TEMA 1.

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTUL

1.1. Noţiunea de contract

a. Definiţia şi evoluţia contractului
În cadrul teoriei generale a dreptului civil, a fost definit şi dezbătut actul juridic civil, ca izvor al
raporturilor juridice civile concrete, unde s-a statuat că un element esenţial al acestuia este contractul.
Trebuie să precizăm totuşi că între contract pe de o parte, şi act juridic, pe de altă parte, există
deosebiri de substanţă deoarece, genul îl reprezintă actul juridic civil iar specia este oferită de
contract. Potrivit acestei distincţii se poate afirma că orice contract este un act juridic, dar nu orice act
juridic este un contract. Actul juridic poate fi unilateral sau multilateral, la fel şi contractul poate fi
unilateral sau multilateral, Codul civil modernizat definind atât actul juridic cât şi contractul, mai
puţin actul unilateral.
Contractul reprezintă expresia libertăţii individului în dreptul privat 1. Contractul este, în întreaga
lume, instrumentul practic exclusiv al circulaţiei averilor şi unul dintre mecanismele juridice esenţiale
ale activităţii economice. Regulile comune instituţiei sunt date de teoria generală a contractului,
domeniu abstract, cu rol principal în formularea conceptelor fundamentale. Concret, contractul se
regăseşte numai în formele sale particulare, ale „contractelor speciale” (de exemplu, vânzarea-
cumpărarea, locaţiunea, împrumutul, mandatul etc.).
În doctrina de specialitate, uneori se face distincţie între noțiunea de convenţie şi contract,
considerându-se contractul drept o specie a convenţiei. Aceasta distincţie se întemeiază pe art.1101
C.civ. francez, text care defineşte contractul ca fiind „o convenţie prin care una sau mai multe
persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva”. Pornindu-se de la acest text se consideră că
sfera de efecte a convenţiei ar fi mai extinsă decât cea a contractului: convenţia poate crea, transmite
sau stinge drepturi şi obligaţii, pe când contractul ar putea numai să creeze ori să transmită astfel de
drepturi şi obligaţii2.
Pe lângă faptul că nici în legislaţia franceză terminologia arătată nu este folosită în mod
consecvent, pentru dreptul nostru distincţia dintre contract şi convenţie nu are nici un temei faţă de
redactare textelor din cod.
În epoca cea mai veche a dreptului roman, contractul era o convenţie a cărei obligativitate rezulta
din formalităţile şi solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lui.
La început, contractul era o convenţie care îmbrăca o anumită formă. Primele forme contractuale
se caracterizau printr-un riguros şi excesiv formalism. După apariţia contractelor consensuale,
noţiunea de convenţie a devenit sinonimă cu cea de contract, noile contracte fiind lipsite de forme,
erau denumite neformale. Primele contracte neformale au fost contractele reale, care se încheiau prin
simpla remitere a lucrului şi apoi cele consensuale ce se încheiau prin simplul consimţământ.
Cuvântul contractus a fost generalizat în sistemul dreptului privat roman fiind reluat apoi de toate
legislaţiile lumii ce au urmat.
În dreptul civil actual, contractul continuă să fie izvorul principal de obligaţii civile prin care se
realizează circulaţia bunurilor, prestările de servicii şi, în general, satisfacerea trebuinţelor materiale şi
spirituale ale oamenilor.
Codul civil leagă teoria generală a contractelor de teoria generală a obligaţiilor. În consecinţă,
„cunoaşterea dreptului obligaţiilor trece prin cunoaşterea contractelor”3.
În acest sens, art.776 C.civ. intitulat „Temeiurile naşterii obligaţiilor” stabilește expres că:
„Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le
produce în condiţiile legii”.
Contractul are un puternic rol educativ în viaţa societăţii noastre. El introduce în relaţiile dintre
oameni simţul răspunderii pentru îndatoririle ce le revin şi promovează relaţii de colaborare, educă
oamenii în sensul disciplinei contractuale.

1
Dumitrescu, L. Aspecte privind libertatea contractuală, [on-line] [citat 26.01.2020]. Disponibil pe Internet:
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/Dumitrescu_ro.pdf
2
Baieș, S. ș.a. Drept civil. teoria generală a obligațiilor, Chișinău, 2015, p.43.
3
Malaurie, Ph. Aynès, L. Stoffel-Munck, Ph. Drept civil. Obligaţiile, Editura Wolters Kluwer România, Bucureşti, 2010,
p.191.
1
 În literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii, deoarece, după cum vom vedea,
multe legislaţii, inclusiv legislaţia civilă a Republicii Moldova defineşte expres contractul, însă aceste
definiţii sunt uneori incomplete. Astfel, în doctrina civilă veche, autorii menționau că, „contractele
sunt acele acte juridice care au ca scop de a da naştere raporturilor juridice de obligaţie între
părți”4. Constatăm în această definiție că autorul exclude din categoria de contracte acele acte juridice
care modifică sau sting raporturile juridice de obligaţii.
Mai nou, autorii susțineau că, „contractul este un acord de voinţă realizat între două sau mai
multe persoane pentru a crea un raport juridic – dând naştere unei obligaţii sau constituind un drept
real – a modifica sau stinge un raport juridic preexistent”5.
Sau, noțiunea de „contract” este utilizată în privinţa „acordului încheiat între două sau mai multe
părţi, prin care se dă naştere, se modifică sau se sting anumite drepturi şi obligaţii, de regulă civile”6.
În Codul civil al Republicii Moldova din 2003, legiuitorul definea expres contractul în art.666
alin.(1) C.civ. după cum urmează: „Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe
persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice”.
Codul civil modernizat în 2019 al Republicii Moldova, în art.992 intitulat „Noțiunea de contract”,
la alineatul întâi definește expres contractul, după cum urmează: „Contract este acordul de voinţă
realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi
juridice”.
Legiuitorul român, definește contractul în art.1.166 după cum urmează: „Contractul este acordul
de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport
juridic”.
Ceea ce este hotărâtor în aceste definiţii este acordul de voinţă, bi - sau multilateral, care dă
naştere, modifică ori stinge drepturi şi obligaţii. Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic şi,
anume un act juridic de formaţie bilaterală.
Esenţa contractului constă în realizarea acordului de voinţe al părţilor, astfel încât contractul nu se
poate forma în lipsa consimţământului uneia dintre părţi. Fiind un act juridic, contractul apare ca
manifestare de voinţă concordantă a două sau mai multe persoane, exprimată cu intenţia de a produce
efecte juridice, efecte care constau în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
În legislaţia noastră civilă actuală, în legislaţia civilă franceză sau cea a României, termenul de
contract este echivalent, sinonim, cu acela de convenţie7.
În literatură de specialitate se face uneori distincţie între convenţie şi contract, considerându-se
contractul drept o specie a convenţiei. Aceasta distincţie se întemeiază pe art. 1101 C.civ. francez, text
care defineşte contractul ca fiind „o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea,
să facă sau să nu facă ceva”. Pornindu-se de la acest text se consideră că sfera de efecte a convenţiei
ar fi mai extinsă decât cea a contractului: convenţia poate crea, transmite sau stinge drepturi şi
obligaţii, pe când contractul ar putea numai să creeze ori să transmită astfel de drepturi şi obligaţii.
Pe lângă faptul că nici în legislaţia franceză terminologia arătată nu este folosită în mod
consecvent, pentru dreptul nostru distincţia dintre contract şi convenţie nu are nici un temei faţă de
redactare textelor din cod8.
În epoca cea mai veche a dreptului roman, contractul era o convenţie a cărei obligativitate rezulta
din formalităţile şi solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lui. La început, contractul era o
convenţie care îmbrăca o anumită formă. Primele forme contractuale se caracterizau printr-un riguros
şi excesiv formalism. După apariţia contractelor consensuale, noţiunea de convenţie a devenit
sinonimă cu cea de contract, noile contracte fiind lipsite de forme, erau denumite neformale. Primele
contracte neformale au fost contractele reale, care se încheiau prin simpla remitere a lucrului şi apoi
cele consensuale ce se încheiau prin simplul consimţământ. Cuvântul contractus a fost generalizat în

4
Cantacuzino, M.B. Elementele dreptului civil, Editura ALL Educațional, București, 1999, p. 393.
5
Pop, L. Drept civil Român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.29.
6
Cuznețov, Al. Cojocaru, O. Conceptul și trăsăturile specifice ale contractelor comerciale. În: Revista Naţională de Drept
Nr.2, 2015, p.28.
7
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor,
Vol.II, Editura Cartier juridic, Chişinău, 2005, p.274.
8
Popescu, T.R. Anca, P. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.21.
2
sistemul dreptului privat roman fiind reluat apoi de toate legislaţiile lumii ce au urmat9.
Contractul – ca instituţie juridică de drept civil – a cunoscut o evoluţie paralelă cu aceea a
dreptului de proprietate. Născut din nevoile schimbului de activităţi şi, în primul rând, ale schimbului
de mărfuri, contractul îşi afirmă prezenţa în societate nu numai în domeniul circulaţiei, dar şi în cel al
producţiei, el fiind instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două importante componente ale
activităţii economice.
Adăugăm la acestea, ampla folosire a instrumentului contractual în raporturile cele mai diverse, la
care iau parte persoanele fizice în calitatea pe care o pot avea de vânzători, cumpărători, locatori,
locatari, împrumutători, împrumutaţi.
Pentru conturarea evoluţia instituţiei contractului – ca izvor de obligaţii – ne interesează în mod
special dezvoltarea intervenţiei statului în viaţa economică, deoarece legiferarea – şi deci modificarea
reglementării contractului – era exclusiv atributul său. Din acest punct de vedere, se impune să
observăm că în perioada modernă (sfârşitul sec. XVIII şi sec. XIX) activitatea economică este aproape
pe deplin lăsată în voia iniţiativei particulare.
Intervenţia statului se mărginea la definirea regulilor generale, considerate ca fiind esenţiale
pentru activitatea economică: principiile generale ale contractului, regulile de constituire şi
funcţionare a societăţilor comerciale, organizarea diferitelor instituţii interesând viaţa economică –
burse, camere de comerţ etc.
Totodată, statul instituie monopolul şi controlul emisiunii monetare şi îngrijeşte de reglementarea
– mai suplă sau rigidă, după împrejurări, a relaţiilor de comerţ exterior – şi contribuie la dezvoltarea
bazei materiale necesare nu numai pentru activitatea economică, dar şi pentru alte activităţi –
construcţii de drumuri, poduri, canale, porturi, telecomunicaţii ş. a.
Statul nu se amestecă, de regulă, în aceasta perioadă, în procesele economice. Mecanismul
spontan a producţiei, întemeiat pe jocul liber al preţurilor în funcţie de cererea şi oferta, transferul
neîngrădit al capitalurilor dintr-o ramură în alta, mecanism ce este completat de acţiunea corectoare a
crizelor, era suficient, la acea vreme, pentru a asigura proporţionalitatea necesară şi mişcarea
ascendentă a producţiei.
De aici concepţia despre necesitatea acţiunii libere a legilor economice, ca factor de echilibru
economic10.
Intervenţia statului în economie, în condiţii excepţionale şi, mai ales, în caz de stare de urgență,
de asediu sau de război, nu modifică tabloul general schiţat până acum.
Pe fondul condiţiilor economice specifice perioadei liberalismului economic s-a dezvoltat o
concepţie adecvată despre contract, care şi-a găsit expresia în codurile civile ce au fost adoptate
atunci.
Avem în vedere, în primul rând, concepţia autonomiei de voinţă, drept bază a contractului11,
concepţiei ce şi-a găsit exprimarea în codul civil francez din 1804, al cărui exemplu a fost urmat de
legislaţiile a numeroase ţări, prin care şi de codul civil român adoptat în anul 1864 12, Noul Cod civil
din România, Codul civil al Republicii Moldova etc.
Autonomia de voinţă presupune că atât încheierea actelor juridice, cât şi forţa obligatorie a
acestora depind exclusiv de voinţa părţilor, iar nu de lege. Astfel, principiul îşi găseşte expresia nu
doar în libertatea contractuală, ci şi în forţa obligatorie a contractului (pentru şcoala liberală, voinţa
individuală este sursa esenţială a obligaţiilor) şi relativitatea efectelor contractului13.
9
Olariu, M. Contractele în dreptul roman, [on-line] [citat 27.01.2020]. Disponibil pe Internet: http://www.rebe.rau.ro/
RePEc/rau/clieui/SP14/CLI-SP14-A10.pdf
10
Stătescu, C.Bârsan, C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, 1995, p.22.
11
Libertatea contractului este principiul fundamental care stă la baza Codului civil. Dreptul părţilor de a determina liber
dacă doresc să încheie in contract şi dacă da cu cine şi în ce condiţii să încheie acest contract constituie unul din elementele
fundamentale ale unei economii de piaţă. Nici o normă constituţională nu garantează principiul libertăţii contractului. Însă
dispoziţiile constituţionale, în special cele ale articolului 126 care prevăd că statul trebuie să asigure libertatea comerţului
şi activităţii de întreprinzător nu permit limitarea libertăţii contractuale în cazurile în care aceasta nu este necesar pentru
asigurarea ordinii publice sau a altor interese majore ale societăţii, Comentariul Codului civil al Republicii Moldova,
Editura Cartier, Chișinău, 2005, p.553.
12
Stătescu, C. Bârsan, C. op.cit., p.22 şi urm.
13
Popa, S. Autonomia de voinţă – fundament sau sinonim al libertăţii contractuale? Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p.31.
3
 b. Libertatea actelor juridice civile
Codul civil modernizat stabilește că părţile sunt libere să contracteze sau să nu contracteze, să-şi
aleagă cocontractantul şi să determine conţinutul clauzelor contractuale, iar odată ce şi-au exprimat
voinţa şi contractul este valabil încheiat, obligaţiile contractuale trebuie executate de părţi în condiţiile
pe care le-au stabilit, întrucât contractul li se impune cu aceeaşi forţă obligatorie ca şi legea.
În dreptul modern, libertatea actelor juridice civile prezintă caracteristici determinate de realităţile
politice, sociale şi economice ale societăţii noastre contemporane. Ea este concepută într-un cadru
legal care urmăreşte punerea de acord şi satisfacerea deopotrivă a intereselor personale şi a intereselor
generale ale societăţii.
„Libertate civilă; libertatea actelor juridice civile; libertatea contractuală” - aceste noţiuni se
află în raport de subordonare.
Noțiunea de libertate civilă, mai puţin utilizată, sinonimă cu denumirea de capacitate juridică
civilă, desemnează aptitudinea persoanelor fizice şi juridice de a avea şi exercita drepturile civile ce le
sunt recunoscute de lege şi de a-şi asuma, tot în limitele legii, obligaţii civile prin acte juridice.
Expresia libertatea actelor juridice civile, aspect al libertăţii civile, desemnează posibilitatea de a
încheia orice acte juridice civile, prevăzute sau neprevăzute de lege, însă permise de aceasta, de a le
stabili conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le desface.
Sintagma libertate contractuală, numită şi libertatea convenţiilor, este folosită, prin tradiţie, în
înţelesul larg de libertate a actelor juridice civile, în înţeles adoptat, în mod implicit, şi de Codul civil
în vigoare. Denumire de libertate contractuală este dreptul de a încheia contracte, a le stabili
conţinutul şi efectele, a le modifica şi a le desface.
Libertatea actelor juridice civile priveşte numai actele aparţinătoare dreptului civil prin care se
realizează drepturile civile subiective prevăzute de lege.
Referindu-se în general la drepturile civile subiective, Codul civil prevede că acestea le sunt
recunoscute persoanelor „în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, în
acord cu interesul obştesc, potrivit legi şi regulilor de convieţuire socială”. De asemenea, drepturile
civile „sunt ocrotite de lege” şi „ele pot fi exercitate numai cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu
contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri”14.
Aceste dispoziţii se îmbină cu următoarele principii ale dreptului civil:
- nu se poate deroga prin convenţii sau prin dispoziţii particulare, la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri;
- obligaţii fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau ilicită, nu poate avea nici un efect;
- cauza este ilicită când este prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice;
- convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, etc.
Din cuprinsul celor menţionate rezultă conţinutul libertăţii actelor juridice civile adică
posibilitatea săvârşiri actelor juridice civile, permise de lege.
În sensul său iniţial, teoria libertății actelor juridice a fost criticată tocmai pentru ignorarea rolului
pe care legea îl are în existenţa raporturilor juridice dintre părţi, aşa încât, de-a lungul timpului,
principiul a fost reconsiderat, acceptându-se că voinţa părţilor, deşi are un rol esenţial în formarea
contractului, nu este nelimitată, ci trebuie corelată cu respectul datorat legii15.
Libertatea contractuală se exercită numai în limitele stabilite de lege, iar forţa obligatorie a
contractului există numai pentru că o prevede norma legală. Efectul relativ, s-a mai observat, nu este
în totalitate relativ, pentru că un contract este şi o realitate socială care pătrunde în viaţa
colectivităţii16.
Evoluţia societăţii, dezvoltarea economică şi aspectul tot mai dinamic al circuitului civil au impus

14
Uță, L. Contracte simplificate şi cu conţinut impus. Limitele libertăţii contractuale, [on-line] [citat 27.01.2020].
Disponibil pe Internet: http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle/123456789/135/UtaL_Ilf.pdf?sequence=1&isAllowed=y
15
Stănciulescu, L. Nemeş, V. Dreptul contractelor civile şi comerciale în reglementarea noului Cod civil, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.7.
16
Turcu, I. Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligații. Art. 1164-1649. Comentarii și explicații,
Editura C.H. Beck, București, 2011, p.17.
4
adaptarea contractului la noile realităţi economico-sociale, tendinţa fiind, pe de o parte, în sensul
intervenţiei mai accentuate a statului în contract şi lărgirii sferei noţiunii de ordine publică, iar pe de
altă parte, în sensul restrângerii forţei obligatorii a contractului, prin admiterea neexecutării ori a
modificării acestei executări altfel decât prin liberul acord de voinţe al părţilor17. Pe fondul declinului
teoriei autonomiei de voinţă şi accentuării tendinţelor dirijiste la nivel contractual, concepţiile
pozitiviste câştigă teren, accentul părând a se deplasa de la formarea contractului către executarea
acestuia. În acest context, se remarcă „declinul autonomiei de voinţă”, „reculul voluntarismului”, care
nu mai poate explica pe deplin aspectele moderne ale contractului.
Chiar dacă libertatea contractuală a fost şi rămâne o premisă în dreptul privat, ea este ţărmurită de
ordinea publică şi de bunele moravuri.
Astfel, s-a observat că „principiul general al autonomiei nu poate fi conceput din punct de vedere
teoretic şi practic fără existenţa principiilor contrare ale restrângerilor sale, în temeiul criteriilor
interesului public, care încearcă să evite abuzurile printr-o exercitare unilaterală a acestor libertăţi de
către partea mai puternică la un contract în defavoarea concurenţei şi pieţelor deschise. Misiunea
ordinii juridice va fi aceea de a găsi echilibrul corect între aceste două principii”18.
Încheierea oricărui contract este liberă, însă principiul trebuie să fie înţeles în sensul său exact, şi
anume acela de libertate condiţionată de viaţa socială şi de dispoziţiile legale.
Ordinea publică este înţeleasă ca ansamblu de norme juridice imperative, ce dau expresie
interesului general, având ca scop apărarea valorilor esenţiale ale societăţii la un moment dat.
Criteriile de apreciere a valabilităţii actelor juridice civile sunt:
- să nu aducă atingere ordini publice;
- să nu încalce dispoziţiile legale imperative;
- să nu înfrângă regulile de convieţuire socială.
Actele juridice civile care depăşesc aceste limite sunt lovite de nulitate absolută.
Ordinea publică - conceptul de ordine publică desemnează totalitatea principiilor, regulilor şi
dispoziţiilor legate imperative care statornicesc ordinea politică, ordinea economică, ordinea socială a
ţării noastre. De aceea, ordinea publică este numită şi ordinea politică, economică şi socială19.
Dispoziţiile legale care interesează ordinea publică sunt fără excepţie de ordine publică. Ele sunt
enunţate în Constituţie şi sunt dezvoltate în diferitele ramuri ale sistemului dreptului.
Dispoziţiile legale imperative - fac parte din această categorie dispoziţiile imperative ale legilor
care nu au o legătură directă cu ordinea publică. Aşa sunt de exemplu dispoziţiile privitoare la
elementele esenţiale ale actelor juridice, la forma autentică a unor acte juridice etc.
Regulile de convieţuire socială - legea enunţă doar noţiunea regulilor de convieţuire socială, adică
de convieţuire socială (de unde şi denumirea prescurtată de reguli de convieţuire socială).
Un rol deosebit în precizarea noţiunii regulilor de convieţuire socială a revenit şi revine în
continuare practici judiciare. Aşa, de exemplu, s-a decis: că „în cazul în care, contrar regulilor de
convieţuire socială, un contract a profitat de ignoranţa sau de starea de constrângere în care s-a aflat
celălalt, spre a obţine avantaje disproporţionate faţă de prestaţia care a primit-o acesta din urmă,
convenţia respectivă nu va putea fi considerată valabilă, întrucât ea s-a întemeiat pe o cauză imorală”;
că „liberalitatea nu va fi valabilă decât dacă voinţa de a gratifica a fost determinată de un mobil care
să nu contravină regulilor de convieţuire socială”.
În dreptul nostru civil, libertatea contractuală şi libertatea actelor juridice în general, se deduc din
voinţa omului din aşa-numita teorie a autonomiei voinţei.
Cadrul legal al acestei libertăţi îl constituie drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
consacrate în Constituţie, din ansamblul cărora fac parte şi drepturile civile subiective, prevăzute şi
dezvoltate de legislaţia civilă.
Libertatea voinţei în contracte şi în alte acte juridice civice este recunoscută într-un anumit cadru
17
Popa, S. Limitele libertăţii contractuale în raporturile juridice de familie. În: RRDJ nr. 2/2014, p.185-188.
18
Baias, Fl. Chelaru, E. Constantinovici, R. Macovei, I. (coord.), Noul Cod civil comentat și adnotat, Editura C.H. Beck,
București, 2012, p. 1223; Uliescu, M. (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Vol. III. Partea I. Cartea a V-a, Despre
obligaţii (art. 1164-1649), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 43-45.
19
În cadrul ordinii publice, pot fi identificate fascicule de norme constituind, de exemplu, ordinea publică socială, ordinea
publică în dreptul consumaţiei, ordine publică economică, existentă în dreptul administrativ, dreptul fiscal sau dreptul
concurenţei, ordine publică în raporturile de familie etc.
5
legal, menit să ocrotească interesele personale ale celor care săvârşesc acte juridice în acord cu
interesele generale ale societăţii.

c. Principiul autonomiei de voinţă în Codul civil modernizat

Principiul autonomiei de voinţă se întemeiază pe filozofia individualistă specifică acestui stadiu
de evoluţie a societăţii, fiind reglementat expres și de legiuitorul moldav, în Codul civil modernizat.
Astfel, art.993 C.civ intitulat „Libertatea contractului” prevede: „(1) Oricine își poate alege în
mod liber contractantul, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Părțile contractante pot încheia în mod liber, în limitele dispozițiilor legale imperative,
contracte și pot stabili conținutul lor.
(3) Cu excepția cazului în care se prevede în mod expres contrariul sub sancțiunea nulității, părțile
contractante pot, prin contract, să deroge de la acele dispoziții cuprinse în prezenta carte care se referă
la drepturile, obligațiile și alte efecte juridice produse de contract, inclusiv distribuirea riscurilor.
(4) Părțile contractante pot de asemenea să deroge de la dispozițiile legale cuprinse în celelalte
articole ale prezentului cod, în legile speciale și alte acte normative care se referă la drepturile,
obligațiile și alte efecte juridice produse de contract, inclusiv distribuirea riscurilor, dacă din modul de
exprimare a dispoziției, din conținutul sau din contextul ei nu rezultă în mod neîndoielnic că dispoziția
legală este imperativă.
(5) De la dispozițiile legale privitoare la prescripția extinctivă a drepturilor rezultate din contract
se poate deroga doar în condițiile art.393.
(6) Dacă, în scopul protecției intereselor prioritare ale societății sau ale unui individ, efectele unui
contract depind de încuviințarea autorităților statului, limitările și condiționările trebuie reglementate
prin lege.
(7) Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepția cazului în care obligația de a
contracta este prevăzută de lege sau dacă reiese dintr-o obligație asumată benevol”.
Din prevederile legale citate rezultă următoarele:
- încheierea oricărui contract este liberă, însă principiul trebuie să fie înţeles în sensul său exact, şi
anume acela de libertate condiţionată de viaţa socială şi de dispoziţiile legale;
- principial, conţinutul contractului nu este prescris de stat sau de un terţ. Totuşi, în prezent,
ordinea publică nu se mai limitează la a interzice o anumită conduită, ci impune anumite obligaţii
părţilor, determinând conţinutul anumitor contracte şi organizând, prin norme imperative, efectele
acestora;
- nu poate fi ignorată nici apariţia contractelor obligatorii, interdicţia pentru anumite părţi de a
încheia unele tipuri de contracte, interzicerea prin lege a anumitor clauze ori standardizarea
contractului;
- sancţiunea care intervine pentru încălcarea normelor imperative de ordine publică este nulitatea
absolută. Conformitatea contractului cu ordinea publică şi bunele moravuri nu constituie totuşi o
condiţie suplimentară de validitate a contractului, alta decât cele expres reglementate.
În câteva cuvinte, principiul autonomiei de voinţă, astfel cum a fost concretizată în filozofia
legiuitorului moldav, poate fi sintetizată în câteva idei, şi anume:
a) fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor. Legea – deci statul –
se mărgineşte numai la a garanta executarea contractului, sancţionând neexecutarea sa;
b) orice contract, întrucât este rezultatul voinţei părţilor, este just şi legitim. Această idee, luată ca
temei pentru justificarea contractului, era însă adeseori contrazisă de realităţile sociale, după cum s-a
subliniat recent în literatura juridică franceză20;
c) pornindu-se de la premisa că orice contract este just şi legitim, principiul autonomiei de voinţă
afirmă deplina libertate contractuală, în sensul unei libertăţi în fond – libertatea de a introduce tot felul
de clauze, chiar neprevăzute de lege pentru tipul de contract încheiat -, cât şi în sensul unei depline
libertăţi de formă – afirmarea principiului consensualismului contractelor;
d) în sfârşit, pornindu-se de la premisele sus – arătate, potrivit cărora fundamentul contractului
este voinţa liberă ce dă legitimitate angajamentelor contractuale, se trăgea concluzia unei depline

20
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.274-278.
6
obligativităţi a contractelor: pacta sunt servanda21.
Nu este greu să se întrevadă în postulatele principiului autonomiei de voinţă exprimarea, pe
planul dreptului, a liberei concurenţe şi a unei slabe intervenţii a statului în economie, în etapa arătată
de dezvoltare a societăţii.
După cum am arătat, libertatea contractuală în legislația Republicii Moldova este recunoscută
tuturor subiectelor de drept civil, cu respectarea a regulilor ce vizează „normele imperative”,
„ordinea publică”, cât şi a celora care privesc „bunele moravuri”.
Bunele moravuri desemnează totalitatea regulilor de conduită, care s-au conturat în conştiinţa
societăţii şi respectarea cărora s-a impus cu necesitate, printr-o experienţă şi practică îndelungată.
Conţinutul acestei noţiuni, aşa cum s-a observat, este variabil în timp şi spaţiu. Prin urmare, instanţele
de judecată sunt chemate să le determine şi să le aplice de la caz la caz 22. Astfel, în practica judiciară
au fost considerate contrar bunelor moravuri contractele prin care a fost nesocotit respectul datorat
persoanei umane, celei prin care o parte sau ambele părţi contractante au urmărit realizarea unui câştig
imoral sau acelea contrare moralei sexuale.

1.2. Clasificarea contractelor

a. Preliminarii privind clasificarea contractelor

Clasificarea actului juridic, în general şi a contractului, în particular, cel puţin la o primă vedere,
nu constituie o chestiune supusă controverselor or care să ridice probleme deosebite. Cu toate acestea,
practica dovedeşte contrariul, astfel încât semnele de întrebare apar chiar şi în astfel de ipoteze,
aparent la adăpost de orice controversă. Este contractual sinalagmatic întotdeauna cu titlu oneros? Este
contractul cu titlu oneros întotdeauna sinalagmatic? Mai putem vorbi, în contextul actualei
reglementări, despre un contract sinalagmatic imperfect? 23 Sunt doar câteva întrebări la care
legiuitorul nostru nu a reușit să răspundă, în reglementarea legală a contractului, în opinia noastră.
Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte largă. Ea
înglobează o varietate deosebită de specii de contracte. Abstrăgându-se din aceeași specii cele mai
generale caractere, lăsându-se la o parte particularităţile şi toate celelalte laturi specifice, în teoria şi
practica dreptului a fost determinată categoria juridică a contractului, ca izvor de obligații civile.
Autorii în domeniu din Republica Moldova menționează că, „importanţa juridico-practică a
clasificării contractelor rezidă în faptul că stabilirea caracteristicilor esenţiale ale unui contract face
posibilă încadrarea lui juridică. Astfel, procedeul de clasificare reprezintă o treaptă a calificării
contractelor, care semnifică identificarea regimului juridic al acestora. Aflarea regimului aplicabil
unor categorii de contracte este strict condiţionată de mai multe criterii de grupare şi, în funcţie de
abordarea teoretică a problemei, distingem clasificări tradiţionale, recente, legale, precum şi
doctrinale”24.
Clasificarea ne dă putinţă să înțelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte speciale se
încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător, în înseși
denumirile date acestor tipuri. Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru
stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.
Când spunem, de exemplu, despre un contract, că este bilateral sau sinalagmatic, vom şti, fără să
fie necesar să adăugăm alte precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit regim juridic, care
este valabil pentru toate contractile sinalagmatice , fără deosebire. Toate clasificările generale la care
ne vom referi în continuare sunt necesare tocmai pentru că reduce la un limbaj sintetic o varietate
nesfârșita de forme juridice.
Inițial, în jurisprudența romană contractele au fost clasificate doar în funcție de modul de formare
a lor, și numai synalagma a permis dezvoltarea clasificării contractelor civile, fapt ce a generat

21
Pop, L. op.cit., 30-35.
22
Albu, I. Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.160.
23
Matefi, R. Caracterul sinalagmatic vs caracterul oneros al contractelor – puncte comune şi diferenţieri. În: Revista
Universul Juridic, Nr. 6, iunie 2018, p.23.
24
Cimil, D. Valenţa juridică a clasificării contractelor civile. În: Revista Institutului Naţional al Justiţiei, Nr. 1 (40), 2017,
p.52.
7
consecințe teoretice și practice de utilizare a contractelor solemne, contractelor reale, contractelor
consensuale și derivatele acestora, cum ar fi contractele reale de bună-credință, contractele nenumite
și pactele25.
În Codul civil din 2003, în art.666 alin.(3) erau reglementate expres câteva criterii de clasificare a
contractelor, după cum urmează: „Contractul poate fi de adeziune sau negociat, sinalagmatic sau
unilateral (generează obligaţii doar pentru una dintre părţi), comutativ sau aleatoriu şi cu executare
instantanee sau succesivă, precum şi de consumator”.
Față de reglementarea anterioară, Codul civil modernizat a dispus la art.993 alin.(8) în felul
următor: „Părțile pot încheia contracte numite, contracte nenumite, precum și contracte complexe”.
Astfel, art.994 intitulat „Contractul numit și contractul nenumit” reglementează expres această
categorie de contracte, iar art.995 C.civ. intitulat „Contractul complex”, prezintă reglementarea legală
a respectivului gen de contracte.
În același timp, art.992 alin.(2) C.civ. prevede următoarele: „Contractului îi sînt aplicabile
normele cu privire la actul juridic”. Astfel, art.309 C.civ. intitulat „Actul juridic unilateral, bilateral şi
multilateral”, art.310 C.civ. intitulat „Actul juridic cu titlu gratuit şi actul juridic cu titlu oneros”, iar
art.311 C.civ. intitulat „Actele juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie”, reglementează
expres aceste categorii de acte juridice.
Care a fost rațiunea reglementării exprese a acestor criterii de clasificare a actelor juridice sau a
contractelor rămâne o enigmă pentru cercetătorii dreptului.
b. Criteriile de clasificare a contractelor
Pe lângă contractele reglementate de Codul civil sau de alte acte normative, părțile, în temeiul
principiului libertății contractuale și cu respectarea limitelor prevăzute de lege, pot încheia o mare
varietate de contracte26. Cum am menționat anterior, clasificarea contractelor
prezintă relevanță pentru determinarea regimului juridic aplicabil tipurilor de contracte, în special
celor nereglementate special de lege.
În literatura juridică au fost concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor printre
care: modul de formare (condiţiile de validitate cât priveşte forma); conţinutul contractelor; scopul
urmărit de părţi; efectele produse; modul executării; nominalizarea în legislaţia civilă; corelaţia
existentă între contracte etc.27
b1. Clasificarea contractelor după modul de formare
- contractele consensuale;
- contractele solemne;
- contractele reale.
- prin contracte consensuale înţelegem acele contracte care se încheie prin simplul acord de
voinţă a părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, neînsoţită de nici un fel de formă, fiind suficientă
pentru formarea valabilă a contractului. Dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă cu
un înscris, în care o consemnează, o fac nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a-şi asigura un
mijloc de probă privind încheierea şi conţinut acestuia. În dreptul nostru contractele consensuale
constituie regula. Astfel sunt contractele de vânzare – cumpărare, cu unele excepţii prevăzute de lege;
cum este cazul înstrăinărilor de terenuri, contractele de mandat de încheiere a unor bunuri mobile ş.a.
- contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei
anumite forme, care, ca regulă, este forma autentică. În scrisul notarial este cerută în cazul
contractelor solemne nu pentru proba contractului, ci pentru validitatea însăşi lui – nu ad probationem,
ci ad validitatem (ad solemnitatem).
Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.
Dintre contractele solemne menţionăm, de exemplu: contractele de înstrăinare a terenurilor,
contractele de donaţie, contractele de ipotecă şi altele.
- contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla
manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului. Sunt
considerate contracte reale: împrumutul de consumaţie, împrumutul de folosinţă, depozitul, gajul etc.
25
Cimil, D. op.cit., p.52.
26
Adam, I. Drept civil. Obligațiile. Contractul, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 1 şi urm.
27
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.282.
8
Este socotit, de asemenea, contract real şi contractul de transport de mărfuri, deoarece şi încheierea
acestuia, în majoritatea cazurilor, este marcată de predarea încărcăturii către organizaţia de transport.
Potrivit definiţiei date contractelor reale, acestea nu se consideră perfectate decât din momentul
predării lucrului. Înţelegerea părţilor, prealabilă predării, poate fi considerată ca având valoarea unei
simple promisiuni de a contracta – cu caracter unilateral sau sinalagmatic – în temeiul căreia
promitentul se obligă a încheia ulterior contractul, prin emiterea efectiv a lucrului.
Simpla promisiune de împrumut, de gaj, de depozit etc. nu se confundă însă cu contractul de
împrumut, de gaj, de depozit. Promisiunea are valoarea unui contract distinct – a unui antecontract.
Obligaţia de restituire a lucrului, care este specifică pentru împrumut, gaj, depozit, nu se poate naşte
decât după încheierea efectivă a respectivelor contracte, care se realizează prin predarea lucrului.
Trebuie să observăm că legislaţia noastră civilă concepe contractul real astfel cum l-am definit
mai sus, ca fiind un contract ce se încheie prin remiterea efectivă a lucrului.
O concepţie intermediară găsim exprimată de către unii autori, în opinia cărora: „contractele
reale sunt în fond contracte consensuale, deoarece încheierea lor nu este supusă de lege unor forme
speciale, dar obligaţiile specifice lor nu iau naştere decât din momentul remiterii lucrului - re”28.
Numai din acel moment contractul respectiv poate purta denumirea sa (depozit, gaj, împrumut).
Există în literatura juridică şi o concepţie, care neagă categoria contractelor reale, considerându-
le, şi pe acestea, ca făcând parte din categoria contractelor consensuale. Potrivit aceste concepţii – care
nu-şi are reflectare în stadiul actual al legislaţiei noastre -, ceea ce este esenţial pentru formare oricărui
contract, deci şi a contractelor reale este consimţământul părţilor, chiar neînsoţit de remiterea efectivă
a lucrului. Această remitere ar constitui nu o condiţie de încheiere a contractului, ci o executare a
contractului anterior încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor. În această concepţie se consideră
că din contractul încheiat prin simplu consimţământ se naşte obligaţia pentru una dintre părţi de a
remite celeilalte lucrul convenit şi obligaţia pentru cealaltă de a restitui lucrul pe care la primit în
temeiul contractului29.
Avem rezerve faţă de această ultimă concepţie despre contractul real. În adevăr, nu se poate spune
că în cazul contractului real nu s-ar cere o formă specială pentru încheierea lui. În stadiul actual al
legislaţiei noastre, această formă specială este tocmai tradiţiunea, remiterea materială a lucrului. De
altfel, pornind de aici, unii autori încadrează contractele reale în categoria contractelor formale,
reţinând următoarea clasificare a contractelor, după modul lor de formare:
- contracte consensuale;
- contracte formale, cu două subgrupe:
1) contracte solemne şi
2) contracte reale.
b2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor
- contracte sinalagmatice (bilaterale);
- contracte unilaterale.
O altă clasificare „clasică” dar importantă care se face cu privire tipurile de contract este cea care
are drept criteriu conținutul concret al acestora, adică obligațiile ce se nasc efectiv în temeiul
contractului. Astfel, atunci când ne referim la conţinutul contractelor, drept criteriu de clasificare a
acestora, avem în vedere obligaţiile ce revin părţilor, mai exact, repartizarea obligaţiilor între părţile
contractante30.
Avem aici cele două tipuri de contracte, respectiv contractele sinalagmatice și contractele
unilaterale.
- contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin
28
În literatura de specialitate şi în practica judiciară se afirmă că, în cazul contractelor reale, acordul de voinţă al părţilor
realizat chiar şi în formă autentică, fără a fi însoţit de remiterea materiala a bunului, constituie în realitate o simplă
convenţie nenumita, un antecontract sau o promisiune unilaterală de a contracta. Din acest antecontract se naşte în sarcina
debitorului obligaţia de a încheia contractul real, prin manifestarea consimţământului şi remiterea materială a bunului, Pop,
A. Beleiu, Gh. Drept civil. Teoria generate a dreptului civil, Univ. Bucureşti, 1980, p.198.
29
Deak, Fr. Cărpenaru, St. Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea
Bucureşti, 1983, p.201.
30
Tiţa-Nicolescu, G. Clasificarea contractelor în accepțiunea Noului Cod civil, [on-line] [citat 17.02.2020]. Disponibil pe
Internet: http://revista.universuljuridic.ro/clasificarea-contractelor-acceptiunea-noului-cod-civil/
9
părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce. În Codul civil din 2003, art.666 alin.(3)
stabilea că, contractul este bilateral sau sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una faţă de
cealaltă. Aşa fiind, înseamnă că fiecare din părţile contractului sinalagmatic are, concomitent, calitatea
de creditor, cât şi pe cea de debitor. Astfel este, de exemplu, cazul contractului de vânzare-cumpărare,
de furnizare, de încheiere, de transport etc.
- contractele unilaterale sunt acelea contracte care dau naştere la obligaţii în sarcina numai a
unei din părţi, cealaltă având numai calitate de creditor.
Art.666 alin.(3) din Codul civil de până la modernizare stabilea că, contractul este unilateral, când
una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acesta din urmă să se
oblige
Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral (actul juridic de formaţie
unilaterală). În adevăr, din punct de vedere al formării lor, toate contractele, deci şi contractele
unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de formaţie bi sau multilaterale. Când vorbim de
contractele unilaterale avem în vedere numai faptul că obligaţia sau obligaţiile contractuale cad în
sarcina numai a uneia dintre cele două părţi contractante.
Astfel, art.309 C.civ. intitulat „Actul juridic unilateral, bilateral şi multilateral” prevede expres că:
„(1) Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Actul juridic unilateral
poate da naştere la obligaţii pentru terţi numai în cazurile prevăzute de lege.
(2) Actului juridic unilateral se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind obligaţiile şi
contractele dacă aceasta nu contravine legii sau caracterului unilateral al actului juridic.
(3) Actul juridic bilateral este manifestarea de voinţă concordantă a două părţi.
(4) Actul juridic multilateral este manifestarea de voinţă a trei sau a mai multe părţi”.
După cum putem constata, actele juridice unilaterale (acte juridice de formaţie unilaterală) nu sunt
contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voinţe,
ci sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voinţă.
În categoria contractelor unilaterale menţionăm contractul de împrumut, contractul de depozit
gratuit31, contractul de gaj etc.
În literatura de specialitate se vorbeşte uneori de categoria contractelor sinalagmatice imperfecte,
care ar reprezenta o categorie intermediară între contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale.
Sunt considerate sinalagmatice imperfecte acelea contracte concepute iniţial drept contracte
unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de
debitorul contractul. De exemplu, dacă depozitarul, în cadrul unui depozit cu titlul gratuit, face
anumite cheltuieli de conservarea a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să-i restituie aceste
cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea bunului, până ce cheltuielile vor fi fost
acoperite.
Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte este controversată în literatura de specialitate32.
Două argumente sunt invocate pentru negarea acestei categorii.
Primul argument este acela că cea de-a doua obligaţie este accesorie, accidentală, şi se naşte
ulterior încheierii contractului, dintr-un fapt extracontractual. Se consideră, pe drept cuvânt, că
obligaţia ce apare în sarcina creditorului, în exemplul luat, are ca izvor nu contractul de depozit, ci
gestiunea interesele altuia.
Cel de-al doilea argument se întemeiază pe ideea că pentru a ne găsi în faţa unui contract
sinalagmatic trebuie ca obligaţiile născute să fie nu numai reciproce, dar şi interdependente – fiecare
dintre obligaţiile reciproce trebuind să fie cauza juridica a celeilalte. În cazul aşa – numitelor contracte
sinalagmatice imperfecte, deşi există, de la un moment dat, o anumită reciprocitate de obligaţii, nu
există acea interdependenţă cerută pentru a se putea califica contractul drept contract sinalagmatic. Nu
se poate nega că existenţa acestei reciprocităţi permite aplicarea unor reguli analoge celor aplicabile
contractelor sinalagmatice, cum ar fi, de exemplu, invocarea excepţiei de neîndeplinire a contractului
– exceptio non adimpleti contractus – care în cazul contractelor menţionate îmbracă forma dreptul de
recepţie recunoscut în favoarea debitorului iniţial; acest debitor nu poate fi obligat să restituie lucrul
31
Dacă depozitul este cu titlu oneros, în sensul că deponentul se obligă faţă de depozitar să-i plătească o remuneraţie,
contractul are caracter sinalagmatic şi nu unilateral, deoarece ambele părţi sunt reciproc obligate.
32
Tiţa-Nicolescu, G. op.cit., p.9.
10
până ce nu i se vor fi achitat cheltuielile făcute.
Faţă de argumentele înfăţişate ne alăturăm opiniei dominante exprimate în literatură, care neaga
existenţa categoriei contractelor sinalagmatice imperfecte33.
O altă tendinţă a literaturii de specialitate este şi aceea de a extinde sfera contractului
sinalagmatic, spre a cuprinde în ea şi în contractele reale unilaterale – împrumutul, depozitul, gajul.
Atunci când am examinat clasificarea contractelor în consensuale, solemne şi reale, am arătat că
în literatura de specialitate au fost exprimate puncte de vedere care neagă necesitatea categoriei
contractelor reale; arătăm că potrivit acestor puncte de vedere predarea lucrului, care potrivit opiniei
dominante apare drept o condiţie de încheiere a contractului real, nu ar prezenta, în realitate, decât
executarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o una din părţi, în cadrul unui contract consensual, executare
care ar justifica, la rândul său, obligaţia debitorului de a restitui lucrul primit.
Această concepţie modifică în fond întreaga concepţie despre contractele reale unilaterale. Dacă
situaţia se prezintă astfel, dacă şi în cazul contractului de împrumut, depozit ori gaj, simplul
consimţământ al părţilor este suficient pentru a da naştere obligaţiei unei părţi de preda lucrul şi, ca
urmare a acestei predări, obligaţiei primitorului de a restitui lucrul, înseamnă că aceste contracte nu ar
fi contracte unilaterale, ci contracte sinalagmatice. Ele ar da naştere unor obligaţii reciproce şi
interdependente: una din părţi are obligaţia de a preda lucrul promis, iar cealaltă are obligaţia de a
restitui lucrul primit cu împrumut, în depozit ori gaj34.
Cu alte cuvinte, concepţia arătată înglobează în sfera noţiunii de contract sinalagmatic şi unele
dintre contracte considerate în prezent de majoritatea autorilor drept contracte unilaterale.
Fără e reveni asupra celor ce am arătat atunci când am discutat natura contractelor reale, trebuie
să conchidem că neadmiterea opiniei care include aceste contracte în categoria contractelor
consensuale are drept consecinţă directă şi neadmitere a opiniei conform căreia contractele reale
unilaterale ar fi în fond contracte sinalagmatice.
În finalul consideraţiilor privind clasificarea contractelor în contracte sinalagmatice şi contracte
unilaterale, se impune observaţia că încadrarea unui contract într-o categorie sau alta nu depinde
neapărat de natura lui. Privind voinţa lor părţile pot să facă, de exemplu, ca un contract unilateral să
devină sinalagmatic. Astfel, contractul depozit, în general, este un contract unilateral: dacă părţile
convin ca depozitul să fie remunerat, el devine contract sinalagmatic.
Care este interesul discuţiei între contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale ? Între cele
două categorii de contracte existe unele deosebiri de regim juridic cât priveşte efecte de probă, astfel
cum vor arăta în continuare.
a) Cele mai importante deosebiri sunt cele referitoare la efecte: deosebirile decurg din
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor existente în cazul contractelor sinalagmatice vor pune
problema existenţei de neexecutare a contractului, problema riscului şi acea a rezoluţiunii contractului.
În cazul în care una dintre părţile contractului sinalagmatic nu înţelege să-şi execute obligaţia ce-i
revine, ea nu va putea obţine de la cealaltă parte executarea obligaţiilor corelative: această din urmă
parte se va putea apăra invocând excepţia de neîndeplinire a contractului35.
Dacă una dintre părţi va fi împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră să-şi execute
obligaţia, numai în cazul contractelor sinalagmatice, nu şi în cel al contractele unilaterale, se va pune
problema de se şti cine va suporta riscul contractului, adică de a se determina soarta obligaţiei
corelative aceleia care nu se poate executa.
În sfârşit, numai în cazul contractelor sinalagmatice se poate pune problema rezoluţiunii
contractului la cererea părţii care şi-a îndeplinit obligaţia care îi revenea, dacă cealaltă parte nu-şi
executa obligaţia sau o execută în mod necorespunzător36.
b) Între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale există deosebiri şi sub aspect probatoriu.
Atunci când proba contractului se face prin înscris sub semnătură privată, în privinţa contractului
sinalagmatic se aplică formalitatea multiplului exemplar, iar în privinţa contractului unilateral care

33
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.282-284.
34
Din câte am putut constata, legiuitorul din Republica Moldova a aderat la această concepţie, deoarece, în partea specială,
Codul civil, practic nu reglementează contracte reale.
35
Pop, L. op.cit., p.38.
36
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.283-284.
11
conţine obligaţia de plată a unei sume de bani de a da o cantitate de bunuri de gen, se aplică
formalitatea „bun şi aprobat”.
b3. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
- contractele cu titlul oneros;
- contractele cu titlul gratuit (de binefacere).
În doctrină, unii autori menționează că, contractele se consideră oneroase sau gratuite după
echivalența prestațiilor asumate de părți, contractul poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit37.
Codul civil nu prevede expres clasificarea contractelor după acest criteriu dar, după cum dispune
art.992 alin.(2) C.civ.: „Contractului îi sînt aplicabile normele cu privire la actul juridic”. Ținând cont
de aceasta, vom face trimitere la capitolul unde este reglementat actul juridic civil şi, vom vedea că la
art.310 C.civ. intitulat „Actul juridic cu titlu gratuit şi actul juridic cu titlu oneros” este prevăzută
clasificarea actelor juridice după acest criteriu de clasificare. Astfel: „(1) Act juridic cu titlu gratuit
este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea în schimb a
unui alt folos patrimonial.
(2) Act juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru
obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial”.
Exemple de contracte care, prin natura lor, nu pot fi decât cu titlu oneros: contractul de vânzare,
contractul de locaţiune, contractul de schimb, contractul de leasing, contractul de asigurare, contractul
de tranzacţie, contractul de agenţie.
Exemple de contracte care, prin natura lor, nu pot fi decât cu titlu gratuit: contractul de donaţie,
contractul de comodat.
Dar trebuie precizat faptul că sunt şi situaţii în care legea prezumă că un anumit tip de contract
este cu titlu oneros sau, dimpotrivă, cu titlu gratuit. De reţinut însă că această prezumţie este una
relativă, în sensul că se poate face dovada contrară. Sunt prezumate ca fiind contracte cu titlu oneros
contractele de împrumut a unei sume de bani (împrumutul de consumaţie). Sunt prezumate ca fiind
contracte cu titlu gratuit împrumutul de consumaţie care are ca obiect bunuri fungibile şi
consumptibile (altele decât sume de bani) şi contractul de depozit. În fine, sunt contracte care pot fi,
prin definiţie, şi cu titlu oneros, şi cu titlu gratuit, cum este contractul de mandat, contractul de
fideiusiune sau cesiunea de creanţă38.
Aparent distincţia dintre contractele cu titlul oneros şi contractele cu titlul gratuit este foarte netă.
În realitate însă, foarte adesea, titlul oneros se întrepătrunde cu titlul gratuit, astfel încât precizarea
naturii unui contract necesită un efort de analiză. Astfel, sarcina pentru donator, prin care este alterat,
cel puţin parţial, caracterul gratuit: titlul oneros se introduce în contractul de donaţie. Alteori, putem
întâlni contracte cu titlul oneros, care ascund o operaţie cu titlul gratuit; de exemplu, prin forma
oneroasă a unui contract de vânzare – cumpărare se poate deghiza un contract de donaţie.
În literatura juridică au fost propuse mai multe criterii pentru determinarea caracterului oneros sau
gratuit al unui contract.
a) Un prim criteriu a fost acela al reciprocităţii prestaţiilor convenite prin contract. Acest criteriu
nu poate fi primit, deoarece el ar avea drept consecinţă confundarea contractului sinalagmatic cu
contractul cu titlul oneros şi a contractului unilateral cu contractul cu titlu gratuit.
O astfel de confundare ar fi greşită. În dreptul nostru sunt cunoscute contracte unilaterale cu titlu
oneros. Astfel, de exemplu, contractul de împrumut cu dobândă, deşi este neîndoielnic un contract
unilateral, este, punct de vedere care interesează, un contract cu titlu oneros.
De asemenea, se citează contractul de donaţie cu sarcini, contract sinalagmatic, care îşi păstrează
caracterul gratuit în măsura în care sarcina nu ajunge să anihileze în întregime beneficiul contractului.
b) Un alt criteriu luat în considerare în literatura juridică este echivalenţa avantajelor
patrimoniale, pe care părţile le au în vedere în contractul pe care îl încheie. Potrivi acestui criteriu
contractul este oneros în cazul în care avantajului patrimonial, pe care o parte îl procură celeilalte părţi
sau unui terţ, îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ şi, în genere, echivalent. Contractul este
cu titlu gratuit dacă acestui avantaj îi lipseşte avantajul corelativ. După unii autori, echivalenţa este
37
Tiţa-Nicolescu, G. op.cit., p.10.
38
Cesiunea de creanţă, contractul prin care cedentul transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ, poate fi, potrivit
art.823-829 C.civ. atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit.
12
luată în considerare fie ca echivalenţă obiectivă – închiderea prestaţiilor apreciată valoric, obiectiv, fie
chiar şi numai ca echivalenţă subiectivă – apreciată din punct de vedere al părţii contractuale.39
Avem unele rezerve în a considera acest criteriu drept criteriu de sine stătător pentru aprecierea
caracterului oneros sau gratuit al unui contract.
Mai întâi, trebuie să observăm că într-o anumită măsură şi acest criteriu poate duce la
confundarea contractului oneros, cu contractul sinalagmatic, ceea ce, aşa cum am mai arătat, ar fi
inexact.
Ni se pare că acest criteriu nu ar putea fi luat în considerare decât în mod complementar la
criteriul pe care îl considerăm, alături de alţi autori, a fi hotărâtor în definirea naturii oneroase sau
gratuite a contractelor: criteriul cauzei, adică al scopului urmărit de părţile contractuale.40
Se pare că într-o anumită formulare, din punct de vedere similar, nu identic, exprimă Tudor R.
Popescu atunci când scrie: „criteriile distincţiei dintre contractele cu titlu oneros şi cele cu titlu
gratuit pot fi de natură subiectivă (intenţia părţilor) sau de natură obiectivă (echivalenţa între
prestaţii). Este cu titlu gratuit contractul în care dispunătorul a acţionat dintre o intenţie liberală –
animus donandi – criteriu subiectiv, sau când o persoană cedează o valoare patrimonială fără a
urmări obţinerea unui folos echivalent (criteriu obiectiv)”41.
În adevăr, în literatura noastră juridică s-a arătat că pentru a stabili natura unui contract, sub
aspectul care interesează aici, trebuie să avem în vedere criteriu cauzei (scopului). El are în vedere
elementul intenţionat, psihologic – scopul determinat pe care partea îl urmăreşte în contract, la
momentul în care se obligă. Va fi contract cu titlu gratuit acela care are drept cauză impulsivă,
determinantă, intenţia de a procura un folos altcuiva, fără a urmări, din punct de vedere juridic, nimic
în schimb. Dimpotrivă, caracterul oneros decurge din scopul ce a determinat încheierea contractului,
de a obţine un anumit folos drept echivalent al obligaţiei asumate. Aceasta nu înseamnă că folosul
obţinut trebuie să profite neapărat celui ce se obligă; contractul va fi tot oneros chiar dacă acest folos
va fi prevăzut în beneficiul unei terţe persoane, străine de contract, cum ar fi cazul unei donaţii
afectate de o sarcină în beneficiul altcuiva decât al donatorului.
Arătăm că criteriul echivalenţei poate fi considerat drept un criteriu complementar, pe lângă
criteriul hotărâtor, care îl constituie elementul intenţionat – scopul (cauza impulsivă, determinantă). În
adevăr, considerăm că prin aprecierea echivalenţei prestaţiilor – obiectivă sau subiectivă – se va putea
aprecia măsura, gradul caracterului gratuit sau oneros al contractului analizat. Această apreciere ne va
putea permite să observăm dacă ne aflăm în faţa unui veritabil contract cu titlu oneros sau gratuit, ori
dacă respectivul contract nu este, în realitate, decât rezultatul unei întrepătrunderi a titlului oneros cu
cel gratuit.
Desigur că necesitatea unui criteriu de distincţie apare mai ales în acele cazuri în care contractele
se află la limita dintre caracterul oneros şi cel gratuit. Nici o dificultate de calificare nu vom întâlni, de
exemplu, în calificare drept contract cu titlu oneros a unui contract de vânzare – cumpărare, a unui
contract de schimb, ori a unui contract de închiriere, în măsura în care aceste contracte nu deghizează
o altă operaţie juridică decât cea mărturisită. De asemenea, nu va fi greu de calificat drept contract cu
titlu gratuit un contract de donaţie fără sarcini ori un contract de împrumut de folosinţă.
Dacă, însă, ne aflăm în faţa unei donaţii cu sarcini, caracterul gratuit se alterează şi trebuie să
apelăm la criteriile arătate mai înainte, spre a vedea dacă contractul a rămas gratuit ori a devenit – şi în
ce măsură – un contract cu titlu oneros.
O altă remarcare este necesară. Există anumite contracte care prin esenţa sunt cu titlu oneros:
contractul de vânzare – cumpărare, contractul de schimb, contractul de închiriere ş. a. Ele nu pot fi
contracte cu titlu gratuit; gratuitatea ar schimba însăşi calificarea contractelor, care nu ar mai putea fi
anumite contracte de vânzare, de schimb etc.
Există şi contracte prin esenţa lor gratuite cum este contractul de comodat (împrumut de
folosinţă). Dacă pentru folosinţa lucrului se va cere un echivalent, contractul va înceta să mai fie

39
Cosma, D. Teoria generală a actului juridic civil, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 36.
40
Conform lui Jean-Jacques „există act cu titlu oneros în caz de echivalenţă obiectivă sau subiectivă de sacrificii
antagoniste; există act cu titlu gratuit când avantajul conferit uneia dintre părţi nu are drept scop compensarea unui
sacrificiu echivalent din punct de vedere obiectiv sau subiectiv”, Idem.
41
Popescu, T.R. Anca, P. op. cit., p. 33.
13
contract de comodat şi va căpăta altă calificare – de exemplu, aceea de contract de închiriere42.
Sunt unele contracte sunt gratuite prin natura lor. De exemplu, contractul de mandat. Nimic nu se
opune însă ca acest contract, râmând contract de mandat, să devină un contract cu titlu oneros –
mandatul remunerat. Aceeaşi este situaţia contractului de depozit, a fidejusiunii, a împrumutului
consumaţie, care pot fi contracte cu titlu gratuit cât şi cu titlu oneros.
Care este interesul distincţiei dintre contractele cu titlu oneros şi cele titlu gratuit?
a) În privinţa condiţiilor de validitate, în general pentru contracte cu titlu gratuit există anumite
cerinţe mai restrictive decât cele referitoare la contractele cu titlu oneros. Astfel, sub aspectul
condiţiilor de fond, dat fiind faptul că prin contractele cu titlu gratuit se poate ajunge la o sarcină a
patrimoniului, fără a se urmări un contraechivalent, Codul civil instituie anumite incapacităţi speciale,
în privinţa dispunătorului, cât şi în privinţa celor ce beneficiază de liberalităţi. Totodată, legea
precizează că actele cu titlu gratuit nu pot fi încheiate de către persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, după caz, nici prin reprezentantul legal, nici cu
autorizarea prealabilă a ocrotitorului desemnat potrivit legii. Sub aspectul de formă, legea este de
asemenea mai restrictivă în cazul contractelor cu titlu gratuit, impunând forma autentică, sub
sancţiunea nulităţii absolute, în cazul contractelor de donaţie.
b) Contractele cu titlu gratuit, spre deosebire de marea majoritate a contractelor cu titlu oneros,
sunt contracte intuitu personae. În consecinţă, eroarea asupra persoanei va fi considerată viciu de
voinţă şi deci cauză de anulabilitate, în contractele cu titlu gratuit, ceea ce se întâmplă nu mai în caz
cu totul excepţional în situaţia contractelor cu titlu oneros.
c) Obligaţiile părţilor sunt reglementate cu mai multă severitate în cazul contractelor cu titlu
oneros. Astfel, garanţia împotriva evicţiunii apare, de regulă, în contractele cu titlu oneros şi numai
mod excepţional în contractele cu titlu gratuit. De asemenea, răspunderea contractuală este apreciată
cu mai mare severitate în cazul contractelor cu titlu oneros decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.
d) În materia dreptului succesoral, reducţiunea liberalităţilor excesive, care încalcă rezerva
succesorală, şi instituţia raportului privesc numai contractele cu titlu gratuit, şi pe cele cu titlu oneros.
e) În sfârşit, acţiunea pauliană (revocatorie), prin care creditorii unei persoane urmăresc să
desfiinţeze actele frauduloase ale debitorului, acte prin care s-au adus atingeri dreptul de gaj general,
va reuşi în condiţii mai lesnicioase dacă se pune problema revocării unor contracte cu titlu gratuit,
decât atunci cât se discută contractele cu titlu oneros consimţite.
b.3.1. Subclasificarea contractelor cu titlu oneros
Contractele cu titlu oneros, mai sunt subclasificate încă în două categorii, în funcţie de
certitudinea obligaţiilor asumate în: a) comutative; b) aliatorii43.
Sunt contracte în care, încă de la momentul încheierii lor, totul este clar şi fără dubii: fiecare parte
ştie la ce se obligă şi ştie, în acelaşi timp, ce are de câştigat de pe urma unui contract; acestea sunt
contracte comutative.
Definiţiile date acestor contracte în unele legislaţii cuprind unele obscurităţi.
- Se consideră contract comutativ acela în care „obligaţia unei părţi este echivalentul celeilalte”.
Este uşor de observat confuzia ce se face între contractul comutativ şi contractul sinalagmatic ori
contractul cu titlu oneros – deşi contractul comutativ este numai o specie a contractului cu titlul
oneros.
- Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau pentru toate părţile, de un
eveniment incert. Deci, dimpotrivă, sunt şi contracte în care obligaţiile sunt neclare la momentul
încheierii lor, întrucât acestea vor depinde de un eveniment viitor şi, prin definiţie, incert, care nu se
ştie dacă se va produce sau în ce măsură se va produce; aceste contracte se numesc aleatorii (din
cuvintele latine alea – întâmplare, hazard –, aleatorius – întâmplător).
Ceea ce este hotărâtor pentru definirea celor două specii de contracte este certitudinea sau
incertitudinea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii contractului. Se discută, aşadar, nu
echivalenţa, cât certitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor.
Se numeşte comutativ acel contract în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către
părţi sunt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o
42
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.284-286.
43
Idem.
14
măsură de hazard (alea). Marea majoritate a contractelor sunt comutative. De exemplu, contractul de
vânzare – cumpărare încheiat cu un preţ determinat, contractul de schimb, contractul de închiriere,
contractul de antrepriză etc.
Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai
ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert. Aşadar, la încheierea contractului nu se poate
calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate şti cuantumul câştigului ori al pierderii şi uneori nu se poate
şti nici măcar dacă va exista sau nu câştig sau pierderi. Întinderea ambelor sau cel puţin a uneia dintre
prestaţii depinde de hazard. Sunt contracte aleatorii, se exemplu, cele privitoare la diferite forme de
loterie, contractele de asigurări, contractele de rentă viageră, contractele de întreţinere pe viaţă ş.a.
Trebuie să observăm că depinde, în fond, de voinţa părţilor, ca să se determine natura comutativă
sau aleatorie a unui contract. Astfel, de exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, care de regulă
este comutativ, poate fi transformat în contract aleatoriu, dacă drept preţ al lucrului se instituie
obligaţia de plată a unei rente viagere sau o obligaţie de întreţinere pe viaţă. Întinderea prestaţiei
datorate de cumpărător va depinde de data incertă când va interveni încetarea din viaţă a celui ce a
înstrăinat bunul.
Distincţia dintre contractele comutative şi cele aleatorii interesează deoarece:
a) problema resciziunii pentru leziune se poate pune în cazul contractelor comutative, nu şi al
celor aleatorii;
b) în măsura în care contractele aleatorii se referă la jocuri de noroc interzise de lege, ele sunt
lovite de nulitate absolută, pentru cauza ilicită, cei vinovaţi putând fi chiar sancţionaţi din punct de
vedere contravenţional sau penal.
b.3.2. Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit
Și contractele cu titlu gratuit, mai sunt subclasificate încă în două categorii:
- contracte dezinteresate;
- liberalităţi.
Contractele cu titlu gratuite se împart în două categorii:
- contracte dezinteresate, sunt acelea prin care se urmăreşte a se face serviciu cuiva, fără a se
micşora nici un patrimoniu. Astfel sunt: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul,
fidejusiunea;
- liberalităţile, sunt acelea prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări
un contraechivalent. Este cazul contractului de donaţie.
Importanţa acestei clasificări constă, în principal, în următoarele:
a) condiţiile de formă sunt mai restrictive în cazul liberalităţilor, decât în cazul contratelor
dezinteresate: contractele de donaţie şi în general liberalităţile44, sunt acte juridice solemne, ceea ce nu
este cazul contractelor dezinteresate;
b) regulile prevăzute în materie succesorală referitoare la reducţiune şi la raport se aplică numai în
cazul liberalităţilor, nu şi în cazul contractelor dezinteresate. De aceea se vorbeşte de „reducţiunea
liberalităţilor excesive” şi de „raportul donaţiilor ”.
b.4. Clasificarea contractelor după efectele produse45
- O primă grupă este aceea care cuprinde:
a) contractele constitutive sau translative de drepturi reale şi
b) contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii).
Prima categorie înglobează contractele prin care se constituie ori se transferă un drept real:
dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute ori dreptul de superficie.
De regulă, în dreptul nostru se consideră că, prin el însuşi, contractul din această categorie operează
transmiterea drepturilor reale. Excepţii de la caracterul imediat translativ nu sunt excluse. Spre a face
opozabilă constituirea sau transmiterea de drepturi reale, uneori se cere respectarea unei anumite
publicităţi a contractului – astfel cum este, de exemplu, publicitate imobiliare.
Cea de-a doua categorie de contracte dă naştere numai unor drepturi de creanţă – raporturi de
obligaţii. Varietatea şi multitudinea drepturilor de creanţă face ca şi numărul acestor contracte să fie
44
Din categoria liberalităţilor mai fac parte şi legatele testamentare, care însă nu sunt contracte, ci acte juridice de formaţie
unilaterale.
45
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.297-298.
15
practic nelimitat.
- O a doua grupă cuprinde:
a) contractele constitutive sau translative de drepturi şi
b) contractele declarative de drepturi.
Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin aceea că produc efecte din
momentul încheierii lor în viitor, întrucât creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută
anterior. Majoritatea contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi.
Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea că recunosc, consfinţesc între
părţi, situaţii juridice preexistente. Ele au, aşadar, nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte
retroactive, deci anterior încheierii lor. Astfel este cazul contractului de tranzacţie, prin care se pune
capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, prin recunoaşterea unor drepturi preexistente. La fel
este contractul de împărţeală, prin care se pune capăt unei coproprietăţi sau indiviziuni, şi care este
considerat că produce efecte, nu din momentul încheierii sale, ci încă anterior, din momentul în care a
luat naştere coproprietatea sau indiviziunea.
b.5. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt reglementate expres de legea civilă şi
calificate prin denumiri speciale46
- contracte numite şi
- contracte nenumite.
În acest sens, art.994 C.civ. intitulat „Contractul numit și contractul nenumit” prevede expres:
„(1) Contractul este numit dacă legea îl reglementează în mod special. Celelalte contracte sînt
nenumite.
(2) Contractul nenumit se supune, în următoarea ordine:
a) acordului de voință al părților, expres și implicit;
b) dispozițiilor legale aplicabile contractelor și obligațiilor contractuale în general;
c) practicilor statornicite între părți și uzanțelor din domeniu, dacă există;
d) dispozițiilor legale aplicabile contractelor numite asemănătoare în măsura în care acestea sînt
compatibile cu natura și scopul contractului nenumit”.
- Contractele numite sunt contractele reglementate prin dispoziţii exprese ale Codului civil şi ale
altor legi civile şi calificate prin denumiri speciale în acord cu operaţiile juridice pe care le
generează. Aşa sunt, de exemplu: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, mandatul, împrumutul, depozitul,
contractul de societate, contractul de asigurare, contractul de ipotecă, contractul de gaj etc.
- Contractele nenumite (fără nume) sunt contractele nereglementate expres de lege şi lipsite de o
denumire legală. Existenţa lor se explică prin principiul libertăţii contractuale. Astfel, părţile pot
încheia orice fel de contracte cu respectarea condiţiilor generale de validitate prevăzute de Codul civil.
Face parte din această categorie, de exemplu, contractul de asistenţă juridică.
Aceasta clasificare prezintă importanţă din punct de vedere al reglementărilor juridice ce se aplica
celor doua categorii de contracte. Contractelor numite li se aplica reglementările generale referitoare
la toate contractele, precum şi reglementările speciale prevăzute de lege pentru fiecare contract în
parte: vânzare-cumpărare, mandat etc. Contractelor numite li se aplică numai dispoziţiile generale
privitoare la toate contractele, orice alte reglementări aplicabile sunt stabilite prin acordul de voinţe al
părţilor contractante.

b.6. Clasificarea contractelor după criteriul modului de executare a prestaţiilor la care sunt
obligate părţile contractante47
- contracte cu executare instantanee;
- contracte cu executare succesivă.
O clasificare importantă şi tradiţională a contractelor s-a făcut şi se face în funcţie de modul de
îndeplinire a obligaţiei (obligaţiilor) specifice asumate prin contract. Din acest punct de vedere,
deosebim între contracte cu executare dintr-o dată şi contracte cu executare succesivă. Clasificarea
este reţinută expres în art.1.378 C.C.Q., dar, surprinzător, nu şi în Codul nostru civil, unde nu este

46
Idem.
47
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.291-292.
16
rezervat un articol special în acest sens48.
- Contractele cu executare instantanee sau imediată sunt acele contracte în care părţile au
obligaţia sa execute prestaţiile ce şi le datorează una celeilalte în unul şi acelaşi moment, care
coincide, de regulă, cu momentul încheierii contractului. Un astfel de exemplu este contractul de
vânzare-cumpărare: vânzătorul se obligă să remită bunul vândut şi cumpărătorul să plătească preţul
imediat şi dintr-o dată.
- Contractele cu executare succesiva sunt acele contracte din care se naşte obligaţia ambelor
părţi sau, cel puţin, a uneia dintre ele, de a executa prestaţiile ce le datorează într-o perioadă de timp.
Prestaţiile pot fi continue, adică fără întrerupere, pe toată durata contractului. Caracterul succesiv al
prestaţiilor există şi atunci când ele se execută, potrivit contractului, la anumite intervale de timp –
săptămânal, decadal, lunar, trimestrial, anual - înăuntrul termenului extinctiv stabilit de părţile
contractante. Exemple: contractul de întreţinere, contractul de rentă viageră, contractul de locaţiune,
contractul de asigurare, contractul de societate.
În practică, anumite contracte sunt, prin esenţa lor, cu executare dintr-o dată sau, dimpotrivă, cu
executare succesivă, ceea ce înseamnă că nici-o împrejurare şi nici-o condiţie contractuală nu-i poate
schimba natura. O vânzare, chiar şi în rate, va fi considerată tot un contract cu executare dintr-o dată,
chiar dacă prestaţia caracteristică (preţul vânzării) se face prin mai multe acte; prin urmare, în caz de
neexecutare, preţul vânzării va trebui restituit integral, chiar dacă a fost achitat în tranşe. O locaţiune,
în schimb, va fi întotdeauna cu executare succesivă, chiar dacă s-a convenit o chirie anuală (iar nu
lunară, ipoteza clasică) întocmai ca şi un contract de furnizare, care va fi, de asemenea, întotdeauna un
contract cu executare succesivă.
Interesul practic al clasificării constă în următoarele:
- contractele cu executare instantanee nu pot fi revocate prin voinţa uneia dintre parţi, dimpotrivă,
unele contracte cu executare succesiva pot fi revocate, în cazurile prevăzute de lege, pe cale
unilateral. Este cazul contractului de locaţiune sau a contractului de societate;
- suspendarea executării obligaţiilor pe o perioadă de timp este prevăzută de lege numai în cazul
contractelor cu executare succesiva, de pildă, contractul de asigurare se suspendă pe durata cât
asiguratul nu plăteşte primele de asigurare;
- problema suportării riscurilor contractuale se rezolvă diferit, după cum contractul respectiv este
cu executare instantanee sau cu executare succesivă.
b.7. Clasificarea contractelor după criteriul posibilitatea sau imposibilitatea părţilor de a stabili
conţinutul său prin negocieri, adică prin acordul de voinţe49
a) contracte negociate;
b) contracte de adeziune;
c) Contractele forţate
Cod civil modernizat nu reglementează în mod expres, contractul de adeziune, ca formă a
contractului civil, aceasta fiind în antiteză cu situaţia tipică şi clasică a contractului negociat.
Observăm că legea nu vorbeşte despre contractul de adeziune sau negociat ca o formă aparte de
contract, însă este necesar să definim şi să abordăm contractul de adeziune în paralel cu contractul
negociat, acest mod de studiu fiind cel care ne poate oferi o înţelegere deplină a celor două tipuri de
contracte şi a consecinţelor produse de acestea. În plus, existenţa contractului negociat, ca tip de
contract, nu poate fi pusă la îndoială, tocmai prin faptul că aceasta rezultă din definiția legală a
contractului de la art.992 alin.(1) C.civ., şi antiteza acestuia contractul de adeziune.
Avem, aşadar, din acest punct de vedere, două tipuri de contracte, clasificate după modul de
negociere a clauzelor contractuale, respectiv contracte negociate şi contracte de adeziune (care includ
şi clauzele standard)50.
- contractele negociate sunt acele contracte în care toate condiţiile şi clauzele lor, natura,
întinderea şi calitatea prestaţiilor la care se obligă părţile contractante sunt rezultatul negocierilor

48
Codul civil Québec încearcă şi o definiţie a celor două tipuri de contracte, definiţie pe care nu o regăsim în Codul nostru
civil.
49
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.295-297.
50
Tiţa-Nicolescu, G. Contractul de adeziune şi contractul încheiat cu consumatorii. Clauzele externe şi clauzele neuzuale.
Clauzele nescrise. În: Revista Universul juridic, Nr. 2/2018, p.34.
17
libere. Contractul negociat este tipul tradiţional de contract. Negocierile pot dura ore, zile, luni sau
chiar ani. Contractul se formează, de multe ori, după discuţii şi tratative, fund rezultatul unor serii de
propuneri şi contrapropuneri.
- contractele de adeziune sunt acele contracte al căror conţinut, ale căror clauze sunt
prestabilite, în întregime, de către una din parţi. Cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute, ea
este libera să le accepte sau să nu le accepte. Dacă acceptă, atunci aderă pur şi simplu la contractul
prestabilit.
Contractele de adeziune constitute categoria de contracte foarte frecvent întâlnite în epoca
modernă. Aşa sunt: contractul de transport C.F.M., abonamentul la televiziunea prin cablu,
abonamentul telefonic, contractul de asigurare, vânzarea-cumpărarea de autoturisme noi, contractul de
furnizare a apei, gazului, electricităţii etc. Toate aceste contracte sunt opera uneia din părţi. Este vorba
de partea contractantă care, adesea, are drepturi de monopol (radio-televiziune, gaz, apă, electricitate,
salubritate etc.) sau un monopol de fapt (asigurări, transport maritim şi fluvial, vânzarea de
autoturisme noi şi de alte bunuri noi de folosinţă îndelungată). Cu privire la operaţiile juridice şi
prestaţiile care alcătuiesc obiectul contractelor respective. Aşa se explică de ce, uneori, este posibil ca
cel mai puternic economic să-şi impună punctul de vedere, stabilind propria sa lege, existând riscul de
a-l dezavantaja pe cel mai slab. De aceea, în scopul protejării marii majorităţi a populatei, statul
intervine şi stabileşte anumite reguli şi limite pe care partea ce predetermină conţinutul contractelor de
adeziune este obligată să le respecte.
Categoria contractelor de adeziune prezintă multe avantaje practice prin certitudinea clauzelor
astfel stabilite, prin simplificarea procedurii de încheiere, economia de timp şi mijloace care se
realizează. De asemenea, prin rapiditatea încheierii contractelor, se asigură accelerarea desfăşurării
operaţiilor juridice, într-un cuvânt, a circuitului civil general.
- Contractele forţate
Prin contracte forţate înţelegem acele contracte pe care suntem obligaţi prin lege sa le încheiem.
De asemenea, în principiu, conţinutul sau cuprinsul lor este stabilit tot prin lege 51. Astfel, este cazul
contractului de asigurare pentru proprietarii de autoturisme noi sau de asigurare a unor bunuri de mare
importanta, cum sunt imobilele, pentru anumite riscuri. În acest sens, amintim şi consacrarea prin lege
a dreptului de preemţiune în cazul vânzării unor bunuri, cum sunt terenurile agricole, vânzarea de
locuinţe din fondul locativ de stat şi a celor construite din fondurile fostelor unităţi economice de stat
reglementată prin lege organică.
Contractele forţate se deosebesc de contractele de adeziune. Conţinutul contractelor de adeziune
şi condiţiile lor de încheiere sunt stabilite prin voinţa exclusiva a uneia din părţi. Dimpotrivă,
conţinutul contractelor forţate este stabilit direct de către lege.
b.8. Clasificarea contractelor în funcţie de structura lor
- contracte simple;
- contracte complexe.
În Codul civil modernizat, aceasta este o clasificare expres reţinută de lege în art.995 C.civ.
intitulat „Contractul complex”, care prevede: „(1) Contractul este complex dacă cuprinde:
a) două sau mai multe elemente care corespund contractului numit; sau
b) unele elemente care corespund contractului numit și alte elemente care corespund contractului
nenumit.
(2) În măsura în care nu contravin naturii și scopului contractului complex, dispozițiile legale
aplicabile fiecărui contract numit sau nenumit relevant se vor aplica în mod corespunzător elementelor
respective ale contractului complex și drepturilor și obligațiilor rezultate din acesta.
(3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplică dacă:
a) legea prevede că un anumit contract complex urmează a fi calificat în întregime ca un contract
dintr-o anumită categorie;
b) în lipsa unei dispoziții legale menționate la lit. a), elementele care corespund unei categorii de
contracte predomină atît de mult, încît ar fi nerezonabil ca contractul complex să nu fie calificat în
întregime ca un contract din acea categorie.
(4) În cazurile prevăzute la alin. (3), dispozițiile legale aplicabile categoriei la care a fost atribuit
51
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. op.cit., p.297.
18
contractul complex ca urmare a calificării (categorie primară) se aplică contractului și drepturilor și
obligațiilor rezultate din acesta. Cu toate acestea, dispozițiile legale care reglementează acele elemente
ale contractului care cad într-o altă categorie decît categoria primară se aplică în mod corespunzător în
măsura necesară reglementării acelor elemente cu condiția că ele nu contravin dispozițiilor legale
aplicabile categoriei primare.
(5) Dispozițiile prezentului articol nu înlătură aplicarea dispozițiilor legale imperative”.
- contracte simple sunt contracte prin intermediul cărora se realizează o singură operaţiune
juridică. Categoria include marea parte a contractelor tradiţionale pe care le cunoaştem: vânzare-
cumpărarea, schimbul, mandatul, locaţiunea etc. Regimul lor juridic este specific determinat de textele
legale aplicabile fiecărui contract în parte, iar dacă este vorba de un contract nenumit, dar care include
o operaţiune simplă, se vor aplica dispozițiile generale în materie contractuală.
- contractele complexe sunt acele contracte care înfăţişează mai multe operaţiuni juridice. Fiecare
din aceste operaţiuni, dacă ar fi analizată distinct, ar reprezenta un contract în sine.
Dacă însă s-ar aplica regulile fiecărui contract în parte s-ar putea ajunge la situaţii juridice
ireconciliabile. De aceea, în doctrină, s-au sugerat două abordări ale acestei situaţii.
În prima variantă posibilă, s-ar putea aplica regulile aferente fiecărei operaţiuni juridice în parte -
contractul complex fiind astfel văzut ca o adiţiune de contracte speciale care fiecare atrag un regim
juridic propriu.
O a doua variantă posibilă ar fi aceea a considerării contractului complex ca o formulă
contractuală originală şi care nu este supusă regulilor contractelor care ar corespunde operaţiunilor
însumate, cu excepţia acelor reguli care nu sunt incompatibile cu esenţa contractului complex. Acest
punct de vedere s-a impus în cele din urmă. Dacă astfel luăm exemplul leasing-ului, care este în mod
evident un contract complex, putem observa că el poate fi calificat ca o adiţiune de contract de
vânzare, contract de locaţiune, contract de locaţiune şi promisiune unilaterală de vânzare, însă scopul
întregului contract este unul sui generis care se realizează prin juxtapunerea acestor trei tipuri de
contracte. Regimului său juridic trebuie să i se aplice regulile din legislaţia specială dedicată lui şi, în
completare, cele ale regimului general al contratelor prevăzut de Codul civil.
Un alt exemplu de contract complex este contractul de servicii turistice, care cuprinde un depozit
al bagajelor clientului, o locaţiune cu termen oferită acestuia şi o sumă posibilă de alte servicii
colaterale. De această dată, contractului i se aplică şi reguli ale contractelor care compun contractul de
servicii turistice (de exemplu, din contextul reglementării depozitului), cu condiţia să nu fie contrare
scopului acestui contract.
În doctrină, în această categorie autorii mai includ și grupurile de contracte52. Spre deosebire de
contractul complex, în cadrul căruia se juxtapun mai multe operaţiuni contractuale în vederea atingerii
unui scop, dar toate operaţiunile se desfăşoară între aceleaşi părţi, grupul de contracte reprezintă
„două sau mai multe contracte strâns legate între ele prin faptul că sunt încheiate în vederea
realizării aceluiaşi obiectiv final, contracte care îşi conservă însă propria individualitate”. De
asemenea, mai putem sublinia şi că, spre deosebire de contractele complexe, contractele din grup pot
fi încheiate între persoane diferite, dar este necesară o conexitate dată de obiectivul final al tuturor
contractelor. Importanţa acestei categorii este dată din nou de determinarea regimului juridic aplicabil
acestei operaţiuni - fiecărui contract în parte i se va aplica un regim juridic distinct, prevăzut de lege,
întrucât fiecare îşi păstrează propria individualitate. Pe de altă parte, grupurile de contracte generează
serioase discuţii legate de efectele pe care le produce încetarea unui contract asupra celorlalte
contracte din grup. Un exemplu de grup de contracte este ipoteza, extrem de simplă şi frecventă, a
contractului de credit şi contractelor de garanţie prin care se garantează restituirea creditului
(ansamblu de contracte), de asemenea, un grup de contracte regăsim şi în ipoteza vânzărilor succesive
ale aceluiaşi bun, începând cu producătorul unui bun şi terminând cu comerciantul en detail (grup
liniar), în sfârşit, tot cu un grup de contracte avem de a face şi în ipoteza în care un contract este văzut
ca principal şi, pentru îndeplinirea obiectului său principal, se încheie o serie de alte contracte - este
cazul antreprizei principale pe care se grefează o serie de subantreprize menite să ducă la execuţia
unor părţi mai restrânse din obiectul primului contract şi subordonate în consecinţă primului contract;
52
Piperea, Gh. Grupul de contracte. O teorie a haosului, [on-line] [citat 26.02.2020]. Disponibil pe Internet:
https://www.juridice.ro/268408/grupul-de-contracte-o-teorie-a-haosului.html
19
sau este cazul contractului-cadru care stabileşte o serie de elemente esenţiale de care se ţine seama
între părţi în seria de contracte care se încheie ulterior acestui contract care trebuie considerat
principal şi punct de reper al relaţiei contractuale ulterioare (grup radiant).
Importanţa acestei clasificări este semnificativă şi ea. Principala consecinţă a distincţiilor de mai
sus este dată de regimul juridic aplicabil contractului complex şi, de asemenea, de regimul juridic
aplicabil grupurilor de contracte.
b.9. Clasificarea contractelor după corelația dintre ele
- contracte principale;
- contracte accesorii.
Contractele principale sunt cele care au o existenţă de sine stătătoare, şi deci, nu depind de alte
contracte (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare).
Contractele accesorii sunt cele care nu au o existenţă de sine stătătoare şi deci depind de existenţa
altor contracte. De exemplu, ipoteca, gajul etc.
b.10. Clasificarea contractelor după efectele lor
- contracte constitutive de drepturi;
- contracte translative de drepturi;
- contracte declarative de drepturi.
Contractele constitutive de drepturi sunt cele care creează raporturi juridice ce au în conţinutul lor
drepturi şi obligaţii noi. De exemplu, contractul de ipotecă.
Contractele translative de drepturi sunt cele care strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul.
De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare.
Contractele declarative de drepturi sunt cele care consolidează şi definitivează drepturi deja
existente (de exemplu, tranzacţia)53.

53
Pop, L. op.cit., p.45.
20