Sunteți pe pagina 1din 13

Războiul în Irac

Războiul dintre Iran și Irak (cunoscut și sub denumirea de Primul Război din Golful Persic și alte
nume) a fost un conflict militar între armatele Irakului și Iranului. Războiul a început în
septembrie 1980 și a durat până în august 1988, fiind cel mai lung război convențional
al secolului al XX-lea. A fost cunoscut sub denumirea de „Războiul din Golful Persic” înainte de
„Războiul din Golf” din 1990.

Războiul a început când Irak a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980, printr-o invazie terestră și
aeriană a teritoriului iranian. Războiul a survenit după o serie lungă de dispute teritoriale legate
de frontiera comună a celor două state și temerile Irakului legate de o insurgență Șiia (ramura
islamică predominantă, însă oprimată a Irakului) inspirată de Revoluția Iraniană. Irak dorea de
asemenea locul Iranului ca putere dominantă în zona Golfului Persic. Deși Irakul spera să profite
de haosul apărut după Revoluția Iraniană și a atacat fără o declarație de război, trupele sale au
avut un succes limitat și au fost respinse rapid de iranieni care au recuperat aproape tot teritoriul
pierdut până în iunie 1982. În următorii șase ani, Iranul a fost în ofensiv

În ciuda cererilor Consiliului de Securitate al ONU de încetare a focului, ostilitățile au continuat


până la 20 august 1988. Războiul s-a încheiat cu acceptarea de ambele părți a Rezoluției
Consiliului de Securitate al ONU nr. 598. A durat câteva săptămâni ca Iranul să părăsească tot
teritoriul ocupat pentru a respecta granițele de dinainte de război, stabilite în 1975 prin Acordul
de la Alger(en). Ultimul schimb de prizonieri de război a avut loc în 2003.

Războiul a cauzat numeroase pierderi omenești și economice - aproximativ jumătate de milion


de victime pentru fiecare parte, fără răniți - însă nu a adus nici despăgubiri de război și nici
schimbări teritoriale. Conflictul este comparat adesea cu Primul Război Mondial,[16] prin prisma
tacticilor de luptă similare: război de tranșee, cuiburi de mitralieră, atacuri la baionetă,
utilizarea sârmei ghimpate, atacuri frontale în masă ale infanteriei peste „țara nimănui” și
utilizarea armelor chimice (precum gazul muștar) de către Irak împotriva trupelor iraniene și a
civililor irakieni kurzi. La vremea respectivă, Consiliul de Securitate al ONU a declarat faptul că
„au fost folosite arme chimice în lupte”. Totuși, în aceste declarații ale ONU nu se preciza faptul
că doar Irak a folosit arme chimice, astfel încât „comunitatea internațională" a păstrat tăcerea în
timp ce Irak folosea arme de distrugere în masă împotriva iranienilor și a irakienilor kurzi
Escaladarea conflictului
În ciuda pierderilor materiale și umane suferite în timpul ultimelor operațiuni militare, la
începutul lui 1984, autoritățile iraniene păreau mai mult ca oricând decise să continue războiul cu
Irakul, deși ultimele operațiuni, Wa’l-fajr I-IV din anul anterior se soldaseră de asemenea cu un
eșec. De cealaltă parte, Saddam Hussein decisese să schimbe strategia pentru a determina Iranul
să accepte condițiile sale, trecând la atacarea orașelor și facilitățile de prelucrare a petrolului,
căutând ca prin distrugerea acestora să diminueze capacitatea economica a iranienilor de a
susține în continuare războiul. Fără a se lăsa câtuși de puțin impresionat, Iranul a lansat noi
ofensive. Ca răspuns, Irakul a atacat orașul Dezful cu rachete sol-sol, concomitent cu atacuri
aeriene asupra altor orașe. Ca răspuns, Iranul a executat atacuri aeriene asupra orașelor Basra,
Mandali, și altor localități de graniță. A fost doar începutul a ceea ce s-a numit mai apoi
"Războiul orașelor". Imperturbabil, Iranul a declanșat noi ofensive, Wa’l-fajr V și VI, apoi
Ḵaybar, în februarie 1984. Tot atunci, în martie 1984, au fost formulate primele acuzații ale
Iranului privind utilizarea de către forțele irakiene a gazelor de luptă, contra unităților militare și
populației civile.

Principala cauză a războiului a fost ambiția lui Saddam Hussein ca Irakul să devină principala
putere economică și militară din Orientul Apropiat. Ambițiilor hegemonice ale lui Saddam
Hussein li s-a adăugat teama exportului de revoluție din Iran, teamă amplificată de faptul că
majoritatea populației Irakului este șiită, în timp ce clasa politică conducătoare este sunită. De
altfel, relațiile dintre cele două țări începuseră să se deterioreze începând cu 1979, odată cu
izbucnirea revoluției islamice în Iran, percepută ca un pericol la adresa stabilității regimului
secular irakian. În fine, tulburările post-revoluționare din Iran, epurarea pe criterii politice a
cadrelor de vârf ale armatei, fuga masivă a elitelor intelectuale și conducătoare din Iran, au
constituit pentru Saddam Hussein o oportunitate nesperată pentru declanșarea războiului. Înainte
de revoluția islamică, sub conducerea autoritară a șahinșahului Mohammad Reza
Pahlavi Aryamer, Iranul era de departe cea mai puternică țară din zonă. Armata iraniană era a
cincea din lume din punct de vedere al efectivelor și echipării, toate acestea datorându-se
sprijinului acordat de Statele Unite. Prin faptul că se găsea în sudul Uniunii Sovietice, Iranul
avea o importanță strategică deosebită pentru americani în timpul Războiului Rece. Odată cu
alungarea Șahului, în urma crizei ostaticilor din 1979, sprijinul economic și militar american a
încetat, asigurând astfel noi oportunități pentru Saddam Hussein. 
Războiul civil din Siria
Principala cauză a războiului a fost ambiția lui Saddam Hussein ca Irakul să devină principala
putere economică și militară din Orientul Apropiat. Ambițiilor hegemonice ale lui Saddam
Hussein li s-a adăugat teama exportului de revoluție din Iran, teamă amplificată de faptul că
majoritatea populației Irakului este șiită, în timp ce clasa politică conducătoare este sunită. De
altfel, relațiile dintre cele două țări începuseră să se deterioreze începând cu 1979, odată cu
izbucnirea revoluției islamice în Iran, percepută ca un pericol la adresa stabilității regimului
secular irakian. În fine, tulburările post-revoluționare din Iran, epurarea pe criterii politice a
cadrelor de vârf ale armatei, fuga masivă a elitelor intelectuale și conducătoare din Iran, au
constituit pentru Saddam Hussein o oportunitate nesperată pentru declanșarea războiului. Înainte
de revoluția islamică, sub conducerea autoritară a șahinșahului Mohammad Reza
Pahlavi Aryamer, Iranul era de departe cea mai puternică țară din zonă. Armata iraniană era a
cincea din lume din punct de vedere al efectivelor și echipării, toate acestea datorându-se
sprijinului acordat de Statele Unite. Prin faptul că se găsea în sudul Uniunii Sovietice, Iranul
avea o importanță strategică deosebită pentru americani în timpul Războiului Rece. Odată cu
alungarea Șahului, în urma crizei ostaticilor din 1979, sprijinul economic și militar american a
încetat, asigurând astfel noi oportunități pentru Saddam Hussein. 

Din septembrie 2012, armata siriană a regimului a folosit bombe cu dispersie.

Rușii și regimul sirian , în urmă intervenției acestora, au folosit arme termobarice în zonele
rezidențiale ocupate de luptătorii rebeli, precum și în Bătălia de la Aleppo și Kafr Batna.
Investigatorii ONU al drepturilor imului au raportat că guvernul sirian a folosit arme termobarice
împotriva așezării strategice de la Qusayr în martie 2013. În august 2013, BBC a raportat că
regimul a utilizat arme cu napalm și bombe incendiare într-o școală din nordul Siriei. Pe 2
decembrie 2015, The Național Interest a raportat că Rusia a folosit sistemul de lansare al
rachetelor multiple TOS-1 Buratino către zonele urbane din Siria. 

Multe rachete anti-tanc au fost utilizate în Siria. Rusia a trimis guvernului sirian rachete ghidate
anti-tanc din a treia generație, 9M133 Kornet, pentru a penetra blindajul vehiculelor folosite de
jihadiști și rebeli.

Pentru prima oară, forțele Israelului s-au confruntat cu forțele Iranului pe teritoriul Siriei. Forțele
iraniene au lansat 20 de rachete Fajr-5 asupra pozițiilor militare ale Israelului de pe înălțimile
Golan. Israelul a răspuns cu lansarea a 70 de rachete de catre 28 de avioane F-35 asupra forțelor
iraniene amplasate în Siria. 11 iranieni au fost ucisi.  Ayatollahul Iranului a amenintat ca se va
Anexarea Crimeii de către Federația Rusă

Anexarea Crimeei de către Federația Rusă se referă la un proces politic, care a avut loc în
2014, prin care Peninsula Crimeea, la acel timp parte a Ucrainei, a intrat sub controlul Rusiei și a
fost integrată ca doi subiecți federali - Republica Crimeea și orașul federal Sevastopo. Anterior
Rusia a semnat tratatul de frontieră cu Ucraina și Memorandumul de la Budapesta prin care
garanta integritatea teritorială a Ucrainei.

Procesul a stârnit multe controverse și este considerat de


către UE, G7, OSCE, NATO si ONU drept o anexare ilegală [2], care a început ca urmare a
intervenției Rusiei în Republica Autonomă Crimeea și în orașul Sevastopol, diviziuni
administrative ale Ucrainei, și după ce autoritățile locale nerecunoscute și-au declarat
independența față de Ucraina și au organizat un referendum, sub ocupație militară rusă,
referendum nerecunoscut și considerat ilegal de guvernul de la Kiev și de comunitatea
internațională.

Rusia consideră procesul acesta ca aderarea națiunii independente „Republica Crimeea”,


proclamată atunci când regiunile s-au unit și, ulterior, au solicitat admiterea lor în Rusia, în
conformitate cu un referendum care, care conform poziției ruse, reflecta astfel de dorință.
Ucraina contestă tratatul, deoarece nu recunoaște independența Republicii Crimeea sau aderarea
în sine ca fiind legitime. Aceeasi pozitie este luata si de Adunarea Generală a Națiunilor Unite,
care a adoptat Rezolutia 68/262, confirmand „integritatea teritoriala a Ucrainei în cadrul
granițelor sale recunoscute pe plan internațional”.  Vladimir Putin a recunoscut în cele din urmă
că în timpul referendumului armata rusă era prezentă în toată peninsula, după ce anterior declara
că trupele înarmate sunt forțe de autoapărare locale.

Pe 15 martie 2015, canalul public rus de televiziune Rossia 1, a difuzat filmul documentar


„Crimeea. Drumul spre casa”, în care este prezentat că Rusia era pregătită să apeleze la arme
nucleare în caz că SUA și aliații săi ar fi intervenit militar în favoarea Ucrainei. În film apare și
însuși președintele Rusiei, Vladimir Putin, declarând că în Crimeea au fost amplasate baterii de
rachete de coastă, dotate cu rachete antinavale Yakhont / Onyx "Bastion". El a menționat că
aceste sisteme au fost instalate în așa fel încât să poată fi văzute dinspre mare și de sateliți,
pentru a descuraja orice fel de tentativă de atac asupra peninsulei.[7]

Conflictele înghețate ale Rusiei

Crimeea este o zona majoritar rusească, populatia fiind compusă din 58,32% ruși, 24,32%
ucraineni și 12,03% tătari (populatia tatara, desi majoritara nu mult timp in urma, a scazut
dramatic de-a lungul ultimului secol datorita pogromului rusesc).
Peninsula Crimeea este o zonă cu mare importanță socio-economică pentru Rusia. Se pare de
asemenea ca aici sunt multe case de vacanta ale oficialilor de la Moscova, iar bazele militare
de aici sunt greu de mutat.

În perioada protestelor pro-europene din Ucraina guvernul pro-rus al lui Viktor Ianukovici a


fost inlocuit cu cel pro-european condus de Oleksandr Turcinov.

Cel din urmă, caracterizat de către guvernul rus ca „un guvern naționalist, a suprimat
drepturile minorităților de a folosi limbile: rusă, română, maghiară și tătară, acestea
pierzându-și oficialitatea în raioanele în care majorează”[necesită  citare] (deși o lege a fost
adoptată de Parlament în sensul limitării drepturilor de utilizare a limbilor minoritare și
regionale, ea nu a fost promulgată și nu a intrat în vigoare, minoritățile păstrându-și
drepturile obținute.

Pe acest motiv Consiliul Federației Ruse a autorizat intervenția armată pe teritoriul Ucrainei,


la solicitarea președintelui Putin

Integrarea Crimeei în Federația Rusă este procesul de încorporare a Crimeei în Rusia.


Integrarea este oficial asociată cu o perioadă de tranziție, stipulată în art.6 din acordul de
alipirea a Crimeei la Rusia, care va dura până la 1 ianuarie 2015.

Integrarea Crimeei în Rusia a fost organizată și înfăptuită într-un mod destul de rapid de
conducerea Rusiei. Astfel, începând deja din luna martie până în mai-iunie 2014 o mare
parte din caracteristicile, elementele și structurile sociale, economice, administrative ș.a.
au fost racordate la standardele Federației Ruse.

Pe 27 martie, ministrul învățământului din Rusia, Dmitri Livanov, a anunțat că toți


absolvenții din Crimeea vor primi atestate de model rusesc

Pe durata lunii aprilie Banca Centrală a Federației Ruse a creat în regiune Banca Crimeei
și a trecut sfera financiară din administrarea ucraineană în cea rusă, încetând activitatea în
regiune a o serie de bănci ucrainene. Valuta oficială în regiune a devenit rubla rusă, iar
circulația hrivnei ucrainene a fost limitată printr-o lege a Dumei de Stat din 16 mai.

Din 11 august, oficiile de stare civilă din Crimeea activează în conformitate cu legislația
rusă, eliberând certificate de tip rusesc.

Pe 31 octombrie Guvernul Federației Ruse a instituit în Crimeea o zonă economică


liberă.
Intervenția armate ruse în UK

Intervenția armatei ruse în Ucraina a început la 24 februarie 2014, ca urmare a Revoluției


ucrainene pro-europene soldate cu o lovitură de stat, când trupe speciale rusești fără
însemne[20] au preluat controlul asupra celei mai mari părți a
peninsulei Crimeea din Ucraina situată pe coasta de nord a Mării Negre, inclusiv clădiri civile,
aeroporturi și baze militare. În aceeași zi, legiuitorul rus a aprobat prezența militarilor ruși în
Crimeea și estul Ucrainei. Totodată oficialii ruși au continuat să susțină că prezența forțelor
militare ruse în Crimeea nu încalcă niciun acord existent între Rusia și Ucraina. Răspunsul
ucrainean a fost moderat până acum, fără nicio acțiune militară din partea guvernului Ucrainei,
care a fost instalat la Kiev cu mai puțin de o săptămână înainte de ocupație. Totodată,
parlamentul ucrainean a solicitat ca semnatarii Memorandumului de la Budapesta să își reafirme
angajamentul față de principiile garantate prin acest tratat. Conform acordului bilateral între
Ucraina și Rusia cu privire la staționarea unor structuri militare ruse până în 2047, Rusia poate
avea circa 25 de mii de militari, peste 500 de nave în portul de la Sevastopol, 100 de guri de tun
cu calibru 100 mm și 22 de avioane de luptă. Toate informațiile privind mișcările de trupe
trebuiesc trimise Kiev-ului de către partea rusă, iar militarii ruși trebuie să rămână în anumite
zone prestabilite.

Potrivit președintelui rus Vladimir Putin, trupele din Crimeea au doar rolul de a proteja activele
militare rusești conform tratatelor bilaterale ruso-ucrainene, în timp ce "grupuri de autoapărare"
și nu armata rusă au preluat controlul asupra infrastructurii și instalațiilor militare din
Crimeea Într-un interviu televizat din 17 aprilie 2014 Putin a spus tocmai opusul vorbelor sale
anterioare, recunoscând că în Crimeea au acționat soldați ruși fără însemne.Departamentul de
Stat American a precizat că aceste trupe înarmate fără însemne militare vorbesc rusă și au
echipamente militare (grele) cu număr de Rusia și neaccesibile cetățenilor de rând. Politicienii
ruși sunt de acord că guvernul ucrainean este nelegitim și că Ianukovici rămâne liderul legitim al
Ucrainei. Conform președintelui rus Vladimir Putin, Kievul a încercat să destabilizeze situația
din Crimeea, Parlamentul ucrainean se află sub influența extremiștilor și teroriștilor și că bazele
militare ruse, dar și populația rusofonă în general, se află în pericol. Potrivit oficialilor ruși, în
Ucraina ar avea loc o criza umanitară și sute de mii de oameni ar fi fugit din țară spre Rusia, în
căutarea unui refugiu, fără a preciza câți dintre aceștia au plecat de fapt la muncă în Rusia.
Conform Rusiei, acțiunile SUA și UE de a tolera o lovitură de stat la Kiev ar reprezenta o
încălcare a Memorandumului de la Budapesta, care garanta integritatea teritorială și
suveranitatea Ucrainei.
În timp ce Comisia de la Veneția declară neconstituțional referendumul din Crimee precum și
comunitatea internațională condamnă în general anexarea la Rusia, populația locală din Crimeea
și Sevastopol salută alipirea la „țara-mamă”, iar Putin neagă că este vorbă despre o intervenție
militară a Rusiei pentru că nu ar fi fost tras niciun foc de armă. Ucraina acuză Rusia de
destabilizarea țării prin intermediul unor "militanți" pro-ruși pentru a căuta pretexte de invadare
militară a restului teritoriului și pentru a îngreuna alegerilor prezidențiale anticipate stabilite
pentru 25 mai 2014.

În timp ce Federația Rusă neagă vehement că ar avea trupe armate în zona de conflict din sud-
estul Ucrainei, pe 21 ianuarie 2015, președintele Ucrainei, Petro Poroșenko a declarat că peste
9.000 de militari ruși se află pe teritoriul Ucrainei.

Din cauza crizei din Crimeea, membrii NATO Lituania și Polonia au solicitat o reuniune NATO


la 4 martie.[84][85] Șase avioane de vânătoare F-15 au ajuns la 6 martie în Lituania pentru a
securiza zona de est a Europei în contextul tensiunilor din Crimeea. În Polonia, SUA aveau deja
mai multe avioane F-16, precum și câteva aeronave de transport Lockheed C-130 Hercules.[86]

La 3 martie 2014, Rusia a desfășurat 3.500 de trupe și echipamente grele pe coasta Mării Baltice,
în Regiunea Kaliningrad lângă frontierele poloneze și lituaniene.
Kosova

Este recunoscut ca stat suveran de către 101 state membre ONU, iar statutul său este
contestat. Serbia nu recunoaște secesiunea Kosovo și de jure o consideră în continuare Provincia
Autonomă Kosovo și Metohia (în sârbă Аутономна Покрајина Косово и Метохија,
cu alfabetul latin: Autonomna Pokrajina Kosovo i Metohija), condusă de ONU în cadrul
suveranității statului. Cel mai mare oraș și capitala Republicii Kosovo este Priștina. Kosovo nu
are ieșire la mare și se învecinează cu Republica Macedonia la sud, Albania la vest
și Muntenegru la nord-vest.[13]

Kosovo a fost o parte din teritoriul triburilor traco-ilirice și celtice, apoi din Imperiul
Roman, Bizantin, Țaratul Bulgar, Țaratul Sârb, și Imperiul Otoman. În secolul al XX-lea, a fost
împărțită între Regatul Serbiei și Regatul Muntenegrului, iar în cele din urmă a revenit statului
succesor, Regatul Iugoslaviei. După sfârșitul Războiului din Kosovo și
încetarea bombardamentului Iugoslaviei de către NATO, teritoriul a intrat sub administrație
interimară a Organizației Națiunilor Unite (UNMIK). În februarie 2008, Adunarea din Kosovo a
declarat că provincia Kosovo este independentă și cunoscută ca Republica Kosovo. Din 9
noiembrie 2009, independența este recunoscută de 75 de state membre ONU și de Republica
Chineză (Taiwan). Pe 8 octombrie 2008, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție care
solicită Curții Internaționale de Justiție un aviz consultativ cu privire la problema declarației
independenței provinciei Kosovo.[14] Cele două mari grupuri etnice din Kosovo, albanezii și
sârbii, au avut ostilitate unii față de ceilalți de-a lungul istoriei până în prezent, fiecare grup
susținând că regiunea le aparține.[15]

Kosovo nu este membru ONU, dar, totuși, este membru al mai multor organizații internaționale,
printre care Fondul Monetar Internațional (IMF), Banca Mondială, Banca de Dezvoltare a
Consiliului Europei, Comisia de la Veneția, Banca Europeană pentru Reconstrucție și
Dezvoltare, Uniunea Internațională a Transportatorilor Rutieri (IRU) și Consiliul Regional de
Cooperare.[16] Kosovo a obținut statut de membru cu drepturi depline în mai multe federații
majore sportive internaționale, printre care și Comitetul Olimpic Internațional.[17] În
cadrul Uniunii Europene, este recunoscut de 23 din cele 28 de state membre.[18] Kosovo este un
potențial candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană

Mișcarea turcilor tineri a sprijinit guvernarea centralizată și s-a opus oricărui fel de autonomie
dorită de kosovari, în special de albanezi. În 1910, o revoltă albaneză s-a răspândit de la Priștina
și a durat până la vizita sultanului otoman în Kosovo în iunie 1911. În 1912, în
timpul războaielor balcanice, cea mai mare parte din Kosovo a fost capturată de către Regatul
Serbiei, în timp ce regiunea Metohia a fost cucerită de către Regatul Muntenegrului. Mai târziu,
a avut loc un exod al populației albaneze. Autoritățile sârbe au promovat crearea noilor așezări
sârbești din Kosovo, precum și asimilarea albanezilor în societatea sârbă.[34] Numeroase familii
sârbe s-au mutat în Kosovo, egalizând echilibrul demografic între albanezi și sârbi.

Statutul provinciei Kosovo în Serbia a fost finalizat în anul următor, la Tratatul de la Londra.[35]

În iarna dintre 1915-1916, în timpul primului război mondial, armata sârbă a fost retrasă din
Kosovo, astfel provincia a fost ocupată de Bulgaria și Austro-Ungaria. În 1918, armata sârbă a
alungat Puterile Centrale din Kosovo. După primul război mondial, monarhia a fost transformată
în Regatul sârbilor, croaților și slovenilor la 1 decembrie 1918. Kosovo a fost împărțit în patru
județe, trei fiind o parte din Serbia (Zvečan, Kosovo și sudul Metohiei) și unul Muntenegrului
(nordul Metohiei). Cu toate acestea, noul sistem de administrare de la 26 aprilie 1922 a împărțit
Kosovo între cele trei regiuni ale Regatului: Kosovo, Rascia și Zeta. În 1929, Regatul a fost
transformat în Regatul Iugoslaviei și teritoriul din Kosovo a fost reorganizat.

entru a schimba compoziția etnică din Kosovo, între 1912 și 1941 o mare re-colonizare a sârbilor
provinciei Kosovo a fost întreprinsă de către guvernul de la Belgrad. Pe de altă parte, drepturile
albanezilor de a beneficia de educație în limba lor a fost neacceptată, alături de alte națiuni non-
slave sau slave nerecunoscute din Iugoslavia, deoarece ca regat erau recunoscute numai națiunile
croată, sârbă, slovenă, în timp ce alte națiuni slave trebuiau să se identifice ca una din cele trei
națiuni slave oficiale, în timp ce națiunile non-slave au fost considerate minorități [36]. Albanezii
și alte națiuni musulmane au fost obligați să emigreze, în principal cu teren reformat, care a lovit
proprietarii albanezi în 1919, cu măsuri violente.[37][38] În 1935 și 1938, două acorduri între
Regatul Iugoslavia și Turcia au fost semnate pentru expatrierea a 240.000 de albanezi în Turcia,
dar care nu a fost finalizat din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

În 1941, Kosovo și Iugoslavia s-au implicat în al doilea război mondial după ce puterile Axei au
invadat Iugoslavia în 1941. O mare parte din Kosovo a devenit o parte din Albania controlată de
italieni, alte părți au fost date Bulgariei și Serbiei aflate sub administrația militară a Germaniei
naziste. Regimul fascist italian al lui Benito Mussolini a fost exploatat de sentimentele
naționaliste ale albanezilor, pentru a-l încuraja la crearea Albaniei Mari care prevedea includerea
provinciei Kosovo, fiind obținută în cel de-al doilea război mondial[40]. Peste 10.000 de sârbi au
fost uciși de grupările paramilitare fasciste albaneze [41][42][43][44] (cum ar fi
gruparea Vulnerati, Partidul Fascist Albanez și Balli Kombëtar , sprijinite de Italia Fascistă și
de Germania Nazistă) și alte zeci de mii au fost alungați din Kosovo .
Mișcarea de eliberare a Palestinei

Întemeiată la 2 iunie 1964 la Ierusalim, în partea de est a orașului, pe atunci parte a Regatului


Iordaniei, ea și-a fixat drept obiective, la vremea respectivă, reprezentarea politică a arabilor
palestinieni și lupta armată împotriva Israelului până la lichidarea acestuia.

Conducătorii organizației au fost Ahmed Al Shukeiri, apoi Yasser Arafat, iar în prezent Mahmud


Abbas.

În anul 1993 prin Acordurile de la Oslo, Organizația de Eliberare a Palestinei a recunoscut


Israelul printr-o scrisoare oficială adresată premierului israelian Itzhak Rabin.

Israelul a recunoscut și el, în consecință, OEP ca reprezentant legitim al poporului arab


palestinian.

În fruntea organizației se află un Comitet Executiv al OEP, precum și un parlament numit


Consiliul Național Palestinian.

Organizația a fost condusă până în noiembrie 2004 de către Yasser Arafat, care a contribuit la
transformarea ei într-o mișcare națională și la înfiriparea ideii unui stat arab palestinian
independent și de sine stătător.

În timpul lui Arafat, Organizația pentru Eliberarea Palestinei a avut multă vreme un caracter
radical, fiind implicată în numeroase atacuri, multe din ele cu caracter terorist, asupra unor
obiective și cetățeni și militari ai Israelului. Ca nou președinte al OEP, după moartea lui Arafat a
fost ales Mahmud Abbas, care a trebuit să se confrunte cu consecințele deteriorării relațiilor cu
Israelul în urma atentatelor, multe din ele sinucigașe, din vremea așa numitei intifade din anii
2000-2004 și cu creșterea în rândurile publicului palestinian a ponderii
mișcării islamiste rivale Hamas, apropiată de mișcarea fundamentalistă, veterană în regiune,
a Fraților Musulmani.

Întemeiată la 2 iunie 1964 la Ierusalim, în partea de est a orașului, pe atunci parte a Regatului


Iordaniei, ea și-a fixat drept obiective, la vremea respectivă, reprezentarea politică a arabilor
palestinieni și lupta armată împotriva Israelului până la lichidarea acestuia.

Conducătorii organizației au fost Ahmed Al Shukeiri, apoi Yasser Arafat, iar în prezent Mahmud


Abbas.

În anul 1993 prin Acordurile de la Oslo, Organizația de Eliberare a Palestinei a recunoscut


Israelul printr-o scrisoare oficială adresată premierului israelian Itzhak Rabin.
Israelul a recunoscut și el, în consecință, OEP ca reprezentant legitim al poporului arab
palestinian.

În fruntea organizației se află un Comitet Executiv al OEP, precum și un parlament numit


Consiliul Național Palestinian.

Organizația a fost condusă până în noiembrie 2004 de către Yasser Arafat, care a contribuit la
transformarea ei într-o mișcare națională și la înfiriparea ideii unui stat arab palestinian
independent și de sine stătător.

În timpul lui Arafat, Organizația pentru Eliberarea Palestinei a avut multă vreme un caracter
radical, fiind implicată în numeroase atacuri, multe din ele cu caracter terorist, asupra unor
obiective și cetățeni și militari ai Israelului. Ca nou președinte al OEP, după moartea lui Arafat a
fost ales Mahmud Abbas, care a trebuit să se confrunte cu consecințele deteriorării relațiilor cu
Israelul în urma atentatelor, multe din ele sinucigașe, din vremea așa numitei intifade din anii
2000-2004 și cu creșterea în rândurile publicului palestinian a ponderii
mișcării islamiste rivale Hamas, apropiată de mișcarea fundamentalistă, veterană în regiune,
a Fraților Musulmani.

n anii 1970, centru principal al Organizației pentru Eliberarea Palestinei s-a aflat în Regatul
Iordaniei, care, în urma înfrângerii în Războiul de Șase Zile rămăsese cu teritoriul de la est de
Iordan (fosta Transiordanie). De pe teritoriul Iordaniei, OEP a organizat incursiuni ale unor
militanți precum și tiruri de mitraliere în teritoriul Israelului. În urma unor astfel de acțiuni,
soldată în mod invevitabil cu reacția de represalii a Israelului, au rezultat fricțiuni dintre care cea
mai renumită a fost așa numita bătalie de la Karame (1968), dupa termenul palestinian, sau
acțiune de la Karame, potrivit denumirii israeliene.
În anii 1968-1970 organizația Frontului Popular de Eliberare a Palestinei de sub conducerea
dr. George Habbash s-a remarcat prin mai multe răpiri de avioane israeliene și occidentale
precum și atentate pe aeroporturi. În anul 1970 OEP a încercat, cu sprijinul Siriei, să organizeze
răsturnarea regimului iordanian. În urma acestei tentative, regele Hussein al Iordaniei a luat
măsuri dure de reprimare a activității OEP în Iordania. În septembrie 1970 („Septembrie cel
negru”) trupele Legiunii Iordaniene au pătruns în taberele de refugiați palestineni care serveau
drept baze ale OEP, au ucis câteva mii dintre aceștia și au izgonit pe luptătorii OEP și
conducerea lor în Liban.
În anii următori conducerea politică și paramilitară a OEP s-a consolidat pe teritoriul Libanului,
de unde a organizat numeroase acțiuni peste hotare contra unor obiective și cetățeni ai Israelului.
O parte din acestea au fost încredințate unui grup numit „Septembrie Negru”, controlat de
mișcarea Fatah. Așa a fost atacul asupra sportivilor israelieni în satul olimpic în
timpul Olimpiadei de la München. În urma acestei acțiuni au murit 11 dintre sportivii delegației
israeliene.
Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, care se declara marxist-leninist [necesită  citare], a fost
implicat în noi atacuri contra aviației, adesea cu concursul unor organizații cu ideologie radicală
similară din afara lumii arabe, ca de pildă în atacul din 1972, efectuat de un terorist din Armata
Stelei Roșii japoneze împotriva pasagerilor din aeroportul Lod în Israel. Alte atacuri cu luări de
ostatici pe teritoriul Israelului au fost opera Frontului Democratic pentru Eliberarea Palestinei, de
asemenea cu ideologie declarata de stânga, de sub conducerea lui Nayef Hawathmeh (de pildă,
atacul asupra unei școli din așezarea Maalot din nordul Israelului).
Edward Snouden

Snowden a lucrat în serviciul de pază și sectorul tehnic al serviciului de spionaj american


al CIA și NSA. Până în mai 2013 a lucrat ca agent secret în sistemul de administrație și
consultare al firmei Booz Allen Hamilton. Prin funcția de colaborator tehnic deținută avea acces
la informațiile strict secrete ale serviciului de spionaj american, între care se remarcă cele
obținute prin programul agenției NSA PRISM de supraveghere și spionare a rețelelor de Internet.
Încă din 2007 începe să considere că moralmente munca de spionaj generalizat pe care o
desfășoară nu este în acord cu valorile personale, însă decide să nu treacă la dezvăluiri publice
întrucât își pune speranțe într-o modificare de politică în materie de spionaj o dată cu câștigarea
alegerilor prezidențiale de către Barak Obama, însă în 2013 e forțat să admită că speranțele au
fost deșarte.[1]

El a furnizat date secrete lui Glenn Greenwald, care era jurnalist la revista britanică The
Guardian, și care fără a divulga sursa de informații, a publicat în 2013 datele obținute de la
Snowden. La data de 9 iunie 2013 în Hong Kong, Snowden face cunoscut în mod oficial că el
este cel care a furnizat gazetei engleze informațiile secrete. În prezent el este urmărit de serviciul
secret american, fiind acuzat de înaltă trădare[1][2][3][4][5]. Refugiat în Hong Kong, el a
părăsit China la 23 iulie 2013, după ce autoritățile chineze au acceptat să-l extrădeze. El a
călătorit fără pașaport, care i-a fost revocat de către guvernul SUA.

Ajuns în Rusia în aceeași zi, Snowden s-a stabilit în zona de tranzit a aeroportului Sheremetyevo
din Moscova. El și-a angajat un avocat rus, Anatoly Kucherena, și a cerut azil politic în peste 20
de țări. A rămas blocat în zona de tranzit a aeroportului respectiv și a refuzat să părăsească
aeroportul, în ciuda declarațiilor președintelui rus, Vladimir Putin, conform cărora ar fi liber să
părăsească aeroportul deoarece nu a comis nici o crimă pe teritoriul Rusiei, până ce nu va primi
azil într-un stat. La 1 august 2013, Rusia i-a acordat azil politic lui Snowden pe durata a un an.
Acesta a părăsit aeroportul, în care a fost blocat timp de 1 lună și 1 săptămână.

Despre Snowden s-au realizat filmele Snowden și Citizenfour, care a câștigat în 2015 premiul


Oscar la categoria documentare.