Tema 13.

IMPACTUL FUNDAMENTALISMULUI RELIGIOS ASUPRA RELAȚIILOR

INTERNAȚIONALE CONTEMPORANE

1. Conceptul și cauzele apariției fundamentalismului. Tipurile de

fundamentalism religios.
2. Ideea principală a  fundamentalismului islamic (vahabbizmul).
Organizațiile fundamentaliștilor islamici: doctrinele, scopurile,
obiectivele, acţiunile.
3. Fundamentalismul și radicalismul – amenințare la adresa păcii și
securității internaționale.

1. Fundamentalismul

Termenul de ″fundamentalism″ a apărut în anul 1920 în Statele Unite ale Americii și folosit pentru
prima dată de către reverendul Curtis Lee Laws și folosit, inițial, ca o profesiune de credință (a fi fidel
fundamentelor religiei) de către baptiști, pornind de la un curent foarte răspândit în acea perioadă, de
reîntoarcere la perceptele Bibliei.

Fundamentalismul islamic, conceput în general ca islam politic este doar o componentă a renașterii
mult mai extinse a ideilor, practicilor și retoricii islamice și a reîntoarcerii la islam a populațiilor
musulmane.

Fundamentalismul islamist respinge statul-națiune în favoarea unității islamului.

Fundamentalismul, în sens larg, se referă la un curent religios, care are ca scop respectarea strictă a
rădăcinilor unei religii sau ideologii. În sens restrâns, se referă la mișcarea conservatoare care a apărut în
protestantismul nord-american. Progresul economic însoțit de modificarea condițiilor de viață a produs
transformări importante în societățiile europene, curentele moderniste creând în interiorul diverselor
biserici adevărate confruntări cu adepții continuării tradițiilor.

Termenul de fundamentalism religios este folosit pentru a descrie un fenomen existent în majoritatea
religiilor axându-se pe trăsături comune: întoarcerea la valorile tradiționale, nevoia consolidării
identității religioase, practici discriminatorii la adresa femeilor.

Fundamentaliștii cred că în cărțile lor sacre se găsește adevarul suprem, pe care refuză să îl interpreteze,
considerând practicile lor tradiționale și doctrinele etern valabile. Confruntate cu modernitatea, aceste
concepții determină reacții diferite, potrivit tradițiilor fiecărei religii. Fundamentaliștii pot fi sau nu ostili
față de alte religii, însă cea mai mare nemulțumire a lor este îndreptată împotriva tuturor celor care
încearcă modificarea unor aspecte ale propriei religii.

Creștinismul cunoaște manifestările fundamentalismului la neoprotestanții americani care mizează pe

întoarcerea la studiul literal al Bibliei, o viață comunitară intensă și o evanghelizare militantă.
Pătrunzând în Europa Occidentală, în perioada postbelică, aceste mișcări au afectat bisericile
protestante tradiționale, precum și Biserica Catolică. Sunt respinse structurile instituționale prea
puternice, preferându-se exprimarea în grupuri restrânse în care sunt apărate idei bazate pe o lectură
fundamentalistă a Bibliei.

În ceea ce privește Biserica Catolică, disputa dintre curentul liberal și curentul conservator a apărut în
legătură cu statutul bisericii în cadrul statului, superioritatea papei și a magisterului. Conservatorii îi
acuză pe liberali că sunt groparii biserici și se opun modificărilor de conținut ale catolicismului, precum și
în ceea ce privește morala și disciplina ecleziastică. Pentru aceștia, autoritatea Sfântului Scaun este de
necontestat. La nivelul Bisericii Catolice, între anii 1962-1965 a avut loc conciliul Vatican II, în urma
căruia biserica a fost supusă unui proces de adaptare la lumea modernă (agiornamento). Cu toate
acestea, au existat voci care s-au opus acestui proces, mai ales monseniorul Lefebvre.

Religia islamică a cunoscut o adevarată renaștere în secolul al XX-lea. Au existat și mișcări radicale care
au cerut întoarcerea la valorile tradiționale. Pe de altă parte, în unele state islamice s-au afirmat mișcări
laice, care au ajuns la putere în state precum Egipt sub Hosni Mubarak și Irak sub Saddam Hussein. Au
existat și state arabe, unde au ajuns la putere regimuri fundamentaliste islamice: Libia (1969),Iran(1980)

În iudaism curentul conservator consideră că Torah (Legea) poate face față exigențelor lumii moderne,
fără a se pune problema actualizării ei, în timp ce curentul liberal dorește o adaptare mai amplă la
realitățile lumii moderne.

Tipuri de fundamentalism

Fundamentalismul clasic susține că atâta vreme cât conducătorii politici pot apăra teritoriile islamului
(dar-al islam) și nu interferează cu practica religiei de către musulmani, revolta împotriva lor este
interzisă, deoarece poate duce la fitna, care reprezintă o amenințare mai mare decât tirania.

Fundamentalismul religios este caracterizat de lupta pentru educarea prin religie, pentru respectarea
tradițiilor religioase în viața de toate zilele, extremismul este caracterizat de răspândirea prin forță,
inclusiv de alte țări, a modelului islamic de conduită în societate și familie.

Fundamentaliștii islamici se raportează la trecut și la sursele literale ale religiei, punând accentul pe
aplicarea rigidă a perceptelor Coranului, deci a legislației islamice.

Fundamentalismul s-a opus tiraniei, dar nu a putut pune bazele unei democrații. Hilal Khashan care
afirmă „Toate (...) condițiile prealabile necesare democrației lipsesc în lumea arabă. Democrația în
termeni occidentali nu e decât un vis frumos”.Fundamentalismul poate încerca să pună bazele unei
democrații care să promoveze tradițiile islamice, chiar dacă va fi diferită de democrația occidentală.

Wahabismul
     Wahabismul acceptă Coranul și hadith-ul ca fiind principalele texte ale islamului.

Doctrina wahabită pune accentul pe lupta armată ca formă a jihadului, spunând că

numai conducătorul politic poate declara jihadul și nu o poate face pentru a obține un
interes personal.

     Wahabiții afirmă că interpretează în mod direct cuvintele Profetului și, de asemenea,

consideră că au rolul de a proteja islamul și de a restaura puritatea acestuia.

     Adepții wahabiți consideră că multe dintre practici nu sunt în conformitate cu tradiția

islamică, cum ar fi:

 în timpul rugăciunii doar numele lui Allah poate fi invocat, nu și numele unor îngeri sau
numele Profetului;

 sfinții morți nu trebuiesc sărbătoriți în fiecare an;

 folosirea talismanelor și credința în puterea lor vindecătoare ș.a.

Radicalismul (jihadismul)

Termenul jihad este derivat de la rădăcina jhd care inseamna ″efort″, ″străduință″, și, în primul rând,
″efort, luptă împotriva propriului suflet″.

Radicalismul sau jihadismul a fost împărțit în trei mari categorii:

jihadismul naționalist postcolonial — Frații Musulmani, Hamas, Hezbollah;

jihadismul ″balanței de putere″ — revoluția iraniană în opoziție cu militantismul financiar al Arabiei

Saudite;

jihadismul global care a început prin rezistența mujahedinilor din Afganistan față de ocupația sovietică și
culminând cu apariția al-Qaeda.
Fundamentalismul islamic O influență specifică a lumii moderne, care a devenit deosebit de
influentă în ultimele decenii, este fundamentalismul - un fel de fanatici religioși cu o
pronunțată orientare politică. „Astăzi conceptul de„ fundamentalism ”este asociat în primul
rând cu islamul, reflectă rezistența agresivă a fanaticilor islamului militant la toate
încercările de europenizare și, în general, la modernizarea islamului sub influența lumii
moderne.” Fundamentalismul islamic se caracterizează nu numai prin autoapărare, ci și
printr-o ideologie deschis agresivă, care se străduiește nu numai să păstreze, ci și să
extindă la nivel global nu numai religia, ci și întregul mod de viață islamic. Necesită
organizarea vieții de zi cu zi a credincioșilor, conform legilor unui șarlat, înființarea unui stat
teocratic, proceduri judiciare conform legilor unui șarlat. Cele mai izbitoare exemple ale unui
astfel de fundamentalism sunt Iranul din anii 1970 și 1980, Afganistan sub conducerea
talibanilor și Cecenia în perioada „independenței” față de Rusia. Cea mai sensibilă
manifestare modernă a fundamentalismului islamic este considerată a fi o ramură la modă
precum wahabismul, care astăzi servește ca bază ideologică a terorismului. S-ar părea că o
mișcare care a apărut în secolul al XVII-lea. ar fi trebuit să-și piardă relevanța în zilele
noastre, deoarece secolele XX, XXI sunt timpul noilor idei și căutări. Cu toate acestea,
Wahhabitum, în stadiul său perfect, a căpătat un al doilea vânt și chiar mai rău - s-a
transformat într-o forță gravă în mâinile teroriștilor internaționali și a fanaticilor religioși.
Întrebarea este firească: de ce a reușit Wahhabitum să devină o forță atât de agresivă,
strâns legată în mâinile teroriștilor într-un timp atât de scurt? Pentru a răspunde la această
întrebare, este necesar să faceți o scurtă excursie în istorie. În general, în Islam nu există
un sens separat - un madhhab care s-ar numi wahabist, cuvântul „wahabism” nu se găsește
în nicio carte canonică. Wahabismul este o ramură a Islamului fondată de Muhammad Ibn
Abu al-Wahhab. Monoteismul este principala axă a wahabismului. „Numai Allah este
creatorul acestei lumi, stăpânul său, care îi dă legi. Din ceea ce a creat, nu este nimic și
nimeni egal cu el, capabil să creeze ... Doar în mâinile lui Allah este capacitatea de a face
binele și răul ... Nu poți apela la ajutor altcuiva decât Allah. Nu poți face un jurământ de a
nu-i face lui Allah, nu poți pune prea mult accent pe cei drepți, însoțitorii profetului și ai
sfinților. „O trăsătură caracteristică a wahhabilor a fost intransigența. Fanatismul și
extremismul au luat forme neînfrânate. Convingerea că adversarii lor sunt necredincioși a
justificat cruzimea față de ei, i-a determinat la fapte de arme și campanii de cucerire ”. T.
despre. S-au format precondițiile ideologice pentru declararea unui război sfânt (jihad)
tuturor necredincioșilor. În secolul al XVIII-lea. Wahabismul este baza ideologică a luptei
pentru unificarea politică a Arabiei, capturată de turci, familia al-Saud.

Revivalismul, fundamentalismul sau radicalismul sunt răspunsuri ″islamiste″ la dezvoltările politice care
au caracterizat, deopotrivă, premodernitatea, modernitatea și postmodernitatea lumii arabe, care au
marcat interacțiunea cu Occidentu și căutarea propriei identități în raport cu aceasta.