Cuprins

1. Începuturile globalizării................................................................................................1
1.1. Cele două aspecte ale globalizării..................................................................2
1.2. Evoluţia globalizării........................................................................................4
2. Acordurile comerciale regionale...................................................................................5
2.1. Înfiinţarea şi obiectivele GATT.....................................................................6
2.2. Runda Tokyo şi Uruguay...............................................................................8
2.3.Acordul privind crearea OMC......................................................................10
2.4. Liberalizare competitivă...............................................................................12
2.5. Liberalizare regională vs liberalizare globală.............................................14
3.Regionalizarea..............................................................................................................16
3.1. Regionalismul economic..............................................................................16
3.2. Dezvoltarea comerţului regional..................................................................18
3.3. Analiza comparativă a regionalismului.......................................................20
4. Globalizarea- un process ireversibil............................................................................21
4.1. De la Socialism la Capitalism, apoi la Globalizare.....................................21
4.2. Viitorul ireversibil al globalizării.................................................................24
4.3. Globalizarea – idealism sau subiectivism.....................................................27
5. Regionalizare şi globalizare – o abordare de viitor.....................................................30
Bibliografie.......................................................................................................................36
 1. Începuturile globalizării

Globalizarea nu poate fi considerată ca reprezentând un fenomen complet nou în

istoria lumii, ea având anumite antecedente istorice, numeroşi specialişti argumentând că
ea nu este altceva decât o nouă denumire pentru un fenomen mai vechi.
Un răspuns la întrebarea „ce este globalizarea” regăsim la Friedman, un susţinător
înfocat al globalizării, care afirmă că „globlizarea nu este o simplă tendinţă sau o
fantezie, ci este, mai degrabă, un sistem internaţional. Este sistemul care acum a luat loc
sistemului Războiului Rece şi, la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi şi propria
ei logică, de natură să influenţeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător,
geopolitica şi economia fiecărei ţări de pe glob.”1
Determinarea unui moment specific al declanşării procesului de globalizare este
un demers hazardat. Cercetătorii domeniului au datat în mod diferit începuturile
procesului de globalizare, pornind fie de la zorii civilizaţiei umane2, de la debutul erei
moderne, de la jumătatea secolului al XlX-lea, fie de la sfârşitul anilor '50, sau chiar
aducându-le până în prima parte a anilor '70. Totuşi, dacă înţelegem faptul că
globalizarea reprezintă mai curând o creştere a interdependenţelor şi suprateritorialităţii -
aşa cum, mai explicit sau mai puţin explicit, s-a prezentat până acum - atunci se pare că o
plauzibilă cronologie a globalizării ar reprezenta-o combinaţia între toate aceste poziţii.
În anii '80 ai secolului trecut, discuţiile despre "globalizare" au devenit un lucru
obişnuit, termenul intrând rapid în vocabularul uzual, în cercurile academice, în mass-
media, în lumea politică, în afaceri, publicitate şi în lumea divertismentului. A devenit un
lucru comun să se vorbească despre pieţe globale, comunicaţii globale, conferinţe
globale, ameninţări globale, guvernare globală, economie globală.
Globalizarea presupune numeroase lucruri: o circulaţie internaţională a ideilor şi
informaţiilor, experienţe culturale comune, o societate civilă globală şi o mişcare
ecologistă globală.3
1
T. Friedman – Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
2
Gamble C., „Timewalkers: The Prehistory of Global Colonization”, Ed. Sutton, Londra, 1994
3
Stiglitz, J.; Mecanismele globalizării, Editura Polirom, 2008, Bucureşti

2
 Totuşi, semne incipiente ale globalizării au apărut cu câteva sute de ani în urmă,
deşi cu o extensie mai redusă şi într-un ritm mult mai scăzut:
- comunicaţiile telegrafice au început în anii '40 ai secolului al XIX-lea; unele
dintre mişcările sociale globale (feminismul) şi organismele regulatorii (cum a
fost Uniunea Poştală Universală) au apărut spre sfârşitul secolului al XIX-lea;
programele radio intercontinentale pe unde scurte s-au înmulţit în anii '20 ai
secolului XX;
- întâlnirile interguvernamentale pe tema poluării transfrontaliere s-au ţinut
pentru prima oară la debutul anilor '30 ai aceluiaşi secol. Pe de altă parte, este
de remarcat că globalizarea nu s-a afirmat în mod continuu, comprehensiv,
intens şi cu o frecvenţă într-o rapidă creştere în viaţa unei mari părţi a
populaţiei lumii decât în jurul anilor '60. Analiza tabelului reliefează că
privind dezvoltarea procesului de globalizare, majoritatea ilustrărilor pe care
le cuprinde, sunt legate de cea de-a doua jumătate a secolului XX, şi nu
înainte;
- convorbirile telefonice directe la scară mondială nu erau posibile înainte de
anii '60, spre exemplu;
- sau, numai începând cu deceniul 7 al secolului trecut s-au putut declanşa acele
evoluţii care explică cum s-a ajuns ca în anii '90 să existe în lume circa 830 de
milioane de televizoare, 40.000 de corporaţii transnaţionale, câteva mii de
sateliţi operaţionali, 15.000 de asociaţii cetăţeneşti transnaţionale, tranzacţii
zilnice pe pieţele valutare de aproximativ 1,5 miliarde dolari SUA, peste un
miliard de pasageri transportaţi anual de multitudinea de companii aeriene,
diferitele probleme ecologice globale şi, în fine, metaforele asociate
conceptului de sat global.

1.1. Cele două aspecte ale globalizării

La începutul anilor 1990, globalizarea a fost întâmpinată cu euforie. Afluxul de

capital către ţările în curs de dezvoltare a crescut de şase ori în şase ani, din 1990 în 1996.
Înfiinţarea în 1995 a Organizaţiei Mondiale a Comerţului a urmărit crearea impresiei unei

3
reglementări a comerţului internaţional. Globalizarea avea să aducă o prosperitate fără
precedent pentru toată lumea.
Prin urmare, nu este deloc surprinzător faptul că primul protest major la adresa
globalizării a constituit o surpriză pentru susţinătorii pieţelor deschise. Globalizarea
reuşise să unească oameni din toată lumea.
Efectele acestei crize au fost, muncitorii din fabricile din Statele Unite au sesizat
că slujbele lor sunt ameninţate de competitorii din China. Agricultorii din ţările în curs de
dezvoltare au sesizat ameninţarea din partea culturilor de porumb şi de alte plante
subvenţionate de Statele Unite. Muncitorii din Europa au descoperit că, în numele
globalizării le era ameninţată siguranţa locurilor de muncă, pentru care luptaseră atât de
mult. Activiştii pentru drepturile persoanelor bolnave de SIDA au observat că noile
acorduri comerciale au determinat creşteri ale preţurilor medicamentelor, pâna la niveluri
inaccesibile în multe zone ale lumii. Ecologiştii au remarcat că globalizarea le
subminează eforturile depuse timp de decenii pentru a impune reglementări în scopul
conservării naturii. Cei care doreau să îşi protejeze şi să îşi dezvolte propria moştenire
culturală au remarcat caracterul intruziv al globalizării.
În general, cei nemulţumiţi de globalizarea economică nu obiectează vizavi de
facilitatea accesului la pieţele globale sau de răspândirea cunoştinţelor la nivel global,
fapt care le permite ţărilor în curs de dezvoltare să profite de descoperirile şi inovaţiile
apărute în ţarile dezvoltate. Mai degrabă, aceştia exprima cinci motive de îngrijorare:
• Regulile jocului care guvernează globalizarea sunt nedrepte, fiind concepute în
mod specific în avantajul ţărilor industriale avansate. De fapt, unele modificări
recente sunt atât de injuste, încât au cauzat înrăutăţirea situaţiei unora dintre ţările
cele mai sărace.
• Globalizarea pune valorile materiale înaintea altor valori, cum ar fi preocuparea
pentru mediul înconjurător sau pentru viaţa însăşi.
• Modul în care a fost gestionată globalizarea a diminuat într-o mare măsură
suveranitatea ţărilor în curs de dezvoltare şi capacitatea acestora de a lua singure
decizii în chestiuni esenţiale care afectează bunăstarea cetăţenilor lor. Din acest
punct de vedere, globalizarea a subminat democraţia.

4
 • Deşi apărătorii globalizării susţineau că toată lumea va avea de câştigat din punct
de vedere economic, atât ţările în curs de dezvoltare cât şi cele dezvoltate există
foarte multe dovezi că mulţi au avut de pierdut.
• Probabil faptul cel mai important este că sistemul economic impus ţărilor în curs
de dezvoltare, cât şi în cele dezvoltate, în unele cazuri. Globalizarea nu ar trebui
sa însemne americanizarea politicii economice sau a culturii, însă lucrul acesta se
întamplă adesea, cauzând resentimente.

1.2. Evoluţia globalizării

La nivel mondial - globalizarea se referă la creşterea interdependenţei economice

între state, reflectată prin creşterea fluxurilor transfrontaliere de bunuri, servicii, capital şi
know-how. O parte din dovezile clare în sprijinul acestor evoluţii ne sunt oferite de
tendinţele de creştere ale:
- comerţului transfrontalier cu bunuri şi servicii;
- volumului investiţiilor străine directe;
- tranzacţiilor transfrontaliere de pe pieţele de capital cu obligaţiuni şi acţiuni ca
pondere în PIB.

La nivelul unei anumite ţări - globalizarea se referă la extinderea

interconexiunilor dintre economia ţării respective şi restul lumii. În acest sens, este de
remarcat că, în ciuda unei lumi tot mai globalizate, nu toate statele sunt egal integrate în
economia globală. Acest lucru poate fi pus în evidenţă de câţiva indicatori-cheie de
măsurare a gradului de integrare globală a unei ţări:
- ponderea exporturilor în PIB;
- volumul fluxurilor de intrare şi de ieşire de investiţii străine directe şi de
portofoliu;
- mărimea fluxurilor de intrare-ieşire de plăţi sub formă de redevenţe asociate
transferului internaţional de tehnologie.

La nivelul sectoarelor economice - globalizarea se referă la măsura în care

poziţia de competitivitate pe care o firmă o deţine în cadrul unui sector economic dintr-o

5
ţară este interdependentă cu cea pe care firma respectivă o deţine în acelaşi sector
economic (industrie), însă dintr-o altă ţară. Cu cât acest sector este mai globalizat, cu atât
sunt mai mari avantajele pe care firma le poate crea din utilizarea tehnologiilor,
managementului, mărcilor (de fabrică), capitalurilor de care dispune din ţările în care ea
operează.
Principalii indicatori de evidenţiere a gradului de globalizare atins de sectorul
economic respectiv sunt daţi de:
- ponderea deţinută de comerţul transfrontalier din sectorul economic (industria)
respectivă în producţia mondială totală a acelui sector;
- ponderea investiţiilor străine în totalul investiţiilor realizate în sectorul
respectiv;
- mărimea câştigurilor realizate - în cadrul sectorului în cauză;
- corporaţiile care operează pe toate pieţele şi în toate regiunile majore ale
sectorului respectiv.

La nivelul unei firme individuale - globalizarea se referă:

- la măsura în care o corporaţie şi-a mărit veniturile obţinute;
- la măsura în care ea şi-a amplasat activele sale fixe în diferite ţări-gazdă;
- şi la măsura în care ea este angajată în fluxuri transfrontaliere de capital,
bunuri şi know-how realizate între filialele sale.

2. Acordurile comerciale regionale

Liberalizarea multilaterală a comerţului a creat bazele dezvoltării unor pieţe mondiale

deschise. Pentru ca acestea să se contureze este necesară existenţa unor reţele comerciale
între regiuni şi ţări. În decursul perioadei postbelice, comerţul a devenit mai dezvoltat ca
oricând, pe măsură ce se dezvoltă o reţea mondială de legături comerciale între regiuni şi
ţări.

6
 2.1. Înfiinţarea şi obiectivele GATT

Înfiinţarea GATT constituie efectele eforturilor depuse pentru eliminarea

protecţionismului care era trasătura dominantă a comerţului mondial din perioada
interbelică4.
Ca urmare a faptului că cel de-al doilea Război Mondial a afectat profund întreaga
economie mondială şi relaţiile economice internaţionale, ONU a iniţiat încă din primii ani
de activitate, o amplă acţiune menită să ducă în final la crearea unei Organizatii Mondiale a
Comerţului.
La început, încercările de combatere a dezvoltării progresive a protecţionismului în
perioada interbelică, au fost încercări ocazionate de conferinţele economice de la Bruxelles
(1920), Genova (1922) si Geneva (1927) care au avut un rezultat dramatic, aceste acţiuni nu
s-au realizat în urma eforturilor depuse. În acest climat protecţionismul a dobândit noi
posibilităţi de dezvoltare, multiplicându-se restricţiile cantitative, precum şi diversele alte
reguli şi practici restrictive adoptate de către state, protecţionismul îmbrăcând, în acest fel
haina unui adevarat “razboi al tarifelor”5.
După cel de-al doilea război mondial s-a impus prin caracterul său evident existenţa
unei interdependenţe obiective între comerţul internaţional şi procesul de reconstrucţie şi
dezvoltare economică care în acea perioadă constituia scopul principal pe baza căruia
trebuia să fie dependent, iar eforturile realizate să fie aşezate pe o bază stabilă iar
schimburile dintre state să fie îmbunătăţite.
Un moment important l-a constituit Conferinţa de la Bretton Woods din 1994, care
poate fi considerată ca fiind punctul de plecare al procesului de punere pe noi baze a
relaţiilor economice internaţionale.
În momentul în care au fost convocate de către Consiliul Economic şi Social al ONU,
din iniţiativa SUA, conferinţele de la Londra (1946), Geneva (august 1947) si Havana
4
Thiébaut Flory, Le Gatt.Droit international et commerce mondial. Paris, 1968, p.2
5
Pralea, Spiridon ; Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”,
Iaşi, 1999, p.122

7
 (noiembrie 1947) au avut drept scop elaborarea Cartei Constitutive a preconizatei organizaţii
comerciale intenaţionale. După ultima din cele trei conferinte, în martie 1948, a fost
adoptată Carta de la Havana ce urma să intre în acţiune după acceptarea ei de către
majoritatea statelor semnatare. Însă din cauza opoziţiei întampinate în Congresul SUA,
Carta de la Havana nu a intrat în vigoare.
GATT îşi are originea tocmai în acest eşec al Cartei de la Havana. Semnat la 30
octombrie 1947, Acordul General a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948, nefiind însă supus
confirmării de către state a acceptării acesteia. Deşi a fost realizat cu ajutorul ONU, GATT
nu face parte din sistemul instituţiilor specializate ale ONU, însa colaborează cu acestea. De
aici rezultă că GATT, acest “accident istoric”6, care se prezintă sub forma unui acord
comercial multilateral, cu caracter contractual, funcţionând în baza unui protocol de aplicare
provizorie, a demonstrat că adună în practică calităţile unei organizaţii internaţionale. Însă
pe lângă acestea, realitatea demonstrează că prin intermediul acesteia, s-au obţinut pe plan
multilateral rezultate foarte importante în ceea ce priveşte linia aşezării pe baze negociate şi
a ordonării relaţiilor comerciale internaţionale, relaţii care se dezvoltă progresiv atât din
punct de vedere cantitativ cât şi calitativ.
În comerţul mondial, apariţia şi funcţionarea GATT marchează trecerea treptată, tot
mai larg acceptată, de la bilaterism la multilaterism, ca efect nemijlocit al interdependenţelor
economice dintre ţările lumii.
Principalele puncte de legătură într-o prezentare succintă a rezultatelor activităţii
GATT sunt rundele de negocieri comerciale multilaterale. În primii aproximativ 15 ani de
existenţă GATT, accentul a fost pus în totalitate pe reducerea taxelor vamale care erau
considerate principalul obstacol în calea schimburilor comerciale între părţile contractante.
S-au multiplicat şi preocupările pentru întărirea regulilor de bază ale acestui sistem, în
vederea disciplinării şi ordonării schimburilor internaţionale.
În întreaga existenţă a GATT s-au desfăşurat opt runde de negocieri comerciale
multilaterale, ultima dintre acestea –Runda Uruguay- a condus la crearea Organizaţiei
Mondiale de Comerţ.

6
G. Curzon, Multilateral Commercial Diplomacy, the General Ageement on Tariffs and Trade and its
Impact on National Commercial Policies and Techniques, Micheael Joseph, Londra, 1965, p. 31.

8
 Acordul General pentru Tarife şi Comerţ a fost un tratat multilateral
interguvernamental, ce reglementa cele mai importante aspecte ale cooperării economice şi
comerciale între statele semnatare.
La început GATT a avut un caracter restrâns atât ca participare cât şi ca problematică.
Obiectivul declarat al acordului îl constituia favorizarea dezvoltării economice mondiale7.
Principalul obiectiv al GATT îl prezintă crearea şi implementarea unui sistem
comercial liberalizat şi deschis în cadrul căruia întreprinderile comerciale din ţările membre
pot face comerţ unele cu altele în condiţiile de competiţie imparţială 8. Din textul Acordului
mai pot fi deduse obiective cu privire la liberalizarea comerţului, aplicarea clauzei naţiunii
celei mai favorizate, respectarea obligaţiilor asumate, micşorarea tarifelor, un regim comun
pentru statele în curs de dezvoltare şi politica antidumping. Aceste obiective îşi păstrează
valabilitatea şi în prezent. În ultimii 15-20 de ani, ca urmare a faptului că a crescut numărul
ţărilor membre şi, în special, al ţărilor în curs de dezvoltare, atribuţiile şi obiectivele GATT
s-au lărgit.

2.2. Runda Tokyo şi Uruguay

Runda Tokyo a fost prima încercare de modificare a sistemului. Ea s-a desfăşurat

între 1973 şi 1979, cu 102 ţări participante. Au fost continuate eforturile GATT de a reduce
progresiv tarifele. Rezulatele ei au inclus o reducere medie de o treieme a taxelor vamale în
nouă dintre cele mai importante pieţe industriale din lume, aducând tariful mediu pentru
produsele industriale la 4,7%. Reducerile tarifare, proiectate pe o perioadă de opt ani, au
implicat un element de a pune în concordanţă. în privinţa altor probleme, rezulatele Rundei
Tokyo care au fost combinate, ea nereuşind să atingă un punct de înţelegere în privinţa
problemelor fundamentale care afectau comerţul agricol şi nici nu a adus un nou acord în
privinţa garanţiilor.
Oricum, din negocieri a apărut o serie de acorduri privind barierele netarifare, în
unele cazuri ele interpretând regulile GATT deja existente, iar în alte cazuri pe baze complet

7
Pralea, Spiridon ; Politici şi reglementări în comerţul internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”,
Iaşi, 1999, p. 179
8
Constantinescu,. Adrian ; Organizaţia mondială de comerţ. De la Havana la Marrakech, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 19

9
 noi. În cele mai multe cazuri, doar un număr mic de membri GATT au subscris la aceste
acorduri şi aranjamente. Câteva acorduri au fost amendate în cadrul Rundei Uruguay şi s-au
transformat în angajamente multilaterale acceptate de toţi membrii OMC.
În anii 1980, în special în momentul în care accelerarea mişcării pentru integrarea
europeană, a fost considerată o ameninţare la adresa sistemului comercial multilateral.
Semnificativ în acest sens este faptul că Statele Unite au început să facă presiuni asupra
partenerilor săi comerciali europeni spre a obţine o nouă rundă de negocieri, care să
întărească sistemul comercial multilateral. Aceste presiuni au avut, în cele din urmă, efectul
dorit şi părţile s-au reunit la Punta de Est, în 1986, pentru Runda Uruguay. După intense
negocieri, runda s-a încheiat în 1993, iar acordul a fost semnat în aprilie 1994.
Acordurile Rundei Uruguay, au intrat în vigoare în 1995 şi au vizat reducerea tarifelor
ţărilor bogate asupra produselor prelucrate la doar câteva. Nu numai că au fost reduse
substanţial tarifele formale pe bunuri, ci au fost reduse şi chiar eliminate multe cote la
import şi subvenţii.
Runda Uruguay a pus bazele unui mecanism de monitorizare a politicilor comerciale,
care să supravegheze acţiunile fiecărei ţări, reuşindu-se într-o mare măsură a se face faţă
acestor responsabilităţi în cadrul acestei organizaţii. Aceasta a creat premisele pentru
punerea în discuţie a barierelor camuflate şi noua agendă comercială.
Momentul liberalizării comerţului a sprijinit în mod consistent creşterea comercială
independent de ritmul producţiei din perioada GATT, fiind o măsură a abilităţii crescute a
ţărilor de a face comerţ între ele. Graba noilor membri din Runda Uruguay a demonstrat că
sistemul comercial multilateral a fost recunoscut ca fiind o bază solidă de dezvoltare şi un
instrument al reformei economice şi comerciale. Pe măsura trecerii timpului au apărut noi
probleme. Runda Tokyo a fost o încercare de abordare a câtorva dintre acestea, dar
rezultatele sale au fost limitate.
Principiile pe baza cărora trebuiau să negocieze ţările semnatare, era reciprocitatea
reducerii substanţiale a tarifelor vamale şi eliminarea discriminărilor din calea schimburilor
comerciale9.
Schimbarea de optică în politica comercială a ţărilor în curs de dezvoltare pleacă de la
ideea că liberalizarea comerţului stimulează creşterea economică. Prin participarea activă şi
9
Allais M., La Liberalisation des relations économiques internationales, Gauthier – Villars, Paris, 1972, p.
25

10
 luând masuri de liberalizare a propriilor pieţe ţările în curs de dezvolatre prin participarea
activă în desfăşurarea Rundei Uruguay, şi-au sporit şansele de acces al exporturilor lor pe
pieţele naţiunilor industrializate. Acesta a fost factorul decisiv care a determinat creşterea
ponderii ţărilor în curs de dezvoltare în exportul mondil cu produse manufacturate.
Organizaţia Mondială a Comerţului sprijină ţările în curs de dezvoltare a căror politică
comercială este orientată în direcţia deschiderii pieţelor şi reducerii intervenţiei statului.
Runda Uruguay a consacrat definitiv încheierea rolului protecţionist major al taxelor
vamale, ca urmare a extinderii asupra cvasitotalităţii importurilor10 efectuate a ţărilor
dezvoltate a nivelullui de stabilizare a nivelului protecţiei tarifare. Aceste angajamente
asigură imposibilitatea revenirii la niveluri de protecţie tarifară superioare celor convenite pe
plan internaţional şi vizează, în prezent ansamblul importurilor agricole dar şi a celor
industriale. Deşi nivelurile medii pot ascunde existenţa unor taxe vamale încă
nesemnificative în cazul anumitor produse, excepţia acestui fenomen de a se întâmpla este
scăzută.

2.3.Acordul privind crearea OMC

Organizaţia Mondială a Comerţului a intrat în funcţiune la 1 ianuarie 1995. Ea a

constituit baza noului sistem comercial multilateral rezultat din negocierile desfăşurate în
cadrul Rundei Uruguay. Acordul Uruguay are un caracter exclusiv instituţional, el
necuprinzând reguli şi discipline multilaterale de fond. El oferă cadrul de ansamblu în care
aceste reguli şi discipline funcţionează.
Finalizarea cu succes a Rundei Uruguay şi decizia Conferinţei Ministeriale de la
Marrakech de a înfiinţa Organizaţia Mondială a Comerţului au constituit punctele de plecare
ale mondializării sistemului multilateral de comerţ, care a fost dotat cu reguli, instrumente şi
discipline transparente şi uniforme, privind mecanismele de politici comerciale. Obiectivul
stabilit prin acest sistem urmărea dezvoltarea relaţiilor comerciale, iar liberalizarea
comerţului cu bunuri şi servicii asumate de membrii OMC, trebuia să aibă impact pozitiv
asupra dezvoltării economice.

10
Negrescu, Dragoş; Protecţionismul netarifar, Ed. Economică, 1998, p. 12

11
 Rezultatele liberalizării comerţului s-a văzut prin ritmul de creştere al comerţului
mondial a devansat în continuare creşterea producţiei industriale iar cel mai dinamic sector a
fost cel al serviciilor. S-au înregistrat unele progrese privind dinamica economică a ţărilor în
curs de dezvoltare, acestea majorându-şi ponderea în comerţul mondial şi înregistrând unele
mutaţii pozitive în structura lor de export. Totuşi, efectele procesului de liberalizare au fost
limitate datorită crizelor financiare şi economice din diverse zone ale lumii determinând
închiderea unor piete, luarea unor măsuri suplimentare de apărare comercială de către unele
state membre OMC, precum şi mobilizarea unor resurse bugetare în vederea susţinerii
exportului mărfurilor pentru care piaţa s-a redus considerabil. Din aceste rezultate se poate
preciza că doar prin asemenea factori care stimulează creşterea economică pot fi găsite
soluţii capabile pentru rezolvarea unor probleme încă actuale ca şomajul cronic, din ţările
dezvoltate sau reducerea structurală şi dezvoltarea economică din ţările în curs de
dezvoltare. Aceasta presupune însă şi adoptarea unor politici comerciale adecvate,
subsumate cadrului general al obligatiilor multilaterale11.
Cu alte cuvinte OMC va asigura o structură instituţională comună pentru desfăşurarea
relaţiilor comerciale între membrii săi, în conformitate cu instrumentele convenite în Runda
Uruguay.
În consecinţă, între principalele funcţii ale OMC se înscriu:
• Facilitatea implementării, admnistrării si funcţionării acordurilor anexate;
• Punerea la dspoziţia membrilor săi a forumului de negocieri necesar pentru
asigurarea valorificării drepturilor şi respectării obligaţiilor care rezultă pentru aceea din
acordurile anexate, precum şi a unui cadru de negocieri viitoare referitoare la convenirea şi
aplicarea de noi măsuri în scopul dezvoltării relaţiilor comerciale multilaterale;
• Administrarea Mecanismului de examinare a politicilor comerciale naţionale;
• Cooperarea cu FMI şi cu Banca Mondială în vederea asigurării unei mari
coerenţe a politicilor comerciale globale.
Acordul prevede că OMC va continua practica GATT în sfera luării deciziilor,
respective cea a consensului, numai în cazul nerealizării lui recurgându-se la vot.

11
***, A Preliminary Assessment of the Results of the Uruguay Round is Undertaken in TDR 1994, în
„UNCTAD Bulletin” nr. 29, noiembrie-decembrie 1994, p. 3

12
 Acordul privind crearea OMC, împreună cu acordurile comerciale multilatrale, va
rămâne deschis spre acceptare pentru statele participante la Runda Uruguay timp de doi ani
de la intrarea sa în vigoare. Acceptarea devine concretă în a treizecea zi de la depunerea
instrumentelor de acceptare. Retragerea eventuală a unui membru devine sigură la şase luni
de la data la care notificarea sa în acest sens este primită de directorul general al OMC.
Prin crearea OMC sunt aduse modificări substanţiale sistemului global de drepturi şi
obligaţii comerciale. Astfel, părţile contractante la GATT 1947 care devin membri ai OMC
sunt ţinute să accepte toate acordurile comerciale multilaterale ale Acordului privind crearea
OMC, fără nici o excepţie sau rezervă .12
Prevederile tradiţionale ale GATT, concepute la Havana, importanţa lor practică
dovedită, precum şi experienţa imensă acumulată de-a lungul a 47 de ani în adoptarea şi
aplicarea acestora nu puteau în nici un caz fi lăsate deoparte. Datorită rezistenţei lor chiar în
condiţiile unei aplicări provizorie din punct de vedere juridic, principiile, regulile şi
discplinele GATT au obţinut o largă recunoaştere pe plan internaţional, fapt pus în lumină,
între altele de audienţa şi legătura crescândă a acestui organism internaţional de-a lungul
întregii sale funcţionări.
În contextul dezvoltării şi al multilateralizării raporturilor economice dintre state,
asigurarea unor condiţii normale, loiale, de concurenţă între participanţii la comerţul
mondial a obţinut o importanţă crescândă. În consecinţă, realitatea a impus multiplicarea
preocupărilor pentru convenirea, în plan multilateral13, a unor reguli şi discilplini întărite cu
privire la utilizarea mecanismelor şi instrumentelor de politică comercială care să asigure
baza concurenţială necesară schimburilor comerciale internaţionale.
Întărirea regulilor multilatarale ale liberei concurenţe a ocupat, per ansamblu,
locul central în negocierile din Runda Uruguay. Rezultatele negocierilor respective s-au
concretizat într-o sumă de instrumente juridice.

2.4. Liberalizare competitivă

12
Constantinescu,. Adrian ; Organizaţia mondială de comerţ. De la Havana la Marrakech, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 53
13
Constantinescu,. Adrian ; Organizaţia mondială de comerţ. De la Havana la Marrakech, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 54

13
 Problema unei concentrări regionale a comerţului între ţări poate impieta asupra
eliminării tuturor barierelor de orice natură din calea liberalizării globale a comerţului. Se
poate merge mai departe, întrebând justificat: de ce oare se mai păstrează totuşi aceste bariere
pe drumul clar ales de toată lumea – acela al globalizării economice. Pentru a răspunde însă
multitudinii acestor probleme, este necesar, esenţial chiar, a înţelege de ce atât de multe ţări
din diverse colţuri ale mapamondului, cu sisteme economice diferite şi aflate în stadii diferite
de dezvoltare, s-au îndreptat sau se îndreaptă, toate, în aceeaşi direcţie. Există desigur,
diferite conjuncturi naţionale care explică strategiile detaliate şi sincronizarea în timp a
iniţiativelor individuale.
Ceea ce le-a unit, însă, în eforturile lor comune, a fost procesul de liberalizare
competitivă.
Accentuarea rapidă a interdependenţei globale a obligat toate ţările, indiferent de
politica lor, să treacă la o liberalizare a regimului comercial şi al investiţiilor străine. Pentru a
obţine succesul economic scontat, ţările trebuie să intre într-o competiţie agresivă pentru
atragerea investiţiilor străine, precum şi pentru promovarea unor programe investiţionale în
exterior, obiective care au ajuns să determine dimensiunile producţiei globale şi, plecând de
aici, volumul de muncă, profiturile şi procesul tehnologic. Majoritatea ţărilor oferă facilităţi
diverse şi avantaje directe investitorilor străini, dar un comerţ liber şi un regim al investiţiilor
străine atrăgător sunt esenţiale pentru câştigarea acestei competiţii acerbe. Mexicul, spre
exemplu, a depăşit într-un final aversiunea istorică pentru liberalizarea schimburilor şi s-a
îndreptat spre vecinul său nordic SUA, propunându-i NAFTA, în momentul în care s-a
convins de faptul că numai în acest fel va reuşi să evite eşecul în competiţia globală pentru
atragerea de capital.
Mai mult, obţinerea succesului economic în economia globală a zilelor noastre cere
ţărilor să fie competitive şi eficiente nu numai pe pieţele lor naţionale, ci şi pe pieţele externe.
Această afirmaţie îşi păstrează valabilitatea indiferent de cât de mare este piaţa internă: cele
mai “închise” economii, cu largi pieţe naţionale, incluzând aici Brazilia, China, Rusia, India
şi SUA care acum un deceniu instituiau cote cantitative la importul de autoturisme, motoare,
oţel şi multe alte produse, au intrat şi ele în cursa pentru liberalizarea competitivă a
comerţului internaţional.

14
 Liberalizarea competitivă este urmărită acum şi de ţări care până de curând duceau o
politică puternic protecţionistă, cum ar fi Franţa – cazul cel mai elocvent – dar şi ţările din
America Latină, care îmbrăţişau doctrina substituţiei importurilor nu mai târziu decât în urmă
cu două decenii.
Însă cea mai surprinzătoare schimbare de direcţie a venit din partea ţărilor cu
economii de comandă ale lumii comuniste, începând cu China, ţările Europei Centrale şi de
Est, ţările fostei Uniuni Sovietice şi terminând cu Vietnamul, ţări care au deschis graniţele
produselor din afară, acceptând astfel competiţia ca pe o formă de eficientizare a economiilor
lor.
O schimbare profundă, atât pe plan intelectual, cât şi pe plan ideologic, secondează cu
succes această dezvoltare istorică. Substituirea importurilor şi modelelor autarhice de
dezvoltare bazate pe strategii naţionale au fost experimentate în anii ’60 şi chiar ’70. Dar
eşecul lor a fost atunci practic demonstrat de criza datoriei externe a ţărilor din lumea a treia
din anii ’80 şi au fost astfel înlocuite ulterior cu ceea ce s-a numit o “orientare spre exterior”.
Această schimbare în gândirea economică nu explică decât într-o măsură redusă
proliferarea acordurilor regionale. Întrebarea care se pune încă este de ce această nouă
atitudine nu a produs o explozie de iniţiative unilaterale de liberalizare a schimbului, pe care
toate manualele le recomandă ca pe cele mai directe căi spre maximizarea profitului din
comerţ pentru ţările care le adoptă? Răspunsul a fost dat de intrarea comerţului internaţional
într-o nouă eră, aceea a reformei.

2.5. Liberalizare regională vs liberalizare globală

Căutând să obţină reciprocitate pentru acţiunile lor pe calea liberalizării, ţările se pot
îndrepta fie spre regiunea geografică căreia îi aparţin, fie spre sistemul comercial global.
Abordarea lobală îşi află importanţa sporită în faptul că maximizează numărul de pieţe
străine implicate şi evită distorsiunile economice (şi riscul politic) ale discriminării între
partenerii de schimb . Într-adevăr, succesiunea “rundelor “ GATT în perioada postbelică a
avut o contributie majoră la eliminarea barierelor din calea globalizării economice .
Odată cu intensificarea procesului de liberalizare competitivă în ultimul deceniu,
abordarea regională vine tot mai mult să domine acest proces. Această abordare se dovedeşte

15
a fi cea mai economică în ceea ce priveşte timpul şi cea mai puţin complicată, deoarece este
clar că practic este mai uşor să se încheie acorduri şi înţelegeri cu câţiva vecini decât cu toţi
cei peste 130 de membri ai OMC. Mai mult, grupările regionale acţionează mult mai decis –
unele dintre ele au ales deja calea liberalizării totale a relaţiilor comerciale – decât cele
globale, care nu au ţintit atât de departe.
O forţă majoră în obţinerea succesului câtorva acorduri economice regionale a
constituit-o şi dorinţa statelor de a se depăşi unele rivalităţi politice cu tradiţie. Scopul
cardinal al UE a fost să pună capăt ostilităţii istorice dintre Franţa şi Germania . Mercosur a
reprezentat sfârşitul cursei înarmărilor – incluzând aici şi dimensiunea sa nucleară – în care
se angajaseră Argentina şi Brazilia. Succesul APEC ar reduce riscul unor conflicte în
interiorul continentului asiatic, dar şi de o parte şi de alta a Pacificului . Acordurile
comerciale regionale sunt, de aceea, motivate de problema păstrării securităţii naţionale21.
În ultimii ani s-a înregistrat o deplasare a interesului de la înfăptuirea unei liberalizări
competitive la interacţiunea dinamică dintre iniţiativele regionale şi cele globale de reducere
a barierelor comerciale. Această interacţiune pozitivă între cele două strategii s-a intensificat
în anii ’80 şi ’90, în timp ce liberalizarea competitivă era la ordinea zilei. SUA a trecut peste
aversiunea sa pentru regionalism semnând un acord de liber schimb cu Israelul si Canada
după ce UE blocase începerea unor noi negocieri în cadrul GATT, iar ca răspuns la aceste
concesii UE a renunţat la dreptul său de veto şi a permis începerea Rundei Uruguay.
Această interacţiune pozitivă se extinde şi la nivel subregional. Oferta preşedintelui
Bush din 1991 de a extinde NAFTA la scara întregii emisfere vestice a provocat o explozie
de acorduri bilaterale şi plurilaterale în America Centrală şi de Sud, aceste ţări încercând să
se pregătească pentru a face marele pas pe calea liberului schimb.
În concluzie, iniţiativele de liberalizare regională, precum şi cele de liberalizare
globală s-au susţinut reciproc pe perioada ultimelor trei decenii. Temerile unor observatori că
regionalismul va împiedica realizarea obiectivelor globale s-au dovedit, deci, a fi
neîntemeiate.

3. Regionalizarea

21
Vezi Yoichi Funabashi – “Asia-Pacific Fusion: Japan’s role in APEC”,Washington DC, IIE, 1995.

16
 În teoria economică contemporană a existat de mai multe ori tendinţa unor separaţii
nete între micro şi macroeconomie. Problemele comportamentului consumatorilor
individuali sau al firmelor şi infracţiunea lor pe piaţă au fost deseori tratate izolat de
comportamentul agregatelor macroeconomice şi de funcţionarea economiei ca întreg. Este
destul de dificil de a delimita începutul istoric al regionalismului, dat fiind că nu există o
singură explicaţie care să cuprindă originile şi dezvoltarea ideii de regionalism. Criteriul în
urma căruia statele îşi exprimau dorinţa “sa facă mediul lor regional cel mai bun”, este
privită de siguranţa analiştilor ca fiind iluzorie, ei preferând să considere istoria
regionalismului în termenii în care sunt dezvoltate instituţiile moderne.14

3.1. Regionalismul economic

Istoria ştiinţei regionale debutează la începutul secolului XX cu exponenţii şcolii

germane a economiei spaţiale. Conturarea clară ca ştiinţă în anii ’50 şi ascensiunea sa în
cadrul comunităţii ştiinţifice internaţionale contemporane se datorează, într-o bună măsură,
Asociaţiei Internaţionale a Specialiştilor în Ştiinţa Regională, fondată în 1954, cu scopul
declarat de a promova schimbul liber de idei, de puncte de vedere legate de problematica
complexă a acestui domeniu.
Procesul de regionalizare este în “esenţă rezultatul unui declin continuu al importanţei
economice, al graniţelor politicilor regionale şi o intensificare fără precedent a relaţiilor şi
interacţiunilor economice până la un punct în care diferenţa dintre tranzacţiile interne şi
externe devine nesemnificativă sau dispare”.
Economia regională are ca obiect abordarea din perspective economice a unor
subiecte cum sunt: localizarea obiectivelor economice, echilibrul spaţial, creşterea
economică regională, mobilitatea spaţială a factorilor de producţie, eficienţa structurilor
spaţiale, substituirea spaţială a factorilor, utilizarea metodelor şi tehnicilor economico-
matematice de analiză şi decizie pentru încorporarea aspectelor spaţiale în teoriile
economice tradiţionale, fundamentarea strategiilor şi politicilor regionale.

14
http://en.wikipedia.org/wiki/Regionalism_%28international_relations%29

17
 În acest context s-a produs o schimbare profundă şi rapidă a condiţiilor în care se
dezvoltă ţările lumii, la nivel regional având loc ca o tendinţă de concentrare în jurul celor
trei poli de putere economică, U.E., S.U.A. şi Japonia.15
De la mijlocul anilor ’80, tendinţa spre regionalismul economic a devenit o trăsătură
definitorie a economiei globale şi a avut un impact major asupra formei pe care aceasta a
luat-o. “Noul regionalism” diferă în esenţă de mişcările regionaliste anterioare ale anilor ’50
si ’60 şi are o importanţă mult mai mare pentru economia globală. Singurul supravieţuitor al
acestora a ramas Comunitatea Economică Europeană sau, asa cum se numeşte acum,
Uniunea Europeană. Noua tendinţă spre integrarea regională este aproape universală având
un succes neaşteptat, şi a dus la o integrare tot mai pronunţată a activităţilor economice într-
o serie de înţelegeri regionale specifice. O parte importantă a comerţului mondial se
desfăşoară în cadrul unor grupări regionale. Toate ţările importante din punct de vedere
economic, cu câteva excepţii, cum ar fi China, Japonia şi Rusia, sunt membre ale unui bloc
economic regional16. Iar acest nou regionalism are implicaţii majore asupra economiei
globale.
Noul regionalism a început în 1986 cu Actul Unic European (AUE), care a stimulat
alte eforturi regionale de pe întregul glob, mai ales din partea Statelor Unite. Ca răspuns la
reţinerea Europei de a se alătura Rundei Uruguay de negocieri comerciale, iniţiate de
americani, la îngrijorarea tot mai mare a Statelor Unite faţă de faptul că Europa s-ar putea
închide în ea însăşi şi la nerăbdarea provocată de încetineala negocierelor Acordului General
pentru Tarife si comert (GATT).
Par a fi contradictorii, dar tot mai des acordurile de comerţ regional, fiind sprijinite în
momentul de faţă de sistemul multilateral al comerţului OMC. Acordurile regionale au
admis grupurile de ţări participante la regulile de negociere şi angajamentul care va
funcţiona mai presus cât a fost preconizat. Serviciile, proprietatea intelectuală, standardele
înconjurătoare, investiţiile şi competiţiile politice sunt toate consecinţe care s-au dezvoltat
în negocierile regionale şi dezvoltarea înceată în acordurile avute la nivelul OMC.
Grupările care sunt importante pentru OMC sunt acele ţări care desfiinţează sau reduc
barierele de comerţ în interiorul grupului. Acordul OMC recunoaşte că înţelegerile regionale
15
Popescu, Cornelia; Elemente de economie mondială, , Ed. Economică, 1999, p. 14
16
Gilpin, Robert ; Economia mondială în secolul XXI – Provocarea capitalismului global, Ed Polirom,
2004, p 34

18
 presupun apropierea prin integrare economică pot aduce beneficii ţărilor, însă mai observă şi
faptul că în unele circumstanţe acordurile regionale de comerţ pot dăuna interesului
comercial al altor ţări. În mod normal, realizarea pieţei comune şi liberalizarea comerţului
sunt în contradicţie cu principiile OMC care dorea egalitate pentru toţi partenerii17.

3.2. Dezvoltarea comerţului regional

Unul dintre fenomenele care ar putea caracteriza evoluţia comerţului internaţional

actual este integrarea regională18. Început în primele decenii postbelice, pe fondul politicii de
bloc şi a conflictului ideologic dintre Est şi Vest, procesul integrării regionale a avansat în
paralel cu cel al liberalizării comerţului mondial. Se poate spune că aceste grupări regionale
au fost impuse din faptul că se dorea deblocarea unor noi fluxuri comerciale, decât de a
instaura un protecţionism la nivel regional.
Comerţul mondial a fost şi este dominat de trei blocuri regionale: Europa, America de
Nord şi Asia-Pacific. De asemenea un mare număr de acorduri regionale de mai mică
importanţă au fost încheiate de către grupuri de ţări situate în spaţii geografice apropiate.
Trebuie adusă o precizare pentru noţiunea de bloc, unde specialiştii aduc unele
explicaţii cu privire la acestea, afirmând că nu orice grupare regională poate fi denumită
astfel. “Blocul tinde să fie orientat spre interior, în scopul exploatării complementarităţii şi
izolării de competiţia internă. Conform teoriei tradiţionale a integrării, crearea de blocuri
duce la o deturnare netă a comerţului şi are efecte negative asupra bunastării interne şi a
celei globale.”19
Integrarea regională este un proces contradictoriu 20. Asta rezultă din faptul că pe de o
parte susţine preferinţele comerciale care se extind doar asupra participanţilor, generând
manifestări bruşte şi protecţioniste, uneori chiar discriminatorii, iar pe de altă parte, aceste
entităţi economice reprezintă evoluţii către un comerţ mai liber între parteneri.

17
http://www.wto.org/english/theWTO_e/whatis_e/tif_e/bey1_e.htm
18
***, European Union, Economic and Social Committee – „Opinion on the regional Structure of World
Trade, doc. Com. 94-1027/15.09.1994
19
***, European Union, Economic and Social Committee – „Opinion on the regional Structure of World
Trade, doc. Com. 94-1027/15.09.1994
20
Miron, Dumitru; Economia integrării europene, ASE Bucureşti, REI, 1998, pag. 13

19
 Trăsăturile esenţiale ale integrării regionale care se desfăşoară chiar şi în prezent are
unele trăsături esenţiale care îl deosebesc de cel din anii 60-70. În primul rând, în cadrul
blocurilor de azi se integrează alături de ţări industrializate şi ţări în curs de dezvoltare.
Raţiunile pe baza căruia se bazează aceasta o reprezintă complementaritatea înzestrării cu
factori de producţie între ţările dezvolatate şi cele în curs de dezvoltare tinde să fie mai
pronunţată decât în ţările dezvoltate, acest fapt permite punerea în valoare a avantajului
comparativ, cu efecte benefice în planul dezvoltării pentru toţi participanţii, dar si pentru
intrarea în acelaşi bloc comercial cu ţările dezvolate asigură ţărilor în curs de dezvolatare un
acces sigur şi stabil la pieţele primelor, eliminarea riscurilor discriminatorii comerciale şi
posibilitatea obţinerii de asistenţă în politica de reforme sub forma diminuării sau anulării
datoriilor, transferului de tehnologie, investiţii directe.21
Comerţul internaţional este primul flux al circuitului mondial şi cuprinde mişcarea
bunurilor şi serviciilor dintr-o ţară în alta, prin trecerea frontierelor vamale ale ţării
respective.
Comerţul internaţional a cunoscut o creştere deosebită începând cu marile descoperiri
geografice, când au fost atrase în circuitul mondial noi teritorii22. Comerţul internaţional a
fost dintotdeauna o oglindă a diviziunii internaţionale a muncii, exprimând foarte fidel
specializarea internaţională. Până în secolul trecut, fluxurile comerciale internaţionale au
fost dominate de comerţul cu materii prime, pe relaţia colonii – metropole.
Adevărata explozie a comerţului internaţional a produs după cel de-al doilea război
mondial, odată cu cuceririle tehnico-ştiinţifice, dar şi cu mutaţiile ce s-au întâmplat în
ordinea economică mondială.
Destrămarea imperiilor coloniale şi cucerirea independenţei de către tot mai multe
state au dus implicarea în fluxurile comerciale a tot mai mulţi participanţi. Practic, toate
ţările lumii sunt astăzi angajate în circuitul economic mondial prin relaţii de import şi de
export, făcând din comerţul internaţional cel mai cuprinzător flux al circuitului economic
mondial.

3.3. Analiza comparativă a regionalismului

21
Burnete, Sorin; Comerţ internaţional, Ed. Economică, 1999, p. 215
22
La Régionalisation de l’économie mondiale, Paris : La Découverte, 2000. p.75

20
 Zonele cu integrare regională, din punct de vedere al nivelului de dezvoltare pot fi
împărţite în trei regiuni: regiuni centrale, regiuni intermediare şi regiuni periferice.
Regiuni centrale, Europa, America de Nord şi Asia de Est, sunt capabile din punct de
vedere politic, dar totuşi doar una din aceste trei regiuni centrale aspiră în mod clar la
constituirea unei organizaţii formale, şi anume Uniunea Europeană. Uniunea Europeană
reprezintă modelul regionalizării şi serveşte atât ca model cât şi ca ameninţare, provocând
alte regiuni să fie pregătite pentru mişcări protecţioniste neaşteptate în economia lumii.
Celelalte două regiuni centrale, America de Nord şi Asia de Est, sunt amândouă
puternice din punct de vedere economic, dar duc lipsa unei ordine politice regionale. Acest
lucru este în mod particular adevărat pentru Asia de Est, unde tensiunile dintre statele
naţionale, în mod special Japonia şi China. În ultimul sfert de secol, o serie de schimbări
semnificative produse în interiorul acestei zone extraordinar de diverse şi de vastă,
transformând această regiune într-o economie globală. Un rol deosebit de important l-au
avut dezvoltarea solidă a economiei regionale sub conducerea japoneză, industrializarea
rapidă a Chinei de Sud şi criza financiară care a cuprins brusc această regiune în toamna
anului 199723.
Regionalismul din Asia de Est este descris ca un regionalism de facto, în timp ce
regionalizarea din Europa, şi mai puţin cea din America de Nord, sunt descrise ca un
regionalism de jure24.
Cea mai cuprinzătoare organizaţie care acoperă această regiune este forumul APEC
(Cooperarea Economică Asia Pacific). Iar imaginea Nord Americană este centrată pe SUA,
Canada, şi Mexic, organizate în NAFTA (acordul Nord American de Comerţ Liber).
Regiunile intermediare sunt în mod normal legate de una dintre regiunile centrale, ele
tinzând să imite politicile economice şi sistemele politice. Sunt acele regiuni care se
pregătesc pentru încorporarea în cele centrale, viteza depinzând de modelul de implementare
a comportamentului specific centrului, caracterizat în principal prin menţinerea unei creşteri
economice în contextul deschiderii şi eliminării conflictelor locale.
Europa Centrala este pe drumul integrării depline în UE. America Latină se află acum
în proces de a deveni nord-americanizate, dar cu un important bloc de sud, MERCOSUR,
23
Gilpin, Robert ; Economia mondială în secolul XXI – Provocarea capitalismului global, Ed Polirom,
2004, p. 199
24
Hettne B.; Inotai A.; Sunkel O.; Comparing Regionalisms. Implications for Global Development,
Palgrave, New Zork, 2001, p. 5

21
care opune ceva rezistenţă logicii neoliberale impuse de SUA. În ceea ce priveşte Asia de
SE este grupată în ASEAN, care tinde să repete cadrul de dezvoltare din Asia de Est, cu care
se află de fapt într-o strânsă legătură economică, aflată în creştere.
Regiunile periferice, stagnează din punct de vedere economic iar politic sunt
turbulente politic. Războaiele şi subdezvoltarea constituie un cerc vicios. Din această
regiune fac parte regiunea balcanică, zona Caucaziană şi Asia Centrală, ţările din regiunea
Andeană, Orientul Mijlociu, Asia de Sud şi China continentală

4. Globalizarea- un process ireversibil

4.1. De la Socialism la Capitalism, apoi la Globalizare

În decursul istoriei, omul a adoptat diferite sisteme filozofico-economice. Toate

au avut ca ţintă globalizarea, adică o uniformizare voluntară sau forţată a nevoilor, a
vieţii, chiar a gândirii. Pentru a înţelege actuala organizare socială, ne putem limita la
menţionarea a doar două sisteme, cel socialist şi cel capitalist. Existenţa a doua sisteme
care păreau amândouă viabile atât economic, cât şi din punct de vedere al nivelului de
trai, producea o anumită concurenţă la nivel filozofic, care până acum mai mult de un
deceniu ne era imposibil să o realizăm datorită interdicţiei la gândire. Ţelurile înalte ale
socialismului erau tranziţia spre comunism, făurirea lumii perfecte în care toţi să fie egali,
atât economic, cât şi spiritual, ca şi comportament, ca şi avuţie. Ideea era grozavă, doar
realizarea a fost precară şi s-a reuşit într-o anumită măsură această mult dorită egalizare,
dar nu sus, cum şi-ar fi dorit Marx şi Engels, ci foarte jos, acolo unde uniformitatea şterge
personalitatea şi individul dispare în mulţime. Dar nu acest fapt a dus la căderea
sistemului, ci îndepărtarea omului de rezultatul muncii sale. Printr-o grija deosebită
pentru confortul şi omogenitatea oamenilor, s-a uitat faptul că nu toţi suntem la fel şi nu
toţi suntem la fel de productivi, deci că trebuie ca retribuţia să fie şi ea adaptată acestor
calităţi. Prin salarii uniforme salariatul şi-a pierdut interesul să muncească mai mult, lipsa
proprietăţii private a dus la o nepăsare totală, toate acestea generând ineficienţă şi în final
colaps.

22
 Capitalismul, contrar socialismului promovează ideea de diferenţiere după
calitate. Astfel, cel ce munceşte mai mult este îndreptăţit să câştige mai mult. Principalul
mod de reglare a pieţei este concurenţa. La început perfectă, concurenţa a suferit
modificări în decursul a două sute de ani tocmai datorita aplicării principiului de mai sus.
S-a ajuns la o concentrare de capitaluri la nivelul economiilor naţionale, apoi fenomenul
s-a extins la nivel internaţional. Deci, se poate spune că inegalitatea dintre diferite regiuni
este legată de nivelul productivităţii.
Competiţia pentru acapararea de noi teritorii, resurse naturale şi forţă de lucru
ieftină s-a extins şi asupra informaţiei. Astfel, apar noi strategii comerciale, politice, chiar
militare.
Rolul statului în economie a scăzut dramatic odată cu apariţia primelor corporaţii
transnaţionale, care fac ca deciziile de investiţii să scape controlului statului. Căderea
alternativei socialiste, redeschiderea pieţei mondiale a obligat statele să-şi revizuiască
rolul pe care îl ocupau după 1930, când principala preocupare era protejarea, ghidarea şi
chiar planificarea investiţiilor.
Astfel au apărut cele două căi şi anume: individualizare sau globalizare.
Individualizarea înseamnă închiderea între graniţe, fapt care de obicei duce la dictatura
unor clanuri. Neparticiparea la piaţa mondială poate duce la ruptura de realitatea
economică, iar în momentul când barierele cad, economia rămâne descoperită în faţa
invaziei de produse străine, mai bune şi mai ieftine.
Globalizarea este un proces care lărgeşte cadrele determinate ale schimbării
sociale la nivel mondial, ca un întreg. Dar trebuie mers dincolo de enumerarea câtorva
indicatori de performanţă ai societăţilor transnaţionale, de comunicaţiile prin sateliţi, o
limbă general acceptată, problemele ecologice.
Legăturile dintre diferitele economii devin tot mai profunde, activitatea oamenilor
dintr-o zonă este generatoare de efecte dincolo de graniţa ţării, iar impactul poate atinge
dimensiuni globale. Globalizarea permite extinderea concurenţei dintre state în diferite
domenii, atât economice, cât şi politice. Astfel, se ajunge la creşterea eficienţei utilizării
resurselor şi creşterea gradului de satisfacere a nevoilor.
S-a spus că globalizarea este un atac la specificul naţional. Este calculatorul
conectat la Internet un atentat la valorile tradiţionale? Apelul la izolare nu poate decât să

23
dăuneze libertăţii de exprimare. Poate doar printr-o lege s-ar putea impune portul popular
în locul blugilor americani sau turceşti, cumpărarea de computere Felix în loc de
Macintosh, HP sau IBM. Nu cred că vreo unul dintre cei care critică vehement
globalizarea nu s-au folosit vreodată de Internet, carduri bancare, maşini nemţeşti,
televizoare coreene, faianţă italiană, nu visează la o excursie în Bahamas sau conturi în
Elveţia.
Globalizarea înseamnă schimburi economice la nivel planetar, iar neparticiparea
la aceste fluxuri înseamnă pierderea cursei spre civilizaţie. De obicei, fiecare cultură îşi
stabileşte anumite standarde pe care le aplică produselor şi serviciilor realizate. Prin
deschiderea graniţelor pentru produsele altor culturi se creează concurenţa necesară
aprecierii obiective a nivelului calităţii şi a gradului de satisfacere a trebuinţelor. Din nou
concurenţa este esenţială pentru progres, iar prin compararea diferitelor standarde
aplicate se poate ajunge la două concluzii:
1) standardul folosit este mai performant, ne satisface mai bine nevoile, prin aplicarea lui
se ajunge la fabricarea mai eficientă de produse şi servicii de bună calitate;
2) standardul nostru nu este suficient de bun şi poate fi îmbunătăţit.
În ambele situaţii, cumpărătorul câştigă prin posibilitatea de a beneficia de
produse de bună calitate la un preţ rezonabil, producătorii câştigă pentru că au piaţă de
desfacere pentru produsele lor, deci pot obţine un profit mai mare, statul câştigă pentru că
încasează impozite mai mari, ţările vecine câştigă prin diversificarea ofertei de pe pieţele
naţionale, întreaga zonă câştigă prin stabilitatea politică şi economică dată de fluxuri
financiare care funcţionează corect şi eficient.
Un alt aspect interesant al globalizării îl reprezintă diversificarea în interiorul
comunităţilor. În loc să vedem ca rezultat al globalizării o lume uniformă, conform
doctrine socialiste, se poate ajunge ca diferitele comunităţi locale să adopte diferit
schimbarea, iar rezultatul să fie o reprezentare a diversităţii mondiale în interiorul unui
spaţiu restrâns. Acest lucru se poate demonstra folosind ca exemplu grupurile etnice din
diferite oraşe mari, care nu s-au integrat adoptând modul de viaţă al locuitorilor, ci din
contră, au adus cu ei specificul zonei de provenienţă, generând astfel varietate şi
diversitate.

24
 Datorită productivităţii diferite între zone geografice, este normal că evoluţia să fi
avut viteze şi direcţii diferite. În acest context globalizarea reuşeşte să elimine decalajele
temporal şi tehnologice, repornind concurenţa loială între culturi, între state, între
civilizaţii. Astfel se ajunge la noţiunea de „timp mondial” care înlocuieşte „timpul
local”.86 Bursele sunt într-o legătură continuă, chiar dacă fusul orar diferă. Aeroporturile
mondiale, hotelurile lucrează continuu în timpul mondial pentru că există nevoia de
sincronizare şi coordonare.
În concluzie, nu se poate face abstracţie de performanţele celorlalte naţiuni. Cu
toate acestea, este puţin probabil să se ajungă la o uniformizare a influenţei politice,
economice, militare ale celor puternici cu ceilalţi. Totodată sunt slabe şanse să se ajungă
vreodată la o putere politică unică, pentru întreaga planetă, care să ţină în frâu problemele
legate de dezvoltare inegală, de migraţia internaţională a populaţiei, să se reuşească
trecerea peste interesele divergente ale statelor. Diferenţele dintre ţările sărace şi cele
bogate sunt sursele conflictelor mondiale, nu există nici un organism mondial care să
poată să realizeze o redistribuire a prosperităţii şi a păcii în lume.

4.2. Viitorul ireversibil al globalizării

Tendinţa de globalizare a vieţii economice nu este un fenomen nou, însă în lumea

contemporană aceasta capătă trăsături distinctive şi se extinde cu o viteză uimitoare.
Procesul investiţional şi decizia de a investi, de a imobiliza fonduri financiare pentru o
anumită perioadă de timp în speranţa obţinerii de profit poate reprezenta, în acelaşi timp,
un risc dar şi oportunitatea de a face faţă mediului economic global25.
Ce este de fapt globalizarea? O întrebare la care încă nu s-a găsit o definiţie
unitară. Conform lui Giddens (1990) procesul de globalizare este o consecinţă a
modernităţii. Progresul tehnologic face lumea mai mică, micşorează distanţele şi
eficientizează timpul. Astăzi, datorită modernizării şi diversificării mijloacelor de
comunicare, putem conversa cu o persoană (prin intermediul reţelelor de telefonie fixă şi
mobilă, cu ajutorul internetului) indiferent dacă ea se află în acelaşi oraş sau în cel mai

25
Bendel, J. – Globalisation and the new policies of sustainable development, New York, 2002

25
îndepărtat colţ al lumii. În fiecare minut putem afla, dacă dorim, care sunt noutăţile de pe
Wall Street sau ce s-a mai întâmplat în Singapore.
Însă globalizarea nu este influenţată doar de avântul tehnologic. Fenomenul are şi
un puternic aspect economic. Expansiunea economiei de piaţă şi a capitalului, în principal
occidental, a interconectat diferitele regiuni ale lumii într-o reţea pe care astăzi o numim
economie globală. Apariţia banului electronic şi suportul oferit de telecomunicaţii au
determinat mărirea considerabilă a numărului de tranzacţii comerciale între diversele
state, în prezent ele efectuându-se timp de 24 de ore pe zi.
Economiile naţionale au fost „forţate” să se deschidă sub presiunea puternicelor
companii multinaţionale. Impulsionate de condiţiile favorabile privind costurile mici de
producţie în economiile mai puţin dezvoltate, aceşti „giganţi” economici şi-au deschis
reprezentanţe sau unităţi de producţie în diverse regiuni, nemaifiind limitate între
frontierele unui singur stat. Supremaţia respectivelor corporaţii nu mai poate fi contestată.
Ele iau decizii peste interesele statelor naţionale, deoarece ele controlează şi coordonează
la nivel global toate aspectele legate de finanţare, producţie, management.
Evoluţiile politice de după cel de-al doilea Război Mondial au favorizat, la rândul
lor, accelerarea ritmului globalizării. Organizaţiile internaţionale care au apărut, în
principal ONU, dar şi Banca Mondiala sau Fondul Monetar Internaţional, şi-au lărgit
agenda şi au încercat, prin includerea a cât mai multor state, să găsească soluţii unanim
acceptate pentru problemele umanităţii. Un nou prag a fost trecut în momentul încetării
Războiului Rece. Acceptarea aceloraşi principii (credinţa în supremaţia valorilor
democratice şi a economiei de piaţă, necesitatea luptei împotriva violenţei şi a
terorismului) de către majoritatea statelor i-a determinat pe unii cercetători să vorbească
nu doar despre sfârşitul ideologiei, dar şi al istoriei. Se poate spune că toţi aceşti factori
au „redus” lumea la dimensiunile unei comunităţi locale. Valorile sunt aproape peste tot
aceleaşi, comunicarea este rapidă, tranzacţiile se efectuează instantaneu. Am intrat în era
„comunităţii globale”, chiar dacă suntem doar într-un stadiu incipient.
Globalizarea este sinonimă cu intensificarea şi multiplicarea interacţiunilor, atât la
nivelul indivizilor cât şi între diverşii actori participanţi în sistemul global (state,
corporaţii multinaţionale, organizaţii internaţionale). Fără îndoială că fenomenul este
însoţit de efecte benefice. Prin răspândirea valorilor democraţiei liberale şi a economiei

26
de piaţă, globalizarea este privită de mulţi drept motorul dezvoltării politice în întreaga
lume (universalizarea valorilor poate stimula stabilitatea şi cooperarea internaţională,
oferind astfel organizaţiilor internaţionale un plus de eficienţă) şi al prosperităţii
economice. Cel puţin în teorie, acest fenomen ar trebui să genereze bunăstare pentru toţi
şi egalizarea standardelor de viaţă în sensul creşterii (spre nivelul celor din Europa
Occidentală, Statele Unite sau Japonia).
Schimburile tehnologice şi interacţiunile de natură economică ar trebui, în
principiu, să permită statelor mai puţin dezvoltate o accelerare a procesului de
modernizare. Investiţiile străine creează noi locuri de muncă şi generează noi venituri la
bugetul de stat. Importurile de tehnologie îmbunătăţesc serviciile şi ridică standardele de
viaţă. Mulţi specialişti au atras atenţia asupra faptului că, în realitate, globalizarea
consolidează polarizarea dintre statele bogate şi cele sărace. Există state care câştigă şi
state care pierd în aceasta competiţie, la toate nivelele. Analizând comportamentul
corporaţiilor multinaţionale, afirmaţia devine evidentă. Deşi aceste corporaţii deschid
filiale în statele mai puţin dezvoltate şi creează noi locuri de muncă, acest tip de activitate
nu este una filantropică. Corporaţiile urmăresc, de regulă, scăderea costurilor de
producţie prin deschiderea unor filial în statele în care materialele folosite pentru
producerea unui bun sunt mai ieftine, iar salariaţii se mulţumesc cu venituri mai mici.
Profitul, mult mai mare în astfel de cazuri, este repatriat în statele în care corporaţiile îşi
au sediul central, de regulă statele dezvoltate. Câştigurile sunt obţinute tot de statele
bogate, iar deficitul de dezvoltare dintre acestea şi statele sărace se adânceşte.

4.3. Globalizarea – idealism sau subiectivism

Se vorbeşte mereu despre globalizare şi se încearcă identificarea unui model (sau

a unor modele) care să fie considerat un fel de „model etalon al globalizării”. În literatura

27
americană de specialitate se consideră că modelul american este cel ideal deoarece
„America are mai multe avantaje şi mai puţine responsabilităţi [...] decât orice altă ţară
importantă.”26
Argumentele pentru această afirmaţie sunt destul de multe, dar vom prezenta
câteva care ni sau părut mai „impunătoare”: America deţine o poziţie geografică ideală
pentru lupta de concurenţă, deoarece este atât o putere atlantică, cât şi una pacifică,
raportată la ambele direcţii şi, în acelaşi timp, legată
pe uscat atât cu Canada, cât şi cu America Latină, având posibilitatea să poată
interacţiona uşor cu toate trei pieţele cheie din lume - Asia, Europa şi America. Un alt
atuu important îl constituie populaţie diversă, multiculturală, multietnică,
multilingvistică, care are legături fireşti cu toate continentele globului şi care, cel mai
important, comunică într-o singură limbă - engleza - care este şi limba predominantă pe
Internet. Cele cinci regiuni economice diferite, unite de o monedă unică, dolarul, care
este şi moneda de rezervă pentru restul lumii, reprezintă un mare avantaj, pentru că atunci
când o ţară este în regres, o alta poate fi în ascensiune, netezind vârfurile şi văile
ciclurilor economice.
Pieţele de capital sunt extrem de diverse, inovatoare şi eficiente, unde
capitalismul de risc este considerat o artă nobilă şi îndrăzneaţă, aşa încât oricine ar face o
invenţie rezonabilă în subsolul sau în garajul lui, poate găsi pe cineva care să-i ofere
capitalul necesar. Acest fapt este dovedit de viteză cu care se aruncă banii pe idei noi în
pieţele de capital americane. Pieţele financiare americane cu cerere constantă de profituri
pe termen scurt şi câştiguri trimestriale, nu permit, de cele mai multe ori, companiilor să
risipească bani concentrându-se pe creşteri pe termen lung. Dar aceleaşi pieţe vor acorda
peste noapte 50000 USD cuiva care are o idee abia pe jumătate coaptă pentru a încerca să
construiască următorul computer performant. Massachusetts are o industrie a capitalului
de risc mai mare decât cea din toate statele Europei la un loc. Cei care jonglează cu
capital de risc sunt astăzi oameni foarte importanţi şi nu numai ca surse de bani. Cei mai
buni din ei sunt realmente mari experţi pentru companiile nou-înfiinţate, au de-a face cu
multe companii noi şi cunosc etapele pe care trebuie să le parcurgă o companie în

26
T. Friedman – Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2000

28
dezvoltarea ei şi le pot ajuta să treacă prin aceste etape, ceea ce deseori este tot atât de
important, cât este capitalul de pornire.
Este cunoscut faptul că SUA este ţara cu cel mai clar şi mai bine reglementat
cadru legal din lume. Atât investitorii locali, cât şi cei străini, pot conta oricând pe un
mediu de afaceri rezonabil; pieţele şi contractanţii ar avea o bază legală clară pentru a
funcţiona, iar inovaţiile sunt încurajate prin protecţia brevetelor. Pieţele de capital din
SUA sunt astăzi nu numai mai eficiente decât cele din oricare alte ţări, ci şi mult mai
transparente. Pieţele de acţiuni americane nu tolerează secretul, fiecare companie cotată
la bursă trebuie să prezinte cu regularitate rapoarte despre câştigurile ei paralel cu
declaraţii financiare expertizate, aşa încât orice management defectuos şi orice distribuire
greşită a resurselor să poată fi detectată cu uşurinţă şi sancţionată.
SUA are un sistem de legi privind falimentul şi tribunale comerciale care judecă
toate cazurile de faliment, care să-i ajute pe cei care au dat greş în conducerea afacerii să
declare faliment şi apoi să încerce din nou, poate chiar să greşească din nou, să declare
din nou faliment şi apoi să mai încerce până să reuşească şi toate acestea fără a purta tot
restul vieţii stigmatul falimentelor iniţiale. Falimentul este considerat un cost necesar şi
inevitabil al inovaţiei, iar o asemenea atitudine îi încurajează pe oameni să profite de
şanse. Dacă nu poţi să greşeşti, nu ai cum să demarezi o acţiune. Dacă trebuie să declari
faliment în Germania, cel mai bun lucru ar fi să pleci din ţară.
Cheia revoluţiei informaţionale nu constă în faptul că ea face să crească
randamentul muncii pe unitate, ci mai degrabă că reduce volumul de muncă pe unitate, cu
toată eficienţa şi cu toate economiile de costuri pe care le implică. Volumul de muncă
fizică necesară pentru orice sarcină se reduce. Aceasta înseamnă că, dacă există o cultură
şi o societate care să permită înlocuirea muncitorilor cu noile tehnologii uşor şi spontan,
se pot culege beneficiile în condiţiile unei productivităţi sporite, ale unor profituri mai
substanţiale, ale unei prosperităţi generale mai mari şi, în final, ale creării de mai multe
locuri de muncă.
În SUA cartelurile protejate de guvern sunt privite cu ostilitate, fiecare companie
şi fiecare bancă trebuie să lupte şi să stea pe propriile ei picioare şi monopolurile nu sunt
tolerate. Este un punct important în SUA, chiar şi o firmă ca Microsoft, care a dobândit o
faimă mondială şi este obiect de admiraţie, trebuie să dea socoteală în faţa unei direcţii cu

29
responsabilităţi antitrust din Ministerul Justiţiei. Aceasta reprezintă una din marile forţe
ascunse ale Americii.
Respectarea legii reprezintă fundamentul pe care este construită întreaga
prosperitate a Americii. Sistemul de guvernare bazat pe lege al Americii, în care nici o
persoană sau companie nu este mai presus de lege, constituie esenţa căii americane.
Sectorul corporatist al Americii, spre deosebire de cel din Europa sau din Japonia, lăsase
deja în urmă la mijlocul anilor '90 etapele downsizing, privatizare, conectare,
dereglementare, rereinginerizare, raţionalizare şi restructurare care trebuiau parcurse în
vederea ajustării la democratizarea finanţelor, tehnologiei şi informării şi în vederea
exploatării acestora, ca şi pentru a evita deficitul imunitar Microcip.
Companiile americane au mai multă tehnologie de informare pe cap de locuitor
decât oricare alţii din lume. Cultura antreprenorială are adânci rădăcini şi cu un sistem de
taxe care permite investitorilor sau inovatorilor de succes să-şi reţină o bună parte din
câştig, aşa încât să existe un permanent stimulent spre o enormă îmbogăţire. Cea mai
mare concentrare de spaţii deschise şi orăşele seducătoare din punctul de vedere al
conservării mediului, care atrag lucrători din domeniul ştiinţific se situează în America.
Graţie Internetului, faxului şi expedierii rapide de colete, firmele high-tech şi lucrătorii
din domeniul ştiinţific pot evada din mediul urban şi pot locui oriunde doresc. De aceea,
poate să constituie un mare avantaj pentru o ţară dacă se poate lăuda cu văi luxuriante în
apropierea oceanului sau în munţi. Aşa se explică de ce state ca Idaho, Washington,
Oregon, Minnesota şi Carolina de Nord au astăzi un sector high-tech în dezvoltare
explozivă.
Companiile multinaţionale şi micii întreprinzători excelează în aproape toate
domeniile de activitate rapide, uşoare, conectate, intens ştiinţifice. America excelează în
dezvoltarea software-ului, în prelucrarea datelor, dezvoltarea Interne-tului, marketing pe
Internet şi în sistemul băncilor comerciale, e-mail, asigurări, produse derivate, inginerie
genetică, inteligenţă artificială, sistemul băncilor de investiţii, asigurări medicale
maxime, educaţie superioară, coletărie rapidă, consultanţă, fast food, reclamă,
biotehnologie, media, industria distracţiilor, industria hotelieră, îndepărtarea deşeurilor,
servicii financiare, industria mediului înconjurător şi telecomunicaţii.

30
 Chiar dacă, în acest moment al istoriei, SUA are avantaje naturale în competiţie,
pentru a rămâne competitivă trebuie să pună în ordine lucrurile fundamentale. Este
necesar să aibă grijă ca productivitatea să crească în continuare, ceea ce înseamnă să
dovedească abilitatea de a produce bunuri şi servicii la preţuri tot mai mici, astfel încât
salariile să poată creşte fără a exista pericolul de inflaţie.
În această eră a globalizării Japonia pare să aibă mai multe responsabilităţi decât
avantaje, dar, în multe ramuri industriale importante Japonia reprezintă încă un
producător uluitor de eficient, cu o înaltă cotă de economii, ceea ce este întotdeauna de
folos şi cu o populaţie care munceşte din greu. Japonia este şi astăzi motorul inovaţiilor în
domenii ca producţie industrială de clasă, managementul depozitării şi electronică. Există
o mulţime de buni întreprinzători japonezi care au fost pur şi simplu sufocaţi de sistemul
lor. Gafele macroeconomice ale Japoniei din anii '90 nu au făcut-o să sară în aer, dar au
reclamat adaptarea ei.
Atâta timp cât japonezii şi occidentalii se cramponează de sistemele lor rigide, de
protecţie socială datorită cărora capitalismul este mai puţin distructiv, dar şi mai puţin
creative şi eficient, ei nu vor reprezenta o provocare pentru America. Dar cu cât America
se va detaşa mai mult în această eră a globalizării, cu atât aceste ţări vor căuta să ţină
pasul şi să imite America. Această inevitabilă adaptare va fi teribil de dureroasă, dar ele
vor fi silite s-o facă, dacă vor să-si menţină actualul nivel de trai.

5. Regionalizare şi globalizare – o abordare de viitor

Regionalizarea, în contrast cu globalizarea, presupune faptul că fluxurile comerciale

se concentrază între ţările cu dezvoltare economică similară şi care tind să fie apropiate din
punct de vedere geografic, precum şi faptul că pieţele din interiorul unei regiuni sunt parţial
izolate de restul lumii. Această situaţie are o probabilitate mai mare acolo unde sunt
instituite uniuni vamale regionale, în cadrul cărora membrii adoptă politici comerciale
comune faţă de restul lumii, decât în cazul unor acorduri regionale de liber schimb, în care
membrii prevăd doar o reducere a barierelor tarifare reciproce.
La sfârşitul secolului XX este de remarcat dezvoltarea şi dependenţa de globalizare.
Este esenţial dacă facem referire în legătură cu integrarea economică, financiară,

31
 tehnologică, socială şi politică a tuturor ţărilor. Noile tehnologii, uşoara scadere a costurilor
de transport şi comunicaţie şi multe alte liberalizări ale comerţului şi regimuri financiare au
avansat creşterea volumului comerţului, marile fluxuri investiţionale, dar şi crearea de reţele
de producţie care ignoră regulile pieţei naţionale în acest moment în timp ce câteva
economii în curs de dezvoltare s-au integrat cu success în acest proces. Acest nou grup de
economii au fost denumite pieţele noi apărute în economie.
Există mai multe dimensiuni pentru a observa dinamica procesului de globalizare,
incluzând aici şi integrarea comerţului şi tranzacţiilor financiare dintre ţări. Economiile
puternice dar şi forţele politice au accelerat globalizarea pieţelor. Administrată corect,
globalizarea se poate transforma într-un bun public puternic. Globalizarea financiară
avansată dar şi rezultatele acesteia a adus o problemă economiilor individuale la fel ca şi
aranjamentele integrarii regionale. Pe partea economică, globalizarea este puternic condusă
de liberalizare dar şi de tehnologiile avansate. Costurile relative ale transportului aerian,
oceanic şi terestru continuă să scadă, făcând ca tranzacţiile pe pieţe sa fie tot mai scumpe.
Revoluţia apărută în tehnologia comunicaţiilor şi informaţiei au avut un impact şi mai
dramatic pe piaţa serviciilor, în special cea a serviciilor financiare. Îmbunătăţirea
informaţiilor valabile şi scăderea costurilor de tranzacţionare au stimulat creşterile
internaţionale de capital.
Motivul pentru care s-a realizat integrarea regională trebuie clarificat de la început,
motivul pentru aceasta fiind combaterea discriminatorie care se realizează atunci când e
vorba de liberalizarea comerţului. Două sau mai multe economii care fac parte din această
integrare regională pot să decidă renunţarea la barierele din calea comerţului liber lor, faţă
de economiile care o inconjoară. Acest mod poate fi descris ca un aranjament de comerţ
preferenţial, sau mai bine zis un aranjament discriminatoriu al comerţului. Este un interes
comun în a găsi ţări integrate regional care sunt în apropiere. În general sunt regionale şi
foarte uşor de transmis, dar este necesară de asemenea o condiţie. Aranjamentele de comerţ
regional sunt formate din: US şi Israel, Canada şi Chile, Africa de Sud şi UE, dar şi
economia dintre cooperarea Asia-Pacific (APEC)27.
Presupunerea că globalizare ar fi o tăiere scurtă a regionalizării nu a fost întotdeauna
corectă. Creşterea economiei cu ajutorul regionalizării arată că nu este necesară ca aceasta
27
Elgar, Edward; Regionalism in global trade, Dilip K. Das,2004, p. 4

32
să conducă la expansiunea sau liberalizarea regimurilor de comerţ. Este adevărat că ţinta
către liberalizarea comerţului este mai uşor de realizat în marile înţelegeri regionale, un
exemplu concret fiind FTAA (Free Trade Areas of America ) dar şi APEC.
Au existat şi probleme din cauza faptului că existau şi economii care nu îndeplineau
toate condiţiile, nefiind la fel de puternice ca celelate. Mai există şi probleme legate de
liberalizarea economiei agricole dar şi administrarea dificultăţilor de pe pieţe, diferenţele
dintre ţările implicate.
Lovitura uşoară creată de comerţul regional sau de grupările economice pot oferi idei
imediate pentru a răspândi procesul de integrare în economia globală. Ei pot realiza mai
repede şi mai intens liberalizarea decât ar fi posibil la un nivel multilateral. Câteva ţări, în
special cele din Africa, văd integrarea regională ca o parte din procesul larg de integrare
economică. Există o posibilitate ca aceste grupări integrate în economia regională să poate
conlucra ca şi o forţă pentru a crea bunuri publice la nivel global.
Regionalizarea nu constituie o alternativă la globalizare, ci un proces complementar
care facilitează globalizarea. Regionalismul şi globalizarea sunt două procese independente,
care se susţin reciproc, contribuind la liberalizarea relaţiilor economice internaţionale.
Prin constituirea spaţiilor economice regionale, regionalismul este fără îndoială calea
cea mai eficientă pentru a favoriza deschiderea progresivă a economiilor naţionale şi
liberalizarea fluxurilor globale într-o perioada de competiţie accentuată. Pe măsură ce
sistemele de producţie se extind în mod frecvent dincolo de graniţele naţionale, pentru a
cuprinde şi ţările învecinate, nu trebuie să mire faptul că se accentuează presiunile pentru
eliminarea impedimentelor din calea comerţului internaţional.
Atât consideraţiile interne cât şi cele internaţionale sunt îndreptate după părerea
americanului Fred Bergsten, într-o singură direcţie: iniţierea unui acord în cadrul OMC, la
Singapore, în următorii ani, prin care să se stabilească un obiectiv principal – atingerea
dezideratului reprezentat de globalizarea economică până la o dată certă la începutul
secolului viitor. Această iniţiativă este necesară pentru a revigora procesul de liberalizare
competitivă.
“Este esenţial să oferim mijloace multilaterale eficiente pentru rezolvarea disputelor
privind direcţia spre care se îndreaptă comerţul internaţional actual, dispute care în mod

33
inevitabil vor creşte în intensitate pe măsură ce interdependenţa economică dintre state se va
intensifica.”23.
Din punctul de vedere al SUA, globalizarea economică ar oferi o deschidere a pieţelor
celor mai puternice economii – stimulând astfel exportul şi creşterea implicită a numărului
locurilor de muncă. Din punctul de vedere al Europei, o atare creştere a exportului ar putea
reduce şomajul la minimum. În fine, din punctul de vedere al Asiei, precum şi al ţărilor în
curs de dezvoltare, strategiile de creştere orientate spre exterior pot fi susţinute cu asigurări
din partea ţărilor dezvoltate că nu vor da înapoi înainte de finalul procesului.
Când aliaţii victorioşi au construit sistemul economic pentru lumea postbelică au
inclus în centru Organizaţia Internaţională a Comerţului (care ulterior a devenit GATT)
pentru a reduce barierele în calea schimbului şi pentru a soluţiona disputele economice dintre
naţiuni. Când Europa s-a unit la sfârşitul anilor ’50, SUA au iniţiat o serie de măsuri
multilaterale pe calea liberalizării pentru a reduce impactul discriminatoriu al noii Pieţe
Comune. Când aceste eforturi globale au început să îşi piardă din eficienţă în anii ’80 şi
începutul anilor ’90, în parte din cauza sfârşitului Războiului Rece, acordurile regionale au
început să apară pentru a duce mai departe aceste eforturi24.
Procesul globalizării economice – ce are ca punct terminus anul 2010 – va continua,
în plan mai larg, aceste acte timpurii de consolidare a fenomenului global şi va spori
prosperitatea tuturor ţărilor prin subscrierea celui mai mic succes liberalizării competitive a
comerţului internaţional. Va elimina de asemenea riscul ca aranjamentele regionale să se
transforme în blocuri ostile în afara cadrului global.
Este prematur, consideră specialiştii să se încerce lansarea unei iniţiative globale
acum. Însă planificarea detaliată a unei globalizări economice ar trebui făcută; deciziile ar
trebui luate în următorii câţiva ani pentru a înlătura riscul ca ţări cheie cum ar fi SUA sau
ţările Europei Occidentale să se îndrepte în alte direcţii.
Această viziune a globalizării economice, cu finalizarea la sfârşitul următorilor 20 de
ani, ar trebui să ghideze toate eforturile din momentul în care se zăresc zorile secolului XXI.

23
C. Fred Bergsten – coordonator :“Globalization: Will it fly?” – Washington DC, IIE, 1998.
24
Marcus Noland – “Reconcilable Differences” din cartea “Economic Conflicts” – coordonator C.Fred Bergsten,
Washington DC, 1997.

34
Bibliografie

35
1. T. Friedman – Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Economică,
Bucureşti, 2000
2. Constantinescu,. Adrian ; Organizaţia mondială de comerţ. De la Havana la
Marrakech, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996
3. Gilpin, Robert ; Economia mondială în secolul XXI – Provocarea capitalismului
global, Ed Polirom, 2004
4. La Régionalisation de l’économie mondiale, Paris : La Découverte, 2000
5. Hettne B.; Inotai A.; Sunkel O.; Comparing Regionalisms. Implications for
Global Development, Palgrave, New Zork, 2001
6. Bendel, J. – Globalisation and the new policies of sustainable development, New
York, 2002

36