Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cine A Fost Grupul Etnic German Din Romania
Cine A Fost Grupul Etnic German Din Romania
În 1935, în interiorul comunităţii germane din Romania, apar două grupări rivale, naţional-socialiste, una considerată a
aparţine “moderaţilor”, numită “Comunitatea Populară a Germanilor din România” (Volksgemeinschaft der Deutschen
in Rumanien) sub conducerea lui Fritz Fabritius din Sibiu şi alta “radicalul” Partid Popular German (Deutsche
Volckspartei), sub conducerea lui Bonfert la Brasov, ce se afla în strânsă legatura cu Konradi, conducatorul filialei din
Romania a N.S.D.A.P. (National-Sozialistishe deutsche Arbeiterpartei). La 6 februarie 1938, guvernul Goga-Cuza
recunoaşte Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien ca unic reprezentant al cetăţenilor de origine germană.
Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată, odată cu desfiinţarea partidelor politice de catre Carol al-II-lea şi crearea
Frontului Renaşterii Naţionale ( F.R.N ). A urmat aderarea cu peripeţii a germanilor la F.R.N (10 ianuarie 1939), cărora
guvernul le aproba funcţionarea “unei reprezentamţe a intereselor generale culturale, sociale, economice ale Germanilor
din România” ( Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) în cadrul F.R.N., sub preşedinţia lui Fritz Fabritius.
Aceasta organizaţie ce funcţiona sub umbrela F.R.N a înmănunchiat întreaga minoritate germană.
Odată cu orientarea comunităţii germane spre naţional-socialism, vorbim şi de o migrare a bunurilor care aparţineau
minoritătii germane. Argumentele “politicianiste” nu îşi pot avea locul în cercetarea istorică. Grupul Etnic German,
constituie din păcate o pagina alba a istoriei noaste, ce aşteaptă, înca să fie scrisă. Acest fapt a deschis calea unor
speculaţii precum cele lansate de candidatul la preşedintia României, Klaus Iohannis, din 2014. Astfel Iohannis,
(candidatul A.C.L), în emisiunea “Butonul de Panica” dn 25 august 2014, ora 21.30, întrebat în legatura cu succesiunea
Forumului Democrat al Germanilor din Romania (F.D.G.R). – G.E.G., a făcut mai multe afirmaţii false. Klaus Iohannis
a început prin a prezenta G.E.G-ul ca fiind un “partid”, ceea ce este evident fals, iar acest “partid” l-a prezentat fiind
format dintr-un grup “mic” şi nereprezentaiv de germani, evident un alt neadevăr.
Grupul Etnic German a avut 508.304 de membri din 542.325 minoritari germani rămaşi în graniţele Romaniei după
rapturile din 1940. Cei care se opuneau G.E.G reprezentau în general o elită formată din intelectuali, preoţi şi foşti
politicieni democraţi, precum sasul Hans Otto Roth. Grupul Etnic German dispunea de un partid, Partidul National
Socialist German dar fiecare din aceste doua organzatii aveau o structura proprie şi indeplineau obiective diferite.
Referitor la bunurile G.E.G, domnul Iohannis a sugerat că Grupul Etnic German nu ar fi avut nici o proprietate, ci ar fi
“naţionalizat” bunurile “comunitaţii germane”. Povestea “naţionalizării” este parţial veridică, în comunitatea germană
existând diverse forme de asociere care au fost constrânse a “colabora” cu G.E.G-ul. Dar G.E.G-ul nu a deţinut
niciodată la propriu bunurile acestora, respectivii având la vremea aceea de ales între a intra în coflict cu puternicul
Volksgruppe sau a colabora cu acesta. Cu toate acestea, comunitatea germană nu a dus lipsă de persoane care s-au opus
Volksgruppe-ului. Cel mai elocvent exemplu este cel al şvabilor proprietari de terenuri agricole din Banat, care s-au
opus tendinţelor G.E.G-ului de-şi subordona agricultura germană din România. Conform unei note S.S.I. din 12 aprilie
1941, Hans Kaufmes, conducătorul desemnat din partea G.E.G pentru ţărănimea germană, cerea la acea dată ca toate
cooperativele agricole germane să se afilieze regionalei „Banatia” din Timişoara sau centralei „Reffeisem” din Sibiu.
La scurt timp dupa acest demers, 361 cooperative din 481 au aderat la „Uniunea Germanilor din Romania” (respectiv la
una din regionalele sale), iar 120 nu au făcut acest lucru, continuând să rămână în afara influenţei G.E.G., aceştia din
urmă fiind în special şvabii bogaţi, ce erau grupaţi în jurul lui Kaspar Muth Riess, cunocut opozant al G.E.G. Într-un
rezumat informativ din 11 august 1942 al S.S.I. se arata că în urma unei verificări s-a constatat că în judeţul Timis-
Torontal, doar o mică parte din membrii G.E.G erau persoane înstărite (e vorba de 5.400 de membri din 41.200). Svabii
înstăriţi din Banat aveau a se teme de consecinţele sociale şi economice ale acaparării vieţii economice germane de
către naţional-socialişti şi mai ales vizavi de măsurile pe care aceştia ar fi putut să le ia dupa război.
Aici nu trebuie scăpat din vedere faptul că opoziţia a apărut în rândul svabilor bănăţeni, în timp ce întreaga conducere a
G.E.G era formată din saşi ardeleni. Prin urmare, în noiembrie 1941, un grup de şvabi înstăriţi, condusi de Kaspar Muth
şi Peter Anton, au reuşit să organizeze o federaţie cooperatistă numită „Banater Agraria” şi să determine aproape toate
cooperativele şvăbeşti din Banat să li se alăture. Acţiunea lui Kaspar Muth şi Peter Anton a fost susţinută şi de o serie de
ziare germane care primeau subvenţii de la această federaţie ( este vorba de ziare ca: Sudostdeutsche Tageszeitung,
Neuest Nachriche şi Extrapost). În cele din urmă, pentru a scăpa definitiv de presiunile G.E.G, conducerea federaţiei s-a
constituit într-o societate pe acţiuni numită „Agricola”, aceasta fiind o inteprindere particulară ce putea scăpa de
presiunile G.E.G exercitate asupra coorporaţilor germane.
Aceasta formă de rezistenţă economică a svabilor din Banat poate fi considerata cea mai puternică opozitie manifestată
în cadrul comunităţii germane, faţă de influenta G.E.G, dar este şi în măsură a ne oferi un exemplu referitor la cum a
fost posibilă o împotrivire faţă de “naţionalizările” încercate de G.E.G.
Marea majoritate a bunurilor comunităţii germane au ajuns în posesia G.E.G prin adeziunea masivă a tineretului, a
categoriilor sărace şi de mijloc (muncitori, ţărani) şi a asociaţiilor acestora la naţional-socialism. Cu excepţia unei pături
de intelectuali şi unor preoţi ardeleni şi a marilor proprietari de pământuri din Banat, marea majoritate a comunităţii
germane s-a lăsat sedusă de ideile naţional-socialiste. Această orientare a minoritarilor germani spre naţional socialism
s-a produs treptat pe parcursul anilor 1922-1939 şi 1939-1944, paralel cu reconsolidarea şi întărirea statului german.
Astfel, treptat-treptat, comunitatea s-a împărţit în cele 2 grupări ( amândouă la fel de naţional-socialiste),“Comunitata
Populară a Germanilor din România” (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) şi Partidul Popular German
(Deutsche Volckspartei). După înfiinţarea F.R.N, comunitatea germana este acceptată în această formaţiune cu o singură
reprezentantă “Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien”. Acest corp unitar va fi preluat de Andreas Smitch la
constituirea Grupului Etnic German.
Au existat însă şi cazuri când societati germane au fost trecute în patrimoniu G.E.G prin votul adunării generale a
membrilor săi; un astfel de caz ne este semnalat de organele politieneşti într-un raport (probabil la surt timp după 23
august) referitor activitatea G.E.G din 1944:
„O menţiune specială merită activitatea culturală a Grupului Etnic German din Capitală, care pentru
1944 s’a schiţat prin aceia că societatea corală „Liedertaff’ei” cu întreaga ei avere de peste 100
milioane lei a fost trecută prin votul adunării generale a membrilor săi, sub conducerea Grupului Etnic
German din România.-
Activitatea culturală în 1944 era să fie sporită datorită faptului că s’a obţinut şi un împrumut de
aproximativ 13 milioane lei dala Banca Chrisovelony şi era să fie modificată complect sala de spectacole
şi restul imobilului societăţii „Lidertaffel”.
Klaus Iohannis și Hans Klein
În legătura cu succesiunea obţinută de F.D.G.R în instanţă, voi relata din nou pe scurt faptele care au dus la prima
retrocedare a patrimoniului ce a aparţinut unei foste organizaţii naziste.
Astfel, la 27 februarie 2007 Hans Klein (preot evanghelic şi consilier local în Sibiu), în calitatea de preşedinte al
organizaţiei municipiului Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), a dat în judecată
municipiul Sibiu, municipiu condus de primarul Klaus Iohannis (şeful dansului în F.D.G.R., – Iohannis la acea dată era
preşedintele organizaţiei F.D.G.R la nivel naţional !!!-). Instanţa a admis cererea domnului Hans Klein, domnul
Iohannis nu s-a prezentat la proces din partea primăriei, FDGR câştigând procesul fără probleme. Sentinţa civilă nr.
2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007, nu a fost atacată de primarul municipiului Sibiu (Klaus Iohannis
seful domnului Klein in F.D.G.R), sentinţa rămânând în acest fel definitivă. Prin această sentinţă definitivă, F.D.G.R.,
condus la acea data la nivel national de domnul Iohannis, devenea succesorul organizaţiei naziste Grupul Etnic German.
E bine de ştiut că minoritatea germană din România a fost extrem de divizată între diversele sale grupuri. În afară de
grupri politice mai mult sau mai puţin radicale, mai exista şi o divizare cultural-religioasă. Astfel există o împărţire între
saşi ardeleni protestanţi şi şvabi bănăţeni catolici cu numeroase categorii intermediare (svabi-transilvaneni, şasi-
banaţeni, svabi-protestanţi din Banat sau Ardeal … etc ). Dificultatea atribuirii calităţii de “succesor” pentru bunurile
întregii comunităţi germane unei singure asociaţii de saşi ardeleni devine cu atât mai grea. Evident apare întrebarea,
chiar acceptând teoria “naţionalizării forţate” a bunurilor etniei de către G.E.G, cum a ajuns grupul de la Sibiu, urmaş al
intelectualităţii germane protestante ardelene, să primească calitatea de “succesor în drepturi” şi al bunurilor aparţinând
ţărănimii bănăţene catolice (adversari “de moarte”, de altă dată ai saşilor transilvaneni) !?
În legătură cu desfinţarea G.E.G ar mai trebui amintit, în afară celor deja afirmate în articolul precedent că această
desfiinţare a avut loc în timpul Guvernului Sănătescu (23 august – 3 noiembrie 1944) confiscările începând în timpul
Guvernului Rădescu42 (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945). De reţinut că decretul a fost semnat de Regele Mihai I.
Mai mult, acest decret a fost necesar ca urmare a angajamentelor luate de România faţa de Naţiunile Unite. Decretul
avea, cum era şi firesc, o expunere de motive care a fost publicată în Monitorul Oficial împreună cu decretul. Din
expunerea de motive reiese foarte clar că desfinţarea Grupului Etnic German a fost un act firesc în noul context
internaţional în care România trecuse de partea Naţiunilor Unite şi avea năzuinţe democratice.
“Raportul d-lui Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi al d-lui ministru al agriculturii şi ad-interne al
Departamentul Justiției către M.S. Regele.
Sire
Dictatul de la Viena din 30 August 1940 a impus recunoaşterea minorităţii germane din România ca
“grup etnic”. În aplicarea acestei recunoaşteri, legea 830 din 21 Noembrie 1940 a creat minorităţii
germane un regim de excepţie, potrivit căruia cetăţenii germani ai ţării, înmănunchiaţi în Grupul Etnic
German, constituiau o corporaţie de drept public, pusă sub protecţia Germaniei, de care era direct şi în
primul rând dependentă. El se bucura de numeroase privilegii.
Spre a stabili suveranitatea statului Român şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi spre a executa art. 15
al convenţiei de armistiţiu, se impune abrogarea legii menţionate şi a consecinţelor aplicării ei. Singurul
îndreptăţit a prelua bunurile şi drepturile corporaţiei desfiinţate este Statul Român.
Proiectul de lege alăturat propune abrogarea legii pentru constituirea Grupului Etnic German din
România, trecerea în proprietatea Statului Român a bunurilor şi drepturilor acestuia şi ca măsură de
evitare a fraudelor, lovirea de nulitate a înstrăinărilor şi renunţărilor făcute ulterior datei de 23 August
1944, la cererea Statului Român. Pentru administrarea şi lichidarea acestei succesiuni, proiectul prevede
o comisiune compusă din trei persoane numite de Preşedinte Consiliului de Miniştri.
Prin o lege ulterioară se vor prevedea desfiinţarea şi altor privilegii pentru membrii Grupului Etnic
German, altele decât cele de ordin patrimonial care fac obiectul prezentei legi.
Autorizaţi fiind de Consiliul de Miniştri, respectos supunem Maiestăţii voastre alăturatul proiect de
decret-lege, privitor la abrogarea legii Nr 830 din 21 Noemvrie 1940 pentru constituirea Grupului Etnic
German din România.
Suntem (cu) cel mai profund respect SIRE al Maiestătii Voastre, prea plecaţi şi prea supuşi servitori,
Preşedintele Consiliului de Ministri, General de Corp de Armată Constantin Sănătescu.
Ministrul justiției ad-interim. D.D. Neget 1944 Octombrie 7.”
Bunurile numitului “Grup Etnic German” nu au fost confiscate “arbitrar” şi nici de către comunişti. Pentru preluarea
bunurilor G.E.G a fost înfintată o comisie care a fost însărcinată cu identificarea şi confiscarea acestora. […].
Interesant de reţinut este că opozanţii Grupului Etnic German nu au fost vizaţi de confiscări, astfel pastorul Mockel din
Brasov a fost printre singurii care au refuzat să preda bunurile parohiei sale către G.E.G în perioada 1942-1944 şi astfel
după 1944, imobilele parohiei sale nu au fost confiscate ca aparţinând unei organizaţii fasciste.
Referitor la ipoteza “bunuri confiscate de comunişti” trebuie precizat că în acest caz este vorba de o confuzie
regretabilă. Nu doar că bunurile respective nu au fost confiscate de comunişti, dar au fost practic salvate de aceştia
pentru a nu ajunge în mâna ruşilor. După 23 august 1944 trupele sovietice au trecut la sigilarea şi confiscarea bunurilor
naziste, între acestea, ruşii au inclus şi “bunurile G.E.G” pe care aceştia le considerau a fi “bunuri inamice”. A fost
nevoie de intervenţia energică a statului român pentru a demonstra că bunurile Grupului Etnic German nu erau, “bunuri
inamice”, ci bunuri “de drept public” care, deşi aparţinuseră unei organizaţii naziste, organizaţia în sine era de “drept
public” nu privat, prin urmare ele aparţineau de drept statului român. Vorbim practic de “bunuri de drept public”
gestionate de o organizaţie nazistă. Aceste bunuri au fost practic supuse unei duble confiscări: una ca fiind “bunuri ale
unei organizaţii fasciste”, iar alta ca fiind bunurile unei organizaţii de “drept public” desfiinţată.
Bunuri de drept public
Comunitatea germană, în negocierile purtate cu guvernul român legate de recunoaşterea Grupului Etnic German, a ţinut
la recunoaşterea acestei organizaţii ca fiind de drept public.
După semnarea Dictatului de la Viena în care România a pierdut N-V Transilvaniei, dictat în care România a fost
obligată să semneze şi un protocol adiţional prin care:“Guvernul Regal Român îşi ia angajamentul de a pune în toate
privinţele în condţii de egalitate pe cei care aparţin Grupului Etnic German din România cu populaţia etnică
românească şi de a dezvolta şi de aici înainte poziţiunea grupului etnic german în spiritul hotărării dela Alba Iulia
pentru conservarea naţionalităţii germane”, s-au purtat o serie de negocieri referitoare la statutul G.E.G. În perioada de
până la publicarea decretului de recunoaştere a Grupului Etnic German în Monitorul Oficial, autorităţile raportează
diverse incidente ce au în comun populaţia germană care afişa o atitudine sfidătoare şi provocatoare. […].
La 24 octombrie 1940, Andreas Schmidt, reprezentantul părții germane în negocieri, înaintează personal Preşedenţiei
Consiliului de Miniştri, un proiect de statut al Grupului Etnic German în 5 puncte. Cu această ocazie el intră în audienţă
la Horia Sima (preşedinte al consiliului de miniştri la acea dată) unde militează în favoarea statutului propus, aparent
fără a-l informa pe Horia Sima despre stadiul atins la precedentetele negocieri. Acesta promite că vă înainta propunerea
germană de statut lui Ion Antonescu, fapt pe care îl şi face. O zi mai târziu Antonescu îl anunţă pe Sima, de refuzul său
de a semna statutul. Pe statutul primit de la Horia Sima generalul Antonescu notează (de mână, cum avea obiceiul)
următoarea observaţie:
“Dacă se admit aceaste deziderate, se creiază pur şi simplu un Stat în Stat şi condiţiuni prietenice pentru
o viitoare autonomie.
În consecinta, nu se poate admite sub aceasta formă.
Plecând dela actul de constituire a Statului Naţional Legionar, se va gasi o altă formulă care să
încadreze grupul etnic german în noul Stat nu ca grupare a parte, ci ca elemente componente ale statului.
D-l Ministru de Justiţie va studia şi discuta cu mine această formulă cât şi aceea care se poate accepta.
General Antonescu.”
Cu toate acestea I.Antonescu va semna o variantă uşor modificată a statutului lui Andreas Schmidt, abia la 20 noiembrie
1940 (decret lege 3884) decretul fiind publicat practic, cu o zi înaintea vizitei generalului Ion Antonescu la Berlin, vizită
ce a avut ca scop aderarea României la “Pactul Tripartit” (23 noiembrie.)
Grupul Etnic German a fost fondat ca “organizaţie de drept public” cu autonomie lărgită. Dar, în ultimă instanţă, o
instituţie a statului Român. Comunitatea Germană a ţinut să contribuie astfel la unirea forţelor Germano-Române
împotriva bolşevismului. Recunoaşterea acestei organizaţii ca şi a statutului său de drept public conferea G.E.G-ului un
anume statut în statul Român, motiv pentru care s-a şi urmărit cu multă sârguinţă obţinerea statutului de organizaţie „de
drept public”.
La încheierea războiului, Germania şi aliaţii ei au pierdut, România a trebuit să platească o sumă de 218.000.000
dolari/1938, şi restituiri în valoare de 275.000.000.000. lei/1938 la care putem adauga pierderea Basarabiei, deportări,
jafuri, violuri, crime. Pe de altă parte comunitatea germană din România va plăti cu desfiinţarea Grupului Etnic German
din România, internarea germanilor în lagare şi deportarea “la munca” în U.R.S.S a acelor membri ai săi care ar fi avut
legături cu GEG-ul.
Odată cu desfinţarea G.E.G a survenit şi confiscarea bunurilor fostei organizaţii naziste, nu bunurile comunităţii, ci doar
acelea care au aparţinut G.E.G. (marea majoritate). Deşi iniţial s-au luat măsuri împotriva tuturor cetăţenilor germani,
mai târziu s-a stabilit ca simpla apartenenţă la G.E.G să nu constituie o infracţiune. Confiscarea bunurilor G.E.G nu
trebuie izolată de plata uriaşei despăgubiri de război la care au trebuit să contribuie într-o măsură mai mică sau mai
mare toţi cetăţenii României.[…].
Sursă: DogaruVictor.blogspot.ro via http://www.certitudinea.ro/
Titlul original: Grupul Etnic German la 70 de ani (fragmente)