Sunteți pe pagina 1din 19

Academia de Studii Economice

Management Economic

Conflictul Israel Palestina

Andrei Andreea
Dodan Gabriela
Detesan Andrei
Dobre Ioan
Grupa 143
Seria C
Declaraţia Balfour

Teritoriile palestiniene au fost ocupate începând cu secolul al VII-lea de arabi şi incluse în


statele care au moştenit califatul iar populaţia a fost în cea mai mare parte islamizată,
supravieţuind totuşi câteva mii de iudaici şi de creştini. Apoi în zonă s-au aşezat temeinic
turcii care au asigurat totuşi toleranţă religiilor creştină şi iudaică. Sfârşitul secolului al XIX-
lea aduce cu sine şi o redeşteptare a conştiinţei naţionale a poporului ales care a pornit pe
calea luptei pentru o identitate şi patrie comună şi astfel s-a născut sionismul. Prilejul pentru
îndeplinirea aspiraţiilor naţionale ale poporului evreu l-a constituit Primul Război Mondial. În
ajunul primei mari conflagraţii mondiale a secolului trecut Palestina constituia o unitate
administrativă distinctă în cadrul Imperiului Otoman, dar spre această parte a lumii se
îndreptau tendinţele hrăpăreţe ale puterilor lumii şi în acelaşi timp ale sioniştilor care doreau
reîntoarcerea pe pământul străbun şi întemeierea unui stat propriu. În al treilea an de război,
mai precis în 10 decembrie 1917 armata britanică va intra în Ierusalim , pentru ca întregul
teritoriu al Palestinei să fie ocupat de englezi în toamna lui 1918. Dar înainte de aceasta, la 2
noiembrie 1917, ministrul de externe al Imperiului Britanic, Arthur Balfour, făcea o
declaraţie, sub forma unei scrisori care va deveni cunoscută mai târziu sub denumirea de
„Declaraţia Balfour”. Este actul politic care declanşează procese politice greu de anticipat şi
care stau la baza conflictelor de astăzi. Prin acea declaraţie ministrul de externe britanic spu-
nea că „Guvernul Maiestăţii Sale priveşte favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin
naţional pentru poporul evreu şi va utiliza toate eforturile sale pentru înlesnirea acestui
obiectiv...”. Această declaraţie şi alte asigurări vor provoca o intensă emigraţie evreiască în
zonă care se va accentua odată cu declanşarea holocaustului în Europa. Marea Britanie,
puterea mandatată cu administrarea Palestinei de Conferinţa de Pace de la Paris va avea însă
serioase dificultăţi în asigurarea păcii în zonă din cauza conflictelor izbucnite între arabi şi
evrei.

Conflictul Israel - Palestina

După încheierea celui de al doilea război mondial, problema Palestinei se va pune în termeni
deosebit de acuţi şi concreţi, determinaţi de urmările conflictului mondial ca şi de situaţia
internă din acest teritoriu, situaţie devenită tot mai explozivă. În intervalul scurs de la
Declaraţia Balfour şi până la sfârşitul anului 1944 numărul locuitorilor evrei a ajuns la 554
mii persoane, adică 31 % din totalul populaţiei Palestinei, faţă de circa 10 % înainte. De data
aceasta evreii luptau pentru un stat propriu, independent, constituindu-şi formaţiuni armate
precum Irgun şi Hagana care se băteau şi cu armata britanică şi cu formaţiunile asemănătoare
arabo-palestiniene. A fost necesară aducerea problemei palestiniene în discuţia Adunării
Generale a Naţiunilor Unite care la 29 noiembrie 1947 a adoptat planul de partajare a
Palestinei care prevedea ca 43 % din teritoriu, ce cuprindea 498 de evrei şi 497 mii de arabi să
aparţină statului evreu iar restul teritoriului, cu 725 mii arabi şi 10 mii evrei statului arab.
Ierusalimul, oraşul sfânt a trei religii universale urma să devină zonă internaţională, sub
protecţia Naţiunilor Unite.

Liga Naţiunilor a împărţit teritoriul fostului Imperiu Otoman în entităţi noi. Acestea aveau să
fie administrate de Marea Britanie şi Franţa, sub supravegherea Ligii, pe o durată
nedeterminată, până când Liga va considera că locuitorii sunt pregătiţi pentru independenţă şi
auto-guvernare.

Franţa şi Marea Britanie şi-au împărţit mandatele în cadrul Conferinţei de la San


Remo din aprilie 1920. Franţa a primit mandate în Siria şi Liban, iar Marea Britanie primeşte
mandate în Irak şi Palestina, ca zonă formată din teritoriile aflate de ambele părţi ale râului
Iordan. Prin Declaraţia Balfour din 1917, britanicii se declaraseră susţinători pentru stabilirea
în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu, sprijinind imigraţia masivă a evreilor
în Palestina în timpul Mandatului Britanic, fapt care a dus la tensionarea crescândă a relaţiilor
dintre guvernarea britanică, evrei şi arabi.
Războiul declanşat de statele arabe în 1948, odată cu crearea statului Israel, constituie
începutul unei lungi serii de violenţe, încercări de pacificare, încălcări de acorduri şi repetate
reescaladări. Are la origini conflictul dintre locuitorii arabi ai Palestinei şi evreii colonizaţi în
regiune de către mişcarea sionistă, cu sprijin britanic.
Arabii au primit cu duşmănie încercarea evreilor de a le lua pământul. Conduşi de marele
muftiu Hajj Amin El Husseini, ei s-au răsculat în repetate rânduri, luând astfel naştere o
îndelungată ostilitate între evreii şi arabii din Palestina. Marea Britanie a oprit imigraţia israe-
liană spre Palestina. În urma Holocaustului, în care 6 milioane de evrei au fost ucişi de nazişti,
au crescut presiunile asupra Marii Britanii pentru acceptarea imigranţilor evrei în Palestina.
În 1947, ONU a împărţit teritoriul între statele arab şi israelian. Arabii nu au fost de
acord cu împărţirea, şi astfel a izbucnit războiul. Evreii au obţinut o victorie decisivă şi şi-au
extins statul, iar câteva sute de mii de palestinieni au fost siliţi să se refugieze. Statele arabe au
refuzat să recunoască Israelul sau să încheie pace cu acesta. Au izbucnit războaie în 1956,
1967, 1973 şi 1982, plus numeroase raiduri şi contralovituri israeliene.
În urma celui de-al II-lea Război Mondial, tensiunile din Palestina au determinat
guvernarea britanică să renunţe la mandat. Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat un Plan de
Partiţie a teritoriului, prin care erau create un stat evreu şi un stat arab, aranjament acceptat de
evrei, însă respins de arabi. Retragerea guvernării britanice a fost urmată de Declaraţia de
Constituire a Statului Israel, în data de 14 mai 1948.
Statele arabe vecine, Egipt, Iordania, Siria şi Liban, au atacat a doua zi noul stat
format, în sprijinul populaţiei arabe din Palestina, în spiritul pan-arabismului. Ostilităţile s-au
soldat cu un număr foarte mare de refugiaţi din rândurile populaţiei arabe şi au fost oprite
doar în urma unei decizii ONU.
Perioada 1949-1979 a fost marcată de frecvente reescaladări ale conflictului. Cel mai
important eveniment a fost Războiul de Şase Zile din 1967, care a constituit cea mai
importantă victorie a statului Israel.
În septembrie 1965 la Cairo a avut loc o întâlnire a primilor miniştri ai Ligii Arabe.
Comunicatul final reafirmã decizia de a priva Israelul la apele râului Iordan prin abaterea
apelor din zona cursului superior al acestuia, spre râul Hasbani din Liban şi Banias din Siria.
S-a adoptat, de asemenea, hotãrârea cu privire la acţiuni comune împotriva oricãrei ţãri care
va stabili relaţii diplomatice cu Israelul sau va contribui la consolidarea eforturilor militare ale
acestuia. În acelaşi timp, premierul de atunci al Israelului, Levi Eshkol, a declarat cã privarea
Israelului de accesul la apele Iordanului conduce la ripostã de rãzboi. Au intervenit unele
confuzii şi neînţelegeri chiar între ţãrile arabe. Parlamentul libanez aprobã planurile Ligii
Arabe de construcţie a unor staţii de pompare în vederea schimbãrii cursului apelor
Iordanului. Concomitent, ministrul apãrãrii al Israelului face o declaraţie potrivit cãreia
Libanul se expune unor acţiuni de represalii din partea Israelului. În septembrie, acelaşi an, la
Casablanca se întruneşte, din nou, conferinţa la nivel înalt a ţãrilor Ligii Arabe, la care regele
Hussein al Iordaniei aratã cã nu este potrivit ca trupe din alte ţãri ale Ligii Arabe sã vinã în
Iordania spre a proteja instalaţiile hidrotehnice pentru schimbarea cursului Iordanului.
În mai 1965, Israelul stabileşte relaţii diplomatice cu marea putere europeanã
Republica Federalã a Germaniei. De fapt, cu prilejul stabilirii relaţiilor diplomatice între Israel
şi Germania, s-a realizat şi un acord privind recompensarea financiarã de cãtre Germania a
Israelului pentru încetarea livrãrilor de armament de cãtre aceasta (referirea se fãcea direct la
relaţiile germano-egiptene). De asemenea, Israelul şi-a asigurat şi sprijinul american, afirmând
cã aplicarea Cãrţii O.N.U. cere instaurarea unei pãci durabile în Orientul Apropiat, pace care
ar trebui sã cuprindă urmãtoarele douã principii:
1. retragerea forţelor armate israeliene de pe teritoriile ocupate în timpul recentului conflict
2. încetarea tuturor apelurilor la beligeranţã, respectarea şi recunoaşterea suveranitãţii, a
integritãţii teritoriale şi independenţei politice a fiecãrui stat din regiune şi dreptul lor de a trãi
în pace, în interiorul unor frontiere sigure şi recunoscute, la adãpost de ameninţãri sau de
forţã.
Totuşi, deşi Rezoluţia Consiliului de Securitate al O.N.U. nu recunoştea obţinerea de teritorii
prin rãzboi, Israelul, dimpotrivã, în loc sã-şi retragã forţele armate din teritoriile ocupate
continuã acţiunile de acaparare a noi zone.
Ca urmare, cauza palestinianã pentru cucerirea independenţei şi crearea unui stat
propriu a cãpãtat o importanţã tot mai mare pânã în zilele noastre.
În anul 1964 Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.) a ţinut primul congres
naţional palestinian arab în partea iordanianã a Ierusalimului şi adoptã convenţia naţionalã din
1948 în care se cerea fiecãrui palestinian sã lupte pentru drepturile sacre ale fiecãrui popor –
autodeterminare, independenţã naţionalã, suveranitate, dreptul de restituire a proprietãţii şi
dreptul de a recurge la luptã armatã. Palestinienii vor reuşi sã obţinã recunoaşterea cauzei lor
mai târziu, prin Rezoluţia 3070 din 30 noiembrie 1973 adoptatã de Adunarea generalã a
O.N.U.
Dupã câţiva ani de încordare în relaţiile dintre statele arabe şi Israel, la 1 iunie 1967 a
izbucnit rãzboiul, considerat al treilea conflict armat arabo-israelian. Începând cu incidente
sângeroase la graniţa siriano-israelianã şi continuând cu atacarea Egiptului de cãtre Israel,
ocuparea Ierusalimului, a Cisiordaniei şi a platoului Golan de cãtre Israel, rãzboiul din 1967 a
determinat O.N.U. sã intervinã pentru a opri conflictele armate, hotãrâre adoptatã numai de
Siria, Iordania şi Egipt. Poziţia Israelului a fost total diferitã, propunându-se acceptarea de
cãtre ţãrile arabe a unor negocieri directe şi separate.
Ţara cea mai lovitã de rãzboiul din 1967 a fost Iordania, care cuprindea un numãr
mare de palestinieni. Aceastã ţarã va cere Israelului retragerea din toate teritoriile ocupate,
inclusiv din Ierusalim.
Un nou plan, planul Rogers (denumit dupã un fost secretar de stat american), cu privire la
obţinerea pãcii, este acceptat, de aceastã datã, şi de Israel, alãturi de Iordania, Egipt, dar nu şi
de Siria. Reprezentantul O.N.U. Gunnar Jarring, a trimis ambelor pãrţi (Israelului şi
Egiptului) un memorandum, cerându-le ca „Israelul sã-şi retragã forţele din teritoriul ocupat al
Egiptului pânã la frontiera veche cu Palestina, sub mandatul britanic, iar Egiptul sã încheie un
tratat de pace cu Israelul”. Şi aceastã tentativã a eşuat.
În luna octombrie a anului 1973 se desfãşoarã lupte crâncene care provoacã grele
pagube popoarelor din zonã. Dupã acest ultim conflict militar, evenimentele ulterioare au
confirmat cã aplanarea treptatã a crizei se poate realiza raţional numai pe calea unor negocieri.
În decembrie 1973 s-a hotãrât încetarea focului şi începerea discuţiilor între pãrţile
implicate. Israelul şi S.U.A., însã, au refuzat sã discute cu Organizaţia de Eliberare a
Palestinei, tocmai pentru cã era organizaţia reprezentativã a palestinienilor din toatã lumea şi
pentru cã fãcea serioase şi justificate revendicãri Israelului.
Evenimentele din 1967 – respectiv al treilea rãzboi arabo-izraelian – au devenit practic
o nouã etapã în problemele Orientului Asiatic. Sã amintim cã în timpul rãzboiului din 1967,
Israelul a ocupat partea din teritoriul arab al Palestinei în care se gãsea şi Ierusalimul.
Concomitent a ocupat peninsula Sinai. Acest rãzboi a dat naştere la un foarte mare exod
palestinian, peste o jumãtate de milion de oameni fiind alungaţi din locurile lor de baştinã.
Problema a devenit atât de gravã încât Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate al
O.N.U. a cerut oprirea rãzboiului. Iatã cum prezenta situaţia presa din România, rãzboiul din
1967:
Între 5-21 mai 1967 a avut loc o accentuare a tensiunii în Orientul Apropiat. Dupã o serie de
incidente la graniţa israeliano-sirianã, Israelul a trtmis Consiliulu de Securitate al O.N.U. o
notã în care acuzã „infiltrãri teroriste”, şi dacã Siria nu-şi schimbã politica, Israelul se va
vedea îndreptãţit sã acţioneze. Reprezentanţii militari ai celorlalte ţãri arabe alerteazã trupele
lor armate şi maseazã militari în peninsula Sinai. Siria anunţã cã armata este pregãtitã sã
înfrunte situaţia creatã. Irakul anunţã alertarea armatelor, iar Kuweitul punerea forţelor sale
armate la dispoziţia Comandamentului Ligii Arabe. […]
În legãturã cu rãzboiul din 1967 mai menţionãm alte câteva fapte. Începând cu 5 iunie
1967 (de fapt linia a fost stabilitã încã din august 1963), în contextul declanşãrii pe scarã largã
a ostilitãţilor în Orientul Mijlociu, a fost folositã pentru prima datã operaţional linia directã de
telecomunicaţii de urgenţã Casa Albã-Kremlin, pãrţile angajându-se sã nu intervinã în mod
direct în cadrul ostilitãţilor.
La 22 noiembrie 1967, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia nr. 242 din care reţinem
urmãtoarele: exprimând neliniştea care continua sã provoace situaţia gravã din Orientul
Mijlociu, subliniind respingerea obţinerii de teritorii prin rãzboi şi necesitatea de a acţiona
pentru o pace trainicã şi justã care sã permitã fiecãrui stat sã trãiascã în securitate, şi-au luat
angajamentul sã acţioneze, în conformitate cu articolul 2 al Cãrţii Naţiunilor Unite. Consiliul
de Securitate afirmã cã aplicarea principiilor Cãrţii cere instaurarea Israelului fãrã nici un fel
de aprobare sau discuţie cu celelalte ţãri, ci de la sine putere, anunţã în 1946 cã toate firmele
strãine care întreţin relaţii economice cu ţãrile arabe, vor trebui sã obţinã autorizaţii speciale
din partea Ministerului de Resort izraelian pentru a exporta în Israel, menţionând cã este
vorba de o contramãsurã la boicotul impus de ţãrile arabe.
În lunile aprilie-mai apare un nou plan (de data aceasta apare propus de Tunisia prin
preşedintele ei Bourghiba) de reglementare pe termen lung a disputelor arabo-israeliene,
pentru ca „arabii şi israelienii sã convieţuiascã pe bazele respectului naţional”. În plan se scrie
despre organizarea de negocieri directe asupra Palestinei pe baza planului Naţiunilor Unite
din 1947, privind împãrţirea acesteia – cedarea de cãtre Israel a unei treimi din teritoriu în
favoarea naţiunii palestiniene (era vorba de teritoriul pe care apoi Israelul l-a dobândit înainte
de permiterea reîntoarcerii palestinienilor care s-au refugiat din teritoriile ocupate de Israel).
În plan se preconiza ca negocierile sã fie purtate de palestinienii înşişi, singurii chemaţi sã
decidã asupra propriei lor soarte. Planul a fost respins de celelalte ţãri arabe – probabil din
cauza amestecului diplomatic subtil al unor mari puteri – cea mai mare opoziţie venind din
partea Egiptului. Ahmed Shukairy, pe atunci preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea
Palestinei, a respins de asemenea planul propus de Tunisia, declarând cã „problema
palestinianã are o singurã soluţie – reabilitarea Palestinei arabe fãrã împãrţire,
internaţionalizare sau recolonizare”, termeni lansaţi atunci de marile puteri ale lumii. Mai
mult chiar, Liga Arabã a adoptat o hotãrâre în care se aratã cã trebuie respinse orice propuneri
sau cereri de recunoaştere a Israelului, sau de conciliere, ori coexistenţã cu acesta.
În 1974, dupã sfârşitul rãzboiului izbucnit în 1967, Israelul, în politica sa faţã de
problema palestinianã, nu va mai pune accentul pe încheierea unui tratat de pace şi negocieri
directe, declarând cã se mulţumeşte cu o declaraţie de exbeligeranţã, în shimbul unor
înţelegeri. Israelul practic se opunea reîntoarcerii la graniţele din 1967. Teza izraelianã
susţinea cã pe teritoriul vechii Palestine, de cele douã pãrţi ale Iordanului, nu existã loc decât
pentru douã state – Israel şi un stat iordano-palestinian. Dupã 1974, chiar în cadrul conducerii
statului Israel, se contura ideea recunoaşterii existenţei unui popor palestinian, care îşi
manifesta entitatea în cadrul statului Iordania, deoarece între Mediterana şi deşert nu pot
exista decât cele douã state: Iordania şi Israel. În schimb, deşi se recunoştea necesitatea unei
soluţii pentru problema palestinianã, Israelul nu dorea sã discute aceastã problemã cu O.E.P.
Chiar şi în ziua de astãzi, Israelul refuzã sã poarte discuţii cu O.E.P-ul, pe aceastã temã.
Surprinzãtor, S.U.A. investeşte în Israel sume uluitoare, începând cu anul 1948. Toate
ajutoarele pentru Israel care absorb, de departe, cea mai mare parte din bugetul american
pentru ajutoare, sunt sub formã de alocaţii nelimitate, cu datorii total eliminate. Nici un alt stat
nu este rãsplãtit sistematic pentru încãlcarea drepturilor omului, printr-un astfel de ajutor. Nici
o ţarã din istorie, nici un cetãţean american dezavantajat nu a primit atât de mult ajutor, cum a
primit fiecare bãrbat, femeie sau copil israelian.
Pe 13 septembrie 1993, oficialii israelieni şi cei palestinieni au semnat Acordurile de
la Oslo, care puneau bazele auto-guvernării palestiniene. Conflictul Israelului cu Regatul
Haşemit al Iordaniei a fost soluţionat pe 26 octombrie 1994, o dată cu semnarea Tratatului de
Pace. Pe 25 mai 2000, a avut loc retragerea unilaterală a Israelului din sudul Libanului, ocupat
din 1982.
În aprilie 2003, Cvartetul format din Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană,
ONU şi Rusia, a pus bazele unui nou plan de pace – Roadmap for Peace – pentru soluţionarea
conflictului israeliano-palestinian până în 2005, plan bazat pe acţiuni coordonate ale ambelor
părţi, care să conducă la crearea unui stat palestinian democratic. Totuşi, negocierile privind
un statut permanent al teritoriilor palestiniene au fost subminate de violenţele dintre armata
israeliană şi grupările palestiniene dintre septembrie 2003 şi februarie 2005. Acordul de la
Sharm al-Sheikh din februarie 2005, precum şi un armistiţiu palestinian intern (între grupările
palestiniene Hamas şi Fatah) au redus semnificativ violenţa.
În vara lui 2005 a avut loc retragerea unilaterală a Israelului din Fâşia Gaza. Au fost
evacuaţi locuitorii israelieni, iar armata a fost retrasă de pe teritoriul Gazei, menţinând totuşi
controlul frontierelor.
În cadrul alegerilor pentru Consiliul Legislativ Palestinian din ianuarie 2006, Fatah
pierde majoritatea în favoarea Hamas, ceea ce îngheaţă relaţiile dintre Israel şi Autoritatea
Palestiniană. În urma unor operaţiuni întreprinse de armata israeliană în Gaza, precum şi a
conflictului din Liban cu Hezbollah din iunie–august 2006, Ehud Olmert amână
implementarea planului de retragere unilaterală din Cisiordania. Discuţiile cu Autoritatea
Palestiniană sunt reluate abia după ce preşedintele AP Mahmoud Abbas exclude Hamas (care
preluase unilateral controlul asupra Fâşiei Gaza în urma conflictului din interiorul Autorităţii
Palestiniene) de la guvernare.

Actorii interni
Autoritatea Palestiniană este organul administrativ creat pentru a guverna teritoriile
Cisiordania şi Fâşia Gaza. A fost creată în 1994, în urma Acordurilor de la Oslo, încheiate
între Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) şi guvernul statului Israel, cu scopul de a
reprezenta partea palestiniană în negocierile privind statutul final teritoriilor palestiniene. De
asemenea, conform Acordurilor de la Oslo, Autoritatea Palestiniană avea control asupra
aspectelor civile şi de securitate în zonele urbane palestiniene (definite în acorduri drept
„Zona A”), şi doar control civil asupra zonelor rurale palestiniene („Zona B”). Restul
teritoriilor, printre care aşezările israeliene, valea râului Iordan şi drumurile care leagă
comunităţile palestiniene, se află sub control israelian („Zona C”). Statutul Ierusalimului de
Est nu a fost definit în Acorduri.

Fatah
Fatah este cea mai mare facţiune a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi unul din
partidele importante in Consiliul Legislativ Palestinian. A fost înfiinţat în 1954 de membrii ai
diasporei palestiniene, printre care şi Yasser Arafat, pentru a lupta împotriva ocupaţiei şi
controlului israelian a Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza. Cuvântul „Fatah” înseamnă „victorie” sau
„deschidere” în limba arabă şi este un acronim inversat al „Harakat al-Tahrir al-Watani al-
Filastini” – Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Palestinei. Înţelesul cuvântului „Hataf” este
acela de „moarte subită”, de aceea a fost inversat pentru a rezulta Fatah.
Fatah urmărea să creeze o naţiune palestiniană independentă, eliberată de ocupaţia
israeliană. Vreme de aproape 50 de ani, Fatah şi Arafat s-au folosit de o gamă largă de acţiuni
pentru a-şi atinge scopul, de la tratative, atacuri din partea unor grupuri de guerrillă,
bombardamente şi raiduri comando. În 1988, Yasser Arafat recunoaşte statul Israel şi dreptul
acestuia de a exista. În prezent, Fatah are o abordare mai moderată şi nu este considerată a fi
organizaţie teroristă.
Membrii Fatah au format nucleul administraţiei create în urma Acordurilor de la Oslo,
Autoritatea Palestiniană. Scopul declarat al preşedintelui Autorităţii Palestiniene Mahmoud
Abbas, membru Fatah, este acela de a crea un stat palestinian în Cisiordania şi Fâşia Gaza, cu
capitala la Ierusalimul de Est. Acesta susţine relansarea procesului de pace şi este un critic al
mişcărilor de rezistenţă armate şi al atacurilor acestora asupra civililor israelieni. Moartea
liderului Fatah Yasser Arafat în 2004 şi percepţia palestinienilor despre oficialilor partidului,
(corupţi şi incompetenţi), au făcut ca Fatah să piardă alegerile parlamentare din 2006 în faţa
Hamas.

Hamas
Hamas este o organizaţie paramilitară islamistă sunită, înfiinţată în 1987 din aripa palestiniană
a Frăţiei Musulmane. Cuvântul „Hamas” are înţelesul de „zel”, „elan”, şi este un acronim
pentru „Harakatal-Muqāwamatal-Islāmiyyah” (Mişcarea de Rezistenţă Islamistă).
Hamas combină naţionalismul palestinian cu fundamentalismul islamist. Angajamentele sale
principale sunt de a distruge Israelul, de a înlocui Autoritatea Palestiniană cu un stat islamist
şi de a „ridica stindardul lui Allah asupra fiecărui centimetru de pământ palestinan.” Liderul
Hamas Abd al-Aziz Rantisi consideră negocierile de pace ca fiind inutile, întrucât „nu credem
că vom putea trăi cu inamicul.
În scopul creării unui stat palestinian islamist pe teritoriul Israelului, Hamas s-a folosit de
mijloace politice atât paşnice – participând la alegeri –, cât şi violente, – acţiuni teroriste, de
tip comando sau guerrillă. A atras sprijinul populaţiei palestiniene de partea sa, dezvoltând o
serie de proiecte sociale, sponsorizând o extinsă reţea de servicii sociale, medicale şi de
educaţie pentru copiii palestinieni, educaţia de îndoctrinare în spiritul Jihad-ului fiind de
notorietate.
Activiştii Hamas, în special cei din Brigăzile Izz al-Din al-Qassam, au întreprins atacuri
sinucigaşe asupra unor ţinte civile şi militare israeliene. La începutul anilor 1990, aceştia au
atacat şi palestinieni suspectaţi că ar fi colaborat cu Israelul, precum şi gruparea rivală Fatah.
Este inclusă pe lista organizaţiilor teroriste.
Principalele surse de finanţare ale Hamas sunt donaţiile primite din partea expatriaţilor
palestinieni, însă este susţinută financiar şi de către Iran. De asemenea, activităţi de strângeri
de fonduri şi propagandă pro-Hamas sunt întreprinse şi în Europa occidentală şi în America
de Nord.

Hezbollah
Ca o consecinţă a Invaziei Israeliene din timpul primului război din Liban din 1982, care avea
ca scop stoparea atacurilor palestiniene lansate din sudul Libanului, s-a format organizaţia
Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu), o organizaţie şiită a cărei ideologie se inspiră din
Revoluţia Iraniană şi din învăţăturile Ayatollah-ului Khomeini. Misiunea Hezbollah este
aceea de a elibera Ierusalimul, de a distruge Israelul şi de a impune un regim islamic in Liban.
Din 1992, este o forţă activă în politica şi viaţa socială a statului Liban.
Hezbollah este susţiuntă, atât financiar, diplomatic şi organizaţional, cât şi cu armament şi
explozibili, de către Iran şi de Siria, deşi aceasta din urmă respectă principiile unui stat
secular, spre deosebire de Iran şi Hezbollah
În ceea ce priveşte poziţia Hezbollah referitor la Israel, secretarul general al organizaţiei,
Hassan Nasrallah, a declarat că singura modalitate de soluţionare a conflictului din regiune
este dispariţia Israelului.
Atât Hamas, cât şi Hezbollah, sunt organizaţii islamiste a căror orientare ferm declarată este
distrugerea statului Israel şi crearea unui stat palestinian islamic. În urma unei întâlniri din
ianuarie 2005, care a avut loc în Beirut, Khaled Mashal şi Nasrallah, liderii celor două
organizaţii au încheiat o înţelegere să continue acţiunile teroriste împotriva Israelului.
În demersul lor, ambele contează pe Iran şi Siria, cu sprijinul cărora au întreprins, în
2007, cea mai importantă campanie de înarmare de la formarea lor.

Conflictul Hamas-Fatah
În cadrul alegerilor din ianuarie 2006, Fatah a obţinut 45 de mandate din cele 132, cu 41,43 %
din voturi, pierzând majoritatea deţinută până atunci în Consiliul Legislativ Palestinian, în
timp ce Hamas a obţinut 74 de mandate, cu 44,45 % din totalul voturilor exprimate, devenind
majoritar şi aflându-se în poziţia de a forma guvernul.
În februarie 2007, la întâlnirea organizată de Arabia Saudită la Mecca, cele două forţe
palestiniene, aflate în conflict, au convenit asupra instituirii unui armistiţiu şi asupra formării
unui guvern de coaliţie. Astfel, statele arabe urmăreau ca cele două partide să împartă puterea,
iar Fatah ar fi avut oportunitatea de a deradicaliza pe Hamas, astfel încât să poată fi acceptat
ca partener de discuţii de către actorii implicaţi în procesul de pace israeliano-palestinian,
ceea ce ar fi deblocat ajutorul internaţional către teritoriile palestiniene. Hamas şi Fatah au
format un guvern palestinian de unitate naţională. Hamas a impus ca premierul acestui guvern
să fie din rândurile sale, în persoana lui Ismail Haniyeh. Scopul acestei coaliţii era continuarea
negocierilor de pace cu guvernul israelian şi crearea unui stat palestinian.
Conflictul a reînceput în iunie 2007, în Fâşia Gaza. Pe 12 iunie, Hamas a atacat sediul Fatah şi
a preluat controlul oraşelor Beit Lahiya şi Jabaliya. De asemenea, mai mulţi militanţi Fatah au
fost executaţi. Pe 13 iunie, Hamas s-a impus în nordul Fâşiei Gaza, la nord de Gaza City,
declarând-o „zonă militară închisă”. De asemenea, a preluat controlul şi în partea de sud a
Fâşiei Gaza, eliminând Forţele de Securitate Preventivă, aliate ale Fatah. La sfârşitul zilei,
Khan Younis, Rafah şi majoritatea Gaza City se aflau sub control Hamas. Pe 14 iunie 2007,
Hamas a înfrânt ultimele forţe ale Fatah din Gaza City şi a preluat controlul total asupra Fâşiei
Gaza.
În Cisiordania, forţele loiale Fatah au atacat şi reţinut susţinătorii Hamas din Ramallah, Jenin
şi Nablus. Brigăzile Martirilor al-Aqsa, afiliate Fatah, au ucis activişti Hamas în Nablus, drept
răzbunare pentru uciderea liderilor săi din Gaza.
Preşedintele Autorităţii Palestiniene Mahmoud Abbas a anunţat dizolvarea guvernului de
unitate naţională şi a declarat stare de urgenţă. Premierul palestinian Ismail Haniya a fost
demis, iar Abbas a decis să conducă Gaza prin decret prezidenţial, măsură „inutilă” în
viziunea Hamas, întrucât aceasta considera că, deşi a fost demis, Haniya „rămâne şeful
guvernului, chiar dacă a fost dizovlat de către preşedinte.”
Hamas având controlul deplin în Fâşia Gaza, iar Fatah în Cisiordania, se poate vorbi de
existenţa de facto a două guverne ale Autorităţii Palestiniene, ambele asumându-şi
legitimitatea. La nivel internaţional, SUA, UE şi Israelul nu recunosc şi nu susţin guvernul
Hamas, preşedintele Abbas şi guvernul Fatah fiind consideraţi singurii parterneri de negocieri
legitimi.

Conflictul Israel-Hamas din 2008-2009


Pe 19 iunie 2008, Egipt a negociat un armistiţiu între Israel şi Hamas, pe o perioadă de şase
luni, în care Israel trebuia să ridice blocada impusă Fâşiei Gaza. Susţinând că Israelul nu a
respectat înţelegerea şi că a organizat un raid ilegal pe 4 noiembrie, Hamas a încălcat
armistiţiul, organizaţia lansând rachete şi mortiere din Gaza asupra unor ţinte din sudul
Israelului. Pe 19 decembrie, Hamas a anunţat că nu va renegocia un alt armistiţiu cu Israelul.
În ziua 27 decembrie, Israel a lansat Operaţiunea Plumb Întărit, care avea ca obiectiv
eliminarea capacităţii Hamas de a lansa atacuri cu rachete asupra oraşelor şi comunităţilor din
sudul Israelului. Statul israelian a atacat mai multe obiective din Gaza, printre care moschei,
spitale şi Şcoala UNRWA, despre care susţinea că erau folosite de Hamas pe post de
adăposturi sau de depozite de arme şi muniţie.
La 8 ianuarie 2009, nordul statului Israel a fost lovit de rachete lansate din sudul Libanului.
Hezbollah nu a revendicat atacurile, iar părerea analiştilor de politică externă este aceea că
există posibilitatea ca aceste atacuri să fi fost lansate de grupări palestiniene neafiliate
Hezbollah. Pe 13 ianuarie 2009, soldaţi israelieni au fost atacaţi de grupări necunoscute la
graniţa cu Siria.
Deoarece forţele Hamas sunt disipate în rândurile comunităţii civile palestiniene din Fâşia
Gaza, organizaţia folosind zone rezidenţiale pe post de puncte strategice în lupta împotriva
armatei israeliene, diferenţierea între militanţi şi populaţia civilă este foarte dificil de făcut, iar
raportările despre victime indică un număr foarte mare în rândul civililor.
De la declanşarea raidurilor armatei israeliene, frecvenţa şi intensitatea atacurilor
militanţilor Hamas aspra teritoriilor israeliene nu s-au redus.

Poziţia actorilor internaţionali


Statele arabe vecine zonei de conflict s-au identificat cu problema palestiniană până la apariţia
Autorităţii Palestiniene pe scena politică; datorită existenţei refugiaţilor palestinieni pe
teritoriile lor au rămas multă vreme implicate în conflict.
Prezenţa refugiaţilor palestinieni pe teritoriile statelor arabe vecine şi activismul acestora a
generat probleme guvernelor statelor respective. Iordania, stat arab dependent economic de
SUA, Europa şi Israel, cu un număr mare de palestinieni refugiaţi, a hotărât să expulzeze
Hamas de pe teritoriul său în 1999. Egiptul, negociator tradiţional între israelieni şi
palestinieni şi între Hamas şi Fatah, intervine în vederea obţinerii unui armistiţiu, dar atacă
dur politica Hamas. Jurnalistul palestinian din Gaza Gazi Safwat afirmă că „palestinienii,
unde merg, aduc probleme” şi că guvernele arabe au renunţat să se mai implice în problema
palestiniană, lăsând această sarcină în seama Autorităţii Palestiniene.
În data de 9 ianuarie 2009, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat, cu 14 voturi
pentru şi o abţinere, Rezoluţia 1860, prin care cerea încetarea focului în Gaza şi retragerea
completă a forţelor israeliene, care nu a fost respectată. Abţinerea a venit din partea Statelor
Unite. Se observă că declanşarea intervenţiei militare israeliene a avut loc într-un moment în
care SUA, important aliat al Israelului şi aflat în relaţii tensionate cu Iranul, se află în
incapacitate de a acţiona, în contextul transferului de putere de la Casa Albă.

Israelul a proclamat sâmbătă (17 ianuarie 2009) noaptea, începând cu ora 2 (ora
Bucureştiului), încetarea unilaterală a focului. Anunţul a fost făcut de premierul Ehud Olmert
şi ministrul de Externe Tzipi Livni la capătul unei şedinţe a cabinetului israelian de securitate.
Israelul consideră că obiectivele sale au fost atinse, Hamas primind o grea lovitură, prin
distrugerea infrastructurii militare; Israelul îşi rezervă dreptul să răspundă, în eventualitatea
unui nou atac.
Încetarea unilaterală nu prevede retragerea trupelor israeliene din Fâşia Gaza. Oficialii Hamas
declară planul israelian drept inutil, căci, atâta timp cât soldaţii Israelului nu vor părăsi Gaza,
ei nu vor opri ostilităile. De asemenea, planul este considerat o tentativă de evitare a unui
acord mediat de Egipt.
Preşedintele egiptean Hosni Mubarak pregăteşte pentru duminică 18 ianuarie 09 un summit pe
tema Fâşiei Gaza, la care sunt invitaţi şefi de stat şi de guvern din Europa şi Mahmoud Abbas.
Oficialii israelieni nu au fost invitaţi; decizia de încetare a focului nu s-a înscris în cadrul
iniţiativei egiptene.
Iniţiativa unilaterală de încetare a focului nu înseamnă şi încheierea ostilităţilor, dacă ea nu
este urmată de un acord politic, care, cel mai probabil, va fi iniţiat la summit-ul din Egipt.
Refugiaţii

În jur de 726.000 de palestinieni au fost expulzaţi sau au părăsit locurile natale în 1948, în
timpul războiului care a urmat înfiinţării statului Israel, iar alţi palestinieni au fugit în 1967. În
prezent există aproape 4 milioane de refugiaţi palestinieni. Mulţi locuiesc în condiţii mizere în
tabere de refugiaţi supraaglomerate în Cisiordania şi Gaza, în Iordania, Siria, Liban şi Irak.
Palestinienii cer ca aceşti refugiaţi să aibă dreptul de a se întoarce în casele lor din Israel, în
virtutea Rezoluţiei nr. 194 a Adunării Generale a ONU. Israelienii afirmă că un număr
aproape egal de evrei au părăsit teritoriile arabe venind în Israel în 1948. Israelienii se opun
întoarcerii refugiaţilor, deoarece s-ar crea o majoritate arabă în Palestina, care ar însemna
sfârşitul Israelului ca stat evreu. Majoritatea grupărilor palestiniene, inclusiv Fatah, sunt de
acord, şi afirmă public că rezolvarea problemei refugiaţilor prin acordarea permisiunii de
revenire ar însemna sfârşitul Israelului.

Terorismul palestinian

Aproape toate grupurile palestiniene au fost înfiinţate cu ţelul declarat de a distruge Israelul
prin violenţă şi au desfăşurat o îndelungată activitate teroristă în acest scop. OEP (Organizaţia
pentru Eliberarea Palestinei) este singura care a renunţat oficial la acest obiectiv. În 1993,
OEP a semnat Declaraţia de Principii de la Oslo, renunţând la violenţă şi acceptând să
respecte Rezoluţia nr. 242 a Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce recunoaşte implicit
dreptul la existenţă al Israelului. În schimb, Israelul a permis accesul OEP în Cisiordania şi
Fâşia Gaza, iar palestinienii au obţinut autonomia majorităţii populaţiei din aceste zo-
ne. Grupările palestiniene extremiste care s-au opus acestor acorduri au iniţiat o campanie de
ambuscade şi atentate sinucigaşe împotriva Israelului. Autoritatea Naţională Palestiniană a
declarat că nu poate ţine sub control grupările disidente. Negocierile privind statutul final au
eşuat în septembrie 2000. Ariel Sharon a vizitat pe 28 septembrie Muntele Templului (Haram
as Sharif), unde se găseşte şi moscheea Al-Aqsa, dar nu a intrat în nici o moschee. Acest fapt
a stârnit proteste violente, înăbuşite cu brutalitate de forţele armate israeliene. Violenţa s-a
transformat într-o “rezistenţă” generalizată, numită „intifadă“, în care au fost implicate
procente semnificative din populaţie şi chiar Autoritatea Naţională Palestiniană şi forţele de
poliţie palestiniene înfiinţate în conformitate cu acordurile de la Oslo. Sondajele de opinie
arată că aproape jumătate din palestinieni cred că scopul intifadei este de a distruge Israelul.
Din 28 septembrie 2000, palestinienii au ucis peste o mie de israelieni în atentate teroriste şi
sinucigaşe. Israelienii au omorât peste 3.500 de palestinieni, inclusive numeroşi civili, în
operaţiuni de „apărare„ şi represalii. Intifada a distrus încrederea multor israelieni în posi-
bilitatea încheierii păcii şi a distrus credibilitatea lui Yasser Arafat şi a OEP ca parteneri de
negociere. Represaliile şi regimul represiv israelian au sporit şi mai mult resentimentele
palestinienilor.

Regimul represiv israelian

Israelul a răspuns violenţelor palestiniene la începutul procesului de la Oslo prin limitarea


fluxului de muncitori palestinieni în Israel, pentru a preveni infiltrarea teroriştilor, şi prin con-
troale stricte la punctele de frontieră. Închiderea graniţelor a redus drastic standardele de viaţă
ale palestinienilor. Palestinienii care veneau să se angajeze erau supuşi la percheziţii
umilitoare şi stăteau la cozi interminabile la punctele de control. În urma atentatelor teroriste
la punctele de frontieră, membrii FAI (Forţele Armate Israeliene – armata israeliană), tensio-
naţi, se grăbeau să deschidă focul asupra vehiculelor suspecte, ucigând civili nevinovaţi.
Punctele de control din jurul Ierusalimului împiedicau palestinienii să îşi găsească de lucru în
Ierusalim şi să călătorească între diferite oraşe palestiniene.
După septembrie 2000, represaliile israeliene provocate de raidurile teroriste palestiniene au
devenit tot mai dure, incluzând asasinarea teroriştilor căutaţi pentru cercetări pe care
palestinienii refuzau să îi aresteze. În urma unei serii de atentate sinucigaşe în martie 2002,
Israelul a lansat operaţiunea Zidul de Apărare în Cisiordania şi de atunci a reocupat aproape
întreg teritoriul cedat palestinienilor în Cisiordania. FAI a înfiinţat noi puncte de control şi a
instituit un adevărat asediu asupra oraşelor, cu lungi perioade de alarmă care afectau viaţa
zilnică, munca şi învăţământul. Oraşele au fost împrejmuite cu şanţuri, împiedicând plecarea
locuitorilor. FAI a ucis peste 3.500 de palestinieni, a demolat case şi a distrus livezi de
măslini. După ce un studiu recent al FAI a indicat că demolările nu împiedică atentatele
sinucigaşe, s-a renunţat la demolarea caselor atentatorilor sinucigaşi, dar se demolează în
continuare cladiri, sub alte pretexte.

Pe lângă măsurile de securitate, coloniştii extremişti israelieni îi hărţuiesc pe palestinieni, le


distrug proprietăţile, distrug livezile de măslini; câţiva palestinieni au fost ucişi în condiţii
suspecte. Autorii faptelor sunt rareori identificaţi, şi aproape niciodată trimişi în judecată.

Securitatea Israelului

Suprafaţa Israelului în graniţele de dinainte de armistiţiul din 1967 este puţin sub 8.000 de
mile pătrate. Distanţa de la Tel Aviv la graniţa verde a Israelului (Cisiordania) este de aproape
11 mile. Tel Aviv, Ierusalim şi alte oraşe israeliene sunt în raza de acţiune a artileriei
palestiniene. De aceea Israelul insistă să primească garanţii că viitorul stat palestinian va fi
demilitarizat. Cisiordania are o importanţă strategică enormă pentru orice ţară care ar
intenţiona să atace Israelul. Ca atare, acesta din urmă cere garanţii că statul palestinian nu va
permite accesul pe teritoriul său nici unei armate străine şi a insistat să aibă baze proprii în
Cisiordania.

O soluţie propusã
Conflictul în cauzã îşi are originile încã din antichitate. Tensiunile între cele douã pãrţi
s-au acutizat o datã cu izbucnirea şi desfãşurarea rãzboaielor. Palestinienii îşi cer drepturile
încãlcate de peste 40 ani de cãtre Israelul, ajutat de S.U.A. Cel mai mult se pune accent pe
problema întemeierii unui stat palestinian independent şi suveran, în situaţia în care Israelul
refuzã sã renunţe la teritoriile ocupate prin rãzboi, în ciuda tuturor rezoluţiilor Consiliului de
Securitate al O.N.U.
O soluţie eficientã care a fost propusã de O.E.P. este crearea unei „mini-Palestine”, un
stat palestinian pe malul occidental al Iordanului, cuprinzând Cisiordania şi Gaza. Aceasta
„mini-Palestinã” consider cã ar fi viabilã din punct de vedere economic. Dupã unele studii
întreprinse de specialişti, s-a ajuns la concluzia cã viabilitatea unui stat depinde nu atât de
suprafaţa lui, cât de forţa de muncã, de capitalurile şi de tehnologia de pe pieţele disponibile.
Fãrã îndoialã cã viitorul stat s-ar putea baza pe inerţii masive de capitaluri provenind din ţãrile
arabe producãtoare de petrol, iar lucrãrile de infrastructurã, de dezvoltare agricolã şi
industrialã ar costa de aproape zece ori mai puţin decât cheltuielile fãcute de ţãrile arabe şi
Israel în timpul celor opt zile de rãzboi din 1974. Concentrând în acest nou stat majoritatea
palestinienilor, nu ar mai rãmâne în strãinãtate decât mai puţin de un milion de palestinieni,
care ar putea fi primiţi, ca minoritate etnicã, în Israel.

Concluzii
Manifestaţiile populare de condamnare a acţiunilor armatei israeliene în Gaza nu se
regăsesc la nivelul politicii guvernelor statelor arabe. Fatah are susţinerea statelor arabe,
datorită discursului său moderat, în timp ce Hamas este susţinut deschis doar de Iran şi de
Hezbollah.
Iranul şi Hezbollah sunt singurele care susţin pe faţă mişcarea Hamas. Iranul, putere
regională emergentă, a preluat problema palestiniană de la ţările arabe şi este singura ţară care
a sprijinit concret, cu bani, armament şi antrenament, pe militanţii Hamas. Hezbollah, de
asemenea susţinută de Iran, ar avea capacitatea militară de a forţa armata israeliană să lupte pe
două fronturi, acţionând în nordul Israelului. Intervenţia în conflict a Iranului, prin
intermediul Hezbollahului, i-ar consolida statutul de putere regională, fapt ce i-ar oferi un atu
în negocierile cu occidentul privind programul său nuclear. Situarea Iranului pe poziţii diferite
faţă de majoritatea statelor arabe importante ar spori falia dintre ele. Totuşi, nici Iran, nici
Hezbollah nu intervin în actualul conflict din Gaza, datorită circumstanţelor interne
particulare, legate de apropiata perioadă electorală.
Războiul din Fâşia Gaza a divizat lumea arabă, incapabilă în ultima lună să ia o poziţie
clară faţă de conflictul militar dintre Israel şi Hamas. Liga Arabă a fost incapabilă să strângă
laolalta statele membre, pentru a putea ajunge la o poziţe comună în ceea ce priveşte confictul
din Fâşia Gaza. Summitul necesita prezenţa reprezentanţilor a cel puţin 15 state (din totalul de
22), pentru a se putea întruni cvorumul. Principalii opozanţi ai Summitului au fost Arabia
Saudită, unul dintre aliaţii strategici globali ai Statelor Unite, şi Egiptul, un alt stat important
care susţine Arabia Saudită. Riadul şi Cairo sunt şi principalii opozanţi din lumea arabă ai
organizaţiei teroriste Hamas.
Privind perspectiva lumii arabe asupra conflictului dintre Israel şi Hamas, concluzia care se
poate schiţa este că, la nivel oficial, se face diferenţa între cauza palestiniană şi Hamas. Se
conturează, prin prisma atitudinii guvernelor statelor arabe, percepţia a două entităţi
palestiniene – una în Cisiordania, reprezentată de Autoritatea Palestiniană, şi alta în
Gaza, reprezentată de Hamas.
Relaţia Israelului cu Autoritatea Palestiniană în privinţa Cisiordaniei se încadrează în
prevederile Acordurilor de la Oslo. Din punctul de vedere al Israelului şi al partenerilor săi
occidentali, diferenţierea între Cisiordania controlată de Autoritatea Palestiniană şi Fâşia Gaza
controlată de Hamas a început să se facă încă de la Conferinţa de la Annapolis, din noiembrie
2007, când Autoritatea Palestiniană a fost reprezentată de membrii Fatah. Hamas şi-a asumat
separarea şi a cerut boicotarea Conferinţei.
La Annapolis, Mahmoud Abbas a negociat în numele cauzei palestiniene, cerând
formarea unui stat palestinian care să cuprindă atât Cisiordania, cât şi Fâşia Gaza, considerând
înstăpânirea Hamas în Gaza vremelnică şi acceptată de populaţia palestiniană doar datorită
politicilor de ideologie „marxist-islamistă”, concept definit de filosoful iranian Abdolkarim
Soroush15, care combină fundamentalismul islamic cu politicile sociale.
Conflictul în desfăşurare poate avea impact asupra procesului de pace. Abbas a acuzat
Hamas că a provocat atacurile israeliene asupra Fâşiei Gaza. De asemenea, a afirmat că va
pune capăt negocierilor cu Israelul, dacă acţiunile acestuia contravin intereselor
palestiniene.16
Procesul de pace israeliano-palestinian poate evolua în două direcţii, funcţie de
rezultatele intervenţiei militare în Fâşia Gaza. O primă direcţie este aceea ca acţiunile militare
să se soldeze cu eliberarea zonei de sub autoritatea Hamas şi reintegrarea sub Autoritatea
Palestiniană, fapt care ar apropia premizele constituirii unui stat palestinian independent în
cele două teritorii. Cea de-a doua direcţie este ca Israelul să admită un armistiţiu şi să permită
unui Hamas slăbit să îşi menţină autoritatea în Fâşia Gaza, ceea ce ar bloca evoluţia
procesului de pace, teorie susţinută de ambasadorul Autorităţii Palestiniene în România
Ahmed Majdalani. Acesta este de părere că Israelul urmăreşte temporizarea obligaţiilor faţă
de procesul de pace, slăbind doar şi nu eliminând Hamasul din Fâşia Gaza: „Israelul nu vrea
să elimine mişcarea Hamas din Gaza, vrea doar să îndrepte o lovitură foarte mare asupra
Hamas-ului, atât. Şi să rămână Gaza sub conducerea Hamas-ului, să (producă) separarea între
Gaza şi Cisiordania şi să fugă de obligaţiile faţă de procesul de pace.”
Această declaraţie denotă incapacitatea Autorităţii Palestiniene de a rezolva ea însăşi
conflictul intern.

Biografie:
1. http://www.cadranpolitic.ro
2. http://www.scribd.com/Reconfigurarea ConflictuluiIsraeliano-palestinian
3. www.9am.ro/stiri
4. Palestina – istorie si present – Ilie Puia 1992, ed.Eminescu