ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE: DEFINIRE, CLASIFICARE, ELEMENTE

CONSTITUTIVE
În literatura de specialitate, pornindu-se de la formularea art. 2 al Convenţiei de la Viena asupra
dreptului tratatelor, după care prin expresia „organizaţie internaţională” se înţelege „organizaţie
interguvernamenlală”, termenul de „organizaţie internaţională” desemnează o asociaţie între
state: participanţii la organizaţie trebuie să fie neapărat state. Acest studiu priveşte numai această
categorie de organizaţii şi dintre acestea au fost selectate, pentru a ilustra diversitatea
fenomenului constituirii şi funcţionării organizaţiilor internaţionale, numai acelea din sistemul
Naţiunilor Unite, în opinia autorului, organizaţiile din Sistemul Naţiunilor Unite, prin actele lor
constitutive şi activităţile pe care le desfăşoară, relevă una din trăsăturile fundamentale ale
societăţii internaţionale contemporane, şi anume tendinţa instituţionalizării raporturilor dintre
state. Din punctul de vedere al sociologiei relaţiilor internaţionale, constituirea organizaţiilor
internaţionale este explicată ca decurgând din necesitatea organizării politice a societăţii
internaţionale, ca o reacţie firească la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale şi la
fragilitatea echilibrului care se realizează temporar. Constituirea de organizaţii internaţionale mai
este asociată cu transpunerea în plan internaţional a conceptului şi practicii federalismului, ca
proces de asociere între state, de instituţionalizare a raporturilor dintre ele, în vederea realizării
unui scop comun. Unii doctrinari văd organizaţiile internaţionale ca o avangardă a unui guvern
mondial în curs de formare.
Unul din raportorii Comisiei de Drept Internaţional a ONU, G. Filzmaurice, a propus următoarea
definiţie a organizaţiilor internaţionale: „O asociere dintre state, constituite prin tratat, înzestrată
cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor
membre”.
Deşi, în general, această definiţie a fost acceptată de doctrină, ea nu a fost reţinută ca atare în
cele două convenţii de la Viena din 1969 şi 1986 privind dreptul tratatelor. Astfel, art. 2 al
Convenţiei de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969, defineşte termenul „organizaţii
internaţionale” ca „organizaţii interguvemamentale”, excluzând deci acele forme de asociere care
deşi operează la nivel internaţional, nu se realizează prin intermediul statelor (Organizaţiile
neguvemamentale – ONG).
O definiţie apropiată de cea avansată de G. Filzmaurice aparţine profesorului Bindschedier, care
socoteşte organizaţia internaţională ca „o asociaţie de state, stabilită prin şi bazata pe un tratat,
care urmăreşte scopuri comune şi care are organe speciale proprii, îndeplinind funcţii particulare
înăuntrul organizaţiei”.
Observând că, în comparaţie cu definiţia dată de Fitzmaurice, definiţia Bindschedier introduce
un element nou – scopul comun – dar pierde din vedere cerinţa ca o organizaţie internaţională să
aibă personalitate juridică proprie, distinctă de aceea a statelor membre, reţinem că, până în
prezent, în doctrina dreptului internaţional nu există o definiţie a organizaţiilor internaţionale
unanim acceptată. De aceea, pentru precizarea noţiunii de „organizaţie internaţională” vom
încerca desprinderea elementelor sale constitutive.
În primul rând, pentru ca o asociere să poată fi socotită organizaţie internaţională, se impune ca
la respectiva asociere să participe, în calitate de părţi contractante statele. Organizaţiile
internaţionale, în înţelesul dat prin art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969, sunt fondate de
către state şi funcţionează prin voinţa acestora. Calitatea de a reprezenta statele în aceste
organizaţii şi de a acţiona în numele lor o au, de regulă, reprezentanţii guvernelor statelor
respective. Excepţiile, de altfel foarte limitate, în favoarea reprezentării parlamentare (Consiliul
Europei, NATO, Uniunea Europeană), sau a unor segmente sociale (patronat sau sindicate, în
cazul Organizaţiei Internaţionale a Muncii) nu fac decât să confirme regula de mai sus.
În al doilea rând, asocierea unor state într-o organizaţie internaţională se realizează în baza
acordului de voinţă al statelor, care îmbracă, de regulă, forma unui tratat. Vasta majoritate a
organizaţiilor internaţionale au luat naştere în baza unor tratate multilaterale, ce reprezintă actele
constitutive ale organizaţiilor respective, purtând denumirea de Cartă, Statut, Constituţie, Pact
etc. Cele două elemente constitutive – asociere de state şi realizarea asocierii printr-un tratat
internaţional – permit distincţia dintre organizaţiile internaţionale interguvemamentale şi
organizaţiile internaţionale neguvernarnentale, constituite pe baza asocierii unor persoane fizice
sau juridice înscrise în ordinea juridică internă a unuia sau mai multor state, în afară de aceasta,
tratatul de constituire a organizaţiilor internaţionale, conţinând angajamente mutuale, impune
statelor participante o anumită cooperare în cadrul organizaţiei şi cu aceasta. Prin actele
constitutive se creează obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor. Numai în cazuri
excepţionale, acordul interstatal poate deriva din alte acte de voinţă ale statelor, cum ar fi, de
pildă, decizia politică de a înfiinţa o organizare internaţională, luată de reprezentanţii statelor în
cadrul unei conferinţe internaţionale (cum a fost cazul transformării, în 1992, a Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa – CSCE – în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
în Europa – OSCE).
În al treilea rând, asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor
obiective sau scopuri comune: menţinerea păcii şi stabilităţii internaţionale; dezvoltarea
economică; cooperarea financiară; dezvoltarea comerţului; transfer de tehnologie etc.
Proliferarea organizaţiilor internaţionale după cel de-al doilea război mondial decurge, aşa cum
s-a mai arătat, din diversificarea activităţilor ce impun cooperarea dintre state, ceea ce se reflectă
şi în preocuparea acestora de a circumscrie cît mai exact, în actul constitutiv, obiectivele şi
scopurile fiecărei organizaţii nou create.
Cea de-a patra condiţie pentru calificarea unei asociaţii de state ca organizaţie internaţională
interguvemamentală este cerinţa ca aceasta să aibă o structură instituţională proprie. Cu alte
cuvinte, ea trebuie sa dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau permanentă,
prin intermediul cărora să îşi desfăşoare activitatea potrivit statutului. Printre organele proprii
unei organizaţii internaţionale trebuie să figureze cel puţin un organ format din reprezentanţii
tuturor ţărilor membre, iar acest organ să nu fie dependent de un anume stat. Multă vreme, de
pildă, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) nu a fost considerat organizaţie
internaţională pentru că nu avea un organ în care să fie reprezentate toate părţile contractante. Un
asemenea organ – Consiliul reprezentanţilor – a fost creat în 1960.
De asemenea, pentru a fi calificată ca organizaţie internaţională, asocierea între două sau mai
multe state trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional. O
convenţie între două sau mai multe state pentru construirea unei centrale hidroelectrice nu
conferă mecanismului creat pentru realizarea acestui obiectiv calitatea de organizaţie
internaţională. Entitatea eventual creată, responsabilă faţă de cele două sau mai multe state, nu
poate avea statut de organizaţie internaţională dacă ea a fost constituită şi acţionează potrivit
sistemului juridic intern al unuia dintre parteneri sau al mai multora.

Supunerea diferitelor forme de cooperare interstatală normelor de drept internaţional şi

calificarea numai a acestor instituţii astfel create ca organizaţii internaţionale ridică problema
încadrării sau nu, în această categorie, a societăţilor transnaţionale, în multe cazuri, capitalul
acestora provine din mai multe state, ele au sucursale în afara ţării de origine, personalul de
conducere poate avea naţionalităţi diferite, iar influenţa economică a unor asemenea societăţi
limitează sau excede capacitatea de control a guvernelor naţionale. Cu toate acestea, societăţile
transnaţionale nu pot fi incluse în categoria organizaţiilor internaţionale interguvenamentale.
Elementul principal ce distinge cele două categorii de entităţi este de ordin juridic, în timp ce
societăţile transnaţionale sunt subiecte de drept intern, organizaţiile internaţionale operează în
baza normelor de drept internaţional şi sunt subiecte ale ordinii juridice interstatale. Activitatea
societăţilor transnaţionale nu este guvernată numai de un singur sistem juridic; ea trebuie să se
supună, cu multiple variaţii, cerinţelor sistemelor juridice naţionale ale mai multor state: statul de
origine al societăţii şi celelalte state în care operează.
Efectul cumulat al elementelor constitutive înfăţişate, conferă organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale personalitate juridica proprie – de drept intern şi internaţional – în temeiul
căreia acestea beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii pe teritoriul oricăruia din statele
membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte subiecte de drept internaţional.
Apărute în cadrul comunităţii internaţionale, alături de state, ca membrele originare ale acesteia,
organizaţiile internaţionale constituite de state suverane, au dobândit treptat o poziţie juridica
proprie, dată de raporturile lor cu statele membre şi de relaţiile stabilite între ele, guvernate de
normele generale de drept internaţional ca şi de anumite convenţii speciale, precum şi de
funcţiile atribuite de state, prin actele lor constitutive. Desigur că, prin raport cu statele, sfera
raporturilor pe care le pot angaja organizaţiile internaţionale în cadrul comunităţii internaţionale
este limitată la obiectivele şi domeniul pentru care au fost constituite. Aceasta nu împiedică însă
calificarea organizaţiilor internaţionale ca subiecte independente în raporturile internaţionale, ca
entităţi distincte ale comunităţii internaţionale.
Clasificarea organizaţiilor internaţionale. Criterii. O clasificare a organizaţiilor internaţionale
după criterii strict delimitate întâmpină mari greutăţi, înainte de toate, în privinţa stabilirii
criteriilor, datorită diversităţii actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale, modalităţilor
particulare de adeziune a statelor, în calitate de membre, funcţiilor atribuite prin statute, care
conduc, în multe cazuri, la suprapuneri de atribuţii ori de responsabilităţi juridice cu care sunt
învestite aceste organizaţii, în cele ce urmează vom încerca totuşi să degajăm unele criterii de
ordin general, în temeiul cărora să se poată contura o anumită tipologie a organizaţiilor
internaţionale. Aceste criterii ar fi: compoziţia organizaţiilor internaţionale, funcţiile acestora şi
structura lor instituţională.
Compoziţia. Potrivit compoziţiei se disting caracter sau vocaţie universală sau a organizaţiei cu
caracter regional. Prima categorie priveşte organizaţiile din care pot face parte toate statele lumii
– cum ar fi ONU şi instituţiile specializate din sistemul ONU – iar cea de a doua, o reprezintă
organizaţiile care reunesc un număr determinat de state, în baza principiului continuităţii
geografice.
Principalele caracteristici comune ale organizaţiilor cu caracter universal, dintre care ONU şi
instituţiile sale specializate sunt cele mai reprezentative, sunt următoarele
a) Universalitatea. Multă vreme organizaţiile cu caracter universal n-au reuşit să devină într-
adevăr universale. Considerente de ordin politic şi ideologic au împiedicat, într-o anumită
perioadă, chiar şi ONU, să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. Ceea ce este
important pentru a defini dacă o organizaţie are sau nu caracter universal este faptul dacă ea este
sau nu, conform statutului său, deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit
membre. Este evident că o tendinţă spre participarea universala este comună tuturor
organizaţiilor având acest caracter. Cu cât membrii efectivi ai unei asemenea organizaţii se
apropie de universalitatea statelor membre ale societăţii internaţionale, cu atât regulile unei
asemenea organizaţii se vor impune întregii comunităţi internaţionale, în acelaşi timp, o cât mai
extinsă participare la activităţile organizaţiei, din punct de vedere al numărului statelor
participante, exclude sau diminuează acţiuni dizidente, contrare scopului organizaţiei şi
intereselor comunităţii internaţionale, în ansamblul său.
b) Imperativele globalizării. Constituirea şi apoi, consolidarea organizaţiilor universale, prin
întărirea cooperării dintre state, a rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnico-
ştiinţifice, interdependenţa lor economică şi existenţei unor, provocări cărora comunitatea
internaţională nu le putea face faţă decât prin abordări globale şi eforturi coordonate la scara
întregii comunităţi.
c) Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind state de dimensiuni diferite,
având capacităţi economice, tehnologice, militare, de asemenea, diferite. Ca o consecinţă
firească, se înregistrează tendinţa statelor favorizate de factorii enunţaţi de a se bucura, înăuntrul
organizaţiei, de o influenţă politică proporţională acţiunii acestor factori. Deci diferenţele de
mărime şi putere ale statelor participante la o organizaţie universală par să prejudicieze, într-o
anumită măsură, cooperarea internaţională. Totuşi, după cum vom vedea, formele instituţionale
de luare a deciziilor, acceptabile şi acceptate de toţi participanţii, permit o strânsă şi eficientă
cooperare între statele membre ale organizaţiilor universale, înăuntrul acestora şi prin
intermediul lor.
Organizaţiile regionale sunt, în general, formate din state făcând parte din aceeaşi regiune. Deşi
liantul de bază al înfiinţării, funcţionării şi consolidării acestui tip de organizaţii l-au constituit
interesele comune sau apropiate ale ţărilor dintr-o anumita zonă geografică, crearea lor a fost
uneori grăbită sub presiunea unor influenţe exterioare. De pildă, unele organizaţii vest-europene
s-au constituit în faţa pericolului extinderii comunismului, sau, în cazul Organizaţiei Unităţii
Africane, a neocolonialismului.
În general, organizaţiile regionale se diferenţiază printr-un grad mai înalt de mijloace. Ele
cuprind state având sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază economică
şi culturală asemănătoare. Proximitatea geografică şi sistemele economice caracterizate prin
aceleaşi trăsături sunt elemente de bază ale forţei organizaţiilor regionale şi cooperării strânse,
mai ales pe plan economic, pe care funcţionarea acestora o generează.
Proliferarea organizaţiilor regionale a condus la constituirea unor adevărate „sisteme regionale”
de organizaţii, dintre care cel mai reprezentativ este cel european, în cadrul căruia organizaţii ca
Uniunea Europei Occidentale (1954), Comunităţile Economice Europene (1957), funcţionând
ulterior în cadrul Uniunii Europene, Consiliul Europei (1949), sau mai recent Banca Europeană
de Dezvoltare (1991), joacă un rol important în cimentarea raporturilor dintre ţările continentului
european. Sistemul american cuprinde printre altele: Organizaţia Stajelo (Carta de la Bogota)
Grupu Tandin (Carta de la Cartagena din 1969); Asociaţia nord-americană de liber schimb
(NAFTA, 1991); Asociaţia latino-americană de integrare (ALADI, 1980); Piaţa Comună a
Sudului (MERCOSUR, 1991). în sistemul organizaţiilor africane sunt incluse: Organizaţia
Unităţi Africane (OUA, 1963); Comunitatea economică a statelor Africii de Vest (CEDEAO,
1975); Comunitatea economică a Statelor Africii Centrale (CEEAC, 1983) etc. În regiunea Asiei
şi Pacificului, unde procesul constituirii de organizaşi regionale este mai puţin marcant, notăm:
Asociaţia Nagunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN, 1967), Comisia Pacificului de Sud (1947) şi
Tratatul de asistenţă mutuală Noua Zelandă, Australia, Statele Unite (ANZUS, 1951).
Domeniul de activitate. Clasificarea organizaţiilor după criteriul domeniului de activitate
conduce la stabilirea a două mari grupe de organizaţii: politice şi tehnico-economice, care, la
rândul lor se pot desprinde în mai multe subgrupe, în funcţie de gradul lor diferit de specializare.
Organizaţiile politice – exceptând pe cele privind apărarea militară, ale căror atribuţii sunt mai
strict delimitate – se pot implica în aproape orice probleme legate de interesele vitale ale statelor.
Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens este Organizaţia Naţiunilor Unite, a cărei sferă de
activitate se extinde de la problematica menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, a protecţiei
drepturilor omului şi dezvoltării economice şi sociale, până la înlesnirea contactelor directe
dintre state prin diplomaţia multilaterală. Competenţe similare, deşi în grade diferite, întâlnim şi
la unele organizaţii politice cu caracter regional, cum ar fi Organizaţia Statelor Americane,
Organizaţia Unităţii Africane sau Liga Arabă. Consiliul Europei, a cărui competenţă nu se
extinde asupra chestiunilor militare şi nici a celor economice, ar putea fi socoti ca exemplu tipic
de organizaţie internaţională cu competenţă primordial politică.
Categoria largă a organizaţiilor tehnico-economice, în cadrul căreia cele mai reprezentative sunt
instituţiile specializate din sistemul ONU, cuprinde organizaţii din domeniul comunicaţiilor
internaţionale (Uniunea Poştală, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia
Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia Meteorologică fondată, Organizaţia Maritimă
Internaţională), instituţii exercitând (Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizata Mondială a
Sănătăţii), instituţii financiar bancare (Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, Asociaţia Internaţională de Dezvoltare, Societatea Financiară
Internaţională, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor, Fondul Internaţional pentru
Dezvoltare Agricolă), organizaţii exercitând activităţi culturale şi ştiinţifice (Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică, Organizaţia Internaţională privind Proprietatea Intelectuală) ori organizaţii
internaţionale în domeniul industriei, agriculturii şi comerţului (Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare Industrială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură,
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ, respectiv Organizaţia Mondială a Comerţului).
Referitor la clasificarea organizaţiilor internaţionale în funcţie de domeniul lor de activitate în
organizaţii politice, economice, financiare, sociale, tehnice ş.a.m.d., sunt de reţinut două aspecte.
Este vorba, mai întâi, de faptul că interdependenţa şi caracterul pluridimensional al cooperării
internaţionale contemporane conduce, în mod firesc, la o întrepătrundere a activităţilor politice
cu cele economice. Clasificarea apare, mai degrabă, convenţională decât practică. Este greu de
demonstrat că în câmpul de activitate al organizaţiilor economice nu intră şi aspecte politice, şi
invers. Din acest punct de vedere, organizaţiile sunt, deci, preponderent politice sau economice,
ori financiare, sau de altă natură? În al doilea rând notăm că, dată fiind natura raporturilor dintre
state, în cadrul organizaţiilor internaţionale şi competenţele cu care statele le învestesc, acestora
nu li se transferă, cu rari excepţii, competenţe de tip guvernamental. Organizaţiile internaţionale
nu au capacitatea de a acţiona peste voinţa statelor membre, astfel cum a fost aceasta exprimată
prin atribuţiile conferite organizaţiilor, în actele lor constitutive.
Structura Instituţională. Privite în planul structurii lor instituţionale, putem distinge organizaţii
internaţionale de cooperare şi organizaţiile denumite de subordonare. Cea mai mare parte a
organizaţiilor internaţionale sunt organizaţii de cooperare. Ele sunt constituite de state, prin
voinţa lor, cu respectarea, în general, a principiilor suveranităţii de stat şi egalităţii suverane a
statelor, în principiu, în raporturile cu aceste organizaţii, statele îşi păstrează, exclusiv şi discret
onoarea, dreptul de a aprecia angajamentele pe care şi le asumă şi urmările acestora. Guvernele
statelor membre nu pot fi obligate împotriva voinţei lor.
Caracterul acestor organizaţii, ca organizaţii de cooperare, este relevat, în principal, de structura
lor instituţională, modul de luare a deciziilor şi natura hotărârilor adoptate. Schema clasică a
sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde: o adunare generală, ca organ suprem al
organizaţiei, un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, şi un secretariat cu sarcini
executorii, în adunarea plenară sau generala, statele sunt reprezentate prin delegaţii
guvernamentale care, acţionând pe baza instrucţiunilor guvernelor, reprezintă în mod direct
statele membre, care se găsesc unele faţă de altele, în raporturi de egalitate juridică, în cadrul
organelor cu compunere restrânsă, îndeplinind funcţii executive, alegerea membrilor se face prin
votul tuturor statelor, în plus, respectarea principiului egalităţii de tratament se asigură prin
accesul în organul restrâns, a tuturor statelor, realizat prin alegeri, potrivit principiului rotaţiei.
În general, deciziile în cadrul organizaţiilor de cooperare se iau prin vot, fiecare stat dispunând
de un vot. Tot ca regulă generală, deciziile organizaţiilor incluse în această categorie, care
constituie marea majoritate a organizaţiilor internaţionale, au caracter de recomandări a căror
valoare juridică va fi analizată într-unul din capitolele următoare.
Organizaţiile de integrare tind să impună deciziile lor guvernelor şi guvernaţilor statelor membre,
de unde şi caracterul lor supranaţional. Teoretic, o organizaţie supra-naţională ar urma să
întrunească următoarele condiţii: a) deciziile sale să aibă forţă obligatorie pentru guvernele
statelor membre şi locuitorii acestora; b) să dispună de organe proprii în măsură a lua asemenea
decizii şi, mai ales, de mijloace proprii pentru impunerea deciziilor respective; c) să exercite
funcţii guvernamentale, în mod independent, fără cooperarea guvernelor naţionale şi d)
amendarea sau dizolvarea sa să nu se realizeze fără consimţământul organelor supranaţionale.
Aceste elemente nu se regăsesc însă sub toate aspectele enumerate la nici una din organizaţiile de
integrare existente. Chiar Comunitatea Europeană, organizaţia cu cel mai înalt grad de integrare,
nu poate fi socotită o organizaţie supranaţională în înţelesul teoretic dat mai sus acestui termen.
Ca şi în cazul altor organizaţii, funcţionarea Comunităţii Europene depinde de cooperarea dintre
guvernele ţărilor membre. Principalele sale decizii reprezintă compromisuri realizate între
poziţiile ţărilor participante. Este adevărat că unele decizii ale organelor Comunităţii Europene
au forţă obligatorie pentru guvernele ţărilor membre şi/sau chiar direct pentru subiectele de drept
intern – persoane fizice sau juridice – din aceste ţări. Dar domeniile de aplicabilitate ale unor
asemenea decizii sunt convenite prin negocieri, între statele membre, şi consemnate în actele
constitutive sau modificările aduse acestora. Comunitatea nu acţionează în numele statelor
membre decât în măsura şi în domeniile în care acestea au căzut de acord şi i-au conferit, drept
urmare, competenţe în acest sens. Desigur că acest gen de organizaţii, bucurându-se de
autonomia dată prin actul constitutiv, probează un dinamism propriu şi de aici o tendinţă, de a
favoriza orientări suprastatale. Statele membre rămân însă forţa politică esenţială şi în
funcţionarea acestor organizaţii, rolul lor relevându-se într-un dublu plan: în elaborarea
deciziilor, unde, în ultimă instanţă, influenţa lor corespunde forţei lor economice (ca în cazul
Consiliului miniştrilor din cadrul Comunităţilor europene) şi în executarea deciziilor, care se
realizează, în principal, prin măsuri proprii, la nivelul statelor membre. Mai poate fi sesizat însă
şi un alt aspect, a cărui considerare este necesară pentru înţelegerea evoluţiei organizaţiilor
internaţionale, în general.
Odată constituite, organizaţiile internaţionale capătă calitatea de subiecte de drept internaţional,
în virtutea acestei calităţi ele se angajează în raporturi cu alte state şi alte organizaţii
internaţionale, faţă de care, în mod firesc, mai ales organizaţiile de integrare, caută să se
manifeste, tot mai frecvent, ca entităţi autonome. Organizaţiile internaţionale trebuie astfel
privite ca organisme vii, în continuă evoluţie şi adaptare la împrejurările noi din societatea
internaţională, unele din acestea neprevăzute de creatorii lor la momentul înfiinţării.