desenele şi modelele industriale fac obiectul protecţiei convenite prin
Aranjamentul privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor
industriale încheiat la Haga la 06.11.1929, care dă posibilitatea efectuării unui
depozit internaţional unic la Biroul Internaţional al Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale (OMPI). Înregistrarea conferă protecţie 15 ani de la
modelul constituirii depozitului.
Desenul este un ansamblu de linii şi/sau de culori care realizează un efect
decorativ nou, dând produsului individualitate, inedit şi specificitate.
Modelul este forma plastică tridimensională care dă produsului o formă
distinctă, o fizionomie originală.
233
În dreptul românesc, sediul materiei îl reprezintă Legea
nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale.
Invenţia. Regimul lor juridic este reglementat de Legea
nr. 64/1991. Se constată prin brevetul de invenţie.
O invenţie este brevetabilă când are ca obiect un produs sau un procedeu
în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o
activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
VI.3.5. Drepturile de autor

Acestea pot să rezulte din activitatea ştiinţifică, culturală, literară, artistică.
Titularul dreptului are dreptul la reproducere şi difuzare şi orice alt mod de
folosire. Dreptul poate fi cedat, pentru acesta titularul fiind îndreptăţit la
remuneraţie.
V.4. Actele juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca orice bun mobil necorporal, este transmisibil atât pe
cale succesorală, cât şi prin acte între vii. Potrivit Legii nr. 26/1990 privind
Registrul comerţului, fondul de comerţ poate să fie vândut, transmis ca aport
într-o societate comercială, poate să facă obiectul unui contract de locaţiune sau
să fie gajat.
Fondul de comerţ poate fi vândut cu totul, în integralitatea lui sau pot fi
vândute numai elemente ale acestuia. Aşa cum am arătat, firma nu poate fi
înstrăinată separat ci numai împreună cu întregul fond de comerţ.
În ce priveşte gajarea fondului de comerţ, acestei garanţii reale mobiliare
îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 99/1999. Distinct de înscrierea la
Registrul comerţului a operaţiunilor privind fondul de comerţ, gajarea trebuie
înscrisă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

CAPITOLUL VI
CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE
În dreptul civil obligaţiile iau naştere atât din acte juridice, cât şi din fapte
juridice. Actele juridice sunt izvoare voluntare de obligaţii. Cel mai important
izvor voluntar de obligaţii este contractul (convenţia).
VI.1. Contractul – izvor de obligaţii comerciale

Actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu scopul de a produce
efecte juridice. Din această cauză actele juridice sunt considerate izvoare
voluntare ale obligaţiilor. Cel mai important izvor voluntar de obligaţii este
contractul (convenţia). Definiţia legală a contractului este dată de art. 942 Cod
civil potrivit căruia „este acordul între două sau mai multe persoane spre a
constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.
Contractele pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. Clasificarea după tipul de contract şi prevederea lui în lege pune în
evidenţă două tipuri: contracte numite şi contracte nenumite.
Contractele numite sunt cele care poartă un nume stabilit printr-un act
normativ şi beneficiază de o reglementare proprie. Li se spune şi contracte
tipice.
Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiază de o denumire şi
reglementare distinctă, sunt făcute de părţi ca urmare a libertăţii contractuale.
Tot nenumite sunt şi contractele care îmbină caracteristicile a două sau mai
multe contracte numite. Cele care nu se aseamănă cu nici un tip de contract mai
sunt numite şi contracte sui generis, iar cele care îmbină două sau mai multe
contracte numite sunt numite contracte complexe.
2. Clasificarea în funcţie de numărul părţilor obligate: a) contracte
sinalagmatice (bilaterale) şi b) contracte unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care există obligaţii
reciproce. b) Contractele unilaterale nu se confundă cu actele unilaterale. Ele
se particularizează prin faptul că instituie obligaţii pentru o singură parte
(art.944 Cod civil). Exemplu: contractul de depozit cu titlu gratuit.

235
3. Clasificarea în funcţie de modul de formare. Sunt contracte solemne;
contracte consensuale; contracte reale.
Contractele solemne sunt cele pentru care legea prevede condiţii de
valabilitate, respectiv forma autentică.
Contractele consensuale sunt cele care se încheie prin simplul acord de
voinţă, fără să fie nevoie de o anumită formă.
Contractele reale sunt cele care se încheie în mod valabil (se
perfectează) doar în momentul remiterii lucrului.
4. Clasificarea după scopul urmărit
Sunt contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte urmăreşte
obţinerea unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi.
Contractul cu titlu gratuit procură un avantaj numai uneia din părţi.
Exemplu: contractul de împrumut, fără dobândă; împrumutul gratuit de
folosinţă.
5. După cunoaşterea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii lor,
contractele oneroase se împart în: contracte comutative şi contracte aleatorii
Contractele comutative sunt cele în care părţile cunosc, încă de la
momentul încheierii, întinderea prestaţiilor ce-şi datorează şi la care au dreptul.
Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii, nu au
certitudinea existenţei şi întinderii prestaţiei, aceasta depinzând de un
eveniment viitor şi incert (art.947 Cod civil). Exemple: contractul de vânzare-
cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare).
Regulile din dreptul civil privind contractele se aplică în dreptul comercial
numai în măsura în care Codul comercial sau alte legi comerciale nu dispun
altfel.
Cele mai întâlnite contracte utilizate în dreptul comercial sunt: contractul
de vânzare-cumpărare comercială; contractul de mandat comercial; contractul
de comision; contractul de consignaţie; contractul de report; contractul de cont
curent; contractul de gaj comercial; contractul de transport; contractul de
leasing; contractul de franciză; contractul de asigurări; contractul de depozit
comercial; contractul de depozit bancar.
VI.2. Încheierea contractelor comerciale

La fel ca în dreptul civil, şi în dreptul comercial încheierea contractelor
are la bază principiul libertăţii contractuale sau al autonomiei de voinţă.
Părţile îşi manifestă liber voinţa în ce priveşte încheierea, modificarea,
transmiterea şi stingerea unor drepturi şi obligaţii. Părţile contractului comercial
sunt libere să aleagă cu cine contractează şi care este întinderea drepturilor şi

obligaţiilor. În anumite situaţii libertatea alegerii cocontractantului este limitată
de regulile comerţului. Spre exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare,
comerciantul nu poate refuza să încheie un contract cu o persoană care a
acceptat condiţiile ofertei sale. În contractul civil vânzătorul este liber să vândă
oricui doreşte şi la orice preţ. Comerciantul nu poate cere un preţ mai mare
decât cel afişat. Şi vânzătorul din contractele civile poate fi uneori limitat în
alegerea sa. O astfel de situaţie poate fi întâlnită atunci când o persoană are un
drept de preemţiune.
Libertatea contractuală se manifestă şi în câmpul modalităţii de exprimare
a acordului de voinţă, a probelor în litigiile comerciale şi a alegerii arbitrajului.
În privinţa alegerii modului de exprimare a acordului de voinţă, de regulă,
comercianţii aleg calea cea mai lesnicioasă şi mai scurtă ca durată a timpului de
realizare, aceasta fiind cea a acordului verbal. Dacă pentru cumpărarea oricărui
produs s-ar folosi forma scrisă, lumea ar muri de foame şi de sete. Comercianţii
sunt liberi să aleagă forma scrisă şi o şi fac în cazul contractelor de mai mare
valoare şi mai complexe. Comunicarea acordului se poate face direct, faţă în
faţă, prin telefon, sau pe suport hârtie ori suport electronic.
În ce priveşte probele, în afara celor admise în contractele civile (cu
înscrisuri, cu martori, mărturisirea zisă şi recunoaşterea, prezumţia – legală sau
judecătorească –, expertiza) în dreptul comercial mai sunt admise ca probe:
corespondenţa comercială, registrele comerciale şi, mai nou, înregistrările
electronice.
Condiţiile esenţiale pentru formarea contractelor comerciale sunt aceleaşi
cu ale contractelor civile: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil
al părţii care se obligă; un obiect determinat; o cauză licită.
Realizarea acordului de voinţă are loc atunci când oferta de a contracta
se întâlneşte cu acceptarea ofertei. Oferta de a contracta este propunerea unei
persoane făcută altei persoane de a încheia un anumit contract. Acceptarea
ofertei este exprimarea de către destinatarul ei a acordului de voinţă cu privire
la propunerea făcută. Acceptarea poate fi necondiţionată sau precedată de o
negociere a ofertei. În dreptul comercial tăcerea nu are valoare de acceptare,
nici pentru ofertă şi nici pentru contraofertă.
Oferta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
– să fie fermă. Odată făcută comerciantul nu trebuie s-o modifice sau s-o
retracteze. Ea reprezintă un angajament juridic care îl obligă pe ofertant;
– să fie precisă şi completă, adică să cuprindă toate condiţiile în care
înţelege să contracteze;
– să fie neechivocă, adică să rezulte cu claritate că doreşte să contracteze.
Astfel, un sondaj de piaţă nu este o ofertă de a contracta din partea celui care îl
realizează şi nici o acceptare din partea respondentului.

237
Momentul încheierii contractului este cel la care se realizează acordul
de voinţă. Cu privire la determinarea lui au fost formulate mai multe teorii:
a) teoria emisiunii care afirmă că momentul este cel la care destinatarul
ofertei a acceptat-o, chiar dacă acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.
Această teorie nu permite stabilirea exactă a momentului şi în plus acceptarea
nefiind cunoscută de ofertant ea poate fi revocată;
b) teoria transmisiunii (expedierii) apreciază că momentul este cel al
expedierii acceptării. Nu rezolvă situaţia când ofertantul revocă oferta până la
primirea acceptării făcute în cadrul termenului ofertei;
c) teoria recepţiunii consideră că momentul este cel al primirii de către
ofertant a acceptării, chiar dacă nu a luat la cunoştinţă de conţinutul ei. Este
criticată pe motivul că ofertantul nu cunoaşte că a avut loc încheierea
contractului, neştiind că a fost acceptată;
d) teoria informaţiunii (a cunoaşterii acceptării) consideră contractul
încheiat la momentul cunoaşterii acceptării de către destinatar.
Preţul în contractele comerciale, aşa cum s-a arătat, în virtutea principiului
libertăţii contractuale (autonomiei de voinţă) se stabileşte liber de către părţi. El
este un element esenţial al contractului. Preţul trebuie să fie stabilit în bani, să
fie determinat sau determinabil şi să fie real. Art. 40 Cod comercial prevede:
„Când urmează a se hotărî adevăratul preţ, sau preţul curent al productelor,
mărfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului,
al efectelor publice şi al titlurilor industriale, el se ia după listele bursei sau
după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau, în lipsă, după cele
ale locului celui mai apropiat sau după orice fel de probă”. Părţile pot să mai
prevadă în contract clauze de indexare a preţului, legându-l de inflaţie sau de
anumite etaloane (preţul aurului, cursul unor valute).
Locul executării obligaţiilor comerciale. Sediul materiei îl reprezintă
art. 59 Codul comercial.
În orice contract comercial, care este prin natura lui şi sinalagmatic şi
oneros, părţile au atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor şi, prin
urmare, analiza locului executării obligaţiilor trebuie să ţină cont de natura
contractului, natura obligaţiei asumate, natura bunului şi locul unde se află
acesta la momentul formării contractului.
În dreptul civil, stabilirea locului executării obligaţiilor este făcută prin
art. 1104 Cod civil. Ambele reglementări, şi cea civilă şi cea comercială, prevăd
că executarea obligaţiei se face la locul arătat în contract. În lipsă de prevedere
în contract acesta trebuie executat la locul unde cel care s-a obligat îşi avea
stabilimentul (clădirea, localul) său comercial sau cel puţin domiciliul ori
reşedinţa la momentul formării contractului (art. 59 alin. 2 Cod comercial). Şi
Codul civil (art. 1104 alin. 2) şi Codul comercial (art. 59 alin. 3) prevăd că
atunci când obligaţia de predare priveşte un lucru determinat (cert, individual
determinat) executarea obligaţiei se face la locul unde se găsea obiectul
obligaţiei în timpul contractării. În orice alt caz executarea obligaţiei se face la
domiciliul debitorului (art. 1104 Cod civil, aplicabil în cauză conform art. 1
alin. 2 din Codul comercial care prevede că, acolo unde Codul comercial nu
dispune, se aplică Codul civil).
VI.3. Probele specifice dreptului comercial

Art. 46 Cod comercial prevede ca probe în materie comercială urmă-
toarele: a) acte autentice; b) acte sub semnătură privată; c) facturi acceptate;
d) corespondenţa; e) telegrame; f) registrele părţilor; g) proba cu martori, de
câte ori autoritatea judecătorească apreciază că trebuie admisă proba
testimonială; h) orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.
Făcând aplicaţiunea principiului libertăţii contractuale în materia
obligaţiilor comerciale, rezultă şi libertatea probei în litigiile comerciale. Din
interpretarea prevederilor art. 46 Cod comercial rezultă că probele în litigiile
comerciale pot fi grupate astfel:
1) probe admise în dreptul comun (art. 46 alin. 2: „în fine prin orice alte
mijloace de probă admise de legea civilă”);
2) probe specifice dreptului comercial.
1. Probele admise în dreptul comun
potrivit art. 1170 Cod civil, proba se poate face prin: înscrisuri, martori,
prezumţii, mărturisire, expertiză ş.a. Acestea au fost tratate în prima parte a
lucrării (a se vedea capitolul VII).
2. Probele specifice dreptului comercial
Sunt probe specifice dreptului comercial: factura acceptată; corespondenţa
comercială; telegramele şi registrele comerciale.
a) Factura acceptată
Factura comercială, din punct de vedere juridic, face parte din categoria
înscrisurilor sub semnătură privată. Ea este emisă de cel care a livrat bunurile
sau a prestat un serviciu şi se transmite beneficiarului în vederea plăţii.
Acceptarea la plată a facturii face dovada îndeplinirii obligaţiilor comerciale de
către executant cu excepţia situaţiilor când plata constituie avans. Chiar şi în
această din urmă situaţie poate face dovada realizării acordului de voinţă,
respectiv încheierii contractului. Deci, în funcţie de situaţie, de obiectul probei,
poate face dovada fie împotriva emitentului (vânzător, prestator), fie împotriva
destinatarului (cumpărător, beneficiar).
Acceptarea facturii poate fi expresă sau tacită. Acceptarea expresă poate
fi făcută direct pe factură prin formula „acceptat” sau alt termen echivalent, ori
printr-o scrisoare, telegramă de confirmare. Acceptarea tacită are loc atunci
când destinatarul face acte din care rezultă neîndoielnic voinţa sa de a o accepta
239
– emiterea unei cambii, CEC sau bilet la ordin, în vederea plăţii preţului.
Tăcerea nu valorează acceptare.
b) Telegrama
La momentul adoptării Codului comercial, accepţiunea prin termenul de
telegramă era una strictă, respectiv documentul transmis prin intermediul
telegrafului. Transmiterea nu era una efectivă a suportului material care
conţinea voinţa semnatarului, ci doar a conţinutului documentului. Codul
comercial i-a dat calitatea de mijloc de probă, făcând parte din categoria
înscrisurilor sub semnătură privată: „Telegrama face probă, ca act sub
semnătură privată, când originalul este subscris de însăşi persoana arătată
într-însa ca trimiţătorul ei. Ea face aceeaşi probă, chiar dacă această persoană
este subscrisă de o altă mână, când ar fi probat că originalul a fost predat
oficiului telegrafic sau trimis spre a i se preda de însăşi acea persoană” (art. 47
alin. 1 Cod comercial).
Din acest text de lege rezultă două situaţii distincte:
1. situaţia când originalul este subscris (semnat) de însăşi persoana arătată
ca trimiţătorul ei. deşi la destinatar ajunge un cu totul alt suport grafic, acesta
are valoarea unui înscris sub semnătură privată ca şi cum destinatarul ar fi
primit originalul;
2. situaţia în care originalul este subscris (semnat) de altă mână, dar se
poate proba că originalul a fost predat sau doar trimis pentru a fi predat oficiului
telegrafic de persoana căreia îi este atribuită telegrama.
Telegrama poate avea şi valoarea unui înscris autentic dacă subscrierea
originalului este autentificată de autoritatea competentă (art. 47 alin. 2 C. com.).
Data telegramei este ziua şi ora expedierii de către oficiile telegrafice
(art. 47 alin. 3 C. com.).
Telegrama face parte din categoria documentelor denumite generic
corespondenţă comercială.
c) Corespondenţa comercială
Corespondenţa comercială desemnează schimbul de mesaje între părţile
unui contract, făcut înainte de perfectarea acestuia. Poate să îmbrace variate
forme: scrisori, adrese, telegrame, faxuri, documente transmise pe suport
electronic (e-mail).
Dacă în contract nu se stipulează expres că toată corespondenţa anterioară
semnării lui urmează să nu mai producă efecte, că numai contractul reprezintă
adevărata voinţă, corespondenţa poate servi ca probă pentru aflarea adevăratei
voinţe a părţilor.
Valoarea juridică a corespondenţei este cea a înscrisului sub semnătură
privată.

Atunci când destinatarul nu mai posedă sau nu mai vrea să arate
documentul în cauză, poate fi folosită copia păstrată la registrul copier, conform
art. 25 C. com.: „El (comerciantul n.n.) este ţinut a copia în registrul special şi
după ordinea zilei toate scrisorile ce trimite”. Denumirea de registru copier este
folosită la art. 22, art. 26, dar şi în alte locuri din Codul comercial. Potrivit Legii
contabilităţii nr. 82/1991, denumirea actuală pentru registrul copier este de
„cartea mare”. Copia scrisorii face dovadă numai cu privire la conţinutul
acesteia nu şi la primirea de către destinatar. Atunci când există şi alte probe
privind primirea sau destinatarul recunoaşte primirea face deplină dovadă.
d) Înscrisul în formă electronică
În ce priveşte corespondenţa pe suport electronic, aceasta a fost acceptată
iniţial ca un început de probă scrisă deoarece nu cuprinde semnătura
emitentului pentru a putea fi recunoscute ca înscrisuri sub semnătură private.
Transmiterea electronică a unui document presupune dematerializarea
informaţiei şi trecerea pe un suport electromagnetic. Evoluţia produsă în
domeniu a făcut posibilă însă şi atribuirea cu certitudine a datelor emitentului
de o manieră care să nu creeze dubii. Legea nr. 455/2001 reglementează
semnătura electronică.
Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică ataşate sau
logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de
identificare.
Semnătura electronică extinsă reprezintă semnătura electronică care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) este legată în mod unic de
semnatar; b) asigură identificarea semnatarului; c) este creată prin mijloace
create exclusiv de semnatar; d) este legată de datele în formă electronică, la care
se raportează în aşa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este
identificabilă. Semnatarul este persoana care deţine un dispozitiv de creare a
semnăturii electronice şi care acţionează fie în nume propriu, fie ca un
reprezentant al unui terţ.
Înscrisul în formă electronică este definit legal ca o colecţie de date în
formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale, care redau litere,
cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin
intermediul unui program informatic sau a altui procedeu similar. Art. 5 din
Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică prevede că acest tip de
înscris, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură
electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat, nesuspendat sau nerevocat
la momentul respectiv şi generată de un dispozitiv securizat de creare a
semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele
sale, cu înscrisul sub semnătură privată.
Dacă înscrisul sub semnătură privată, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i
s-a asociat logic o semnătură electronică, este recunoscut de partea căruia i se
241
opune, atunci înscrisul are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au
subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.
e) Registrele comercianţilor
Art. 22 Cod com. prevede că registrele obligatorii ale comercianţilor sunt:
registrul jurnal; registrul inventar şi Cartea mare (registrul copier).
Aceste registre pot să facă probă în justiţie între comercianţi pentru „fapte
şi chestiuni de comerţ” (art. 50), dacă sunt ţinute în regulă. Dacă înscrierile în
registre sunt făcute de prepusul comerciantului desemnat să ţină scriptele,
acestea au acelaşi efect ca şi când ar fi fost semnate de patron.
Chiar şi atunci când registrele nu sunt ţinute în regulă ele fac dovada
atunci când sunt invocate împotriva celor care le-au ţinut.
VI.4. Contractul de vânzare-cumpărare

VI.4.1. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare
Este trăsătura care îl particularizează de contractul civil de vânzare-
cumpărare. Rezultă din prevederile art. 3 pct. 1 şi 2 Cod com., unde, la
enumerarea faptelor de comerţ, cu privire la cumpărare se arată că aceasta este
făcută cu scop de revânzare sau de închiriere, iar, cu privire la vânzare, că este
precedată de o cumpărare făcută cu scop de revânzare.
Vânzarea-cumpărarea comercială are o funcţie economică, respectiv
realizează interpunerea în schimbul de mărfuri şi aceasta îi conferă un caracter
comercial.
Nu este obligatoriu ca bunurile să fie revândute în starea în care au fost
cumpărate. Ele pot fi revândute şi după ce au fost prelucrate. Că este aşa rezultă
chiar din textele arătate ale Codului comercial care prevăd că sunt fapte de
comerţ cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde fie în natură,
fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria
(pct. 1), precum şi vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în
natură sau prelucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului, sau alte titluri de
credit care circulă în comerţ, când au fost cumpărate în scop de revânzare sau
închiriere.
Vânzarea-cumpărarea comercială, aşa cum rezultă din aceste prevederi
care stabilesc faptele de comerţ, poate să aibă ca obiect numai bunurile mobile.
Faţă de realităţile actuale, apreciem că şi vânzărilor-cumpărărilor de imobile,
făcute cu titlu profesional, trebuie să li se aplice acelaşi regim. Se pare că la acest
moment voinţa legiuitorului nu este în acest sens, date fiind măsurile de
impozitare distincte instituite cu privire la vânzarea proprietăţilor imobiliare mai
devreme de 3 ani de la dobândire.
Dacă nu există intenţia de revânzare, actul nu este comercial. Aceasta
trebuie să îndeplinească trei condiţii: a) să existe la momentul cumpărării; b) să
fie cunoscută de către cocontractant; c) să privească, în principal, bunul
cumpărat. Art. 5 din Codul comercial prevede că „nu se poate considera ca fapt
de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau
consumul cumpărătorului, ori al familiei sale; de asemenea, revânzarea acestor
lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are
după pământul său sau cel cultivat de dânsul”.
VI.4.2. Definiţie şi trăsături

Definiţie. Este contractul prin care vânzătorul (comerciant) se obligă să
transmită proprietatea către cumpărător contra unei sume de bani ce constituie
preţul.
Trăsături: a) este bilateral (sinalagmatic) deoarece dă naştere la drepturi
şi obligaţii pentru ambele părţi; b) este oneros deoarece ambele părţi urmăresc
un folos patrimonial; c) este comutativ deoarece întinderea drepturilor şi
obligaţiilor este cunoscută la momentul încheierii contractului; d) este translativ
de proprietate deoarece trece proprietatea de la vânzător la cumpărător; e) este
consensual deoarece se încheie prin simplul acord de voinţă. Art. 1295 Cod
civil prevede că vinderea este perfectă de îndată ce părţile s-au învoit cu privire
la lucrul vândut şi la preţ chiar dacă bunul nu s-a predat şi preţul nu s-a
numărat.
VI.4.3. Capacitatea părţilor
Capacitatea părţilor este supusă aceloraşi reguli ca şi în dreptul civil.
Codul comercial şi legile comerciale prevăd unele incapacităţi şi interdicţii
speciale. Incapacităţi speciale: 1) interdicţia vânzării-cumpărării între soţi;
2) interdicţia vânzării-cumpărării între tutore şi minorul aflat sub tutela sa – este
vorba de nulitate relativă; 3) interdicţia cumpărării de către mandatar a
bunurilor pe care a fost împuternicit să le vândă; 4) inter-dicţia de a cumpăra
pentru persoanele care administrează bunurile statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale sau de către funcţionarii publici a bunurilor pe care le
administrează sau pe care sunt însărcinaţi să le vândă; 5) interdicţii pentru
persoanele care îndeplinesc anumite funcţii publice (judecători, avocaţi).
Interdicţii speciale: a) interdicţia pentru prepus de a face operaţiuni de
natura comerţului cu care este însărcinat (art. 397 C. com.). Tot art. 397 alin. 2
Cod com. mai prevede că „în caz contrar, prepusul este responsabil de daune-
interese şi patronul are încă dreptul de a reţine pentru sine foloasele ce ar
rezulta din aceste operaţiuni”; 2) interdicţia pentru asociaţii cu răspundere
nelimitată de a încheia operaţiuni care ar atinge interesele societăţii comerciale
fără consimţământul celorlalţi asociaţi. Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale prevede, la art. 82, care instituie această interdicţie, că se socoteşte
dat consimţământul dacă participarea sau operaţiunile au fost făcute anterior
243
actului constitutiv şi asociaţii au avut cunoştinţă de acestea şi nu au interzis
continuarea lor. În caz de încălcare a acestei interdicţii, societatea are dreptul
să-l excludă pe asociat şi, totodată, să decidă dacă acesta a lucrat în contul ei
sau să ceară despăgubiri în termen de 3 luni de când a luat la cunoştinţă despre
această încălcare.
VI.4.4. Obiectul contractului
Obiectul contractului îl constituie prestaţiile părţilor, obligaţiile pe care şi
le asumă prin contract. În cazul contractului de vânzare-cumpărare comercială
obligaţiile vânzătorului priveşte lucrul vândut, iar ale cumpărătorului privesc
preţul. Atât lucrul vândut, cât şi preţul trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii:
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut:
a) să fie în comerţ, adică să se poată vinde sau cumpăra. Lucrurile pentru
care se cere autorizaţie specială (arme, stupefiante în scop medical) sunt bunuri
aflate în comerţ;
b) să existe la momentul vânzării-cumpărării sau să poată să existe în
viitor. Dacă lucrul nu există şi nici nu poate exista în viitor, obiectul vânzării
este imposibil şi contractul este nul. Dacă lucrul poate să existe în viitor, dar
acest fapt nu se realizează, contractul nu este lipsit de valabilitate, iar discuţia se
poartă cu privire la executarea lui. Dacă nerealizarea se datorează culpei
vânzătorului, el va fi obligat la daune-interese. Atunci când nerealizarea
lucrului se datorează unui caz fortuit, în lipsă de stipulaţie contrară, riscul
contractului este în sarcina vânzătorului şi el nu mai poate cere preţul. Dacă
riscul contractului este asumat de cumpărător (riscul pieirii lucrului), contractul
are caracter aleatoriu şi cumpărătorul va fi dator cu plata preţului;
c) să fie determinat sau determinabil. Sunt determinate bunurile certe.
Bunurile de gen sunt determinabile, iar individualizarea lor se face prin
numărare, măsurare, cântărire la momentul predării;
d) să fie proprietatea vânzătorului. Contractul de vânzare-cumpărare
civilă, potrivit art. 1295 Cod civil, are ca efect transmiterea proprietăţii la
momentul încheierii sale. Dacă bunul nu aparţine vânzătorului la momentul
încheierii contractului, acesta poate fi anulat. În ce priveşte operaţiunile
comerciale, pot exista două situaţii diferite: 1) obiectul contractului este un bun
de gen; 2) obiectul contractului îl constituie un bun individual determinat. În
cazul bunului generic determinat individualizarea se face la predare. Cum
vânzarea-cumpărarea este caracterizată de comercialitate şi interpretarea actului
trebuie făcută astfel încât să producă efecte şi să favorizeze circulaţia,
contractul este valid ca o vânzare sub condiţie suspensivă. Şi în cazul bunurilor
certe contractul este valid, însă ca obligaţie de „a face”, vânzătorul fiind

îndatorat să procure bunul şi să-l transmită, iar nerealizarea dă naştere obligaţiei
de plată pentru daune-interese.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească preţul:
a) să fie stabilit în bani. Dacă în schimbul lucrului cocontractantul trebuie
să predea un alt bun sau să asigure o prestaţie, contractul este unul de schimb
sau, respectiv, unul de întreţinere. Preţul poate să fie exprimat în moneda
naţională sau în valută. În contractele de vânzare-cumpărare executate pe
teritoriul României, chiar dacă preţul este exprimat în valută, plata se face în
moneda naţională la cursul zilei;
b) să fie determinat sau determinabil. Fiind un contract comutativ, la
momentul încheierii trebuie să se cunoască întinderea obligaţiilor. Este
determinat când s-a precizat în contract suma concretă de plată. Este
determinabil atunci când se prevede un element pe baza căruia se va stabili şi
momentul determinării. Exemplu: preţul aurului, oţelului, grâului la o anume
bursă şi la o anumită dată. Art. 61 din Codul comercial prevede că vânzarea
făcută pe adevăratul preţ sau pe preţul curent este asemenea valabilă. Art. 40
din Codul comercial arată cum se stabileşte adevăratul preţ sau preţul curent.
Acesta se ia după listele bursei sau după mercurialele locului unde s-a încheiat
contractul sau, în lipsă, după acelea ale locului cel mai apropiat sau după orice
fel de probă;
c) să fie real. Această condiţie este prevăzută de art. 1303 Cod civil. Dacă
preţul nu este serios, adică să fie un corespondent real al lucrului vândut,
lipseşte cauza contractului care, la rândul ei, este o condiţie de validitate a
contractului. Nu se confundă însă cu vânzarea sub preţ pe care comercianţii pot
să o facă în scopuri promoţionale sau pentru lichidarea stocurilor cu mişcare
lentă sau greu vandabile.
Jurisprudenţă
- Speţă -
Contract. Formă simplificată
Deşi între părţi nu s-a încheiat un contract sub forma înscrisului unic şi se
invocă livrarea extracontractuală pentru a nu mai datora preţul, totuşi raporturile
dintre părţi sunt contractuale prin existenţa contractului în forma simplificată a
comenzii urmată de executare, iar, referitor la dreptul de a pretinde preţul, trebuie
avut în vedere momentul ultimei livrări, iar nu cel al încheierii contractului, pentru a
se stabili data de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune.
C.S.J. s. com. dec. nr. 1720/2002

245
VI.4.5. Obligaţiile vânzătorului
În lipsa unor prevederi ale Codului comercial se aplică prevederile din
Codul civil. Art. 1313 Cod civil prevede că vânzătorul are două obligaţii
principale: a) să predea lucrul; b) să răspundă de dânsul.
a) obligaţia predării lucrului poate fi îndeplinită prin predarea efectivă a
bunului, fie direct cumpărătorului, fie cărăuşului pentru a-l transporta la
destinaţie sau prin predarea simbolică când cumpărătorului i se înmânează
documentele de proprietate ale bunului, cum ar fi recipisa bunului aflat în
depozit.
Predarea trebuie să se facă la termenul convenit, la locul convenit sau, în
lipsa unei prevederi în acest sens, la locul care ar rezulta din natura operaţiunii
ori din intenţia părţilor. Dacă nu este posibil să se stabilească locul în condiţiile
arătate, predarea se face la sediul vânzătorului. Bunul individual determinat
(res certa) se predă la locul unde se afla la momentul când s-a încheiat
contractul. Cheltuielile de predare a bunului (măsurare, cântărire, numărare) se
suportă de vânzător, iar cele de ridicare de către cumpărător;
b) obligaţia de garanţie priveşte două aspecte: 1) garanţia împotriva
evicţiunii; 2) garanţia pentru viciile lucrului.
1. Evicţiunea este o pierdere totală (evicţiune totală) sau în parte
(evicţiune parţială) a dreptului de proprietate ca urmare a valorificării unor
drepturi de către un terţ. Poate consta şi într-o tulburare a dreptului de
proprietate. În materie comercială vânzarea-cumpărarea fiind doar pentru
bunuri mobile, având în vedere prevederile art. 1909 Cod civil, potrivit cărora
„lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă
de vreo curgere de timp”. Prin urmare, posesia de bună-credinţă a bunului
mobil valorează titlu de proprietate. Cel care a pierdut sau i s-a furat un lucru
poate să-l revendice în termen de 3 ani de la data când i s-a furat de la cel care-l
găseşte, acesta urmând să se îndrepte împotriva celui de la care îl are (art. 1909
alin. 2 Cod civil). Situaţia este diferită dacă posesorul l-a cumpărat „la bâlci sau
la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea
lucruri”, când proprietarul originar îl poate lua înapoi doar plătind posesorului
preţul plătit (art. 1910 Cod civil).
Părţile pot conveni să elimine, total sau parţial, garanţia de evicţiune, însă
aceasta nu-l scuteşte pe vânzător de restituirea preţului.
În caz de evicţiune, cumpărătorul are dreptul: la restituirea preţului; la
fructele produse de bun dacă este obligat să le întoarcă proprietarului care l-a
evins; la cheltuielile de judecată; la daune interese şi restituirea cheltuielilor
făcute cu contractul de vânzare-cumpărare; la restituirea cheltuielilor utile şi
necesare şi de întreţinere a lucrului.

Tot în cadrul garanţiei pentru evicţiune intră şi sarcinile care grevează
bunul vândut şi care nu au fost făcute cunoscute cumpărătorului (servituţi
neaparente – art. 1349 Cod civil).
Cumpărătorul trebuie să ceară introducerea în cauză a vânzătorului, în caz
contrar vânzătorul putând fi exonerat de răspundere dacă se probează că existau
mijloace să câştige judecata (art. 1351 Cod civil).
2. Garanţia pentru viciile lucrului. Vânzătorul răspunde numai pentru
viciile ascunse şi numai dacă existau în momentul vânzării. Viciile ascunse sunt
lipsuri care afectează proprietăţile lucrului, sau chiar îl fac impropriu pentru
utilizare şi care nu puteau fi descoperite la predare prin mijloace obişnuite de
verificare. Viciile ascunse trebuie să fie grave, adică să facă lucrul impropriu de
întrebuinţare conform destinaţiei. Cumpărătorul poate să ceară fie înlăturarea
viciilor, fie rezoluţiunea vânzării, fie restituirea unei părţi din preţ.
VI.4.6. Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul, fiind vorba de un contract sinalagmatic, are, la rândul său,
obligaţii:
a) să plătească preţul lucrului. Preţul este cel convenit în contract şi
trebuie plătit la termenul convenit care poate fi în avans, la predarea lucrului, la
vânzarea ulterioară de cumpărătorul comerciant sau la un număr de zile de la
vânzarea ulterioară. În caz de întârziere este obligat şi la dobânzile de la data
scadenţei. Locul plăţii se stabileşte de părţi şi, în lipsă de prevedere, locul este
cel al predării bunului;
b) să ia în primire lucrul cumpărat. Este obligaţia corelativă obligaţiei
vânzătorului de a preda bunul vândut. Se face la locul şi data convenite şi, în
lipsă, potrivit principiilor generale;
c) să suporte cheltuielile vânzării. În sarcina vânzătorului sunt cheltuielile
de predare, iar în cele ale cumpărătorului sunt cheltuielile de ridicare.
Cumpărătorul, în lipsă de stipulaţie contrară, suportă cheltuielile legate de
facerea contractului: redactare, taxe ş.a.
VI.4.7. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială

Sunt aceleaşi ca şi la contractul de vânzare cumpărare civilă.
Transmiterea de drept a proprietăţii. Operează de drept din momentul
încheierii contractului, chiar dacă lucrul nu s-a predat şi preţul nu s-a plătit,
deoarece s-a realizat acordul de voinţă. Atunci când nu s-a făcut predarea
lucrului, riscul pieirii trece la cumpărător. Părţile pot conveni ca transmiterea
dreptului de proprietate să aibă loc şi ulterior încheierii contractului, la un
anumit termen sau la îndeplinirea unei anumite condiţii.

247
Reguli speciale la vânzarea-cumpărare comercială. În cazul bunurilor de
gen care circulă de pe o piaţă la alta prin intermediul cărăuşului, proprietatea se
transmite în momentul individualizării prin numărare, măsurare, cântărire la
predarea la cărăuş, asiguratorul lucrurilor, atunci când există, fiind obligat către
destinatarul cumpărător, riscul fiind al acestuia.
În mod obişnuit, potrivit art. 62 din Codul comercial, pentru bunurile de
gen vânzătorul este obligat să facă predarea „la locul şi timpul stipulat, câtimea,
felul şi calitatea convenită, chiar dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziţia sa în
momentul formării contractului, sau pe care el şi le-ar fi procurat în urmă în
executarea lui, ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi
fost împiedicată de vreo cauză oarecare”.
VI.4.8. Unele varietăţi de vânzare-cumpărare comercială

Codul civil (art. 1299-1302) reglementează unele varietăţi de vânzare care
îşi găsesc aplicabilitate şi în operaţiunile comerciale.
Vânzarea cu grămada este reglementată de art. 1299 Cod civil. Această
vindere este valabilă deşi mărfurile nu au fost cântărite, numărate sau măsurate.
Din această prevedere a legii rezultă distincţia faţă de vânzarea bunurilor de gen
care se individualizează la momentul predării. Obiectul contractului îl
constituie tot bunuri generice, dar părţile fac o apreciere vizuală şi o evaluare a
valorii cu aproximaţie, ambele acceptând preţul. Nefiind condiţionată de
numărare, măsurare, cântărire, riscurile se transmit la cumpărător de la
momentul acordului de voinţă. Exemplu: o fabrică de mobilă sau de cherestea
vinde cu un preţ o grămadă de deşeuri din prelucrare ca lemne de foc.
Vânzarea pe gustate este reglementată de art. 1301 Cod civil care
prevede că, în cazul anumitor bunuri care se gustă înainte de a se cumpăra,
vinderea nu există până ce cumpărătorul nu le-a gustat şi nu a declarat că îi
convin.
Vânzarea pe încercate, potrivit art. 1302 Cod civil, este presupusă
condiţionată până la încercare. Exemplu: o firmă care vinde autovehicule
folosite care oferă potenţialului cumpărător acest gen de vânzare (pentru că
poate fi şi varianta văzut-plăcut). Cumpărătorul are posibilitatea să facă o probă
de traseu ales şi numai dacă se declară mulţumit contractul este încheiat.
Cumpărătorul poate renunţa la acest beneficiu care pentru el este privită ca o
obligaţie şi nu o mai poate invoca dacă nu este mulţumit de calităţile bunului.
Nu se confundă cu vânzarea pe gustate.
Vânzarea cu plata preţului în rate. Este o varietate a contractului de
vânzare-cumpărare comercială care trebuie încheiat în scris şi trebuie să
prevadă avansul, numărul şi valoarea ratelor. Proprietatea se transmite la
momentul ultimei rate, dar riscurile se transferă la cumpărător din momentul

predării. Contractul are valoare de titlu executoriu. Cumpărătorului îi revine
obligaţia de asigurare a bunului.
VI.4.9. Neexecutarea contractelor

Fiind un contract sinalagmatic, oricare dintre părţi are dreptul să refuze
îndeplinirea obligaţiei proprii dacă cealaltă parte nu îşi execută obligaţia corelativă.
Cumpărătorul poate refuza plata preţului dacă vânzătorul nu predă bunul. Excepţia
de neexecutare poate fi invocată de oricare dintre părţi.
Cumpărătorul care şi-a îndeplinit obligaţia poate cere fie rezoluţiunea
contractului, fie executarea contractului prin punerea în posesia lucrului. Dacă
bunul a fost predat dar nu a fost plătit, vânzătorul poate cere fie rezoluţiunea
contractului şi restituirea lucrului, fie plata preţului. Art. 67-69 din Codul comercial
instituie reguli specifice vânzărilor comerciale. Dacă înainte de expirarea
termenului de executare a convenţiei una din părţi a oferit celeilalte părţi predarea
lucrului vândut sau plata preţului şi aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă la
termenul fixat, este îndeplinită de drept condiţia rezolutorie în favoarea părţii care
şi-a executat obligaţia. Partea în culpă răspunde pentru daune-interese.
VI.5. Contractul de mandat comercial

VI.5.1. Noţiune, obiect, trăsături
Se asemănă cu mandatul civil şi îi sunt aplicabile principiile generale ale
acestuia, având însă şi norme speciale în art. 374-391 din Codul comercial.
Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către
mandatar pe seama şi pe socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se
presupune gratuit – art. 374 din Codul comercial. Se deosebeşte de mandatul
civil prin: 1) obiectul său care îl constituie încheierea de acte juridice care au
natura de fapte de comerţ; 2) caracterul oneros al acestui contract care este
prezumat; 3) conferă o mai mare libertate mandatarului decât a celui din
mandatul civil.
Trăsături. Este un contract: 1) sinalagmatic deoarece dă naştere la
obligaţii pentru ambele părţi: 2) oneros deoarece fiecare parte urmăreşte
obţinerea unui folos patrimonial; 3) consensual, realizându-se prin simplul
acord de voinţă; 4) comutativ, părţile cunoscând întinderea drepturilor şi
obligaţiilor lor.
Contractul de mandat poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare.
Contractul de mandat comercial este un mandat cu reprezentare. Dacă este un
mandat fără reprezentare, atunci contractul este unul de comision.
Este un contract intuitu personae (are în vedere persoana).

249
VI.5.2. Condiţiile de validitate
Condiţiile de valabilitate privesc: a) consimţământul părţilor; b) capa-
citatea părţilor; c) obiectul contractului; d) cauza contractului.
a) Consimţământul părţilor. Contractul se încheie prin acordul de voinţă
al părţilor. Mandatul, ca şi acordul, poate fi expres sau tacit. Potrivit art. 376 din
Codul comercial, comerciantul care nu vrea să primească mandatul are
obligaţia să facă cunoscut mandantului acest lucru. Mai mult, dacă i-au fost
trimise lucruri, mandatarul trebuie să le păstreze în siguranţă şi să se îngrijească
de acestea pe socoteala mandantului până când acesta va putea lua măsurile
necesare (ca la gestiunea de afaceri). În caz de întârziere va putea cere sechestru
judiciar sau vânzarea lucrurilor. Chiar dacă refuză mandatul, trebuie să ia toate
măsurile pentru păstrarea drepturilor mandantului faţă de cel care a făcut
transportul dacă lucrurile primite în contul mandantului prezintă semne de
stricăciuni suferite pe timpul transportului.
b) Capacitatea părţilor. Mandantul trebuie să fie el însuşi capabil să
încheie operaţiunile pentru ca dă mandat mandatarului. Trebuie să fie
comerciant şi să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Mandatarul, la rândul său,
trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Legea nu cere să aibă calitatea de
comerciant deoarece el încheie acte juridice în numele şi pe seama
mandantului, dar nici nu interzice.
c) Obiectul contractului, aşa cum prevede art. 374 din Codul comercial, îl
constituie tratarea de afaceri pe seama şi pe socoteala mandantului. Actele juridice
trebuie să fie fapte de comerţ pentru mandant.
d) Cauza contractului de mandat. Pentru mandant o constituie realizarea
de fapte de comerţ, iar pentru mandatar remuneraţia mandatului.
VI.5.3. Obligaţiile părţilor

a) Obligaţiile mandatarului. Acestea sunt distincte pentru raporturile
sale cu mandantul şi cu terţii cu care contractează pe seama mandantului
(aceştia sunt terţi în raport de contractul de mandat, dar în actul încheiat pe
seama acestuia sunt părţi). Faţă de mandant mandatarul este obligat: să execute
mandatul cu bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar; să-l anunţe pe
mandant despre executarea mandatului; să dea socoteală despre îndeplinirea
mandatului; să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului.
Dobânzile sunt datorate din ziua în care mandatarul trebuia să consemneze
aceste sume în contul mandantului sau din ziua în care trebuiau trimise acestuia
sumele cuvenite. Faţă de terţ mandatarul are obligaţia de a-i aduce la
cunoştinţă mandatul său, precum şi obligaţia de a răspunde personal pentru
ceea ce a contractat peste puterile mandatului.

b) Obligaţiile mandantului. Faţă de mandatar este obligat să-i pună la
dispoziţie mijloacele necesare pentru îndeplinirea mandatului. Mai trebuie să-i
pună la dispoziţie informaţiile şi documentaţiile de care dispune şi care îi sunt
utile în îndeplinirea mandatului, precum şi sumele de bani necesare. Contractul
de mandat comercial fiind oneros, mandantul trebuie să plătească mandatarului
remuneraţia convenită şi să-i restituie cheltuielile făcute de mandatar din banii
proprii pentru îndeplinirea mandatului, inclusiv pentru pagubele suferite cu
această ocazie. Pentru întârzieri datorează dobânzi. Faţă de terţi (în raport de
contractul de mandat) este ţinut de obligaţiile contractate de mandatar în
numele său. Nu răspunde de obligaţiile contractate de mandatar peste limitele
împuternicirii date dacă acestea au fost cunoscute de terţi. În acest caz
răspunderea este a mandatarului. Mandantul poate însă să ratifice aceste
obligaţii.
VI.5.4. Încetarea mandatului
Dacă mandatul a fost pe o perioadă limitată sau a fost unul special, acesta
încetează la împlinirea termenului sau la îndeplinirea lui. Fiind un contract
încheiat prin acordul părţilor, prin simetrie poate să i se pună capăt în acelaşi
mod, prin acordul ambelor părţi. Poate să înceteze şi prin denunţare unilaterală
(revocare din partea mandantului sau renunţare din partea mandatarului). În
acest din urmă caz poate da naştere la obligaţia de despăgubiri pentru partea
care a provocat încetarea fără justă cauză pentru revocare sau renunţare. Fiind
un contract intuitu personae, mandatul încetează şi prin moartea sau interdicţia
uneia din părţi (dacă mandantul este persoană fizică, având calitatea de
comerciant, dar şi în cazul mandatarului persoană fizică).
Atunci când părţile sunt comercianţi persoană juridică, mandatul mai
poate să înceteze la dizolvarea şi lichidarea ei ori în caz de insolvabilitate şi
faliment.
Jurisprudenţă
- Speţă -
Mandat comercial
Întrucât mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe

seama şi socoteala mandantului, conform art. 374 C. com., în mod corect s-a reţinut
că mandatarul trebuia să execute personal mandatul încredinţat, în afară de cazul
când s-ar fi prevăzut, prin contract, posibilitatea substituirii mandatarului cu o altă
persoană.
C.S.J. s. com. dec. nr. 1245/2003
251
VI.6. Contractul de comision
VI.6.1. Definiţie, obiect, caractere juridice
Contractul de comision nu este definit în Codul comercial care, la art. 504,
se limitează să-i stabilească obiectul ca fiind tratarea de afaceri de către
comisionar pe socoteala comitentului. Este o obligaţie de a face. Alin.2 al
aceluiaşi articol mai prevede că între comitent şi comisionar există aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite prin
articolele următoare.
Am arătat deja la contractul de mandat că mandatul fără reprezentare este
un contract de comision. Prin urmare, între cele două tipuri de contracte (cel de
mandat şi cel de comision) există apropieri. Acestea privesc obiectul, care este
tratarea de afaceri, şi drepturile şi obligaţiile între comitent şi comisionar care
sunt comune, dar cu unele deosebiri.
Sarcina definirii contractului de comision a revenit doctrinei.
Definiţie. Contractul de comision este contractul prin care comisionarul
se obligă, pe baza împuternicirii date de comitent, să încheie acte de comerţ în
nume propriu pe seama comitentului, urmând să primească o plată numită
comision.
Deci diferenţele între cele două contracte constau, în principal, în
următoarele aspecte:
– la contractul de mandat mandatarul încheie afacerile în numele şi pe
seama mandantului, iar, la contractul de comision, comisionarul încheie
afacerile în nume propriu, dar pe seama comitentului;
– contractul de mandat este un mandat cu reprezentare, iar contractul de
comision este un mandat fără reprezentare.
Caractere juridice. Contractul de comision are caracter sinalagmatic,
este cu titlu oneros şi este consensual.
Caracterul sinalagmatic sau bilateral este dat de faptul că ambele părţi au
obligaţii reciproce, aşa cum se va arăta în continuare.
Caracterul oneros este dat de faptul că ambele părţi urmăresc un interes
patrimonial, respectiv încheierea unor afaceri pentru comitent şi plata
comisionului pentru comisionar în schimbul activităţii sale.
Caracterul consensual este dat de faptul că pentru încheierea contractului
de comision este suficientă realizarea acordului de voinţă.
VI.6.2. Condiţii de validitate

a) Consimţământul părţilor stă la baza contractului şi are la bază
împuternicirea pe care comitentul o dă comisionarului, cu precizarea condiţiilor
în care va acţiona. Consimţământul poate fi expres sau tacit.

b) Capacitatea părţilor. Comitentul trebuie să aibă el însuşi capacitatea de
a încheia actele juridice pentru care dă împuternicire, respectiv fapte de comerţ.
Comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Dacă încheie acte
juridice ca o profesiune obişnuită trebuie să aibă calitatea de comerciant (art. 3
pct. 7 Cod comercial).

a) Obligaţiile comitentului faţă de comisionar sunt:
1. de a plăti comisionul cuvenit comisionarului. Obligaţia de plată există
din momentul încheierii afacerii cu terţii chiar dacă nu s-au executat încă
obligaţiile rezultate din afacerile încheiate cu terţii;
2. de a plăti comisionarului cheltuielile făcute în îndeplinirea contractului.
Fiind în domeniul comercial, cheltuielile trebuiesc dovedite şi evidenţiate în
registrele contabile. Dacă în îndeplinirea mandatului comisionarul a suferit
prejudicii, comitentul este dator să-l despăgubească. Comitentul nu are acţiune
împotriva persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea
împotriva sa.
b) Obligaţiile comisionarului decurgând din contractul de comision iau
naştere atât faţă de comitent, cât şi faţă de terţi. Obligaţiile comisionarului faţă
de comitent sunt:
1) să execute mandatul convenit şi, în calitatea sa de comisionar, trebuie
să se conformeze instrucţiunilor date de comitent. Depăşirea limitelor
împuternicirii atrage răspunderea sa. Art. 408-411 din Codul comercial
reglementează consecinţele depăşirii mandatului, astfel:
– dacă a vândut la un preţ mai mic decât cel hotărât sau, în lipsa unui
astfel de preţ, mai mic decât cel curent, trebuie să suporte diferenţa, putând fi
exonerat de răspundere doar dacă probează că vânzarea la preţul hotărât nu se
putea face şi că, vânzând astfel, comitentul a fost scutit de pagubă;
– dacă preţul la care a cumpărat pentru comitent este mai mare decât cel
hotărât, comitentul are dreptul să refuze operaţiunea şi să considere că a fost
făcută pe socoteala comisionarului, dacă acesta nu se oferă să plătească
diferenţa preţului;
– în situaţia în care comisionarul, fără să aibă autorizaţia comitentului,
face plăţi în avans, vinde sau face alte operaţiuni pe credit, este răspunzător
pentru aceasta şi comitentul poate să-i ceară daune-interese pentru plăţile
întârziate şi foloasele ce ar rezulta din aceasta;
– dacă a vândut pe datorie, trebuie să-l înştiinţeze pe comitent, arătându-i
în scrisoarea de aviz persoana cumpărătorului şi termenul acordat. În caz
contrar, se presupune că operaţiunea s-a făcut cu plata preţului la momentul
operaţiunii, iar proba contrarie nu este admisă;
253
– comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de
persoanele cu care a contractat, afară de obligaţie contrarie;
2) să dea socoteală comitentului despre mandatul convenit.
Comisionarul este obligat faţă de persoana cu care a contractat (care este
terţ în raport de contractul de comision) ca şi cum afacerea ar fi a sa proprie.
Jurisprudenţă
- Speţă -
Comision
Neîndeplinirea obligaţiei comitentului de a achita comisionul contractual deşi

comisionarul a asigurat cooperarea economică cu beneficiarul determină plata
daunelor către comisionarul care a fost astfel prejudiciat, conform art. 405 din Codul
comercial.
C.S.J. s. com. dec. nr. 1743/2002
VI.6.4. Încetarea contractului de comision

Fiind o varietate a contractului de mandat, contractul de comision
încetează în aceleaşi condiţii ca la contractul de mandat, respectiv prin:
– acordul părţilor. Fiind un contract consensual, părţile pot să-i pună
capăt, de comun acord, chiar şi înaintea ajungerii la termen;
– prin ajungere la termen, când acesta există;
– prin revocare de către comitent sau renunţare de către comisionar. Dacă
intervine renunţarea comisionarului, acesta este dator să ia cuvenitele măsuri de
conservare;
– moartea sau interdicţia comitentului sau comisionarului atunci când una
din părţi este persoană fizică;
– dizolvarea, lichidarea, insolvabilitatea, falimentul părţii persoană juri-
dică.
VI.7. Contractul de consignaţie
VI.7.1. Noţiune, caractere juridice, obiect
Este reglementat de Legea nr. 178/1934 privind contractul de consignaţie.
Noţiune. Art.1 din Legea nr. 178/1934 îl defineşte ca fiind „convenţia
prin care una din părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi,

numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala
consignantului”.
Definiţia contractului de consignaţie a fost completată în doctrină pe baza
celorlalte prevederi din aceeaşi lege, dar şi în raport de celelalte caracteristici
ale acestui tip de contract care este o varietate a contractului de comision,
acesta, la rândul lui, fiind o varietate a contractului de mandat, respectiv
mandatul fără reprezentare. Contractul de consignaţie, aşa cum se va arăta, are
şi caracteristicile sale proprii, fapt pentru care este un contract comercial de sine
stătător, adică un contract din categoria contractelor numite.
Astfel, profesorul Stanciu Cărpenaru defineşte contractul de consignaţie
ca fiind „acel contract prin care o parte, numită consignant, încredinţează
celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute,
în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu
obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i
restitui bunul nevândut 50”.
Se observă că definiţia este completată cu următoarele elemente:
– vinderea se face de consignatar în nume propriu;
– vinderea se face la un preţ anticipat;
– consignatarul este obligat să remită consignantului preţul obţinut;
– dacă nu vinde bunul, consignatarul trebuie să restituie consignantului
bunul încredinţat.
Caractere juridice. Din definiţia dată contractului de consignaţie rezultă
şi trăsăturile caracterelor sale juridice, după cum urmează:
a) contractul de consignaţie este un contract sinalagmatic (bilateral)
deoarece dă naştere la obligaţii atât în seama consignantului, cât şi în seama
consignatarului;
b) contractul de consignaţie este cu titlu oneros deoarece este un contract
comercial, el dând naştere la obligaţii în seama ambelor părţi;
c) deşi art. 2 din Legea nr. 178/1934 prevede că atât contractul, cât şi
modificarea, transformarea sau denunţarea lui se dovedeşte prin probă scrisă,
contractul de consignaţie este un contract consensual deoarece ia naştere prin
simplul acord de voinţă al părţilor. Remiterea lucrurilor spre vânzare nu este de
esenţa lui şi nu-l transformă într-un contract real.
Contractul de consignaţie nu este translativ de proprietate deoarece
consignatarul este dator să restituie bunul nevândut. Art. 3 alin. 2 din Legea
nr. 178/1934 dispune expres: „consignantul păstrează toate drepturile asupra
bunurilor încredinţate şi continuă a putea dispune oricând de ele, afară de
stipulaţiune contrară în contract”.
50
Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Ed. a II-a, revizuită şi
completată, p. 440.
255
Obiectul contractului, ca varietate a contractului de comision, îl
constituie tratarea de afaceri comerciale, pe seama consignantului, dar în
numele consignatarului.
VI.7.2. Condiţii de valabilitate

Condiţiile de valabilitate sunt aceleaşi ca la orice contract:
consimţământul, capacitatea părţilor, obiectul contractului şi cauza licită.
a) Consimţământul părţilor. Contractul de consignaţie are la bază
acordul de voinţă. Acesta constă în împuternicirea dată de consignant
consignatarului de a vinde bunurile proprietatea sa şi acceptarea de către
consignatar de a face operaţiuni de vindere a bunurilor consignantului.
Manifestările de voinţă trebuie să fie exprese. Faptul că legea cere forma scrisă
pentru probaţiune nu exclude însă şi acordul de voinţă realizat în mod tacit
dinspre partea consignatarului care poate face acte de îndeplinirea însărcinării
primite de la consignant.
b) Capacitatea părţilor. Ambele părţi trebuie să aibă capacitate deplină
de exerciţiu. Deşi în doctrină autorii expun condiţia calităţii de comerciant
numai pentru consignant pe seama căruia se fac operaţiunile, exprimăm punctul
de vedere că şi consignatarul trebuie să aibă calitatea de comerciant pentru că
operaţiunile se fac în numele lui.
c) Obiectul contractului. Aşa cum s-a arătat, acesta este tratarea de
afaceri (vânzări) de consignatar în nume propriu, dar pe seama consignantului.
Este faptă de comerţ. Vânzările au ca obiect numai bunurile mobile.
d) Cauza contractului. Deşi în operaţiunile comerciale cauza poate fi
presupusă, la contractul de consignaţie cauza o constituie pentru consignant
încasarea preţului, iar pentru consignatar plata remuneraţiei convenite.

Contractul dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi.
a) Obligaţiile consignantului. Acesta este obligat:
1. să predea consignatarului bunurile mobile care urmează a fi vândute.
Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 178/1934 prevede că acesta poate încredinţa
bunurile consignatarului toate deodată sau treptat, prin note sau facturi
succesive. Odată cu bunurile, consignantul nu transmite consignatarului şi
proprietatea acestora (art. 3). Consignantul poate să reia şi să ridice oricând,
chiar dacă încheierea contractului s-a făcut pe o perioadă determinată, toate sau
o parte din bunurile încredinţate, fără preaviz. Reluarea se poate face de
consignant pe cale de ordonanţă preşedinţială. Dacă actul de consignaţie este
autentic, ordonanţa se poate da fără citarea părţilor. Dacă actul este sub

semnătură privată, ordonanţa se dă cu citarea părţilor care se poate face pentru a
doua zi de la primirea cererii (art. 4 din lege);
2) să plătească consignatarului retribuţia sau beneficiul acestuia. Această
obligaţie rezultă din art. 12 din Legea nr. 178/1934 care mai prevede că acesta
din urmă are dreptul, dacă retribuţia sau beneficiul nu au fost stabilite prin
contract, numai la suprapreţurile obţinute din vânzări. Pentru sumele cuvenite
consignatarul nu poate să exercite faţă de consignant dreptul de retenţie, nici
asupra bunurilor încredinţate în consignaţie, nici asupra sumelor rezultate din
vânzarea acestor bunuri (art. 20 din Legea nr. 178/1934);
3) să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea
însărcinării primite. Art. 5 din Legea nr. 178/1934 prevede pentru consignatar
obligaţia de a lua toate măsurile unui bun comerciant, pentru conservarea bunei
stări a bunurilor ce i-au fost încredinţate. Afară de aceasta mai este obligat să
asigure bunurile şi să plătească cu regularitate primele de asigurare. Aceste
cheltuieli îi profită consignantului şi acesta va fi obligat la restituirea lor.
b) Obligaţiile consignatarului. Acesta are următoarele obligaţii:
1. să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor
primite spre vânzare. Consignatarul trebuie să păstreze mărfurile primite în
ambalajele originale, să conserve intacte etichetele, mărcile şi orice semne
exterioare astfel cum au fost aplicate de consignant. Nu are voie să mute sau să
depoziteze bunurile în alt loc decât cel prevăzut în contract. Dacă nu este
prevăzut un anumit loc, poate să le înmagazineze sau să le depoziteze numai în
locuri a căror folosinţă o are pe bază de date scrise şi să-l înştiinţeze pe
consignant de locurile unde se află sau unde le mută (art. 6). Consignantul
răspunde de orice lipsă, pierdere, deteriorare produsă de culpa sa, a agenţilor şi
prepuşilor săi (art. 5). Mai este obligat să comunice în scris viciile aparente (în
termen de două zile dacă un termen mai lung n-ar fi necesar din cauza
condiţiunilor în care se află bunurile) şi viciile ascunse (în termen de două zile
de la constatare). În caz de necomunicare se consideră că bunurile au fost
primite în bună stare (art. 9).
În ce priveşte obligaţia de asigurare, aceasta trebuie făcută la o societate
acceptată de consignant la o valoare cel puţin egală cu cea a preţului bunurilor
prevăzut în contract. Asigurarea se face în favoarea consignantului care, la
rândul lui, are obligaţia să-l notifice pe asigurător înainte de plata
despăgubirilor. În lipsa asigurării, consignatarul răspunde pentru orice lipsuri
sau pagube produse prin caz fortuit sau forţă majoră (art. 6);
2. să execute mandatul dat de consignant şi să dea socoteală
consignantului despre îndeplinirea mandatului. Acesta nu poate să vândă sau
să înstrăineze bunurile date în consignaţie decât în condiţiile prevăzute în
contract şi numai contra numerar. Dacă preţul nu este prevăzut în contract, în
facturile sau dispoziţiile consignantului, preţul este cel curent al pieţei.
257
Pentru îndeplinirea mandantului, consignatarul poate să facă, faţă de
debitori şi terţi, orice acte asupra creanţei şi în special măsuri de asigurare. Este
solidar răspunzător faţă de consignant de plata la termen a preţului mărfurilor
vândute pe credit. Este obligat să contabilizeze toate operaţiunile privitoare la
bunurile primite în consignaţie. Pentru bunurile vândute trebuie să predea preţul
la termenele convenite şi, în lipsă, cel mai târziu la sfârşitul săptămânii.
VI.7.4. Încetarea contractului

Fiind un contract consensual, acesta poate înceta fie prin ajungere la
termenul convenit de părţi, fie prin acordul ambelor părţi, sau la iniţiativa uneia
dintre părţi. Art. 3 alin. 2 din Legea nr. 178/1934 prevede că acest contract este
revocabil de consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe durată
determinată, afară de stipulaţiune contrară.
Contractul mai poate înceta prin moartea, dizolvarea, lichidarea,
insolvabilitatea sau falimentul oricăreia dintre părţi.
VI.8. Contractul de report

Este prevăzut ca faptă de comerţ în art. 3 pct. 3 din Codul comercial şi
este reglementat de art. 74-76 ale aceluiaşi Cod.
Noţiune. Potrivit art. 74 din Codul comercial, acesta „constă în
cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit circulând în comerţ şi
revânzarea simultanee cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană
a unor titluri de aceeaşi specie. Pentru validitatea contractului este necesară
prestarea reală a titlurilor date în report”.
Caractere juridice. Este un act juridic complex constând într-o dublă
vânzare. Este o faptă de comerţ conexă, dobândind comercialitate prin obiectul
său care îl constituie titlurile de credit.
a) Este un contract bilateral, dând naştere la obligaţii în sarcina ambelor
părţi – predarea titlurilor, plata preţului etc.
b) Este un contract oneros, părţile urmărind obţinerea unui folos
patrimonial – titlurile de credit, respectiv preţul acestora.
c) Este un contract translativ de proprietate. Art. 74 alin. 3 din Codul
comercial prevede că „proprietatea lor se transferă la cumpărător”.
d) Este un contract real. Nu este suficient acordul de voinţă al părţilor,
art. 74 alin. 2 din Codul comercial prevăzând, aşa cum s-a arătat, remiterea
titlurilor.
e) Este un contract comutativ, părţile cunoscând întinderea drepturilor şi
obligaţiilor din chiar momentul contractării (vânzarea şi revânzarea se fac pe un
preţ determinat şi pentru titluri de aceeaşi specie).

Părţile contractului se numesc reportat şi reportator. Reportatul este
persoana deţinătoare de titluri de credit care circulă în comerţ. Aceasta dă în
report (vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane numite reportator în
schimbul preţ plătibil imediat.
Ca natură juridică reportul este, potrivit unor opinii, un împrumut garantat
prin gajarea titlurilor. S-a obiectat că, dacă în cazul gajului creditorul gajist nu
devine proprietarul titlurilor, în cazul reportului reportatorul devine proprietar.
După altă opinie este o vânzare cu pact de răscumpărare. S-a obiectat că la
vânzarea cu pact de răscumpărare se restituie vânzătorului chiar lucrul vândut-
cumpărat, pe când în cazul reportului se revând titluri de credit de aceeaşi
specie, deci nu aceleaşi.
Se foloseşte atunci când deţinătorul unor titluri de credit are nevoie de
numerar. Exemplu: un deţinător de acţiuni la purtător (reportat) vinde un număr
de acţiuni unei alte persoane (reportator) şi, prin acelaşi act, cumpără de la
persoana căreia i-a vândut un număr de titluri din aceeaşi specie. Art. 74 alin. 4
din Codul comercial mai prevede că părţile pot conveni ca „primele,
rambursurile şi dobânzile ce se vor cuveni titlurilor în termenul reportului, să
rămână în profitul vânzătorului”. Pentru vânzare, reportatul primeşte preţul
imediat la ajungerea la termen, acţiunile revin vânzătorului care trebuie să
plătească reportatorului preţul convenit, de regulă mai mare. Preţul reprezintă
cauza contractului pentru reportat, iar diferenţa de preţ cauza pentru reportator.
Încetarea contractului. Contractul încetează ca urmare a producerii
efectelor sale. Art. 75 din Codul comercial prevede că revânzarea titlurilor date
în report poate să fie prelungită prin voinţa părţilor, pentru una sau mai multe
termene succesive.
Dacă la expirare părţile îşi lichidează plăţile dar reînnoiesc reportul pentru
titluri care diferă prin calitatea sau specia lor, sau pe un alt preţ, atunci s-a
încheiat un nou contract de report.
VI.9. Contractul de cont curent

VI.9.1. Noţiune
Este contractul prin care părţile se înţeleg ca decontarea prestaţiilor lor
reciproce să nu se facă după fiecare operaţiune, ci la un anumit termen prin
achitarea soldului de către partea debitoare. Nu este un contract de creditare.
VI.9.2. Efecte
Potrivit art. 470 Cod comercial, acest contract produce următoarele efecte:
1) strămutarea proprietăţii şi novaţiunea obligaţiei. În cazul efectelor şi
titlurilor de credit, înscrierea este presupusă a fi făcută sub rezerva încasării;
259
2) compensaţia reciprocă până la nivelul debitului şi creditului cu
rezerva plăţii diferenţei;
3) curgerea de dobânzi la nivelul celor comerciale dacă nu s-au înţeles
altfel, pentru sumele trecute în contul curent în debitul primitorului de la data
înscrierii. Dobânda pentru diferenţă curge de la data lichidării.
VI.9.3. Caractere juridice
1) caracter bilateral (sinalagmatic); 2) este un contract intuitu personae
(are în vedere persoana); 3) caracter consensual; 4) caracter oneros; 5) este cu
executare succesivă.
VI.9.4. Încetarea contractului
Încetarea contractului se produce prin: 1) scadenţa termenului convenit;
2) în lipsă de convenţie, prin retragerea uneia dintre părţi; 3) falimentul uneia
din părţi.
VI.10. Contractul de leasing
VI.10.1. Noţiune
Leasingul este definit de Ordonanţa Guvernului nr.51/1997 (republicată a
M.Of. nr. 9/12.01.2000) ca fiind operaţiunea prin care o parte, denumită
locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă
asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi denumită utilizator, la
solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la
sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul
de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru
cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin
astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.

Obiectul contractului: bunuri imobile sau bunuri mobile de folosinţă
îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi
video, a pieselor de teatru, a manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.
VI.10.3. Felurile leasingului

a) leasing financiar – cel care îndeplineşte următoarele condiţii: 1) riscu-
rile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din
momentul încheierii contractului; 2) părţile au prevăzut că, la expirarea
contractului, proprietatea bunului trece de drept la utilizator; 3) utilizatorul
poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel
mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care
opţiunea poate fi exprimată; b) leasingul operaţional este cel care nu
îndeplineşte condiţiile leasingului financiar.
VI.10.4. Elementele contractului de leasing
Acesta trebuie să cuprindă: a) părţile; b) descrierea bunului ce face
obiectul contractului; c) valoarea totală a contractului; d) valoarea ratelor şi
termenul de plată; e) perioada de utilizare în leasing; f) clauza privind obligaţia
asigurării bunului; g) valoarea iniţială a bunului; h) clauza privind dreptul de
opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului şi condiţiile în care
acesta poate fi exercitat.
VI.10.5. Obligaţiile locatorului
a) să respecte dreptul utilizatorului privind alegerea furnizorului;
b) să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de
utilizator şi în condiţiile arătate de acesta; c) să transmită utilizatorului, prin
contractul de leasing, toate drepturile decurgând din contractul de vânzare-
cumpărare, mai puţin dreptul de dispoziţie; d) să respecte dreptul de opţiune al
utilizatorului privind prelungirea contractului, achiziţionarea ori restituirea
bunului; e) să îi garanteze utilizatorului liniştita folosinţă a bunului; f) să îi
asigure bunul oferit în leasing.
VI.10.6. Obligaţiile utilizatorului

a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat în
contractul de leasing; b) să exploateze bunul conform instrucţiunilor şi să
instruiască personalul desemnat să-l exploateze; c) să nu greveze bunul cu
sarcini, fără acordul utilizatorului; d) să plătească ratele de leasing, în
cuantumul şi la termenele convenite; e) să suporte cheltuielile de întreţinere şi
alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing; f) să îşi asume, în lipsa unei
stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului
direct sau prin prepuşi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului,
din cauze fortuite şi continuitatea plăţii ratelor până la achitarea integrală a
contractului de leasing; g) să permită finanţatorului verificarea periodică a stării
şi modului de exploatarea bunului; h) să îl informeze pe finanţator, în timp util,
de orice tulburare a dreptului de proprietate din partea unui terţ; i) să nu aducă
modificări bunului; j) să restituie bunul conform contractului.
VI.10.7. Drepturile utilizatorului
Sunt de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind
livrarea asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, cantitatea,
asistenţa tehnică, service-ul în garanţie şi postgaranţie.
261
VI.10.8. Aspecte fiscale
a) cheltuielile de asigurare a bunului sunt deductibile fiscal pentru partea
obligată prin contract să plătească primele de asigurare; b) bunurile se
încadrează în regimul vamal de admitere temporară pe toată durata contractului
cu exonerare totală de plată a drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor
vamale.
Caractere juridice: este bilateral, oneros, cu executare succesivă „intuitu
personae”, consensual.
VI.11. Contractul de franciză

VI.11.1. Noţiune
Este reglementat de O.G. nr.52/1997 privind regimul juridic al
contractului de franciză, modificată şi completată prin Legea nr.79/1998.
Potrivit art.1 „franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare
continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere
financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane,
denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu.
În doctrină a mai fost definit ca licenţierea drepturilor de proprietate
industrială sau intelectuală, relative la mărci, embleme sau know-how, combinate
sau nu cu restricţii asupra livrărilor sau cumpărărilor de produse. O altă definiţie: „a
franciza înseamnă altora să reuşească cum noi am reuşit; a reitera o reuşită”51.
Franciza nu se confundă cu franşiza, aceasta din urmă fiind parte din
paguba pe care o suportă asiguratul într-un contract de asigurare.
Obiectul contractului îl constituie dreptul de a comercializa o afacere, un
produs sau un serviciu. Intră aici, deşi nu este expres prevăzut de lege şi know-
how-ul (expresie engl. – a şti cum) care este un ansamblu de cunoştinţe tehnice
(informaţii, experienţă, abilitate) nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate,
pentru fabricarea, funcţionarea sau comercializarea unor produse sau pentru
elaborarea sau funcţionarea unor tehnologii sau procedee.
Caractere juridice: bilateral, consensual, şi cu titlu oneros.
51
Philippe Bessis, Le contrat de franchisage, Ed. LGDJ, Paris, 1977, pag.17, apud
Smaranda Angheni s.a. Drept comercial, Editura Oscar Print, 2001, p.502.
VI.11.4. Elementele contractului
Contractul trebuie să conţină următoarele elemente: părţile, obiectul,
drepturile şi obligaţiile, condiţiile financiare, durata, condiţii de modificare,
prelungire, reziliere. Termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului
să amortizeze investiţiile52.
VI.12. Contractul de gaj comercial
VI.12.1. Noţiune
Contractul de gaj comercial este contractul prin care debitorul remite
creditorului său un bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei contractuale.
În cazul nerespectării obligaţiei asumate, creditorul poate să-şi acopere
prejudiciul prin înstrăinarea sau păstrarea bunului gajat, în condiţiile prevăzute
de lege.
Caracterele juridice ale contractului de gaj comercial
Contractul de gaj are următoarele caractere juridice:
a) este un contract unilateral, creează obligaţii numai pentru o parte
(creditorul);
b) este un contract accesoriu, garantează obligaţia principală;
c) este un contract real, implică deposedarea debitorului de bunul său.
Potrivit principiului, accesorium sequitur principalem, contractul de gaj
este o faptă de comerţ obiectivă conexă (accesorie); el dobândind caracter
comercial datorită conexiunii sale cu o obligaţie comercială care este garantată
de acest gen de contract.
De asemenea, contractul de gaj poate fi o faptă de comerţ subiectivă,
dacă este constituit de un comerciant.
Constituirea gajului comercial
Condiţii de constituire
Aceste condiţii se referă la:
- persoana debitorului,
- forma şi publicitatea contractului,
- obiectul gajului.
Aşa cum se arată şi în literatura juridică comercială53, contractul de gaj
îmbracă forma înscrisului, rezultă din dispoziţiile Codului civil, potrivit cărora
acesta se păstrează în mapa specială aflată la notariatul public.
Rezultă, per a contrario, că această formă a înscrisului constatator al
gajului este cerută ad probationem şi nu ad validitatem, asigurând dreptul de
preferinţă al creditorului gajist, faţă de terţi sau faţă de alţi debitori.
52
J.N.Leloup, La franchise droit et pratique, Ed. Delmas nr. B3 p.27, apud
Smaranda Angheni s.a., op.cit., p.502.
53
Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, pag.54-55.
263
Potrivit Codului comercial, gajul poate fi probat prin orice mijloc de
probă, între părţile contractante şi numai prin înscris, faţă de terţi, dacă suma
depăşeşte 250 lei. Apreciem că această sumă trebuie, de lege ferenda,
modificată, întrucât nu mai corespunde realităţii financiare actuale.
Obiectul gajului comercial
Gajul comercial poate avea ca obiect orice bun corporal sau incorporal.
Dacă însă obiectul gajului îl constituie o creanţă, legea prevede, pe
lângă forma scrisă a contractului şi remiterea înscrisului constatator precum şi
notificarea constituirii gajului.
Drepturile părţilor contractului de gaj comercial
a) Drepturile creditorului
- Creditorul are dreptul să reţină bunul, care constituie obiectul gajului
până la executarea obligaţiei contractuale.
- De asemenea, creditorul are dreptul să revendice bunul gajat, dacă se
află la o altă persoană.
b) Obligaţiile creditorului. Contractul de gaj dă naştere unor obligaţii în
sarcina creditorului.
- Creditorul are în primul rând obligaţia de a conserva bunul gajat.
Cheltuielile ocazionate de conservarea bunului sunt suportate însă de debitor şi
nu de creditor, care îl are efectiv în posesie.
- Creditorul nu are voie să folosească bunul primit în gaj, în caz contrar, debi-
torul are la îndemână solicitarea instituirii sechestrului asupra bunului respectiv.
- Printre obligaţiile creditorului este şi cea de restituire a bunului ce face
obiectul gajului.
În eventualitatea în care la termenul de scadenţă, prevăzut în contract,
debitorul nu-şi execută obligaţia asumată, creditorul poate să solicite instanţei
competente să dispună fie reţinerea bunului în contul creanţei fie vânzarea prin
licitaţie publică, pentru a se îndestula (pentru acoperirea prejudiciului creat).
De asemenea, legiuitorul a lăsat şi posibilitatea creditorului gajist să reţină în
proprietatea sa bunul gajat, dar acest drept trebuie „obţinut” tot printr-o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, pronunţată la cererea creditorului.
Faţă de opiniile existente în literatura juridică54, opinăm că sesizarea
instanţei o poate face numai creditorul gajist, iar această instanţă nu poate fi
decât tribunalul şi nu judecătoria în a cărei competenţă teritorială se află bunul.
În susţinerea acestei opinii avem în vedere atât precizările legii
comerciale, care sunt imperative şi de strictă interpretare în materie de
competenţă materială, precum şi fiinţarea şi funcţionarea secţiilor comerciale la
nivelul instanţelor româneşti, doar de la nivelul tribunalelor, curţilor de apel,
precum şi în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
54
I.N.Finţescu, op.cit., pag.450
CAPITOLUL VII
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
VII.1. Noţiune
Titlul comercial de valoare este un înscris în temeiul căruia posesorul său
legitim poate să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris care
încorporează o anumită valoare patrimonială. Se foloseşte şi expresia de titlu de
credit.
VII.2. Caracteristici
Caracteristici: a) are un caracter constitutiv, dreptul fiind încorporat în
titlu şi putând fi exercitat numai în temeiul acestuia; b) are un caracter formal,
acesta trebuind să îmbrace forma şi să conţină elementele prevăzute de lege;
c) are un caracter literal, întinderea şi natura drepturilor şi obligaţiilor fiind
determinate de menţiunile din înscris; d) conferă un drept autonom decurgând
din faptul că dreptul şi obligaţia sunt independente faţă de actul din care decurg,
iar dobânditorul devine titularul unui drept propriu, care este un drept nou,
originar, iar nu un drept derivat din cel al transmiţătorului.
VII.3. Clasificare
Clasificarea se poate face după mai multe criterii.
VII.3.1. Clasificarea după conţinutul lor
a) efecte de comerţ. Acestea sunt înscrisuri ce dau dreptul la plata unor
sume de bani: cambia, biletul la ordin şi cecul; b) valori mobiliare, care sunt
înscrisuri ce atribuie titularilor drepturi complexe, patrimoniale şi personal
nepatrimoniale. Sunt astfel de titluri acţiunile şi obligaţiunile emise de socie-
tăţile comerciale; c) titlurile de reprezentare a mărfurilor, care sunt înscrisuri
ce conferă un drept real de proprietate sau gaj asupra unor mărfuri aflate în
depozit, în docuri sau antrepozite sau încărcate pe nave pentru a fi transportate.
Sunt astfel de titluri: conosamentul, recipisa de depozit şi warantul.

265
VII.3.2. Clasificarea după modul în care circulă
a) titluri nominative – cele care nominalizează pe titularii lor în cuprinsul
titlului;
b) titluri la ordin – cele care cuprind drepturi ce pot fi exercitate numai de
o persoană determinată. Dobânditorul exercită drepturile la „ordinul bene-
ficiarului”. Transmiterea dreptului se face printr-o formalitate numită „gir”;
c) titlurile la purtător – cele care încorporează anumite drepturi fără a
determina persoana beneficiarului, acesta fiind cel care posedă legitim titlul.
VII.4. Cambia
VII.4.1. Noţiune
Este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţie alteia,
numită tras, să plătească necondiţionat o sumă în numerar la scadenţă unei a
treia persoane, numită beneficiar. Este reglementată de Legea nr. 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin.
Exemplu de utilizare a cambiei. Un comerciant A, în urma unei operaţii
comerciale, are de încasat de la comerciantul B 800.000.000 lei la 30.11.2004.
Dar A datorează la rândul lui comerciantului C tot o sumă de 800.000.000 lei.
Atunci A (trăgătorul) trage o cambie asupra lui B (trasul), în favoarea
comerciantului C (beneficiar), prin care dispune să-i plătească acestuia din
urmă la scadenţă suma de 800.000.000 lei. La rândul său, C va putea folosi
cambia pentru a plăti o datorie către un alt comerciant D. Transmiterea se face
prin operaţiunea numită gir, care constă în dispoziţia dată de beneficiar trasului
de a plăti persoanei indicate de ea, acesta din urmă fiind numit giratar. Cambia
poate fi transmisă mai departe altor comercianţi.
Dacă beneficiarul sau dobânditorul are nevoie de bani înainte de scadenţă
poate s-o remită unei bănci. Operaţiunea se numeşte scont. Pentru că plata nu
este scadentă banca reţine o sumă care reprezintă dobânda până la scadenţă.
VII.4.2. Caracterele cambiei

a) este un titlu de credit, pentru că ea conferă posesorului dreptul de a
primi suma de bani; b) are ca obiect plata unei sume de bani, excluzând altă
prestaţie; c) este un titlu complet, dreptul şi obligaţia corelativă fiind cuprinse în
înscris; d) este un titlu la ordin, dreptul putând fi exercitat de beneficiar sau de
persoana care a dobândit titlul prin gir, clauza „la ordin” fiind subînţeleasă;
e) este un titlu abstract, dreptul fiind independent de cauza juridică generatoare
(debitul trasului); f) creează obligaţii autonome, acestea având o existenţă
juridică de sine stătătoare; j) creează obligaţii necondiţionale, (cu excepţia
scadenţei, obligaţia de plată nu depinde de altă condiţie sau contraprestaţie);
h) creează obligaţii solidare, obligaţiei iniţiale a trăgătorului, privind acceptarea şi
plata cambiei de către tras, i se adaugă obligaţiile succesive asumate prin semnătură
de fiecare transmiţător (girant) faţă de dobânditor (giratar).
VII.4.3. Condiţiile de validitate
VII.4.3.1. Condiţiile de fond
Condiţiile de fond sunt cele prevăzute de Codul civil pentru actul juridic:
capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza. Legea nr. 58/1934 nu conţine
dispoziţii speciale.
VII.4.3.2. Condiţiile de formă
Cambia, fiind titlu comercial de valoare, are un caracter formal. Ea trebuie
să îmbrace forma scrisă, iar înscrisul trebuie să conţină menţiunile prevăzute de
lege.
Forma scrisă – cambia este un înscris sub semnătură privată, putând fi şi
autentic, redactată în limba română sau altă limbă, scrisă de mână, bătută la
maşină sau tipărită.
Menţiunile obligatorii ale cambiei: a) denumirea de cambie „în însuşi
textul titlului”; b) ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani
determinate; c) numele trasului – numele şi prenumele persoanei fizice au
denumirea persoanei juridice. Neindicarea trasului atrage nulitatea cambiei;
d) indicarea scadenţei, (data la care obligaţia cambială devine exigibilă).
Scadenţa trebuie să fie certă arătându-se ziua sau termenul maxim. Scadenţa
trebuie să fie unică. Cambia cu scadenţe sugestive este lovită de nulitate.
Scadenţa trebuie să fie posibilă. Scadenţa care nu este posibilă este nulă (ex: o
dată anterioară cambiei). Scadenţa trebuie să rezulte expres din înscris.
Scadenţa poate fi: 1) la vedere, când ordinul de plată prevede menţiunea „la
prezentare” sau „la cerere”. Poate fi prezentată chiar în ziua emiterii şi cel mai
târziu într-un an de la emitere; 2) la un anumit timp de la vedere, beneficiarul
având posibilitatea prezentării cambiei la data pe care o doreşte; 3) la un anumit
termen de la emitere, scadenţa fiind la expirarea termenului; 4) la o zi fixă, în
cambie indicându-se data scadenţei; 5) indicarea locului unde trebuie făcută
plata – se indică numai localitatea nu şi domiciliul ori sediul debitorului;
6) numele celui la ordinul căruia se face plata; 7) data şi locul emiterii;
8) semnătura trăgătorului care trebuie să fie autografă.
Menţiuni facultative: a) clauza „nu la ordin”, în acest caz cambia
neputându-se transmite prin gir, ci prin cesiune conform dreptului comun;
b) indicarea unui acceptant la nevoie, pentru cazul de refuz al cambiei;
c) ordinul de prezentare a cambiei la acceptare care este facultativă; d) clauzele
„fără cheltuieli”, „fără protest”, „fără procură”; e) clauza „valoare dată în
garanţie” atestă că titlul a fost dat pentru garantarea altei obligaţii; f) clauza
267
„documentele contra acceptării” (cambie documentară) obligă la predarea
documentelor reprezentative ale mărfii vândute (poliţa de încercare, asigurarea,
certificatul de origine).
VII.4.4. Girul
Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, o
transmite altei persoane, numită giratar. Se face printr-o declaraţie scrisă şi
semnată pe titlu şi prin predarea titlului.
VII.4.5. Acceptarea cambiei
Are un caracter facultativ. Dacă trasul acceptă ordinul, el devine
acceptant, adică debitor cambial şi va fi obligat să plătească la scadenţă.
Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie atunci când scadenţa este
la un anumit termen de la vedere.
VII.4.6. Revocarea cambiei
Înainte de înapoierea titlului, trasul are dreptul de a revoca acceptarea,
într-o formă din care să rezulte manifestarea sa de voinţă, cum ar fi menţiunea
„anulat” urmată de semnătură.
VII.4.7. Refuzul de a accepta cambia
Refuzul de a accepta cambia se face printr-un act întocmit de executorul
judecătoresc.
VII.4.8. Avalul
Avalul este o garanţie cambială. Este o garanţie autonomă şi indepen-
dentă. Avalul este actul juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să
garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali, numit avalizat.
Avalul se scrie pe cambie sau pe un document separat. Se exprimă prin
cuvintele „pentru aval” sau „pentru garanţie”, „pentru siguranţă” şi se semnează de
avalist. Se poate da şi prin simpla semnătură a avalistului pusă pe faţa cambiei.
VII.5. Biletul la ordin
VII 5.1. Noţiune
Este un înscris prin care o persoană, numită emitent sau subscriitor, se
obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei alte persoane, numită
beneficiar, sau la ordinul acesteia. Este reglementat tot de Legea nr. 58/1934.
VII.5.2. Caractere juridice
Este un titlu de credit, la ordin, formal şi complet. Este formal pentru că
trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege. Este un înscris sub semnătură privată.
VII.5.3. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin
Sunt prevăzute de art. 104 din lege: a) denumirea de bilet la ordin care
trebuie să fie în textul titlului; b) promisiunea necondiţionată de plată a unei
sume determinate exprimată în cuvintele „voi plăti” sau altele echivalente şi
fără condiţii; c) indicarea scadenţei. Dacă nu se arată scadenţa în scris, plata se
face „la vedere”; d) locul plăţii. În absenţa acestei menţiuni locul plăţii este
locul emiterii care se prezumă a fi domiciliul sau sediul emitentului; e) numele
celui căruia trebuie să i se facă plata sau la ordinul căruia se face plata;
f) data şi locul emiterii; g) semnătura emitentului.
VII.5.4. Girul biletului la ordin
Girul biletului la ordin este actul juridic prin care posesorul biletului la
ordin (girantul) transmite altei persoane (giratar) titlul în cauză printr-o
declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi remite înscrisul în cauză giratarului.
VII.5.5. Avalul biletului la ordin
Avalul biletului la ordin este actul juridic prin care o persoană, numită avalist,
se obligă să garanteze obligaţia asumată în titlu. Trebuie să arate pentru cine a fost
dat. Dacă nu se indică pentru cine s-a dat se consideră dat emitentului.
VII.5.6. Plata biletului la ordin
Se face chiar de emitent, spre deosebire de cambie unde plata se face de
altă persoană. Dacă biletul la ordin are scadenţa la un termen de la prezentare şi
emitentul refuză să pună viza datată pe titlu, refuzul se constată prin protest.
VII.6. Cecul
VII.6.1. Noţiune
Este înscrisul prin care emitentul acestuia, numit trăgător, dă ordin unei bănci
la care are disponibil bănesc, numită tras, de a plăti o sumă de bani unui beneficiar
la prezentarea titlului. Este reglementat de Legea nr. 59/1934 asupra cecului.
VII.6.2. Condiţii esenţiale de formă
Formal cecul trebuie să cuprindă: a) denumirea de cec; b) ordinul
necondiţionat de a plăti o sumă de bani; c) numele (denumirea) trasului;
d) locul plăţii; e) data şi locul emiterii; f) semnătura emitentului. Lipsa acestor
menţiuni atrage nulitatea cecului. Cecul poate fi tras în mai multe exemplare, cu
excepţia celui la purtător.
VII.6.3. Condiţii esenţiale de fond
Sunt cele prevăzute pentru validitatea actului juridic: capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza.
269
VII.6.4. Formele cecului
a) cecul barat care poate fi de două feluri:
a.1.) cecul cu bară generală. Acesta are pe faţă două linii paralele şi nu
cuprinde nici o menţiune între cele două linii sau se scrie numai „banca”. Se
plăteşte unei bănci ori unui client al trasului; a.2.) cecul cu bară specială
cuprinde între cele două linii numele unei bănci căreia i se plăteşte suma;
b) cecul circular se emite de o bancă autorizată şi se plăteşte la vedere
posesorului legitim al titlului; c) cecul certificat. Are semnătura trasului pe faţa
titlului şi semnifică acoperirea titlului şi menţinerea acestei acoperiri la
dispoziţia posesorului până la expirarea termenului de prescripţie; d) cecul de
călătorie. Este emis de bancă, pentru a fi utilizat în timpul unei călătorii în
străinătate. Are două părţi: talonul şi cecul propriu-zis. Cuprinde ordinul băncii
către corespondentul său de a plăti acea sumă clientului. Talonul se semnează la
momentul primirii de la bancă, iar cecul propriu-zis se semnează la momentul
plăţii; e) cecul plătibil în cont este cel pe care titularul face menţiunea „plătibil
în cont”, iar plata se face scriptic, prin virament, şi nu în numerar.
VII.7. Conosamentul
VII.7.1. Noţiune
Este reglementat prin art. 565-570 Cod comercial sub denumirea poliţa de
încărcare. Denumirea a fost schimbată potrivit Convenţiei internaţionale pentru
unificarea anumitor reguli în materie de conosament de la Bruxelles din
25 august 1924, ratificată prin Legea nr. 43 (D.n. 1008) /1937. Este documentul
eliberat de comandantul, armatorul sau agentul navei cu care se transportă
mărfurile şi prin care se recunoaşte şi dovedeşte încărcarea sau primirea spre
încărcare a anumitor mărfuri.
VII.7.2. Menţiunile conosamentului

Potrivit art. 565 Cod comercial, trebuie să cuprindă natura, specia, calitatea şi
cantitatea lucrurilor încărcate. Va fi datat şi va arăta: 1) persoana încărcătorului şi
reşedinţa sa; 2) destinatarul încărcăturii şi reşedinţa sa; 3) numele căpitanului
sau patronului; 4) numele, naţionalitatea şi capacitatea vasului; 5) locul plecării
şi destinaţia; 6) navlul (chiria). Vor fi însemnate pe margine mărcile şi nume-
rele lucrurilor încărcate. Conosamentul nu poate fi subscris de căpitan înainte
de încărcare.
VII.7.3. Felurile conosamentului

Poate fi la ordin sau la purtător.

VII.7.4. Pluralitatea de exemplare
Se întocmeşte în 4 exemplare destinate: 1) căpitanului; 2) proprietarului
sau armatorului vasului; 3) încărcătorului; 4) destinatarului. Exemplarele 1 şi 2
se semnează de încărcător, iar 3 şi 4 de către căpitan.
VII.7.5. Predarea bunurilor

Căpitanul va preda la destinaţie mărfurile persoanei care prezintă
conosamentul, indiferent de numărul exemplarului, dacă nu i s-a notificat vreo
opoziţie. În caz de opoziţie, căpitanul va depune bunurile în depozit cu
autorizarea justiţiei şi va putea să vândă, tot cu autorizarea justiţiei, o parte din
mărfuri pentru plata navlului.
VII.8. Warantul
Este o formă a contractului de gaj. Mărfurile, în circulaţia lor, pot fi
depuse în docuri, silozuri, depozite, antrepozite.
Pentru mărfurile depuse, antrepozitele eliberează deponentului o recipisă
– warant compusă din două părţi: recipisa de depozit şi warantul (buletinul de
gaj, iar în registru rămâne talonul. În warant, se identifică şi marfa dată în
depozit, la fel şi pe talon şi recipisă.
Dacă deponentul doreşte să înstrăineze mărfurile, libere de orice sarcini,
transmite prin gir cumpărătorului ambele titluri (şi recipisa şi warantul), acesta
devenind proprietar fără predarea materială a mărfurilor.
Deponentul, în baza mărfurilor din antrepozit, poate să obţină un credit.
Pentru aceasta va despărţi recipisa de warant şi va menţiona pe warant datoria
pe care o garantează, după care îl transmite prin gir creditorului. Aceleaşi
menţiuni trebuie făcute şi pe talon şi pe recipisă. Astfel s-a constituit un gaj fără
deposedare asupra mărfurilor. Posesorul recipisei nu poate ridica mărfurile atât
timp cât creditorul, posesor al warantului, nu a fost plătit. Warantul este şi un
titlu de credit negociabil.

271
CAPITOLUL VIII
SOCIETĂŢILE COMERCIALE
VIII.1. Clasificare
O scurtă prezentare a formelor societăţilor comerciale ce se pot constitui
în România a fost secţiunea IV.2.2.
Societăţile comerciale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.
VIII.1.1. Clasificarea după numărul asociaţilor
a) unipersonale – societăţile cu asociat unic. Acestea reprezintă excepţia.
Legea nr.31/1990 societăţile comerciale permite constituirea unei societăţi
comerciale doar în cazul societăţii cu răspundere limitată;
b) pluripersonale – cele care au mai mulţi asociaţi. Acestea reprezintă
regula.
VIII.1.2. Clasificarea după natura societăţii
a) societăţi de persoane – acestea se caracterizează prin numărul restrâns
de asociaţi, iar asocierea are un caracter „intuitu personae”. Sunt astfel de
societăţi cele în nume colectiv şi cele în comandită simplă;
b) societăţi de capitaluri – se constituie dintr-un număr mare de asociaţi
ca urmare a necesităţii existenţei unui capital social mare. Calitatea asociaţilor
(intuitu personae) nu prezintă interes. Sunt astfel de societăţi, cea pe acţiuni şi
cea în comandită pe acţiuni. Elementul esenţial este cota de capital (intuitu
pecuniae);
c) societăţile cu natură mixtă – capital şi de persoane cum este
societatea cu răspundere limitată care are în vedere atât calitatea asociaţilor, cât
şi aportul la capital.
În cazul societăţilor de persoane este permis aportul în numerar, în natură
şi în munca asociaţilor, pe când la cele de capital nu poate fi în muncă, ci numai
în numerar sau în natură.

VIII.1.3. Clasificarea după răspunderea asociaţilor
a) Societăţi în care asociaţii răspund nelimitat pentru obligaţiile
sociale, cum este cazul la societatea în nume colectiv, precum şi a asociaţilor
comanditaţi în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni.
Creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru
obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15
zile de la data punerii în întârziere, se vor putea adresa împotriva acestor
asociaţi.
b) Societăţi în care asociaţii răspund până la concurenţa capitalului
social subscris, cum este cazul acţionarilor în societăţile pe acţiuni, asociaţilor
comanditari la societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni şi
asociaţilor în societăţile cu răspundere limitată.
VIII.1.4. Clasificarea după structura capitalului
şi modul de împărţire a lui
a) Societăţi la care capitalul se divide în acţiuni, cum este cazul societăţii
pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. La acestea capitalul nu poate fi mai mic de
25.000.000 lei. Acţiunile pot fi nominative sau la purtător. Acţiunile nominative
pot fi emise în formă materială, pe suport hârtie, sau în formă dematerializată,
prin înscriere în cont. Dacă actul constitutiv nu prevede că acţiunile sunt
nominative, acestea vor fi la purtător;
b) Societăţi la care capitalul se divide în părţi sociale, cum este cazul la
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu
răspundere limitată. Acestea sunt numai nominative. La societatea cu răspundere
limitată capitalul nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei, iar valoarea unei părţi
sociale nu poate fi mai mică de 100.000 lei.
VIII.1.5. Clasificarea după posibilitatea emiterii
de titluri comerciale de valoare
a) Societăţi emitente de titluri comerciale de valoare – cum sunt societăţile
pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni care pot emite acţiuni şi obligaţiuni.
b) Societăţi care nu pot emite titluri comerciale de valoare – cum este
cazul celorlalte forme de societate.
VIII.2. Dobândirea personalităţii juridice de către
societăţile comerciale
Art.1.alin.2 din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile comerciale cu
sediul pe teritoriul României sunt persoane juridice române”.
Persoana juridică, potrivit Decretului nr.31/1954 privitor la persoana fizică şi
persoana juridică, trebuie să întrunească următoarele elemente constitutive:
273
a) organizare proprie. Potrivit art.7 şi 8 din Legea nr.31/1990, actul
constitutiv trebuie să cuprindă dispoziţii privind persoanele care administrează
şi reprezintă societatea, dispoziţii privind conducerea, administrarea, controlul
gestiunii şi funcţionarea societăţii comerciale;
b) patrimoniu propriu. Legea nr.31/1990 face vorbire de patrimoniul
social (v. art.246 alin.1). Patrimoniul este alcătuit din activul social şi pasivul
social. El este distinct de cel al asociaţilor (acţionarilor) care nu au nici un drept
asupra bunurilor care alcătuiesc patrimoniul social. Se spune că acesta are un
caracter autonom şi constituie gajul general al creditorilor societăţii;
c) existenţa unui scop şi obiect bine determinat. Este guvernat de
prevederile Decretului nr. 31/1954, acesta trebuie să fie în acord cu interesul
obştesc. Art.7 lit.c şi art.8 lit.c din Legea nr.31/1990 prevăd că actul constitutiv
trebuie să cuprindă obiectul de activitate cu precizarea domeniului şi activităţii
principale. Obiectul de activitate este cel care limitează capacitatea de folosinţă
şi de exerciţiu a societăţii comerciale dând naştere următoarelor consecinţe:
– dreptul societăţii comerciale de a participa în nume propriu la raporturile
juridice;
– răspunderea pentru obligaţiile asumate;
– dreptul societăţii de a sta în justiţie ca reclamantă sau ca pârâtă.
VIII.3. Elementele de identificare ale societăţii

Se identifică prin 3 elemente: firma, sediul şi naţionalitatea.
a) Firma societăţii (a fost descrisă la elementele fondului de comerţ). Ea
trebuie să fie disponibilă şi distinctivă. Persoanele care constituie societăţi
comerciale, înainte de întocmirea documentelor constitutive trebuie să solicite
la Registrul Comerţului verificarea disponibilităţii şi rezervarea acesteia pe o
perioadă de cel mult 3 luni de la data înregistrării cererii. Folosinţa exclusivă a
firmei se dobândeşte de la înmatriculare şi încetează la radiere.
b) Sediul. Actul constitutiv, potrivit Legii nr. 31/1990, trebuie să indice
atât sediul, cât şi sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte
asemenea unităţi fără personalitate juridică.
c) Naţionalitatea. Nu are aceeaşi semnificaţie ca la persoanele fizice.
Ţine de sediu şi determină legea aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării,
lichidării. Cetăţenia asociaţilor (acţionarilor) nu are relevanţă. Legea română
prevede că societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române, deci singurul element în funcţie de care se stabileşte naţionalitatea este
sediul.

VIII.4. Forme de desfăşurare a activităţii societăţii comerciale
în afara sediului său social principal
Aşa cum am arătat mai sus, actul constitutiv trebuie să prevadă sediul şi
sediile secundare. Deşi legea face vorbire de sediu, fără a-l circumstanţia,
prevederea privind sediile secundare dă naştere concluziei că sediul poate fi
principal şi secundar.
Sediile secundare, tot potrivit Legii nr.31/1990 pot fi la sucursale, agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică (v.art.7 lit.g şi
art.8 lit.l).
Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că sucursalele, agenţiile şi
celelalte sunt forme de organizare ale societăţilor comerciale.
Sucursalele sunt definite de art.4 alin.1 din Legea nr. 31/1990 ca fiind
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale care se
înregistrează la Registrul Comerţului din judeţul în care vor funcţiona.
Tot art. 143 din Legea nr. 31/1990 prevede că regimul juridic al sucursalei
se aplică şi oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui, căruia
societatea care îi înfiinţează şi îi atribuie statut de sucursală. Celelalte sedii
secundare – agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea sedii – se înmatriculează
numai în cadrul înmatriculării în Registrul comerţului la sediul principal. Nu se
pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială (art. 143 alin.5 Legea
nr.31/1990).
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică care se
constituie potrivit reglementărilor privind societăţile comerciale. Ea nu trebuie
să aibă aceeaşi formă cu societatea mamă.
Reprezentanţa este o formă de sediu secundar fără personalitate juridică.
VIII.5. Constituirea societăţii comerciale

Se realizează în mai multe etape:
VIII. 5.1. Verificarea disponibilităţii firmei şi după caz a emblemei

VIII.5.2. Întocmirea actului constitutiv
Nu are acelaşi regim pentru toate formele de societate.
Societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă se constituie prin
contract de societate.
Societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată
se constituie prin contract de societate şi statut.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic se constituie prin
statut.
275
Contractul de societate şi statutul pot fi întocmite şi sub forma unui
document numit act constitutiv. Aceeaşi va fi denumirea şi atunci când se
încheie numai contract de societate sau numai statut.
Actul constitutiv este manifestarea de voinţă făcută în sensul constituirii
societăţii. Se semnează de toţi asociaţii, iar în cazul în care societatea se
constituie prin subscripţie publică de fondator, se încheie în formă autentică.
VIII.5.3. Conţinutul actului constitutiv şi caracterele
juridice ale acestuia
Legea nr. 31/1990 reglementează distinct conţinutul actului constitutiv, o
dată pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi
societatea cu răspundere limitată (art.7) şi o dată pentru societatea pe acţiuni şi
în comandită pe acţiuni.
a) La societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi
S.R.L., actul constitutiv trebuie să conţină:
– datele de identificare ale asociaţilor;
– forma, denumirea, sediul şi dacă este cazul, emblema;
– obiectul de activitate cu precizarea demersului şi a activităţii principale;
– capitalul social şi aportul fiecărui asociat, în numerar şi în natură – la
S.R.L. numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale;
– dispoziţii privind administrarea;
– participarea la beneficii şi pierderi;
– sediile secundare;
– durata societăţii;
– modul de dezvoltare şi lichidare.
b) La societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni conţine în plus o
serie de clauze privind capitalul social care poate fi subscris şi variat (minim
30% la constituire şi integral în termen de un an de la înmatriculare); felul
acţiunilor (nominative sau la purtător); dispoziţii privind fondatorii; dispoziţii
privind operaţiunile încheiate în contul societăţii de fondatori pe care acestea
trebuie să le preia; dispoziţii privind cenzorii; dispoziţii privind administratorii,
garanţiile acestora şi puterile conferite.
La societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni se vor arăta
asociaţii – acţionarii comanditaţi şi cei comanditari.
VIII.5.4. Înmatricularea societăţii

Actul constitutiv autentificat, însoţit de dovada de sediu social, dovada
constituirii capitalului social, copiile actelor de identitate ale asociaţilor, cordul
asociaţiei de locatari acolo unde sediul se află într-un imobil cu mai multe locuinţe,
avizele organelor în drept se depun la Registrul comerţului – biroul unic în a cărui
rază teritorială se află sediul social, ataşate cererii de înmatriculare.

Avizele. Legea prevede obţinerea avizelor de funcţionare de la o serie de
autorităţi publice. Unele avize se cer pentru toate societăţile comerciale (ex.: de
la pompieri, poliţia sanitar-veterinară ş.a.), iar altele se cer numai pentru
societăţile care au un anume obiect de activitate (asigurări, activităţi medicale,
comerţ cu arme şi substanţe periculoase etc.). Pentru obţinerea acestor avize, se
completează o anexă a cererii de înmatriculare pe care biroul unic o trimite
autorităţilor publice competente, care trebuie să elibereze avizele în termen de
maxim 20 de zile. Obţinerea avizelor este necesară numai dacă în spaţiul
destinat sediului social sau sediilor secundare se desfăşoară activităţile supuse
avizării. În caz contrar se completează o declaraţie pe proprie răspundere,
urmând ca înainte de începerea activităţii să se ia autorizaţiile necesare.
Cererea de înmatriculare poate fi formulată de:
– fondatori sau administratori sau un împuternicit al acestora. Aceştia au
obligaţia să solicite înmatricularea în 15 zile de la semnarea actului constitutiv;
– oricare dintre asociaţi, atunci când fondatorii sau asociaţii sau
reprezentanţii lor dacă aceştia nu au formulat-o în termenul legal, după ce au
fost puşi în întârziere şi nu s-au conformat în 8 zile de la primire.
Cererea se soluţionează de judecătorul delegat al tribunalului pe raza
căruia se află oficiul Registrului Comerţului.
Dacă sunt întrunite cerinţele legii, judecătorul delegat dă o încheiere prin
care admite cererea, autorizează constituirea şi dispune înmatricularea.
Încheierea este supusă recursului, termenul fiind de 15 zile. Înmatricularea se
efectuează după ce încheierea este irevocabilă (adică nu a fost atacată cu recurs
în termenul prevăzut de lege sau recursul a fost respins).
După încuviinţarea înmatriculării, biroul unic comunică datele din cererea
de înmatriculare la Ministerul Finanţelor Publice care, în termen de 24 de ore,
trebuie să atribuie Codul unic de înregistrare (CUI), după care se eliberează
certificatul de înmatriculare.
Un extras în formă simplificată după încheierea judecătorului delegat se
publică în Monitorul Oficial – Partea a IV-a, pe cheltuiala comerciantului. La
cererea şi pe cheltuiala comerciantului, în Monitorul Oficial – Partea a IV-a se
poate publica integral încheierea şi actul constitutiv, integral sau în extras,
vizate de judecătorul delegat.
VIII.5.5. Capitalul social şi vărsarea aportului
Capitalul social poate fi vărsat atât la constituire, cât şi ulterior. Se
distinge între capital social subscris şi capital social vărsat. Aportul poate fi
în numerar, în numerar şi în natură şi în numerar, în natură şi în muncă numai la
societatea în nume colectiv şi la cea în comandită pentru asociaţii comanditaţi.
Acţiunile sunt indivizibile. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri
negociabile.
277
Capitalul social poate fi majorat, aceasta presupunând modificarea actului
constitutiv, sau diminuat, cu respectarea minimului prevăzut de lege, tot cu
modificarea actului constitutiv.
Capitalul social este divizat în:
– părţi de interes la societatea în nume colectiv şi în comandită simplă;
– părţi sociale la societatea cu răspundere limitată, ce nu pot fi mai mici
de 100.000 lei;
– acţiuni la societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, acestea
neputând fi mai mici de 1.000 lei.
VIII.6. Organele societăţii comerciale
Se împart în:
– organe de conducere;
– organe de administrare;
– organe de control.
VIII.6.1. Organele de conducere. Atribuţiile adunării generale

La toate formele de societate comercială organul de conducere este
adunarea generală. În cazul societăţii cu răspundere limitată, atribuţiile
adunării generale sunt exercitate de asociatul unic.
Adunările generale pot fi ordinare şi extraordinare.
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel
mult 3 luni de la încheierea exerciţiului financiar.
Atribuţii: a) discutarea, aprobarea, modificarea bilanţului contabil,
fixarea dividendului; b) alegerea administratorilor şi cenzorilor; c) fixarea
remuneraţiei administratorilor şi cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul
constitutiv; d) să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; e) să stabilească
bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate pentru
exerciţiul financiar următor; f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea
uneia sau mai multor unităţi ale societăţii; g) alte probleme.
Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este
necesar pentru a hotărî: a) schimbarea formei juridice a societăţii; b) mutarea
sediului; c) schimbarea obiectului de activitate; d) prelungirea duratei;
e) majorarea, reducerea sau reîntregirea capitalului social; f) fuziunea cu alte
societăţi sau divizarea; g) dizolvarea anticipată a societăţii; h) emisiunea de
obligaţii; i) conversia acţiunilor; j) orice altă modificare a actului constitutiv.
Cvorumul adunării generale şi adoptarea hotărârilor
Cvorumul înseamnă numărul de asociaţi/acţionari care trebuie să
fie prezenţi pentru a se putea lua decizii în mod valabil. La adunarea generală
ordinară a societăţii pe acţiuni este necesară prezenţa unui număr de acţionari
ale căror acţiuni să reprezinte jumătate din capitalul social. Dacă adunarea nu se
poate ţine datorită lipsei de cvorum, va fi convocată a doua adunare care poate
hotărî indiferent de cota de capital social pe care o reprezintă participanţii.
La adunarea generală extraordinară, la prima convocare este necesară
prezenţa deţinătorilor a 3/4 din capitalul social, dacă actul constitutiv nu
dispune altfel, iar la convocările ulterioare deţinătorii a 1/2 din capitalul social.
La societatea cu răspundere limitată, datorită caracteristicilor acesteia,
care le îmbină şi pe cele ale societăţii de capitaluri şi pe cele ale societăţii de
persoane, la prima convocare este necesară prezenţa majorităţii absolute a
asociaţilor şi a părţilor sociale, iar la a doua convocare indiferent de numărul de
asociaţi şi partea din capitalul social.
VIII.6.2. Organele de administrare
Administrarea societăţii comerciale este făcută de unul sau mai mulţi
administratori, temporari sau revocabili. (Când sunt mai mulţi administratori
aceştia se constituie în consiliu).
Unicul administrator sau preşedintele consiliului de administraţie şi cel
puţin jumătate din consiliul de administraţie trebuie să fie cetăţeni români, dacă
prin actul constitutiv nu se dispune altfel. Numirea şi destituirea
administratorilor se face de adunarea generală.
Primii administratori pot fi numiţi prin actul constitutiv, termenul
mandatului neputând fi mai mare de 4 ani. Dacă nu s-a stabilit durata aceasta
este pentru 2 ani. Administratorii sunt realizabili, dacă prin actul constitutiv nu
s-a dispus altfel.
Fiecare administrator trebuie să depună o garanţie care nu poate fi mai
mică decât valoarea nominală a 10 acţiuni sau decât dublul remuneraţiei lunare.
Consiliul de administraţie trebuie să se întrunească ori de câte ori este
necesar, dar cel puţin o dată pe lună. La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-
verbal care cuprinde ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi
întrunite şi opiniile separate.
Administratorii pot face toate operaţiunile pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate a societăţii cu excepţia restricţiilor stabilite prin actul
constitutiv.
Executarea operaţiunilor societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai
multor directori executivi, funcţionari ai societăţii. Directorii executivi nu pot fi
membri în consiliul de administraţie.
Şi la societatea cu răspundere limitată administrarea se face de unul sau mai
mulţi administratori, în aceleaşi condiţii ca la societatea pe acţiuni.
VIII.6.3. Organele de control
Au drept de control asupra societăţii:
– asociaţii;
279
– cenzorii;
– auditorii financiari;
– auditorii interni şi persoanele cu atribuţii de control financiar preventiv.
VIII.7. Dizolvarea, fuziunea, divizarea, lichidarea

VIII.7.1. Dizolvarea societăţii
Dizolvarea societăţii se produce prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) falimentul societăţii;
e) alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv.
Legea mai prevede pentru fiecare tip de societate şi alte cauze:
– la societatea pe acţiuni: reducerea capitalului sau numărului de acţionari
sub minimul legal;
– la societatea în nume colectiv sau cu răspundere limitată: incapacitatea,
excluderea sau decesul unuia din asociaţi, când datorită acestor cauze a rămas
un singur asociat. Se exceptează atunci când există clauză privind continuarea
cu moştenitorii sau asociaţii/rămas continuă activitatea ca asociat unic.
Dizolvarea se înscrie la Registrul Comerţului şi se publică în „Monitorul
Oficial”.
VIII.7.2. Fuziunea şi divizarea
Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către altă societate sau
prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.
Divizarea se face prin împărţirea patrimoniului societăţii care îşi
încetează activitatea între două sau mai multe societăţi existente sau care iau
fiinţă.
Fuziunea şi divizarea au ca efect dizolvarea fără lichidare a societăţii care îşi
încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului.
VIII.7.3. Lichidarea
Dizolvarea are ca efect lichidarea.
Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot să facă noi operaţiuni
şi începe procedura lichidării.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, dizolvarea are ca
efect transmiterea universală a patrimoniului către asociatul unic, fără lichidare.
Lichidarea cuprinde următoarele operaţiuni:
– înlocuirea organelor de administrare cu lichidatorii;
– predarea gestiunii societăţii;
– întocmirea bilanţului contabil atunci când durata lichidării se pre-
lungeşte dincolo de exerciţiul financiar;
– lichidarea activului şi pasivului;
– întocmirea şi prezentarea bilanţului final.

TESTE GRILĂ
– exemple –
1. Alegeţi definiţia dreptului comercial:

a) ramură a dreptului privat care reglementează vânzarea –
cumpărarea de mărfuri în pieţe, oboare, târguri, magazine, precum
şi între firme sau state şi plata acestora;
b) ramură a dreptului privat alcătuită din ansamblul normelor juridice
şi care studiază comerţul;
c) ramură a dreptului privat alcătuită din normele juridice care
reglementează faptele de comerţ şi raporturile juridice la care iau
parte persoane care au calitatea de comerciant.
2. Noţiunea de comerţ îşi are originea în:
a) termenul latinesc „commercium (cum merx)”;
b) expresia latină „cogito ergo sum”;
c) termenul latinesc „cum mens”.
3. Activitatea comercială cuprinde:
a) toate vânzările – cumpărările de mărfuri;
b) toate vânzările – cumpărările în care cel puţin o parte este
comerciant;
c) toată activitatea economică începând cu producţia şi sfârşind la
consumator, inclusiv prestările de servicii şi executarea de lucrări.
4. Stabilirea obiectului dreptului comercial are la bază:
a) sistemul subiectiv (calitatea de comerciant);
b) sistemul obiectiv (faptul de comerţ);
c) sistemul mixt.
5. Care dintre principiile de mai jos, este principiu al dreptului
comercial:
a) raporturile juridice de drept comercial sunt raporturi de putere;
b) în contractele comerciale, în caz de dubiu se aplică regulile care
favorizează circulaţia;
c) în comerţ actele juridice sunt cu titlu gratuit.

281
6. Care dintre principiile de mai jos, este principiu al dreptului
comercial:
a) contractarea în favoarea celui de-al treilea este obişnuită;
b) comercianţii trebuie să ţină evidenţa contabilă;
c) comerţul în locurile publice este interzis.
7. Dreptul civil este dreptul comun pentru dreptul comercial:
a) da;
b) nu;
c) şi nu şi da.
8. Codul civil se aplică în dreptul comercial:
a) întotdeauna;
b) atunci când Codul comercial nu are dispoziţii aplicabile;
c) atunci când dispoziţiile din Codul comercial şi cele din Codul civil
vin în contradicţie.
9. Care dintre următoarele dispoziţii interesând dreptul comercial fac
parte din Constituţie:
a) statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei
loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea factorilor de
producţie;
b) comercianţii datorează impozite statului;
c) în comerţ este interzisă munca forţată.
10. Care dintre următoarele acte normative este izvor specific de drept
comercial:
a) Constituţia;
b) Codul comercial;
c) Codul civil.
11. Codul comercial a fost adoptat în :
a) 1864;
b) 1887;
c) 1990.
12. Izvoarele dreptului comercial pot fi:
a) specifice dreptului comercial şi comune cu alte ramuri de drept,
b) specifice altor ramuri de drept;
c) numai comune cu alte ramuri de drept.
13. Uzurile comerciale sunt alcătuite din
a) Soluţiile pronunţate de instanţe;
b) Reguli rezultând din relaţiile comerciale dintre state stabilite prin
tratate;
c) Reguli rezultând din practica comercială folosite vreme
îndelungată şi percepute ca obligatorii.

14. Uzurile comerciale locale sunt:
a) cele stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale pentru pieţe, târguri
şi oboare;
b) cele aplicabile la o anumită piaţă comercială, localitate, port sau
regiune;
c) cele aplicabile numai pe teritoriul unui stat.
15. Uzurile comerciale speciale sunt:
a) cele care ţin de obiectul contractului sau al profesiunii;
b) cele reglementate de Codul Civil;
c) cele care sunt reglementate de norme juridice speciale (nu
generale, nu de excepţie).
16. Uzurile comerciale generale sunt:
a) cele care se aplică în toate ramurile dreptului;
b) cele care se aplică întregului ansamblu de relaţii comerciale;
c) cele care se aplică numai comercianţilor.
17. Uzurile comerciale convenţionale sunt cele care:
a) li se spune şi de fapt îşi trag forşa din voinţa părţilor;
b) sunt stabilite prin alte acte normative;
c) sunt convenite prin acorduri şi tratate între state.
18. Uzurile comerciale normative sunt:
a) consacrate legislativ;
b) cele stabilite de comercianţi prin contracte de le caz la caz;
c) cele stabilite de camerele de comerţ din diferite state.
19. Doctrina, ca izvor mediat de drept comercial, este:
a) obligatorie pentru judecători;
b) obligatorie pentru comercianţi;
c) instrument de interpretare şi aplicare a legilor.
20. Jurisprudenţa în dreptul comercial, este:
a) aplicarea prudentă a legilor;
b) o uzanţă comercială;
c) un izvor mediat de drept comercial constând în soluţiile pronunţate
de instanţele de judecată care contribuie la interpretarea legilor.
21. Faptele de comerţ pot fi:
a) obiective sau subiective;
b) neutre;
c) obiective, subiective, neutre.
22. Ce sunt faptele de comerţ subiective:
a) faptele de comerţ care au şi subiect activ şi subiect pasiv;
b) faptele de comerţ săvârşite de comercianţi;
c) faptele de comerţ care au cel puţin un subiect, activ sau pasiv.

283
23. Ce sunt faptele de comerţ obiective:
a) faptele de comerţ determinate de lege şi producătoare de efecte
juridice potrivit legii, indiferent de autorul lor;
b) faptele de comerţ care au un obiectiv determinat;
c) faptele de comerţ cărora părţile le atribuie un obiect.
24. Definirea faptelor de comerţ are la bază următoarele teorii:
a) teoria circulaţiei şi teoria întreprinderii;
b) teoria speculaţiei şi a întreprinderii;
c) una din următoarele teorii: teoria circulaţiei, teoria întreprinderii,
teoria speculaţiei, teoria mixtă.
25. Întreprinderea de furnituri este:
a) întreprinderea care produce furnituri;
b) întreprinderea furnizoare de energie electrică, termică, apă, canal;
c) întreprinderea care asigură prestarea de servicii sau predarea unor
bunuri, la anumite termene şi contra unui preţ.
26. Sunt comercianţi:
a) cei care vând diferite produse în condiţiile legii;
b) cei care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesie obişnuită şi
societăţile comerciale;
c) patronii de societăţi comerciale.
27. Persoana fizică are calitatea de comerciant:
a) dacă săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional;
b) dacă vinde în locurile amenajate potrivit legii şi cu plata taxelor
legale;
c) dacă vinde mărfuri cu afişarea adaosului comercial, în caz contrar
fiind cotravenient.
28. Regiile autonome sunt:
a) societăţi comerciale ale statului înfiinţate pentru a aduce venituri la
buget;
b) unităţi economice care desfăşoară o activitate comparabilă cu a
societăţilor comerciale, fiind persoane juridice care funcţionează
pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară;
c) instituţii publice care asigură diferite servicii în serviciul
comunităţii.
29. Societatea în comandită simplă are ca asociaţi:
a) persoane care desfăşoară activităţi comerciale pe bază de comandă
fermă;
b) comanditaţi şi comanditari;
c) comanditaţi, comanditari şi patroni.

30. Persoanele care formează societatea pe acţiuni se numesc:
a) acţionari principali;
b) agenţi economici;
c) acţionari.
31. Participanţii la asociaţiunea în paricipaţiune:
a) au acţiuni nominative;
b) nu au drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune
chiar dacă ei le-au cumpărat;
c) trebuie să se înregistreze ca acţionari la registrul comerţului.
32. Asociaţia de asigurare mutuală:
a) este o asociaţie nonprofit;
b) este o asociaţie constituită pe bază de acord tacit în vederea
contractării unei asigurări colective;
c) este constituită cu scopul de a împărţi între asociaţi pierderile
cauzate prin riscurile care constituie obiectul asociaţiunii.
33. Care dintre următoarele condiţii este cerută, printre altele, pentru ca o
persoană fizică să devină comerciant:
a) să aibă un spaţiu pentru expunerea şi vânzarea produselor;
b) să aibă studii superioare, liceale sau profesionale;
c) să săvârşească acte de comerţ ca profesie obişnuită.
34. Societatea comercială dobândeşte calitatea de comerciant:
a) din momentul constituirii cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege;
b) din momentul realizării acordului de voinţă al celor care o
constituie;
c) din momentul semnării actului constitutiv la notarul public.
35. Dovedirea calităţii de comerciant în cazul societăţilor comerciale se
face:
a) prin vărsarea aportului social;
b) cu actul constitutiv;
c) prin constituirea societăţii în condiţiile legii.
36. Dintre obligaţiile profesionale ale comercianţilor face parte:
a) obligaţia ca acţionarii să fie solvabili,
b) obligaţia de a avea vad comercial;
c) obligaţia de publicitate prin înregistrarea la registrul comerţului.
37. Auxiliarii dependenţi ai comercianţilor:
a) sunt raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt remuneraţi de
aceştia;
b) depind de calificarea comercianţilor ca plătitori de T.V.A.;
c) nu sunt raporturi de muncă cu comercianţii dar sunt remuneraţi de
aceştia.
285
38. Auxiliarii independenţi ai comercianţilor:
a) sunt angajaţi ai comercianţilor;
b) sunt angajaţi ai Camerei de comerţ;
c) nu sunt raporturi de muncă cu comercianţii.
39. Reprezentarea:
a) nu produce efecte între reprezentat şi reprezentant ci doar faţă de
terţi;
b) produce efecte pe de o parte între reprezentat şi reprezentant şi pe
de altă parte între reprezentat şi terţ;
c) produce efecte doar între reprezentant şi terţ.
40. Prepuşii pentru comerţ:
a) nu pot să ceară preţul mărfurilor vândute, acest drept avându-l doar
comerciantul;
b) pot să ceară preţul mărfurilor vândute în magazin;
c) pot să ceară preţul mărfurilor vândute afară din magazin fără nici o
autorizaţie specială.
41. Mijlocitorii îşi desfăşoară activitatea:
a) cu contract de muncă;
b) cu aviz de la primărie;
c) fără contract de muncă.
42. Mijlocitorii acţionează pentru:
a) bunele relaţii între patronat şi sindicate;
b) asigurarea relaţiilor cu Camera de comerţ şi cu autorităţile statului;
c) pentru punerea în contact a persoanelor care sunt interesate de
încheierea unei afaceri care să realizeze prin intermediul lor.
43. Activitatea de mijlocire:
a) este faptă de comerţ
b) nu este faptă de comerţ dar nu este ilegală;
c) nu este faptă de comerţ şi este interzisă de lege.
44. Agentul de comerţ:
a) este un funcţionar public cu atribuţii de control pentru fapte de
comerţ;
b) este un agent al poliţiei economice cu atribuţii de control sau un
salariat al Camerei de comerţ;
c) este o persoană însărcinată statornic, de unul sau mai mulţi
comercianţi, să desfăşoare în altă localitate, determinată exclusiv,
operaţiuni comerciale.
45. Fondul de comerţ:
a) este fondul de marfă necontractat încă în scop de vânzare de un
comerciant;

b) este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
necorporale pe care comerciantul îl afectează activităţii
comerciale în scopul atragerii de clienţi şi implicit obţinerii de
profit;
c) este numai fondul de marfă care poate aduce profit.
46. Firma comerciantului:
a) este un element al fondului de comerţ;
b) este un element decorativ;
c) este un element pentru stabilirea identităţii patronului.
47. Fondul de comerţ:
a) nu poate fi înstrăinat;
b) nu poate face obiectul dreptului de proprietate;
c) poate fi transmis ca aport într-o societate comercială.
48. Contractul de vânzare – cumpărare comercială are următoarele
caractere (trăsături):
a) este aleatoriu, gratuit, bilateral şi constitutiv;
b) este sinalagmatic, comutativ, oneros şi constitutiv de drepturi;
c) este bilateral, oneros, comutativ şi translativ de proprietate.
49. Care dintre următoarele obligaţii aparţine vânzătorului:
a) să suporte cheltuielile de predare;
b) să suporte cheltuielile de ridicare;
c) să nu primească preţul până nu a predat bunul.
50. Cumpărătorul este obligat:
a) să suporte cheltuielile de predare;
b) să suporte cheltuielile de ridicare;
c) să dea garanţii contra evicţiunii.
51. Vânzătorul trebuie să garanteze pe cumpărător:
a) pentru plata obligaţiilor către stat;
b) pentru riscurile pe timpul transportului;
c) pentru evicţiune şi contra viciilor lucrului.
52. În contractul de mandat:
a) mandantul nu poate da mandat mandatarului să facă operaţiuni pe
care nu le poate face el însuşi;
b) mandatarul poate face orice operaţiune chiar şi din cele care nu le
poate face mandantul;
c) mandatarul nu poate face decât operaţiunile pe care nu le poate
face mandantul.
53. Mandatarul este obligat:
a) să plătească dobânzi pentru banii cuveniţi mandantului nepredaţi
acestuia;
b) să răspundă pentru obligaţiile mandantului;
287
c) să verifice disponibilul din contul mandatarului pentru a se
convinge dacă acesta este serios.
54. Contractul de comision:
a) este contractul prin care se stabileşte adaosul comercial;
b) este un contract privind suma cuvenită celui care favorizează prin
funcţia sa încheierea unui contract;
c) este un contract care are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de
un comisionar pe seama clientului.
55. Marcaţi răspunsul fals:
a) comisionarul trebuie să dea socoteală comitentului de îndeplinirea
mandatului;
b) comisionarul trebuie să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă
şi obligaţia unui bun profesionist;
c) comisionarul nu trebuie să dea socoteală comitentului de
îndeplinirea mandatului.
56. Contractul de report:
a) contractul de report este contractul prin care, în materie de
asigurări, obligă pe asigurator să reporteze în anul următor sumele
neconsumate cu plata despăgubirilor;
b) este contractul constând în cumpărarea de titluri de credit circulând
în comerţ, pe bani gaa şi revinderea simultană la termen şi pe un
preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi
specie;
c) este contractul de reportare a sumelor necâştigate la jocurile de
noroc.
57. Contractul de cont curent:
a) este un contract de creditare;
b) nu este un contract de creditare;
c) poate sa-l facă numai o bancă.
58. Contractul de leasing:
a) dă dreptul finanţatorului să aleagă furnizorul;
b) nu dă dreptul utilizatorului să aleagă furnizorul;
c) dă dreptul utilizatorului să aleagă furnizorul.
59. Contractul de leasing:
a) dă dreptul finanţatorului să verifice periodic modul de exploatare a
bunului;
b) nu dă dreptul finanţatorului să verifice periodic modul de
exploatare a bunului;
c) dă dreptul finanţatorului să verifice modul de exploatare a bunului
dar numai cu acordul furnizorului.

60. Francize este:
a) procentul din suma asigurată cu care se reduce suma acordată în
caz de daună;
b) dreptul de a exploata un produs, o afacere sau un serviciu;
c) dreptul de a utiliza un anume procedeu.
61. Titlurile comerciale sau de credit:
a) încorporează o valoare patrimonială;
b) nu încorporează o valoare patrimonială;
c) încorporarea unei valori patrimoniale depinde de la caz la caz.
62. Titlurile nominative se numesc astfel deoarece:
a) au un nume al lor cum ar fi cambie, bilet la ordin, conosament;
b) titularii lor sunt nominalizaţi în cuprinsul acestora,
c) au valoarea exprimată în bani înscrisă în cuprinsul lor.
63. Sunt condiţii de fond ale cambiei:
a) forma scrisă cu menţiunile prevăzute de lege;
b) denumirea titlului, trasul şi trăgătorul;
c) capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza.
64. În cazul cambiei, obligaţia de plată revine:
a) trasului;
b) trăgătorului;
c) beneficiarului.
65. Prin ce se face girul cambiei:
a) printr-un act de împrumut;
b) printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe cambie şi prin predarea ei;
c) prin act autentic la notar.
66. Avalul cambiei:
a) constă în predarea ei înapoi către trăgător;
b) constă în întoarcerea preţului;
c) este un act juridic prin care o persoană numită avalist se obligă să
garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali, numit
avalizat.
67. Biletul la ordin:
a) presupune prestaţia unui serviciu pe baza comenzii conţinute de
biletul la ordin;
b) conţine obligaţia plăţii unei sume de bani la scadenţă;
c) este un înscris constatator al dreptului de proprietate asupra unor
bunuri aflate în depozit care se eliberează pe baza lui.
68. Ce este cecul:
a) o instituţie bancară pentru economiile populaţiei;
b) este un titlu de credit;
c) este documentul care atestă suma de bani depusă.
289
69. Conosamentul:
a) este sinonim cu warantul;
b) este un act juridic de constituire a unei garanţii reale asupra
mărfurilor încărcate pe vapor;
c) este documentul eliberat la încărcarea mărfurilor pe vapor şi în
baza căruia acestea pot fi vândute.
70. Conosamentul se întocmeşte:
a) într-un singur exemplar;
b) în două exemplare;
c) în patru exemplare.
71. Warantul:
a)este o specie de reptilă;
b) este persoana care garantează livrarea;
c)este un titlu de credit din categoria contractelor de gaj.
72. Societăţile comerciale, după natura lor pot fi:
a) societăţi de persoane, societăţi de capitaluri, societăţi de natură
mixtă – de capitaluri şi de persoane;
b) societăţile de persoane, societăţi unipersonale şi societăţi de
capitaluri;
c) societăţi pluripersonale şi de capitaluri.
73. Societatea cu răspundere limitată:
a) este societate de persoane;
b) este persoana care garantează livrarea;
c) este un titlu de credit din categoria contractelor de gaj.
74. La societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund:
a) nelimitat pentru obligaţiile societăţii;
b) nelimitat;
c) până la concurenţa capitalului social subscris.
75. Capitalul social al S.R.L. este divizat:
a) părţi sociale;
b) acţiuni nominative;
c) acţiuni la purtător.
76. Adunarea generală ordinară la societăţile comerciale se ţine:
a) Cel puţin o dată pe an;
b) O dată pe trimestru;
c) O dată pe semestru.
77. Bilanţul contabil al societăţii comerciale se aprobă de:
a) Adunarea generală;
b) Contabilul şef;
c) Comitetul director sau consiliul de administraţie, acolo unde
există.
78. Consiliul de administraţie este ales:
a) De administraţie cu acordul cenzorilor;
b) De adunarea generală cu avizul comisiei de cenzor;
c) De adunarea generală.
79. În adunarea generală, fiecare acţionar sau asociat:
a) Are drept de vot egal;
b) Are dreptul de vot negociat cu consiliul de administraţie;
c) Are un drept de vot proporţional cu cota de capital social deţinută.
80. Consiliul de administraţie:
a) Poate cere adunării generale să dea raport de activitate;
b) Poate dizolva adunarea generală şi să provoace alegeri anticipate;
c) Trebuie să întrunească ori de câte ori este necesar, dar cel puţin o
dată pe lună.
81. Prin ce se particularizează contractul de vânzare-cumpărare
comercială faţă de contractul de vânzare-cumpărare civilă:
a) comercialitate;
b) comutativitate;
c) translativitate.
82. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut
în cazul contractului de vânzare-cumpărare:
a) să fie în comerţ;
b) să existe;
c) să fie determinat sau determinabil;
d) să fie proprietatea vânzătorului.
83. Care sunt obligaţiile vânzătorului în cazul contractului de vânzare-
cumpărare comercială:
a) obligaţia de plată a preţului;
b) obligaţia de a preda lucrul vândut;
c) obligaţia de garanţie;
d) obligaţia de a lua în primire lucrul vândut.
84. Prin ce se deosebeşte contractul de mandat comercial faţă de
contractul de mandat civil:
a) comercialitate;
b) obiectul său;
c) caracterul său;
d) prin faptul că dă o mai mică libertate mandatului decât cel civil.
85. În cazul contractului de mandat comercial obligaţiile mandatarului
sunt:
a) să execute mandatul;
b) să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi cu diligenţa unui
bun gospodar;
291
c) să nu aducă la cunoştinţa terţului cu care contractează
împuternicirea primită;
d) să nu înştiinţeze pe mandant de executarea mandatului
e) să plătească dobânzi pentru banii cuveniţi mandantului nepredaţi
acestuia.
86. Care sunt modurile în care poate înceta mandatul:
a) prin moartea, interdicţia, insovabilitatea şi falimentul mandantului
sau mandatarului;
b) prin dizolvare;
c) prin renunţare la mandat a mandatarului;
d) prin revocarea mandatarului.
87. Care sunt caracterele juridice ale contractului de comision:
a) bilateral (sinalagmatic), consensual, oneros;
b) aleatoriu, gratuit, comutativ;
c) bilateral, oneros, comutativ şi translativ.
88. În cazul contractului de comision care sunt obligaţiile comitentului:
a) să nu plătească remuneraţia cuvenită comisionarului;
b) să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru îndeplinirea
însărcinării;
c) să plătească remuneraţia cuvenită comisionarului.
89. Care sunt obligaţiile comisionarului:
a) să execute mandatul neîncredinţat de comitent;
b) să dea socoteală comitentului de îndeplinirea mandatului;
c) să execute mandatul încredinţat de comitent;
d) să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui
profesionist.
90. Care sunt modurile în care se poate revoca contractul de comision:
a) revocare de către comitent;
b) prin renunţare de către comisionar;
c) interdicţia, falimentul comisionarului sau comitentului;
d) prin dizolvare.
91. Care sunt caracterele juridice ale contractului de consignaţie:
a) bilateral, oneros, consensual;
b) aleatoriu, gratuit, consensual;
c) bilateral, oneros, translativ de proprietate.
92. Care este forma cerută pentru contractul de consignaţie:
a) forma scrisă cerută numai ad validitatem;
b) forma scrisă cerută numai ad probationem;
c) forma scrisă cerută numai ad validitatem şi ad probationem.

93. Care sunt obligaţiile consignantului:
a) să predea consignatarului bunurile pentru vânzare,
b) să plătească consignatarului remuneraţia cuvenită;
c) să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor.
94. Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision:
a) adevărat;
b) fals.
95. Contractul de consignaţie încetează doar prin revocare şi renunţare la
mandat:
a) adevărat;
b) fals.
96. Contractul de cont curent produce următoarele efecte:
a) strămutarea proprietăţii şi novaţiunea obligaţiei;
b) compensaţia reciprocă;
c) nulitatea actelor.
97. Contractul de report se foloseşte atunci când deţinătorul unor titluri
care are nevoie de numerar:
a) adevărat;
b) fals.
98. Contractul este un act juridic izvor voluntar de obligaţii:
a) adevărat;
b) fals.
99. Contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane dar prin
care nu se constituie şi nu se stinge un raport juridic:
a) adevărat;
b) fals.
100. Actul juridic este manifestarea de voinţă făcută în scopul de a nu
produce efecte juridice:
a) adevărat;
b) fals.
101. Contractele numite nu beneficiază de o reglementare proprie. Li se
spune şi contracte tipice:
a) adevărat;
b) fals.
102. Contractele nenumite nu beneficiază de o reglementare distinctă şi
nici de o denumire. Tot nenumite sunt şi contractele care îmbină
caracteristicile a două contracte numite şi cărora li s-a spus contracte
sui generis:
a) adevărat;
b) fals.

293
103. Contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt cele la care iau parte
două persoane iar cele unilaterale cele făcute de o singură persoană:
a) adevărat;
b) fals.
104. Contractul de depozit cu titlu gratuit este un contract sinalagmatic
(bilateral), pentru că la formarea lui iau parte două părţi – deponentul
şi depozitorul:
a) adevărat;
b) fals.
105. Contractul unilateral instituie obligaţii pentru o singură parte:
a) adevărat;
b) fals.
106. Încheierea valabilă a unui contract real este realizată doar în
momentul remiterii (transmiterii) lucrului:
a) adevărat;
b) fals.
107. Obiectul contractului de leasing îl constituie bunurile imobile sau
bunurile mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu
excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru,
a manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor:
a) adevărat;
b) fals.
108. Leasingul poate fi :
a) leasing financiar;
b) leasing operaţional;
c) leasing funcţional.
109. Leasingul financiar îndeplineşte următoarele condiţii:
a) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate rămân
asupra locatorului din momentul încheierii contractului;
b) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec
asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului;
c) părţile au prevăzut că, la expirarea contractului, proprietatea
bunului trece de drept la utilizator;
d) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de
cumpărare ca reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare
(piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi
exprimată;
e) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de
cumpărare ca reprezenta cel puţin 50% din valoarea de intrare
(piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi
exprimată.
110. Elementele contractului de leasing sunt:
a) părţile;
b) descrierea bunului ce face obiectul contractului;
c) valoarea totală a contractului;
d) valoarea ratelor şi termenul de plată;
e) perioada de utilizare în leasing;
f) clauza privind obligaţia asigurării bunului;
g) valoarea iniţială a bunului;
h) clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la
cumpărarea bunului şi condiţiile în care acesta poate fi
exercitat.
111. Obligaţiile locatorului sunt:
a) să nu respecte dreptul utilizatorului privind alegerea
furnizorului;
b) să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu furnizorul
desemnat de utilizator şi în condiţiile arătate de acesta;
c) să transmită utilizatorului, prin contractul de leasing, toate
drepturile decurgând din contractul de vânzare-cumpărare;
d) să respecte dreptul utilizatorului privind alegerea furnizorului;
e) să transmită utilizatorului, prin contractul de leasing, toate
drepturile decurgând din contractul de vânzare-cumpărare, mai
puţin dreptul de dispoziţie;
f) să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului privind
prelungirea contractului, achiziţionarea sau restituirea bunului;
g) să îi garanteze utilizatorului liniştita folosinţă a bunului;
h) să îi asigure bunul oferit în leasing.
112. Obligaţiile utilizatorului, în cazul contractului de leasing, sunt:
a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat
în contractul de leasing;
b) să exploateze bunul conform instrucţiunilor şi să instruiască
personalul desemnat să-l exploateze;
c) să greveze bunul cu sarcini, fără acordul locatorului;
d) să plătească ratele de leasing, în cuantumul şi la termenele
stabilite;
e) să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg
din contractul de leasing;
f) să nu greveze bunul cu sarcini, fără acordul utilizatorului;
g) să îşi asume, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea
obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin
prepuşi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii

295
bunului, din cauze fortuite şi continuitatea plăţii ratelor până la
achitarea integrală a contractului de leasing;
h) să permită finanţatorului verificarea periodică a stării modului
de exploatare a bunului;
i) să îl informeze pe finanţator, în timp util, de orice tulburare a
dreptului de proprietate din partea unui terţ;
j) să nu aducă modificări bunului;
k) să restituie bunul conform contractului.
113. Franciza este sinonim cu franşiza:
a) adevărat;
b) fals.
114. Competaţi următoarea definiţie:
,,Franciza este un ……………………………… bazat pe o
colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din
punct de vedere financiar, prin care o persoană denumită………………,
acordă unei alte persoane, denumite……………., dreptul de a exploata o
afacere, un produs sau un serviciu.”
115. Completaţi următoarea definiţie:
,,Titlul comercial de valoare este un ……………. în temeiul căruia
posesorul său legitim poate să exercite, la o dată determinată, dreptul
arătat în înscris care încorporează o anumită valoare patrimonială.”
116. Care sunt caracteristicile titlurilor de credit:
a) are un caracter constitutiv;
b) are un caracter formal;
c) are un caracter literal;
d) conferă un drept autonom.
117. În funcţie de conţinutul lor, titlurile de credit pot fi:
a) efecte de comerţ;
b) valori mobiliare;
c) titluri de reprezentare a mărfurilor;
d) titluri nominative;
e) titlurile la purtător.
118. Titlurile de reprezentare a mărfurilor sunt:
a) titlurile nominative;
b) conosamentul;
c) recipisa de depozit;
d) warantul;
e) titlurile la purtător.
119. Valorile mobiliare sunt:
a) acţiunile emise de societăţile comerciale;
b) conosamentul;
c) warantul;
d) obligaţiunile emise de societăţile comerciale.
120. Efectele de comerţ sunt:
a) conosamentul;
b) cambia;
c) warantul;
d) biletul la ordin;
e) cecul.
121. În funcţie de modul în care circulă, titlurile de credit pot fi:
a) titlurile de reprezentare a mărfurilor;
b) titluri nominative;
c) titluri la ordin;
d) titluri la purtător.
,,Cambia este un înscris prin care o persoană numită ………………
dă dispoziţie alteia numită …………….., să plătească necondiţionat
o sumă în numerar la scadenţă unei a treia persoane numită
………….
123. Care sunt caracteristicile cambiei:
a) este un titlu de credit;
b) are ca obiect plata unei sume de bani;
c) este un titlu la ordin;
d) este un titlu abstract;
e) creează obligaţii autonome;
f) creează obligaţii necondiţionale;
g) creează obligaţii solidare;
h) este un titlu de reprezentare a mărfurilor;
i) nu creează obligaţii solidare.
124. Care sunt menţiunile obligatorii ale cambiei:
a) denumirea de cambie ,,în însuşi textul titlului”;
b) ordinul condiţionat de plată a unei sume de bani determinate;
c) numele trasului;
d) indicarea scadenţei;
e) ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani
determinate;
f) indicarea locului unde trebuie făcută plata;
g) numele celui la ordinul căruia se face plata;
h) data şi locul emiterii;
i) semnătura trăgătorului care trebuie să fie autografă.

297
125. Scadenţa poate fi:
a) la vedere;
b) la un anumit timp de la vedere;
c) la purtător;
d) la un anumit termen de la emitere;
e) la o zi fixă.
,,Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei, numit …….… ,
transmite altei persoane, numită ……………”
127. Înainte de înapoierea titlului, trasul nu are dreptul de a revoca
acceptarea, într-o formă din care să rezulte manifestarea sa de voinţă,
cum ar fi menţiunea anulat urmată de semnătură.
a) adevărat;
b) fals.
128. Refuzul de a accepta cambia se face printr-un act întocmit de
executorul judecătoresc.
a) adevărat;
b) fals.
,,Avalul este actul juridic prin care o persoană numită ……………..
se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii
cambiali, numit …………”
,,Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită
…………….. sau …………………, se obligă să plătească o sumă
de bani, la scadenţă, unei alte persoane, numită …………… , sau la
ordinul acesteia.”
131. Biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată.
a) adevărat;
b) fals.
132. Care sunt menţiunile obligatorii ale biletului la ordin:
a) denumirea de bilet la ordin care trebuie să fie în textul titlului;
b) promisiunea condiţionată de plată a unei sume determinate;
c) indicarea scadenţei;
d) promisiunea necondiţionată de plată a unei sume determinate;
e) numele celui care trebuie să i se facă plata sau la ordinul
căruia se face plata;
f) data şi locul emiterii;
g) semnătura emitentului;
h) locul plăţii.

133. Girul biletului la ordin este actul juridic prin care posesorul
biletului la ordin transmite altei persoane titlul în cauză printr-o
declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi remite înscrisul în cauză
giratarului.
a) adevărat;
b) fals.
134. Dacă biletul la ordin are scadenţa la un termen de la prezentare şi
emitentul refuză să pună viza datată pe titlu, refuzul se constată prin
protest.
a) adevărat;
b) fals.
,,Cecul este înscrisul prin care emitentul acestuia, numit ………….,
dă ordin unei bănci la care are disponibil bănesc, numită …………..,
de a plăti o sumă de bani unui beneficiar la prezentarea titlului.”
136. Care sunt condiţiile esenţiale de formă ale cecului:
a) denumirea de cec;
b) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă nedeterminată de bani;
c) numele trasului;
d) locul plăţii;
e) data şi locul emiterii;
f) semnătura emitentului;
g) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de bani.
137. Lipsa condiţiilor esenţiale de formă pe care trebuie să le
îndeplinească cecul atrage nulitatea cecului?
a) adevărat;
b) fals.
138. Care sunt formele pe care le poate avea cecul:
a) cecul barat;
b) cecul circular;
c) cecul certificat;
d) cecul de călătorie;
e) cecul plătibil în cont;
139. Cecul barat poate fi:
a) cecul cu bara generală;
b) cecul cu bară specială;
c) cecul circular;
d) cecul plătibil în cont.

299
140. Completaţi următoarea afirmaţie:
,,Cecul plătibil în cont este cel pe care titularul face menţiunea
………………………………….iar plata se face ………….. ,
prin……………., şi nu prin numerar.”
141. Conosamentul este reglementat de Codul comercial sub denumirea
de poliţă de încărcare?
a) adevărat;
b) fals.
142. Conosamentul este documentul eliberat de comandantul, armatorul
sau agentul navei cu care se transportă mărfurile şi prin care nu se
recunoaşte şi nu se dovedeşte încărcarea sau primirea spre încărcare
a anumitor mărfuri?
a) adevărat;
b) fals.
143. Menţiunile conosamentului sunt:
a) persoana încărcătorului şi reşedinţa sa;
b) persoana încărcătorului fără reşedinţa sa;
c) destinatarul încărcăturii fără reşedinţa sa;
d) destinatarul încărcăturii şi reşedinţa sa;
e) numele căpitanului sau patronului;
f) numele, naţionalitatea şi capacitatea vasului;
g) locul plecării şi destinaţia;
h) navlul.
144. Conosamentul poate fi:
a) la ordin;
b) la purtător;
c) la vedere.
145. În câte exemplare se întocmeşte conosamentul:
a) 2;
b) 5;
c) 3;
d) 4.
146. Cele patru exemplare ale conosamentului sunt destinate:
a) căpitanului;
b) proprietarului sau armatorului vasului;
c) încărcătorului;
d) destinatarului;
e) administratorului;
f) comisionarului vamal.

147. Căpitanul va preda la destinaţie mărfurile persoanei care prezintă
conosamnetul, indiferent de numărul exemplarului, dacă nu i s-a
notificat vreo opoziţie?
a) adevărat;
b) fals.
148. În cazul conosamentului, dacă se notifică vreo opoziţie, căpitanul
va depune mărfurile în depozit cu autorizarea justiţiei şi va putea să
vândă, fără autorizarea justiţiei, o parte din mărfuri pentru plata
navlului?
a) adevărat;
b) fals.
149. Antrepozitele eliberează deponentului o recipisă-warant compusă
din:
a) recipisa de depozit;
b) warantul;
c) chitanţă;
d) factură fiscală.
Întrebarea Răspuns corect

1. C
2. A
3. C
4. B
5. B
6. A
7. A
8. B
9. A
10. B
11. B
12. A
13. C
14. B
15. A
16. B
17. A
18. A
19. C
20. C
21. A
22. B
23. A
24. C
25. C
26. B
27. A
301
28. B
29. B
30. C
31. B
32. C
33. C
34. A
35. C
36. C
37. A
38. C
39. B
40. B
41. C
42. C
43. A
44. C
45. B
46. A
47. C
48. C
49. A
50. B
51. C
52. A
53. A
54. C
55. C
56. B
57. A
58. C
59. A
60. B
61. A
62. B
63. C
64. A
65. B
66. C
67. B
68. B
69. C
70. C
71. C
72. A
73. C
74. C
75. A
76. A
77. A
78. C
79. C
80. C
81. A
82. A,B,C,D
83. B,C
84. B,C
85. A,B,E
86. A,C,D
87. A
88. B,C
89. B,C,D
90. A,B,C
91. A
92. B
93. A,B
94. A
95. B
96. A,B,C
97. A
98. A
99. B
100. B
101. B
102. A
103. B
104. B
105. A
106. A
107. A
108. A,B
109 B,C,D
110. A,B,C,D,E,F,G,H
111. B,D,E,F,G,H
112. A,B,D,E,F,G,H,I,J,K
113. B
114. sistem de comercilizare, francizor, beneficiar
115. înscris
116. A,B,C,D
117. A,B,C
118. B,C,D
119. A,D
120. B,D,E
121. B,C,D
122. trăgător, tras, beneficiar
123. A,B,C,D,E,F,G,
303
124. A,B,C,D,E,F,G,H,I
125. A,B,D,E
126. girant, giratar
127. B
128. A
129. avalist, avalizat
130. emitent, subscriitor, beneficiar
131. A
132. A,C,D,E,F,G,H
133. A
134. A
135. tăgător, tras
136. A,C,D,E,F,G
137. A
138. A,B,C,D,E
139. A,B
140. plătibil în cont, scriptic, virament
141. A
142. B
143. A,D,E,F,G,H
144. A,B
145. D
146. A,B,C,D
147. A
148. B
149. A,B

Manual - Drept Civil Si Comercial

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual - Drept Civil Si Comercial

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dr. RADU STANCU Dr.

Drd. MĂDĂLINA STANCU

DREPT CIVIL ŞI COMERCIAL

Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Lucia PLENICEANU

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Dr. RADU STANCU Dr. DOINEL DINUICĂ

Drd. MĂDĂLINA STANCU

DREPT CIVIL ŞI COMERCIAL

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

PARTEA I. NOŢIUNI DE DREPT CIVIL

Capitolul II. DREPTUL CIVIL. DEFINIŢIE, OBIECT, PRINCIPII

II.1. Definiţie ………………………………………………….…………………. 32

Capitolul III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Capitolul IV. BUNURILE

Capitolul V. FAPTUL ŞI ACTUL JURIDIC

Capitolul VI. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

VI.1. Definiţie şi efecte …………………………….……………….……………. 124

Capitolul VII. PROBELE ÎN DREPTUL CIVIL

VII.1. Noţiunea de probă şi înţelesurile acesteia. Obiectul şi sarcina

Capitolul VIII. OBLIGAŢIILE CIVILE

VIII.1. Noţiunea de obligaţie civilă şi izvoarele obligaţiilor …………………….. 145

Capitolul IX. STINGEREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

IX.1. Noţiunea de efecte ale obligaţiilor. Principiul executării

Universitatea SPIRU HARET

X.1. Contractul de vânzare-cumpărare ………...………………………………… 170

PARTEA A II-A. DREPT COMERCIAL

Capitolul I. DREPT COMERCIAL. NOŢIUNE, OBIECT, EVOLUŢIE,

Capitolul III. COMERCIANŢII

Universitatea SPIRU HARET

Capitolul VII. TITLURILE COMERCIALE

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

I.1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept

I.2. Diviziunile dreptului

DREPT PUBLIC DREPT PRIVAT

RAMURI ALE DREPTULUI RAMURI

INSTITUŢII JURIDICE INSTITUŢII JURIDICE

NORME JURIDICE NORME JURIDICE

20 Universitatea SPIRU HARET

NORMA JURIDICĂ DISPOZIŢIE

Ipoteza este acea parte a normei juridice în care se arată împrejurările în

a) Clasificarea după criteriul conduitei

22 Universitatea SPIRU HARET

24 Universitatea SPIRU HARET

I.4. Aplicarea dreptului

Universitatea SPIRU HARET

26 Universitatea SPIRU HARET

Abrogarea expresă directă se produce atunci când legea nouă prevede

I.5. Izvoarele dreptului

Universitatea SPIRU HARET

30 Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

II.2. Obiectul dreptului civil

II.3. Principiile fundamentale ale dreptului civil

II.4. Izvoarele dreptului civil

36 Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

III.1. Noţiunea de raport juridic civil, premisele

38 Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

III.2. Structura raportului juridic civil