O posibilã legãturã lingvisticã între India ºi România

Date: Sunday, October 24 @ 14:16:29 EEST

Topic: Reportaje, jurnale de cãlãtorie

Au apãrut în ultima vreme o serie de studii, atât ale unor specialiºti cât ºi ale unor nespecialiºti, care susþin cã
legãturile dintre România ºi India sunt mai profunde ºi mai exacte decât cele filozofice/mistice evidenþiate de Eliade.
Noua teorie încearcã sã demonstreze, cu argumente coerente ºi logice, dar, totuºi, greu de acceptat de cãtre
comunitatea academicã româneascã, cã rolul jucat de strãmoºii noºtri pe scena civilizaþiilor euro-asiatice a fost mult
mai important decât este recunoscut în prezent. Deºi mesajul teoriei este unul benefic ºi favorabil curentelor istorice ce
susþin originea dacicã a românilor de azi, se considerã, deocamdatã, cã aceste noi perspective nu pot fi susþinute cu
suficiente dovezi ºtiinþifice. Meritã totuºi, ca un exerciþiu de gândire, sã încercãm sã comparãm ceea ce ºtim cu
certitudine despre istoria noastrã cu ceva ce ar putea fi adevãrat pânã la proba contrarie.

Urmãtorul articol se bazeazã pe lucrarea „Noi nu suntem latini sau latinii sunt noi”, semnatã în anul 2000 de Petre
Morar.

LIMBA SANSCRITÃ ªI POPORUL ARIAN

Argumentele lingvistice ignorate care demonstreazã legãtura directã dintre limba vechilor arieni ºi limba vorbitã astãzi
în spaþiile româneºti

Pentru a înþelege singuri argumentele ce vor fi aduse mai jos cu scopul de a demonstra legãtura directã dintre
poporul/limba arianã ºi poporul/limba românã, precum ºi pentru a accepta consecinþele a ceea ce veþi descoperi, nu
aveþi nevoie decât de un dicþionar sanscrit-englez, sau cel puþin de textele capitolelor III-VII din celebra „Rig Veda”,
de cunoºtinþe minime privind cultura arianã (sau cultura Ceramicii Cordate – nume folosit de istorici pentru a evita
mult disputatul termen „arian”) ºi de o gândire ºi culturã personalã deschise cãtre acceptarea argumentelor raþionale
într-o problemã în care au predominat argumente de ordin emoþional, contextual ºi politic.

Este unanim acceptat cã limba arianã este limba religiei politeiste din India de acum 4000 de ani ºi cã texte scrise pe
hârtie, în aceastã limbã, au apãrut în jurul anului 500 î.e.n. În dicþionarele sanscrite moderne apar o serie întreagã de
cuvinte adãugate artificial, deoarece, dupã Germania ºi Persia, a venit rândul Indiei de a încerca sã-ºi asume titulatura
de „popor arian”. Astfel, pentru a pãstra obiectivitatea celor afirmate, vom avea în vedere mai ales textele scrise în
limba arianã veche, ce se regãseºte în textele vedice.
Precizãm cã limba arianã, ajunsã în India dupã lungi peregrinãri ºi devenitã limbã de cult, a avut o anumitã evoluþie
religioasã în India ºi a fost denumitã mult mai târziu de cãtre lingviºtii indieni drept limbã sanscritã, cu sensul de limba
„scrisã” sau limba „cultã”, ca ºi opoziþie faþã de limba în circulaþie curentã, denumitã prakrita sau limba „practicã”,
„vorbitã”. De aceea, trebuie fãcutã distincþia între limba arianã, pe care o folosim când ne referim la poporul arian, ca
ºi creator ºi vorbitor al acesteia, ºi limba sanscritã care reprezintã ceea ce a devenit limba arianã în India, dupã ce ºi-a
pierdut caracterul ocult.
Este de asemenea atestat de cercetãrile arheologice cã poporul arian era rãspândit, în jurul anului 2000 î.e.n. pe
Dunãre în sus, Rin ºi Sena cãtre Europa de Vest, Galia ºi Iberia, cãtre nordul Europei pânã în zona balticã ºi zona
stepelor, cãtre sud spre Macedonia pânã la Mediterana, apoi cãtre est spre Anatolia, Persia ºi India. Cunoºtinþele
lingvistice ºi culturale despre poporul arian ne provin din zona egeeanã, Asia Micã, Iran ºi India, unde acesta a ajuns în
expansiunea sa dupã 1700 î.e.n., lãsând în urmã focare de limbã ºi culturã. Poporul arian a cucerit ºi stãpânit
Mesopotamia Babilonului, Iranul ºi India prin mijloacele sale moderne ºi prin puterea de neînvins a culturii sale vedice,
a „Celui ce Vede Adevãrul”. Ajunsã în Iran ºi India, cultura Veda, a Vãzãtorului, a fost transmisã oral din generaþie în
generaþie pentru 1000 de ani, dupã care a fost scrisã pe hârtie în jur de 500 î.e.n., concretizatã în ceea ce azi
cunoaºtem drept biblia Rig Veda, respectiv biblia Avesta (varianta persanã – puþin cunoscutã, sau ignoratã – a
imnurilor vedice).
Poate fi ºocant, dar încã nu existã un consens despre originea ºi devenirea poporului arian. Germanii susþin gratuit cã
ei ar fi arieni, dar noi ºtim cã arienii nu provin din zona Balticã unde s-au format teutonii, ci arienii au cucerit zona
Balticã, la fel cum au cucerit zona egeeanã, Asia Micã, Iranul ºi India. Este posibil ca cel mai mare popor antic (nu o
spunem noi, o spune Herodot) sã nu aibã un loc de origine? Este posibil ca din cel mai mare popor antic sã nu fi rãmas
nimic la origine? Este oare doar o coincidenþã cã dacii erau cel mai mare popor european la început de erã? Este doar o
coincidenþã cã atât arienii cât ºi dacii de mai târziu „au dispãrut” fãrã nici o urmã?
Este posibil ca din limba arianã ajunsã Sfântã, sã nu mai fi rãmas chiar nimic în ziua de azi? Noi vom începe sã
demonstrãm cã poporul ºi limba arianã provin din spaþiul carpato-dunãrean, leagãnul poporului arian dintotdeauna.
Observaþi cã astfel noi nu susþinem aici o altã teorie, printre multe altele existente, ci demonstrãm, de data aceasta
lingvistic, originea carpatinã a arienilor. Pentru a accepta demonstraþia care urmeazã, ar fi indicat sã nu vã lãsaþi
influenþaþi de ceea ce aþi citit în enciclopedia Britanica (unde ori de câte ori vine vorba de originea arienilor – care nici
nu sunt numiþi astfel, nicãieri – se fac diverse aluzii la bazinul Dunãrii, la sudul Ucrainei sau nordul Bulgariei de astãzi,
orice, doar pentru a nu pomeni numele þãrii noastre), nici de ceea ce puteþi citi în DEX la etimologiile cuvintelor
româneºti (conform cãrora limba românã este un adevãrat „ghiveci” lingvistic, format în doar câteva sute de ani – deºi
se ºtie cã schimbarea structurii gramaticale ºi a fondului de bazã al unei limbi necesitã mii de ani, pentru cã sunt
intrinsec legate de fiinþa poporului care o vorbeºte), ca sã nu mai vorbim de cuvintele strãvechi, aflate încã în
circulaþie pe la Cluj ºi pe care DEX-ul a uitat sã le mai înregistreze în ediþia din 1998, invocând uneori ca argument
faptul cã unele pot fi folosite în contexte vulgare, deºi nu reprezintã decât denumiri strãvechi ale unor pãrþi anatomice
ale corpului uman.
Demonstraþia poartã numele de „Demonstraþia Morar” (dupã numele clujeanului Petre Morar, care a elaborat-o pentru
prima datã în anul 2000 e.n.), este cât se poate de simplã ºi se bazeazã pe câteva principii, pe care un lingvist le
învaþã în primii ani de facultate (dar uitã sã le aplice!).
Primul principiu spune cã „Un nume propriu provine din limba ºi cultura în care are o semnificaþie ca ºi substantiv
comun, adjectiv sau verb”. Demonstrãm, pe baza acestui principiu, cã întreaga bazã de nume proprii a Culturii Veda
este formatã din substantive comune, adjective ºi verbe din limba românã contemporanã, deci nu a putu fi creatã
decât în spaþiul carpato-dunãrean unde se vorbeºte limba românã pânã în ziua de azi. Iatã câteva exemple, ordonate
alfabetic, în acest sens, cu referire la cuvinte ce aparþin fondului de infrastructurã culturalã al unei limbi:
APA = APA. [RV:3.23.4.a-c]: „ni tua dadhe vara a prithivya ilayas pade sudinatue ahnam drisadvatyam manusa
apayayam sarasvatyam revad agne didihi” sau în traducere literarã „…Igna strãluceºte opulent … în Drishadwati,în
Apaya ºi în Saraswati”. Pe zeul vedic al apelor îl cheamã nici mai mult nici mai puþin decât „apa”! având sufixul „ya”,
folosit în limba arianã la derivarea formei lungi, cum ar fi perechea „zeu-zeitate”. Mai mult, pe la Cluj, se foloseºte
cuvântul „apãraie, apãraia”, cu sensul de „apã multã”. Astfel, dacã uiþi robinetul deschis, se va face peste tot o
„apãraie”, expresie folositã ºi pentru inundaþii, etc. Observaþi acum ºi mai clar forma ancestralã „apa-ia” ºi forma
contemporanã „apã-ra-ia”. Substantivul comun „apa” existã în douã limbi pe Tera: limba arianã strãveche ºi limba
românã de azi, deci poporul român de azi este poporul arian din vechime. Nici o altã limbã din lume nu a putu crea
numele „apaya”, cu sensul de „apãraia”. Latinii nu au putut crea numele „Apa” din moment ce ei foloseau forma
derivatã „aqua”.
ARIAN = A ARA, ARIA. Însuºi numele poporului arian are semnificaþie comunã în limba românã. [RV:1.59.2a] „murdha
divo nabhir agnih prithivya athabhavad arati rodasiyoh tam tua devaso janayanta devam vaisvanara jyotir id ariyaya”
sau „…zeii te-au creat ca zeu ca sã fii lumina (noastrã, a) arienilor”. În limba românã existã verbul „a ara, arare” ºi
existã substantivul „arie” (cf. DEX: „loc special amenajat unde se treierã cerealele…” sau „mãsurã a unei suprafeþe”),
de unde rezultã ºi forma derivatã „arian”, cu sensul de „cel ce are o arie” sau „stãpânul ariei”. Se impune astfel
reconsiderarea etimologiei substantivului „arie” ºi verbului „a ara” din limba românã, mult mai vechi decât „area,
arare” din latinã.
BHAGO = A BÃGA. [RV: 5.16.2.a-c]: „sa hi dyubhir janAnaM hotA dakSasya bAhuvoH vi havyam agnir Anusag bhago
na vAram RNvati” sau „ca ºi Bhaga cu plãcerea, Agni ne dã bunãtãþile pe care le dorim”. Zeul vedic Bhaga este asociat
cu dragostea, cãsãtoria, familia, afecþiunea, frumuseþea, dar ºi cu sexul în sine, copulaþia, obsesiile, himenismul,
bolile venerice, etc. Cuvântul arian „Bhaga” apare în expresii multiple cum ar fi „bhaga-dAraNa” tradusã drept „o
anumitã boalã”, în expresia „bhaga-deva” tradusã drept „a te închina la organul sexual feminin” sau, literal, „Zeul
Bãgãrii”. Cuvântul „Bhaga” în sine mai înseamnã, similar cu limba românã, „a-i bãga o parte de”, „a te bãga în haine”,
„a-l bãga în serviciul cuiva”, „a-i bãga parte”, „a bãga” cu sensul sexual de „a avea cunoºtinþe carnale”. Mai apare în
expresia „bhaga-sama”, care nu înseamnã altceva decât „a bãga în seamã”. Din aceste exemple rezultã cã numele
vedic „bhaga” corespunde verbului românesc „a bãga, bãgare”, cu toate sensurile lui multiple, în particular cu sensul
sexual de copulaþie. Dacã veþi spune cã poate sã fie o simplã coincidenþã, voi râde ºi vã voi spune cã un cuvânt
românesc care seamãnã (este „de o samã”), nu numai sintactic ci ºi semantic, cu un cuvânt vedic (apare în expresii
identice, are o întreagã familie de cuvinte – „bãgare”, „bãgãcios”, „bãgãreþ”, „bãgãtor” – care îi atestã vechimea) ºi nu
mai apare în alte limbi pe Tera, nu poate fi considerat, cum este în DEX, ca având origine „necunoscutã”.
IAD = IAD. [RV: 1.36.18.a]: „agnina turvasam yadum paravata ugradevam havamahe agnir nayan navavastvam
brihadratham turvitim dasyave sahah” sau, în traducere literarã, „Prin Agni chemãm pe… Yad din împãrãþia de sus”. În
cultura vedicã, Yad este zeul domnitor peste unul din locurile în care sufletul merge dupã moarte. În limba românã
avem substantivul neutru „iad”, deci poporul care vorbeºte limba românã a creat numele de „Iad”.
IAMA = IAMA. În Panteonul vedic avem o clasã inferioarã de zei, din neamul lui Adityas. Aditias au fost clasa
conducãtoare, dar Indra s-a rãzvrãtit împotriva lor ºi i-a învins, acum Aditias fiind pe locul doi. Unul dintre zeii grupului
Aditias, asemenea lui Mitra ºi Varuna, este zeul Yama. Zeul vedic Yama este zeul morþii. El þine în mâna stângã un laþ
cu care prinde sufletul celui mort ºi îl duce în împãrãþia morþilor. Gãsim în limba românã cuvântul „iama”, explicat de
DEX drept „a da nãvalã”, „a se repezi” sau „a distruge”. Cuvântul românesc „iama” este asociat cu moartea pânã în
zilele noastre, în expresii de genul „lupul a dat iama în oi” sau „ai noºtri au dat iama în duºmani” etc. Acest cuvânt este
strãvechi ºi îl foloseau ºi strãmoºii noºtri arieni-carpatini. Nu existã nici o altã limbã europeanã, în afara limbii române,
care sã conþinã cuvântul „iama”.
AGNI = A IGNI, IGNAT. [RV: 1.12.1.a-c]: „agnim dutam vrinimahe hataram visvavedasam asya yajnasya sukratum”
sau „Îl alegem pe Agni, cel ce hotãrãºte, zeu a toate ºtiutor, mesagerul care sã primeascã acest sacrificiu”. Zeul Agni
este punctul central al Rig Vedei, el este Zeul Foc, cel ce încãlzeºte trupul ºi lumineazã mintea. În românã avem
substantivul ignat care înseamnã, conform DEX, „nume dat zilei de 20 Decembrie în care þãranii obiºnuiesc sã-ºi taie
porcii”. Pe la Cluj, la tãiatul porcului se face „bobotaie” sau „pãlãlaie”, cu sensul de „foc”, de la paiele cu care se arde
porcul. De aici rezultã o legãturã semanticã între „ignat” ºi „foc”. DEX-ul nu s-a deranjat însã sã înregistreze un alt
cuvânt românesc strãvechi, încã în circulaþie pe la Cluj, verbul „a igni”, cu sensul de „a aprinde”, care se foloseºte în
contextul „nu pot igni focul” sau „focul nu igneºte” etc. Existã alte limbi europene în care „a igni” s-a rãspândit cu
sensul de „a aprinde”, cum ar fi în englezã cuvântul „to ignite, ignition” pentru „a aprinde”. Observãm de asemenea,
dacã mai era cazul, apropierea mult mai clarã a românescului „ignat” de limba vedicã, în comparaþie cu slavonul
„ignatije” din care DEX-ul susþine cã provine.
OM = OM, A OMENI, silaba ocultã. Însãºi silaba ocultã „om”, declaratã „intraductibilã”, are o semnificaþie comunã,
esenþialã ºi cu o vastã familie de cuvinte ºi sensuri, în limba românã. În limba arianã, deºi „om” ºi-a pierdut sensul
iniþial, ceea ce e firesc pentru o limbã izolatã de izvorul iniþial carpatin, acest cuvânt are o largã familie de cuvinte
chiar în limba arianã, ce a fost însã ignoratã din motive stranii. Dãm un singur exemplu: „oman”, care are sensul de
„ajutor”, „protecþie”, „favoare”, „amabilitate” sau pur ºi simplu adjectivul românesc „uman”.
PITAR = PITAR. Zeul zeilor vedici este Diaus Pitar, tatãl Cerurilor, a cãrui soþie este mama Tara. Pitar este tatãl lui
Indra, regele zeilor vedici. În perioada romanã, Diaus Pitar va deveni marele Jupiter (Ju-piter), iar în Grecia va deveni
Cronos, care analog lui Pitar este deposedat de cãtre propriul sãu fiu, în cazul vedic Indra, care l-a prins pe Pitar de
picior ºi l-a tras jos din Ceruri. În limba românã cuvântul „pitar” este explicat (DEX): „titlu dat boierului care se ocupã
cu aprovizionarea cu pâine…”. Cuvântul românesc „pitar” este asociat cu pita, exact cum era ºi în vechime, unde era
folosit ca titlu de familie, dat bãrbatului care era responsabil cu câºtigarea pitei. Menþionãm cã în zona Transilvaniei, se
foloseºte ºi astãzi cuvântul „pitã” pentru pâine.
RIG VEDA = RIGA + A VEDEA. Însãºi numele culturii vedice are o semnificaþie comunã în limba românã! „Rig Veda”
este tradus în toate limbile lumii drept „Regele care Vede” sau „Regele Înþelept” sau „Regele Clarvãzãtor”. Sã analizãm
structura numelui propriu „Rig Veda”. Existã în limba românã substantivul comun arhaic „riga”, cu sensul de „rege”
(vezi titlul poeziei lui Ion Barbu, „Riga Cripto ºi lapona Enigel”). Avem de asemenea în limba românã verbul „a vedea”
cu sensul direct de „vedere” ºi cel figurat de „vãzãtor” sau „vizionar”. Iatã cum numele celebru de „Rig Veda” este
compus dintr-un substantiv comun ºi un verb din limba românã. Forma de azi s-ar scrie „Rig Veda” sau „Regele Vede”.
Avem în acest caz o potrivire sintacticã ºi semanticã absolutã cu însãºi numele culturii vedice.
RITA = RIT. În religia Veda, Rta este un termen care desemneazã ordinea cosmicã a universului. Este Rta prin care
soarele rãsare ºi apune, este Rta prin care râurile curg la vale, copacii cresc ºi animalele se nasc. Rta este de
asemenea roata cu douãsprezece spiþe ale ciclului anual. Rta este calea pe care cineva o urmeazã cãtre þelul urmãrit.
Orice fel de acþiune trebuie efectuatã prin respectarea lui Rta, încât sã se desfãºoare armonios. Rta nu este un zeu în
sine, ci regula sau legea dupã care se conduc zeii ºi întregul univers. În scrierea cu alfabetul sanscrit, vocalele sunt
uneori implicite, ca într-o scriere prescurtatã în care se sare peste vocale, dacã nu sunt explicit necesare. Avem de
exemplu Rig Veda scris „Rg Veda”, pentru cã vocala dintre „r” ºi „g” este implicitã. Analog, cuvântul Rta trebuie
considerat ca având o vocalã implicitã între „r” ºi „t”, care devine cuvântul „rita”. Sã observãm cã avem în limba
românã substantivul „rit”, cu sensul din DEX de „ritual”, „rânduialã” sau „tipic”. Dintr-o datã cuvântul arian „rita”
începe sã aibã sens în limba românã de azi, fiind „rânduiala cosmicã”, „ritualul vedic” sau „tipicul naturii”.
SUDRA = A ASUDA, SUDOARE. [RV, 1.94.15.a-c]: „yasmai tuvam sudravino dadaso anagastvam adite sarvatata yam
bhadrena savasa codayasi prajavata radhasa te siyama”. Arienii care au ajuns în expansiunea lor pânã în India, au
creat aici o societate stratificatã, bazatã pe patru nivele sociale, ca sã-ºi pãstreze privilegiile ºi ca sã se diferenþieze de
populaþia localã negroidã. Cel mai de sus nivel este rezervat arienilor, iar cel mai de jos nivel al societãþii a fost numit
„sudra”, cu sensul de „cei ce muncesc” sau „cei ce asudã” sau „sudoare”.
TARA = ÞARA. Zeiþa Mamã Universalã din cultura Veda este Tara, personificare a Pãmântului întreg, cea care dã
naºtere la tot ce este viu sub soare. Avem în limba românã substantivul „þara” cu sensul din DEX de „teritoriu locuit de
un popor organizat…”, deci se leagã de Pãmânt. Existã multe alte sensuri ºi contexte în care se foloseºte substantivul
„þara”, dar accepþiunea comunã este de „tot pãmântul românesc”. Existã o familie extrem de largã de cuvinte derivate
din acest substantiv, din care amintim doar „þãrânã”, „þarinã”, „þãrm” etc., toate cu sensul direct sau indirect de
Pãmânt, ca susþinãtor al vieþii. Alte explicaþii sunt de prisos.
VARUNA = VARA. [RV, 4.13.2.a-c]: „urdhvam bhanum savita deva asred drapsam davidhvad gaviso na satva anu
vratma varuno yanti mitro yat suriyam divi arohayanti” sau „Divinul creator Soarele a atins mijlocul cerului… Este
Varuna ºi Mitra care fac Soarele sã urce cãtre Rai, potrivit legii”. Existã nenumãrate referiri în Rig Veda la Varuna,
asociatã întotdeauna cu lumina, cãldura, plenitudinea ºi adevãrul. Pasajul de mai sus descrie pur ºi simplu anotimpul
vara, la vremea solstiþiului, când Soarele este la înãlþime maximã, ridicat acolo de … Varuna!
VASUS = VASUL. Panteonul vedic cuprinde o mulþime de zeitãþi principale ºi secundare, o stratificare a societãþii
zeilor înºiºi. Astfel, zeiþa Apa, este sprijinitã de opt slujitoare, numite Vasus. Vasus sunt zeitãþi inferioare, dar fãrã ele
evident cã slujirea este imposibilã, mai ales când te cheamã Apa! Deºi sunt mai puþin conturate, zeiþele Vasus slujesc
numai împreunã cu Apa, deci le putem înþelege semnificaþia: ele sunt Vasele prin care Apa îºi face slujirea cãtre Indra.

În concluzie, întreaga bazã de nume proprii a Culturii Veda este formatã din substantive comune, adjective ºi verbe din
limba românã contemporanã. Aceasta demonstreazã, în mod irefutabil, cã singurul popor din lume care a putut crea
numele vedice este poporul român în a cãrui limbã existã cuvintele comune potrivite semantic cu numele vedice.

Exemplificarea (dacã mai este necesarã…!) a altor principii lingvistice unanim acceptate de specialiºti, precum ºi
implicaþiile de ordin istoric ale concluziilor acestei demonstraþii, vor fi prezentate într-un articol viitor.