RĂZBOIUL DE 6 ZILE

CUPRINS

1. Scurt istoric al conflictelor arabo-israeliene

2. Evenimentele care au dus la război
3. Desfășurarea conflictului militar
4. Reacții la nivel internațional
5. Concluzii

2
 1. Scurt istoric al conflictelor arabo-israeliene

Perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial s-a caracterizat, în planul relațiilor
internaționale, prin bipolaritatea lumii (structurarea întregului ansamblu politico-militar mondial în
jurul a doi poli de putere, SUA şi URSS), ceea ce a determinat rivalitatea dintre cele două
superputeri şi dintre cele două sisteme, democratic şi comunist, cunoscută sub numele de Războiul
rece (1946-1989)1. În această perioadă, îndeosebi în prima parte (1946-1962, etapa maximei
confruntări), nenumărate inițiative sau acțiuni politice, militare, economice, științifice au fost
reflectate prin prisma competiției provocate de Războiul rece. Conflictele locale izbucnite după
1946, precum Războiul din Coreea (1950-1953), Criza Suezului (1956), Războaiele arabo-israeliene
(1948, 1967, 1973), Războiul din Vietnam (1955-1975) etc., au reprezentat evenimente cu
implicații la nivel mondial, ca urmare a participării directe sau indirecte a celor două superputeri,
SUA şi URSS.
Criza canalului Suez a fost un exemplu tipic pentru această situație. O inițiativă locală,
privind naționalizarea unui obiectiv economic şi strategic de pe teritoriul Egiptului, a determinat o
criză mondială, cu urmări neprevăzute, devenind un eveniment-cheie pentru relațiile internaționale
postbelice. Prin intervențiile lor, SUA şi URSS au colaborat pentru prima dată, înlăturând pericolul
declanșării unui nou război mondial.
Naşterea statului Israel a reprezentat scopul final al mișcării sioniste. Termenul sionism,
făcând trimitere la Sion, locul unde a fost construit primul templu şi care este un simbol al
Pământului Făgăduinței, a apărut în 18902. Apariția acestei mișcări a fost determinată de atmosfera
antisemită, europeană care mai târziu şi-a atins extremitatea superioară în ideologia nazistă. Astfel,
dorința evreilor de a avea un stat național pe teritoriul populat de strămoșii lor pare naturală, dar în
acest caz situația este complicată de prezența națiunilor arabe pentru care „enclava sionistă apărea
ca un «abces», o rană occidentală care făcea să sângereze inima Orientului Mijlociu” 3. Conflictele
erau inevitabile.
Războiul declanșat de statele arabe in 1948, odată cu crearea statului Israel, constituie
începutul unei lungi serii de violențe, încercări de pacificare, încălcări de acorduri şi repetate
reescaladări4. Are la origini conflictul dintre locuitorii arabi ai Palestinei şi evreii colonizați in
regiune de către mișcarea sionistă, cu sprijin britanic. Arabii au primit cu dușmănie încercarea
evreilor de a le lua pământul. Conduși de marele muftiu Hajj Amin El Husseini, ei s-au răsculat in

1
GRIFFITHS, Martin, International Relations-the key concepts
2
Ilie Puia , Palestina – Istorie si Present –Ed.Eminescu,1992
3
Kurzman, Dan: Genesis 1948, The First Arab Israeli War, 1970
4
Karsh, Efraim: The Arab-Israeli Conflit - The Palestine War 1948, Osprey Publishing, 2002
3
repetate rânduri, luând astfel naștere o îndelungată ostilitate intre evreii şi arabii din Palestina.
Marea Britanie a oprit imigrația israeliană spre Palestina. In urma Holocaustului, in care 6 milioane
de evrei au fost uciși de naziști, au crescut presiunile asupra Marii Britanii pentru acceptarea
imigranților evrei in Palestina.
In urma celui de-al II-lea Război Mondial, tensiunile din Palestina au determinat guvernarea
britanică să renunţe la mandat. Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat un Plan de Partiţie a
teritoriului, prin care erau create un stat evreu şi un stat arab, aranjament acceptat de evrei, insă
respins de arabi. Retragerea guvernării britanice a fost urmată de Declaraţia de Constituire a
Statului Israel, in data de 14 mai 1948.
Statele arabe vecine, Egipt, Iordania, Siria şi Liban, au atacat a doua zi noul stat format, in
sprijinul populaţiei arabe din Palestina, in spiritul pan-arabismului. Din cele 6 armate arabe care au
invadat Israelul, 3 au fost distruse; Armata egiptiană a suferit pierderi grele concretizând doar o
mică parte din planurile propuse; Legiunea Arabă iordaneză a suferit pierderi grele, dar și-a
îndeplinit majoritatea sarcinilor; Israelul și-a creat în timpul luptelor Armata Israeliană de Apărare,
obținând o victorie aproape absolută pe toate fronturile, definitivată prin armistitul din 19495.
În urma războiului Palestina mandatară a fost reîmpărțită între:
- Iordania - Malul vestic al Iordanului și zona de est a Ierusalimului, inclusiv locurile
sfinte,
- Egipt - Fășia Gaza;
- Israel - majoritatea teritoriului fostei Palestine mandatare din 1949.
Această înfrângere a sfărâmat Liga arabă. Obiectivele diferite ale aliaţilor au devenit
vizibile. Muftiul Ierusalimului şi-a proclamat părerea că evreii trebuie „aruncaţi în mare”. Sirienii
visau la o nouă ordine regională, Siria Mare. Regele Abdullah I al Iordaniei ar fi acceptat existenţa
statului evreu în schimbul unei părţi din rămăşiţele mandatului britanic, motiv pentru care a fost
asasinat. Libanul, o ţară nu de mult timp independentă dorea să-si impună autonomia în regiune. Iar
în Egipt se pregătea deja revoluţia din rândurile armatei, mai târziu condusă de Gamal Abdel Nasser
Hussein.
Nasser a devenit prim-ministrul Egiptului în 1954, iar apoi în 1956 preşedintele Egiptului
socialist. El a adoptat o politică pan-arabistă, astfel a condamnat „sionismul, imperialismul şi
regimurile «corupte şi complice»”.
După Criza Suezului6 sau Războiul Suezului din 1956 în care vedem forţele israeliene
împreună cu cele franceze şi britanice luptând împotriva armatei egiptene, a urmat o perioadă de
tensiune politică care a condus la următorul conflict armat: Războiul de şase zile.

5
Milstein, Uri: History of Israel's War of Independence: The First Invasion, vol.3, University Press of America, 1999
6
David Tal (ed.), The 1956 War (London: Frank Cass Publishers, 2001)
4
 2. Evenimentele care au dus la război

Tensiunea dintre Israel si vecinii săi arabi a crescut in mod continuu, incepand din anul
1964, cand Israelul a deviat cursul Iordanului pe teritoriul sau si Siria a incercat, la randul ei, sa
schimbe cursul afluentilor acestui râu. Demersurile siriene au esuat datorita bombardamentelor
israeliene si lipsei de implicare a Iordaniei si a Libanului in conflict. In acea perioada nici unul din
statele coalitei arabe nu recunoscuse existent statului Israel, dar au acceptat de facto situatia create
prin superioritatea Israelului din punct de vedere militar.
In septembrie 1965 la Cairo a avut loc o intalnire a primilor miniştri ai Ligii Arabe.
Demersurile siriene au eșuat datorită bombardamentelor israeliene și lipsei de implicare a Iordaniei
și a Libanului în conflict. În acea perioadă nici unul din statele coaliției arabe nu recunoscuse
existența statului Israel, dar au acceptat situația creată prin superioritatea Israelului din punct de
vedere militar. În plus, statele arabe erau dezbinate de conflictul dintre forțele "progresiste" pro-
sovietice și cele "conservatoare", care promovau interesele pro-occidentale. Israelul se simțea de
mai mult timp periclitat de influența Uniunii Sovietice7 .
In mai 1965, Israelul stabileşte relaţii diplomatice cu marea putere europeana Republica
Federala a Germaniei.
La 13 mai 1967,Uniunea Sovietica isi avertizeaza aliatii de la Cairo si Damasc asupra
iminentei unei invazii israeliene in Siria.Avertismentul se baza pe informatiile serviciilor secrete si
isi gasea o anumita justificare prin doua incidente militare.La 13 noiembrie 1966,armata israeliana a
atacat satul cisordinian, sub motivul urmaririi adeptilor miscarii Fatah si la 7 aprilie 1967,aviatia
israeliana a doborat sase avioane militare de tip MIG din aviatia militara a Siriei.
Israelul asigurat de sprijinul American,pe data de 4 iunie 1967, guvernul israelian a hotarat
inceperea ofensivei militare impotriva coalitiei arabe.
De asemenea, Israelul şi-a asigurat şi sprijinul american, afirmand ca aplicarea Carţii
O.N.U. cere instaurarea unei paci durabile in Orientul Apropiat, pace care ar trebui sa cuprindă
urmatoarele doua principii:
- retragerea forţelor armate israeliene de pe teritoriile ocupate in timpul recentului
conflict;
- incetarea tuturor apelurilor la beligeranţa, respectarea şi recunoaşterea suveranitaţii, a
7
Șerban Cioculescu: Războiul de Șase Zile, în: Magazin istoric mai 2007, p. 38-39.
5
integritaţii teritoriale şi independenţei politice a fiecarui stat din regiune şi dreptul lor de a trai in
pace, in interiorul unor frontiere sigure şi recunoscute, la adapost de ameninţari sau de forţa.
Rezoluția Consiliului de Securitate al O.N.U nu recunoștea obținerea de teritorii prin război,
iar Israel, dimpotrivă, in loc să-și retragă forțele armate din teritoriile ocupate continua actiunile de
acaparare a noi zone8.
Cauza palestiniana pentru cucerirea independentei si crearea unui stat propriu a capatat o
importanta tot mai mare in zilele noastre.
In anul 1964 Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.) a ţinut primul congres
naţional palestinian arab in partea iordaniana a Ierusalimului şi adopta convenţia naţionala din 1948
in care se cerea fiecarui palestinian sa lupte pentru drepturile sacre ale fiecarui popor –
autodeterminare, independenţa naţionala, suveranitate, dreptul de restituire a proprietaţii şi dreptul
de a recurge la lupta armata. Palestinienii vor reuşi sa obţina recunoaşterea cauzei lor mai tarziu,
prin Rezoluţia 3070 din 30 noiembrie 1973 adoptata de Adunarea generala a O.N.U.
În 1967 Nasser a hotărât să închidă Golful Aqaba pentru navele israeliene şi a cerut ca
trupele ONU să se retragă din Egipt. Se pare că el nu dorea un război, ci doar spera ca prin strategia
tensiunii să obţină avantaje, dar această blocadă pentru statul evreu a fost un casus bellii.

3. Desfășurarea conflictului militar

În data de 5 iunie, Statul Israel, incapabil să menţină starea de mobilizare generală pe

perioadă nedefinită, neprimind nicio asigurare de ajutor din partea altor state, a iniţiat atacul asupra
Egiptului9. În primele ore ale războiului, peste 400 de aparate de zbor militare egiptene au fost
distruse, peninsulele Sinai şi Fâșia Gaza cucerite. Primul ministru israelian Levi Eshkol avertizase
Iordania să nu se implice. Ignorând avertismentele, armata iordaniană a pătruns în Ierusalim.
Israelul a ripostat şi după câteva zile cucerise West Bank şi Ierusalimul. Cu toate că Naţiunile Unite
ceruseră încetarea focului, israelienii au pus stăpânire şi pe Înălţimile Golan.
Desfășurarea evenimentelor:
 5 iunie - Forțele aeriene israeliene bombardează simultan, începând de la ora 7.45,
unsprezece baze aeriene egiptene, distrugând astfel o mare parte din aviația militară a Egiptului.
 6 iunie - Trupele israeliene ocupă Fâșia Gaza. Unități israeliene de tancuri pătrund în
Peninsula Sinai.
 7 iunie - Israelul cucerește malul stâng al Iordanului și partea de est a Ierusalimului,

8
Michael B. Oren: Six Days of War. June 1967 war and the making of the modern Middle East, Oxford : Oxford
University Press, 2002
9
Michael B. Oren: Six Days of War. June 1967 war and the making of the modern Middle East, Oxford : Oxford
University Press, 2002
6
care va fi anexată Israelului pe data de 27 iunie 1967.
 8 iunie - Tancurile israeliene ajung până la Canalul Suez, deși forțele egiptene erau
mult superioare numeric celor israeliene în această zonă de conflict. Egiptul capitulează.
 9 iunie - Forțele armate israeliene atacă Siria și cuceresc după lupte grele, mare parte
din Platoul Golan, inclusiv orașul Quneitra.
 10 iunie - Încetarea ostilităților. După război, Israelul domină un teritoriu de aproape
patru ori mai mare decât la începutul războiului. 400.000 palestinieni se refugiază în Iordania.

4. Reacții la nivel internațional

Guvernele Marii Britanii și S.U.A. au condamnat blocarea strâmtorii și au propus, ca

acțiune internațională de valoare simbolică, organizarea unei "Regate a Mării Roșii", un fel de
demonstrație pentru libertatea căilor maritime din Golful Aqaba. Președintele Lyndon B. Johnson a
declarat, la 26 mai 1967, că, deși prefera o soluționare politică a conflictului, S.U.A. nu va lăsa
singur Israelul atâta timp cât acesta nu va lua decizii de unul singur: "Israel will not be alone unless
it decides to go alone” .Odată eșuată inițiativa pentru "Regate a Mării Roșii" 10, atât guvernul
american, cât și cel britanic au întrevăzut pericolul blocării Canalului Suez și deci al circuitului
transportului de petrol. În plus, Marea Britanie se temea, în caz de război, de o devalorizare a lirei
sterline ca urmare a unei eventuale retrageri de capital arab din băncile britanice.
Poziția U.R.S.S. a fost ambiguă înainte de izbucnirea războiului. Au existat atât demersuri
pentru atragerea S.U.A. în conflictul din Orientul Mijlociu, prin avertismentele date Egiptului, cât și
împotriva escaladării situației la granița dintre Siria și Israel. După izbucnirea războiului, statele
Pactului de la Varșovia, cu excepția României, au condamnat agresiunea israeliană.
Poziția României, care întreținea relații politice și diplomatice cu Israelul și adoptase în
1965 așa-numita "Declarație de independență" în politica externă, a fost interpretată de Uniunea
Sovietică drept o sfidare. Uniunea Sovietică a explicat poziția României prin interesul acesteia ca
Israelul și S.U.A. să susțină candidatura lui Corneliu Mănescu la președinția Adunării Generale a
O.N.U.. După Războiul de Șase Zile Israelul a inițiat deschiderea unei linii diplomatice cu R. P.
Chineză, prin intermediul României. Pentru România începea o perioadă de îmbunătățire a relațiilor
cu Occidentul.
În noiembrie 1967, Naţiunile Unite au votat Rezoluţia 242, rezoluţie ce sublinia
imposibilitatea acceptării de către comunitatea internaţională a achiziţiilor teritoriale prin război şi
solicita Israelului retragerea armatelor israeliene din teritoriile ocupate. Profitând de o formulate

Michael B. Oren: Six Days of War. June 1967 war and the making of the modern Middle East, Oxford : Oxford
10

University Press, 2002

7
ambiguă (retragerea din teritorii în loc de retragerea din teritoriile) Israelul a interpretat rezoluţia în
sensul că va trebui să se retragă din anumite teritorii ocupate în timpul războiului de şase zile şi nu
din toate teritoriile.
Palestinienii au obiectat la adoptarea rezoluţiei deoarece aceasta cerea doar “rezolvarea pe o
cale justă a problemei refugiaţilor“.
Interesele economice şi de securitate ale SUA în regiune au suferit mutaţii semnificative
ceea ce a determinat transformarea SUA în principalul furnizor de armament pentru Israel şi mai
mult decât atât principalul aliat la nivel internaţional.

5. Concluzii

Această zonă este măcinată de conflicte militare între Israel și țările arabe, începând cu
războiul de independență al statului Israel (1948-1949) imediat după retragerea britanică, continuat
cu reizbucnirea divergențelor în 1965 urmată apoi de ‚Războiul de Șase Zile’ din 1967 și cu
atacarea Israelului în 1973.
Israel Tal, general israelian și tactician în lupta cu blindate în conflictele arabo-israeliene,
afirma că ‚Israelul este singur în regiune și trebuie să dețină tehnologie militară de ultimă
generație care să îi confere avantaj. Israelul este angajat într-un război permanent chiar și atunci
când nu există ostilități. Din cauza inferiorității geostrategice, Israel poate obține victoria
completă prin mijloace militare’. Acest lucru este regăsit și în doctrina ofensivă a Israelului.
În această zonă a fost aproape tot timpul nevoie de intervenția ONU pentru dezamorsarea
situației și pentru încercarea evitării catastrofelor umanitare. În urma acestor conflicte, mulți
palestinieni au părăsit Israelul și au fost instalați în taberele de refugiați din preajma granițelor
Israelului; statutul acestor refugiați a devenit o problemă spinoasă în cadrul relațiilor israeliano-
arabe.
Războiul de șase zile reprezintă a treia confruntare arabo-israeliană. În doar șase zile situația
strategică în zonă s-a schimbat complet, armata israeliană cucerind Peninsula Sinai, West Bank-ul
până la râul Iordan, o mare parte din Înălțimile Golan , Fâșia Gaza și culminând cu cucerirea
Ierusalimului.
Pentru prima dată în istorie, Israel a câștigat ‚adâncimea strategică’ necesară pentru
avertizarea timpurie asupra unui atac venit din partea vecinilor, toate aeroporturile israeliene fiind
localizate la o distanță de zbor cuprinsă între 3 și 5 minute față de Siria și Iordania și în raza de
acțiune a rachetelor trase de la sol.

8
 Succesul în Războiul de șase zile a fost asigurat de ofensiva cu atacuri preemptive executate,
combinând loviturile date de aviația israeliană forțelor din adâncimea teritoriului inamic cu
folosirea blindatelor.
Printre elementele de artă militară regăsite în analiza războiului întâlnim: ducerea luptei
armate pe teritoriul inamicului, inițiativa și controlul operațional, concentrarea efortului într-un
anumit moment și pe o direcție stabilită.
Concentrarea efortului forțelor armate israeliene s-a făcut pentru a înfrânge forțele egiptene
și a cuceri Peninsula Sinai, urmând ca ulterior efortul să fie schimbat de pe linia frontului cu Egipt ,
pe linia frontului cu Iordania și mai apoi cu Siria.
Totodată, tactica Israelului a fost de a duce un război rapid, cu pierderi și costuri puține.
Acest lucru își găsește explicație în faptul că forțele armate israeliene aveau un efectiv redus în
comparație cu forțele cumulate ale coaliției formate împotriva sa, un război de lungă durată ar fi
fost o povară pentru economie și societate.
Aș mai enumera și următoarele elemente de artă militară: utilizarea loviturilor preemptive,
realizarea surprinderii, flexibilitate în comandă, planuri și operații, viteza desfășurării acțiunilor,
mobilitatea sporită, manevra și sprijinul prin foc.
Forțele armate israeliene au câștigat confruntarea cu forțele armate arabe deoarece erau mai
bine pregătiți și aveau un sistem de comandă și control bine pus la punct, pe când arabii erau
deficitari la aceste capitole. Deasemenea planificarea militară și serviciile de intelligence au avut un
rol important. Forțele armate iordaniene plasate sub comanda Egiptului au fost trimise în sudul
West Bank, lăsând Ierusalimul neprotejat. Forțele armate siriene duceau lipsă de reaprovizionare,
iar forțele egiptene erau conduse de militari fără experiență.
Războiul de şase zile reprezintă un punct de cotitură în conflictul israelo-arab, prin faptul că
urmările lui au schimbat balanţa de putere din zonă.

9
 BIBLIOGRAFIE

1. Cioculescu Ș., Războiul de șase zile, Magazin istoric, București, 2007;

2. David Tal (ed.), The 1956 War (London: Frank Cass Publishers, 2001)
3. GRIFFITHS, Martin, International Relations-the key concepts;
4. Kuzman D., Genesis 1948,The First Arab Israeli War, 1970;
5. Karsh, Efraim: The Arab-Israeli Conflit - The Palestine War 1948, Osprey Publishing,
2002;
6. Michael B. Oren: Six Days of War. June 1967 war and the making of the modern Middle
East, Oxford : Oxford University Press, 2002;
7. Milstein, Uri: History of Israel's War of Independence: The First Invasion, vol.3,
University Press of America, 1999;
8. Puia I., Palestina -Istorie și Prezent – Editura Eminescu, București 1992.

10