Drept Comercial

RADU STANCU MĂDĂLINA STANCU
DREPT COMERCIAL
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR ECONOMIC
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STANCU, RADU
Drept comercial / Radu Stancu, Mădălina Stancu – Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
196 p; 23,5 cm
ISBN 973-725-488-0
I. Stancu, Mădălina
347.7(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
Redactor: Cosmin COMARNESCU

Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 29.12.2005; Coli tipar: 12,25

Format: 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Conf. univ. dr. RADU STANCU Prep. univ. drd. MĂDĂLINA STANCU
DREPT COMERCIAL
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR
ECONOMIC
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006
CUPRINS
Capitolul I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT

I.1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept ………………. 11
I.2. Diviziunile dreptului …………………………………………... 16
I.3. Norma juridică ………………………………………………… 18
I.3.1. Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia ………….. 18
I.3.2. Structura normei juridice ………………………………... 19
I.3.3. Clasificarea normelor juridice ……………………………. 21
I.3.4. Interpretarea normelor juridice …………………………... 24
I.4. Aplicarea dreptului …………………………………………….. 26
I.4.1. Aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor ……… 26
I.4.2. Aplicarea dreptului în timp ………………………………. 27
I.5. Izvoarele dreptului ……………………………………………... 30
I.6. Raportul juridic ……………………………………………….. 35
I.6.1. Elementele raportului juridic (subiectele, obiectul şi conţinutul) 36
I.6.1.1. Subiectele raportului juridic sau părţile ………….. 36
I.6.1.2. Conţinutul raportului juridic ……………………... 38
I.6.1.3. Obiectul raportului juridic ……………………….. 39
I.7. Bunurile ……………………………………………………….. 40
I.7.1. Definiţie …………………………………………………. 40
I.7.2. Clasificarea bunurilor ……………………………………. 40
I.8. Prescripţia extractivă ………………………………………….. 43
I.8.1. Definiţie şi efecte ………………………………………... 43
I.9. Izvoarele obligaţiilor ………………………………………….. 47
I.9.1. Clasificarea contractelor ………………………………… 47
I.9.2. Încheierea contractelor …………………………………... 49
I.9.3. Izvoare legale ale obligaţiilor ……………………………. 49
I.9.4. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii 50
Termeni cheie ……………………………………………………… 51
Întrebări de autoevaluare …………………………………………. 52
5
Capitolul II. DREPTUL COMERCIAL.
NOŢIUNE, OBIECT, EVOLUŢIE, IZVOARE
II.1. Noţiunea, obiectul şi evoluţia dreptului comercial …………... 53
II.2. Corelarea cu alte ramuri de drept …………………………….. 56
II.3. Izvoarele dreptului comercial ………………………………... 57
Termeni cheie ……………………………………………………... 64
Capitolul III. FAPTELE DE COMERŢ

ŞI ÎNTREPRINDERILE
III.1. Faptele de comerţ …………………………………………… 65
III.2. Întreprinderile ………………………………………………. 70
III.3. Domenii care constituie monopol al statului ………………... 71
Termeni cheie ……………………………………………………... 72
Capitolul IV. COMERCIANŢII

IV.1. Noţiune ……………………………………………………… 73
IV.2. Categoriile de comercianţi …………………………………... 73
IV.2.1.Persoanele fizice ……………………………………… 74
IV.2.2. Societăţile comerciale ……………………………….. 74
IV.2.3. Asociaţiunea în participaţiune ………………………. 76
IV.2.4. Asociaţiunea de asigurare mutuală …………………. 78
IV.2.5. Grupul de interes economic (G.I.E.) ………………… 78
IV.2.6. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.) ……. 81
IV.3. Dobândirea calităţii de comerciant …………………………. 82
IV.3.1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică 82
IV.3.2. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile
comerciale …………………………………………... 83
IV.4. Dovada calităţii de comerciant ………………………………. 83
IV.5. Încetarea calităţii de comerciant …………………………….. 83
IV.6. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor …………………. 84
Termeni cheie ……………………………………………………... 85
6
Capitolul V. AUXILIARII COMERCIANŢILOR
V.1. Prepuşii comercianţilor ………………………………………. 86
V.2. Reprezentarea ………………………………………………... 87
V.3. Comişii pentru negoţ ………………………………………… 88
V.4. Comişii călători pentru negoţ (comerţ) ……………………….. 89
V.5. Mijlocitorii …………………………………………………... 89
V.6. Agenţii de comerţ …………………………………………… 89
Termeni cheie ……………………………………………………... 92
Capitolul VI. FONDUL DE COMERŢ
VI.1. Noţiune ………………………………………………………. 94
VI.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ ………………... 94
VI.2.1. Bunurile imobile …………..…………………………. 94
VI.2.2. Bunurile mobile corporale …………………………… 95
VI.3. Elementele necorporale ale fondului de comerţ ……………... 95
VI.3.1. Firma ……………………………………………….. 95
VI.3.2. Emblema …………………………………………….. 96
VI.3.3. Clientela şi vadul comercial …………………………. 97
VI.3.4. Drepturile de proprietate industrială ………………… 97
VI.3.5. Drepturile de autor …………………………………... 99
VI.4. Actele juridice privind fondul de comerţ …………………… 100
Termeni cheie ……………………………………………………... 100
Capitolul VII. CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE
VII.1. Contractul - izvor de obligaţii comerciale …………………. 102
VII.2. Încheierea contractelor comerciale …………………………. 104
VII.3. Probele specifice dreptului comercial ……………………… 108
VII.4. Contractul de vânzare-cumpărare …………………………. 112
VII.4.1. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare 112
VII.4.2. Definiţie şi trăsături ……………………………… 114
VII.4.3. Capacitatea părţilor ……………………………….. 114
VII.4.4. Obiectul contractului …………………………….. 115
VII.4.5. Obligaţiile vânzătorului …………………………. 118
VII.4.6. Obligaţiile cumpărătorului ……………………….. 120
VII.4.7. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială .. 120
VII.4.8. Unele varietăţi de vânzare-cumpărare comercială 121
VII.4.9. Neexecutarea contractului ……………………….. 122
7
VII.5. Contractul de mandat comercial ……………………………. 123
VII.5.1. Noţiune. Obiect. Trăsături ……………………….. 123
VII.5.2. Condiţii de valabilitate …………………………… 123
VII.5.3. Obligaţiile părţilor ………………………………... 124
VII.5.4. Încetarea mandatului ……………………………... 125
VII.6. Contractul de comision …………………………….……….. 127
VII.6.1. Definiţie, obiect, caractere juridice ……………... 127
VII.6.2. Condiţii de valabilitate …………………………… 128
VII.6.3. Obligaţiile părţilor………………………………… 128
VII.6.4. Încetarea contractului de comision ………………. 130
VII.7. Contractul de consignaţie ………………………………….. 131
VII.7.1. Noţiune, caractere juridice, obiect ……………….. 131
VII.7.2. Condiţii de validitate……………………………… 133
VII.7.3. Obligaţiile părţilor………………………………… 133
VII.7.4. Încetarea contractului …………………………….. 136
VII.8. Contractul de report ………………………………………... 136
VII.9. Contractul de cont curent ………………………………….. 138
VII.9.1. Noţiune …………………………………………… 138
VII.9.2. Efecte …………………………………………….. 138
VII.9.3. Caractere juridice ………………………………… 139
VII.9.4. Încetarea contractului ……………………………. 139
VII.10. Contractul de leasing …………………………….………... 139
VII.10.1. Noţiune …………………………….…………… 139
VII.10.2. Obiectul contractului ……………………………. 139
VII.10.3. Felurile leasingului ……………………………... 140
VII.10.4. Elementele contractului de leasing ……………… 140
VII.10.5. Obligaţiile locatorului …………………………… 140
VII.10.6. Obligaţiile utilizatorului ………………………… 141
VII.10.7. Drepturile utilizatorului …………………………. 141
VII.10.8. Aspecte fiscale ………………………………….. 141
VII.10.9. Caractere juridice ……………………………….. 142
VII.11. Contractul de franciză ……………………………………... 142
VII.11.1. Noţiune …………………………….……………. 142
VII.11.2. Obiectul contractului ……………………………. 143
VII.11.3. Caractere juridice …………………………….…. 143
VII.11.4. Elementele contractului ………………………… 143
Termeni cheie ……………………………………………………... 144
8
Capitolul VIII. TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
VIII.1. Noţiune ……………………………...…………………….. 145
VIII.2. Caracteristici generale ale titularului comercial de valoare 145
VIII.3. Clasificare …………………………….…………………… 145
VIII.3.1. Clasificarea după conţinutul lor …………………… 146
VIII.3.2. Clasificarea după modul în care circulă …………… 146
VIII.4. Cambia …………………………….………………………. 146
VIII.4.1. Noţiune …………………………….……………… 146
VIII.4.2. Caracterele cambiei …………………………….…. 147
VIII.4.3. Condiţii de valabilitate …………………………….. 148
VIII.4.3.1. Condiţii de fond …………………………. 148
VIII.4.3.2. Condiţii de formă ………………………... 148
VIII.4.4. Girul …………………………….…………………. 149
VIII.4.5. Acceptarea cambiei …………………………….….. 149
VIII.4.6. Revocarea cambiei …………………………….…… 150
VIII.4.7. Refuzul de a accepta cambia ………………………. 150
VIII.4.8. Avalul …………………………….………………... 150
VIII.5. Biletul la ordin …………………………….………………. 150
VIII.5.1. Noţiune …………………………….………………. 150
VIII.5.2. Caractere juridice …………………………….……. 150
VIII.5.3. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin ……….. 151
VIII.5.4. Girul biletului la ordin ……………………………... 151
VIII.5.5. Avalul biletului la ordin ……………………………. 151
VIII.5.6. Plata biletului la ordin ……………………………... 151
VIII.6. Cecul …………………………….…………………………. 152
VIII.6.1. Noţiune …………………………….………………. 152
VIII.6.2. Condiţii esenţiale de formă ………………………… 152
VIII.6.3. Condiţii esenţiale de fond ………………………….. 152
VIII.6.4. Formele cecului ……………………………………. 152
VIII.7. Conosamentul …………………………….………………... 153
VIII.7.1. Noţiune …………………………….………………. 153
VIII.7.2. Menţiunile conosamentului ………………………... 153
VIII.7.3. Felurile conosamentului …………………………… 154
VIII.7.4. Pluralitatea de exemplare ………………………….. 154
VIII.7.5. Predarea bunurilor …………………………………. 154
VIII.8. Warantul …………………………….……………………... 154
Termeni cheie ……………………………………………………... 155
9
Capitolul IX. SOCIETĂŢILE COMERCIALE
IX.1. Clasificare …………………………….……………………... 157
IX.1.1. Clasificarea după numărul societăţilor ……………… 157
IX.1.2. Clasificarea după natura societăţii …………………... 157
IX.1.3. Clasificarea după răspunderea asociaţilor …………... 158
IX.1.4. Clasificarea după structura capitalului şi modul
de împărţire a lui ……………………………………….. 158
IX.1.5. Clasificarea după posibilitatea emiterii de titluri
comerciale de valoare …………………………………. 159
IX.2. Dobândirea personalităţii juridice de către societăţile comerciale .. 159
IX.3. Elementele de identificare ale societăţii ……………………... 160
IX.4. Forme de desfăşurare a activităţii societăţii comerciale
în afara sediului său social principal ………………………… 161
IX.5. Constituirea societăţii comerciale ………………………….. 162
IX.5.1. Verificarea disponibilităţii firmei şi după caz
a emblemei …………………………………………... 162
IX.5.2. Întocmirea actului constitutiv ……………………….. 162
IX.5.3. Conţinutul actului constitutiv şi caracterele juridice
ale acestuia …………………………….…………….. 162
IX.5.4. Înmatricularea societăţii ……………………………... 163
IX.5.5. Capitalul social şi vărsarea aportului ………………... 165
IX.6. Organele societăţii comerciale …………………………….… 165
IX.6.1. Organele de conducere. Atribuţiile adunării generale 166
IX.6.2. Organele de administrare ……………………………. 167
IX.6.3. Organele de control …………………………….…… 168
IX.7. Dizolvarea, fuziunea, divizarea, lichidarea ………………….. 168
IX.7.1. Dizolvarea societăţii …………………………….…… 168
IX.7.2. Fuziunea şi divizarea …………………………….…... 169
IX.7.3. Lichidarea …………………………….……………… 169
Termeni cheie ……………………………………………………... 170
TESTE GRILĂ ……………………………………………………... 172
10
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT
I.1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept

În existenţa sa, care se confundă cu cea a societăţii, dreptul a
primit numeroase definiţii. Romanii au definit dreptul prin
raportare la morală şi echitate: jus est art boni et aequi („dreptul
este arta binelui şi echităţii”). În decursul timpului, şcolile dreptului
au definit această noţiune în variate moduri.
În vorbirea curentă, noţiunea de drept are mai multe
accepţiuni: drept subiectiv; drept obiectiv; ştiinţa dreptului.
Dreptul subiectiv (care aparţine subiectului) este
prerogativa, facultatea sau posibilitatea, recunoscută unei
persoane, de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o
anumită prestaţie, să obţină de la o altă persoană adoptarea unei
anumite conduite sau abţinerea de la anumite acţiuni.
Drepturilor subiective le corespund obligaţiile celorlalţi membri
ai societăţii (obligaţiile corelative) de a da, a face sau a nu face
ceva. Drepturile subiective, împreună cu obligaţiile corelative,
alcătuiesc conţinutul raporturilor juridice ce iau naştere între
membrii societăţii.
Dreptul obiectiv este alcătuit din ansamblul normelor
juridice recunoscute sau instituite de către stat, pe care membrii
societăţii le respectă de bunăvoie sau sub ameninţarea forţei de
constrângere a statului.
Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu normele juridice.
Nicolae Popa defineşte ştiinţa dreptului ca fiind „ansamblul de
11
idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin
intermediul cărora dreptul poate fi gândit”1.
În decursul timpului, în ştiinţa dreptului s-au format mai
multe şcoli, curente şi teorii.
• Şcoala dreptului natural îşi are rădăcinile în
antichitate, când arbitrariului guvernanţilor, opresiunii, nedrep-
tăţii, tiraniei le-a fost opusă natura, egalitatea oamenilor de la
natură2. În cadrul acestei orientări doctrinare au fost formulate
teoriile contractualiste. Hugo Grotius (1583-1645) a pus în
evidenţă două idei ce stau la baza acestei concepţii:
– ideea stării naturale a oamenilor;
– ideea contractului social.
Oamenii s-au aflat într-o stare naturală, în care nu existau
nici legi, nici ordine, nici guvernare. La un moment dat, aceştia
au trecut la stadiul de societate. Trecerea s-a făcut prin
încheierea unui contract în care se obligau să se respecte reci-
proc şi să trăiască în pace unii cu alţii. Ulterior, ei au semnat un
al doilea contract social prin care se obligau să se supună unei
guvernări alese de ei înşişi. Izvorul puterii politice se află în po-
por şi guvernanţii sunt obligaţi să se supună dreptului natural3.
• J.J. Rousseau (1712-1788) nu a considerat contractul
social un fapt istoric real, ci o construcţie ipotetică. În
comunitatea primitivă, oamenii erau liberi şi egali, iar fericirea
lor decurgea din egalitate şi libertate. Apariţia civilizaţiei
moderne a dus la încetarea stării naturale de fericire. Oamenii au
renunţat la drepturile decurgând din starea naturală, în favoarea
colectivităţii din care făceau parte. A devenit necesară o formă
de organizare socială care să garanteze oamenilor fericirea şi
1
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami,
Bucureşti, 1994, p.42.
2
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p.44-45.
3
Idem, p.47-48.
12
egalitatea. Pe baza contractului social, drepturile naturale ale
oamenilor sunt restituite ca drepturi civile. Statul şi legea trebuie
să se subordoneze voinţei generale.4
Şcoala dreptului natural a fost criticată de şcoala istorică a
dreptului, de pozitivismul juridic şi de teoriile sociologice.5
• Şcoala istorică a dreptului a apărut în Germania în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, fondatorul ei fiind
Savigny. Principalele teze ale acestei orientări sunt:
– dreptul se naşte în mod spontan, se cristalizează în mod
inconştient şi se dezvoltă în strânsă legătură cu spiritul
unui popor;
– dreptul este un produs colectiv al desfăşurării istorice a
vieţii unui popor;
– instituţiile juridice poartă în ele trecutul poporului
respectiv;
– nu legea, ci cutuma constituie principalul izvor al
dreptului, legea neformulând reguli conştiente;
– legiuitorul nu dispune de o putere creatoare de drept, el
fiind numai un organ al conştiinţei naţionale;
– codificarea dreptului nu este necesară, deoarece aceasta
tinde să modifice în mod violent starea de drept şi să o
constrângă să intre într-un cadru rigid;
– pe măsură ce dreptul evoluează, conştiinţa populară nu
se mai poate manifesta direct;
– legile nu au o valabilitate şi aplicabilitate universală,
fiecare popor dezvoltându-şi dreptul propriu6.
• Teoria organică a dreptului îl are ca fondator pe
Herbert Spencer, potrivit căruia viaţa este un gigantic proces
ritmic, iar evoluţia se desfăşoară de la uniform şi amorf către
4
Idem, p.52-53.
5
Idem, p.55.
6
Idem, p.64-66.
13
diversitate şi specializare. Societatea umană este asimilată unui
organism biologic. Individul se adaptează existenţei după
principiul eredităţii. Experienţa acumulată de o generaţie devine
instinct la următoarea generaţie. Morala, datoria, justiţia devin
instincte pe baza experienţei generaţiei precedente. Spencer
preconiza că, în viitor, individul va fi perfect adaptat
necesităţilor vieţii sociale7.
• Pozitivismul respinge orice idei de drept natural,
neagă justiţia transcendentală şi admite, în mod exclusiv, numai
cunoaşterea realităţii pozitive, juridice sau ştiinţifice.
Pozitivismul în drept îmbracă două forme:
– pozitivismul juridic, numit şi pozitivism analitic;
– pozitivismul ştiinţific, în care pot fi incluse: a) pozitivis-
mul pragmatic; b) pozitivismul sociologic; c) utilitarismul8.
a) Pozitivismul juridic concepe separarea dreptului aşa
cum este de dreptul aşa cum trebuie să fie. Sunt recunoscute
doar normele în vigoare fără a se pune întrebarea dacă este un
drept just sau nejust, drept sau nedrept. Se caracterizează prin
următoarele teze:
– legile sunt comandamente ale fiinţei umane;
– nu este necesară raportarea dreptului la morală şi nici a
dreptului aşa cum este la dreptul aşa cum trebuie să fie;
– studiul conceptelor juridice trebuie separat de cerce-
tarea istorică a cauzelor şi originii legilor, de cercetarea
sociologică;
– din sistemul juridic, care este un sistem logic „închis”,
prin mijloace logice pot fi deduse decizii juridice corecte, pe
baza normelor juridice prestabilite, fără să se ia în considerare
scopurile sociale, politica sau normele morale.9
7
Idem, p.68-70.
8
Idem, p.84.
9
Idem, p.93-94.
14
b) Pozitivismul ştiinţific susţine teza provenienţei
dreptului din fapte, din factori economici şi istorici, studierea lui
trebuind să fie făcută prin metode ştiinţifice şi printr-o optică
sociologică. Dreptul nu este un produs arbitrar al puterii, ci un
produs social generat de istorie şi economie.10
c) Utilitarismul a fost îndreptat împotriva şcolii dreptului
natural. Helvetius, unul dintre fondatorii acestui curent, afirma că
sancţiunea, constrângerea, prevăzută de dispoziţiile legislative,
reprezintă mijlocul prin care se armonizează interesele individuale
cu cele ale societăţii. Individul pune în cumpănă răul pe care l-ar
suferi prin aplicarea sancţiunii prevăzute de lege şi avantajul pe care
l-ar obţine dacă nu ar respecta legea. J. Bentam, un alt reprezentant
al utilitarismului, se pronunţa pentru adoptarea unei legislaţii care să
înlăture restricţiile şi inechităţile din calea dezvoltării umane şi
considera că, după obţinerea egalităţii poziţiilor sociale ale
indivizilor, legislaţia va dispărea. Concluzia sa era că atât moralistul,
cât şi legiuitorul trebuie să studieze sentimentele umane eterne şi
ireversibile, şi anume, căutarea plăcerii şi evitarea suferinţei, acestora
subordonându-li-se principiul utilităţii. El mai considera dreptul ca
un echilibru al intereselor.11
Prin această prezentare a şcolilor de gândire din ştiinţa
dreptului putem defini încă două concepte privind noţiunea de
drept, şi anume:
– drepturile naturale, care sunt acele drepturi inerente
indivizilor provenind de la natură, din egalitatea naturală a
oamenilor;
– dreptul pozitiv, care este dreptul creat de oameni, aşa
cum este el şi nu aşa cum ar trebui să fie, adică dreptul în
vigoare, consacrat de stat şi asigurat de forţa lui de constrângere.
10
Idem, p.84-85.
11
Idem, p.104 -106.
15
Dreptul nu este acelaşi în toate timpurile şi locurile. În
funcţie de condiţiile economice, sociale, politice şi religioase
concrete şi de conţinutul său, pe baza metodei tipologice, el
poate fi clasificat după cum urmează:
– în plan istoric: drept sclavagist, drept feudal, drept
burghez sau drept socialist;
– în funcţie de familia de drept căreia îi aparţine: drept
romano-germanic, drept anglo-saxon, drept musulman, drept
comunitar.
I.2. Diviziunile dreptului
Jurisconsultul roman Ulpian a fost cel care a pus în
evidenţă divizarea dreptului în drept public şi drept privat,
definindu-le astfel:
– Jus publicum est quod ad statum rei romanae spectat
(dreptul public este acela care se ocupă cu organizarea
republicii);
– Jus privatum quod ad singulorum utilitatem partinet
(dreptul privat este acela care priveşte interesele individuale).
La rândul lor, atât dreptul public, cât şi dreptul privat se divid
în ramuri ale dreptului. O ramură a dreptului se caracterizează prin
obiectul său de reglementare sau studiu, constituit dintr-un
ansamblu distinct de norme juridice legate organic între ele.
În cadrul dreptului public s-au constituit următoarele ramuri
ale dreptului:
– dreptul constituţional;
– dreptul administrativ;
– dreptul penal;
– dreptul penal internaţional;
– dreptul public internaţional (dreptul tratatelor, dreptul
consular);
– dreptul mediului;
– dreptul financiar ş.a.
16
Dreptului privat îi aparţin următoarele ramuri:
– dreptul civil;
– dreptul comercial;
– dreptul familiei;
– dreptul bancar ş.a.
În cadrul ramurilor dreptului, reglementările ce privesc un
anume gen de relaţie socială sunt grupate în instituţii juridice.
Exemplu: instituţia căsătoriei, instituţia contractului, instituţia răs-
punderii juridice. Termenul de instituţie juridică poate să desemneze
şi acea instituţie a statului însărcinată cu administrarea justiţiei.
Diviziunea dreptului se continuă până la elementul său de
bază care este norma juridică – într-o exprimare comparativă am
putea spune că norma juridică este pentru drept ceea ce este
atomul pentru chimie sau pentru fizică (fig. 1.).
DREPTUL
DREPT PUBLIC DREPT PRIVAT
RAMURI ALE DREPTULUI RAMURI

PUBLIC: ALE DREPTULUI PRIVAT
- constituţional; - civil;
- administrativ; - comercial;
- financiar; - familiei ş.a.
- penal;
- procesual – penal
- internaţional public ş.a.
INSTITUŢII JURIDICE INSTITUŢII JURIDICE
NORME JURIDICE NORME JURIDICE

Fig. 1. Diviziunile dreptului
17
I.3. Norma juridică
I.3.1. Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia

Norma juridică este o regulă socială de comportament,
generală, impersonală şi obligatorie.
O primă trăsătură a normei juridice o constituie socialitatea,
faptul că este o regulă de comportare socială. Această trăsătură
însă nu este suficientă pentru identificarea normei juridice, în
cadrul societăţii existând şi alte reguli de comportare: etice,
religioase, morale, tehnice ş.a. Raportul existent între normele
juridice şi ansamblul regulilor sociale de comportament este un
raport de la parte la întreg, toate normele juridice fiind reguli de
comportare socială, dar nu toate regulile de comportare socială
sunt şi norme juridice.
Cea de-a două trăsătură a normei juridice o constituie
generalitatea şi impersonalitatea. Regula de conduită, pentru a
fi normă juridică, trebuie să nu se adreseze nominalizat şi să se
aplice în toate împrejurările de acelaşi fel. Aplicarea ei într-o
situaţie dată nu o lipseşte de efecte pentru alte situaţii de acelaşi
fel, mai exact spus ea se aplică tuturor cazurilor pe care le
reglementează. Sunt însă şi situaţii în care norma juridică, în
funcţie de subiecţii cărora li se adresează, are o sferă de aplicare
mai îngustă, fără însă a-şi pierde caracterul ei general sau
impersonal. Spre exemplu, în Constituţia României, anumite
drepturi sunt acordate numai cetăţenilor români, cetăţenilor
străini şi apatrizilor nefiindu-le acordate aceste drepturi. De
asemenea, în Codul penal sunt o serie de infracţiuni care pot fi
săvârşite numai de militari (absenţa nejustificată, dezertarea etc.)
sau numai de către funcţionari (luarea de mită, abuzul în serviciu
ş.a.). Acest sistem gradual în care se înscrie norma juridică nu-i
afectează trăsătura de generalitate şi impersonalitate.
Acest fapt este pus în evidenţă şi în dreptul roman.
Iulianus, în Digeste, spunea că „nici legile, nici senatus
18
consultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile
care s-ar ivi vreodată, dar este suficient ca ele să includă ceea ce
se întâmplă de cele mai multe ori”.
Caracterul general şi impersonal al normei se păstrează şi
în cazurile în care aceasta se aplică numai în anumite părţi
determinate ale teritoriului unui stat (exemplu: unităţi admi-
nistrativ-teritoriale, zona de frontieră, zonele libere etc.).
Cea de-a treia trăsătură a normei juridice este
obligativitatea. Spre deosebire de alte norme de comportare
socială (norme morale, norme etice, norme religioase etc.),
norma juridică este impusă cu ajutorul sancţiunii şi prin
intervenţia coercitivă a statului în caz de neconformare.
I.3.2. Structura normei juridice
Pentru asigurarea accesibilităţii şi receptării prescripţiilor
normei juridice, aceasta trebuie să aibă o anume logică.
„Structura normei juridice arată cum este formulată, din punct
de vedere logic, prescripţia pe care o conţine”.12
Din punct de vedere logico-juridic, norma juridică este
alcătuită din trei părţi: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune (fig. 2.).
IPOTEZĂ
NORMA JURIDICĂ
DISPOZIŢIE
SANCŢIUNE
Fig. 2. Structura normei juridice
12
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p.186.
19
Ipoteza este acea parte a normei juridice în care se arată
împrejurările în care este aplicabilă.
Dispoziţia este partea care stabileşte modelul de conduită
care trebuie adoptat.
Sancţiunea este partea care stabileşte consecinţele
neadoptării conduitei prescrise.
În practică sunt foarte rare situaţiile când cele 3 părţi sunt
reunite în acelaşi text, cele mai des întâlnite fiind situaţiile în
care ipoteza este subînţeleasă sau în care sancţiunile sunt
grupate la partea finală a actului normativ. Aceste aspecte ţin de
structura tehnico-legislativă a normei juridice.
Construcţia tehnico-legislativă nu se suprapune întotdeauna
structurii logico-juridice a normei.13
Structura tehnico-legislativă a normei juridice nu trebuie
confundată cu structura şi sistematizarea actelor normative.
Structura actului normativ priveşte părţile componente ale
acestuia, respectiv acesta putând fi împărţit în părţi, titluri,
capitole, subcapitole, secţiuni, paragrafe, articole, alineate şi alte
subdiviziuni marcate cu cifre, litere sau liniuţe. Tot de alcătuirea
actului normativ ţine şi structura sa logică de conţinut, în funcţie
de care un act normativ este alcătuit din:
– titlul actului normativ, care trebuie să arate în mod
sintetic obiectul reglementării;
– dispoziţiile generale, care determină obiectul, scopul,
sfera relaţiilor reglementate şi unele prevederi de natură să
orienteze întreaga reglementare;
– dispoziţiile de conţinut, care reprezintă reglementarea
propriu-zisă ce formează obiectul actului normativ;
– dispoziţiile tranzitorii şi finale, care reglementează
situaţiile intermediare, de tranziţie de la un regim juridic la altul,
data intrării în vigoare, precum şi dispoziţii privind abrogarea
altor texte de lege.
13
Nicolae Popa, op.cit., p.159.
20
Articolele ce compun actele normative se numerotează cu
cifre arabe. Numerotarea cu cifre romane se utilizează numai în
cazul actelor normative prin care se modifică alte acte
normative.
I.3.3. Clasificarea normelor juridice
Normele juridice pot fi clasificate în funcţie de mai multe
criterii:
a) după criteriul conduitei pe care trebuie s-o aibă
destinatarii;
b) după sfera de aplicare şi gradul de generalitate;
c) după modul de redactare.
a) Clasificarea după criteriul conduitei
În funcţie de conduita pe care trebuie s-o adopte
destinatarii normei juridice, normele juridice pot fi (fig. 3.):
onerative
imperative
prohibitive
Norme
juridice
permisive
dispozitive supletive
Fig. 3. Clasificarea normelor juridice după criteriul conduitei
Normele imperative sunt cele care impun să se dea ceva, să

se facă sau să nu se facă ceva.
Normele onerative impun o anumită conduită, de la ele
neputându-se deroga. Privesc obligaţiile de a da sau a face ceva.
Exemplu: Art.1212 Cod civil: „Vânzătorul este dator să explice
curat îndatoririle ce înţelege a lua asupră-şi”.
21
Normele prohibitive interzic o anumită conduită şi sunt
specifice obligaţiei de a nu face ceva, fiind obligatorii. Exemplu:
art.1424 Cod civil: „Locatarul nu poate, în cursul locaţiunii, să
schimbe forma lucrului închiriat sau arendat”.
Normele dispozitive sunt cele ce prevăd o anumită libertate
a subiectului de drept în alegerea conduitei.
Normele permisive sunt cele care permit subiectului o
anumită conduită, fără să i-o impună şi, bineînţeles, fără să i-o
interzică. Exemplu de astfel de norme: dispoziţiile procedurale
privind căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti. Justiţiabilul
nemulţumit de soluţia dată într-un proces poate s-o atace la
instanţa superioară (cu apel sau recurs, ori o cale extraordinară
de atac), fără însă a fi obligat să facă acest lucru.
Normele supletive sunt cele care vin şi se substituie voinţei
individului, atunci când acesta nu alege singur conduita sa.
Exemplu: în caz de divorţ, dacă soţii nu aleg numele pe care îl
vor purta după desfacerea căsătoriei, vine legea peste
manifestarea lor de voinţă neefectuată şi dispune că vor purta
numele avut înainte de căsătorie.
b) Clasificarea după sfera de aplicare şi gradul de
generalitate
În funcţie de acest criteriu, normele pot fi clasificate astfel:
– norme generale;
– norme speciale;
– norme de excepţie.
Normele generale sunt cele ce alcătuiesc dreptul comun.
Normele speciale derogă de la dreptul (de exemplu: dreptul
comun) şi prevalează în faţa normelor generale. La concursul
dintre o normă generală şi una specială se aplică norma specială.
Exemplu: normele juridice prin care sunt stabilite drepturi şi
obligaţii pentru cetăţenii unui stat sunt speciale în raport cu
normele care stabilesc drepturi şi obligaţii pentru persoanele
aflate pe teritoriul statului respectiv. Normele de excepţie
22
reglementează situaţii de excepţie (exemplu: încuviinţarea
căsătoriei femeii care a împlinit vârsta de 15 ani, care se face
numai în situaţii de excepţie, cum ar fi starea de graviditate).
c) Clasificarea după modul de redactare
În funcţie de modul de redactare, normele juridice pot fi:
– norme complete, adică cele ce respectă structura
trihotomică a normei, având şi ipoteză şi dispoziţie şi sancţiune;
– norme incomplete, adică acele norme cărora le lipseşte
unul din elementele structurii lor logico-juridice. Când acestea
trimit la un alt text de lege se numesc norme de trimitere.
Normele juridice mai pot fi clasificate în funcţie de:
– ramura de drept căreia îi aparţin: de drept civil, penal,
constituţional, administrativ, financiar, familiei, comercial etc.;
– de sancţiunea pe care o conţin: norme punitive
(stabilesc o pedeapsă) sau stimulative (au o sancţiune pozitivă,
adică o recompensă: distincţii, decoraţii, facilităţi, scutiri de
impozite, reducerea pedepsei). Tot după sancţiune, normele pot
fi cu sancţiuni penale, civile, administrative sau disciplinare sau
cu sancţiuni alternative (închisoare sau amendă) ori cumulative
(închisoare şi interzicerea unor drepturi). O altă clasificare după
sancţiune împarte normele în reparatorii (exemplu: repun părţile
în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor) şi de anulare
(stabilesc nulitatea unui act). Şi, în fine, o ultimă clasificare
după sancţiune: normele pot fi cu sancţiuni absolut determinate
sau cu sancţiuni relativ determinate (exemplu: se pedepseşte
conform legii);
– după actul normativ din care provin: din lege, din ordo-
nanţe sau hotărâri ale Guvernului, din ordine ale miniştrilor ş.a.;
– după conţinutul lor: norme principii (exemplu: principiile
generale din Constituţie, coduri, alte legi care stabilesc orientările
generale de aplicare a dreptului), norme definiţii (se definesc
anumite concepte: contractul, locaţiunea, arenda etc.), norme de
conţinut, norme de stabilire a competenţei, atribuţiilor, sarcinilor.
23
I.3.4. Interpretarea normelor juridice
Interpretarea normelor juridice este operaţiunea logică şi
tehnico-juridică de cunoaştere a sensului şi conţinutului exact al
unei prevederi legale pentru a vedea dacă şi cum se aplică într-
un caz dat. Scopul interpretării este de a releva intenţia
legiuitorului, gândirea acestuia (ratio legis, mens legis) şi de a-i
da satisfacţie deplină.
Prin interpretare se poate realiza nu numai înţelegerea unui
text obscur, imperfect, contradictoriu cu el însuşi sau cu alte
texte, ci şi relevarea spiritului legii, remedierea insuficienţei,
precizarea sensului exact, precum şi aplicarea în timp, spaţiu şi
asupra persoanelor.
Interpretarea normelor juridice este o problemă de aplicare
a dreptului, trecerea de la general la particular.
După autorii interpretării, aceasta poate fi oficială sau
neoficială (facultativă, doctrinală).
Interpretarea oficială poate fi autentică, judiciară sau
administrativă. Interpretarea autentică este dată de legiuitorul
însuşi. Interpretarea judiciară este făcută de instanţa de judecată.
Interpretarea administrativă provine de la organul de aplicare
care este, în acest caz, o autoritate administrativă.
Interpretarea doctrinală provine de la specialişti,
reprezentând opiniile acestora cuprinse în lucrări ştiinţifice.
Interpretarea poate fi făcută prin mai multe metode, unele
intrinseci, altele extrinseci.
a) Metodele de interpretare intrinsecă au la bază textele
interpretate.
Metoda gramaticală are la bază analiza gramaticală a
textului, a sensului cuvintelor şi legăturii dintre ele. Exemplu:
folosirea ca element de legătură între mai multe condiţii a
conjuncţiei „şi” ne arată că acestea sunt cumulative. Folosirea
conjuncţiei „sau” indică condiţii alternative (ori una, ori alta, nu
şi una şi alta).
24
Metoda logică presupune folosirea unor procedee logice
sau a raţionamentelor (a pari, per a contrario, a fortiori, a
majori ad minus, a minus ad majori).
Raţionamentul a pari presupune aplicarea legii prin
analogie, deducerea unei asemănări din altă situaţie.
Raţionamentul a fortiori (cu atât mai mult) arată că norma se
justifică cu atât mai mult a fi aplicată într-un anume caz, decât
într-un alt caz. Raţionamentul per a contrario ne arată că dacă
într-un caz nu se aplică o anumită normă, pe cale de consecinţă,
trebuie aplicată o altă normă (dacă într-o situaţie nu se aplică o
normă specială, per a contrario se aplică norma generală).
Celelalte două raţionamente a majori ad minus (minori) şi a
minus ad majus (majori), semnificând de la mai mult la mai
puţin şi de la mai puţin la mai mult, au semnificaţia de cine
poate mai mult, poate şi mai puţin şi, respectiv, dacă pentru mai
puţin, categoric, şi pentru mai mult.
b) Metodele de interpretare extrinsecă au la bază aspecte
exterioare textelor interpretate.
Metoda teleologică, sau a interpretării după scop,
urmăreşte scopul avut în vedere de legiuitor (ratio legis, mens
legis). Se caută spiritul legii (foarte des este întâlnită formula:
litera şi spiritul legii).
Metoda istorică analizează condiţiile istorice, economico-
sociale, politice, geopolitice existente la momentul adoptării
legii.
Metoda sistemică are în vedere raportarea normei juridice
la ansamblul actului normativ din care face parte, la ramura de
drept, la instituţia juridică. O normă juridică nu poate fi
interpretată prin scoaterea din context.
În urma operaţiunii de interpretare, rezultatul inter-
pretării poate fi:
– literal, adică norma juridică trebuie aplicată literal (ad
literam);
25
– extensiv, adică să i se lărgească aplicarea, cum este în
cazul enumerărilor exemplificative sau aplicării prin analogie
(art. 3 Cod civil român: „Judecătorul care refuză a judeca, sub
cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau
neîndestulătoare va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de
dreptate”);
– restrictiv, când normei i se îngustează sfera de
aplicabilitate (exemplu: art. 5 Cod civil român: „Nu se poate
deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri”).
I.4. Aplicarea dreptului

Aplicarea dreptului urmează a fi analizată atât în spaţiu şi
asupra persoanelor (destinatarilor), cât şi în timp.
I.4.1. Aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor
În aplicarea dreptului în spaţiu şi asupra persoanelor,
principiul fundamental este cel al teritorialităţii, dreptul
aplicându-se pe teritoriul statului în cauză. De la acest principiu
există şi excepţii.
Teritoriul este definit ca suprafaţa uscatului şi apelor
cuprinse între graniţele unui stat, împreună cu coloana de aer
existentă deasupra ei şi subsolul aferent.
Dreptul unui stat se aplică şi în afara teritoriului acestuia, la
bordul navelor şi aeronavelor aflate sub pavilionul său, pe
teritoriul ambasadelor şi misiunilor sale diplomatice, precum şi
cetăţenilor săi aflaţi în afara graniţelor. În anumite situaţii, legea
poate fi aplicabilă chiar şi străinilor sau apatrizilor aflaţi în afara
graniţei. De asemenea, legile unui stat mai pot fi aplicate în
afara graniţelor sale atunci când părţile unui contract, civil sau
comercial, au ales-o ca lege aplicabilă.
Excepţii de la principiul teritorialităţii aplicării legilor există şi
în interiorul statului. Pe teritoriul misiunilor diplomatice, asupra
26
personalului diplomatic sau la bordul navelor şi aeronavelor străine,
nu se aplică dreptul naţional.
În ce priveşte aplicarea asupra persoanelor, au fost puse în
evidenţă două categorii de destinatari:
– destinatari de primă linie, adică persoanele cărora
norma juridică le stabileşte drepturi sau obligaţii;
– destinatari de linia a doua, adică autorităţile
însărcinate să vegheze la respectarea legii sau chiar s-o aplice.
Cu excepţiile arătate la aplicarea legii în spaţiu, potrivit
principiului teritorialităţii, pe teritoriul unui stat legile se aplică
tuturor persoanelor fie că sunt cetăţeni ai statului, fie că sunt
apatrizi, fie că sunt străini.
Tratatele internaţionale, ratificate de România, fac parte
din dreptul intern. Constituţia României, la art.20 alin.(2)
prevede că „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Potrivit art.11 din Legea nr.105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, „Starea,
capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt
cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii
speciale, nu se prevede altfel”.
Atunci când este vorba de bunuri, legea aplicabilă în ce
priveşte posesia, proprietatea şi celelalte drepturi reale asupra
bunurilor este cea a locului unde se află bunul.
I.4.2. Aplicarea dreptului în timp
În aplicarea normelor juridice în timp, se disting trei momente:
1) intrarea în vigoare a normei juridice;
2) acţiunea normei juridice;
3) ieşirea din vigoare a normei juridice.
27
1) Intrarea în vigoare a normei juridice este legată de
momentul aducerii la cunoştinţa destinatarilor ei. Art.78 din
Constituţia României prevede că „Legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la data prevăzută în textul ei”. În ce priveşte
ordonanţele şi hotărârile Guvernului, art.108 alin.(4) din
Constituţia României prevede că acestea se publică în
„Monitorul Oficial al României”, cu excepţia hotărârilor cu
caracter militar, care se comunică numai instituţiilor interesate.
Nepublicarea atrage sancţiunea inexistenţei lor.
Sunt cazuri în care, pentru pregătirea condiţiilor necesare
aplicării unor acte normative, este nevoie de o perioadă de timp.
În aceste cazuri, actele normative, în cuprinsul lor, prevăd în
mod expres date de la care intră în vigoare. Un astfel de
exemplu îl constituie Ordonanţa Guvernului României
nr.70/1994 privind impozitul pe venit, care a fost emisă în
august 1994 şi s-a aplicat începând cu 1 ianuarie 1995.
2) Acţiunea normei juridice, sau perioada în care aceasta
este activă, este situată între momentul intrării în vigoare şi cel
al ieşirii din vigoare. Norma juridică dispune numai pentru
viitor. Sunt însă situaţii în care norma juridică poate retroactiva
sau ultraactiva.
Norma juridică retroactivează atunci când se aplică şi unor
situaţii anterioare intrării sale în vigoare. Sunt admise
următoarele excepţii de la principiul neretroactivităţii legilor:
– legea penală mai favorabilă;
– normele juridice de interpretare, care se aplică de la
momentul intrării în vigoare a normelor la care se referă.
Sunt şi situaţii în care norma juridică ultraactivează, adică
se aplică şi după ieşirea sa din vigoare. Astfel, potrivit art.16 din
Codul penal, legea penală temporară se aplică infracţiunilor
săvârşite pe timpul cât aceasta este în vigoare, chiar dacă
urmărirea penală şi judecarea acestora au loc după ajungerea ei
28
la termen. Această excepţie de la principiul neultraactivităţii este
un mijloc de a contracara încercările de înfrângere a legii prin
săvârşirea de infracţiuni, în special la momente apropiate de
ajungerea la termen, când timpul material rămas nu ar permite
descoperirea autorului şi tragerea lui la răspundere.
3) Ieşirea din vigoare a legii poate avea loc în următoarele
modalităţi:
– prin ajungere la termen;
– prin cădere în desuetudine;
– prin abrogare.
Legile temporare ies din vigoare prin ajungerea lor la
termen.
Legile bugetare anuale sunt legi temporare şi ies din
vigoare la sfârşitul exerciţiului financiar anual, sau atunci când
noua lege bugetară nu a fost adoptată în exerciţiul bugetar
precedent, în exerciţiul financiar următor la momentul adoptării
noii legi.
Se consideră că legile sunt ieşite din vigoare, prin cădere în
desuetudine, atunci când, deşi acestea formal nu sunt abrogate
sau nu sunt ajunse la termen, datorită schimbării realităţilor
economico-sociale, politice sau culturale, destinatarii lor nu mai
au reprezentarea obligativităţii aplicării acestora.
Din dreptul românesc putem exemplifica o astfel de ieşire
din vigoare a normelor juridice, prin căderea în desuetudine,
chiar cu Constituţia socialistă a României din 1965, care, după
anul 1990, deşi nefiind formal abrogată, datorită schimbărilor
social-politice ce au survenit, nu s-a mai aplicat, populaţia
nemaiavând reprezentarea că aceasta reprezintă legea
fundamentală.
Abrogarea este modalitatea cea mai întâlnită de ieşire din
vigoare a normelor juridice. De regulă, are loc la momentul
intrării în vigoare a altei norme juridice, dar abrogarea poate
29
interveni şi fără ca în locul normei abrogate să fie edictată altă
normă juridică (fig. 4.).
directă
Forme de abrogare expresă

indirectă
(tacită = implicită)
Fig. 4. Forme de abrogare a normelor juridice
Abrogarea expresă directă se produce atunci când legea

nouă prevede expres ce act normativ se abrogă. Exemplu: „la
data intrării în vigoare a prezentei legi (hotărâre a Guvernului
României etc.) se abrogă Legea nr.…..(Hotărâre a Guvernului
României nr.…. etc.).”
Abrogarea expresă indirectă nu prevede ce act normativ se
abrogă, ci stipulează doar că „se abrogă orice prevedere
contrarie”.
Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act
normativ nu prevede nici abrogarea expresă directă şi nici cea
indirectă, dar conţinutul acestuia din urmă este esenţial diferit de
cel al altui sau altor acte normative ce reglementează aceeaşi
(aceleaşi) problemă(e) şi face inaplicabile prevederile anterioare.
I.5. Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvoare ale dreptului are două accepţiuni:
– izvoarele de drept în sens material, denumite izvoare
materiale sau izvoare reale;
– izvoare de drept în sens formal, denumite izvoare
formale.
30
Izvoarele materiale ale dreptului sunt realităţile exterioare
acestuia pe care Fr. Geny le concepea ca „dat”-uri ale dreptului.
Aceste izvoare materiale, denumite şi factori de configurare a
dreptului, sunt:
– cadrul natural;
– cadrul social-politic şi cultural;
– cadrul geopolitic;
– factorul uman.
Izvoarele formale sunt formele de exprimare a normelor de
drept.
Sunt considerate ca izvoare formale ale dreptului:
– obiceiul juridic (cutuma);
– practica judecătorească şi precedentul judiciar;
– doctrina judiciară;
– contractele normative;
– actele normative.
Cel mai vechi izvor de drept îl constituie cutuma (obiceiul
juridic), care precede dreptul scris. La apariţia sa, dreptul a
preluat o parte din obiceiuri pe care le-a adaptat realităţii. Este
acea parte a normelor juridice care, în definiţia dreptului, au fost
calificate ca recunoscute de către stat. Cutuma implică o
îndelungată practică socială. De altfel, pentru ca obiceiul juridic
să constituie izvor de drept, este necesar să fie îndeplinite două
condiţii:
– condiţia obiectivă, materializată într-o practică
îndelungată şi necontestată;
– condiţia subiectivă, constând în acceptarea şi recunoaşterea
caracterului obligatoriu asigurat de existenţa sancţiunii pentru
cazurile de nerespectare.
Cutuma sau obiceiul juridic nu se confundă cu uzanţele,
care sunt practici sociale constante şi uniforme, general
acceptate şi urmate. Exemple: bacşişul, rabatul comercial ş.a. În
cazul uzanţelor, la nivelul psihologiei membrilor societăţii, nu
31
există convingerea că acestea reprezintă dreptul. Pentru
respectarea lor nu se poate face apel la forţa de constrângere a
statului. Mai mult chiar, au fost momente când anumite uzanţe
au fost condamnate moral sau interzise prin lege, aşa cum a fost
cazul bacşişului.
În dreptul nostru, obiceiul este admis ca izvor de drept
numai în măsura în care legea face trimitere la el. Spre exemplu,
în Codul civil român, la art.697 se prevede: „Nu e iertat a sădi
arbori decât în depărtarea hotărâtă de regulamentele
particulare (adică dispoziţii speciale – n.n.) sau de obiceiurile
constante şi recunoscute şi, în lipsă de regulamente şi
obiceiuri, în depărtare de doi metri de la linia despărţitoare a
celor două proprietăţi pentru arborii înalţi şi de o jumătate de
metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii”.
În dreptul anglo-saxon, cutuma este izvor de drept, în
Anglia fiind chiar şi izvor de drept constituţional.
Practica judecătorească şi precedentul judiciar
Practica judecătorească (jurisprudenţa) constă în
hotărârile judecătoreşti pronunţate de către instanţele dintr-un
stat prin care se interpretează şi se aplică legea. Sunt state în
care practica judecătorească este recunoscută ca izvor de drept;
sunt însă state, cum este şi cazul României, în care practica
judecătorească, datorită faptului că nu are un rol creator, nu este
recunoscută oficial ca izvor de drept.
Cu toate acestea, jurisprudenţa este deosebit de importantă în
interpretarea şi aplicarea dreptului. Mai mult chiar, prin unele
dispoziţii de dată recentă, jurisprudenţei i se acordă o anume forţă
juridică. Astfel, art. 23 lit. b din Legea nr. 304 privind organizarea
judiciară (M. Of. 576/29.06.2004) prevede că „Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru soluţionarea
sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei sale”. Art. 24 al legii în
cauză reglementează procedura schimbării jurisprudenţei. „Dacă o
secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să
32
revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu
citarea părţilor. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării
privind schimbarea jurisprudenţei, judecata continuă.”
Precedentul judiciar apare ca urmare a tranşării de către
instanţa supremă dintr-un stat a unei probleme de drept
soluţionate în mod diferit de instanţele inferioare. Aceste soluţii
pot constitui izvoare de drept.
Doctrina juridică sau ştiinţa juridică, prin rolul său
teoretic-explicativ şi interpretările făcute, ajută atât pe legiuitor în
opera de făurire a dreptului, cât şi pe practician în interpretarea şi
aplicarea acestuia. Deşi oficial nu este izvor de drept, doctrina
îndeplineşte acest rol în mod mediat, indirect.
Contractul normativ, deşi este un act juridic particular, în
anumite situaţii, prin drepturile şi obligaţiile părţilor pe care le
cuprinde, poate fi izvor de drept. Spre exemplu, contractele
colective de muncă sau tratatele dintre state.
Actul normativ este izvorul de drept creat fie de puterea
legiuitoare, fie de alte organe ale autorităţii publice pe care
puterea legiuitoare le-a abilitat în acest sens. În vorbirea curentă
se foloseşte şi termenul de lege, care însă are două accepţiuni.
Într-o primă accepţiune, în sensul său strict (stricto sensu),
legea are înţelesul de act normativ emanând de la puterea
legiuitoare. În sens larg (lato sensu), termenul de lege este
folosit pentru orice act normativ.
Actele normative, în funcţie de organul emitent şi de forţa
lor juridică, pot fi clasificate astfel:
– acte ale Parlamentului (Constituţia, legile constitu-
ţionale, legile organice şi legile ordinare, deciziile camerelor
Parlamentului – Senatul şi Camera Deputaţilor – şi hotărâri ale
Parlamentului);
– acte ale puterii executive, care, la rândul lor, pot fi acte
ale Guvernului (ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotărâri), acte
33
ale organelor administraţiei publice centrale (ordine, instrucţiuni
ale miniştrilor sau ale altor conducători de instituţii centrale) şi
acte ale organelor administraţiei publice locale (hotărâri ale
consiliilor locale sau dispoziţii ale primarilor);
– acte ale Preşedintelui României.
Constituţia este legea fundamentală a statului sau „legea
legilor”, fiind deasupra oricărei legi. Prin Constituţie sunt
consacrate valorile fundamentale ale societăţii. Toate legile pe
care le adoptă Parlamentul României trebuie să se conformeze
cadrului constituţional, orice încălcare fiind sancţionată în
procesul de control al constituţionalităţii legilor.
Legile constituţionale sunt legile adoptate de puterea
legiuitoare, în procedura folosită pentru adoptarea Constituţiei,
şi au ca obiect revizuirea Constituţiei.
Legile organice sunt acte adoptate de către Parlament, prin
care se reglementează: sistemul electoral, organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea
referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;
infracţiunile; pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea
amnistiei şi graţierii colective; organizarea puterii judecătoreşti
şi a Curţii de Conturi; statutul funcţionarilor publici;
contenciosul administrativ; organizarea generală a
învăţământului; regimul proprietăţii şi al moştenirii; regimul
general privind raporturile de muncă; sindicatele şi protecţia
muncii ş.a. Legile organice şi hotărârile privind regulamentele
Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei
Camere.
Legile ordinare sunt acte adoptate de Parlament ce
reglementează alte domenii decât cele rezervate legilor organice.
Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii
membrilor prezenţi ai Camerelor.
34
Ordonanţele Guvernului sunt acte normative cu putere de
lege emise de către executiv în baza mandatării acestuia prin
lege (delegare legislativă).
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului sunt, de
asemenea, acte normative cu putere de lege, emise de executiv
în cazuri excepţionale.
Hotărârile Guvernului sunt actele normative emise de
Guvern în baza şi pentru organizarea executării legilor.
Printr-un act normativ inferior ca forţă juridică nu se poate
modifica un act normativ superior ca forţă juridică şi nici nu se
poate adăuga la acesta. Exemplu: printr-o hotărâre a Guvernului
nu poate fi modificată o lege.
I.6. Raportul juridic

Raportul juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de
o normă juridică. Nu toate relaţiile dintre oameni primesc
calificarea de raport juridic, ci numai acelea pe care legiuitorul a
înţeles să le confere o reglementare prin drept. În funcţie de
ramura de drept care îi asigură reglementarea, raporturile
juridice pot fi de drept constituţional, de drept administrativ, de
drept financiar, de drept penal, de dreptul familiei, de drept civil,
de drept comercial ş.a.
Sunt considerate premise ale raportului juridic: a) existenţa
relaţiei sociale (subiectele); b) norma juridică; c) o împrejurare
constând într-un act sau fapt juridic care să dea naştere, să
modifice sau să stingă drepturi subiective.
Actul juridic este o acţiune umană, voluntară, făcută cu
scopul de a produce efecte juridice.
Faptul juridic este o acţiune umană prin care nu s-a urmărit
producerea unor efecte juridice, dar, care, totuşi, prin
consecinţele ei generează astfel de efecte, sau un eveniment,
împrejurare, stare de fapt de care legea leagă anumite efecte
35
juridice. Evenimentele sunt acele stări de fapt care se produc
independent de voinţa omului – ex.: naştere, deces, catastrofe.
Acţiunile pot fi ilicite sau ilicite. Acţiunile licite sunt cele săvârşite
în conformitate cu legea. Acţiunile ilicite sunt cele interzise de
lege, şi atrag răspunderea juridică (civilă, administrativă, publică).
I.6.1. Elementele raportului juridic

(subiectele, obiectul şi conţinutul)
I.6.1.1. Subiectele raportului juridic sau părţile pot fi atât
persoane fizice, cât şi persoane juridice
Reglementarea juridică a persoanei fizice şi a persoanei
juridice este făcută prin Decretul nr. 31/1954.
Persoana fizică privită ca subiect de drept este omul luat în
individualitatea sa, titular de drepturi şi obligaţii.
Persoana juridică sau morală este un subiect colectiv de
drepturi şi obligaţii căruia legea i-a recunoscut capacitatea de a
acea drepturi şi obligaţii. Persoana juridică este o ficţiune a legii.
Pentru a exista ca subiect colectiv de drepturi şi obligaţii,
persoana juridică trebuie să aibă: a) o organizare proprie; b) un
patrimoniu propriu; c) un scop în acord cu interesul obştesc.
După modul de înfiinţare persoanele juridice pot fi:
a) înfiinţate prin actul de dispoziţie al organului de stat
competent (lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau orice act
normativ), cum este cazul instituţiilor publice;
b) înfiinţate prin actul celor care-l alcătuiesc (actul
constitutiv), recunoscut de organul competent să verifice numai
dacă sunt îndeplinite cerinţele legii pentru a lua fiinţă, cum este
cazul societăţilor comerciale, asociaţiilor şi fundaţiilor;
c) înfiinţată prin actul de înfiinţare al celor care o
constituie, cu prealabila autorizare a organului competent a
aprecia cu privire la oportunitatea înfiinţării ei;
d) înfiinţată printr-un alt mod reglementat de lege.
36
Persoanele titulare de drepturi sunt denumite şi subiecte active
sau creditori, iar cele cărora le revin obligaţiile corelative sunt
subiecte pasive sau debitori. Când sunt mai multe subiecte există
pluralitate de subiecte care poate fi pluralitate activă (două sau mai
multe subiecte active) sau pluralitate pasivă (două sau mai multe
subiecte pasive).
Capacitatea juridică este înţeleasă ca aptitudine generală de
a-şi fi titular de drepturi şi obligaţii. În dreptul civil se face
distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor
persoanelor ca fiind capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
La persoana fizică începe cu naşterea şi încetează la moarte.
Drepturile şi obligaţiile sunt recunoscute chiar de la momentul
conceperii copilului, însă numai dacă el se naşte viu. Este o
aptitudine generală şi abstractă. La persoana juridică începe de
la înfiinţare, prin îndeplinirea formalităţilor cerute de lege şi
încetează o dată cu aceasta prin formele prevăzute de lege:
dizolvare, absorbţie, comasare (fuziune).
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a
exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţiile, prin încheierea de
acte juridice. Persoanele fizice, în funcţie de existenţa
discernământului, din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu
pot fi:
a) cu capacitate deplină de exerciţiu, în cazul persoanelor
majore care au peste 18 ani;
b) cu capacitate de exerciţiu restrânsă – minorii între 14 şi
18 ani, care pot face acte juridice cu încuviinţarea ocrotitorului
lor legal;
c) lipsite de capacitate de exerciţiu – minorul sub 14 ani şi
interzisul judecătoresc.
Persoana juridică are capacitate de exerciţiu încă de la
înfiinţare, ea exercitându-şi drepturile şi îndeplinindu-şi obligaţiile
prin organele sale, actele făcute de acestea în limita competenţelor
37
conferite fiind considerate actele juridice ale persoanei juridice
însăşi.
I.6.1.2. Conţinutul raportului juridic este definit ca ansamblul

drepturilor subiective şi obligaţiilor corelative ale părţilor
(subiectelor) acestui raport
• Drepturile subiective pot fi împărţite după mai multe
criterii:
A. După opozabilitatea lor se clasifică în: a) drepturi absolute
sau opozabile erga omnes sunt cele care se exercită numai de
titularul lor fără a mai fi necesară o altă persoană. Toate celelalte
persoane au o obligaţie generală negativă de a nu întreprinde nici o
acţiune de natură să aducă o atingere dreptului absolut. Subiectul
pasiv (debitorul) nu este nominalizat, el putând fi orice persoană;
b) drepturi relative sunt: opozabile numai anumitor persoane. Spre
deosebire de drepturile absolute unde este cunoscut numai titularul
dreptului, la drepturile relative este cunoscut şi creditorul şi
debitorul. Exemplu: într-un contact de vânzare-cumpărare unde sunt
cunoscute ambele subiecte.
B. După criteriul conţinutului: a) drepturi patrimoniale,
care au un caracter economic şi conţinut evaluabil în bani;
b) drepturi nepatrimoniale – neevaluabile în bani – ex.: dreptul
la nume, la domiciliu.
C. Drepturile patrimoniale, la rândul lor, se împart în:
a) drepturi reale (jus in re) – cele care se exercită asupra unui bun,
obiect (res); b) drepturi de creanţă (jus in personam), care sunt în
acelaşi timp şi drepturi relative, sunt cele în virtutea cărora
subiectul activ poate cere o anumită prestaţie (să i se dea sau să i se
facă ceva).
D. După criteriul raportului dintre drepturi: a) drepturi
principale – cele a căror existenţă nu depinde de existenţa altui drept,
existând de sine stătător; b) drepturi accesorii – cele a căror existenţă
38
depinde de existenţa altui drept. Exemplu: dreptul de ipotecă sau de
gaj, drepturi care depind de existenţa creanţei (împrumutului).
E. După criteriul gradului de dezvoltare: a) drepturi
eventuale – cele care ar putea să ia naştere în viitor, dar
formarea sau transmiterea lor este incertă (ex.: dreptul de
moştenire); b) drepturi condiţionale – cele deja formate, dar a
căror existenţă depinde de îndeplinirea unei condiţii care poate fi
suspensivă (suspendă efectele până la îndeplinirea ei) sau
rezolutorie (dacă se îndeplineşte, anulează acel drept care este
efectiv dar provizoriu); c) drepturi în curs de formare – sunt
cele din sfera asigurărilor, inclusiv sociale (dreptul la
despăgubire în cazul producerii riscului asigurat, dreptul la
pensie, inclusiv la invaliditate, dreptul la asistenţă medicală);
d) drepturile câştigate sunt cele complet formate, diferite de cele
eventuale sau în curs de formare. Regula este că legea nouă nu
poate aduce atingere drepturilor câştigate sub regimul juridic al
legii vechi.*
• Obligaţia, componentă a conţinutului raportului juridic, este
îndatorirea subiectului pasiv de a da satisfacţie dreptului subiectiv
al creditorului printr-o acţiune (de a da, de a face) – obligaţie
pozitivă sau printr-o inacţiune – obligaţie negativă (a nu face ceva).
I.6.1.3. Obiectul raportului juridic – desemnează conduita

părţilor constând în acţiunile sau inacţiunile la care sunt obligate
acestea.
*
Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p.240-241.
39
I.7. Bunurile
I.7.1. Definiţie
În sens larg, termenul de „bun” desemnează atât lucrul, cât şi
drepturile care se aplică la acesta. În sens strict, desemnează numai
lucrurile.
Putem defini bunurile ca fiind valori economice, exprimate în
bani, utile oamenilor pentru satisfacerea nevoilor materiale şi
spirituale şi susceptibile de apropriere sub forma drepturilor de
proprietate.
I.7.2. Clasificarea bunurilor

a) Clasificarea bunurilor în raport de natura lor şi clasificarea
dată prin lege
Art.461 al Codului civil prevede că : „Toate bunurile sunt
mobile sau imobile”.
La rândul lor, bunurile imobile, potrivit art.462 din Codul civil,
sunt: imobile prin natura lor; imobile prin destinaţia lor; imobile prin
obiectul la care ele se aplică.
Bunurile mobile, potrivit clasificării făcute de Codul civil
(art.472), sunt: mobile prin natura lor; mobile prin determinarea
legii; mobile prin anticipaţie.
b) Clasificarea după regimul juridic al circulaţiei lor: bunuri
aflate în circuitul civil; bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot face
obiectul actelor juridice civile. Bunurile care nu sunt în circuitul
civil sunt cele care nu pot face obiectul actelor juridice civile şi nici
nu se pot afla în proprietatea particularilor.
c) După modul de determinare bunurile pot fi: individual
determinate (res certa); determinate generic (res genera).
Bunurile individual determinate sunt cele care fie după
natura lor, fie după elementele de individualizare stabilite cu ocazia
încheierii actelor juridice civile sunt precis stabilite de părţi.
40
Bunurile determinate generic sunt cele cărora li se indică
numai anumite însuşiri şi caracteristici ale speciei sau categoriei din
care fac parte. Particularizarea sau individualizarea lor se fac prin
numărare, cântărire bunuri de gen, măsurare.
d) Clasificarea în funcţie de posibilitatea înlocuirii lor în
executarea obligaţiilor: 1) bunuri fungibile şi 2) bunuri nefun-
gibile.
Bunurile fungibile sunt cele care, în executarea unei obligaţii,
pot fi înlocuite cu altele. Ele pot fi înlocuite fie ca urmare a naturii
lor generice (bunuri de gen), fie ca urmare a voinţei părţilor.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, în executarea
unei obligaţii, nu pot fi înlocuite unele cu altele. Sunt acest gen de
bunuri cele individual determinate (res certae).
e) Clasificarea după calitatea de a fi sau nu producătoare de
fructe: 1) bunuri frugifere şi 2) bunuri nefrugifere.
Codul civil distinge trei categorii de fructe (art.483): fructe
naturale sunt cele pe care pământul le produce de la sine (fâneţe,
arbori) şi sporul animalelor (prăsila) - a se vedea şi art.522 Cod
civil; fructe industriale, care se obţin ca urmare a activităţii
umane, prin cultură. În acest sens, spre exemplu, culturile agricole
sunt producătoare de fructe industriale şi nu fructe naturale; fructe
civile, care, potrivit art.523 din Codul civil, sunt chiriile caselor,
dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele.
În afara noţiunii de fructe, în Codul civil se mai face vorbire şi
de producte, aceste două noţiuni fiind diferite. Productele sunt
rezultatele obţinute de pe urma unui bun cu consumarea substanţei
sale, cum este cazul, spre exemplu, pietrei extrase dintr-o carieră sau
producţia obţinută dintr-o mină. Regimul lor juridic este diferit.
f) Clasificarea în funcţie de modul de percepere: 1) bunuri
corporale şi 2) bunuri incorporale (necorporale).
Bunurile corporale sunt cele care au un corp fizic, o existenţă
materială perceptibilă simţurilor omului. Bunurile incorporale
(necorporale) au o existenţă abstractă, perceptibilă cu „ochii minţii”,
41
ele scăpând simţurilor noastre. Sunt astfel de bunuri: drepturile reale;
drepturile de creanţă; drepturile de proprietate intelectuală; titlurile
de valoare.
Drepturile reale, care, împreună cu drepturile de creanţă,
alcătuiesc drepturile patrimoniale, sunt acele drepturi ce privesc un
lucru şi, în temeiul cărora, subiectele pasive au obligaţia de a nu face
nimic de natură să împiedice subiectul activ să stăpânească şi să
folosească acel lucru.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectului activ de a
pretinde subiectului pasiv o anumită prestaţie. El poate fi
referitor la sume de bani sau la obligaţia de a face sau a nu face.
Drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect
producţii intelectuale din domeniile literar, artistic, industrial şi
altele şi constă dintr-o idee, o formă sau o tehnică nouă.
Titlurile de valoare sau valorile mobiliare sunt acţiunile,
părţile sociale, alte titluri de credit (bonuri de tezaur, cambia, biletul
la ordin, cecul). Titlurile de valoare pot fi la purtător sau nominale.
g) Clasificarea în funcţie de posibilitatea divizării lor.
În raport de posibilitatea divizării bunurilor, fără ca ele să-şi
schimbe destinaţia economică, acestea pot fi: 1) bunuri divizibile –
care îşi păstrează destinaţia indiferent de numărul de părţi în care
sunt divizate (ex.: o bucată de stofă) şi 2) bunuri indivizibile – care
nu pot fi folosite decât întregi.
h) Clasificarea bunurilor după corelaţia dintre ele: 1) bunuri
principale şi 2) bunuri accesorii
Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite independent,
potrivit destinaţiei lor, fără a servi la utilizarea altor bunuri.
Bunurile accesorii nu pot fi folosite în mod independent, ele
servind la utilizarea altor bunuri.
i) Clasificarea bunurilor după posibilitatea urmăririi şi
executării silite asupra lor. În situaţiile în care debitorii (subiectele
pasive) nu-şi îndeplinesc de bunăvoie obligaţiile lor, creditorii au
posibilitatea să-i urmărească în justiţie şi să-i execute silit. În funcţie
42
de această posibilitate, distingem între: 1) bunuri urmăribile
(sesizabile) şi 2) bunuri neurmăribile (insesizabile).
Bunurile din domeniul public, fie al statului, fie al unităţilor
administrativ-teritoriale, nu pot fi urmărite şi nici executate silit (sunt
insesizabile). În schimb, bunurile din domeniul privat al statului sau
al unităţilor administrativ-teritoriale se află în circuitul juridic civil şi
pot fi supuse urmăririi şi executării silite (sunt sesizabile).
I.8. Prescripţia extinctivă

I.8.1. Definiţie şi efecte
a) Definiţie. Prescripţia extinctivă este o sancţiune de drept
civil care stinge dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial,
dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Prescripţia
dreptului principal are ca urmare şi prescrierea drepturilor
accesorii.
Art.1837 Cod civil defineşte prescripţia ca „un mijloc de a
dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, sub condiţiile
determinate prin această lege”.
Cu privire la natura juridică a prescripţiei extinctive au fost
exprimate două opinii:
– o primă opinie priveşte prescripţia extinctivă ca pe o
sancţiune de drept civil care constă în stingerea „dreptului la
acţiune” sau în stingerea dreptului subiectiv civil, neexercitate în
termenul de prescripţie;
– a doua opinie priveşte prescripţia extinctivă ca pe un mod
de transformare a conţinutului raportului juridic civil.
b) Efectele prescripţiei extinctive privesc atât dreptul la
acţiune, cât şi dreptul de a cere executarea silită. În acest sens, art.7
alin.(1) din Decretul nr.167/1958 prevede: „Prescripţia începe să
curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a
cere executarea silită”.
43
S-a pus, de asemenea, problema cu privire la ceea ce se stinge
prin prescripţie extinctivă: se stinge numai dreptul la acţiune şi
rămâne dreptul subiectiv, sau se sting ambele. Au existat opinii
care au îmbrăţişat fie una, fie cealaltă din cele două opinii. În
doctrina juridică românească, opinia majoritară este că prescripţia
extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, nu şi dreptul subiectiv,
care îi supravieţuieşte.
Opinia potrivit căreia dreptul subiectiv se stinge o dată cu
dreptul la acţiune are în vedere faptul că orice drept subiectiv poate
fi realizat pe calea constrângerii şi executat silit. Nemaiputându-se
exercita dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită,
acesta este un drept lipsit de conţinut.
Opinia care susţine supravieţuirea dreptului subiectiv după
stingerea dreptului la acţiune sau a dreptului de a cere executarea
silită este fondată pe următoarele argumente:
– valabilitatea plăţii făcute după împlinirea termenului de
prescripţie. Rezultă aceasta din prevederile art.20 alin.(1) din
Decretul nr.167/1958, potrivit cărora: „Debitorul care a executat
obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris nu
are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data
executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. Prin
trecerea termenului de prescripţie obligaţia perfectă ce putea fi
adusă la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului devine o
obligaţie imperfectă (naturală);
– art.1 alin.(1) şi (2) din Decretul nr.167/1958 fac vorbire
numai despre dreptul la acţiune, nu şi despre dreptul subiectiv.
Astfel, conform art. 1 alin.(1), „Dreptul la acţiune, având un obiect
patrimonial, se stinge prin prescripţie, (…)”, în continuare, art.1
alin.(2) prevăzând că „O dată cu stingerea dreptului la acţiune
privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind
drepturile accesorii”. Dacă alin.(1) face vorbire numai de dreptul la
acţiune, lăsând să se subînţeleagă dreptul subiectiv, alin.(2) face
44
vorbire expresă de drepturi: drepturi principale şi drepturi accesorii,
cu privire la care există dreptul de acţiune;
– un alt argument al supravieţuirii dreptului subiectiv îl
constituie imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens
procesual. Titularul dreptului subiectiv poate oricând să ceară
instanţei de judecată realizarea dreptului său. Instanţa cercetează, în
cadrul procesului, şi aspectul prescripţiei, dar acţiunea n-ar putea fi
respinsă administrativ prin neprimirea ei pe motiv de trecerea
timpului prevăzut pentru prescripţie. Instanţa este obligată ca, din
oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită
este prescris (art.18 Decretul nr.167/1958). Din nou legea face
vorbire numai de dreptul la acţiune şi dreptul de a cere executarea
silită. Legea instituie dreptul instanţei de a dispune judecarea sau
rezolvarea acţiunii, chiar şi atunci când termenul de prescripţie a
fost depăşit, dacă se constată că au existat cauze temeinic
justificate.
Prescripţia extinctivă se deosebeşte de alte instituţii de
drept civil asemănătoare ca denumiri şi efecte, cum sunt
prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul
extinctiv.
Prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu14 a pus în evidenţă
următoarele asemănări şi deosebiri:
1. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiilor extinctivă şi
achizitivă
Asemănări:
– ambele sunt instituţii de drept civil;
– ambele sunt sancţiuni de drept civil pentru titularii
inactivi ai drepturilor subiective civile;
– ambele sunt legate de împlinirea unor termene.
Deosebirile dintre cele două tipuri de prescripţii sunt:
14
Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală, vol.I, op.cit.,
p.298-300.
45
– în ce priveşte reglementarea, acestea au sedii ale materiei
diferite: prescripţia extinctivă este reglementată de Decretul
nr.167/1958, iar prescripţia achizitivă de Codul civil, dar şi de
Decretul-lege nr.115/1938;
– termenele de prescripţie achizitivă sunt mai lungi şi mai
puţine (30 ani, 10-20 ani), în timp ce termenele de prescripţie
extinctivă sunt mai scurte şi mai multe (3 ani, 2 ani, 6 luni);
– prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens
material, în timp ce prescripţia achizitivă este un mod de dobândire
a unui bun imobil în cadrul unor termene stabilite de lege;
– au reguli proprii de suspendare şi întrerupere;
– numai prescripţia extinctivă cunoaşte instituţia repunerii
în termen.
2. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiei extinctive în
raport cu decăderea
Asemănări:
– ambele presupun termene;
– ambele sunt instituţii de drept civil;
– ambele au efect extinctiv.
Deosebiri:
– prescripţia stinge numai dreptul la acţiune, în timp ce
decăderea stinge şi dreptul subiectiv;
– termenele de prescripţie extinctivă sunt mai lungi, pe
când cele de decădere sunt mai scurte şi mai puţine;
– prescripţia extinctivă poate fi întreruptă sau suspendată, în
timp ce decăderea nu este susceptibilă de o asemenea reglementare.
3. Asemănări şi deosebiri ale prescripţiei extinctive în
raport cu termenul extinctiv
Termenul extinctiv este o modalitate a actului juridic civil.
Asemănări:
– ambele au efect extinctiv;
– ambele sunt instituţii de drept civil.
46
Deosebiri:
– termenele de prescripţie sunt numai legale, în timp ce
termenul extinctiv, aşa cum s-a arătat, poate fi atât legal, cât şi
convenţional şi judiciar;
– termenul de prescripţie extinctivă stinge numai dreptul la
acţiune, în timp ce termenul extinctiv marchează stingerea
dreptului subiectiv şi a obligaţiei civile corelative;
– termenul prescripţiei extinctive nu poate fi modificat în
nici un mod, el fiind prevăzut de lege, în timp ce termenul extinctiv
poate fi modificat de părţile actului, acestea fiind cele care l-au şi
stabilit;
– suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt
proprii numai termenului de prescripţie extinctivă.
I.9. Izvoarele obligaţiilor

Izvorul obligaţiilor îl constituie actul sau faptul juridic care
dă naştere raportului juridic concret. Sunt izvoare voluntare
(contractul) şi izvoare legale (cvasicontractul, delictul,
cvasidelictul).
I.9.1. Clasificarea contractelor

Definiţia legală dată de art.942 Cod civil: „contractul este
acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a
stinge între dânşii un raport juridic”.
1. Clasificarea după tipul de contract şi prevederea lui în lege
pune în evidenţă două tipuri: contracte numite şi contracte
nenumite.
Contractele numite sunt cele care poartă un nume stabilit
printr-un act normativ şi beneficiază de o reglementare proprie. Li se
spune şi contracte tipice.
Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiază de o
denumire şi reglementare distinctă, sunt făcute de părţi ca urmare a
47
libertăţii contractuale. Tot nenumite sunt şi contractele care îmbină
caracteristicile a două sau mai multe contracte numite. Cele care nu
se aseamănă cu nici un tip de contract mai sunt numite şi contracte
sui generis, iar cele care îmbină două sau mai multe contracte numite
sunt numite contracte complexe.
2. Clasificarea în funcţie de numărul părţilor obligate:
a) contracte sinalagmatice (bilaterale) şi b) contracte unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care
există obligaţii reciproce. b) Contractele unilaterale nu se confundă
cu actele unilaterale. Ele se particularizează prin faptul că instituie
obligaţii pentru o singură parte (art.944 Cod civil). Exemplu:
contractul de depozit cu titlu gratuit.
3. Clasificarea în funcţie de modul de formare. Sunt contracte
solemne; contracte consensuale; contracte reale.
Contractele solemne sunt cele pentru care legea prevede
condiţii de valabilitate, respectiv forma autentică.
Contractele consensuale sunt cele care se încheie prin simplul
acord de voinţă, fără să fie nevoie de o anumit formă.
Contractele reale sunt cele care se încheie în mod valabil (se
perfectează) doar în momentul remiterii lucrului.
4. Clasificarea după scopul urmărit
Sunt contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte
urmăreşte obţinerea unui folos în schimbul folosului procurat
celeilalte părţi.
Contractul cu titlu gratuit procură un avantaj numai uneia
din părţi. Exemplu: contractul de împrumut, fără dobândă;
împrumutul gratuit de folosinţă.
6. După cunoaşterea întinderii prestaţiilor la momentul
încheierii lor, contractele oneroase se împart în: contracte
comutative şi contracte aleatorii (art.947 Cod civil).
48
Contractele comutative sunt cele în care părţile cunosc, încă
de la momentul încheierii, întinderea prestaţiilor ce-şi datorează şi la
care au dreptul.
Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii,
nu au certitudinea existenţei şi întinderii prestaţiei, aceasta depinzând
de un eveniment viitor şi incert (art.947 Cod civil). Exemple:
contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul
de asigurare.
I.9.2. Încheierea contractelor

Condiţiile esenţiale pentru formarea contractelor sunt
prevăzute la art.948 Cod civil şi au fost analizate la actul juridic,
acestea fiind: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al
părţii care se obligă; un obiect determinat; o cauză licită. Formarea
contractelor este precedată de existenţa unei oferte de a
contracta. Aceasta trebuie să fie serioasă; să fie fermă; să fie
precisă şi completă; să fie neechivocă.
Momentul încheierii contractului este cel în care se întâlnesc
manifestările de voinţă - oferta de a contracta cu acceptarea ofertei.
Dacă oferta a fost cu termen, ofertantul poate primi şi acceptarea
după termen.
Locul încheierii contractului, dacă părţile sunt prezente, este
cel unde acestea se află şi au realizat acordul de voinţă. Dacă părţile
nu au fost prezente faţă în faţă, contractul se consideră încheiat la
locul unde se află ofertantul.
I.9.3. Izvoare legale ale obligaţiilor

Sunt izvoare legale de obligaţii:
- faptele licite - cvasi-contractele. Sunt cvasi-contracte:
gestiunea de afaceri (gerarea intereselor altei persoane); plata
lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză (just temei);
49
- faptele ilicite - delictele şi cvasi-delictele, care sunt fapte
săvârşite cu nerespectarea legii, cauzatoare de prejudicii şi care atrag
răspunderea civilă delictuală.
Cvasi-contractele, din punct de vedere juridic, se comportă
„ca şi contractele”.
a) Gestiunea de afaceri, întâlnită şi sub denumirea gerarea de
afaceri (a gera = „a administra”) sau gestiunea intereselor altei
persoane este faptul licit şi voluntar de a îndeplini unele activităţi pe
seama şi în interesul altei persoane.
b) Plata lucrului nedatorat are sediul materiei poate fi
definită ca obligaţia executată de o persoană fără ca această obligaţie
să existe şi fără să existe nici intenţia de a plăti datoria altuia.
Cel care a efectuat o astfel de plată se numeşte solvens, iar cel
care a primit-o se numeşte accipiens.
c) Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit,
constând în creşterea patrimoniului unei persoane fără să existe un
temei juridic, iar creşterea să se facă pe seama patrimoniului altei
persoane care, astfel, suferă o diminuare. Cel al cărui patrimoniu a
cunoscut o astfel de mărire poate fi obligat la restituire. Îmbogăţirea
fără justă cauză, zisă şi fără just temei, nu beneficiază de o
reglementare expresă în Codul civil. Este o emanaţie a mai multor
texte din Codul civil, dar şi o aplicaţie a principiului echităţii.
I.9.4. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii

ca izvor de obligaţii
Sediul materiei îl constituie art.998-1003 Cod civil.
Se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii
declanşează răspunderea civilă delictuală, constând în obligaţia civilă
de reparare a prejudiciului cauzat.
Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală se cer
îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa
unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită
şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.
50
Prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi
întinderii. Prejudiciul cert este atât cel actual, cât şi prejudiciul
viitor, care, deşi nu s-a produs, este sigur că se va produce. Se mai
cere ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
Fapta cauzatoare de prejudicii nu întotdeauna are caracter ilicit.
Caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat de următoarele cauze:
a) legitima apărare; b) starea de necesitate; c) îndeplinirea unor
activităţi permise sau impuse de lege ori ordinul superiorului;
d) exercitarea unui drept subiectiv; e) consimţământul victimei.
Existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi preju-
diciu. Prejudiciul trebuie să fie produs de fapta respectivă, să fie o
legătură directă între faptă şi prejudiciu.
Vinovăţia prezintă două forme: intenţia şi culpa.
La rândul ei, intenţia este de două feluri:
- intenţia directă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei
şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei;
- intenţia indirectă, când autorul faptei prevede rezultatul
faptei, nu-l urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii rezul-
tatului păgubitor.
Culpa, de asemenea, cunoaşte două forme:
- imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei
sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce;
- neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi
putea şi trebuia să-l prevadă.
Termeni cheie: drept subiectiv; drept obiectiv; ştiinţa

dreptului; drept public; drept privat; norma juridică;
socialitate; generalitate; Impersonalitate; structura normei
juridice; norme imperative; norme dispozitive; norme onerative;
norme prohibitive; norme permisive; norme suplative; izvoarele
dreptului; raport juridic; persoană fizică; persoană juridică;
capacitate juridică; capacitate de folosinţă; capacitate de
51
exerciţiu; drepturi subiective; obligaţie; bunuri; act juridic;
prescripţie extinctivă; contract.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUATIVE:
1. Care sunt trăsăturile normei juridice?
2. Cum se clasifică normele juridice: a) după conduită;
b) după sfera de aplicare; c) după sancţiune? Ce este
interpretarea oficială?
3. Care sunt metodele de interpretare a normelor juridice?
4. Cum se aplică dreptul în timp, în spaţiu şi asupra
persoanelor?
5. Care sunt elementele raportului juridic?
6. Cum se clasifică drepturile subiective?
7. Care este conţinutul raportului juridic?
8. Care este clasificarea bunurilor? Care este clasificarea
contractelor?
52
II. DREPTUL COMERCIAL.
NOŢIUNE, OBIECT, EVOLUŢIE, IZVOARE
II.1. Noţiunea, obiectul şi evoluţia dreptului comercial

Noţiune. În doctrină, dreptul comercial a fost diferit în
diferite moduri. În esenţă, dreptul comercial este acea ramură
a dreptului privat, alcătuită din normele juridice aplicabile
faptelor de comerţ, precum şi celorlalte raporturi juridice la
care iau parte persoanele care au calitatea de comerciant.
Noţiunea de comerţ îşi are originea în latinescul
commercium, alcătuit la rândul lui din „cum” şi „merx”, care
înseamnă „cu marfă”.
Activitatea comercială, aşa cum se va arăta la partea
privind faptele de comerţ, cuprinde întreaga activitate
economică, începând cu producerea bunurilor până la ajungerea
lor la consumator inclusiv executarea de servicii şi prestarea de
lucrări.
Stabilirea obiectului dreptului comercial înseamnă
delimitarea sferei sale de aplicare. A fost făcută în funcţie fie de
elementul subiectiv (sistemul subiectiv), fie de elementul
obiectiv (sistemul obiectiv).
În sistemul subiectiv, obiectul dreptului are în vedere
persoana, el urmând să se aplice numai operaţiunilor efectuate
de profesionişti, de comercianţi. În continuarea a ceea ce există
în această concepţie, care este de influenţă germanică, orice
operaţiune efectuată de un comerciant este considerată o
operaţiune comercială.
53
În sistemul obiectiv, obiectul dreptului se stabileşte având
în vedere natura operaţiunii (comercialitatea). În acest sistem,
care este de influenţă franceză, normele juridice de drept
comercial se aplică actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor
calificate de lege ca fapte de comerţ, fără să fie condiţionate de
calitatea de comerciant a persoanei care le săvârşeşte.
Codul comercial român are la bază sistemul obiectiv care
este însă completat cu un element subiectiv prin prevederile art.
4 din Codul comercial care prevede că sunt fapte de comerţ şi
celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu
sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi
actul.
Evoluţia dreptului comercial în România. În România,
activitatea comercială, la începuturile sale, s-a desfăşurat pe
baza regulilor cutumiare locale (norme obişnuielnice), dar şi a
unor reguli ale negustorilor străini cu care s-au stabilit relaţii
comerciale. Reguli scrise în domeniul comerţului se găsesc
pentru prima dată în Codul lui Andronache Donici din 1814,
unde se făcea vorbire despre „daravelile comerciale” şi
„iconomicosul faliment”. Reguli sumare se întâlnesc şi în Codul
lui Caragea din 1817 (Muntenia) şi Codul Calimach din 1928
(Moldova).
Regulamentele Organice (1831) au cuprins anumite reguli
referitoare la comerţ şi la tribunalele de comerţ. În privinţa
judecării pricinilor comerciale, Regulamentele Organice
prevedeau că acestea se vor judeca după „condica de comerciu a
Franţei care se va traduce în limba românească”. Începând cu
1840, în Muntenia s-a aplicat o traducere a Codului comercial al
Franţei, adoptat în 1807, în cadrul vastei opere de legiferare
înfăptuită de Napoleon.
După Unirea Principatelor (1859) în timpul lui Cuza,
reglementarea de origine franceză a fost pusă în aplicare sub
54
denumirea de „Condica de comerciu a Principatelor Unite
Române”.
În 1887 a fost adoptat Codul comercial care este în vigoare
şi astăzi. A avut ca model Codul comercial italian din 1882,
fiind însă influenţat şi de legislaţia germană.
În 1938 a fost elaborat un nou Cod comercial numit şi
Codul comercial Carol al II-lea, care a şi fost adoptat de
Parlamentul ţării şi care trebuia să intre în vigoare la 1 mai 1939.
Datorită evenimentelor politice ale vremii, interne şi externe,
Codul comercial Carol al II-lea nu a mai intrat în vigoare,
aplicându-se în continuare Codul comercial din 1887.
În perioada socialistă, Codul comercial nu s-a mai aplicat
în plan intern, relaţiile economice desfăşurându-se pe baza
planurilor economice şi centralizării. În raporturile juridice
comerciale externe la care participau întreprinderile economice
româneşti a continuat să se aplice Codul comercial român.
În ce priveşte alcătuirea Codului comercial român, acesta
este împărţit pe patru cărţi:
– Cartea I - Despre comerţ în general. Este împărţită pe
14 titluri: I - Dispoziţii generale; II - Despre faptele de comerţ;
III - despre comercianţi; IV - Despre registrele comercianţilor;
V - Despre obligaţiile comerciale în general; VI - Despre
vânzare; VII - Despre raport; VIII - Despre societăţi şi despre
asociaţiuni comerciale; IX - Despre cambie şi despre CEC;
X - Despre contul curent; XI - Despre mandatul comercial şi
despre comision; XII - Despre contractul de transport;
XIII - Despre contractul de asigurare; XIV - Despre gaj.
– Cartea II - Despre comerţul maritim şi despre navigaţie.
Este împărţită în 9 subtitluri: I - Despre vase şi proprietarii lor;
II - Despre căpitan; III - Despre înrolarea şi salariile persoanelor
echipajului; IV - Despre contractul de închiriere, V - Despre
împrumutul maritim; VI - Despre asigurare în contra riscurilor
navigaţiei; VII - Despre avarii şi despre contribuţie;
55
VIII - Despre pagubele cauzate prin lovirea vaselor (abordaj);
IX - Despre creanţele privilegiate.
– Cartea III - Despre faliment, împărţită în 8 subtitluri:
I - Despre declaraţia de faliment şi despre efectele sale;
II - Despre administrarea falimentului; III - Despre lichidarea
pasivului; IV - Despre lichidarea activului; V - Despre repartiţia
între creditori şi despre închiderea falimentului; VI - Despre
încetarea şi suspendarea falimentului; VII - Dispoziţii privitoare
la falimentul societăţilor comerciale; VIII - Despre infracţiuni
penale în materie de faliment.
– Cartea IV - Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi
despre durata lor cu 3 titluri: I - Despre exerciţiul acţiunilor
comerciale; II - Despre prescripţie; III - Dispoziţii tranzitorii.
Unele dispoziţii ale Codului comercial sunt încă în vigoare,
altele au fost abrogate prin intrarea în vigoare a unor acte
normative noi adoptate după anul 1989. A fost adoptată Legea
nr. 31/1990 prin care fostele întreprinderi socialiste au fost
transformate în societăţi comerciale şi regii autonome – Legea
nr. 15/1990. A fost înfiinţat Registrul comerţului prin Legea
nr. 26/1990 şi s-a adoptat o reglementare nouă privind
societăţile comerciale –, iar falimentul a fost reglementat prin
Legea nr. 64/1995.
II.2. Corelarea cu alte ramuri de drept

a) Cu dreptul civil
Dreptul civil reprezintă dreptul comun. Art. 1 din Codul
comercial dispune astfel: „(1) În comerţ se aplică legea de faţă.
(2) Unde ea nu dispune se aplică Codul civil.”
b) Cu dreptul procesual civil
La fel ca şi în cazul dreptului civil, în afara dispoziţiilor
exprese din Codul comercial, exerciţiului acţiunilor comerciale
îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă
(conform art. 889 Cod comercial).
56
c) Cu dreptul comerţului internaţional
Raporturilor comerciale cu element de extraneitate le sunt
aplicabile convenţiile sau uzanţele internaţionale. În spaţiul
Uniunii Europene se manifestă tendinţa de armonizare şi
unificare.
d) Cu dreptul penal
În legile comerciale sunt numeroase dispoziţii care
incriminează încălcări a regulilor comerciale. În acelaşi timp,
unele dispoziţii din dreptul comercial fac trimitere la dispoziţiile
Codului penal.
e) Cu dreptul financiar public
Activităţii comerciale îi sunt aplicabile numeroase
dispoziţii ce ţin de dreptul financiar public, în special în ce
priveşte veniturile cuvenite bugetului public naţional: impozitul
pe profit, impozitul pe dividende, TVA, accize, taxe vamale,
impozite pe clădiri, terenuri, firme, înregistrarea fiscală etc.
f) Cu dreptul administrativ
Legăturile dreptului comercial cu dreptul administrativ
privesc în primul rând constituirea şi înregistrarea comer-
cianţilor, dar şi alte elemente privind activitatea lor ţinând de
avizarea desfăşurării activităţii – avize de la pompieri, poliţia
sanitar-veterinară, protecţia consumatorului, sancţionarea
contravenţiilor ş.a.
II.3. Izvoarele dreptului comercial
a) Izvoarele normative
Izvoarele formale ale dreptului comercial pot fi:
– specifice dreptului comercial;
– comune cu alte ramuri de drept.
Constituţia României ca lege fundamentală este izvor de
drept şi pentru dreptul comercial. Art. 135 din Constituţie
conţine următoarele prevederi: „(1) Economia României este
57
economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valo-
rificarea factorilor de producţie; b) protejarea intereselor naţio-
nale în activitatea economică, financiară şi valutară; (…)
exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul
naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum
şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor nece-
sare pentru creşterea calităţii vieţii; aplicarea politicilor de
dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii
Europene.
Principalul izvor specific de drept comercial îl constituie
Codul comercial, adoptat prin Decretul-lege nr. 1233/1887,
publicat în „Monitorul Oficial” nr. 31/10 mai 1887. Acesta
defineşte principalele instituţii de drept comercial.
Legile comerciale speciale. Codul comercial cuprinde
numai principalele reglementări comerciale, acesta fiind
completat de legi comerciale speciale. Noţiunea de lege poate fi
înţeleasă stricto sensu, adică numai legile adoptate de Parlament
şi actele normative egale ca forţă juridică (ordonanţe şi
ordonanţe de urgenţă ale Guvernului), sau lato sensu incluzând
şi celelalte reglementări emise de autorităţile statului (hotărâri
ale Guvernului, ordine, instrucţiuni ale miniştrilor, norme
metodologice ş.a.). Sunt astfel de legi: Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale (completată şi modificată); Legea
nr. 26/1990 privind Registrul comerţului (completată şi
modificată); Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi
falimentul; Legea nr. 58/1934 asupra CEC-ului; Legea
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; Legea
nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor; Legea
nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori; Legea
nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România;
58
Legea concurenţei nr. 21/1996; Ordonanţa Guvernului
nr. 69/1997 privind bursele de mărfuri ş.a.
Codul civil şi legile civile speciale. Codul civil reprezintă
principalul izvor de drept comun şi se aplică acolo unde Codul
comercial nu dispune. Dintre legile civile care interesează
dreptul comercial amintim Decretul nr. 31/1954 privind
persoanele fizice şi persoanele juridice şi Decretul nr. 167/1958
privind prescripţia extinctivă.
b) Izvoarele interpretative (mediate)
Uzurile comerciale (obiceiul sau cutuma) sunt reguli
rezultând din practica comercială, folosite vreme îndelungată şi
percepute ca obligatorii.
Uzurile pot fi:
– locale – aplicabile la o anumită piaţă comercială,
localitate, port sau regiune;
– speciale – ţin de obiectul contractelor (ex.: comerţul cu
cereale) sau al profesiunii (agenţii de bursă);
– generale – aplicabile întregului ansamblu de relaţii
comerciale (ex.: dacă într-un contract nu s-au stipulat precizări
cu privire la calitatea mărfii, aceasta va fi cea locală şi
comercială, potrivit uzanţelor de concurenţă loială).
Uzurile, în unele cazuri, pot să capete şi consacrare
legislativă şi în acest caz ele nu mai sunt convenţionale sau de
fapt, ele devenind uzuri normative.
Uzurile convenţionale sau de fapt îşi trag forţa din voinţa
părţilor, care, în virtutea autonomiei de voinţă, alcătuiesc
contractele aşa cum se înţeleg. La început, au un caracter
spontan, apoi, prin spirit de imitaţie sunt acceptate şi de alţi
profesionişti, dobândind un caracter colectiv, implicând o
practică de masă. Adeseori uzurile sunt consacrate sub forma
clauzelor tip la care părţile pot adăuga elemente de
individualizare.
59
Doctrina este un izvor mediat de drept. La fel şi în dreptul
comercial unde este un instrument important de interpretare şi
aplicare a legilor.
Practica judiciară (jurisprudenţa) este tot un izvor
mediat, soluţiile instanţelor contribuind la interpretarea legilor
de către destinatarii lor.
Principiile dreptului comercial. Unii autori le mai numesc
şi principii generale ale dreptului comercial. Principiile
fundamentale ale dreptului sunt acele idei călăuzitoare ale
conţinutului tuturor normelor juridice. Cele care acţionează la
nivelul unei ramuri de drept sunt principii ale respectivei ramuri
de drept (civil, penal, comercial ş.a.). Se face distincţie între
principii juridice structurale şi principii juridice ideologice.
Principiile structurale provin sau, cel puţin, pretind a proveni
din drept. Ele sunt „axiome” ascunse de către structura logică a
sistemului de drept sau unele ramuri ale sale. Principiile
ideologice nu se bucură de un sprijin instituţional. Ele se aplică
cu scopul de a limita aplicarea anumitor reguli de drept.
Doctrina şi jurisprudenţa au identificat şi afirmat ca
principii ale dreptului comercial următoarele:
1. în comerţ actele juridice sunt cu titlu oneros, fiecare
parte urmărind obţinerea de profit;
2. în comerţ, întotdeauna banii sunt fructiferi (frugiferi).
Orice sumă de bani ajunsă la scadenţă, în cazul obligaţiilor
comerciale, produce dobândă fără a mai fi necesară punerea în
întârziere a debitorului; art. 43 Cod comercial prevede:
„Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă
de drept din ziua în care devin exigibile”.
60
Jurisprudenţă
- Speţă -
Dividende. Data scadenţei. Dobânzi
Prin acţiunea formulată, F.P.S. Bucureşti a chemat în judecată pe
pârâta S.C. S. S.A. pentru a fi obligată la plata sumei de 4.612.968 lei,
reprezentând daune-interese moratorii pentru plata cu întârziere a
dividendelor datorate pe anul 1996, calculată la nivelul dobânzilor B.R.D.
Judecătoria Piteşti, prin sentinţa nr. 142/2001, a admis acţiunea pentru
1.687.072 lei, reţinând că daunele-interese moratorii se datorează de la
31 decembrie 1997 la o dobândă echivalentă cu taxa de scont a B.N.R. de 40%
pe an.
Apelul a fost respins de Tribunalul Argeş, prin decizia nr.
298/C/2001, în considerentele căreia s-a arătat că, nefiind stabilit un
termen de plată pentru dividende şi cum impozitul aferent se varsă la
sfârşitul anului, numai de la această dată pot curge dobânzile care trebuie
stabilite la nivelul taxei oficiale a scontului B.N.R.
Recursul reclamantei a fost admis, iar Curtea a casat decizia şi a
trimis pricina spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut că, sub aspectul nivelului
dobânzii comerciale acordate, concluzia instanţelor este corectă, deoarece
singurul criteriu obiectiv şi în acelaşi timp flexibil este reprezentat de
dobânda pieţei cu raportare la taxa de scont a B.N.R., soluţie practică
însuşită şi de O.G. nr. 9/2000 care a intrat în vigoare ulterior.
Sub aspectul datei de la care se datorează însă dobânzile, instanţa de recurs
a făcut trimitere la dispoziţiile art. 43 C. com. şi art. 111 din Legea nr. 31/1990.
Potrivit art. 43 C. com., dobânzile pentru datoriile comerciale curg de
drept de la scadenţă chiar dacă ele nu au fost stabilite prin contract între părţi,
fără a fi necesară punerea în întârziere.
Ca urmare a aprobării bilanţului şi a contului de profit şi pierderi
aferente exerciţiului financiar încheiat, potrivit art. 111 din Legea nr.
31/1990, republicată, cuantumul şi distribuirea dividendelor s-au stabilit de
adunarea generală a acţionarilor pentru fiecare acţionar şi din acel moment
devine un drept de creanţă individual al acestora. Dacă acţionarul acceptă
plata la o dată ulterioară, data respectivă va fi considerată scadenţă.
Plata cu întârziere a dividendelor angajează răspunderea societăţii
care este obligată la plata dobânzii în condiţiile art. 43 C. com.
Printr-o expertiză contabilă s-a stabilit cuantumul daunelor-interese
moratorii începând cu 1 octombrie 1997, dată până la care părţile au
convenit să fie achitate dividendele stabilite.
C.A. Piteşti, decizia nr. 154/R-C/13.03.2002
61
Jurisprudenţă
- Speţă -
Momentul începerii curgerii daunelor-interese
moratorii în raporturile comerciale. Plata dobânzilor
pentru neexecutarea obligaţiei în valută
Prin acţiunea sa formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la

plata sumelor de 2.765.722.199 lei, cu titlu de preţ, şi 199.835.951 lei
reprezentând dobânzi.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr. 1033/C/2001, a admis în parte
acţiunea, obligând-o pe pârâtă numai la plata cheltuielilor de judecată, reţinând
că pe parcursul soluţionării cauzei preţul a fost achitat, iar dobânzile nu se pot
acorda întrucât părţile stabilind valoarea mărfii livrate în dolari, variaţiile
monedei naţionale nu afectează valoarea reală a creanţei.
Soluţionând recursul reclamantei, Curtea de Apel Piteşti, prin
decizia nr. 29/R-C/2002, admiţând această cale de atac, a modificat în
partea sentinţa, obligând-o pe pârâtă şi la plata dobânzilor solicitate şi a
cheltuielilor de judecată aferente aceste sume.
La pronunţarea acestei hotărâri s-a reţinut că preţul convenit de părţi
pentru mărfurile livrate de reclamantă a fost stabilit în dolari SUA/tonă,
plătibil în lei la cursul de referinţă al B.N.R. din ziua plăţii. În condiţiile în
care dobânda reprezintă preţul folosirii banilor altuia şi, în acelaşi timp, o
despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a
obligaţiei, nu se poate susţine că astfel s-ar acorda o dublă despăgubire.
Curgerea de drept a dobânzilor de la data scadenţei, conform
art. 43 C. com., nu este condiţionată de stabilirea preţului în lei, fiind suficient
ca obiectul obligaţiei să fie o sumă de bani, indiferent în ce monedă este
stabilită.
Stabilirea preţului în dolari SUA asigură realizarea exactă a
prevederilor contractului, în timp ce dobânda acoperă prejudiciul încercat
de creditoare prin neexecutarea la scadenţă a obligaţiei în bani, prejudiciu
care este prezumat de lege.
C.A. Piteşti, decizia nr. 29/R-C/2002
62
Jurisprudenţă
- Speţă -
Obligaţia comercială
Chiar dacă aportul la capitalul social nu este purtător de dobândă şi

dividendele îşi au izvorul în capitalul social, obligaţia de plată a
dividendelor este comercială, astfel încât, potrivit art. 43 C. com.,
dobânzile curg de drept de la data când creanţa acţionarului asupra
dividendelor a devenit certă, lichidă şi exigibilă.
C.S.J. s. com. dec. nr. 2172/2003
3. în contractele comerciale, în caz de dubiu, se aplică

regulile care favorizează circulaţia. Este o problemă de
interpretare, de cunoaştere a sensului şi conţinutului voinţei
părţilor care, în mod indubitabil, au dorit ca acordul lor de
voinţă să producă efecte juridice.
4. contractarea în favoarea celui de-al treilea (terţ) este
obişnuită. Mandatul şi reprezentarea sunt instituţii juridice
frecvent folosite în dreptul comercial.
Sunt autori care menţionează ca principii ale dreptului
comercial şi următoarele:
– în dreptul comercial autonomia de voinţă este mai largă
decât în dreptul civil. Spre deosebire de dreptul civil unde se
caută a se afla voinţa internă a contractanţilor, în dreptul
comercial contează voinţa declarată. Reglementarea comercială
are în vedere regularitatea obiectivă a unei operaţiuni şi nu
aspectele subiective, resorturile interne care au determinat
încheierea contractului;
63
– aparenţa are o mai largă aplicabilitate în dreptul
comercial decât în dreptul civil. Dreptul comercial nu este
preocupat întotdeauna de cunoaşterea realităţii drepturilor,
limitându-se la aparenţă, cercetând doar regularitatea, cum este
cazul titlurilor comerciale de valoare, unde condiţiile de formă
sunt foarte riguroase, iar îndeplinirea lor conferă validitatea fără
a mai cerceta cauza juridică a actului, aşa cum se întâmplă în
dreptul civil.
Termeni cheie: dreptul comercial; obiectul dreptului
comercial; elementul subiectiv; elementul obiectiv; sistemul
obiectiv; principii ale dreptului comercial; izvoarele formale ale
dreptului comercial; Codul comercial; legile comerciale
speciale; uzurile comerciale (locale, speciale, generale,
convenţionale); doctrina; practica judiciară.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Ce este dreptul comercial?
2. Ce înseamnă obiectul dreptului comercial?
3. Care sunt principiile dreptului comercial?
4. Care sunt corelaţiile dreptului comercial cu alte
ramuri de drept?
5. De câte feluri sunt izvoarele formale ale dreptului
comercial?
6. Ce sunt uzurile comerciale?
Ce fel de izvoare de drept sunt doctrina şi practica
judiciară?
64
III. FAPTELE DE COMERŢ ŞI ÎNTREPRINDERILE
III.1. Faptele de comerţ

Codul comercial enumeră aceste fapte de comerţ, după
cum urmează:
„Art. 3 - Legea consideră ca fapte de comerţ:
1. Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se
revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în
lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea, spre
a se revinde, de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit
circulând în comerţ;
2. vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri
în natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau
alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost
cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;
3. contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau
altor titluri de credit circulând în comerţ;
4. cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale
societăţilor comerciale;
5. orice întreprindere de furnituri;
6. întreprinderile de spectacole publice;
7. întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;
8. întreprinderile de construcţii;
9. întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
10. întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă
când altul decât autorul sau artistul vinde;
11. operaţiunile de bancă şi schimb;
65
12. operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;
13. întreprinderile de transporturi de persoane atât pe apă,
cât şi pe uscat;
14. cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
15. construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot
felul de vase pentru navigaţia interioară şi exterioară şi tot ce
priveşte la echiparea, armarea aşi aprovizionarea unui vas;
16. expediţiile maritime, închirierile de vase, împru-
muturile maritime şi toate contractele privitoare la comerţul de
mare şi la navigaţie;
17. asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi
asupra vieţii;
18. asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei;
19. depozitele pentru cauză de comerţ;
20. depozitele în docuri şi întrepozite, precum şi toate
operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra
scrisorilor de gaj, libere de ele.
Art. 4 din Codul comercial mai prevede că se socotesc
fapte de comerţ în afara celor enumerate şi celelalte contracte şi
obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau
dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.
Tot Codul comercial la art. 5 mai prevede că nu se poate
considera ca fapte de comerţ cumpărarea de producte sau
mărfuri pentru uzul sau consumul cumpărătorului, ori familiei
sale, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe
care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, sau
după cel pe care l-a cultivat (art. 6).
Operaţiunile de asigurări de bunuri şi persoane sunt fapte
de comerţ numai în ce-l priveşte pe asigurător (art. 6).
Codul comercial mai prevede la art. 56 că, dacă un act este
comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt
supuşi, în privinţa acelui act, legii comerciale, cu excepţia
dispoziţiilor privitoare la persoana comerciantului şi de cazurile
în care legea dispune altfel.
66
Jurisprudenţă
- Speţă -
Instanţa competentă. Acţiunea în rezilierea unui
contract de închiriere. Evacuare. Litigiu privind
un imobil care face parte din fondul de comerţ
La 8 februarie 2002, D.I. a formulat contestaţie în anulare în temeiul

dispoziţiilor art. 317 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit
litigiul soluţionat irevocabil prin decizia nr. 592/R-C/10.12.2001 a fost
apreciat că are natură comercială, iar calea de atac a fost considerată recurs
în loc de apel, deoarece instanţele se aflau în faţa unui litigiu civil.
Soluţionând contestaţia, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că pricina
dedusă judecăţii constituie un litigiu comercial, atât din punct de vedere
subiectiv, cât şi din punct de vedere obiectiv.
Astfel, s-a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 56 C. com., dacă un act
este comercial pentru una din părţi, toţi ceilalţi contractanţi sunt supuşi
legii comerciale, iar în speţa dedusă judecăţii pârâta era o societate
comercială.
Pe de altă parte, obiectul cauzei era reprezentat de rezilierea unui
contract de închiriere, de evacuarea pârâtei şi obligarea acesteia la plata
chiriei.
Neînţelegerile deduse judecăţii priveau, aşadar, nu imobilul în sine,
ci imobilul ca element al fondului de comerţ, aspect faţă de care, în mod
corect, instanţele au apreciat natura comercială a litigiului şi faptul că nu
se poate declara apel, ci numai recurs împotriva hotărârii de fond.
C.A. Piteşti, decizia nr. 149/R-C/13.03.2002
67
Distingem, din aceste reglementări, două situaţii:
(1) – actele şi operaţiunile definite la art. 3 ca fapte de
comerţ sunt supuse legilor comerciale, indiferent de persoana
care le săvârşeşte (comerciant sau necomerciant);
(2) – art. 7 din C. Com. dispune că este comerciant şi, în
consecinţă, supus legilor comerciale orice persoană care
săvârşeşte, cu caracter profesional, una din faptele de comerţ
definite la art. 3. După dobândirea calităţii de comerciant, toate
actele juridice şi operaţiunile comerciantului sunt considerate, în
temeiul art. 4, ca fiind fapte de comerţ şi, prin urmare, sunt
supuse legilor comerciale.
Folosirea de către legiuitor a termenului de fapte de comerţ
denotă intenţia de a supune legilor comerciale nu numai
raporturile juridice decurgând din acte juridice, aşa cum sunt
definite ca manifestări de voinţă făcute cu scopul de a produce
efecte juridice, ci şi raporturile juridice decurgând din faptele
juridice (adică acele manifestări de voinţă făcute fără intenţia de
a produce efecte juridice sau oricare alte împrejurări de care
legea leagă producerea unor efecte juridice).
În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în:
– fapte de comerţ obiective în care sunt incluse actele
juridice şi operaţiunile determinate de lege şi producătoare de
efecte juridice în temeiul legii, indiferent de calitatea autorului
lor;
– faptele de comerţ subiective - includ actele şi faptele
săvârşite de un comerciant.
În doctrina modernă au fost distinse şi unele subcategorii
cum ar fi:
– la faptele de comerţ obiective se distinge între faptele de
comerţ obiective după natura lor şi fapte de comerţ obiective
datorită formei lor;
– la faptele de comerţ obiective au mai fost introduse şi
faptele de comerţ conexe, acestea fiind cele care dobândesc
68
acest caracter datorită legăturii lor cu anumite fapte de comerţ,
ex.: cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni,
depozitele pentru cauză de comerţ, contul curent, cecul,
mandatul, comisionul, consignaţia, gajul, fidejusiunea.
Enumerarea din Codul comercial nu este una limitativă, ci
una exemplificativă.
Definirea actelor de comerţ are la bază mai multe teorii:
– teoria speculaţiei potrivit căreia actul de comerţ este
unul de speculaţie făcut în scopul obţinerii de profit. Acest
criteriu răspunde realităţii, comerciantul prin acţiunea sa
urmărind obţinerea unui profit, el nelucrând dezinteresat. Au
fost formulate obiecţii: 1) sunt şi operaţii civile care au caracter
speculativ; 2) sunt şi fapte comerciale care nu realizează profit:
vânzarea în pierdere, vânzarea promoţională pentru atragerea
clientelei, distribuirea gratuită de produse pentru reclamă. Este
de observat însă că scopul final este tot profitul;
– teoria circulaţiei, potrivit căreia actul de comerţ este cel
realizat printr-o întreprindere (o activitate metodic organizată).
Obiecţii: 1. sunt şi acte străine circulaţiei mărfurilor (ex.: agen-
ţiile de afaceri); 2. activitatea de producţie şi de prestări servicii;
– teoria întreprinderii potrivit căruia actul de comerţ este
cel realizat printr-o întreprindere (o activitate metodic
organizată). Obiecţii: 1. sunt şi acte de comerţ care nu se
realizează printr-o organizare care implică o întreprindere (ex.:
activitatea agenţilor de bursă); 2. există şi întreprinderi cu
caracter civil (exploataţiile agricole);
– teoria mixtă care îmbină mai multe criterii (ex.: criteriul
profitului şi cel al circulaţiei).
Nu au fost incluse în categoria faptelor de comerţ
activitatea de educaţie şi învăţământ, profesiile liberale, jocurile
de întrajutorare.
69
III.2. Întreprinderile
Codul comercial, în definirea faptelor de comerţ, face vorbire
de întreprinderi – art. 3 pct. 5 – orice întreprindere de furnituri;
6 – întreprinderile de spectacole publice; 7 – întreprinderile de
comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri; 8 – întreprinderile de
construcţii; 9 – întreprinderile de fabrici, de manufactură şi
imprimerie; 10 – întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de
artă (altul decât autorul sau artistul vind).
Etimologic, întreprindere vine de la „a întreprinde”, adică
„a face”. În sensul Codului comercial, întreprinderea presupune
o organizare şi un scop – organizarea unui întreprinzător în
scopul obţinerii unui profit, prin fapte de comerţ. Întreprinderea
poate fi individuală sau societară.
Definirea întreprinderilor menţionate în Codul comercial:
– întreprinderea de furnituri este activitatea organizată
prin care întreprinzătorul asigură prestarea unor servicii sau
predarea unor bunuri, la anumite termene, contra unui preţ;
– întreprinderile de spectacole publice sunt cele
organizate în vederea punerii la dispoziţia publicului a operelor
teatrale, muzicale, sportive sub formă de concerte, spectacole,
întreceri sportive. Condiţia este existenţa unei activităţi
organizate;
– întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri
au ca scop facilitarea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un
intermediar. Întreprinderea de comision realizează interme-
dieri pe bază de comision. Agenţiile sau oficiile de afaceri
intermediază între comerciant şi clientelă (ex.: agenţiile de voiaj,
publicitate);
– întreprinderile de construcţii sunt activităţi organizate,
în scopul realizării, în regim comercial, de construcţii. Acestea
pot privi construcţii civile (locuinţe) sau industriale (spaţii de
producţie, îmbunătăţiri funciare, drumuri, poduri, reţele
energetice sau de transport: feroviar, petrolier etc.).
70
III.3. Domenii care constituie monopol al statului
Legea defineşte monopolul de stat ca fiind dreptul statului
de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de
stat şi privat, inclusiv producători individuali, după caz la
activităţile economice constituind monopol de stat şi condiţiile
de exercitare a acestora.
Constituie monopol de stat următoarele domenii şi
activităţi:
– fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi
explozibililor;
– producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a
medicamentelor care conţin substanţe stupefiante;
– extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale
a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase;
– producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre
fiscale;
– fabricarea şi importul, în vederea comercializării în
condiţii de calitate, a alcoolului şi băuturilor spirtoase distilate.
Nu constituie monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în
gospodăriile personale pentru consum propriu;
– fabricarea şi importul, în vederea comercializării în
condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a hârtiei pentru
ţigarete;
– organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză,
directe sau disimulate;
– organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
Administrarea monopolurilor de stat arătate se face de
către Ministerul Finanţelor Publice. Exploatarea activităţilor,
constituind monopol de stat, se face de către agenţi economici
cu capital de stat şi privat, inclusiv de către producători
individuali, după caz, pe bază de licenţe eliberate de Ministerul
Finanţelor Publice, cu avizul ministerului de resort sau al Băncii
71
Naţionale a României în cazul metalelor preţioase şi al pietrelor
preţioase.
Efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor
prevăzute de Codul comercial sau alte legi, fără îndeplinirea
condiţiilor stabilite prin lege, constituie activităţi comerciale
ilicite şi este sancţionată de lege.
Termeni cheie: fapte de comerţ; fapte de comerţ obiective;

fapte de comerţ subiective; teoria speculaţiei; teoria circulaţiei;
teoria întreprinderii; teoria mixtă; întreprinderile; întreprin-
derea de furnituri; întreprinderile de spectacole publice;
întreprinderile de comision; agenţii şi oficii de afaceri;
întreprinderi de construcţii.
1. Ce sunt faptele de comerţ?
2. Operaţiunile de asigurări de bunuri şi persoane sunt fapte de
comerţ?
3. Dacă un act juridic este comercial numai pentru una din
părţi, căror legi sunt supuşi toţi contractanţii?
4. Prin ce se deosebesc faptele de comerţ obiective de faptele
de comerţ subiective?
5. Ce sunt faptele de comerţ conexe?
6. Care sunt obiecţiile formulate cu privire la teoria
speculaţiei?
7. Dar cu privire la teoria circulaţiei şi la teoria întreprinderii?
8. Ce criteriu are la bază teoria mixtă?
9. Ce presupune întreprinderea?
72
IV. COMERCIANŢII
IV.1. Noţiune
Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor
comerciale pot fi atât comercianţii, cât şi necomercianţii.
Reglementările comerciale se aplică oricărei persoane care
săvârşeşte faptele de comerţ prevăzute de art. 3 C. com,
indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea
de comerciant.
Codul comercial nu dă o definiţie a comerciantului. Acesta
se limitează la a preciza cine are calitatea de comerciant. Art. 7
prevede că: „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ
având comerţul ca profesie obişnuită şi societăţile comerciale”.
Art. 9 vine în completare şi precizează expres că este supusă
legilor şi jurisdicţiei comerciale, orice persoană care, într-un
chip accidental, face o operaţie de comerţ deşi nu este
considerată comerciant. Mai precizează Codul comercial că
statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comerciant.
IV.2. Categoriile de comercianţi

Principalele categorii de comercianţi, dar care nu sunt
singurele, sunt:
– comercianţii persoane fizice (comercianţi individuali);
– societăţile comerciale (comercianţii colectivi).
73
IV.2.1. Persoanele fizice
Persoanele fizice au calitatea de comercianţi dacă săvârşesc
fapte de comerţ cu caracter profesional. Persoana fizică are deci
calitatea de comerciant când săvârşeşte fapte de comerţ cu
caracter profesional atât în mod independent, cât şi în cazul când
realizează această activitate în cadrul unei asociaţii familiale sau
în asociaţiile în participaţiune reglementate de art. 251-256 Cod
comercial.
IV.2.2. Societăţile comerciale

Societăţile comerciale sunt atât cele înfiinţate în baza Legii
nr. 31/1990, cât şi cele înfiinţate prin reorganizarea fostelor
unităţi economice socialiste în temeiul Legii nr. 15/1990.
Prin Legea nr. 15/1990, pentru reorganizarea unor foste
unităţi economice de stat au fost create şi regiile autonome.
Acestea desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor
comerciale, fiind persoane juridice care funcţionează pe bază de
gestiune economică şi autonomie financiară.
Societăţile comerciale pot fi constituite într-una din
următoarele forme:
– societate în nume colectiv;
– societate în comandită simplă;
– societate pe acţiuni;
– societate în comandită pe acţiuni;
– societate cu răspundere limitată.
a) Societatea în nume colectiv – este forma tipică a
societăţilor de persoane. Este societatea constituită prin
asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe
persoane, care pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura
o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate
şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
societăţii.
74
b) Societatea în comandită simplă – se caracterizează prin
existenţa a două categorii de asociaţii:
– comanditaţii – care răspund pentru obligaţiile sociale
nelimitat şi solidar;
– comanditarii – care răspund numai în limita aportului lor.
Acest tip de societate a apărut în Evul Mediu deoarece unii
deţinători de capitaluri nu le puteau valorifica fie datorită
faptului că dreptul canonic nu le permitea să dea împrumuturi cu
dobândă, fie datorită faptului că nu puteau exercita profesiunea
de comerciant, dată fiind situaţia lor socială (clerici, nobili,
militari). Aceştia, în baza unui contract numit commenda,
încredinţau sume de bani unor căpitani de corăbii sau unor
negustori pentru a le folosi în afaceri şi a împărţi beneficiile. Ei
riscau numai sumele încredinţate. Societatea avea la bază
încrederea.
Deci societatea în comandită simplă este o societate
constituită prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau
mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a
desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii
beneficiilor şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după
caz, nelimitat şi solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita
aportului lor (asociaţii comanditari).
c) Societatea pe acţiuni este societatea constituită prin
asocierea mai multor persoane (minim 5 în legea română) care
contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de
participare, reprezentate prin titluri numite acţiuni, în vederea
desfăşurării unor activităţi comerciale, în scopul împărţirii
beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în
limita aporturilor lor.
d) Societatea în comandită pe acţiuni. La fel ca şi
societatea în comandită, aceasta are două categorii de asociaţi –
75
comanditari şi comanditaţi, care răspund în aceleaşi condiţii.
Deosebirea constă în faptul că, în acest caz, capitalul social este
împărţit în acţiuni, la fel ca la societăţile comerciale pe acţiuni.
Este o formă rar întâlnită.
e) Societatea cu răspundere limitată este societatea
constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe
persoane care pun în comun anumite bunuri, inclusiv sume de
bani, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea
împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile societăţii
în limita aportului lor. Pot exista şi societăţi cu răspundere
limitată cu asociat unic.
Mai au calitatea de comerciant:
– organizaţiile cooperatiste;
– micii meseriaşi.
IV.2.3. Asociaţiunea în participaţiune

Este reglementată de art. 251-256 din Codul comercial.
Asociaţiunea în participaţiune are loc numai când un
comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai
multor persoane ori societăţi o participaţiune la beneficiile şi
pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra
întregului comerţ. Poate să se realizeze şi pentru operaţiunile
comerciale făcute de necomercianţi. În raporturile cu terţii nu
constituie persoană juridică distinctă de participanţii la
asociaţiune. Terţii nu au nici un drept şi nu se obligă decât faţă
de acela cu care au contractat.
Participanţii nu au nici un drept de proprietate asupra
lucrurilor puse în asociaţiune chiar dacă ei au fost cei care le-au
procurat, dar pot stipula că lucrurile ce le-au adus în asociaţiune
să le fie restituite în natură şi dacă acest lucru nu este posibil de
făcut să fie despăgubiţi pentru pierderea suferită. Asociaţiunea
în participaţiune este scutită de formalităţile stabilite pentru
societăţi, dar trebuie probată prin act scris.
76
Jurisprudenţă
- Speţă -
Asociere în participaţiune
În privinţa asocierii în participaţiune, care se concretizează în

contractul de asociere în participaţiune, nici o dispoziţie legală nu impune
împărţirea beneficiilor în mod egal sau participarea la pierderi în mod egal,
întrucât s-ar încălca libertatea de voinţă a părţilor şi s-ar nesocoti
caracterul dispozitiv al normelor care reglementează această formă
contractuală. De asemenea, sunt interzise aşa-numitele clauze leonine,
care-i favorizează pe unii asociaţi în detrimentul celorlalţi, întrucât s-ar
încălca un principiu fundamental, privind egalitatea părţilor în tratarea
unei afaceri comerciale.
C.S.J. s. com. dec. nr. 1851/2003
Jurisprudenţă
- Speţă -
Asociere în participaţiune
Clauza inserată în contractul de asociere în participaţiune, prin care se

stabileşte, în favoarea uneia dintre părţi, dreptul la o cotă minimă fixă din
profit, indiferent de profitul realizat, nu este o clauză leonină, lovită de
nulitate, conform art. 1513 C. civ., pentru că, în acest mod, partea nu şi-a
atribuit totalitatea câştigurilor şi neparticiparea la pierderi.
C.S.J. s. com. dec. nr. 2894/2003
77
IV.2.4. Asociaţiunea de asigurare mutuală
Asociaţiunea de asigurare mutuală are scopul de a împărţi
între asociaţi pierderile cauzate prin riscurile care constituie
obiectul asociaţiunii. În raporturile cu terţii este o persoană
juridică distinctă de persoana asociaţilor.
IV.2.5. Grupul de interes economic (G.I.E.)

Sediul materiei îl constituie art. 118-231 din Legea nr.
161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul
de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Grupul de interes economic reprezintă o creaţie juridică
relativ recentă în lume. El a cunoscut consacrare legislativă,
pentru prima oară, în Franţa în anul 1967. Funcţionarea lui
multiplă, succesul şi statutul său original consacrat în legislaţia
franceză au condus la necesitatea reglementării acestei instituţii
şi pe plan european. Consecinţa o reprezintă adoptarea
Regulamentului nr. 2137 din 25 iulie 1985 privind grupurile
europene de interes economic, menite să faciliteze cooperarea
economică sub forma acestei instituţii între persoanele fizice şi
juridice din statele membre ale Uniunii Europene.
În România, grupul de interes economic este o instituţie
juridică şi comercială cu caracter de noutate, fiind reglementat
pentru prima oară prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei. Tot aici sunt reglementate şi grupurile
europene de interes economic. Aceste noi entităţi au un rol mai
mult de definire a unei strategii comune a unor agenţi economici
şi de coordonare a dezvoltării activităţii acestora.
Grupul de interes economic reprezintă o asociere între
două sau mai multe persoane fizice sau juridice, al căror număr
de membri nu poate depăşi douăzeci, constituit pe o durată
78
determinată, în scopul înlesnirii şi dezvoltării activităţii
economice a membrilor săi, precum şi a rezultatelor activităţii
acestora.
În cadrul grupului de interes economic rolul primordial îl
joacă membrii asociaţi, nu capitalul. În consecinţă, una din
trăsăturile grupului de interes economic o constituie răspunderea
nelimitată şi solidară a membrilor săi faţă de obligaţiile
grupului. De aici putem observa că o serie din caracteristicile
societăţilor comerciale, în special al celor de persoane, o
întâlnim la grupul de interes economic. De exemplu, regimul
drepturilor conferite membrilor în baza deţinerii de părţi de
interes, precum şi motivele de dizolvare a grupului sunt similare
celor prevăzute pentru societăţile de persoane.
Grupurile de interes economic sunt persoane juridice cu
caracter sui-generis. Ele permit exploatarea în comun de către
membrii grupului a anumitor mijloace de producţie, care le
permite desfăşurarea activităţilor proprii într-un mod mult mai
eficient şi cu costuri mai mici decât dacă această exploatare ar fi
exercitată în mod izolat.
Un aspect interesant de reţinut este faptul că legiuitorul a
conferit grupului de interes economic o ambivalenţă
conceptuală şi funcţională care permite acestora să se plaseze
atât în sfera civilă, cât şi în cea comercială. Astfel, grupul de
interes economic poate avea atât calitatea de comerciant, cât şi
pe cea de necomerciant. Se poate constitui atât cu capital, cât şi
fără capital, iar în situaţia în care membrii săi decid afectarea
unui anume capital pentru desfăşurarea activităţii grupului, nu se
impune o valoare minimă a capitalului, iar aporturile pot avea
orice natură.
Formalităţile de constituire a grupului de interes economic
sunt similare celor aplicabile societăţilor comerciale.
79
Titlurile de participare la grupul de interes economic se
numesc părţi de interes, însă legea nu detaliază asupra naturii
juridice şi efectelor acestora.
Grupul de interes economic este o persoană juridică având
scop patrimonial, care poate să aibă sau nu calitatea de
comerciant.
În actul constitutiv al grupului trebuie înscris obiectul de
activitate cu precizarea domeniului şi a activităţii principale,
precum şi natura comercială sau necomercială a activităţii.
Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea
economică a membrilor săi şi să aibă un caracter accesoriu faţă
de aceasta.
Numărul membrilor grupului de interes economic nu poate
fi mai mare de douăzeci.
În ce priveşte activitatea grupului de interes economic, prin
lege au fost stabilite o serie de interdicţii şi limitări:
– interdicţia de a exercita, în mod direct sau indirect, o
activitate de administrare ori de supraveghere a activităţii
membrilor săi sau a unei alte persoane juridice, în special în
domeniile personalului, finanţelor şi investiţiilor;
– interdicţia de a deţine titluri de participare (acţiuni, părţi
sociale sau de interes) la una dintre societăţile comerciale
membre. Acest lucru este permis doar în măsura în care
deţinerea titlurilor este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor
grupului şi dacă se face în numele membrilor;
– limitarea numărului de personal angajat la cel mult 500
persoane;
– interdicţia folosirii de către o societate comercială sau
societate civilă în scopul creditării, în alte condiţii decât cele
prevăzute expres de Legea nr. 31/1990 a unui administrator ori
director al societăţii comerciale sau a soţului, rudelor sau afinilor
până la gradul IV;
80
– interdicţia de mai sus este valabilă şi pentru transmitere
de bunuri dacă operaţiunea priveşte o societate civilă sau
comercială la care persoanele arătate au o cotă de cel puţin 20%
din capitalul social subscris, cu excepţia cazului în care una
dintre societăţile comerciale respective este filiala celeilalte;
– interdicţia de a fi membru al altui grup de interes
economic sau grup european de interes economic.
Răspunderea membrilor grupului de interes economic este
nelimitată pentru obligaţiile grupului şi solidar, în lipsa unei
stipulaţii contrare cu terţii co-contractanţi. Creditorii grupului de
interes economic trebuie să se îndrepte mai întâi împotriva
acestuia şi dacă acesta nu plăteşte în 15 zile de la data punerii în
întârziere se pot îndrepta împotriva membrilor grupului.
IV.2.6. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.)

Grupul de interes economic se constituie prin asocierea a
două sau mai multe persoane fizice sau juridice, pe o perioadă
determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. Se constituie în
baza unui act constitutiv, având obligaţia înmatriculării sale în
registrul special desemnat în acest scop de statul membru al
Uniunii Europene pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul.
Deosebirea între G.E.I.E. şi grupul de interes economic
este că poate fi constituit şi pe o perioadă nedeterminată şi prin
faptul că membrii săi pot fi companii sau firme, precum şi alte
persoane juridice de drept public sau privat, înfiinţate conform
legislaţiei unui stat membru al U.E. şi care au sediu social,
precum şi centrul principal sau de gestiune a activităţii statutare
pe teritoriul unui stat din U.E. Mai pot fi membri G.E.I.E. şi
persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale,
comerciale, meşteşugăreşti sau agricole ori care furnizează
81
servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul unui stat
membru al U.E.
În ce priveşte compunerea, G.E.I.E. trebuie să fie alcătuit
din minim 2 membri care pot fi ori două companii, firme ori
persoane juridice, ori două persoane fizice din cele arătate mai
sus, ori o companie, firmă, persoană juridică şi o persoană fizică
din cele arătate, având centre principale de conducere şi de
gestiune a activităţii statutare în state membre diferite.
Reglementarea funcţionării G.E.I.E. în România este făcută
prin art. 232-238 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei.
Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa filiale
şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate
juridică. Înfiinţarea acestora este supusă tuturor dispoziţiilor
referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi
faptelor cerute pentru G.E.I.E.
G.E.I.E. nu este supus autorizării prevăzute de Decretul-
lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România
a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor
economice străine, cu modificările şi completările ulterioare.
IV.3. Dobândirea calităţii de comerciant
IV.3.1. Dobândirea calităţii de comerciant

de către persoana fizică
Din art. 7 Cod comercial rezultă două condiţii pentru
dobândirea calităţii de comerciant: a) să săvârşească acte de
comerţ obiectiv; b) actele de comerţ să fie săvârşite ca profesie
obişnuită. În doctrină au mai fost formulate două condiţii:
1) faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu; 2) condiţia
existenţei autorizaţiei administrative. Această ultimă condiţie a
82
fost contestată, fiind considerată o condiţie pentru exercitarea
comerţului şi nu pentru dobândirea calităţii.
IV.3.2. Dobândirea calităţii de comerciant

de către societăţile comerciale
Deoarece scopul constituirii ei este tocmai desfăşurarea
unei activităţi comerciale, condiţia pentru dobândirea calităţii de
comerciant este de a se constitui cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege.
IV.4. Dovada calităţii de comerciant

– În cazul persoanelor fizice. Calitatea de comerciant
reprezintă o stare de fapt ce trebuie probată în sensul că a
săvârşit una sau mai multe fapte de comerţ ca profesiune
obişnuită şi în nume propriu, nefiind suficiente existenţa
autorizaţiei, înmatricularea fondului de comerţ, plata taxelor şi
impozitelor, titulatura.
– În cazul societăţii comerciale. Este suficientă dovedirea
constituirii societăţii în condiţiile legii.
IV.5. Încetarea calităţii de comerciant

– În cazul persoanelor fizice. Încetează atunci când nu mai
săvârşeşte acte obiective de comerţ cu caracter profesional. Ea
poate fi şi temporară. Trebuie să fie efectivă.
– În cazul societăţilor comerciale. Are loc în momentul
încetării ei ca persoană juridică prin dizolvare şi lichidare. Poate
avea loc prin: 1) împlinirea termenului pentru care a fost
constituită; 2) imposibilitatea realizării obiectului de activitate;
prin hotărârea adunării generale.
83
IV.6. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor
Comercianţii au următoarele obligaţii profesionale:
– obligaţia de publicitate prin înregistrarea la Oficiul
Registrului Comerţului;
– obligaţia de ţinere a registrelor comerciale. Societăţile
comerciale pe acţiuni, spre exemplu, pe lângă evidenţele
prevăzute de lege, conform art. 172-181 din Legea nr. 31/1990
(republicată), trebuie să ţină următoarele registre:
− un registru al acţionarilor, care să arate, după caz, numele
şi prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor, cu
acţiuni nominative, precum şi vărsămintele făcute în contul
acţiunilor. Evidenţa acţiunilor emise în formă dematerializată şi
tranzacţionate pe o piaţă organizată va fi ţinută de un registru
independent privat al acţionarilor, conform Legii nr. 52/1994;
− un registru al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor
generale;
− un registru al şedinţelor şi deliberărilor consiliului de
administraţie;
− un registru al şedinţelor şi deliberărilor comitetului de
direcţie;
− un registru al deliberărilor şi constatărilor făcute de
cenzori în exercitarea mandatului lor;
− un registru al obligaţiunilor, care să arate totalul
obligaţiunilor emise şi al celor rambursate, precum şi numele,
prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, când ele
sunt nominative. Evidenţa obligaţiunilor emise în forma
dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată va fi
ţinută conform Legii nr. 52/1994.
– obligaţia de exercitare a comerţului în limita concurenţei
loiale.
84
Termeni cheie: comerciant; comercianţi persoane fizice;
societăţile comerciale; asociaţia în participaţiune; asociaţia de
asigurare mutuală; dovada calităţii de comerciant; obligaţiile
profesionale ale comercianţilor.
1. La raporturile juridice de drept comercial pot lua parte

şi necomercianţii?
2. Care sunt categoriile de comercianţi?
3. Care sunt limitele răspunderii comanditaţilor? Dar ale
răspunderii comanditarilor?
4. Pentru ce fel de operaţiuni comerciale se constituie
asocierea în participaţie?
5. Care sunt condiţiile pentru dobândirea calităţii de
comerciant?
6. Cum se face dovada calităţii de comerciant?
7. Care sunt obligaţiile profesionale ale comercianţilor?
85
V. AUXILIARII COMERCIANŢILOR
Persoanele care cooperează cu comercianţii şi le reprezintă

interesele sau le facilitează efectuarea unor operaţiuni
comerciale sunt auxiliari ai comercianţilor.
Aceştia pot fi: auxiliari dependenţi, când sunt în raporturi
de muncă cu comercianţii şi sunt remuneraţi de aceştia sau
auxiliari independenţi, când au calitatea de comercianţi.
Sunt auxiliari dependenţi: prepuşii, comişii pentru negat
şi comişii pentru negoţ. Sunt auxiliari independenţi:
mijlocitorii şi agenţii comerciali. Codul comercial, la art. 401,
face vorbire şi despre reprezentanţii caselor comerciale sau
societăţilor străine cărora li se aplică dispoziţiile privind
prepuşii.
V.1. Prepuşii comercianţilor
Instituţia prepusului este reglementată de art. 392-400 din

Codul comercial. Prepusul este persoana însărcinată cu
comerţul patronului său, fie la locul unde acesta îl exercită, fie
în alt loc (art. 392). El îl substituie pe comerciant, fiind
împuternicit să conducă întreaga activitate comercială şi îl
reprezintă pe patron în toate actele. Calitatea are la bază
contractul de muncă. Puterile prepusului: reprezentarea este
generală, permanentă şi legată de un anumit loc. Întinderea
puterilor: 1) mandatul prepusului poate fi expres, situaţie în
care trebuie înregistrat, sau tacit, situaţie în care se presupune că
86
este general, patronul neputând opune terţilor vreo restricţie
decât dacă probează că aceştia o cunoşteau la momentul
contractării (art. 395); 2) mandatul este limitat de limitele
comerciantului, prepusul neputând face acte pe care nu le-ar
putea face comerciantul însuşi; 3) prepusul nu poate face acte
contrare scopului pentru care a fost numit, cum ar fi vânzarea
fondului de comerţ; 4) prepusul nu poate folosi capitalul în
folosul său şi nici nu poate, fără învoirea expresă a patronului, să
facă operaţiuni pe cont propriu sau în contul altuia de natura
celor cu care a fost însărcinat. În toate actele este obligat să
aducă la cunoştinţă calitatea sa.
V.2. Reprezentarea
În afara prevederilor menţionate la prepuşi, Codul

comercial nu cuprinde alte reglementări, doctrina elaborând o
teorie generală a reprezentării. Reprezentarea constă în
încheierea de către o persoană (reprezentant) de acte juridice
cu terţii, în numele şi pe seama reprezentatului.
Reprezentarea poate fi:
– legală – decurgând din lege;
– convenţională, când împuternicirea vine de la
reprezentat.
Condiţiile reprezentării sunt:
1) existenţa împuternicirii (generală sau specială) dată de
reprezentat;
2) intenţia de a reprezenta. Reprezentantul trebuie să
acţioneze cu intenţia de a reprezenta pe cel de la care a primit
împuternicirea şi să aducă la cunoştinţa terţului, în raport de
contractul de reprezentare, calitatea de reprezentant, faptul că
încheie contractul în numele şi pe seama reprezentatului;
3) voinţa valabilă a reprezentantului. Actul încheiat cu
terţul este valabil numai dacă voinţa reprezentantului nu a fost
87
viciată, chiar dacă el se încheie în numele şi pe seama
reprezentatului.
Efectele juridice între reprezentat şi terţ sunt:

a) actul juridic încheiat de reprezentant produce efecte faţă
de reprezentat.
b) actul juridic este mărginit de limitele împuternicii.
Efectele juridice faţă de reprezentat sunt:
a. nu produce nici un efect, acesta fiind străin de actul
juridic încheiat în limitele împuternicirii;
b. actul încheiat cu depăşirea limitelor îi este opozabil ca şi
cum ar fi contractat în nume propriu.
Încetarea reprezentării poate avea loc prin:
– revocarea împuternicirii de către reprezentat;
– renunţarea la însărcinarea primită de către reprezentant;
– moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau lichidarea uneia
din părţi.
V.3. Comişii pentru negoţ
Instituţia este reglementată de art. 404 Cod comercial, care

îi defineşte a fi „prepuşi pentru vânzarea în detaliu a mărfurilor;
ei au dreptul ca în locul unde se exercită comerţul şi în
momentul predării să ceară şi să încaseze preţul mărfurilor
vândute, putând da pentru aceasta chitanţă în numele patronului
lor. Afară din magazin ei nu pot cere plata creanţelor patronului
fără autorizaţie specială”.
Deşi legea îi numeşte prepuşi, ei nu au calitatea de prepus,
aşa cum a fost arătată, ei fiind de fapt reprezentanţi. Au calitatea
de salariaţi care îşi desfăşoară activitatea pentru comerciant. Nu
toţi salariaţii au această calitate, ci numai cei care intră în relaţii
cu clientela. Ei îşi desfăşoară activitatea numai în localul
comerciantului. Pot fi comişi pentru negoţ nu numai vânzătorii,
88
ci şi alţi salariaţi, cum sunt recepţionerii de hotel, şoferii de taxi.
Sunt situaţii când plata poate fi cerută şi în afara localului, cum
este cazul livrărilor la domiciliu.
V.4. Comişii călători pentru negoţ (comerţ)
Reglementarea este făcută de art. 402-403 Cod comercial.

Sunt salariaţi ai comerciantului care, spre deosebire de comişi
pentru negoţ, îşi desfăşoară activitatea în afara localului. Ei sunt
însărcinaţi de comerciant să facă operaţiunile comerţului său,
comerciantul fiind obligat prin faptele lor în limitele
împuternicirii date, însărcinarea lor rezultând din circulare,
scrisori, avize sau alte asemenea documente. Dacă aceştia nu
aduc la cunoştinţă însărcinarea lor de reprezentanţi, se obligă
personal faţă de terţi.
V.5. Mijlocitorii
Activitatea de mijlocire este prevăzută ca faptă de comerţ

de art. 3 pct. 12 din Codul comercial. Nu beneficiază de
reglementare specială în Codul comercial. Mai sunt numiţi şi
samsari sau misiţi. Mijlocitorul este persoana care acţionează
pentru punerea în contact a persoanelor interesate de încheierea
unei afaceri care să se realizeze prin intermediul lor. Are la bază
contractul cu una din părţi sau cu toate părţile interesate şi de la
care, în caz de încheiere a contractului, urmează să primească o
plată fixă sau procentuală. Activitatea de mijlocire nu are la bază
contractul de muncă.
V.6. Agenţii de comerţ

Nu beneficiază de reglementare în Codul comercial.
Instituţia agenţilor de comerţ şi condiţia juridică a agenţilor de
89
comerţ au fost stabilite pe baza principiilor generale ale
reprezentării.
În doctrină, agentul de comerţ a fost definit ca fiind
persoana însărcinată statornic de unul sau mai mulţi comercianţi
să desfăşoare în altă localitate, determinată exclusiv, operaţiuni
comerciale, în schimbul unei plăţi. El poate să trateze afaceri sau
să încheie acte juridice cu terţii pe seama comerciantului.
Prin Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali
permanenţi (M.Of. nr. 581/6 august 2002) a fost reglementat
statutul juridic şi activitatea acestora. Agentul comercial
permanent a fost definit în lege ca fiind comerciantul, persoană
fizică sau juridică, având calitatea de intermediar independent
împuternicit în mod statornic de o persoană fizică sau juridică
numită comitent să negocieze sau să negocieze şi să încheie
afaceri în numele şi pe seama comitentului. Deci el este un
intermediar, mai precis un mandatar, pentru că el îşi exercită
atribuţiile în baza unui contract de mandat, nefiind prepusul
comitentului.
Are calitatea de comerciant, neaflându-se în raporturi de
subordonare cu comitentul, dar, cu toate acestea, este un auxiliar
independent al comitentului pentru că el contribuie la realizarea
comerţului acestuia.
Agentul poate să primească mandat pentru una sau mai
multe regiuni determinate, aşa cum s-a stabilit prin contract.
Agentul prestează serviciul său caracteristic contra unei
remuneraţii stabilită prin contract care poate fi fie o sumă fixă,
fie un comision, fie în parte o sumă fixă şi în parte un comision.
Comisionul este definit, în condiţiile acestei legi (Legea nr.
509/2002), ca fiind orice formă de remuneraţie al cărui cuantum
se obţine prin raportare la volumul sau valoarea operaţiunilor.
Puterile agentului. Acesta trebuie să îndeplinească
obligaţiile care decurg din împuternicirea ce i-a fost dată,
personal sau prin prepuşii săi, şi să acţioneze cu bună-credinţă şi
90
cu diligenţa unui bun profesionist. Poate să execute
împuternicirea prin substituirea sa, în tot sau în parte, cu
subagenţi, în condiţiile prevăzute de Codul civil.
Agentul poate fi împuternicit pentru regiunea determinată
prin contract să acţioneze şi pentru alţi comitenţi concurenţi, dar
această permisiune trebuie stipulată expres în contract. El nu
poate, nici chiar pe contul său, să negocieze şi să încheie în
regiunea determinată prin contract, operaţiuni de comerţ
concurente privind bunuri şi/sau servicii similare celor care fac
obiectul contractului de agenţie decât dacă are consimţământul
expres al comitentului. Dacă nu i s-a interzis, agentul poate să
reprezinte mai mulţi comitenţi.
Obligaţiile agentului. Agentului îi revin din lege o serie
de obligaţii (art. 5 din Legea nr. 509/2002). Potrivit art. 5 alin. 3
din menţionata lege, agentul este obligat:
– să procure şi să comunice comitentului informaţiile
privitoare la zona pentru care a primit mandatul, precum şi toate
celelalte informaţii necesare de care dispune;
– să acţioneze cu toată diligenţa pentru încheierea
afacerilor cu care este împuternicit în condiţiuni cât mai bune
pentru comitent;
– să respecte instrucţiunile rezonabile primite de la
comitent, fie acestea imperative, indicative sau facultative;
– să ţină registre separate pentru fiecare comitent şi la fel şi
bunurile şi eşantioanele acestora;
– să nu primească, fără împuternicire specială, plata pentru
comitent şi nici să facă reduceri sau amânări pentru creanţele
creditorului.
Prin contract pot fi stabilite şi alte obligaţii.
Obligaţiile comitentului. În raporturile cu agentul,
comitentul trebuie să acţioneze cu bună-credinţă şi cu obligaţia
unui bun profesionist, fiind, de asemenea, obligat:
91
– să-i furnizeze agentului informaţiile necesare şi să-i
asigure, în timp util şi în cantitate corespunzătoare, mostrele,
cataloagele, tarifele şi orice alte documente necesare îndeplinirii
mandatului;
– să-i plătească remuneraţia stabilită şi să-l înştiinţeze
atunci când anticipează că volumul operaţiunilor comerciale va
fi mai mic semnificativ faţă de cel preconizat în mod normal.
În dreptul francez, statutul agentului comercial este stabilit
prin Decretul din 23 septembrie 1957, care prevede că acesta
este „mandatarul care, cu titlu de profesie obişnuită şi
independentă, fără să fie legat printr-un contract de locaţie de
servicii, acţionează în numele şi pe seama producătorilor,
industriaşilor şi comercianţilor. În dreptul anglo-american
agentul comercial este desemnat prin termenul de broker.
Legea română privind agenţii comerciali permanenţi
(Legea nr. 509/2002) nu se aplică intermediarilor care
acţionează în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate
de mărfuri şi instrumente financiare derivate, agenţilor sau
brokerilor de asigurări şi reasigurări şi celor care în calitate de
agent prestează un serviciu nepermanent.
Termeni cheie: auxiliari ai comercianţilor; auxiliari

dependenţi; auxiliari independenţi; prepuşii comercianţilor;
puterile prepusului; reprezentarea; condiţiile reprezentării;
efectele reprezentării; încetarea reprezentării; comişii pentru
negoţ; comişii călători pentru negoţ; mijlocitorii; samsarii;
misiţii; agenţii de comerţ.
1. În ce fel de raporturi de muncă sunt auxiliarii
comercianţilor cu comercianţii?
2. Cum poate fi mandatul prepusului?
3. Ce operaţiuni comerciale poate face prepusul?
92
4. Pentru reprezentare este suficientă existenţa împuternicirii
sau mai sunt şi alte condiţii?
5. Cum este reprezentantul în raport de actele pe care le
încheie?
6. Moartea reprezentantului sau a reprezentatului duce la
încetarea reprezentării?
7. Au dreptul comişii pentru negoţ să încaseze preţul?
8. Unde îşi desfăşoară activitatea comişii pentru negoţ? Daţi
exemple de comişi pentru negoţ.
9. În ce condiţii comişii pentru negoţ se obligă personal faţă
de terţi?
10. Ce prevede Codul comercial cu privire la mijlocitori?
11. Ce prevede Codul comercial cu privire la agenţii de comerţ?
93
VI. FONDUL DE COMERŢ
VI.1. Noţiune
Nu este definit legal, ci doar în doctrină. În Legea nr.
26/1990 privind Registrul comerţului se face vorbire despre
fondul de comerţ, mai precis la art. 21, care prevede
înregistrarea menţiunilor privind donaţia, vânzarea, locaţiunea
sau gajul fondului de comerţ.
În doctrină, fondul de comerţ este definit ca un ansamblu
de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale pe care un
comerciant le afectează desfăşurării uneia activităţi comerciale,
în scopul atragerii clientelei şi implicit obţinerii de profit.
Fondul de comerţ, din punct de vedere juridic, este un bun
mobil necorporal.
Fondul de comerţ nu se confundă cu patrimoniul deoarece
fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,
corporale şi necorporale, pe când patrimoniul este constituit din
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor.
VI.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ
Din această categorie fac parte bunurile imobile şi bunurile
mobile corporale.
VI.2.1. Bunurile imobile
Bunurile imobile care sunt afectate fondului de comerţ pot
fi imobile prin natura lor (ex. clădirea în care se desfăşoară
94
activitatea) sau imobile prin destinaţie, care, aşa cum au fost
exemplificate, pot fi maşini, utilaje, echipamente.
Cu privire la natura juridică a actelor de vânzare-cum-
părare a bunurilor imobile, au fost exprimate două puncte de
vedere:
1. acestea sunt acte civile. Interpretarea decurge din
prevederile Codului comercial care definesc actele şi faptele de
comerţ unde ele nu sunt prevăzute ca acte obiective de comerţ.
2. cel de-al doilea punct de vedere a fost formulat în
jurisprudenţă, dar şi în doctrină. Potrivit acestei orientări, dacă
bunurile imobile sunt elemente ale fondului de comerţ, actele de
vânzare-cumpărare sunt acte de comerţ.
VI.2.2. Bunurile mobile corporale

Bunurile mobile corporale ce fac parte din fondul de comerţ
sunt: materiile prime şi materialele destinate prelucrării, precum şi
produsele rezultate din prelucrare. Se apreciază că şi mărfurile
cumpărate spre revânzare fac parte din fondul de comerţ. Opinia se
justifică în cazul faptelor de comerţ de interpunere.
VI.3. Elementele necorporale ale fondului de comerţ

Sunt drepturile care privesc firma, emblema, clientela şi
vadul comercial, brevetele de invenţii, drepturile de autor,
mărcile de fabrică şi de comerţ.
VI.3.1. Firma
Firma constă în numele sau denumirea sub care un
comerciant este înregistrat la Registrul comerţului.
Legea distinge între situaţiile în care comerciantul este
persoană fizică şi situaţiile în care comerciantul este societate
comercială.
95
În cazul comerciantului - persoană fizică, firma se
compune din numele în întregime al acestuia, adică nume şi
prenume sau numai nume şi iniţiala prenumelui.
Firma societăţii comerciale este reglementată diferit în
funcţie de felul acestora.
La societatea în nume colectiv firma se compune din
numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmată de menţiunea de
„societate în nume colectiv” scrisă în întregime. Numele poate fi
scris fie întreg, adică nume şi prenume, fie numai numele şi
iniţiala prenumelui (art. 31 din Legea nr. 26/1990).
La societatea în comandită simplă, firma se compune din
numele a cel puţin unul din asociaţii comanditaţi, cu menţiunea
„societate în comandită” scrisă în întregime.
La societatea pe acţiuni sau societatea în comandită pe
acţiuni, firma se compune dintr-o denumire proprie de natură să
o deosebească de firma altei societăţi, însoţită de menţiunea
„societate pe acţiuni” scrisă în întregime sau prescurtat S.A., ori
menţiunea „societate în comandită pe acţiuni”. Dacă o firmă este
asemănătoare cu altă firmă deja înmatriculată trebuie să se
adauge o menţiune care s-o deosebească de cealaltă firmă. Nici
o firmă nu trebuie să folosească o denumire întrebuinţată de
comercianţii din sectorul public.
Art. 42 din Legea nr. 26/1990 prevede că firma nu poate fi
înstrăinată decât o dată cu fondul de comerţ.
La societatea cu răspundere limitată firma este alcătuită
dintr-o denumire proprie la care se poate adăuga numele unuia
sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea „societate cu
răspundere limitată” sau prescurtarea SRL.
VI.3.2. Emblema
Emblema este tot un atribut de identificare. Art. 30 alin. 3
din Legea nr. 26/1990 prevede că emblema este semnul sau
denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.
96
Nu se confundă cu firma chiar dacă o înglobează în ceea ce
priveşte denumirea. Este facultativă. Conţinutul ei poate fi un
semn sau o denumire. Denumirea poate fi înstrăinată şi fără
înstrăinarea fondului de comerţ.
VI.3.3. Clientela şi vadul comercial

Aceste elemente nu beneficiază de o reglementare legală.
Clientela desemnează persoanele care recurg în mod obişnuit la
serviciile comerciantului. Vadul comercial este un element care
exprimă gradul de atragere a clienţilor, determinaţi de factori
cum sunt: locul de amplasare, calitatea, segmentul de clientelă la
care se adresează, selectarea clientelei prin preţ, ambient,
calitatea personalului, publicitate, notorietate.
VI.3.4. Drepturile de proprietate industrială

Sunt alcătuite din: brevetele de invenţii, know-how, desene
şi modele industriale, mărci de fabrică şi de comerţ, denumiri de
origine şi indicaţii de provenienţă. Sunt supuse înscrierilor la
Registrul comerţului.
Regimul juridic al mărcilor şi indicaţiilor geografice este
reglementat în dreptul naţional prin Legea nr. 84/1998 (M. Of.
nr. 161/23.04.1998).
Marca este definită legal ca fiind un semn susceptibil de
reprezentare grafică servind la deosebirea produselor şi a
serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor
persoane. Marca poate fi alcătuită din nume de persoane,
desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale
şi, în special, forma produsului sau a ambalajului sau combinaţii
de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne. Dreptul la
marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus prima,
în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii la Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).
97
Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data
depozitului naţional reglementar la OSIM pentru o perioadă de
10 ani. Înregistrarea mărcii poate fi reînnoită, dar numai la
cererea titularului, pentru o perioadă de încă 10 ani.
Drepturile asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau
licenţă, la orice moment din durata de protecţie a mărcii.
Cu privire la mărci, legea distinge:
a) marca anterioară, care este marca înregistrată, precum
şi cea depusă pentru a fi înregistrată la Registrul Naţional al
Mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată;
b) marca notorie - este marca larg cunoscută în România la
data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data
priorităţii revendicate în cerere;
c) marca colectivă este marca destinată să servească la
deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii
de produsele şi serviciile aparţinând altor persoane;
d) marca de certificare, care este marca care indică faptul
că produsele şi serviciile pentru care este utilizată sunt
certificate de titularul mărcii cu privire la calitatea, materialul,
modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor,
precizia sau alte caracteristici.
Mărcile beneficiază şi de protecţie internaţională, conform
Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internaţională
a mărcilor din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm la 14 iunie
1967.
Indicaţia geografică este denumirea servind la identificarea
unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat,
în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici
determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini
geografice. Acestea sunt protejate în România prin înregistrarea la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).
Este interzisă folosirea unei indicaţii geografice sau
imitarea ei de către persoane neautorizate, chiar dacă se indică
98
originea reală a produselor ori dacă se adaugă menţiuni ca: gen,
imitaţie şi altele asemenea.
Know-how-ul („a şti cum”, „a şti în ce fel”) desemnează
acele cunoştinţe, nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate
despre cum se fabrică, funcţionează sau comercializează
anumite produse sau despre elaborarea şi funcţionarea unor
tehnologii ori procedee. Termenul este folosit în limba engleză
şi provine din prescurtarea expresiei americane „the know-how
to do it”.
Desenele şi modelele industriale fac obiectul protecţiei
convenite prin Aranjamentul privind depozitul internaţional al
desenelor şi modelelor industriale încheiat la Haga la
06.11.1929, care dă posibilitatea efectuării unui depozit inter-
naţional unic la Biroul Internaţional al Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale (OMPI). Înregistrarea conferă protecţie
15 ani de la modelul constituirii depozitului.
Desenul este un ansamblu de linii şi/sau de culori care
realizează un efect decorativ nou, dând produsului indivi-
dualitate, inedit şi specificitate.
Modelul este forma plastică tridimensională care dă
produsului o formă distinctă, o fizionomie originală.
În dreptul românesc, sediul materiei îl reprezintă Legea
nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale.
Invenţia. Regimul lor juridic este reglementat de Legea
nr. 64/1991. Se constată prin brevetul de invenţie.
O invenţie este brevetabilă când are ca obiect un produs
sau un procedeu în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca
aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie
susceptibilă de aplicare industrială.
VI.3.5. Drepturile de autor
Acestea pot să rezulte din activitatea ştiinţifică, culturală,
literară, artistică. Titularul dreptului are dreptul la reproducere şi
99
difuzare şi orice alt mod de folosire. Dreptul poate fi cedat,
pentru acesta titularul fiind îndreptăţit la remuneraţie.
VI.4. Actele juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca orice bun mobil necorporal, este
transmisibil atât pe cale succesorală, cât şi prin acte între vii.
Potrivit Legii nr. 26/1990 privind Registrul comerţului, fondul
de comerţ poate să fie vândut, transmis ca aport într-o societate
comercială, poate să facă obiectul unui contract de locaţiune sau
să fie gajat.
Fondul de comerţ poate fi vândut cu totul, în integralitatea
lui sau pot fi vândute numai elemente ale acestuia. Aşa cum am
arătat, firma nu poate fi înstrăinată separat, ci numai împreună
cu întregul fond de comerţ.
În ce priveşte gajarea fondului de comerţ, acestei garanţii
reale mobiliare îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 99/1999.
Distinct de înscrierea la Registrul comerţului a operaţiunilor
privind fondul de comerţ, gajarea trebuie înscrisă în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
Termeni cheie: fond de comerţ; firmă; emblemă; bunuri

imobile; bunuri mobile; vadul; clientelă; dreptul de proprietate
industrială; dreptul de autor.
1. Care sunt elementele fondului de comerţ?
2. Ce diferenţe sunt între fondul de comerţ şi
patrimoniu?
3. Care este natura juridică a actelor de vânzare-
cumpărare a bunurilor imobile ce fac parte din fondul
de comerţ?
100
4. În ce situaţie este întemeiată opinia, potrivit căreia
mărfurile cumpărate în scop de revânzare fac parte
din fondul de comerţ?
5. În ce constau elementele necorporale ale fondului de
comerţ?
6. Ce deosebire este între firmă şi emblemă?
7. Din ce este alcătuită firma, la fiecare categorie de
comercianţi?
8. Care este conţinutul emblemei?
9. Ce factori determină vadul comercial?
10. Dreptul de autor poate fi cedat singur sau numai
împreună cu fondul de comerţ?
11. Ce acte juridice pot fi făcute cu privire la fondul de
comerţ?
101
VII. CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE
În dreptul civil obligaţiile iau naştere atât din acte juridice,

cât şi din fapte juridice. Actele juridice sunt izvoare voluntare
de obligaţii. Cel mai important izvor voluntar de obligaţii este
contractul (convenţia).
VII.1. Contractul – izvor de obligaţii comerciale

Actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu scopul
de a produce efecte juridice. Din această cauză actele juridice sunt
considerate izvoare voluntare ale obligaţiilor. Cel mai important
izvor voluntar de obligaţii este contractul (convenţia). Definiţia
legală a contractului este dată de art. 942 Cod civil potrivit
căruia „este acordul între două sau mai multe persoane spre a
constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.
Contractele pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. Clasificarea după tipul de contract şi prevederea lui în lege
pun în evidenţă două tipuri: contracte numite şi contracte
nenumite.
Contractele numite sunt cele care poartă un nume stabilit
printr-un act normativ şi beneficiază de o reglementare proprie. Li se
spune şi contracte tipice.
Contractele nenumite sunt cele care nu beneficiază de o
denumire şi reglementare distinctă, sunt făcute de părţi ca urmare a
libertăţii contractuale. Tot nenumite sunt şi contractele care îmbină
caracteristicile a două sau mai multe contracte numite. Cele care nu
102
se aseamănă cu nici un tip de contract mai sunt numite şi contracte
sui generis, iar cele care îmbină două sau mai multe contracte numite
sunt numite contracte complexe.
2. Clasificarea în funcţie de numărul părţilor obligate:
a) contracte sinalagmatice (bilaterale) şi b) contracte unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) sunt cele în care
există obligaţii reciproce. b) Contractele unilaterale nu se confundă
cu actele unilaterale. Ele se particularizează prin faptul că instituie
obligaţii pentru o singură parte (art.944 Cod civil). Exemplu:
contractul de depozit cu titlu gratuit.
3. Clasificarea în funcţie de modul de formare. Sunt contracte
solemne; contracte consensuale; contracte reale.
Contractele solemne sunt cele pentru care legea prevede
condiţii de valabilitate, respectiv forma autentică.
Contractele consensuale sunt cele care se încheie prin simplul
acord de voinţă, fără să fie nevoie de o anumit formă.
Contractele reale sunt cele care se încheie în mod valabil (se
perfectează) doar în momentul remiterii lucrului.
4. Clasificarea după scopul urmărit
Sunt contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Contractele cu titlu oneros sunt cele în care fiecare parte
urmăreşte obţinerea unui folos în schimbul folosului procurat
celeilalte părţi.
Contractul cu titlu gratuit procură un avantaj numai uneia
din părţi. Exemplu: contractul de împrumut, fără dobândă;
împrumutul gratuit de folosinţă.
5. După cunoaşterea întinderii prestaţiilor la momentul
încheierii lor, contractele oneroase se împart în: contracte
comutative şi contracte aleatorii (art.947 Cod civil).
Contractele comutative sunt cele în care părţile cunosc, încă
de la momentul încheierii, întinderea prestaţiilor ce-şi datorează şi la
care au dreptul.
103
Contractele aleatorii sunt cele care, la momentul încheierii,
nu au certitudinea existenţei şi întinderii prestaţiei, aceasta depinzând
de un eveniment viitor şi incert (art.947 Cod civil). Exemple:
contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul
de asigurare).
Regulile din dreptul civil privind contractele se aplică în
dreptul comercial numai în măsura în care Codul comercial sau
alte legi comerciale nu dispun altfel.
Cele mai întâlnite contracte utilizate în dreptul comercial
sunt: contractul de vânzare-cumpărare comercială; contractul de
mandat comercial; contractul de comision; contractul de
consignaţie; contractul de report; contractul de cont curent;
contractul de gaj comercial; contractul de transport; contractul
de leasing; contractul de franciză; contractul de asigurări;
contractul de depozit comercial; contractul de depozit bancar.
VII.2. Încheierea contractelor comerciale
La fel ca în dreptul civil, şi în dreptul comercial încheierea

contractelor are la bază principiul libertăţii contractuale sau al
autonomiei de voinţă. Părţile îşi manifestă liber voinţa în ce
priveşte încheierea, modificarea, transmiterea şi stingerea unor
drepturi şi obligaţii. Părţile contractului comercial sunt libere să
aleagă cu cine contractează şi care este întinderea drepturilor şi
obligaţiilor. În anumite situaţii libertatea alegerii cocon-
tractantului este limitată de regulile comerţului. Spre exemplu, la
contractul de vânzare-cumpărare, comerciantul nu poate refuza
să încheie un contract cu o persoană care a acceptat condiţiile
ofertei sale. În contractul civil vânzătorul este liber să vândă
oricui doreşte şi la orice preţ. Comerciantul nu poate cere un preţ
mai mare decât cel afişat. Şi vânzătorul din contractele civile
poate fi uneori limitat în alegerea sa. O astfel de situaţie poate fi
întâlnită atunci când o persoană are un drept de preemţiune.
104
Libertatea contractuală se manifestă şi în câmpul
modalităţii de exprimare a acordului de voinţă, a probelor în
litigiile comerciale şi a alegerii arbitrajului. În privinţa alegerii
modului de exprimare a acordului de voinţă, de regulă,
comercianţii aleg calea cea mai lesnicioasă şi mai scurtă ca
durată a timpului de realizare, aceasta fiind cea a acordului
verbal. Dacă pentru cumpărarea oricărui produs s-ar folosi
forma scrisă, lumea ar muri de foame şi de sete. Comercianţii
sunt liberi să aleagă forma scrisă şi o şi fac în cazul contractelor
de mai mare valoare şi mai complexe. Comunicarea acordului se
poate face direct, faţă în faţă, prin telefon, sau pe suport hârtie
ori suport electronic.
În ce priveşte probele, în afara celor admise în contractele
civile (cu înscrisuri, cu martori, mărturisirea zisă şi recu-
noaştere, prezumţia – legală sau judecătorească –, expertiza) în
dreptul comercial mai sunt admise ca probe: corespondenţa co-
mercială, registrele comerciale şi, mai nou, înregistrările
electronice.
Condiţiile esenţiale pentru formarea contractelor
comerciale sunt aceleaşi cu ale contractelor civile: capacitatea
de a contracta; consimţământul valabil al părţii care se obligă;
un obiect determinat; o cauză licită.
Realizarea acordului de voinţă are loc atunci când oferta
de a contracta se întâlneşte cu acceptarea ofertei. Oferta de a
contracta este propunerea unei persoane făcută altei persoane de
a încheia un anumit contract. Acceptarea ofertei este exprimarea
de către destinatarul ei a acordului de voinţă cu privire la
propunerea făcută. Acceptarea poate fi necondiţionată sau
precedată de o negociere a ofertei. În dreptul comercial tăcerea
nu are valoare de acceptare, nici pentru ofertă şi nici pentru
contraofertă.
Oferta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
105
– să fie fermă. Odată făcută, comerciantul nu trebuie s-o
modifice sau s-o retracteze. Ea reprezintă un angajament juridic
care îl obligă pe ofertant;
– să fie precisă şi completă, adică să cuprindă toate
condiţiile în care înţelege să contracteze;
– să fie neechivocă, adică să rezulte cu claritate că doreşte
să contracteze. Astfel, un sondaj de piaţă nu este o ofertă de a
contracta din partea celui care îl realizează şi nici o acceptare
din partea respondentului.
Momentul încheierii contractului este cel la care se
realizează acordul de voinţă. Cu privire la determinarea lui au
fost formulate mai multe teorii:
a) teoria emisiunii care afirmă că momentul este cel la care
destinatarul ofertei a acceptat-o, chiar dacă acceptarea nu a ajuns
la cunoştinţa ofertantului. Această teorie nu permite stabilirea
exactă a momentului şi, în plus, acceptarea nefiind cunoscută de
ofertant ea poate fi revocată;
b) teoria transmisiunii (expedierii) apreciază că momentul
este cel al expedierii acceptării. Nu rezolvă situaţia când
ofertantul revocă oferta până la primirea acceptării făcute în
cadrul termenului ofertei;
c) teoria recepţiunii consideră că momentul este cel al
primirii de către ofertant a acceptării, chiar dacă nu a luat la
cunoştinţă de conţinutul ei. Este criticată pe motivul că
ofertantul nu cunoaşte a avut loc încheierea contractului,
neştiind că a fost acceptată;
d) teoria informaţiunii (a cunoaşterii acceptării) consideră
contractul încheiat la momentul cunoaşterii acceptării de către
destinatar.
Preţul în contractele comerciale, aşa cum s-a arătat, în
virtutea principiului libertăţii contractuale (autonomiei de
voinţă) se stabileşte liber de către părţi. El este un element
esenţial al contractului. Preţul trebuie să fie stabilit în bani, să
106
fie determinat sau determinabil şi să fie real. Art. 40 Cod
comercial prevede: „Când urmează a se hotărî adevăratul preţ,
sau preţul curent al productelor, mărfurilor, transporturilor,
navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor
publice şi al titlurilor industriale, el se ia după listele bursei sau
după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau, în
lipsă, după cele ale locului celui mai apropiat sau după orice fel
de probă”. Părţile pot să mai prevadă în contract clauze de
indexare a preţului, legându-l de inflaţie sau de anumite etaloane
(preţul aurului, cursul unor valute).
Locul executării obligaţiilor comerciale. Sediul materiei
îl reprezintă art. 59 Codul comercial.
În orice contract comercial, care este prin natura lui şi
sinalagmatic şi oneros, părţile au atât calitatea de debitor, cât şi
pe cea de creditor şi, prin urmare, analiza locului executării
obligaţiilor trebuie să ţină cont de natura contractului, natura
obligaţiei asumate, natura bunului şi locul unde se află acesta la
momentul formării contractului.
În dreptul civil, stabilirea locului executării obligaţiilor este
făcută prin art. 1104 Cod civil. Ambele reglementări, şi cea
civilă şi cea comercială, prevăd că executarea obligaţiei se face
la locul arătat în contract. În lipsă de prevedere în contract,
acesta trebuie executat la locul unde cel care s-a obligat îşi avea
stabilimentul (clădirea, localul) său comercial sau cel puţin
domiciliul ori reşedinţa la momentul formării contractului
(art. 59 alin. 2 Cod comercial). Şi Codul civil (art. 1104 alin. 2)
şi Codul comercial (art. 59 alin. 3) prevăd că atunci când
obligaţia de predare priveşte un lucru determinat (cert,
individual determinat) executarea obligaţiei se face la locul unde
se găsea obiectul obligaţiei în timpul contractării. În orice alt caz
executarea obligaţiei se face la domiciliul debitorului (art. 1104
Cod civil, aplicabil în cauză conform art. 1 alin. 2 din Codul
107
comercial care prevede că, acolo unde Codul comercial nu
dispune, se aplică Codul civil).
VII.3. Probele specifice dreptului comercial

Art. 46 Cod comercial prevede ca probe în materie
comercială următoarele: a) acte autentice; b) acte sub sem-
nătură privată; c) facturi acceptate; d) corespondenţa; e) tele-
grame; f) registrele părţilor; g) proba cu martori, de câte ori
autoritatea judecătorească apreciază că trebuie admisă proba
testimonială; h) orice alte mijloace de probă admise de legea
civilă.
Făcând aplicaţiunea principiului libertăţii contractuale în
materia obligaţiilor comerciale, rezultă şi libertatea probei în
litigiile comerciale. Din interpretarea prevederilor art. 46 Cod
comercial rezultă că probele în litigiile comerciale pot fi grupate
astfel:
1) probe admise în dreptul comun (art. 46 alin. 2 din Codul
comercial: „în fine, prin orice alte mijloace de probă admise de
legea civilă”);
2) probe specifice dreptului comercial.
1. Probele admise în dreptul comun
Potrivit art. 1170 din Codul civil, proba se poate face prin:
înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză ş.a.
2. Probele specifice dreptului comercial
Sunt probe specifice dreptului comercial: factura
acceptată; corespondenţa comercială; telegramele şi registrele
comerciale.
a) Factura acceptată
Factura comercială, din punct de vedere juridic, face parte
din categoria înscrisurilor sub semnătură privată. Ea este emisă
de cel care a livrat bunurile sau a prestat un serviciu şi se
transmite beneficiarului în vederea plăţii. Acceptarea la plată a
facturii face dovada îndeplinirii obligaţiilor comerciale de către
108
executant cu excepţia situaţiilor când plata constituie avans.
Chiar şi în această din urmă situaţie, poate face dovada realizării
acordului de voinţă, respectiv încheierii contractului. Deci, în
funcţie de situaţie, de obiectul probei, poate face dovada fie
împotriva emitentului (vânzător, prestator), fie împotriva
destinatarului (cumpărător, beneficiar).
Acceptarea facturii poate fi expresă sau tacită. Acceptarea
expresă poate fi făcută direct pe factură prin formula „acceptat”
sau alt termen echivalent, ori printr-o scrisoare, telegramă de
confirmare. Acceptarea tacită are loc atunci când destinatarul
face acte din care rezultă neîndoielnic voinţa sa de a o accepta –
emiterea unei cambii, CEC sau bilet la ordin, în vederea plăţii
preţului. Tăcerea nu valorează acceptare.
b) Telegrama
La momentul adoptării Codului comercial, accepţiunea
termenului de telegramă era una strictă, respectiv documentul
transmis prin intermediul telegrafului. Transmiterea nu era una
efectivă a suportului material care conţinea voinţa semnatarului,
ci doar a conţinutului documentului. Codul comercial i-a dat
calitatea de mijloc de probă, făcând parte din categoria
înscrisurilor sub semnătură privată: „Telegrama face probă, ca
act sub semnătură privată, când originalul este subscris de
însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei. Ea face
aceeaşi probă, chiar dacă această persoană este subscrisă de o
altă mână, când ar fi probat că originalul a fost predat oficiului
telegrafic sau trimis spre a i se preda de însăşi acea persoană”
(art. 47 alin. 1 Cod comercial).
Din acest text de lege rezultă două situaţii distincte:
1. situaţia când originalul este subscris (semnat) de însăşi
persoana arătată ca trimiţătorul ei. Deşi la destinatar ajunge un
cu totul alt suport grafic, acesta are valoarea unui înscris sub
semnătură privată, ca şi cum destinatarul ar fi primit originalul;
109
2. situaţia în care originalul este subscris (semnat) de altă
mână, dar se poate proba că originalul a fost predat sau doar
trimis pentru a fi predat oficiului telegrafic de persoana căreia îi
este atribuită telegrama.
Telegrama poate avea şi valoarea unui înscris autentic dacă
subscrierea originalului este autentificată de autoritatea
competentă (art. 47 alin. 2 C. com.).
Data telegramei este ziua şi ora expedierii de către oficiile
telegrafice (art. 47 alin. 3 C. com.).
Telegrama face parte din categoria documentelor denumite
generic corespondenţă comercială.
c) Corespondenţa comercială
Corespondenţa comercială desemnează schimbul de mesaje
între părţile unui contract, făcut înainte de perfectarea acestuia.
Poate să îmbrace variate forme: scrisori, adrese, telegrame,
faxuri, documente transmise pe suport electronic (e-mail).
Dacă în contract nu se stipulează expres că toată
corespondenţa anterioară semnării lui urmează să nu mai
producă efecte, că numai contractul reprezintă adevărata voinţă,
corespondenţa poate servi ca probă pentru aflarea adevăratei
voinţe a părţilor.
Valoarea juridică a corespondenţei este cea a înscrisului
sub semnătură privată.
Atunci când destinatarul nu mai posedă sau nu mai vrea să
arate documentul în cauză, poate fi folosită copia păstrată la
registrul copier, conform art. 25 C. com.: „El (comerciantul n.n.)
este ţinut a copia în registrul special şi după ordinea zilei toate
scrisorile ce trimite”. Denumirea de registru copier este folosită
la art. 22, art. 26, dar şi în alte locuri din Codul comercial.
Potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, denumirea actuală
pentru registrul copier este de „cartea mare”. Copia scrisorii face
dovadă numai cu privire la conţinutul acesteia, nu şi la primirea
de către destinatar. Atunci când există şi alte probe privind
110
primirea, sau destinatarul recunoaşte, primirea face deplină
dovadă.
d) Înscrisul în formă electronică
În ce priveşte corespondenţa pe suport electronic, aceasta a
fost acceptată iniţial ca un început de probă scrisă deoarece nu
cuprinde semnătura emitentului pentru a putea fi recunoscută ca
înscris sub semnătură privată. Transmiterea electronică a unui
document presupune dematerializarea informaţiei şi trecerea pe
un suport electromagnetic. Evoluţia produsă în domeniu a făcut
posibilă însă şi atribuirea cu certitudine a datelor emitentului de
o manieră care să nu creeze dubii. Legea nr. 455/2001
reglementează semnătura electronică.
Semnătura electronică reprezintă date în formă
electronică ataşate sau logic asociate cu alte date în formă
electronică şi care servesc ca metodă de identificare.
Semnătura electronică extinsă reprezintă semnătura
electronică care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) este legată în mod unic de semnatar; b) asigură identificarea
semnatarului; c) este creată prin mijloace create exclusiv de
semnatar; d) este legată de datele în formă electronică, la care se
raportează în aşa fel încât orice modificare ulterioară a acestora
este identificabilă. Semnatarul este persoana care deţine un
dispozitiv de creare a semnăturii electronice şi care acţionează
fie în nume propriu, fie ca un reprezentant al unui terţ.
Înscrisul în formă electronică este definit legal ca o
colecţie de date în formă electronică între care există relaţii
logice şi funcţionale, care redau litere, cifre sau orice alte
caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin
intermediul unui program informatic sau a altui procedeu
similar. Art. 5 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura
electronică prevede că acest tip de înscris, căruia i s-a
încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică
extinsă, bazată pe un certificat calificat, nesuspendat sau
111
nerevocat la momentul respectiv şi generată de un dispozitiv
securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în
ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub
semnătură privată.
Dacă înscrisul sub semnătură privată, căruia i s-a
încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică,
este recunoscut de partea căruia i se opune, atunci înscrisul are
acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între
cei care le reprezintă drepturile.
e) Registrele comercianţilor
Art. 22 Cod com. prevede că registrele obligatorii ale
comercianţilor sunt: registrul jurnal; registrul inventar şi Cartea
mare (registrul copier).
Aceste registre pot să facă probă în justiţie între
comercianţi pentru „fapte şi chestiuni de comerţ” (art. 50), dacă
sunt ţinute în regulă. Dacă înscrierile în registre sunt făcute de
prepusul comerciantului desemnat să ţină scriptele, acestea au
acelaşi efect ca şi când ar fi fost semnate de patron.
Chiar şi atunci când registrele nu sunt ţinute în regulă, ele
fac dovada, atunci când sunt invocate, împotriva celor care le-au
ţinut.
VII.4. Contractul de vânzare-cumpărare

VII.4.1. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare
Este trăsătura care îl particularizează de contractul civil de
vânzare-cumpărare. Rezultă din prevederile art. 3 pct. 1 şi 2 Cod
com., unde, la enumerarea faptelor de comerţ, cu privire la
cumpărare se arată că aceasta este făcută cu scop de revânzare
sau de închiriere, iar, cu privire la vânzare, că este precedată de
o cumpărare făcută cu scop de revânzare.
Vânzarea-cumpărarea comercială are o funcţie economică,
respectiv realizează interpunerea în schimbul de mărfuri şi
aceasta îi conferă un caracter comercial.
112
Nu este obligatoriu ca bunurile să fie revândute în starea în
care au fost cumpărate. Ele pot fi revândute şi după ce au fost
prelucrate. Că este aşa rezultă chiar din textele arătate ale
Codului comercial care prevăd că sunt fapte de comerţ
cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde fie în
natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai
spre a se închiria (pct. 1), precum şi vânzările de producte,
vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau prelucrate şi
vânzările de obligaţiuni ale statului, sau alte titluri de credit care
circulă în comerţ, când au fost cumpărate în scop de revânzare
sau închiriere.
Vânzarea-cumpărarea comercială, aşa cum rezultă din
aceste prevederi care stabilesc faptele de comerţ, poate să aibă
ca obiect numai bunurile mobile. Faţă de realităţile actuale,
apreciem că şi vânzărilor-cumpărărilor de imobile, făcute cu
titlu profesional, trebuie să li se aplice acelaşi regim. Se pare că
la acest moment voinţa legiuitorului nu este în acest sens, date
fiind măsurile de impozitare distincte instituite cu privire la
vânzarea proprietăţilor imobiliare mai devreme de 3 ani de la
dobândire.
Dacă nu există intenţia de revânzare, actul nu este
comercial. Aceasta trebuie să îndeplinească trei condiţii: a) să
existe la momentul cumpărării; b) să fie cunoscută de către
cocontractant; c) să privească, în principal, bunul cumpărat. Art.
5 din Codul comercial prevede că „nu se poate considera ca fapt
de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face
pentru uzul sau consumul cumpărătorului, ori al familiei sale;
de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după
pământul său sau cel cultivat de dânsul”.
113
VII.4.2. Definiţie şi trăsături
Definiţie. Este contractul prin care vânzătorul (comerciant)

se obligă să transmită proprietatea către cumpărător contra unei
sume de bani ce constituie preţul.
Trăsături: a) este bilateral (sinalagmatic) deoarece dă
naştere la drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi; b) este oneros
deoarece ambele părţi urmăresc un folos patrimonial; c) este
comutativ deoarece întinderea drepturilor şi obligaţiilor este
cunoscută la momentul încheierii contractului; d) este translativ
de proprietate deoarece trece proprietatea de la vânzător la
cumpărător; e) este consensual deoarece se încheie prin simplul
acord de voinţă. Art. 1295 Cod civil prevede că vinderea este
perfectă de îndată ce părţile s-au învoit cu privire la lucrul
vândut şi la preţ chiar dacă bunul nu s-a predat şi preţul nu s-a
numărat.
VII.4.3. Capacitatea părţilor

Capacitatea părţilor este supusă aceloraşi reguli ca şi în
dreptul civil. Codul comercial şi legile comerciale prevăd unele
incapacităţi şi interdicţii speciale. Incapacităţi speciale: 1) inter-
dicţia vânzării-cumpărării între soţi; 2) interdicţia vânzării-
cumpărării între tutore şi minorul aflat sub tutela sa – este vorba
de nulitate relativă; 3) interdicţia cumpărării de către mandatar a
bunurilor pe care a fost împuternicit să le vândă; 4) interdicţia de
a cumpăra pentru persoanele care administrează bunurile statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale sau de către funcţionarii
publici a bunurilor pe care le administrează sau pe care sunt
însărcinaţi să le vândă; 5) interdicţii pentru persoanele care
îndeplinesc anumite funcţii publice (judecători, avocaţi).
Interdicţii speciale: a) interdicţia pentru prepus de a face
operaţiuni de natura comerţului cu care este însărcinat (art. 397
C. com.). Tot art. 397 alin. 2 Cod com. mai prevede că „în caz
114
contrar, prepusul este responsabil de daune-interese şi patronul
are încă dreptul de a reţine pentru sine foloasele ce ar rezulta din
aceste operaţiuni”; 2) interdicţia pentru asociaţii cu răspundere
nelimitată de a încheia operaţiuni care ar atinge interesele
societăţii comerciale fără consimţământul celorlalţi asociaţi.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale prevede, la art.
82, care instituie această interdicţie, că se socoteşte dat
consimţământul dacă participarea sau operaţiunile au fost făcute
anterior actului constitutiv şi asociaţii au avut cunoştinţă de
acestea şi nu au interzis continuarea lor. În caz de încălcare a
acestei interdicţii, societatea are dreptul să-l excludă pe asociat
şi, totodată, să decidă dacă acesta a lucrat în contul ei sau să
ceară despăgubiri în termen de 3 luni de când a luat la cunoştinţă
despre această încălcare.
VII.4.4. Obiectul contractului
Obiectul contractului îl constituie prestaţiile părţilor,
obligaţiile pe care şi le asumă prin contract. În cazul contractului de
vânzare-cumpărare comercială obligaţiile vânzătorului privesc
lucrul vândut, iar ale cumpărătorului privesc preţul. Atât lucrul
vândut, cât şi preţul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut:
a) să fie în comerţ, adică să se poată vinde sau cumpăra.
Lucrurile pentru care se cere autorizaţie specială (arme,
stupefiante în scop medical) sunt bunuri aflate în comerţ;
b) să existe la momentul vânzării-cumpărării sau să poată
să existe în viitor. Dacă lucrul nu există şi nici nu poate exista în
viitor, obiectul vânzării este imposibil şi contractul este nul.
Dacă lucrul poate să existe în viitor, dar acest fapt nu se
realizează, contractul nu este lipsit de valabilitate, iar discuţia se
poartă cu privire la executarea lui. Dacă nerealizarea se datorează
culpei vânzătorului, el va fi obligat la daune-interese. Atunci când
nerealizarea lucrului se datorează unui caz fortuit, în lipsă de
115
stipulaţie contrară, riscul contractului este în sarcina vânzătorului şi
el nu mai poate cere preţul. Dacă riscul contractului este asumat de
cumpărător (riscul pieirii lucrului), contractul are caracter aleatoriu şi
cumpărătorul va fi dator cu plata preţului;
c) să fie determinat sau determinabil. Sunt bunuri
determinate bunurile certe. Bunurile de gen sunt determinabile,
iar individualizarea lor se face prin numărare, măsurare,
cântărire la momentul predării;
d) să fie proprietatea vânzătorului. Contractul de vânzare-
cumpărare civilă, potrivit art. 1295 Cod civil, are ca efect
transmiterea proprietăţii la momentul încheierii sale. Dacă bunul
nu aparţine vânzătorului la momentul încheierii contractului,
acesta poate fi anulat. În ce priveşte operaţiunile comerciale, pot
exista două situaţii diferite: 1) obiectul contractului este un bun
de gen; 2) obiectul contractului îl constituie un bun individual
determinat. În cazul bunului generic determinat, individualizarea
se face la predare. Cum vânzarea-cumpărarea este caracterizată
de comercialitate şi interpretarea actului trebuie făcută astfel
încât să producă efecte şi să favorizeze circulaţia, contractul este
valid ca o vânzare sub condiţie suspensivă. Şi în cazul bunurilor
certe contractul este valid, însă ca obligaţie de „a face”,
vânzătorul fiind îndatorat să procure bunul şi să-l transmită, iar
nerealizarea dă naştere obligaţiei de plată pentru daune-interese.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească preţul:
a) să fie stabilit în bani. Dacă în schimbul lucrului
cocontractantul trebuie să predea un alt bun sau să asigure o
prestaţie, contractul este unul de schimb sau, respectiv, unul de
întreţinere. Preţul poate să fie exprimat în moneda naţională sau
în valută. În contractele de vânzare-cumpărare executate pe
teritoriul României, chiar dacă preţul este exprimat în valută,
plata se face în moneda naţională la cursul zilei;
b) să fie determinat sau determinabil. Fiind un contract
comutativ, la momentul încheierii trebuie să se cunoască
116
întinderea obligaţiilor. Este determinat când s-a precizat în
contract suma concretă de plată. Este determinabil atunci când
se prevede un element pe baza căruia se va stabili şi momentul
determinării. Exemplu: preţul aurului, oţelului, grâului la o
anume bursă şi la o anumită dată. Art. 61 din Codul comercial
prevede că vânzarea făcută pe adevăratul preţ sau pe preţul
curent este asemenea valabilă. Art. 40 din Codul comercial arată
cum se stabileşte adevăratul preţ sau preţul curent. Acesta se ia
după listele bursei sau după mercurialele locului unde s-a
încheiat contractul sau, în lipsă, după acelea ale locului cel mai
apropiat sau după orice fel de probă;
c) să fie real. Această condiţie este prevăzută de art. 1303
Cod civil. Dacă preţul nu este serios, adică nu este un
corespondent real al lucrului vândut, lipseşte cauza contractului
care, la rândul ei, este o condiţie de validitate a contractului. Nu
se confundă însă cu vânzarea sub preţ pe care comercianţii pot
să o facă în scopuri promoţionale sau pentru lichidarea stocurilor
cu mişcare lentă sau greu vandabile.
Jurisprudenţă
- Speţă -
Contract. Formă simplificată
Deşi între părţi nu s-a încheiat un contract sub forma înscrisului unic
şi se invocă livrarea extracontractuală pentru a nu mai datora preţul, totuşi
raporturile dintre părţi sunt contractuale prin existenţa contractului în
forma simplificată a comenzii urmată de executare, iar, referitor la dreptul
de a pretinde preţul, trebuie avut în vedere momentul ultimei livrări, iar nu
cel al încheierii contractului, pentru a se stabili data de la care începe să
curgă prescripţia dreptului la acţiune.
C.S.J. s. com. dec. nr. 1720/2002
117
VII.4.5. Obligaţiile vânzătorului
În lipsa unor prevederi ale Codului comercial se aplică
prevederile din Codul civil. Art. 1313 Cod civil prevede că
vânzătorul are două obligaţii principale: a) să predea lucrul;
b) să răspundă de dânsul.
a) Obligaţia predării lucrului poate fi îndeplinită prin
predarea efectivă a bunului, fie direct cumpărătorului, fie
cărăuşului pentru a-l transporta la destinaţie sau prin predarea
simbolică când cumpărătorului i se înmânează documentele de
proprietate a bunului, cum ar fi recipisa bunului aflat în depozit.
Predarea trebuie să se facă la termenul convenit, la locul
convenit sau, în lipsa unei prevederi în acest sens, la locul care
ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor. Dacă nu
este posibil să se stabilească locul în condiţiile arătate, predarea
se face la sediul vânzătorului. Bunul individual determinat
(res certa) se predă la locul unde se afla la momentul când s-a
încheiat contractul. Cheltuielile de predare a bunului (măsurare,
cântărire, numărare) se suportă de vânzător, iar cele de ridicare
de către cumpărător;
b) Obligaţia de garanţie priveşte două aspecte: 1) garanţia
împotriva evicţiunii; 2) garanţia pentru viciile lucrului.
1. Evicţiunea este o pierdere totală (evicţiune totală) sau în
parte (evicţiune parţială) a dreptului de proprietate ca urmare a
valorificării unor drepturi de către un terţ. Poate consta şi într-o
tulburare a dreptului de proprietate. În materie comercială
vânzarea-cumpărarea fiind doar pentru bunuri mobile, având în
vedere prevederile art. 1909 Cod civil, potrivit cărora „lucrurile
mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie
trebuinţă de vreo curgere de timp”, situaţia este relativ simplă.
Posesia de bună-credinţă a bunului mobil valorează titlu de
proprietate. Cel care a pierdut sau i s-a furat un lucru poate să-l
revendice în termen de 3 ani de la data când i s-a furat de la cel
care-l găseşte, acesta urmând să se îndrepte împotriva celui de la
118
care îl are (art. 1909 alin. 2 Cod civil). Situaţia este diferită dacă
posesorul l-a cumpărat „la bâlci sau la târg, sau la o vindere
publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri”,
când proprietarul originar îl poate lua înapoi doar plătind
posesorului preţul plătit (art. 1910 Cod civil).
Părţile pot conveni să elimine, total sau parţial, garanţia de
evicţiune, însă aceasta nu-l scuteşte pe vânzător de restituirea
preţului.
În caz de evicţiune, cumpărătorul are dreptul: la restituirea
preţului; la fructele produse de bun dacă este obligat să le
întoarcă proprietarului care l-a evins; la cheltuielile de judecată;
la daune interese şi restituirea cheltuielilor făcute cu contractul
de vânzare-cumpărare; la restituirea cheltuielilor utile şi
necesare şi de întreţinere a lucrului.
Tot în cadrul garanţiei pentru evicţiune intră şi sarcinile
care grevează bunul vândut şi care nu au fost făcute cunoscute
cumpărătorului (servituţi neaparente – art. 1349 Cod civil).
Cumpărătorul trebuie să ceară introducerea în cauză a
vânzătorului, în caz contrar vânzătorul putând fi exonerat de
răspundere dacă se probează că existau mijloace să câştige
judecata (art. 1351 Cod civil).
2. Garanţia pentru viciile lucrului. Vânzătorul răspunde
numai pentru viciile ascunse şi numai dacă existau în momentul
vânzării. Viciile ascunse sunt lipsuri care afectează proprietăţile
lucrului, sau chiar îl fac impropriu pentru utilizare şi care nu
puteau fi descoperite la predare prin mijloace obişnuite de
verificare. Viciile ascunse trebuie să fie grave, adică să facă
lucrul impropriu de întrebuinţare conform destinaţiei. Cum-
părătorul poate să ceară fie înlăturarea viciilor, fie rezoluţiunea
vânzării, fie restituirea unei părţi din preţ.
119
VII.4.6. Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul, fiind vorba de un contract sinalagmatic, are,
la rândul său, obligaţii:
a) să plătească preţul lucrului. Preţul este cel convenit în
contract şi trebuie plătit la termenul convenit care poate fi în
avans, la predarea lucrului, la vânzarea ulterioară de
cumpărătorul comerciant sau la un număr de zile de la vânzarea
ulterioară. În caz de întârziere este obligat şi la dobânzile de la
data scadenţei. Locul plăţii se stabileşte de părţi şi, în lipsă de
prevedere, locul este cel al predării bunului;
b) să ia în primire lucrul cumpărat. Este obligaţia
corelativă obligaţiei vânzătorului de a preda bunul vândut. Se
face la locul şi data convenite şi, în lipsă, potrivit principiilor
generale;
c) să suporte cheltuielile vânzării. În sarcina vânzătorului
sunt cheltuielile de predare, iar în cele ale cumpărătorului sunt
cheltuielile de ridicare. Cumpărătorul, în lipsă de stipulaţie
contrară, suportă cheltuielile legate de facerea contractului:
redactare, taxe ş.a.
VII.4.7. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială

Sunt aceleaşi ca şi la contractul de vânzare cumpărare
civilă.
Transmiterea de drept a proprietăţii. Operează de drept din
momentul încheierii contractului, chiar dacă lucrul nu s-a predat
şi preţul nu s-a plătit, deoarece s-a realizat acordul de voinţă.
Atunci când nu s-a făcut predarea lucrului, riscul pieirii trece la
cumpărător. Părţile pot conveni ca transmiterea dreptului de
proprietate să aibă loc şi ulterior încheierii contractului, la un
anumit termen sau la îndeplinirea unei anumite condiţii.
Reguli speciale la vânzarea-cumpărare comercială. În
cazul bunurilor de gen care circulă de pe o piaţă la alta prin
intermediul cărăuşului, proprietatea se transmite în momentul
120
individualizării prin numărare, măsurare, cântărire la predarea la
cărăuş. Asiguratorul lucrurilor, atunci când există, este obligat
către destinatarul cumpărător, riscul fiind al acestuia din urmă.
În mod obişnuit, potrivit art. 62 din Codul comercial,
pentru bunurile de gen vânzătorul este obligat să facă predarea
„la locul şi timpul stipulat, câtimea, felul şi calitatea convenită,
chiar dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziţia sa în momentul
formării contractului, sau pe care el şi le-ar fi procurat în urmă
în executarea lui, ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea
acelor mărfuri ar fi fost împiedicată de vreo cauză oarecare”.
VII.4.8. Unele varietăţi de vânzare-cumpărare comercială

Codul civil (art. 1299-1302) reglementează unele varietăţi
de vânzare care îşi găsesc aplicabilitate şi în operaţiunile
comerciale.
Vânzarea cu grămada este reglementată de art. 1299 Cod
civil. Această vindere este valabilă deşi mărfurile nu au fost
cântărite, numărate sau măsurate. Din această prevedere a legii
rezultă distincţia faţă de vânzarea bunurilor de gen care se
individualizează la momentul predării. Obiectul contractului îl
constituie tot bunuri generice, dar părţile fac o apreciere vizuală
şi o evaluare a valorii cu aproximaţie, ambele acceptând preţul.
Nefiind condiţionată de numărare, măsurare, cântărire, riscurile
se transmit la cumpărător de la momentul acordului de voinţă.
Exemplu: o fabrică de mobilă sau de cherestea vinde, cu un preţ,
o grămadă de deşeuri din prelucrare ca, lemne de foc.
Vânzarea pe gustate este reglementată de art. 1301 Cod
civil care prevede că, în cazul anumitor bunuri care se gustă
înainte de a se cumpăra, vinderea nu există până ce
cumpărătorul nu le-a gustat şi nu a declarat că îi convin.
Vânzarea pe încercate, potrivit art. 1302 Cod civil, este
presupusă condiţionată până la încercare. Exemplu: o firmă care
121
vinde autovehicule folosite care oferă potenţialului cumpărător
acest gen de vânzare (pentru că poate fi şi varianta văzut-plăcut).
Cumpărătorul are posibilitatea să facă o probă de traseu ales şi
numai dacă se declară mulţumit, contractul este încheiat.
Cumpărătorul poate renunţa la acest beneficiu care pentru el este
privită ca o obligaţie şi nu o mai poate invoca dacă nu este
mulţumit de calităţile bunului. Nu se confundă cu vânzarea pe
gustate.
Vânzarea cu plata preţului în rate. Este o varietate a
contractului de vânzare-cumpărare comercială care trebuie
încheiat în scris şi trebuie să prevadă avansul, numărul şi
valoarea ratelor. Proprietatea se transmite la momentul ultimei
rate, dar riscurile se transferă la cumpărător din momentul
predării. Contractul are valoare de titlu executoriu.
Cumpărătorului îi revine obligaţia de asigurare a bunului.
VII.4.9. Neexecutarea contractului

Fiind un contract sinalagmatic, oricare dintre părţi are
dreptul să refuze îndeplinirea obligaţiei proprii dacă cealaltă
parte nu îşi execută obligaţia corelativă. Cumpărătorul poate
refuza plata preţului dacă vânzătorul nu predă bunul. Excepţia
de neexecutare poate fi invocată de oricare dintre părţi.
Cumpărătorul care şi-a îndeplinit obligaţia poate cere fie
rezoluţiunea contractului, fie executarea contractului prin
punerea în posesia lucrului. Dacă bunul a fost predat dar nu a
fost plătit, vânzătorul poate cere fie rezoluţiunea contractului şi
restituirea lucrului, fie plata preţului. Art. 67-69 din Codul
comercial instituie reguli specifice vânzărilor comerciale. Dacă
înainte de expirarea termenului de executare a convenţiei una
din părţi a oferit celeilalte părţi predarea lucrului vândut sau
plata preţului şi aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă la
termenul fixat, este îndeplinită de drept condiţia rezolutorie în
122
favoarea părţii care şi-a executat obligaţia. Partea în culpă
răspunde pentru daune-interese.
VII.5. Contractul de mandat comercial

VII.5.1. Noţiune. Obiect. Trăsături
Se aseamănă cu mandatul civil şi îi sunt aplicabile
principiile generale ale acestuia, având însă şi norme speciale în
art. 374-391 din Codul comercial. Mandatul comercial are ca
obiect tratarea de afaceri comerciale de către mandatar pe seama
şi pe socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se
presupune gratuit – art. 374 din Codul comercial. Se deosebeşte
de mandatul civil prin: 1) obiectul său care îl constituie
încheierea de acte juridice care au natura de fapte de comerţ;
2) caracterul oneros al acestui contract care este prezumat;
3) conferă o mai mare libertate mandatarului decât a celui din
mandatul civil.
Trăsături. Este un contract: 1) sinalagmatic deoarece dă
naştere la obligaţii pentru ambele părţi: 2) oneros deoarece fiecare
parte urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial; 3) consensual,
realizându-se prin simplul acord de voinţă; 4) comutativ, părţile
cunoscând întinderea drepturilor şi obligaţiilor lor.
Contractul de mandat poate fi cu reprezentare sau fără
reprezentare. Contractul de mandat comercial este un mandat cu
reprezentare. Dacă este un mandat fără reprezentare, atunci
contractul este unul de comision.
Este un contract intuitu personae (are în vedere persoana).
VII.5.2. Condiţii de valabilitate

Condiţiile de valabilitate privesc: a) consimţământul
părţilor; b) capacitatea părţilor; c) obiectul contractului; d) cauza
contractului.
123
a) Consimţământul părţilor. Contractul se încheie prin
acordul de voinţă al părţilor. Mandatul, ca şi acordul, poate fi
expres sau tacit. Potrivit art. 376 din Codul comercial,
comerciantul care nu vrea să primească mandatul are obligaţia
să facă cunoscut mandantului acest lucru. Mai mult, dacă i-au
fost trimise lucruri, mandatarul trebuie să le păstreze în siguranţă
şi să se îngrijească de acestea pe socoteala mandantului până
când acesta va putea lua măsurile necesare (ca la gestiunea de
afaceri). În caz de întârziere va putea cere sechestru judiciar sau
vânzarea lucrurilor. Chiar dacă refuză mandatul, trebuie să ia
toate măsurile pentru păstrarea drepturilor mandantului faţă de
cel care a făcut transportul dacă lucrurile primite în contul
mandantului prezintă semne de stricăciuni suferite pe timpul
transportului.
b) Capacitatea părţilor. Mandantul trebuie să fie el însuşi
capabil să încheie operaţiunile pentru care dă mandat
mandatarului. Trebuie să fie comerciant şi să aibă capacitate
deplină de exerciţiu. Mandatarul, la rândul său, trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu. Legea nu cere să aibă calitatea
de comerciant deoarece el încheie acte juridice în numele şi pe
seama mandantului, dar nici nu interzice.
c) Obiectul contractului, aşa cum prevede art. 374 din
Codul comercial, îl constituie tratarea de afaceri pe seama şi pe
socoteala mandantului. Actele juridice trebuie să fie fapte de
comerţ pentru mandant.
d) Cauza contractului de mandat. Pentru mandant o
constituie realizarea de fapte de comerţ, iar pentru mandatar
remuneraţia mandatului.
VII.5.3. Obligaţiile părţilor

a) Obligaţiile mandatarului. Acestea sunt distincte pentru
raporturile sale cu mandantul şi cu terţii cu care contractează pe
seama mandantului (aceştia sunt terţi în raport de contractul de
124
mandat, dar în actul încheiat pe seama acestuia sunt părţi). Faţă
de mandant, mandatarul este obligat: să execute mandatul cu
bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar; să-l anunţe pe
mandant despre executarea mandatului; să dea socoteală despre
îndeplinirea mandatului; să plătească dobânzi la sumele de bani
cuvenite mandantului. Dobânzile sunt datorate din ziua în care
mandatarul trebuia să consemneze aceste sume în contul
mandantului sau din ziua în care trebuia trimise acestuia sumele
cuvenite. Faţă de terţ mandatarul are obligaţia de a-i aduce la
cunoştinţă mandatul său, precum şi obligaţia de a răspunde
personal pentru ceea ce a contractat peste puterile mandatului.
b) Obligaţiile mandantului. Faţă de mandatar este obligat
să-i pună la dispoziţie mijloacele necesare pentru îndeplinirea
mandatului. Mai trebuie să-i pună la dispoziţie informaţiile şi
documentaţiile de care dispune şi care îi sunt utile în
îndeplinirea mandatului, precum şi sumele de bani necesare.
Contractul de mandat comercial fiind oneros, mandantul trebuie
să plătească mandatarului remuneraţia convenită şi să-i restituie
cheltuielile făcute de mandatar din banii proprii pentru
îndeplinirea mandatului, inclusiv pentru pagubele suferite cu
această ocazie. Pentru întârzieri datorează dobânzi. Faţă de terţi
(în raport de contractul de mandat) este ţinut de obligaţiile
contractate de mandatar în numele său. Nu răspunde de
obligaţiile contractate de mandatar peste limitele împuternicirii
date dacă acestea au fost cunoscute de terţi. În acest caz,
răspunderea este a mandatarului. Mandantul poate însă să
ratifice aceste obligaţii.
VII.5.4. Încetarea mandatului

Dacă mandatul a fost pe o perioadă limitată sau a fost unul
special, acesta încetează la împlinirea termenului sau la
îndeplinirea mandatului. Fiind un contract încheiat prin acordul
125
părţilor, prin simetrie poate să i se pună capăt în acelaşi mod, prin
acordul ambelor părţi. Poate să înceteze şi prin denunţare
unilaterală (revocare din partea mandantului sau renunţare din
partea mandatarului). În acest din urmă caz, poate da naştere la
obligaţia de despăgubiri pentru partea care a provocat încetarea fără
justă cauză pentru revocare sau renunţare. Fiind un contract intuitu
personae, mandatul încetează şi prin moartea sau interdicţia uneia
din părţi (dacă mandantul este persoană fizică, având calitatea de
comerciant, dar şi în cazul mandatarului persoană fizică).
Atunci când părţile sunt comercianţi persoană juridică,
mandatul mai poate să înceteze la dizolvarea şi lichidarea ei ori
în caz de insolvabilitate şi faliment.
Jurisprudenţă
- Speţă -
Mandat comercial
Întrucât mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri

comerciale pe seama şi socoteala mandantului, conform art. 374 C. com.,
în mod corect s-a reţinut că mandatarul trebuia să execute personal
mandatul încredinţat, în afară de cazul când s-ar fi prevăzut, prin contract,
posibilitatea substituirii mandatarului cu o altă persoană.
C.S.J. s. com. dec. nr. 1245/2003
126
VII.6. Contractul de comision
VII.6.1. Definiţie, obiect, caractere juridice
Contractul de comision nu este definit în Codul comercial
care, la art. 504, se limitează să-i stabilească obiectul ca fiind
tratarea de afaceri de către comisionar pe socoteala comitentului.
Este o obligaţie de a face. Alin.2 al aceluiaşi articol mai prevede
că între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi
obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite
prin articolele următoare.
Am arătat deja la contractul de mandat că mandatul fără
reprezentare este un contract de comision. Prin urmare, între
cele două tipuri de contracte (cel de mandat şi cel de comision)
există apropieri. Acestea privesc obiectul, care este tratarea de
afaceri, şi drepturile şi obligaţiile între comitent şi comisionar
care sunt comune, dar cu unele deosebiri.
Sarcina definirii contractului de comision a revenit
doctrinei.
Definiţie. Contractul de comision este contractul prin care
comisionarul se obligă, pe baza împuternicii date de comitent,
să încheie acte de comerţ în nume propriu pe seama
comitentului, urmând să primească o plată numită comision.
Deci diferenţele între cele două contracte de mandat şi de
comision, constau, în principal, în următoarele aspecte:
– la contractul de mandat, mandatarul încheie afacerile în
numele şi pe seama mandantului, iar, la contractul de comision,
comisionarul încheie afacerile în nume propriu, dar pe seama
comitentului;
– contractul de mandat comercial este un mandat cu
reprezentare, iar contractul de comision este un mandat fără
reprezentare.
Caractere juridice. Contractul de comision are caracter
sinalagmatic, este cu titlu oneros şi este consensual.
127
Caracterul sinalagmatic sau bilateral este dat de faptul că
ambele părţi au obligaţii reciproce, aşa cum se va arăta în
continuare.
Caracterul oneros este dat de faptul că ambele părţi
urmăresc un interes patrimonial, respectiv încheierea unor
afaceri pentru comitent şi plata comisionului pentru comisionar
în schimbul activităţii sale.
Caracterul consensual este dat de faptul că pentru
încheierea contractului de comision este suficientă realizarea
acordului de voinţă.

a) Consimţământul părţilor stă la baza contractului şi are la
bază împuternicirea pe care comitentul o dă comisionarului, cu
precizarea condiţiilor în care va acţiona. Consimţământul poate
fi expres sau tacit.
b) Capacitatea părţilor. Comitentul trebuie să aibă el
însuşi capacitatea de a încheia actele juridice pentru care dă
împuternicire, respectiv fapte de comerţ. Comisionarul trebuie
să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Dacă încheie acte juridice
ca o profesiune obişnuită trebuie să aibă calitatea de comerciant
(art. 3 pct. 7 Cod comercial).

a) Obligaţiile comitentului faţă de comisionar sunt:
1. de a plăti comisionul cuvenit comisionarului. Obligaţia
de plată există din momentul încheierii afacerii cu terţii chiar
dacă nu s-au executat încă obligaţiile rezultate din afacerile
încheiate cu terţii;
2. de a plăti comisionarului cheltuielile făcute în
îndeplinirea contractului. Fiind în domeniul comercial,
cheltuielile trebuie dovedite şi evidenţiate în registrele contabile.
128
Dacă în îndeplinirea mandatului comisionarul a suferit
prejudicii, comitentul este dator să-l despăgubească. Comitentul
nu are acţiune împotriva persoanelor cu care a contractat
comisionarul şi nici acestea împotriva sa.
b) Obligaţiile comisionarului decurgând din contractul de
comision iau naştere atât faţă de comitent, cât şi faţă de terţi.
Obligaţiile comisionarului faţă de comitent sunt:
1) să execute mandatul convenit şi, în calitatea sa de
comisionar, trebuie să se conformeze instrucţiunilor date de
comitent. Depăşirea limitelor împuternicirii atrage răspunderea
sa. Art. 408-411 din Codul comercial reglementează
consecinţele depăşirii mandatului, astfel:
– dacă a vândut la un preţ mai mic decât cel hotărât sau, în
lipsa unui astfel de preţ, mai mic decât cel curent, trebuie să
suporte diferenţa, putând fi exonerat de răspundere doar dacă
probează că vânzarea la preţul hotărât nu se putea face şi că,
vânzând astfel, comitentul a fost scutit de pagubă;
– dacă preţul la care a cumpărat pentru comitent este mai
mare decât cel hotărât, comitentul are dreptul să refuze
operaţiunea şi să considere că a fost făcută pe socoteala
comisionarului, dacă acesta nu se oferă să plătească diferenţa
preţului;
– în situaţia în care comisionarul, fără să aibă autorizaţia
comitentului, face plăţi în avans, vinde sau face alte operaţiuni
pe credit, este răspunzător pentru aceasta şi comitentul poate să-i
ceară daune-interese pentru plăţile întârziate şi foloasele ce ar
rezulta din aceasta;
– dacă a vândut pe datorie, trebuie să-l înştiinţeze pe
comitent, arătându-i în scrisoarea de aviz persoana
cumpărătorului şi termenul acordat. În caz contrar, se presupune
că operaţiunea s-a făcut cu plata preţului la momentul
operaţiunii, iar proba contrarie nu este admisă;
129
– comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea
obligaţiilor luate de persoanele cu care a contractat, afară de
obligaţie contrarie;
2) să dea socoteală comitentului despre mandatul convenit.
Comisionarul este obligat faţă de persoana cu care a
contractat (care este terţ în raport de contractul de comision) ca
şi cum afacerea ar fi a sa proprie.
Jurisprudenţă
- Speţă -
Comision
Neîndeplinirea obligaţiei comitentului de a achita comisionul

contractual, deşi comisionarul a asigurat cooperarea economică cu
beneficiarul, determină plata daunelor către comisionarul care a fost astfel
prejudiciat, conform art. 405 din Codul comercial.
C.S.J. s. com. dec. nr. 1743/2002
VII.6.4. Încetarea contractului de comision

Fiind o varietate a contractului de mandat, contractul de
comision încetează în aceleaşi condiţii ca la contractul de
mandat, respectiv prin:
– acordul părţilor. Fiind un contract consensual, părţile pot
să-i pună capăt, de comun acord, chiar şi înaintea ajungerii la
termen;
– prin ajungere la termen, când acesta există;
– prin revocare de către comitent sau renunţare de către
comisionar. Dacă intervine renunţarea comisionarului, acesta
este dator să ia cuvenitele măsuri de conservare;
130
– moartea sau interdicţia comitentului sau comisionarului
atunci când una din părţi este persoană fizică;
– dizolvarea, lichidarea, insolvabilitatea, falimentul părţii
persoană juridică.
VII.7. Contractul de consignaţie

VII.7.1. Noţiune, caractere juridice, obiect
Este reglementat de Legea nr. 178/1934 privind contractul
de consignaţie.
Noţiune. Art.1 din Legea nr. 178/1934 îl defineşte ca fiind
„convenţia prin care una din părţi, numită consignant,
încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau
obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului”.
Definiţia contractului de consignaţie a fost completată în
doctrină pe baza celorlalte prevederi din aceeaşi lege, dar şi în
raport de celelalte caracteristici ale acestui tip de contract care
este o varietate a contractului de comision, acesta, la rândul lui,
fiind o varietate a contractului de mandat, respectiv mandatul
fără reprezentare. Contractul de consignaţie, aşa cum se va arăta,
are şi caracteristicile sale proprii, fapt pentru care este un
contract comercial de sine stătător, adică un contract din
categoria contractelor numite.
Astfel, profesorul Stanciu Cărpenaru defineşte contractul
de consignaţie ca fiind „acel contract prin care o parte, numită
consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar,
anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume propriu, dar
pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu
obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul
obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut 15”.
15
Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Ed. a II-a,
revizuită şi completată, p. 440.
131
Se observă că definiţia este completată cu următoarele
elemente:
– vinderea se face de consignatar în nume propriu;
– vinderea se face la un preţ anticipat;
– consignatarul este obligat să remită consignantului preţul
obţinut;
– dacă nu vinde bunul, consignatarul trebuie să restituie
consignantului bunul încredinţat.
Caractere juridice. Din definiţia dată contractului de
consignaţie rezultă şi trăsăturile sale juridice, după cum
urmează:
a) contractul de consignaţie este un contract sinalagmatic
(bilateral) deoarece să naştere la obligaţii atât în seama
consignantului, cât şi în seama consignatarului;
b) contractul de consignaţie este cu titlu oneros deoarece
este un contract comercial, el dând naştere la obligaţii în seama
ambelor părţi;
c) deşi art. 2 din Legea nr. 178/1934 prevede că atât
contractul, cât şi modificarea, transformarea sau denunţarea lui
se dovedeşte prin probă scrisă, contractul de consignaţie este un
contract consensual deoarece ia naştere prin simplul acord de
voinţă al părţilor. Remiterea lucrurilor spre vânzare nu este de
esenţa lui şi nu-l transformă într-un contract real.
Contractul de consignaţie nu este translativ de proprietate
deoarece consignatarul este dator să restituie bunul nevândut.
Art. 3 alin. 2 din Legea nr. 178/1934 dispune expres:
„consignantul păstrează toate drepturile asupra bunurilor
încredinţate şi continuă a putea dispune oricând de ele, afară de
stipulaţiune contrară în contract”.
Obiectul contractului, ca varietate a contractului de
comision, îl constituie tratarea de afaceri comerciale, pe seama
consignantului, dar în numele consignatarului.
132
Condiţiile de valabilitate sunt aceleaşi ca la orice contract:
consimţământul, capacitatea părţilor, obiectul contractului şi
cauza licită.
a) Consimţământul părţilor. Contractul de consignaţie
are la bază acordul de voinţă. Acesta constă în împuternicirea
dată de consignant consignatarului de a vinde bunurile,
proprietatea sa şi acceptarea de către consignatar de a face
operaţiuni de vindere a bunurilor consignantului. Manifestările
de voinţă trebuie să fie exprese. Faptul că legea cere forma
scrisă pentru probaţiune nu exclude însă şi acordul de voinţă
realizat în mod tacit dinspre partea consignatarului care poate
face acte de îndeplinirea însărcinării primite de la consignant.
b) Capacitatea părţilor. Ambele părţi trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu. Deşi în doctrină autorii expun
condiţia calităţii de comerciant numai pentru consignant pe
seama căruia se fac operaţiunile, exprimăm punctul de vedere că
şi consignatarul trebuie să aibă calitatea de comerciant pentru că
operaţiunile se fac în numele lui.
c) Obiectul contractului. Aşa cum s-a arătat, acesta este
tratarea de afaceri (vânzări) de consignatar în nume propriu, dar
pe seama consignantului. Este faptă de comerţ. Vânzările au ca
obiect numai bunurile mobile.
d) Cauza contractului. Deşi în operaţiunile comerciale
cauza poate fi presupusă, la contractul de consignaţie cauza o
constituie pentru consignant încasarea preţului, iar pentru
consignatar plata remuneraţiei convenite.
Contractul dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi.
a) Obligaţiile consignantului. Acesta este obligat:
133
1. să predea consignatarului bunurile mobile care urmează
a fi vândute. Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 178/1934 prevede că
acesta poate încredinţa bunurile consignatarului toate deodată
sau treptat, prin note sau facturi succesive. O dată cu bunurile,
consignantul nu transmite consignatarului şi proprietatea
acestora (art. 3). Consignantul poate să reia şi să ridice oricând,
chiar dacă încheierea contractului s-a făcut pe o perioadă
determinată, toate sau o parte din bunurile încredinţate, fără
preaviz. Reluarea se poate face de consignant pe cale de
ordonanţă preşedinţială. Dacă actul de consignaţie este autentic,
ordonanţa se poate da fără citarea părţilor. Dacă actul este sub
semnătură privată, ordonanţa se dă cu citarea părţilor care se
poate face pentru a doua zi de la primirea cererii (art. 4 din
lege);
2) să plătească consignatarului retribuţia sau beneficiul
acestuia. Această obligaţie rezultă din art. 12 din Legea nr.
178/1934 care mai prevede că acesta din urmă are dreptul, dacă
retribuţia sau beneficiul nu au fost stabilite prin contract, numai
la suprapreţurile obţinute din vânzări. Pentru sumele cuvenite
consignatarul nu poate să exercite faţă de consignant dreptul de
retenţie, nici asupra bunurilor încredinţate în consignaţie, nici
asupra sumelor rezultate din vânzarea acestor bunuri (art. 20 din
Legea nr. 178/1934);
3) să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu
îndeplinirea însărcinării primite. Art. 5 din Legea nr. 178/1934
prevede pentru consignatar obligaţia de a lua toate măsurile unui
bun comerciant, pentru conservarea bunei stări ale bunurilor ce
i-au fost încredinţate. Afară de aceasta mai este obligat să
asigure bunurile şi să plătească cu regularitate primele de
asigurare. Aceste cheltuieli îi profită consignantului şi acesta va
fi obligat la restituirea lor.
b) Obligaţiile consignatarului. Acesta are următoarele
obligaţii:
134
1. să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea
bunurilor primite spre vânzare. Consignatarul trebuie să
păstreze mărfurile primite în ambalajele originale, să conserve
intacte etichetele, mărcile şi orice semne exterioare astfel cum
au fost aplicate de consignant. Nu are voie să mute sau să
depoziteze bunurile în alt loc decât cel prevăzut în contract.
Dacă nu este prevăzut un anumit loc, poate să le înmagazineze
sau să le depoziteze numai în locuri a căror folosinţă o are pe
bază de date scrise şi să-l înştiinţeze pe consignant de locurile
unde se află sau unde le mută (art. 6). Consignantul răspunde de
orice lipsă, pierdere, deteriorare produsă de culpa sa, a agenţilor
şi prepuşilor săi (art. 5). Mai este obligat să comunice în scris
viciile aparente (în termen de două zile dacă un termen mai lung
n-ar fi necesar din cauza condiţiunilor în care se află bunurile) şi
viciile ascunse (în termen de două zile de la constatare). În caz
de necomunicare se consideră că bunurile au fost primite în bună
stare (art. 9).
În ce priveşte obligaţia de asigurare, aceasta trebuie făcută
la o societate acceptată de consignant la o valoare cel puţin egală
cu cea a preţului bunurilor prevăzut în contract. Asigurarea se
face în favoarea consignantului care, la rândul lui, are obligaţia
să-l notifice pe asigurător înainte de plata despăgubirilor. În
lipsa asigurării, consignatarul răspunde pentru orice lipsuri sau
pagube produse prin caz fortuit sau forţă majoră (art. 6);
2. să execute mandatul dat de consignant şi să dea
socoteală consignantului despre îndeplinirea mandatului.
Acesta nu poate să vândă sau să înstrăineze bunurile date în
consignaţie decât în condiţiile prevăzute în contract şi numai
contra numerar. Dacă preţul nu este prevăzut în contract, în
facturile sau dispoziţiile consignantului, preţul este cel curent al
pieţei.
Pentru îndeplinirea mandantului, consignatarul poate să
facă, faţă de debitori şi terţi, orice acte asupra creanţei şi în
135
special măsuri de asigurare. Este solidar răspunzător faţă de
consignant de plata la termen a preţului mărfurilor vândute pe
credit. Este obligat să contabilizeze toate operaţiunile privitoare
la bunurile primite în consignaţie. Pentru bunurile vândute
trebuie să predea preţul la termenele convenite şi, în lipsă, cel
mai târziu la sfârşitul săptămânii.
VII.7.4. Încetarea contractului

Fiind un contract consensual, acesta poate înceta fie prin
ajungere la termenul convenit de părţi, fie prin acordul ambelor
părţi, sau la iniţiativa uneia dintre părţi. Art. 3 alin. 2 din Legea
nr. 178/1934 prevede că acest contract este revocabil de
consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe durată
determinată, afară de stipulaţiune contrară.
Contractul mai poate înceta prin moartea, dizolvarea,
lichidarea, insolvabilitatea sau falimentul oricăreia dintre părţi.
VII.8. Contractul de report

Este prevăzut ca faptă de comerţ în art. 3 pct. 3 din Codul
comercial şi este reglementat de art. 74-76 ale aceluiaşi Cod.
Noţiune. Potrivit art. 74 din Codul comercial, acesta
„constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit
circulând în comerţ şi revânzarea simultanee cu termen şi pe un
preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi
specie. Pentru validitatea contractului este necesară predarea
reală a titlurilor date în report”.
Caractere juridice. Este un act juridic complex constând
într-o dublă vânzare. Este o faptă de comerţ conexă, dobândind
comercialitate prin obiectul său care îl constituie titlurile de
credit.
a) Este un contract bilateral, dând naştere la obligaţii în
sarcina ambelor părţi – predarea titlurilor, plata preţului etc.
136
b) Este un contract oneros, părţile urmărind obţinerea unui
folos patrimonial – titlurile de credit, respectiv preţul acestora.
c) Este un contract translativ de proprietate. Art. 74 alin. 3
din Codul comercial prevede că „proprietatea lor se transferă la
cumpărător”.
d) Este un contract real. Nu este suficient acordul de
voinţă al părţilor, art. 74 alin. 2 din Codul comercial prevăzând,
aşa cum s-a arătat, remiterea titlurilor.
e) Este un contract comutativ, părţile cunoscând întinderea
drepturilor şi obligaţiilor din chiar momentul contractării
(vânzarea şi revânzarea se fac pe un preţ determinat şi pentru
titluri de aceeaşi specie).
Părţile contractului se numesc reportat şi reportator.
Reportatul este persoana deţinătoare de titluri de credit care
circulă în comerţ. Aceasta dă în report (vinde temporar) aceste
titluri unei alte persoane numite reportator în schimbul preţ
plătibil imediat.
Ca natură juridică reportul este, potrivit unor opinii, un
împrumut garantat prin gajarea titlurilor. S-a obiectat că, dacă în
cazul gajului creditorul gajist nu devine proprietarul titlurilor, în
cazul reportului reportatorul devine proprietar. După altă opinie,
este o vânzare cu pact de răscumpărare. S-a obiectat că la
vânzarea cu pact de răscumpărare se restituie vânzătorului chiar
lucrul vândut-cumpărat, pe când în cazul reportului se revând
titluri de credit de aceeaşi specie, deci nu aceleaşi.
Se foloseşte atunci când deţinătorul unor titluri de credit
are nevoie de numerar. Exemplu: un deţinător de acţiuni la
purtător (reportat) vinde un număr de acţiuni unei alte persoane
(reportator) şi, prin acelaşi act, cumpără de la persoana căreia i-a
vândut un număr de titluri din aceeaşi specie. Art. 74 alin. 4 din
Codul comercial mai prevede că părţile pot conveni ca „primele,
rambursurile şi dobânzile ce se vor cuveni titlurilor în termenul
reportului, să rămână în profitul vânzătorului”. Pentru vânzare,
137
reportatul primeşte preţul imediat la ajungerea la termen,
acţiunile revin vânzătorului care trebuie să plătească
reportatorului preţul convenit, de regulă mai mare. Preţul
reprezintă cauza contractului pentru reportat, iar diferenţa de
preţ cauza pentru reportator.
Încetarea contractului. Contractul încetează ca urmare a
producerii efectelor sale. Art. 75 din Codul comercial prevede că
revânzarea titlurilor date în report poate să fie prelungită prin
voinţa părţilor, pentru una sau mai multe termene succesive.
Dacă la expirare părţile îşi lichidează plăţile, dar reînnoiesc
reportul pentru titluri care diferă prin calitatea sau specia lor, sau
pe un alt preţ, atunci s-a încheiat un nou contract de report.
VII.9. Contractul de cont curent

VII.9.1. Noţiune
Este contractul prin care părţile se înţeleg ca decontarea
prestaţiilor lor reciproce să nu se facă după fiecare operaţiune, ci
la un anumit termen prin achitarea soldului de către partea
debitoare. Nu este un contract de creditare.
VII.9.2. Efecte
Potrivit art. 470 Cod comercial, acest contract produce
următoarele efecte:
1) strămutarea proprietăţii şi novaţiunea obligaţiei. În
cazul efectelor şi titlurilor de credit, înscrierea este presupusă a
fi făcută sub rezerva încasării;
2) compensaţia reciprocă până la nivelul debitului şi
creditului cu rezerva plăţii diferenţei;
3) curgerea de dobânzi la nivelul celor comerciale dacă nu
s-au înţeles altfel, pentru sumele trecute în contul curent în
debitul primitorului de la data înscrierii. Dobânda pentru
diferenţă curge de la data lichidării.
138
VII.9.3. Caractere juridice
1) caracter bilateral (sinalagmatic); 2) este un contract
intuitu personae (are în vedere persoana); 3) caracter
consensual; 4) caracter oneros; 5) este cu executare succesivă.
VII.9.4. Încetarea contractului

Încetarea contractului se produce prin: 1) scadenţa
termenului convenit; 2) în lipsă de convenţie, prin retragerea
uneia dintre părţi; 3) falimentul uneia din părţi.
VII.10. Contractul de leasing

VII.10.1. Noţiune
Leasingul este definit de Ordonanţa Guvernului nr.51/1997
(republicată a M.Of. nr. 9/12.01.2000) ca fiind operaţiunea prin
care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o
perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al
cărui proprietar este, celeilalte părţi denumită utilizator, la
solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de
leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul
se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a
cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a
înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru
cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing,
dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate
obligaţiile asumate prin contract.

Obiectul contractului îl constituie bunurile imobile sau
bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil,
139
cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de
teatru, a manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.
VII.10.3. Felurile leasingului

a) leasing financiar – cel care îndeplineşte următoarele
condiţii: 1) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de
proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii
contractului; 2) părţile au prevăzut că, la expirarea contractului,
proprietatea bunului trece de drept la utilizator; 3) utilizatorul
poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare
va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe
care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;
b) leasingul operaţional este cel care nu îndeplineşte condiţiile
leasingului financiar.
VII.10.4. Elementele contractului de leasing

Acesta trebuie să cuprindă: a) părţile; b) descrierea bunului
ce face obiectul contractului; c) valoarea totală a contractului;
d) valoarea ratelor şi termenul de plată; e) perioada de utilizare
în leasing; f) clauza privind obligaţia asigurării bunului;
g) valoarea iniţială a bunului; h) clauza privind dreptul de
opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului şi
condiţiile în care acesta poate fi exercitat.
VII.10.5. Obligaţiile locatorului

a) să respecte dreptul utilizatorului privind alegerea
furnizorului; b) să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu
furnizorul desemnat de utilizator şi în condiţiile arătate de
acesta; c) să transmită utilizatorului, prin contractul de leasing,
toate drepturile decurgând din contractul de vânzare-cumpărare,
mai puţin dreptul de dispoziţie; d) să respecte dreptul de opţiune
al utilizatorului privind prelungirea contractului, achiziţionarea
140
ori restituirea bunului; e) să îi garanteze utilizatorului liniştita
folosinţă a bunului; f) să îi asigure bunul oferit în leasing.
VII.10.6. Obligaţiile utilizatorului

a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul
stipulat în contractul de leasing; b) să exploateze bunul conform
instrucţiunilor şi să instruiască personalul desemnat să-l
exploateze; c) să nu greveze bunul cu sarcini, fără acordul
utilizatorului; d) să plătească ratele de leasing, în cuantumul şi la
termenele convenite; e) să suporte cheltuielile de întreţinere şi
alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing; f) să îşi
asume, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor
care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşi,
inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului, din
cauze fortuite şi continuitatea plăţii ratelor până la achitarea
integrală a contractului de leasing; g) să permită finanţatorului
verificarea periodică a stării şi modului de exploatarea bunului;
h) să îl informeze pe finanţator, în timp util, de orice tulburare a
dreptului de proprietate din partea unui terţ; i) să nu aducă
modificări bunului; j) să restituie bunul conform contractului.
VII.10.7. Drepturile utilizatorului

Sunt de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul
reclamaţiilor privind livrarea, cantitatea, asistenţa tehnică,
service-ul în garanţie şi postgaranţie.
VII.10.8. Aspecte fiscale

a) cheltuielile de asigurare a bunului sunt deductibile fiscal
pentru partea obligată prin contract să plătească primele de
asigurare; b) bunurile se încadrează în regimul vamal de
admitere temporară pe toată durata contractului cu exonerare
141
totală de plată a drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor
vamale.
Caractere juridice: este bilateral, oneros, cu executare
succesivă „intuitu personae”, consensual.
VII.11. Contractul de franciză

VII.11.1. Noţiune
Este reglementat de O.G. nr.52/1997 privind regimul
juridic al contractului de franciză, modificată şi completată prin
Legea nr.79/1998. Potrivit art.1 „franciza este un sistem de
comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane
fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar,
prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte
persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere,
un produs sau un serviciu.
În doctrină a mai fost definit ca licenţierea drepturilor de
proprietate industrială sau intelectuală, relative la mărci,
embleme sau know-how, combinate sau nu cu restricţii asupra
livrărilor sau cumpărărilor de produse. O altă definiţie: „a
franciza înseamnă altora să reuşească cum noi am reuşit; a
reitera o reuşită”162.
Franciza nu se confundă cu franşiza, aceasta din urmă
fiind parte din paguba pe care o suportă asiguratul într-un
contract de asigurare.
16
Philippe Bessis, Le contract de franchisage, Ed. LGDJ, Paris, 1977,
p.17, apud Smaranda Angheni s.a. Drept comercial, Editura Oscar Print,
2001, p.502.
142
Obiectul contractului îl constituie dreptul de a comercializa
o afacere, un produs sau un serviciu. Intră aici, deşi nu este
expres prevăzut de lege, şi know-how-ul (expresie engl. – a şti
cum) care este un ansamblu de cunoştinţe tehnice (informaţii,
experienţă, abilitate) nebrevetabile sau brevetabile dar
nebrevetate, pentru fabricarea, funcţionarea sau comercializarea
unor produse sau pentru elaborarea sau funcţionarea unor
tehnologii sau procedee.

Caractere juridice: bilateral, consensual, şi cu titlu oneros.
VII.11.4. Elementele contractului

Contractul trebuie să conţină următoarele elemente: părţile,
obiectul, drepturile şi obligaţiile, condiţiile financiare, durata,
condiţii de modificare, prelungire, reziliere. Termenul va fi fixat
astfel încât să permită beneficiarului să amortizeze investiţiile173.
Termeni cheie: comercialitate; contractul de vânzare-

cumpărare comercială; sinalagmatic; oneros; aleatoriu;
comutativ; translativ de proprietate; incapacităţi speciale la
vânzare-cumpărare; contract de mandat comercial; contract de
comision; comisionar comitent; contractul de consignaţie;
consignant; consignantar; contract de report; contract de cont
curent; contract de leasing; contract de franciză; francizor;
franşiză; beneficiar al francizei.
17
J.N.Leloup, La franchise droit et practique, Ed. Delmas nr. B3 p.27,
apud Smaranda Angheni s.a., op.cit., p.502.
143
1. Prin ce se deosebeşte vânzarea-cumpărarea civilă de cea

comercială?
2. Care sunt incapacităţile speciale la vânzarea-cumpărarea
comercială?
3. Care sunt interdicţiile speciale la vânzarea-cumpărarea
comercială?
4. Care sunt obligaţiile vânzătorului şi ale cumpărătorului
la vânzarea-cumpărarea comercială?
5. Care este obiectul mandatului comercial?
6. Prin ce se deosebeşte obiectul mandatului civil de
mandatul comercial?
7. Care sunt condiţiile de validitate ale mandatului
comercial?
8. Care sunt obligaţiile mandatarului?
9. Care sunt obligaţiile mandantului?
10. În ce situaţii încetează contractul de mandat?
11. Care este obiectul contractului de comision?
12. Ce deosebire este între mandat şi comision sub aspectul
reprezentării?
13. Care sunt caracterele juridice ale contractului de
comision?
14. Care sunt condiţiile de valabilitate ale contractului de
comision?
15. Care sunt obligaţiile comitentului şi ale comisionarului?
16. Care sunt efectele contractului de cont curent?
17. Ce este leasingul financiar? Dar cel operaţional?
18. Care este obiectul franciză?
144
VIII. TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
VIII.1. Noţiune
Titlul comercial de valoare este un înscris în temeiul căruia
posesorul său legitim poate să exercite, la o dată determinată,
dreptul arătat în înscris care încorporează o anumită valoare
patrimonială. Se foloseşte şi expresia de titlu de credit.
VIII.2. Caracteristici generale ale titularului comercial

de valoare
a) are un caracter constitutiv, dreptul fiind încorporat în
titlu şi putând fi exercitat numai în temeiul acestuia. b) Are un
caracter formal, acesta trebuind să îmbrace forma şi să conţină
elementele prevăzute de lege. c) Are un caracter literal,
întinderea şi natura drepturilor şi obligaţiilor fiind determinate
de menţiunile din înscris. d) Conferă un drept autonom
decurgând din faptul că dreptul şi obligaţia sunt independente
faţă de actul din care decurg, iar dobânditorul devine titularul
unui drept propriu, care este un drept nou, originar, iar nu un
drept derivat din cel al transmiţătorului.
VIII.3. Clasificare
Clasificarea se poate face după mai multe criterii.
145
VIII.3.1. Clasificarea după conţinutul lor
a) efecte de comerţ. Acestea sunt înscrisuri care dau dreptul
la plata unor sume de bani: cambia, biletul la ordin şi cecul;
b) valori mobiliare, care sunt înscrisuri ce atribuie titularilor
drepturi complexe, patrimoniale şi personal nepatrimoniale.
Sunt astfel de titluri acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile
comerciale; c) titlurile de reprezentare a mărfurilor, care sunt
înscrisuri ce conferă un drept real de proprietate sau gaj asupra
unor mărfuri aflate în depozit, în docuri sau antrepozite sau
încărcate pe nave pentru a fi transportate. Sunt astfel de titluri:
conosamentul, recipisa de depozit şi warantul.
VIII.3.2. Clasificarea după modul în care circulă

a) titluri nominative – cele care nominalizează pe titularii
lor în cuprinsul titlului;
b) titluri la ordin – cele care cuprind drepturi ce pot fi
exercitate numai de o persoană determinată. Dobânditorul
exercită drepturile la „ordinul beneficiarului”. Transmiterea
dreptului se face printr-o formalitate numită „gir”;
c) titlurile la purtător – cele care încorporează anumite
drepturi fără a determina persoana beneficiarului, acesta fiind
cel care posedă legitim titlul.
VIII.4. Cambia
VIII.4.1. Noţiune
Este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă
dispoziţie alteia, numită tras, să plătească necondiţionat o sumă
în numerar la scadenţă unei a treia persoane, numită beneficiar.
Este reglementată de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi
biletului la ordin.
146
Exemplu de utilizare a cambiei. Un comerciant A, în urma
unei operaţii comerciale, are de încasat de la comerciantul B
800.000.000 lei la 30.11.2004. Dar A datorează la rândul lui
comerciantului C tot o sumă de 800.000.000 lei. Atunci A
(trăgătorul) trage o cambie asupra lui B (trasul), în favoarea
comerciantului C (beneficiar), prin care dispune să-i plătească
acestuia din urmă la scadenţă suma de 800.000.000 lei. La rândul
său, C va putea folosi cambia pentru a plăti o datorie către un alt
comerciant D. Transmiterea se face prin operaţiunea numită gir,
care constă în dispoziţia dată de beneficiar trasului de a plăti
persoanei indicate de ea, acesta din urmă fiind numit giratar.
Cambia poate fi transmisă mai departe altor comercianţi.
Dacă beneficiarul sau dobânditorul are nevoie de bani înainte
de scadenţă poate s-o remită unei bănci. Operaţiunea se numeşte
scont. Pentru că plata nu este scadentă banca reţine o sumă care
reprezintă dobânda până la scadenţă.
VIII.4.2. Caracterele cambiei

a) este un titlu de credit, pentru că ea conferă posesorului
dreptul de a primi suma de bani; b) are ca obiect plata unei sume
de bani, excluzând altă prestaţie; c) este un titlu complet, dreptul şi
obligaţia corelativă fiind cuprinse în înscris; d) este un titlu la
ordin, dreptul putând fi exercitat de beneficiar sau de persoana care
a dobândit titlul prin gir, clauza „la ordin” fiind subînţeleasă;
e) este un titlu abstract, dreptul fiind independent de cauza juridică
generatoare (debitul trasului); f) creează obligaţii autonome,
acestea având o existenţă juridică de sine stătătoare; j) creează
obligaţii necondiţionale, (cu excepţia scadenţei, obligaţia de plată
nu depinde de altă condiţie sau contraprestaţie); h) creează
obligaţii solidare, obligaţiei iniţiale a trăgătorului, privind
acceptarea şi plata cambiei de către tras, i se adaugă obligaţiile
147
succesive asumate prin semnătură de fiecare transmiţător (girant)
faţă de dobânditor (giratar).
VIII.4.3. Condiţii de valabilitate

VIII.4.3.1. Condiţii de fond
Condiţiile de fond sunt cele prevăzute de Codul civil
pentru actul juridic: capacitatea, consimţământul, obiectul şi
cauza. Legea nr. 58/1934 nu conţine dispoziţii speciale.
VIII.4.3.2. Condiţii de formă

Cambia, fiind titlu comercial de valoare, are un caracter
formal. Ea trebuie să îmbrace forma scrisă, iar înscrisul trebuie
să conţină menţiunile prevăzute de lege.
Forma scrisă – cambia este un înscris sub semnătură
privată, putând fi şi autentic, redactată în limba română sau altă
limbă, scrisă de mână, bătută la maşină sau tipărită.
Menţiunile obligatorii ale cambiei: a) denumirea de
cambie „în însuşi textul titlului”; b) ordinul necondiţionat de
plată a unei sume de bani determinate; c) numele trasului –
numele şi prenumele persoanei fizice au denumirea persoanei
juridice. Neindicarea trasului atrage nulitatea cambiei;
d) indicarea scadenţei, (data la care obligaţia cambială devine
exigibilă). Scadenţa trebuie să fie certă arătându-se ziua sau
termenul maxim. Scadenţa trebuie să fie unică. Cambia cu
scadenţe sugestive este lovită de nulitate. Scadenţa trebuie să fie
posibilă. Scadenţa care nu este posibilă este nulă (ex: o dată
anterioară cambiei). Scadenţa trebuie să rezulte expres din
înscris. Scadenţa poate fi: 1) la vedere, când ordinul de plată
prevede menţiunea „la prezentare” sau „la cerere”. Poate fi
prezentată chiar în ziua emiterii şi cel mai târziu într-un an de la
emitere; 2) la un anumit timp de la vedere, beneficiarul având
posibilitatea prezentării cambiei la data pe care o doreşte; 3) la
148
un anumit termen de la emitere, scadenţa fiind la expirarea
termenului; 4) la o zi fixă, în cambie indicându-se data
scadenţei; 5) indicarea locului unde trebuie făcută plata – se
indică numai localitatea nu şi domiciliul ori sediul debitorului;
6) numele celui la ordinul căruia se face plata; 7) data şi locul
emiterii; 8) semnătura trăgătorului care trebuie să fie autografă.
Menţiuni facultative: a) clauza „nu la ordin”, în acest caz
cambia neputându-se transmite prin gir, ci prin cesiune conform
dreptului comun; b) indicarea unui acceptant la nevoie, pentru
cazul de refuz al cambiei; c) ordinul de prezentare a cambiei la
acceptare care este facultativă; d) clauzele „fără cheltuieli”, „fără
protest”, „fără procură”; e) clauza „valoare dată în garanţie” atestă
că titlul a fost dat pentru garantarea altei obligaţii; f) clauza
„documentele contra acceptării” (cambie documentară) obligă la
predarea documentelor reprezentative ale mărfii vândute (poliţa de
încercare, asigurarea, certificatul de origine).
VIII.4.4. Girul
Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei, numit
girant, o transmite altei persoane, numită giratar. Se face printr-o
declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului.
VIII.4.5. Acceptarea cambiei

Are un caracter facultativ. Dacă trasul acceptă ordinul, el
devine acceptant, adică debitor cambial şi va fi obligat să
plătească la scadenţă.
Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie atunci
când scadenţa este la un anumit termen de la vedere.
149
VIII.4.6. Revocarea cambiei
Înainte de înapoierea titlului, trasul are dreptul de a revoca
acceptarea, într-o formă din care să rezulte manifestarea sa de
voinţă, cum ar fi menţiunea „anulat” urmată de semnătură.
VIII.4.7. Refuzul de a accepta cambia

Refuzul de a accepta cambia se face printr-un act întocmit
de executorul judecătoresc.
VIII.4.8. Avalul
Avalul este o garanţie cambială. Este o garanţie autonomă
şi independentă. Avalul este actul juridic prin care o persoană,
numită avalist, se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul
din debitorii cambiali, numit avalizat.
Avalul se scrie pe cambie sau pe un document separat. Se
exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau „pentru garanţie”,
„pentru siguranţă” şi se semnează de avalist. Se poate da şi prin
simpla semnătură a avalistului pusă pe faţa cambiei.
VIII.5. Biletul la ordin

VIII 5.1. Noţiune
Este un înscris prin care o persoană, numită emitent sau
subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă,
unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Este reglementat tot de Legea nr. 58/1934.
VIII.5.2. Caractere juridice

Este un titlu de credit, la ordin, formal şi complet. Este
formal pentru că trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege.
Este un înscris sub semnătură privată.
150
VIII.5.3. Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin
Sunt prevăzute de art. 104 din lege: a) denumirea de bilet
la ordin care trebuie să fie în textul titlului; b) promisiunea
necondiţionată de plată a unei sume determinate exprimată în
cuvintele „voi plăti” sau altele echivalente şi fără condiţii;
c) indicarea scadenţei. Dacă nu se arată scadenţa în scris, plata
se face „la vedere”; d) locul plăţii. În absenţa acestei menţiuni
locul plăţii este locul emiterii care se prezumă a fi domiciliul sau
sediul emitentului; e) numele celui căruia trebuie să i se facă
plata sau la ordinul căruia se face plata; f) data şi locul
emiterii; g) semnătura emitentului.
VIII.5.4. Girul biletului la ordin

Girul biletului la ordin este actul juridic prin care
posesorul biletului la ordin (girantul) transmite altei persoane
(giratar) titlul în cauză printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe
titlu şi remite înscrisul în cauză giratarului.
VIII.5.5. Avalul biletului la ordin

Avalul biletului la ordin este actul juridic prin care o
persoană, numită avalist, se obligă să garanteze obligaţia
asumată în titlul. Trebuie să arate pentru cine a fost dat. Dacă nu
se indică pentru cine s-a dat se consideră dat emitentului.
VIII.5.6. Plata biletului la ordin

Se face chiar de emitent, spre deosebire de cambie unde
plata se face de altă persoană. Dacă biletul la ordin are scadenţa
la un termen de la prezentare şi emitentul refuză să pună viza
datată pe titlu, refuzul se constată prin protest.
151
VIII.6. Cecul
VIII.6.1. Noţiune
Este înscrisul prin care emitentul acestuia, numit trăgător,
dă ordin unei bănci la care are disponibil bănesc, numită tras, de
a plăti o sumă de bani unui beneficiar la prezentarea titlului. Este
reglementat de Legea nr. 59/1934 asupra cecului.
VIII.6.2. Condiţii esenţiale de formă

Formal cecul trebuie să cuprindă: a) denumirea de cec;
b) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani; c) numele
(denumirea) trasului; d) locul plăţii; e) data şi locul emiterii;
f) semnătura emitentului. Lipsa acestor menţiuni atrage nulitatea
cecului. Cecul poate fi tras în mai multe exemplare, cu excepţia
celui la purtător.
VIII.6.3. Condiţii esenţiale de fond

Sunt cele prevăzute pentru validitatea actului juridic:
capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
VIII.6.4. Formele cecului

a) cecul barat care poate fi de două feluri:
a.1.) cecul cu bară generală. Acesta are pe faţă două linii
paralele şi nu cuprinde nici o menţiune între cele două linii sau se
scrie numai „banca”. Se plăteşte unei bănci ori unui client al
trasului; a.2.) cecul cu bară specială cuprinde între cele două linii
numele unei bănci căreia i se plăteşte suma; b) cecul circular se
emite de o bancă autorizată şi se plăteşte la vedere posesorului
legitim al titlului; c) cecul certificat. Are semnătura trasului pe faţa
titlului şi semnifică acoperirea titlului şi menţinerea acestei
acoperiri la dispoziţia posesorului până la expirarea termenului de
prescripţie; d) cecul de călătorie. Este emis de bancă, pentru a fi
152
utilizat în timpul unei călătorii în străinătate. Are două părţi: talonul
şi cecul propriu-zis. Cuprinde ordinul băncii către corespondentul
său de a plăti acea sumă clientului. Talonul se semnează la
momentul primirii de la bancă, iar cecul propriu-zis se semnează la
momentul plăţii; e) cecul plătibil în cont este cel pe care titularul
face menţiunea „plătibil în cont”, iar plata se face scriptic, prin
virament, şi nu în numerar.
VIII.7. Conosamentul
VIII.7.1. Noţiune
Este reglementat prin art. 565-570 Cod comercial sub
denumirea poliţa de încărcare. Denumirea a fost schimbată
potrivit Convenţiei internaţionale pentru unificarea anumitor
reguli în materie de conosament de la Bruxelles din 25 august
1924, ratificată prin Legea nr. 43 (D.n. 1008) /1937. Este
documentul eliberat de comandantul, armatorul sau agentul
navei cu care se transportă mărfurile şi prin care se recunoaşte şi
dovedeşte încărcarea sau primirea spre încărcare a anumitor
mărfuri.
VIII.7.2. Menţiunile conosamentului

Potrivit art. 565 Cod comercial, trebuie să cuprindă natura,
specia, calitatea şi cantitatea lucrurilor încărcate. Va fi datat şi
va arăta: 1) persoana încărcătorului şi reşedinţa sa; 2) desti-
natarul încărcăturii şi reşedinţa sa; 3) numele căpitanului sau
patronului; 4) numele, naţionalitatea şi capacitatea vasului;
5) locul plecării şi destinaţia; 6) navlul (chiria). Vor fi însemnate
pe margine mărcile şi numerele lucrurilor încărcate. Cono-
samentul nu poate fi subscris de căpitan înainte de încărcare.
153
VIII.7.3. Felurile conosamentului
Poate fi la ordin sau la purtător.
VIII.7.4. Pluralitatea de exemplare

Se întocmeşte în 4 exemplare destinate: 1) căpitanului;
2) proprietarului sau armatorului vasului; 3) încărcătorului;
4) destinatarului. Exemplarele 1 şi 2 se semnează de încărcător,
iar 3 şi 4 de către căpitan.
VIII.7.5. Predarea bunurilor

Căpitanul va preda la destinaţie mărfurile persoanei care
prezintă conosamentul, indiferent de numărul exemplarului,
dacă nu i s-a notificat vreo opoziţie. În caz de opoziţie, căpitanul
va depune bunurile în depozit cu autorizarea justiţiei şi va putea
să vândă, tot cu autorizarea justiţiei, o parte din mărfuri pentru
plata navlului.
VIII.8. Warantul
Este o formă a contractului de gaj. Mărfurile, în circulaţia
lor, pot fi depuse în docuri, silozuri, depozite, antrepozite.
Pentru mărfurile depuse, antrepozitele eliberează depo-
nentului o recipisă – warant, compusă din două părţi: recipisa
de depozit şi warantul (buletinul de gaj, iar în registru rămâne
talonul). În warant, se identifică şi marfa dată în depozit, la fel
şi pe talon şi recipisă.
Dacă deponentul doreşte să înstrăineze mărfurile, libere de
orice sarcini, transmite prin gir cumpărătorului ambele titluri (şi
recipisa şi warantul), acesta devenind proprietar fără predarea
materială a mărfurilor.
Deponentul, în baza mărfurilor din antrepozit, poate să
obţină un credit. Pentru aceasta va despărţi recipisa de warant şi
va menţiona pe warant datoria pe care o garantează, după care îl
154
transmite prin gir creditorului. Aceleaşi menţiuni trebuie făcute
şi pe talon şi pe recipisă. Astfel s-a constituit un gaj fără
deposedare asupra mărfurilor. Posesorul recipisei nu poate ridica
mărfurile atât timp cât creditorul, posesor al warantului, nu a
fost plătit. Warantul este şi un titlu de credit negociabil.
Termeni cheie: titlu comercial de valoare; caracter

constatativ; caracter formal; caracter literal; drept autonom;
efecte de comerţ; valori mobiliare; titluri de reprezentare a
mărfurilor; titluri nominative; titluri la ordin; titluri la purtător;
cambie; trăgător; tras; beneficiar; girul; acceptarea cambiei;
revocarea cambiei; refuzul cambiei; avalul; biletul la ordin;
cecul; cecul barat; cecul circular; cecul certificat; cecul de
călătorie; cecul plătibil în cont; conosamentul; warantul;
recipisa de depozit.
1. Există deosebiri între titlul comercial de valoare şi titlul
de credit?
2. Care sunt caracteristicile titlurilor de valoare?
3. Cum se clasifică titlurile de valoare după conţinut? Dar
după modul cum circulă?
4. Care sunt caracterele cambiei?
5. Care sunt condiţiile de formă ale cambiei?
6. Care sunt menţiunile obligatorii ale cambiei?
7. Prin ce se face girul?
8. Ce caracter are acceptarea cambiei?
9. Când este obligatorie prezentarea cambiei la acceptare?
10. Cum se face revocarea cambiei?
11. Ce fel de garanţie este avalul?
12. Cum se exprimă avalul?
155
13. Cum se numeşte cel care se obligă în cazul biletului la
ordin?
14. Care sunt caracterele juridice ale biletului la ordin?
15. Care sunt menţiunile obligatorii ale biletului la ordin?
16. Care este locul plăţii la biletul la ordin?
17. Cum se face girul biletului la ordin?
18. Dar avalul biletului la ordin?
19. Care sunt condiţiile esenţiale de formă şi de fond ale
biletului la ordin?
20. Care sunt menţiunile şi felurile conosamentului?
21. În câte exemplare se întocmeşte conosamentul şi cui sunt
destinate?
22. Există asemănări între contractul de gaj şi warant?
156
IX. SOCIETĂŢILE COMERCIALE
IX.1. Clasificare
O scurtă prezentare a formelor societăţilor comerciale ce se
pot constitui în România a fost secţiunea IV.2.2.
Societăţile comerciale pot fi clasificate în funcţie de mai
multe criterii.
IX.1.1. Clasificarea după numărul asociaţilor

a) unipersonale – societăţile cu asociat unic. Acestea
reprezintă excepţia. Legea nr.31/1990 societăţile comerciale
permite constituirea unei societăţi comerciale doar în cazul
societăţii cu răspundere limitată;
b) pluripersonale – cele care au mai mulţi asociaţi. Acestea
reprezintă regula.
IX.1.2. Clasificarea după natura societăţii
a) societăţi de persoane – acestea se caracterizează prin
numărul restrâns de asociaţi, iar asocierea are un caracter „intuitu
personae”. Sunt astfel de societăţi cele în nume colectiv şi cele în
comandită simplă;
b) societăţi de capitaluri – se constituie dintr-un număr mare
de asociaţi ca urmare a necesităţii existenţei unui capital social
mare. Calitatea asociaţilor (intuitu personae) nu prezintă interes.
157
Sunt astfel de societăţi, cea pe acţiuni şi cea în comandită pe
acţiuni. Elementul esenţial este cota de capital (intuitu pecuniae);
c) societăţile cu natură mixtă – capital şi de persoane, cum
este societatea cu răspundere limitată care are în vedere atât
calitatea asociaţilor, cât şi aportul la capital.
În cazul societăţilor de persoane este permis aportul în
numerar, în natură şi în munca asociaţilor, pe când la cele de capital
nu poate fi în muncă, ci numai în numerar sau în natură.
IX.1.3. Clasificarea după răspunderea asociaţilor

a) Societăţi în care asociaţii răspund nelimitat pentru
obligaţiile sociale, cum este cazul la societatea în nume colectiv,
precum şi a asociaţilor comanditaţi în societatea în comandită
simplă sau în comandită pe acţiuni. Creditorii societăţii se vor
îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai
dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la
data punerii în întârziere, se vor putea adresa împotriva acestor
asociaţi.
b) Societăţi în care asociaţii răspund până la concurenţa
capitalului social subscris, cum este cazul acţionarilor în
societăţile pe acţiuni, asociaţilor comanditari la societăţile în
comandită simplă şi în comandită pe acţiuni şi asociaţilor în
societăţile cu răspundere limitată.
IX.1.4. Clasificarea după structura capitalului

şi modul de împărţire a lui
a) Societăţi la care capitalul se divide în acţiuni, cum este
cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. La acestea
capitalul nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei. Acţiunile pot fi
nominative sau la purtător. Acţiunile nominative pot fi emise în
formă materială, pe suport hârtie, sau în formă dematerializată, prin
înscriere în cont. Dacă actul constitutiv nu prevede că acţiunile sunt
nominative, acestea vor fi la purtător;
158
b) Societăţi la care capitalul se divide în părţi sociale, cum
este cazul la societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă şi societatea cu răspundere limitată. Acestea sunt numai
nominative. La societatea cu răspundere limitată capitalul nu poate
fi mai mic de 2.000.000 lei, iar valoarea unei părţi sociale nu poate
fi mai mică de 100.000 lei.
IX.1.5. Clasificarea după posibilitatea emiterii

de titluri comerciale de valoare
a) Societăţi emitente de titluri comerciale de valoare – cum
sunt societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni care pot emite
acţiuni şi obligaţiuni.
b) Societăţi care nu pot emite titluri comerciale de valoare
– cum este cazul celorlalte forme de societate.
IX.2. Dobândirea personalităţii juridice de către

societăţile comerciale
Art.1.alin.2 din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile
comerciale cu sediul pe teritoriul României sunt persoane juridice
române”.
Persoana juridică, potrivit Decretului nr.31/1954 privitor la
persoana fizică şi persoana juridică, trebuie să întrunească
următoarele elemente constitutive:
a) organizare proprie. Potrivit art.7 şi 8 din Legea
nr.31/1990, actul constitutiv trebuie să cuprindă dispoziţii privind
persoanele care administrează şi reprezintă societatea, dispoziţii
privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi
funcţionarea societăţii comerciale;
b) patrimoniu propriu. Legea nr.31/1990 face vorbire de
patrimoniul social (v. art.246 alin.1). Patrimoniul este alcătuit din
activul social şi pasivul social. El este distinct de cel al asociaţilor
(acţionarilor) care nu au nici un drept asupra bunurilor care
159
alcătuiesc patrimoniul social. Se spune că acesta are un caracter
autonom şi constituie gajul general al creditorilor societăţii;
c) existenţa unui scop şi obiect bine determinat. Este
guvernat de prevederile Decretului nr. 31/1954, acesta trebuie să fie
în acord cu interesul obştesc. Art.7 lit.c şi art.8 lit.c din Legea
nr.31/1990 prevăd că actul constitutiv trebuie să cuprindă obiectul
de activitate cu precizarea domeniului şi activităţii principale.
Obiectul de activitate este cel care limitează capacitatea de
folosinţă şi de exerciţiu al societăţii comerciale dă naştere
următoarelor consecinţe:
– dreptul societăţii comerciale de a participa în nume propriu
la raporturile juridice;
– răspunderea pentru obligaţiile asumate;
– dreptul societăţii de a sta în justiţie ca reclamantă sau ca
pârâtă.
IX.3. Elementele de identificare ale societăţii

Se identifică prin 3 elemente: firma, sediul şi naţionalitatea.
a) Firma societăţii (a fost descrisă la elementele fondului de
comerţ). Ea trebuie să fie disponibilă şi distinctivă. Persoanele care
constituie societăţi comerciale, înainte de întocmirea documentelor
constitutive trebuie să solicite la Registrul Comerţului verificarea
disponibilităţii şi rezervarea acesteia pe o perioadă de cel mult 3
luni de la data înregistrării cererii. Folosinţa exclusivă a firmei se
dobândeşte de la înmatriculare şi încetează la radiere.
b) Sediul. Actul constitutiv, potrivit Legii nr. 31/1990, trebuie
să indice atât sediul, cât şi sediile secundare – sucursale, agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică.
c) Naţionalitatea. Nu are aceeaşi semnificaţie ca la
persoanele fizice. Ţine de sediu şi determină legea aplicabilă
constituirii, funcţionării, dizolvării, lichidării. Cetăţenia asociaţilor
(acţionarilor) nu are relevanţă. Legea română prevede că societăţile
comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române,
160
deci singurul element în funcţie de care se stabileşte naţionalitatea
este sediul.
IX.4. Forme de desfăşurare a activităţii societăţii comerciale

în afara sediului său social principal
Aşa cum am arătat mai sus, actul constitutiv trebuie să
prevadă sediul şi sediile secundare. Deşi legea face vorbire de
sediu, fără a-l circumstanţia, prevederea privind sediile secundare
dă naştere concluziei că sediul poate fi principal şi secundar.
Sediile secundare, tot potrivit Legii nr.31/1990, pot fi la
sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică (v.art.7 lit.g şi art.8 lit.l).
Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că sucursalele,
agenţiile şi celelalte sunt forme de organizare ale societăţilor
comerciale.
Sucursalele sunt definite de art.4 alin.1 din Legea
nr. 31/1990 ca fiind dezmembrăminte fără personalitate juridică ale
societăţilor comerciale care se înregistrează la Registrul Comerţului
din judeţul în care vor funcţional.
Tot art. 143 din Legea nr. 31/1990 prevede că regimul juridic
al sucursalei se aplică şi oricărui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui, căruia societatea care îi înfiinţează şi îi atribuie
statut de sucursală. Celelalte sedii secundare – agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea sedii – se înmatriculează numai
în cadrul înmatriculării în Registrul comerţului la sediul principal.
Nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială (art. 143
alin.5 Legea nr.31/1990).
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică care
se constituie potrivit reglementărilor privind societăţile comerciale. Ea
nu trebuie să aibă aceeaşi formă cu societatea mamă.
161
Reprezentanţa este o formă de sediu secundar fără
personalitate juridică.
IX.5. Constituirea societăţii comerciale

Se realizează în mai multe etape:
IX.5.1. Verificarea disponibilităţii firmei

şi, după caz, a emblemei
IX.5.2. Întocmirea actului constitutiv
Nu are acelaşi regim pentru toate formele de societate.
Societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă se
constituie prin contract de societate.
Societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răs-
pundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic se constituie
prin statut.
Contractul de societate şi statutul pot fi întocmite şi sub forma
unui document numit act constitutiv. Aceeaşi va fi denumirea şi
atunci când se încheie numai contract de societate sau numai statut.
Actul constitutiv este manifestarea de voinţă făcută în sensul
constituirii societăţii. Se semnează de toţi asociaţii, iar în cazul în
care societatea se constituie prin subscripţie publică de fondator, se
încheie în formă autentică.
IX.5.3. Conţinutul actului constitutiv

şi caracterele juridice ale acestuia
Legea nr. 31/1990 reglementează distinct conţinutul actului
constitutiv, o dată pentru societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată (art.7) şi o
dată pentru societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.
162
a) La societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă şi S.R.L., actul constitutiv trebuie să conţină:
– datele de identificare ale asociaţilor;
– forma, denumirea, sediul şi dacă este cazul, emblema;
– obiectul de activitate cu precizarea demersului şi a activităţii
principale;
– capitalul social şi aportul fiecărui asociat, în numerar şi în
natură – la S.R.L. numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale;
– dispoziţii privind administrarea;
– participarea la beneficii şi pierderi;
– sediile secundare;
– durata societăţii;
– modul de dezvoltare şi lichidare.
b) La societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni conţine
în plus o serie de clauze privind capitalul social care poate fi
subscris şi variat (minim 30% la constituire şi integral în termen de
un an de la înmatriculare); felul acţiunilor (nominative sau la
purtător); dispoziţii privind fondatorii; dispoziţii privind opera-
ţiunile încheiate în contul societăţii de fondatori pe care acestea
trebuie să le preia; dispoziţii privind cenzorii; dispoziţii privind
administratorii, garanţiile acestora şi puterile conferite.
La societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni
se vor arăta asociaţii – acţionarii comanditaţi şi cei comanditari.
IX.5.4. Înmatricularea societăţii

Actul constitutiv autentificat, însoţit de dovada de sediu
social, dovada constituirii capitalului social, copiile actelor de
identitate ale asociaţilor, acordul asociaţiei de locatari acolo unde
sediul se află într-un imobil cu mai multe locuinţe, avizele organelor
în drept se depun la Registrul comerţului – biroul unic în a cărui rază
teritorială se află sediul social, ataşate cererii de înmatriculare.
163
Avizele. Legea prevede obţinerea avizelor de funcţionare de
la o serie de autorităţi publice. Unele avize se cer pentru toate
societăţile comerciale (ex.: de la pompieri, poliţia sanitar-veterinară
ş.a.), iar altele se cer numai pentru societăţile care au un anume
obiect de activitate (asigurări, activităţi medicale, comerţ cu arme şi
substanţe periculoase etc.). Pentru obţinerea acestor avize, se
completează o anexă a cererii de înmatriculare pe care biroul unic o
trimite autorităţilor publice competente, care trebuie să elibereze
avizele în termen de maxim 20 de zile. Obţinerea avizelor este
necesară numai dacă în spaţiul destinat sediului social sau sediilor
secundare se desfăşoară activităţile supuse avizării. În caz contrar
se completează o declaraţie pe proprie răspundere, urmând ca
înainte de începerea activităţii să se ia autorizaţiile necesare.
Cererea de înmatriculare poate fi formulată de:
– fondatori sau administratori sau un împuternicit al acestora.
Aceştia au obligaţia să solicite înmatricularea în 15 zile de la
semnarea actului constitutiv;
– oricare dintre asociaţi, atunci când fondatorii sau asociaţii
sau reprezentanţii lor dacă aceştia nu au formulat-o în termenul
legal, după ce au fost puşi în întârziere şi nu s-au conformat în 8
zile de la primire.
Cererea se soluţionează de judecătorul delegat al tribunalului
pe raza căruia se află oficiul Registrului Comerţului.
Dacă sunt întrunite cerinţele legii, judecătorul delegat dă o
încheiere prin care admite cererea, autorizează constituirea şi
dispune înmatricularea. Încheierea este supusă recursului, termenul
fiind de 15 zile. Înmatricularea se efectuează după ce încheierea
este irevocabilă (adică nu a fost atacată cu recurs în termenul
prevăzut de lege sau recursul a fost respins).
După încuviinţarea înmatriculării, biroul unic comunică
datele din cererea de înmatriculare la Ministerul Finanţelor Publice
care, în termen de 24 de ore, trebuie să atribuie Codul unic de
164
înregistrare (CUI), după care se eliberează certificatul de
înmatriculare.
Un extras în formă simplificată după încheierea judecătorului
delegat se publică în Monitorul Oficial – Partea a IV-a, pe
cheltuiala comerciantului. La cererea şi pe cheltuiala
comerciantului, în Monitorul Oficial – Partea a IV-a se poate
publica integral încheierea şi actul constitutiv, integral sau în
extras, vizate de judecătorul delegat.
IX.5.5. Capitalul social şi vărsarea aportului

Capitalul social poate fi vărsat atât la constituire, cât şi
ulterior. Se distinge între capital social subscris şi capital social
vărsat. Aportul poate fi în numerar, în numerar şi în natură şi în
numerar, în natură şi în muncă (numai la societatea în nume
colectiv şi la cea în comandită pentru asociaţii comanditaţi).
Acţiunile sunt indivizibile. Părţile sociale nu pot fi repre-
zentate prin titluri negociabile.
Capitalul social poate fi majorat, aceasta presupunând modi-
ficarea actului constitutiv, sau diminuat, cu respectarea minimului
prevăzut de lege, tot cu modificarea actului constitutiv.
Capitalul social este divizat în:
– părţi de interes la societatea în nume colectiv şi în
comandită simplă;
– părţi sociale la societatea cu răspundere limitată, ce nu pot
fi mai mici de 100.000 lei;
– acţiuni la societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni,
acestea neputând fi mai mici de 1.000 lei.
IX.6. Organele societăţii comerciale

Se împart în:
– organe de conducere;
165
– organe de administrare;
– organe de control.
IX.6.1. Organele de conducere. Atribuţiile adunării generale

La toate formele de societate comercială organul de conducere
este adunarea generală. În cazul societăţii cu răspundere limitată,
atribuţiile adunării generale sunt exercitate de asociatul unic.
Adunările generale pot fi ordinare şi extraordinare.
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată
pe an, în cel mult 3 luni de la încheierea exerciţiului financiar.
Atribuţii: a) discutarea, aprobarea, modificarea bilanţului
contabil, fixarea dividendului; b) alegerea administratorilor şi
cenzorilor; c) fixarea remuneraţiei administratorilor şi cenzorilor,
dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv; d) să se pronunţe asupra
gestiunii administratorilor; e) să stabilească bugetul de venituri şi
cheltuieli şi, după caz, programul de activitate pentru exerciţiul
financiar următor; f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea
uneia sau mai multor unităţi ale societăţii; g) alte probleme.
Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de
câte ori este necesar pentru a hotărî: a) schimbarea formei
juridice a societăţii; b) mutarea sediului; c) schimbarea obiec-
tului de activitate; d) prelungirea duratei; e) majorarea, redu-
cerea sau reîntregirea capitalului social; f) fuziunea cu alte
societăţi sau divizarea; g) dizolvarea anticipată a societăţii;
h) emisiunea de obligaţii; i) conversia acţiunilor; j) orice altă
modificare a actului constitutiv.
Cvorumul adunării generale şi adoptarea hotărârilor
Cvorumul înseamnă numărul de asociaţi/acţionari care
trebuie să fie prezenţi pentru a se putea lua decizii în mod valabil.
La adunarea generală ordinară a societăţii pe acţiuni este necesară
prezenţa unui număr de acţionari ale căror acţiuni să reprezinte
jumătate din capitalul social. Dacă adunarea nu se poate ţine
166
datorită lipsei de cvorum, va fi convocată a doua adunare care
poate hotărî indiferent de cota de capital social pe care o reprezintă
participanţii.
La adunarea generală extraordinară, la prima convocare este
necesară prezenţa deţinătorilor a 3/4 din capitalul social, dacă actul
constitutiv nu dispune altfel, iar la convocările ulterioare deţinătorii
a 1/2 din capitalul social.
La societatea cu răspundere limitată, datorită caracteristicilor
acesteia, care le îmbină şi pe cele ale societăţii de capitaluri şi pe cele
ale societăţii de persoane, la prima convocare este necesară prezenţa
majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale, iar la a doua
convocare indiferent de numărul de asociaţi şi partea din capitalul
social.
IX.6.2. Organele de administrare

Administrarea societăţii comerciale este făcută de unul sau
mai mulţi administratori, temporari sau revocabili. (Când sunt mai
mulţi administratori aceştia se constituie în consiliu).
Unicul administrator sau preşedintele consiliului de admi-
nistraţie şi cel puţin jumătate din consiliul de administraţie trebuie să
fie cetăţeni români, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel.
Numirea şi destituirea administratorilor se face de adunarea generală.
Primii administratori pot fi numiţi prin actul constitutiv, termenul
mandatului neputând fi mai mare de 4 ani. Dacă nu s-a stabilit durata
aceasta este pentru 2 ani. Administratorii sunt realizabili, dacă prin actul
constitutiv nu s-a dispus altfel.
Fiecare administrator trebuie să depună o garanţie care nu
poate fi mai mică decât valoarea nominală a 10 acţiuni sau decât
dublul remuneraţiei lunare.
Consiliul de administraţie trebuie să se întrunească ori de câte
ori este necesar, dar cel puţin o dată pe lună. La fiecare şedinţă se va
167
întocmi un proces-verbal care cuprinde ordinea deliberărilor,
deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate.
Administratorii pot face toate operaţiunile pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului de activitate a societăţii cu excepţia restricţiilor
stabilite prin actul constitutiv.
Executarea operaţiunilor societăţii poate fi încredinţată unuia
sau mai multor directori executivi, funcţionari ai societăţii.
Directorii executivi nu pot fi membri în consiliul de administraţie.
Şi la societatea cu răspundere limitată administrarea se face
de unul sau mai mulţi administratori, în aceleaşi condiţii ca la
societatea pe acţiuni.
IX.6.3. Organele de control

Au drept de control asupra societăţii:
– asociaţii;
– cenzorii;
– auditorii financiari;
– auditorii interni şi persoanele cu atribuţii de control
financiar preventiv.
IX.7. Dizolvarea, fuziunea, divizarea, lichidarea
IX.7.1. Dizolvarea societăţii

Dizolvarea societăţii se produce prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) falimentul societăţii;
e) alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv.
Legea mai prevede pentru fiecare tip de societate şi alte cauze:
– la societatea pe acţiuni: reducerea capitalului sau numărului
de acţionari sub minimul legal;
168
– la societatea în nume colectiv sau cu răspundere limitată:
incapacitatea, excluderea sau decesul unuia din asociaţi, când
datorită acestor cauze a rămas un singur asociat. Se exceptează
atunci când există clauză privind continuarea cu moştenitorii sau
asociaţii/rămas continuă activitatea ca asociat unic.
Dizolvarea se înscrie la Registrul Comerţului şi se publică în
„Monitorul Oficial”.
IX.7.2. Fuziunea şi divizarea

Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către altă
societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru
a alcătui o societate nouă.
Divizarea se face prin împărţirea patrimoniului societăţii care
îşi încetează activitatea între două sau mai multe societăţi existente
sau care iau fiinţă.
Fuziunea şi divizarea au ca efect dizolvarea fără lichidare a
societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a
patrimoniului.
IX.7.3. Lichidarea
Dizolvarea are ca efect lichidarea.
Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot să facă
noi operaţiuni şi începe procedura lichidării.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic,
dizolvarea are ca efect transmiterea universală a patrimoniului către
asociatul unic, fără lichidare.
Lichidarea cuprinde următoarele operaţiuni:
– înlocuirea organelor de administrare cu lichidatorii;
– predarea gestiunii societăţii;
– întocmirea bilanţului contabil atunci când durata lichidării
se prelungeşte dincolo de exerciţiul financiar;
169
– lichidarea activului şi pasivului;
– întocmirea şi prezentarea bilanţului final.
Termeni cheie: societăţi unipersonale şi societăţi pluri-

personale; societăţi de persoane; societăţi de natură mixtă –
capitaluri şi persoane; firma, sediul şi naţionalitatea societăţii
comerciale; sucursală; agenţie; reprezentanţă; filială; dispo-
nibilitatea firmei şi emblemei; act constitutiv; contract de socie-
tate; statut; cod unic de înregistrare; capital social subscris;
capital social vărsat; părţi de interes; părţi sociale; acţiuni;
acţiuni nominative; acţiuni la purtător; organele societăţii
comerciale; adunarea generală ordinară şi extraordinară;
cvorumul adunării generale; consiliu de administraţie; comitet
de direcţie; director executiv; administrator; cenzor; auditor
financiar; dizolvare; faliment; fuziune; divizare; lichidare.
1. Ce fel de societate este societatea în nume colectiv?
2. Din cine se constituie societăţile de capitaluri?
3. Ce societate de natură mixtă cunoaşteţi?
4. Cum se poate împărţi capitalul social?
5. Care sunt societăţile comerciale care pot emite titluri de
valoare?
6. Care sunt elementele constitutive ale persoanei juridice
societate comercială?
7. Din ce este constituit gajul general al creditorilor societăţii
comerciale?
8. Care sunt elementele de identificare ale societăţii
comerciale?
9. Ce forme de organizare pot să aibă sediile secundare ale
societăţii comerciale?
10. Care este procedura de înmatriculare a unei societăţi
comerciale?
170
11. Care este conţinutul actului constitutiv?
12. Care sunt organele societăţii comerciale?
13. Care sunt atribuţiile adunării generale ordinare?
14. Dar atribuţiile adunării generale extraordinare?
15. Care sunt organele de administrare ale societăţii comerciale?
16. Care sunt organele de control ale societăţii comerciale?
17. În ce condiţii se produce dizolvarea societăţii comerciale?
18. Care sunt operaţiunile la lichidarea societăţii comerciale?
171
TESTE GRILĂ
1. Alegeţi definiţia dreptului comercial:

a) ramură a dreptului privat care reglementează vânzarea –
cumpărarea de mărfuri în pieţe, oboare, târguri, magazine,
precum şi între firme sau state şi plata acestora;
b) ramură a dreptului privat alcătuită din ansamblul normelor
juridice şi care studiază comerţul;
c) ramură a dreptului privat alcătuită din normele juridice
care reglementează faptele de comerţ şi raporturile
juridice la care iau parte persoane care au calitatea de
comerciant.
2. Noţiunea de comerţ îşi are originea în:
a) termenul latinesc „commercium (cum merx)”;
b) expresia latină „cogito ergo sum”;
c) termenul latinesc „cum mens”.
3. Activitatea comercială cuprinde:
a) toate vânzările – cumpărările de mărfuri;
b) toate vânzările – cumpărările în care cel puţin o parte este
comerciant;
c) toată activitatea economică începând cu producţia şi
sfârşind la consumator, inclusiv prestările de servicii şi
executarea de lucrări.
4. Stabilirea obiectului dreptului comercial are la bază:
a) sistemul subiectiv (calitatea de comerciant);
b) sistemul obiectiv (faptul de comerţ);
c) sistemul mixt.
5. Care dintre principiile de mai jos, este principiu al dreptului
comercial:
a) raporturile juridice de drept comercial sunt raporturi de
putere;
b) în contractele comerciale, în caz de dubiu se aplică
regulile care favorizează circulaţia;
c) în comerţ actele juridice sunt cu titlu gratuit.
172
6. Care dintre principiile de mai jos, este principiu al dreptului
comercial:
a) contractarea în favoarea celui de-al treilea este obişnuită;
b) comercianţii trebuie să ţină evidenţa contabilă;
c) comerţul în locurile publice este interzis.
7. Dreptul civil este dreptul comun pentru dreptul comercial:
a) da;
b) nu;
c) şi nu şi da.
8. Codul civil se aplică în dreptul comercial:
a) întotdeauna;
b) atunci când Codul comercial nu are dispoziţii aplicabile;
c) atunci când dispoziţiile din Codul comercial şi cele din
Codul civil vin în contradicţie.
9. Care ditre următoarele dispoziţii interesând dreptul comercial
fac parte din Constituţie:
a) statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea factorilor de producţie;
b) comercianţii datorează impozite statului;
c) în comerţ este interzisă munca forţată.
10. Care dintre următoarele acte normative este izvor specific de
drept comercial:
a) Constituţia;
b) Codul comercial;
c) Codul civil.
11. Codul comercial a fost adoptat în :
a) 1864;
b) 1887;
c) 1990.
12. Izvoarele dreptului comercial pot fi:
a) specifice dreptului comercial şi comune cu alte ramuri de
drept,
b) specifice altor ramuri de drept;
c) numai comune cu alte ramuri de drept.
13. Uzurile comerciale sunt alcătuite din
a) Soluţiile pronunţate de instanţe;
b) Reguli rezultând din relaţiile comerciale dintre state
stabilite prin tratate;
c) Reguli rezultând din practica comercială folosite vreme
îndelungată şi percepute ca obligatorii.
173
14. Uzurile comerciale locale sunt:
a) cele stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale pentru
pieţe, târguri şi oboare;
b) cele aplicabile la o anumită piaţă comercială, localitate,
port sau regiune;
c) cele aplicabile numai pe teritoriul unui stat.
15. Uzurile comerciale speciale sunt:
a) cele care ţin de obiectul contractului sau al profesiunii;
b) cele reglementate de Codul Civil;
c) cele care sunt reglementate de norme juridice speciale (nu
generale, nu de excepţie).
16. Uzurile comerciale generale sunt:
a) cele care se aplică în toate ramurile dreptului;
b) cele care se aplică întregului ansamblu de relaţii
comerciale;
c) cele care se aplică numai comercianţilor.
17. Uzurile comerciale convenţionale sunt cele care:
a) li se spune şi de fapt îşi trag forşa din voinţa părţilor;
b) sunt stabilite prin alte acte normative;
c) sunt convenite prin acorduri şi tratate între state.
18. Uzurile comerciale normative sunt:
a) consacrate legislativ;
b) cele stabilite de comercianţi prin contracte de le caz la
caz;
c) cele stabilite de camerele de comerţ din diferite state.
19. Doctrina, ca izvor mediat de drept comercial, este:
a) obligatorie pentru judecători;
b) obligatorie pentru comercianţi;
c) instrument de interpretare şi aplicare a legilor.
20. Jurisprudenţa în dreptul comercial, este:
a) aplicarea prudentă a legilor;
b) o uzanţă comercială;
c) un izvor mediat de drept comercial constând în soluţiile
pronunţate de instanţele de judecată care contribuie la
interpretarea legilor.
21. Faptele de comerţ pot fi:
a) obiective sau subiective;
b) neutre;
c) obiective, subiective, neutre.
22. Ce sunt faptele de comerţ subiective:
a) faptele de comerţ care au şi subiect activ şi subiect pasiv;
b) faptele de comerţ săvârşite de comercianţi;
174
c) faptele de comerţ care au cel puţin un subiect, activ sau
pasiv.
23. Ce sunt faptele de comerţ obiective:
a) faptele de comerţ determinate de lege şi producătoare de
efecte juridice potrivit legii, indiferent de autorul lor;
b) faptele de comerţ care au un obiectiv determinat;
c) faptele de comerţ cărora părţile le atribuie un obiect.
24. Definirea faptelor de comerţ are la bază următoarele teorii:
a) teoria circulaţiei şi teoria întreprinderii;
b) teoria speculaţiei şi a întreprinderii;
c) una din următoarele teorii: teoria circulaţiei, teoria
întreprinderii, teoria speculaţiei, teoria mixtă.
25. Întreprinderea de furnituri este:
a) întreprinderea care produce furnituri;
b) întreprinderea furnizoare de energie electrică, termică,
apă, canal;
c) întreprinderea care asigură prestarea de servicii sau
predarea unor bunuri, la anumite termene şi contra unui
preţ.
26. Sunt comercianţi:
a) cei care vând diferite produse în condiţiile legii;
b) cei care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesie
obişnuită şi societăţile comerciale;
c) patronii de societăţi comerciale.
27. Persoana fizică are calitatea de comerciant:
a) dacă săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional;
b) dacă vinde în locurile amenajate potrivit legii şi cu plata
taxelor legale;
c) dacă vinde mărfuri cu afişarea adaosului comercial, în caz
contrar fiind cotravenient.
28. Regiile autonome sunt:
a) societăţi comerciale ale statului înfiinţate pentru a aduce
venituri la buget;
b) unităţi economice care desfăşoară o activitate comparabilă
cu a societăţilor comerciale, fiind persoane juridice care
funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie
financiară;
c) instituţii publice care asigură diferite servicii în serviciul
comunităţii.
29. Societatea în comandită simplă are ca asociaţi:
175
a) persoane care desfăşoară activităţi comerciale pe bază de
comandă fermă;
b) comanditaţi şi comanditari;
c) comanditaţi, comanditari şi patroni.
30. Persoanele care formează societatea pe acţiuni se numesc:
a) acţionari principali;
b) agenţi economici;
c) acţionari.
31. Participanţii la asociaţiunea în paricipaţiune:
a) au acţiuni nominative;
b) nu au drept de proprietate asupra lucrurilor puse în
asociaţiune chiar dacă ei le-au cumpărat;
c) trebuie să se înregistreze ca acţionari la registrul
comerţului.
32. Asociaţia de asigurare mutuală:
a) este o asociaţie nonprofit;
b) este o asociaţie constituită pe bază de acord tacit în
vederea contractării unei asigurări colective;
c) este constituită cu scopul de a împărţi între asociaţi
pierderile cauzate prin riscurile care constituie obiectul
asociaţiunii.
33. Care dintre următoarele condiţii este cerută, printre altele,
pentru ca o persoană fizică să devină comerciant:
a) să aibă un spaţiu pentru expunerea şi vânzarea
produselor;
b) să aibă studii superioare, liceale sau profesionale;
c) să săvârşească acte de comerţ ca profesie obişnuită.
34. Societatea comercială dobândeşte calitatea de comerciant:
a) din momentul constituirii cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege;
b) din momentul realizării acordului de voinţă al celor care o
constituie;
c) din momentul semnării actului constitutiv la notarul
public.
35. Dovedirea calităţii de comerciant în cazul societăţilor
comerciale se face:
a) prin vărsarea aportului social;
b) cu actul constitutiv;
c) prin constituirea societăţii în condiţiile legii.
36. Dintre obligaţiile profesionale ale comercianţilor face parte:
a) obligaţia ca acţionarii să fie solvabili,
b) obligaţia de a avea vad comercial;
176
c) obligaţia de publicitate prin înregistrarea la registrul
comerţului.
37. Auxiliarii dependenţi ai comercianţilor:
a) sunt raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt remuneraţi
de aceştia;
b) depind de calificarea comercianţilor ca plătitori de
T.V.A.;
c) nu sunt raporturi de muncă cu comercianţii dar sunt
remuneraţi de aceştia.
38. Auxiliarii independenţi ai comercianţilor:
a) sunt angajaţi ai comercianţilor;
b) sunt angajaţi ai Camerei de comerţ;
c) nu sunt raporturi de muncă cu comercianţii.
39. Reprezentarea:
a) nu produce efecte între reprezentat şi reprezentant ci doar
faţă de terţi;
b) produce efecte pe de o parte între reprezentat şi
reprezentant şi pe de altă parte între reprezentat şi terţ;
c) produce efecte doar între reprezentant şi terţ.
40. Prepuşii pentru comerţ:
a) nu pot să ceară preţul mărfurilor vândute, acest drept
avându-l doar comerciantul;
b) pot să ceară preţul mărfurilor vândute în magazin;
c) pot să ceară preţul mărfurilor vândute afară din magazin
fără nici o autorizaţie specială.
41. Mijlocitorii îşi desfăşoară activitatea:
a) cu contract de muncă;
b) cu aviz de la primărie;
c) fără contract de muncă.
42. Mijlocitorii acţionează pentru:
a) bunele relaţii între patronat şi sindicate;
b) asigurarea relaţiilor cu Camera de comerţ şi cu autorităţile
statului;
c) pentru punerea în contact a persoanelor care sunt
interesate de încheierea unei afaceri care să realizeze prin
intermediul lor.
43. Activitatea de mijlocire:
a) este faptă de comerţ
b) nu este faptă de comerţ dar nu este ilegală;
c) nu este faptă de comerţ şi este interzisă de lege.
44. Agentul de comerţ:
177
a) este un funcţionar public cu atribuţii de control pentru
fapte de comerţ;
b) este un agent al poliţiei economice cu atribuţii de control
sau un salariat al Camerei de comerţ;
c) este o persoană însărcinată statornic, de unul sau mai
mulţi comercianţi, să desfăşoare în altă localitate,
determinată exclusiv, operaţiuni comerciale.
45. Fondul de comerţ:
a) este fondul de marfă necontractat încă în scop de vânzare
de un comerciant;
b) este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
necorporale pe care comerciantul îl afectează activităţii
comerciale în scopul atragerii de clienţi şi implicit
obţinerii de profit;
c) este numai fondul de marfă care poate aduce profit.
46. Firma comerciantului:
a) este un element al fondului de comerţ;
b) este un element decorativ;
c) este un element pentru stabilirea identităţii patronului.
47. Fondul de comerţ:
a) nu poate fi înstrăinat;
b) nu poate face obiectul dreptului de proprietate;
c) poate fi transmis ca aport într-o societate comercială.
48. Contractul de vânzare – cumpărare comercială are
următoarele caractere (trăsături):
a) este aleatoriu, gratuit, bilateral şi constitutiv;
b) este sinalagmatic, comutativ, oneros şi constitutiv de
drepturi;
c) este bilateral, oneros, comutativ şi translativ de
proprietate.
49. Care dintre următoarele obligaţii aparţine vânzătorului:
a) să suporte cheltuielile de predare;
b) să suporte cheltuielile de ridicare;
c) să nu primească preţul până nu a predat bunul.
50. Cumpărătorul este obligat:
a) să suporte cheltuielile de predare;
b) să suporte cheltuielile de ridicare;
c) să dea garanţii contra evicţiunii.
51. Vânzătorul trebuie să garanteze pe cumpărător:
a) pentru plata obligaţiilor către stat;
b) pentru riscurile pe timpul transportului;
c) pentru evicţiune şi contra viciilor lucrului.
178
52. În contractul de mandat:
a) mandantul nu poate da mandat mandatarului să facă
operaţiuni pe care nu le poate face el însuşi;
b) mandatarul poate face orice operaţiune chiar şi din cele
care nu le poate face mandantul;
c) mandatarul nu poate face decât operaţiunile pe care nu le
poate face mandantul.
53. Mandatarul este obligat:
a) să plătească dobânzi pentru banii cuveniţi mandantului
nepredaţi acestuia;
b) să răspundă pentru obligaţiile mandantului;
c) să verifice disponibilul din contul mandatarului pentru a
se convinge dacă acesta este serios.
54. Contractul de comision:
a) este contractul prin care se stabileşte adaosul comercial;
b) este un contract privind suma cuvenită celui care
favorizează prin funcţia sa încheierea unui contract;
c) este un contract care are ca obiect tratarea de afaceri
comerciale de un comisionar pe seama clientului.
55. Marcaţi răspunsul fals:
a) comisionarul trebuie să dea socoteală comitentului de
îndeplinirea mandatului;
b) comisionarul trebuie să îndeplinească obligaţiile cu bună
credinţă şi obligaţia unui bun profesionist;
c) comisionarul nu trebuie să dea socoteală comitentului de
îndeplinirea mandatului.
56. Contractul de report:
a) contractul de report este contractul prin care, în materie de
asigurări, obligă pe asigurator să reporteze în anul următor
sumele neconsumate cu plata despăgubirilor;
b) este contractul constând în cumpărarea de titluri de credit
circulând în comerţ, pe bani gaa şi revinderea simultană la
termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a
unor titluri de aceeaşi specie;
c) este contractul de reportare a sumelor necâştigate la
jocurile de noroc.
57. Contractul de cont curent:
a) este un contract de creditare;
b) nu este un contract de creditare;
c) poate sa-l facă numai o bancă.
58. Contractul de leasing:
179
a) dă dreptul finanţatorului să aleagă furnizorul;
b) nu dă dreptul utilizatorului să aleagă furnizorul;
c) dă dreptul utilizatorului să aleagă furnizorul.
59. Contractul de leasing:
a) dă dreptul finanţatorului să verifice periodic modul de
exploatare a bunului;
b) nu dă dreptul finanţatorului să verifice periodic modul de
exploatare a bunului;
c) dă dreptul finanţatorului să verifice modul de exploatare a
bunului dar numai cu acordul furnizorului.
60. Francize este:
a) procentul din suma asigurată cu care se reduce suma
acordată în caz de daună;
b) dreptul de a exploata un produs, o afacere sau un serviciu;
c) dreptul de a utiliza un anume procedeu.
61. Titlurile comerciale sau de credit:
a) încorporează o valoare patrimonială;
b) nu încorporează o valoare patrimonială;
c) încorporarea unei valori patrimoniale depinde de la caz la
caz.
62. Titlurile nominative se numesc astfel deoarece:
a) au un nume al lor cum ar fi cambie, bilet la ordin,
conosament;
b) titularii lor sunt nominalizaţi în cuprinsul acestora,
c) au valoarea exprimată în bani înscrisă în cuprinsul lor.
63. Sunt condiţii de fond ale cambiei:
a) forma scrisă cu menţiunile prevăzute de lege;
b) denumirea titlului, trasul şi trăgătorul;
c) capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza.
64. În cazul cambiei, obligaţia de plată revine:
a) trasului;
b) trăgătorului;
c) beneficiarului.
65. Prin ce se face girul cambiei:
a) printr-un act de împrumut;
b) printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe cambie şi prin
predarea ei;
c) prin act autentic la notar.
66. Avalul cambiei:
a) constă în predarea ei înapoi către trăgător;
b) constă în întoarcerea preţului;
180
c) este un act juridic prin care o persoană numită avalist se
obligă să garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii
cambiali, numit avalizat.
67. Biletul la ordin:
a) presupune prestaţia unui serviciu pe baza comenzii
conţinute de biletul la ordin;
b) conţine obligaţia plăţii unei sume de bani la scadenţă;
c) este un înscris constatator al dreptului de proprietate
asupra unor bunuri aflate în depozit care se eliberează pe
baza lui.
68. Ce este cecul:
a) o instituţie bancară pentru economiile populaţiei;
b) este un titlu de credit;
c) este documentul care atestă suma de bani depusă.
69. Conosamentul:
a) este sinonim cu warantul;
b) este un act juridic de constituire a unei garanţii reale
asupra mărfurilor încărcate pe vapor;
c) este documentul eliberat la încărcarea mărfurilor pe vapor
şi în baza căruia acestea pot fi vândute.
70. Conosamentul se întocmeşte:
a) într-un singur exemplar;
b) în două exemplare;
c) în patru exemplare.
71. Warantul:
a) este o specie de reptilă;
b) este persoana care garantează livrarea;
c) este un titlu de credit din categoria contractelor de gaj.
72. Societăţile comerciale, după natura lor pot fi:
a) societăţi de persoane, societăţi de capitaluri, societăţi de
natură mixtă – de capitaluri şi de persoane;
b) societăţile de persoane, societăţi unipersonale şi societăţi
de capitaluri;
c) societăţi pluripersonale şi de capitaluri.
73. Societatea cu răspundere limitată:
a) este societate de persoane;
b) este persoana care garantează livrarea;
c) este un titlu de credit din categoria contractelor de gaj.
74. La societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund:
a) nelimitat pentru obligaţiile societăţii;
b) nelimitat;
181
c) până la concurenţa capitalului social subscris.
75. Capitalul social al S.R.L. este divizat:
a) părţi sociale;
b) acţiuni nominative;
c) acţiuni la purtător.
76. Adunarea generală ordinară la societăţile comerciale se ţine:
a) Cel puţin o dată pe an;
b) O dată pe trimestru;
c) O dată pe semestru.
77. Bilanţul contabil al societăţii comerciale se aprobă de:
a) Adunarea generală;
b) Contabilul şef;
c) Comitetul director sau consiliul de administraţie, acolo
unde există.
78. Consiliul de administraţie este ales:
a) De administraţie cu acordul cenzorilor;
b) De adunarea generală cu avizul comisiei de cenzor;
c) De adunarea generală.
79. În adunarea generală, fiecare acţionar sau asociat:
a) Are drept de vot egal;
b) Are dreptul de vot negociat cu consiliul de administraţie;
c) Are un drept de vot proporţional cu cota de capital social
deţinută.
80. Consiliul de administraţie:
a) Poate cere adunării generale să dea raport de activitate;
b) Poate dizolva adunarea generală şi să provoace alegeri
anticipate;
c) Trebuie să întrunească ori de câte ori este necesar, dar cel
puţin o dată pe lună.
81. Prin ce se particularizează contractul de vânzare-cumpărare
comercială faţă de contractul de vânzare-cumpărare civilă:
a) comercialitate;
b) comutativitate;
c) translativitate.
82. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul
vândut în cazul contractului de vânzare-cumpărare:
a) să fie în comerţ;
b) să existe;
c) să fie determinat sau determinabil;
d) să fie proprietatea vânzătorului.
83. Care sunt obligaţiile vânzătorului în cazul contractului de
vânzare-cumpărare comercială:
182
a) obligaţia de plată a preţului;
b) obligaţia de a preda lucrul vândut;
c) obligaţia de garanţie;
d) obligaţia de a lua în primire lucrul vândut.
84. Prin ce se deosebeşte contractul de mandat comercial faţă de
contractul de mandat civil:
a) comercialitate;
b) obiectul său;
c) caracterul său;
d) prin faptul că dă o mai mică libertate mandatului decât
cel civil.
85. În cazul contractului de mandat comercial obligaţiile
mandatarului sunt:
a) să execute mandatul;
b) să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi cu
diligenţa unui bun gospodar;
c) să nu aducă la cunoştinţa terţului cu care contractează
împuternicirea primită;
d) să nu înştiinţeze pe mandant de executarea mandatului
e) să plătească dobânzi pentru banii cuveniţi
mandantului nepredaţi acestuia.
86. Care sunt modurile în care poate înceta mandatul:
a) prin moartea, interdicţia, insovabilitatea şi falimentul
mandantului sau mandatarului;
b) prin dizolvare;
c) prin renunţare la mandat a mandatarului;
d) prin revocarea mandatarului.
87. Care sunt caracterele juridice ale contractului de comision:
a) bilateral (sinalagmatic), consensual, oneros;
b) aleatoriu, gratuit, comutativ;
c) bilateral, oneros, comutativ şi translativ.
88. În cazul contractului de comision care sunt obligaţiile
comitentului:
a) să nu plătească remuneraţia cuvenită comisionarului;
b) să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru
îndeplinirea însărcinării;
c) să plătească remuneraţia cuvenită comisionarului.
89. Care sunt obligaţiile comisionarului:
a) să execute mandatul neîncredinţat de comitent;
b) să dea socoteală comitentului de îndeplinirea
mandatului;
183
c) să execute mandatul încredinţat de comitent;
d) să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi
diligenţa unui profesionist.
90. Care sunt modurile în care se poate revoca contractul de
comision:
a) revocare de către comitent;
b) prin renunţare de către comisionar;
c) interdicţia, falimentul comisionarului sau
comitentului;
d) prin dizolvare.
91. Care sunt caracterele juridice ale contractului de consignaţie:
a) bilateral, oneros, consensual;
b) aleatoriu, gratuit, consensual;
c) bilateral, oneros, translativ de proprietate.
92. Care este forma cerută pentru contractul de consignaţie:
a) forma scrisă cerută numai ad validitatem;
b) forma scrisă cerută numai ad probationem;
c) forma scrisă cerută numai ad validitatem şi ad
probationem.
93. Care sunt obligaţiile consignantului:
a) să predea consignatarului bunurile pentru vânzare,
b) să plătească consignatarului remuneraţia cuvenită;
c) să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea
bunurilor.
94. Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de
comision:
a) adevărat;
b) fals.
95. Contractul de consignaţie încetează doar prin revocare şi
renunţare la mandat:
a) adevărat;
b) fals.
96. Contractul de cont curent produce următoarele efecte:
a) strămutarea proprietăţii şi novaţiunea obligaţiei;
b) compensaţia reciprocă;
c) nulitatea actelor.
97. Contractul de report se foloseşte atunci când deţinătorul unor
titluri care are nevoie de numerar:
a) adevărat;
b) fals.
98. Contractul este un act juridic izvor voluntar de obligaţii:
a) adevărat;
184
b) fals.
99. Contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane
dar prin care nu se constituie şi nu se stinge un raport juridic:
a) adevărat;
b) fals.
100. Actul juridic este manifestarea de voinţă făcută în scopul de
a nu produce efecte juridice:
a) adevărat;
b) fals.
101. Contractele numite nu beneficiază de o reglementare
proprie. Li se spune şi contracte tipice:
a) adevărat;
b) fals.
102. Contractele nenumite nu beneficiază de o reglementare
distinctă şi nici de o denumire. Tot nenumite sunt şi
contractele care îmbină caracteristicile a două contracte
numite şi cărora li s-a spus contracte sui generis:
a) adevărat;
b) fals.
103. Contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt cele la care iau
parte două persoane iar cele unilaterale cele făcute de o
singură persoană:
a) adevărat;
b) fals.
104. Contractul de depozit cu titlu gratuit este un contract
sinalagmatic (bilateral), pentru că la formarea lui iau parte
două părţi – deponentul şi depozitorul:
a) adevărat;
b) fals.
105. Contractul unilateral instituie obligaţii pentru o singură
parte:
a) adevărat;
b) fals.
106. Încheierea valabilă a unui contract real este realizată doar în
momentul remiterii (transmiterii) lucrului:
a) adevărat;
b) fals.
107. Obiectul contractului de leasing îl constituie bunurile
imobile sau bunurile mobile de folosinţă îndelungată, aflate în
circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi
185
video, a pieselor de teatru, a manuscriselor, brevetelor şi a
drepturilor de autor:
a) adevărat;
b) fals.
108. Leasingul poate fi :
a) leasing financiar;
b) leasing operaţional;
c) leasing funcţional.
109. Leasingul financiar îndeplineşte următoarele condiţii:
a) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate
ramân asupra locatorului din momentul încheierii
contractului;
b) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate
trec asupra utilizatorului din momentul încheierii
contractului;
c) părţile au prevăzut că, la expirarea conractului,
proprietatea bunului trece de drept la utilizator;
d) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar
preţul de cumpărare ca reprezenta cel mult 50% din
valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data
la care opţiunea poate fi exprimată;
e) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar
preţul de cumpărare ca reprezenta cel puţin 50% din
valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data
la care opţiunea poate fi exprimată.
110. Elementele contractului de leasing sunt:
a) părţile;
b) descrierea bunului ce face obiectul contractului;
c) valoarea totală a contractului;
d) valoarea ratelor şi termenul de plată;
e) perioada de utilizare în leasing;
f) clauza privind obligaţia asigurării bunului;
g) valoarea iniţială a bunului;
h) clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu
privire la cumpărarea bunului şi condiţiile în care
acesta poate fi exercitat.
111. Obligaţiile locatorului sunt:
a) să nu respecte dreptul utilizatorului privind alegerea
furnizorului;
b) să încheie contractulde vânzare-cumpărare cu
furnizorul desemnat de utilizator şi în condiţiile
arătate de acesta;
186
c) să transmită utilizatrului, prin contractul de leasing,
toate drepturile decurgând din contractul de vânzare-
cumpărare;
d) să respecte dreptul utilizatorului privind alegerea
furnizorului;
e) să transmită utilizatrului, prin contractul de leasing,
toate drepturile decurgând din contractul de vânzare-
cumpărare, mai puţin dreptul de dispoziţie;
f) să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului privind
prelungirea contractului, achiziţionarea sau restituirea
bunului;
g) să îi garanteze utilizatorului liniştita folosinţă a
bunului;
h) să îi asigure bunul oferit în leasing.
112. Obligaţiile utilizatrului,în cazul contractului de leasing, sunt:
a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul
stipulat în contractul de leasing;
b) să expoateze bunul coform instrucţiunilor şi să
instruiască personalul desemnat să-l expoateze;
c) să greveze bunul cu sarcini, fără acordul locatorului;
d) să plătească ratele de leasing, în cuantumul şi la
termenele stabilite;
e) să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli
care decurg din contractul de leasing;
f) să nu greveze bunul cu sarcini, fără acordul
utilizatorului;
g) să îşi asume, în lipsa unei stipulaţii contrare,
totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea
bunului direct sau prin prepuşi, inclusiv riscul
pierderii, distrugerii sau avarierii bunului, din cauze
fortuite şi continuitatea plăţii ratelor până la achitarea
integrală a contractului de leasing;
h) să permită finanţatorului verificarea periodică a stării
modului de exploatare a bunului;
i) să îl informeze pe finanţator, în timp util, de orice
tulburare a dreptului de proprietate din partea unui
terţ;
j) să nu aducă modificări bunului;
k) să restituie bunul conform contractului.
113. Franciza este sinonim cu franşiza:
a) adevărat;
187
b) fals.
114. Competaţi următoarea definiţie:
,,Franciza este un ……………………………… bazat
pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice,
independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană
denumită………………, acordă unei alte persoane,
denumite…………….,dreptul de a exploata o afacere, un produs sau
un serviciu.”
115. Completaţi următoarea definiţie:
“Titlul comercial de valoare este un ……………. în temeiul
căruia posesorul său legitim poate să exercite, la o dată
determinată, dreptul arătat în înscris care încorporează o anumită
valoare patrimonială.”
116. Care sunt caracteristicile titlurilor de credit:
a) are un caracter constitutiv;
b) are un caracter formal;
c) are un caracter literal;
d) conferă un drept autonom.
117. În funcţie de conţinutul lor, titlurile de credit pot fi:
a) efecte de comerţ;
b) valori mobiliare;
c) titluri de reprezentare a mărfurilor;
d) titluri nominative;
e) titlurile la purtător.
118. Titlurile de reprezentare a mărfurilor sunt:
a) titlurile nominative;
b) conosamentul;
c) recipisa de depozit;
d) warantul;
e) titlurile la purtător.
119. Valorile mobiliare sunt:
a) acţiunile emise de societăţile comerciale;
b) conosamentul;
c) warantul;
d) obligaţiunile emise de societăţile comerciale.
120. Efectele de comerţ sunt:
a) conosamentul;
b) cambia;
c) warantul;
d) biletul la ordin;
e) cecul.
121. În funcţie de modul în care circulă, titlurile de credit pot fi:
188
a) titlurile de reprezentare a mărfurilor;
b) titluri nominative;
c) titluri la ordin;
d) titluri la purtător.
“Cambia este un înscris prin care o persoană numită
……………… dă dispoziţie alteia numită …………….., să
plătească necondiţionat o sumă în numerar la scadenţă unei a
treia persoane numită ………….
123. Care sunt caracteristicile cambiei:
a) este un titlu de credit;
b) are ca obiect plata unei sume de bani;
c) este un titlu la ordin;
d) este un titlu abstract;
e) creează obligaţii autonome;
f) creează obligaţii necondiţionale;
g) creează obligaţii solidare;
h) este un titlu de reprezentare a mărfurilor;
i) nu creează obligaţii solidare.
124. Care sunt menţiunile obligatorii ale cambiei:
a) denumirea de cambie “în însuşi textul titlului”;
b) ordinul condiţionat de plată a unei sume de bani
determinate;
c) numele trasului;
d) indicarea scadenţei;
e) ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani
determinate;
f) indicarea locului unde trebuie făcută plata;
g) numele celui la ordinul căruia se face plata;
h) data şi locul emiterii;
i) semnătura trăgătorului care trebuie să fie autografă.
125. Scadenţa poate fi:
a) la vedere;
b) la un anumit timp de la vedere;
c) la purtător;
d) la un anumit termen de la emitere;
e) la o zi fixă.
“Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei, numit
…….… ,transmite altei persoane, numită ……………”
189
127. Înainte de înapoierea titlului, trasul nu are dreptul de a
revoca acceptarea, într-o formă din care să rezulte
manifestarea sa de voinţă, cum ar fi menţiunea anulat urmată
de semnătură.
a) adevărat;
b) fals.
128. Refuzul de a accepta cambia se face printr-un act întocmit de
executorul judecătoresc.
a) adevărat;
b) fals.
“Avalul este actul juridic prin care o persoană numită
…………….. se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul
din debitorii cambiali, numit …………”
“Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită
…………….. sau …………………, se obligă să plătească o
sumă de bani, la scadenţă, unei alte persoane, numită
…………… , sau la ordinul acesteia.”
131. Biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată.
a) adevărat;
b) fals.
132. Care sunt menţiunile obligatorii ale biletului la ordin:
a) denumirea de bilet la ordin care trebuie să fie în textul
titlului;
b) promisiunea condiţionată de plată a unei sume
determinate;
c) indicarea scadenţei;
d) promisiunea necondiţionată de plată a unei sume
determinate;
e) numele celui care trebuie să I se facă plata sau la
ordinul căruia se face plata;
f) data şi locul emiterii;
g) semnătura emitentului;
h) locul plăţii.
133. Girul biletului la ordin este actul juridic prin care posesorul
biletului la ordin transmite altei persoane titlul în cauză printr-
o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi remite înscrisul în
cauză giratarului.
a) adevărat;
b) fals.
190
134. Dacă biletul la ordin are scadenţa la un termen de la
prezentare şi emitentul refuză să pună viza datată pe titlu,
refuzul se constată prin protest.
a) adevărat;
b) fals.
135. Competaţi următoarea definiţie:
“Cecul este înscrisul prin care emitentul acestuia, numit
…………., dă ordin unei bănci la care are disponibil bănesc,
numită ………….., de a plăti o sumă de bani unui beneficiar
la prezentarea titlului.”
136. Care sunt condiţiile esenţiale de formă ale cecului:
a) denumirea de cec;
b) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă nedeterminată
de bani;
c) numele trasului;
d) locul plăţii;
e) data şi locul emiterii;
f) semnătura emitentului;
g) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de
bani.
137. Lipsa condiţiilor esenţiale de formă pe care trebuie să le
îndeplinească cecul atrage nulitatea cecului?
a) adevărat;
b) fals.
138. Care sunt formele pe care le poate avea cecul:
a) cecul barat;
b) cecul circular;
c) cecul certificat;
d) cecul de călătorie;
e) cecul platibil în cont;
139. Cecul barat poate fi:
a) cecul cu bara generală;
b) cecul cu bară specială;
c) cecul circular;
d) cecul plătibil în cont.
140. Completaţi următoarea afirmaţie:
“Cecul plătibil în cont este cel pe care titularul face menţiunea
………………………………….iar plata se face ………….. ,
prin……………., şi nu prin numerar.”
141. Conosamentul este reglementat de Codul comercial sub
denumirea de poliţă de încărcare?
191
a) adevărat;
b) fals.
142. Conosamentul este documentul eliberat de comandantul,
armatorul sau agentul navei cu care se transportă mărfurile şi
prin care nu se recunoaşte şi nu se dovedeşte încărcarea sau
primirea spre încărcare a anumitor mărfuri?
a) adevărat;
b) fals.
143. Menţiunile conosamentului sunt:
a) persoana încărcătorului şi reşedinţa sa;
b) persoana încărcătorului fără reşedinţa sa;
c) destinatarul încărcăturii fără reşedinţa sa;
d) destinatarul încărcăturii şi reşedinţa sa;
e) numele căpitanului sau patronului;
f) numele, naţionalitatea şi capacitatea vasului;
g) locul plecării şi destinaţia;
h) navlul.
144. Conosamentul poate fi:
a) la ordin;
b) la purtător;
c) la vedere.
145. În câte exemplare se întocmeşte conosamentul:
a) 2;
b) 5;
c) 3;
d) 4.
146. Cele patru exemplare ale conosamentului sunt destinate:
a) căpitanului;
b) proprietarului sau armatorului vasului;
c) încărcătorului;
d) destinatarului;
e) administratorului;
f) comisionarului vamal.
147. Căpitanul va preda la destinaţie mărfurile persoanei care
prezintă conosamnetul, indiferent de numărul exemplarului,
dacă nu i s-a notificat vreo opoziţie?
a) adevărat;
b) fals.
148. În cazul conosamentului, dacă se notifică vreo opoziţie,
căpitanul va depune mărfurile în depozit cu autorizarea
justiţiei şi va putea să vândă, fără autorizarea justiţiei, o parte
din mărfuri pentru plata navlului?
192
a) adevărat;
b) fals.
149. Antrepozitele eliberează deponentului o recipisă-warant
compusă din:
a) recipisa de depozit;
b) warantul;
c) chitanţă;
d) factură fiscală.
Întrebarea Răspuns corect
1. C
2. A
3. C
4. B
5. B
6. A
7. A
8. B
9. A
10. B
11. B
12. A
13. C
14. B
15. A
16. B
17. A
18. A
19. C
20. C
21. A
22. B
23. A
24. C
25. C
26. B
27. A
28. B
29. B
30. C
31. B
32. C
33. C
193
34. A
35. C
36. C
37. A
38. C
39. B
40. B
41. C
42. C
43. A
44. C
45. B
46. A
47. C
48. C
49. A
50. B
51. C
52. A
53. A
54. C
55. C
56. B
57. A
58. C
59. A
60. B
61. A
62. B
63. C
64. A
65. B
66. C
67. B
68. B
69. C
70. C
71. C
72. A
73. C
74. C
75. A
76. A
194
77. A
78. C
79. C
80. C
81. A
82. A,B,C,D
83. B,C
84. B,C
85. A,B,E
86. A,C,D
87. A
88. B,C
89. B,C,D
90. A,B,C
91. A
92. B
93. A,B
94. A
95. B
96. A,B,C
97. A
98. A
99. B
100. B
101. B
102. A
103. B
104. B
105. A
106. A
107. A
108. A,B
109 B,C,D
110. A,B,C,D,E,F,G,H
111. B,D,E,F,G,H
112. A,B,D,E,F,G,H,I,J,K
113. B
114. sistem de comercilizare, francizor, beneficiar
115. înscris
116. A,B,C,D
117. A,B,C
118. B,C,D
195
119. A,D
120. B,D,E
121. B,C,D
122. trăgător, tras, beneficiar
123. A,B,C,D,E,F,G,
124. A,B,C,D,E,F,G,H,I
125. A,B,D,E
126. girant, giratar
127. B
128. A
129. avalist, avalizat
130. emitent, subscriitor, beneficiar
131. A
132. A,C,D,E,F,G,H
133. A
134. A
135. tăgător, tras
136. A,C,D,E,F,G
137. A
138. A,B,C,D,E
139. A,B
140. plătibil în cont, scriptic, virament
141. A
142. B
143. A,D,E,F,G,H
144. A,B
145. D
146. A,B,C,D
147. A
148. B
149. A,B
196

Drept Comercial

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Comercial

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RADU STANCU MĂDĂLINA STANCU

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Cosmin COMARNESCU

Bun de tipar: 29.12.2005; Coli tipar: 12,25

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Capitolul I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT

Capitolul III. FAPTELE DE COMERŢ

Capitolul IV. COMERCIANŢII

I.1. Originea, înţelesul şi definiţia noţiunii de drept

DREPT PUBLIC DREPT PRIVAT

RAMURI ALE DREPTULUI RAMURI

INSTITUŢII JURIDICE INSTITUŢII JURIDICE

NORME JURIDICE NORME JURIDICE

I.3.1. Definiţia normei juridice şi trăsăturile acesteia

Normele imperative sunt cele care impun să se dea ceva, să

I.4. Aplicarea dreptului

Forme de abrogare expresă

Abrogarea expresă directă se produce atunci când legea

I.5. Izvoarele dreptului

I.6. Raportul juridic

I.6.1. Elementele raportului juridic

I.6.1.2. Conţinutul raportului juridic este definit ca ansamblul

I.6.1.3. Obiectul raportului juridic – desemnează conduita

I.7.2. Clasificarea bunurilor

I.8. Prescripţia extinctivă

I.9. Izvoarele obligaţiilor

I.9.1. Clasificarea contractelor

I.9.2. Încheierea contractelor

I.9.3. Izvoare legale ale obligaţiilor

I.9.4. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii

Termeni cheie: drept subiectiv; drept obiectiv; ştiinţa

II.1. Noţiunea, obiectul şi evoluţia dreptului comercial

II.2. Corelarea cu alte ramuri de drept

II.3. Izvoarele dreptului comercial

Prin acţiunea sa formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la

Chiar dacă aportul la capitalul social nu este purtător de dobândă şi

C.S.J. s. com. dec. nr. 2172/2003

3. în contractele comerciale, în caz de dubiu, se aplică

III.1. Faptele de comerţ

La 8 februarie 2002, D.I. a formulat contestaţie în anulare în temeiul

C.A. Piteşti, decizia nr. 149/R-C/13.03.2002

Termeni cheie: fapte de comerţ; fapte de comerţ obiective;

IV.2. Categoriile de comercianţi

IV.2.2. Societăţile comerciale

IV.2.3. Asociaţiunea în participaţiune

În privinţa asocierii în participaţiune, care se concretizează în

Clauza inserată în contractul de asociere în participaţiune, prin care se

IV.2.5. Grupul de interes economic (G.I.E.)

IV.2.6. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.)

IV.3. Dobândirea calităţii de comerciant

IV.3.1. Dobândirea calităţii de comerciant

IV.3.2. Dobândirea calităţii de comerciant

IV.4. Dovada calităţii de comerciant

IV.5. Încetarea calităţii de comerciant

1. La raporturile juridice de drept comercial pot lua parte

Persoanele care cooperează cu comercianţii şi le reprezintă

V.1. Prepuşii comercianţilor

Instituţia prepusului este reglementată de art. 392-400 din

În afara prevederilor menţionate la prepuşi, Codul

Efectele juridice între reprezentat şi terţ sunt:

V.3. Comişii pentru negoţ

Instituţia este reglementată de art. 404 Cod comercial, care

V.4. Comişii călători pentru negoţ (comerţ)