SHERINE IORDACHE

AN 3, STUDII IUDAICE

SIONISMUL ÎN TIMPUL HOLOCAUSTULUI

Sionismul reprezintă mișcarea ce are ca scop adunarea evreilor din toată lumea,
revenirea lor în țara strămoșească și emanciparea națională în Israel. Deși această mișcare și-a
atins scopul în mai 1948, drumul parcurs de sioniști a fost unul lung și plin de greutăți, având
în vedere, în special, contextul celui de-al Doilea Război Mondial și al Holocaustului.
Consider important de menționat că deși obiectivul principal al sioniștilor a fost
permanent formarea unui stat evreiesc, în contexte oficiale, termenul „stat” era adeseori evitat
și înlocuit de alți termeni precum „casă evreiască”, cămin național evreiesc”, „comunitate”
sau „comunitate evreiască”.1 Consider, totuși, că folosirea altor termeni are un subînțeles
semnificativ prin faptul că evitarea unui termen rece, lipsit de emoție, evidențiază chiar
unitatea de care dă dovadă populația evreiască împărțită prin diverse state ale lumii.
Știm deja care este scopul sioniștilor, dar care sunt tacticile pe care aceștia trebuie să
le folosească pentru a-și împlini dorința? În primul rând, s-a luat în vedere implicarea în
relații politice cu personajele importante ale Marii Britanii ce dețineau funcții semnificativ
înalte între anii 1917 și 1920. Deși acest plan nu era în totalitate construit într-un mod stabil,
sioniștii se bazau pe obținerea independenței politice de către Casa Națională Evreiască. 2
O altă metodă este reprezentată de pornirea unui act revoluționar al evreilor prin care
aceștia să preia puterea politică din Palestina. Această posibilitate a fost luată în vedere în
anul 1932, din pricina accentuării tensiunilor venite din Palestina, a dezvoltării unei crize
între evrei, a administrației obligatorii și a arabilor. 3

Cea de-a treia metodă constă în propunerea din 1937 a Comisiei Peel prin care se
aduce în discuție împărțirea țării. Această soluție a fost, însă, respinsă cu tărie de către
sioniști.4
Deși știm, acum, metodele folosite de sioniști în atingerea scopului lor, trebuie să ne
axăm și pe evenimentele propriu-zise care au condus la abordarea acestora. Noaptea de 9
noiembrie 1938 este marcată de pogromul Kristallnacht5. Noaptea de cristal sau Noaptea
sticlei sparte este reprezentată de devastarea a numeroase magazine și case ce se aflau în
1
Evyatar Friesel, „The Holocaust: Factor in the Birth of Israel?” p. 1.
2
Ibidem, p.2.
3
Idem.
4
Idem.
5
Yechiam Weitz, „Jewish Refugees and Zionist Policy during the Holocaust”, Vol. 30, Nr. 2, Apr., 1994, p. 352.
proprietate evreiască, numele evenimentului provenind din sunetul produs de spargerea
geamurilor și a străzilor acoperite de cioburi. Ziua următoare, pe 10 noiembrie 1938, a fost
publicat raportul Comisiei Peel, un grup ce se ocupa cu investigarea situației din Palestina,
prin care se încheie întreaga discuție despre împărțirea Palestinei.6
La 2 decembrie 1938, într-o întâlnire a Consiliului Național Evreiesc din Palestina,
David Ben-Gurion, unul din principalii lideri ai sionismului, analizează evenimenul Nopții de
cristal, spunând că deși poporul evreiesc se află în mijlocul unei probleme ce implică un
număr uriaș de refugiați, el nu crede că rezolvarea stă în transferul lor în diverse țări, ci vede
ca unică soluție de rezolvare transferul lor în Palestina.7
Tot la începutul lunii decembrie, Berl Katznelson, membru al Mișcării Partidului
Muncitoresc Eretz-Israel (Mapai), își exprimă teama provenită din evenimentul Nopții de
cristal luând în considerare situația în care pentru a-i salva, ar putea trimite toți copiii evrei
din Germania în Anglia. Totuși, în ciuda acestei posibilități ipotetice, Katznelson ar alege
totuși să trimită doar jumătate din ei în Palestina.8
Aceeași teamă a stat și la baza schimbării de atitudine a lui Ben-Gurion față de
imigrația ilegală, întrucât, până în luna noiembrie a anului 1938, Ben-Gurion, spre deosebire
de alți lideri sioniști, se opunea imigrației ilegale. Totuși, după evenimentele lunii noiembrie,
percepția acestuia s-a schimbat radical, propunând un plan bazat chiar pe imigrarea în masă,
cunoscut ca „revolta imigrației”.9
În anul 1939, Cartea albă a adus o schimbare semnificativă în ceea ce privește situația
politică din Palestina. Populația țării era considerată a fi în creștere de către politica britanică,
motivul fiind chiar administrația poporului englez. Totuși, Cartea albă a reformulat această
politică prin impunerea unor limite drastice ce împiedicau continuitatea dezvoltării. Drept
răspuns, sioniștii au respins vehement Cartea albă susținând că aceasta „refuză poporului
evreu dreptul de a-și reconstrui casa națională în țara ancestrală” și că astfel, autoritatea
asupra Palestinei este înmânată majorității arabe. În ciuda acestor schimbări, sioniștii s-au
aflat în situația unei modificări necesare de tactică pentru a-și putea ține scopul în viață.
Astfel, luând în considerare faptul că recunoașterea și aprobarea Cărții albe nu avea alt scop
în afară de punerea în pericol a viitorului politic palestinian și, de asemenea, dezvoltarea

6
Idem.
7
Ibidem, p. 353.
8
Idem.
9
Idem.
considerabilă a comunității evreiești în toate domeniile, singura soluție rămasă era acum
„situația revoluționară” propusă de Chaim Arlosoroff în 1932.10
Rezistența sioniștilor în raport cu Cartea albă a fost expusă de David Ben-Gurion,
încurajând ignorarea, chiar negarea acesteia: „Cartea Albă” a creat un vid în Mandat. Pentru
noi, „Cartea Albă” nu există sub nicio formă, sub nicio condiție, sub nicio interpretare.
Pentru noi există doar acel vid creat în Mandat și depinde de noi să umplem acest vid, de
unii singuri... Noi înșine va trebui să ne comportăm ca și cum am fi statul din Palestina; și
trebuie să acționăm așa până când vom deveni și pentru a deveni statul din Palestina.”.11
Odată cu septembrie 1939, declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial aduce noi
complicații pentru liderii sioniști, fiind suspuși condițiilor dificile create de înrăutățirea
situației evreilor din Europa și de pericolul unei invazii germane în Palestina.
În prima jumătate a anului 1941, David Ben-Gurion, aflat în Palestina, prezintă în fața
instituțiilor sioniste anumite planuri concentrate pe finalul războiului ce aveau în vedere
scopul de „a executa transferul rapid a milioane de evrei [în Palestina] și așezarea lor ca
oameni autonomi”.12 , iar în toamna aceluiași an, acesta pleacă în Statele Unite pentru a-și
forma relații în cercurile politice americane și pentru a explica, din nou, cât de necesară este
crearea unui stat evreiesc în Palestina după finalul războiului.13
Eforturile lui Ben-Gurion au fost susținute de la depărtare de Chaim Weizmann care,
atunci aflat în Londra, dezvolta ideile publicate ulterior, în 1942, în articolul din Foreign
Affairs, „Rolul Palestinei în soluționarea problemei evreiești”. Totuși, în articoul său,
Weizmann a menționat superficial situația evreilor din Europa și, precum Ben-Gurion,
argumentele sale s-au axat cu precădere asupra Cărții albe și pe crearea unui stat evreiesc la
finalul războiului.14
În anul 1942, a avut loc o conferință sionistă extraordinară convocată de Comitetul
American de Urgență pentru Afaceri Sioniste la hotelul Biltmore din New York, în cadrul
căreia a fost aprobată o declarație formată din opt puncte, cunoscută ,ulteior, sub numele de
Programul Biltmore. Dintre cele opt puncte ale declarației sunt de o importanță mai mare
punctul șase, care solicită respingerea Cărții albe din mai 1939 și punctul opt, care cere
deschiderea porților Palestinei, acordarea controlului asupra imigrației în Palestina Agenției
Evreiești alături de autoritatea necesară în scopul construirii țării. De asemenea, punctul opt

10
Evyatar Friesel, „The Holocaust: Factor in the Birth of Israel?” pp. 3-4.
11
David Ben-Gurion, Bama'arakha, vol. II (Hebrew), Tel Aviv, 1957, pp. 188-189.
12
Evyatar Friesel, „The Holocaust: Factor in the Birth of Israel?” p. 4.
13
Ibidem, p. 5.
14
Idem.
impune și cerința ca Palestina să fie înființată ca o comunitate evreiască integrată în structura
noii lumi democratice.15 Totuși, Holocaustul sau exterminările în masă ale evreilor au fost
prea puțin menționate. În schimb, persecuțiile naziste au apărut în discuție ca situație
generală. Weizmann preconiza că până la 25% din evreii est-europeni și-ar putea pierde
viețile în urma războiului, iar restul, de două până la patru milioane, ar fi alungați din
propriile lor case, nedumeriți „... vor fi lăsați ca o populație plutitoare între rai și iad, neștiind
încotro să se îndrepte” . Astfel, Weizmann tinde iar să creadă chiar în spusele sale din 1936
cu privire la situația evreimii europene, că lumea lor va fi „... împărțită în două părți: țările
în care nu pot trăi și țările în care nu pot intra”.16
În continuare, deși Weizmann și Ben-Gurion aveau același scop, concentrarea lor se
axa pe părți diferite ale evreimii. Weizmann privea mai mult către situația evreilor din
diaspora, iar Ben-Gurion era concentrat asupra situației evreilor din Palestina. Totuși,
niciunul din cei doi nu puteau anticipa, nici măcar imagina, finalul ororilor pe care le trăiau
evreii din Europa. Astfel, presupunerea care probabil că a deschis ochii celor doi a fost făcută
de Nahum Goldmann, un alt lider sionist. El a expus ipoteza tragică în care majoritatea
evreilor europeni nu vor supraviețui războiului și în care cei ce vor rămâne în viață vor fi
lipsiți de putere, astfel existând posibilitatea neputinței lor de a se ridica din nou și de a-și
reconstrui atât viețile cât și comunitatea.17
La finalul anului 1942 conștientizarea exterminării evreilor din Europa a produs un
nou val de furie, disperare și determinare, astfel că aceste sentimente au fost adăugate la
scopul principal al politicii sioniste. Până în primăvara anului 1943 au fost primite numeroase
informații conform cărora părea că Europa va fi, la finalul războiului, lipsită de orice prezență
evreiască, iar acest fapt prezenta un pericol cel puțin uriaș pentru continuitatea sionismului.
Fără evrei europeni mișcarea sionistă nu mai avea rost, iar scopul principal rămânea doar o
fostă dorință fără vreo posibilitate de atingere. Cu toate acestea, în primăvara și vara din anul
1943 au fost primite vești din partea membrilor delegației palestiniene de la Istanbul, care au
sprijinit prin salvare și asistență, că vor rămâne evrei supraviețuitori după război.18
Majoritatea discuțiilor în vederea rolului jucat de supraviețuitori în contextul postbelic
îi privea pe aceștia ca pe niște obiecte politice, nu ca pe niște subiecte ale istoriei, astfel era
ușor de înțeles dorința lor de a imigra în Palestina la finalul războiului. Dar dacă decizia

15
Evyatar Friesel, „The Holocaust: Factor in the Birth of Israel?” p 5.
16
Ibidem, p. 6.
17
Idem.
18
Yechiam Weitz, „Jewish Refugees and Zionist Policy during the Holocaust”, Vol. 30, Nr. 2, Apr., 1994, p. 357.
evreilor era în antiteză cu așteptările generale și aceștia alegeau să rămână în Europa?
Această ipoteză a fost negată cu tărie de către sioniști, considerând-o un adevărat coșmar.19
Această posibilitate a fost, totuși, susținută de personaje precum Zeev Schind,
membru al Kibbutz-ului Ayelet Haschachar ce ocupa o poziție centrală la biroul din Istanbul
al unei organizații responsabile cu imigrația ilegală, și Joseph Shprinzak, un membru de
valoare al Mapai. Schind a declarat că „Evreii nu sunt tocmai pregătiți să plece în Palestina.
Așa cum evreii din afara Palestinei idealizează această țară, la fel găsim și idealizarea
diasporei în Palestina... trebuie să fim conștienți de adevăr”, iar Shprinzak, prin remarca sa
ulterioară, întărește declarația lui Schind, spunând că „s-ar putea să întâlnim o situație în
care [după război, viața] va fi bună în Polonia și în Iugoslavia și milioane de evrei nu vor fi
dispuși să semneze petiţiile sioniste”20
La 20 iunie 1944, în cadrul unei reuniuni a executivului Agenției Evreiești, David
Ben-Gurion a propus transferarea în Palestina a unui milion de evrei imediat după război,
susținând că „adevărul conținut al planului nostru este să aducem imediat un milion de evrei
în Palestina... aceasta este, după părerea mea, cererea centrală, acesta este conținutul
planului nostru politic”. Auzind propunerea, Yitzchak Greenbaum, președintele comitetului
de salvare sionist și liderul mișcării general sioniste, l-a întrebat pe Ben-Gurion despre sensul
cu care a folosit cuvântul „imediat”, iar răspunsul pe care l-a primit a fost unul scurt și la
obiect, fără să mai lase vreun loc de interpretare „imediat – înseamnă imediat”.21 Din acest
scurt dialog dintre cei doi este mai mult decât evidentă disperarea și teama din spatele
propunerii lui Ben-Gurion.
După un număr considerabil de exprimări ale necesității creerii unui stat evreiesc din
Palestina la finalul războiului, în octombrie 1944 Agenția evreiască reia această idee printr-o
declarație. Totuși, în ciuda mențiunii anterioare, referitoare la întregul teritoriu al Palestinei,
într-o întâlnire de la Paris, în august 1946, Agenția Evreiască s-a declarat dispusă să ia în
vedere planul de împărțire cu condiția ca dimensiunile părții evreiești a Palestinei să fie
acceptabile. Ulterior, în luna decembrie a aceluiași an, la Basel, unde a avut loc primul
Congres sionist postbelic, a fost respins planul împărțiri Palestinei și s-a aprobat planul inițial
de a crea un stat evreiesc din întregul teritoriu al Palestinei. 22
În urma unei comisii anglo-americane s-a decis ca în data de 14 februarie 1947,
guvernul britanic să trimită problema Palestinei, Națiunilor Unite. Astfel, acesta este
19
Ibidem, p.358.
20
Idem.
21
Ibidem, p. 362.
22
Evyatar Friesel, „The Holocaust: Factor in the Birth of Israel?” p 8.
începutul ultimei etape din procesul istoric ce are ca scop crearea unui stat evreiesc în
Palestina. Respingerea principalei cereri a Comisiei, de a aproba transferul a 100.000 de
refugiați evrei în Palestina, a rezultat în potențarea presiunilor politice din jurul problemei
Palestinei, nu doar în Marea Britanie, cât și în străinătate. Drept consecință, decizia de
predare a situației Palestinei în mâinile Națiunilor Unite s-a datorat dificultății politice din
perioada postbelică a Statelor Unite, a tensiunilor din Palestina și a circumstanțelor din
Orientul Mijlociu, aflat în schimbare.23
Totuși, guvernul britanic nu intenționa să renunțe la puterea politică pe care o avea în
Palestina, în ciuda alegerii făcute, exprimând foarte explicit acest lucru: „Nu mergem la
Națiunile Unite pentru a preda mandatul. Mergem la Națiunile Unite, expunând problema și
le cerem sfatul cu privire la modul în care poate fi administrat Mandatul. Dacă mandatul nu
poate fi administrat în forma sa actuală, întrebăm cum poate fi modificat.”24
În ciuda intenției clar exprimate de guvernul britanic de a nu se detașa complet de
problema Palestinei, Națiunile Unite au abordat problema dintr-un punct de vedere propriu,
ce nu coincidea cu interesele Marii Britanii. În cele din urmă, în septembrie 1947, Marea
Britanie ia dezicia de a părăsi Palestina într-un timp cât mai scurt. Ulterior, se observă
atitudinea de necooperare, chiar intenția obstructivă a britanicilor.25
În ceea ce privește tema Palestinei în cadrul Națiunilor Unite, dezbătută din februarie
1947 până la mijlocul anului 1948, discuțiile se împart în patru etape majore: înființarea
Comitetului Special al Națiunilor Unite pentru Palestina (UNSCOP); dezbaterile UNSCOP și
propunerile sale; împărțirea Palestinei și dezbaterile ONU în încercarea de a face față
conflictului dintre evrei și arabi. 26
Un set de doisprezece principii au fost aprobate în timpul dezbaterilor Comisiei.
Dintre acestea, ultimul merită o atenție sporită, fiind și singurul care nu a fost adoptat în
unanimitate: „În evaluarea chestiunii Palestinei, [trebuie] acceptat ca incontestabil faptul că
orice soluție pentru Palestina nu poate fi considerată o soluție a problemei evreiești în
general.”. Se considera, de asemenea că țara nu era destul de mare, nu era destul de bogată în
resurse naturale și era și destul de dens populată, astfel că s-a luat în considerare și faptul că
„cel mai improbabil ca în Palestina să se poată stabili toți evreii care ar dori să-și
părăsaească domiciliul actual...”.27 Astfel, înțelegem că pe lângă problema Palestinei,

23
Evyatar Friesel, „The Holocaust: Factor in the Birth of Israel?” p 10.
24
Ibidem, p. 11.
25
Idem.
26
Idem.
27
Ibidem, p. 13.
problema evreiască era considerată o povară în plus și din acest motiv nu s-a dorit îmbinarea
lor ca o problemă comună.
De asemenea, cel de-al doisprezecelea principiu reprezintă și una din înfrângerile
ideologice majore suferite de sioniști în perioada dezbaterilor ONU 28, întrucât problema
Palestinei nu se putea rezolva fără existența și rezolvarea problemei evreiești și invers.
Practic, cele două probleme se completează reciproc pentru a se putea ajunge la o rezolvare.
Implicarea Statelor Unite și a Uniunii Sovietice în planurile ONU a afectat decizia
Adunării Generale. Națiunile Unite au votat pe 29 noiembrie 1947 împărțirea Palestinei. Din
această decizie a rezultat acordul dintre cele două puteri majore ale lumii privitor la planul
împărțirii, totuși, din motivații diferite.
Uniunea Sovietică avea un interes destul de clar. Odată ce Marea Britanie a părăsit
Palestina, prestigiul acesteia în Orientul Apropiat se apropia de prăbușire, iar situarea unui
stat evreiesc în centrul lumii arabe însemna o stare constantă de conflict care ar fi oferit
Uniunii Sovietice diverse oportunități într-o zonă din care fusese exclusă.29
În ceea ce privește interesul Statelor Unite, situația este puțin mai complicată având în
vedere dorința de a ajuta poporul evreu să-și atingă scopul și atitudinea înțelegătoare a
americanilor față de poporul evreu. Pentru americani, implicarea Marii Britanii în situația
Palestinei a fost favorabilă, întrucât Statele Unite nu erau nevoite să se implice în problemele
politice resprective, cu toate acestea, lipsa de implicare nu a oprit americanii din a se bucura
de petrolul zonei. Statele Unite au continuat să aibă o atitudine precaută, poate chiar ezitantă
față de Palestina, încercând pe tot parcursul anului 1947 să amâne retragerea britanicilor. De
asemenea, organizațiile evreiești și organizațiile sioniste americane alături de simpatia
publicului american față de problema evreiască au influențat decizia americană. Factorul
decisiv a fost, totuși, recunoașterea situației din Palestina, care se îndrepta spre distrugere din
pricina unui posibil conflict armat între evrei, arabi și britanici, conflict care punea interesele
americane în pericol. Întrucât existența evreilor și a arabilor era complet exclusă, singura
variantă pașnică era reprezentată de împărțirea țării, astfel, înțelegem că Statele Unite aveau
ca scop pacea din Orientul Mijlociu și găsirea unei soluții pentru refugiații evrei din Europa.30
Adunarea Generală a decis ulterior ca pe lângă cele două state, să existe și o zonă
neutră pentru Ierusalim, întrucât un stat evreiesc fără Ierusalim ar fi reprezentat o ironie și o
contradicție din punct de vedere sionist și evreu. Din data de 19 noiembrie 1947 până în data

28
Idem.
29
Ibidem, p. 15.
30
Ibidem, pp. 16-18.
de 17 mai 1948 implicarea Națiunilor Unite pentru relizarea împărțirii a fost nulă întrucât
demersurile necesare depindeau de cooperarea britanică. În consecință, evitarea unei
confruntări armate între evrei și arabi nu a avut succes, iar Statele Unite au luat atitudine prin
interzicerea exportului de arme către Orientul Mijlociu. Totuși, mișcarea americană a fost în
zadar deoarece până la urmă, ambele părți au reușit să facă rost de armament din alte părți.31
Ulterior, Statele Unite au declarat la 24 februarie 1948 că o intervenție armată în
Palestina este luată în considerare pentru a readuce pacea. Pe 19 martie 1948 Consiliul de
Securitate a sugerat luarea în considerare a unei tutele temporare a Națiunilor Unite în
Palestina, însă propunerea a fost refuzată. La începutul lunii mai, ONU a aprobat sugestia
Statelor Unite de a numi un mediator pentru Palestina. Mediatorul nu se afla sub nicio
obligație, însă, la data de 15 mai 1948 a fost proclamat statul Israel.32
Deși contextul istoric principal al demersurilor sioniste este reprezentat de perioada
Holocaustului, sunt de părere că tragedia nu a fost un motiv principal al înființării statului
Israel, cel puțin nu în ceea ce privește statele străine implicate. Totuși, consider că acest
context al Holocustului a avut o importanță și o implicare majoră în atingerea scopului
sioniștilor prin prisma faptului că ororile exteminărilor în masă, și nu numai, au stârnit un
amestec copleșitor de teamă și disperare, iar aceste sentimente au condus la o determinare
mai arzătoare ca niciodată. Aceste lucruri au fost observate din deciziile adoptate sau
sugestiile aduse. Din punctul meu de vedere, se observă foarte clar atitudinea distantă a
statelor străine, ce nu priveau fondarea Israelului ca pe un eveniment de reușită sau ca pe o
adunare a întregii „familii” într-un loc, considerat de populația evreiască, „acasă”, ci
problema Palestinei era doar o povară de care încerca să se scape într-un mod cât mai pașnic
și care să creeze cât mai puține probleme. Pe de-altă parte, sioniștii se străduiau pentru
semenii lor, pentru înființarea unei „case evreiești” în cel mai benefic mod posibil pentru
evrei.

31
Ibidem, p. 19.
32
Ibidem, pp. 19-20.