ASIA, „CASA CU DACI” – Partea 1

aprilie 20, 2021

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba,

cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute geto-dacii în Asia?
O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra
acestui paradox al existenţei geto-dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet
naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare
de lucruri:
„De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi

istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te
apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai
Eminescu!
Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i
pe geto-daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în
secolul XV d.Ch !
PELASGII ÎN ORIENTUL APROPIAT ŞI ÎN ORIENTUL MIJLOCIU
 Geţia Carpatică, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi
civilizaţia pelasgă, geţii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste
întreaga Europă străveche, ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în
Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.
În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat
Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de
pelasgi (Geographia, XIII.3.3), fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe
pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări
renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice,
Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au
perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca Zeiţă Mamă, având
pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii
antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai
antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme
o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.
O altă grupă însemnată de pelasgi (geƫi –n.r. Carmen Pankau), stabiliţi în
Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii (Istorii,VII.95), despre care aflăm de la
Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei
(Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia, despre care
legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.
Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii, care locuiau în Pisidia făcând parte
din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi
pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.
Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia
lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din
Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi
Lydienii (I.171).
După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de
azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele
Capadociei, situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis, iar
un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm,
despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că
acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma… Fie vorba între noi, greu de
crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).
Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73)
care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le
atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui
Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în
văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot
pelasgă, întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.
În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime
precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală),
Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult,
civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale
cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Geţia-
România (pelasgă). Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe
tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât
civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni, care
se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre), ceea ce înseamnă ca ei
nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu.
Pentru originea pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele
descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale
ale subtipului uman carpatic, precum si elemente de vestimentaţie
asemănătoare pană la identitate cu portul geţilor macedoneni şi cu cămăşilor
lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de geţii carpatini. Miturile sumerienilor
ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare,
adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii
sumeriene face referire expresă la Geţia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan
spre cer” si oferă detalii despre Geţia! În repetate rânduri se aminteşte de
„marea de lângă cetatea munţilor”. Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate
Sumerului NU posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri
din apropierea Sumerului este… TRANSILVANIA! Depresiunea Transilvaniei,
Ardealul, apare ca o cetate naturală înconjurată de munţi, iar în imedita ei
apropiere se afla Marea Neagră!
La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba
sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr
Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit
nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din geto-
română.
Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept
“războinici” şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor
situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în
Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis,
despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea etc.
Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei, derivat
din etnonimul Aromei / Aramei, nume purtat de toate seminţiile locuitoare
cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta
înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.
Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v.
Istru), Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna,
Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud). Arabii erau cunoscuţi
în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se
presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus, un fiu al lui
Hermes sau Armis al Geţiei (Strabon, I.2.34)
Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al
Indiei.
RAMA, PRINTUL SCIT
Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică
faptele prinţului Rama, în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun
al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.
Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul “VEDA”. Ele sunt în număr
de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că
Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri
poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.
Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei,
existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi
Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii.
Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau
devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber
şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi
kapnobataii geţi sau ca şi ktistaii, o altă ramură de preoţi asceţi, geţi). Aceşti
Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu
formau doar o castă sau sectă religioasă, ci un neam numeros divizat în mai
multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu
sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani, armani şi
Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca
urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.
Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nicolae
Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si
latin.
ASIA, „CASA CU DACI” – Partea 2
CONTINUITATEA PELASGO – GETICĂ ÎN CONTINENTUL ASIATIC
Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi geţii
sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).
Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului get/dac în Asia, este
atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.
După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi
civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă că urmaşii lor, geto-
dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă
par a se extinde mult mai departe, ajungând chiar până în China. Şi se pare că,
asemenea pelasgilor în epoca străveche, geţii au jucat în antichitatea clasică,
roluri deloc de neglijat.
De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei
lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este
legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate
independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice,
numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.
Mai mult, cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a
dat printre altele şi numele Mării Caspice.
Herodot de asemenea afirmă că, încă înainte de Cyrus, multe triburi Dahae
pătrunseseră în interiorul Persiei.
În condiţiile în care neamul geţilor se răspândise, încă din străvechime
până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii
romane, a cerut ajutorul lui Pacorus, regele Parƫilor. În timp ce Traian era
ocupat cu războaiele cu geƫii carpatini, prinţii din a doua ramură Arsacidă au
atacat posesiunile romane din orient.
Extraordinara extensiune a geţilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei
Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase
triburi Dahae. Mai mult, în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de
Tahia, mai exact de Dacia.
Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care
Dahii, o posedau în Europa
La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor, extinsă în
Persia şi Armenia.
 Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al
căror nume era acela de “daci”, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor,
cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune
a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Geţia
Carpatică), Massageţia (Geţia Mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din
nordul Mării Negre.
Xenofon ne vorbeşte despre geto-dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe
coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită
Dahae.
Pârvan îi semnalează pe geto-daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în
sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.
Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă
şi numele Dakistan.
Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul
(Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic geto-dac).
Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca
locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care, sub
conducerea REGINEI TOMIRIS, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege
persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau până în
China.
După opinia specialiştilor, străini de astă dată, geto-dacii sunt cunoscuţi în
China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru
vechimea elementului etnic “geto-dac” în China, pledează şi numele împăratului
care a fondat dinastia Xia pe numele sau DAYU (Yu cel Mare). Principalele
ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi,
Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, geţii apar
amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.
Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.
După Strabon, familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-
lor şi sakarauţi-lor.
Această mare famile de „geto-daci“ (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii
Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin
urmare posedau o parte din China si Tangut.
Dat fiind conservatorismul “geto-dac”, este de presupus că odată cu
mişcarea neamurilor geto-dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor,
zamolxianism-ul, întrucât se ştie că geţii credeau că nu există alt Zeu în afară
de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?
Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase
chinezeşti, anume DAOISM-UL. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul
“dac”, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe “geto-daci” DAOUS, având semnificaţia
de “cale”.
Concluzia este că daoism-ul este calea „geto-dacilor“ de a ajunge la Zeu. De
ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v.
Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui
Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut
o influenţă foarte mare în China, ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi
geto-dacii. Originea geto-dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa
masivă a toponimelor şi antroponimelor geto-dacice în regiuni apropiate de
China, la stabilirea lor în această ţară geto-dacii nerenunţând la religia lor
originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti, au dat naştere
daoismului.
Geţii au existat ca popor de sine stătător si în INDIA fiind cunoscuţi
subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional şi Valea
Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din
acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie
din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu
baluchii, poporul Jugdalli.
Descendenţii geto-dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în
China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat
aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor).
Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu!
Geto-Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale
prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea
DINASTIEI ARSACIZILOR , ei constituind şi un procent important din populaţia
Asiei.
Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa geto-dacilor în
Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea:
“De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”
Bibliografie:
1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti
2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în
Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova
3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea
4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Sursa: quadratus
Adaptare şi foto: Carmen Pankau