Sunteți pe pagina 1din 49

ECONOMIE MONDIALĂ

Prof. Univ. Dr. Rodica Milena ZAHARIA


Master Marketing International ASE

1. Sistemul economiei mondiale


Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi,
de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Schimbul reciproc se desfăşura
preponderent la nivel de gospodărire individuală.
În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice.
Principalii piloni ai economiei in perioada respectiva (Europa şi America) erau „specializaţi” în producţia
diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc,
mărfurile americane erau noi pentru europeni.
Secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale.
începutul secolului XIX - prima revoluţie industrială.
Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei
industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform.
„...lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor, structurilor economice şi
sociale… va fi diferită de ceea ce şi-ar putea imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am
trecut de la cei patru sute de ani ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-naţiune va fi mai
degrabă una dintre unităţile de integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una cheie – a
ceea ce eu numesc «politica post-capitalistă», un sistem în care statele transnaţionale, regionale, statele-
naţiuni şi structurile locale, chiar tribale, vor concura şi vor coexista”.
În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui
componente fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice
internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde şi elemente
derivate, de legătură: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii,
ordinea mondială.

1.1. Economiile naţionale


Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale, statele
suverane, sunt constituenţii fundamentali. Întregul eşafod instituţional modern are la bază statul suveran.
Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi
între membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional. De asemenea, o economie
presupune existenţa unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituţional al unei ţări.
Caracterizarea economiilor naţionale se poate face d.p.d.v. demo-geografic (dimensiunea teritoriului
sau mărimea populaţiei) si d.p.d.v. economic: dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potenţialul
economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective.
PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii unei ţări.
PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea străinilor ce
acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce acţionează în afara graniţelor.
Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de 14 256 mil.
dolari, SUA devansează de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare potenţial economic.
Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de
dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează capacitatea unei ţări de a satisface cerinţele de bază şi
de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice,
ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie, respectarea drepturilor fundamentale ale
omului sau egalitatea între sexe.
Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se grupează în ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare.
Cele mai multe dintre ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care
alături de ţări avansate sunt şi ţări extrem de sărace.
PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a aprecia nivelul de
dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a unei economii, cele mai
multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca Banca Mondială sau ONU) au drept
criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe
locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este
diferit de la o ţară la alta şi, deci, valoarea banilor nu este aceeaşi.
Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar
(agricultura şi industria extractivă) sectorul secundar (industria prelucrătoare) şi sectorul terţiar (al
serviciilor).
În rândul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi indicele
dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a
posibilităţilor de a alege ale omului, (...) de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei educaţii şi a unui
standard decent de viaţă”, se măsoară prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea, educaţie (rata
de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă (PIB real pe locuitor).

1.2. Ordinea economică internaţională


Ordinea economică internaţională exprimă modalitatea de organizare în timp şi spaţiu a elementelor
economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care există între componentele sistemului economic
mondial.
Puterea în relaţiile internaţionale exprimă capacitatea unei naţiuni de a utiliza activele sale tangibile şi
intangibile, astfel încât aceasta să influenţeze comportamentul altor naţiuni. Exercitarea puterii se poate
realiza pe cale militară, pe cale economică, politică sau prin influenţă.
Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a voinţei unui stat şi de a determina o anumită
ordine internaţională (al doilea razboi mondial).
Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de a
influenţa raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forţa
economiilor lor.
Puterea politică poate determina şi ea un anumit sistem de relaţii internaţionale. De exemplu, SUA îşi
foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul Mijlociu.
În ceea ce priveşte influenţa, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât
cele legate de utilizarea în mod implicit sau explicit a forţei sau a sancţiunilor economice. Poate că exemplul
cel mai ilustrativ în ceea ce priveşte influenţa la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice.
Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a apărut, astfel, un lucru firesc, determinat de
multitudinea de probleme acumulate în plan internaţional (războiul rece, suspendarea convertibilităţii în aur
a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neîmplinirile în asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil
pentru ţările în dezvoltare, etc.). Conceptul de Nouă Ordine Internaţională a fost discutat pentru prima
dată în cadrul celei de-a Şasea Sesiuni Speciale a Adunării Generale a ONU si este un document cu 18
prevederi ce susţine schimbări la nivel internaţional, care să permită ţărilor mai puţin dezvoltate să găsească
o ieşire din starea de sărăcie în care se ală.
Printre prevederile acestui document se numără:
- creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în dezvoltare în concordanţă cu cele ale ţărilor
dezvoltate,
- dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările în dezvoltare, care să fie separat de
cel al investiţiilor străine,
- atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca asistenţă financiară oficială pentru
dezvoltare,
- tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate,
- reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale şi al activităţii economice
desfăşurate pe teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de străini.
Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forţe în plan internaţional a
constituit-o crearea OPEC şi impunerea unui preţ al petrolului la un nivel care a determinat apariţia unor
sume uriaşe obţinute de ţările exportatoare de petrol şi transformarea unora dintre acestea în noii îmbogăţiţi
ai lumii.
Actuala ordine economică internaţională se poate caracteriza prin câteva trăsături specifice:
- economia mondială este dominată de ţările dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de ponderile
acestora în PIB-ul mondial, în comerţul internaţional etc, cât şi de influenţa lor politică;
- ţările în dezvoltare, deşi deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii şi cel mai mare teritoriu, nu au
aceeaşi forţă economică şi cu siguranţă nu deţin aceeaşi influenţă ca ţările dezvoltate. În ultimele decenii,
însă, se observă o adevărată „ofensivă” a ţărilor în dezvoltare în ceea ce priveşte restructurarea relaţiilor
ierarhice în economia mondială;
- sfârşitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului şi la „îmbrăţişarea” aproape
unanimă a valorilor economiei de piaţă şi la dispariţia unui important oponent al ţărilor capitaliste dezvoltate
în dominaţia mondială;
- dincolo de tradiţionale instrumente de persuasiune la nivel internaţional (forţa economică, forţa
politică) au apărut şi altele, ca populaţia. China şi India nu mai pot fi ignorate, ţinând cont că populaţia
acestor două ţări numără o treime din populaţia mondială. Probleme sociale au început să influenţeze
puternic ordinea economică internaţională prin legăturile complexe cu alţi factori, cum ar fi investiţiile
străine, probleme de mediu, migraţia internaţională, etc.;
- creşterea interdependenţelor ca urmare a fenomenului de globalizare dă mult mai multă instabilitate
mediului internaţional.

1.3. Diviziunea internaţională a muncii


Diviziunea internaţională a muncii este expresia specializării indivizilor sau grupurilor de agenţi
economici, care participă la activitatea economică mondială.
Specializarea internaţională este determinată de mai mulţi factori, printre care se pot enumera:
- realizarea bunurilor şi serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proporţii diferite;
- resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit de la o
ţară la alta, de la un agent economic la altul;
- mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel internaţional, astfel încât nu se realizează o
egalizare instantanee între zonele cu exces de resurse şi cele cu deficit de resurse.
Specializarea internaţională a cunoscut o evoluţie constantă, pe măsura dezvoltării activităţii la nivel
internaţional.
Specializarea internaţională este explicată de câteva teorii ale comerţului internaţional, printre care cele
mai importante pot fi considerate următoarele:
- Teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith, consideră că este benefică specializarea în
realizarea acelor produse în care o naţiune deţine un avantaj absolut.
- Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine şi îmbunătăţeşte teoria avantajului
absolut, demonstrând că şi în cazul în care o ţară nu deţine nici un avantaj absolut, se poate specializa în
producţia acelui bun pe care îl realizează cu cele mai mici eforturi şi poate participa la comerţul internaţional
în mod benefic.
- Modelul Heckscher – Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu factori de producţie a ţărilor lumii.
Resursele influenţează posibilităţile de producţie ale unei ţări, de aceea, tendinţa de specializare în crearea
acelor bunuri, care sunt intensive în factorul abundent, este mai puternică.
Aceste teorii, în special cea a avantajului absolut şi relativ, operează pe premisa unui comerţ liber şi în
condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă. În lumea contemporană lucrurile stau diferit.
Pot fi amintite teoria comerţului strategic sau teoria avantajelor competitive a lui Michael Porter.
Teoria comerţului strategic recunoaşte că guvernele şi STN pot interveni strategic în comerţul
internaţional prin următoarele mijloace: blocarea accesului pe pieţe prin crearea de bariere prin intermediul
costurilor de promovare şi investiţii ridicate, folosirea economiilor de scară pentru a reduce preţurile şi a
elimina noii concurenţi, practica de dumping, pentru a câştiga cote cât mai mari de piaţă, „strategii de
întâietate” în inovare, design, cercetare dezvoltare şi penetrarea pieţelor pentru a combate avantajele
competitive ale concurenţilor, susţinerea de către stat a cercetării – dezvoltării şi a noilor tehnologii,
alternând cu subvenţii pentru companiile autohtone, descurajând, în felul acesta, intrarea pe piaţă a
concurenţilor străini înaintea firmelor autohtone.
În ceea ce priveşte teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleacă de următoarele întrebări: de
ce naţiunile reuşesc în anumite domenii pe piaţa internaţională? care este influenţa naţiunii asupra
concurenţei în anumite industrii? de ce anumite firme ale unei anumite naţiuni aleg anumite strategii
concurenţiale?
Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări internaţionale depinde de patru
atribute naţionale, ce definesc mediul economic în care firmele acţionează şi care influenţează capacitatea
de a concura la nivel internaţional:
- condiţiile factorilor de producţie, care se referă în special la forţa de muncă înalt calificată şi nivelul
de dezvoltare al infrastructurii,
- condiţiile cererii, respectiv mărimea pieţei interne, nivelul de exigenţă al consumatorilor autohtoni,
- situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru că nivelul de competitivitate al acestora va influenţa
nivelul de competitivitate al firmei (industriei) în cauză,
- structura, strategia şi rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivităţii.
Economia mondială cunoaşte grade diferite de specializare internaţională. Ţările dezvoltate se regăsesc
pe cea mai înaltă treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic şi reuşind să se specializeze în
produse cu valoare adăugată mare. Ţările în dezvoltare cunosc în mare măsură o specializare primară, care
nu permite obţinerea de beneficii şi care face dificilă acumularea de bogăţie.

1.4. Piaţa mondială


Piaţa mondială exprimă totalitatea relaţiilor care se stabilesc între producătorii şi consumatorii din ţări
diferite, între economiile naţionale în procesul schimbului de activităţi, care are loc pe plan internaţional prin
intermediul tranzacţiilor economice, datorită diviziunii internaţionale a muncii.
Formarea pieţei mondiale a început în secolul XVI şi a devenit atotcuprinzătoare odată cu adâncirea
diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea producţiei de tip capitalist.
Piaţa mondială reflectă structurile şi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale, având un caracter
obiectiv ce decurge din dezvoltarea şi adâncirea interdependenţelor economice dintre toate naţiunile lumii.
De asemenea, piaţa mondială are un caracter complex, datorită diversităţii economiei mondiale, a
particularităţilor componentelor sale, a multitudinii participanţilor la schimburile economice internaţionale.
Piaţa mondială, ca orice piaţă, se caracterizează prin complexitatea obiectul său: tipurile de tranzacţii,
volum, potenţial, capacitate, structură, un mecanism bazat pe acţiunea cererii şi ofertei sub influenţa
diverşilor factori de influenţă: economici, demografici, socio-culturali, geografici, politici, instituţionali etc.
Piaţa mondială se prezintă ca un sistem diversificat, în cadrul căruia există microsisteme (pieţe
internaţionale caracteristice, cum ar fi piaţa financiară, piaţa capitalurilor, piaţa bunurilor etc.).
Piaţa internaţională caracteristică este acea parte a pieţei mondiale unde se desfăşoară cel mai mare
volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupă de produse unde se stabileşte preţul mondial.
Piaţa mondială este astăzi dominată din punct de vedere al obiectului său de comerţul internaţional cu
produse manufacturate, iar din punct de vedere al participanţilor, de societăţile transnaţionale. Pe grupuri de
ţări, ponderea ţărilor dezvoltate este majoritară, pe fondul unui avans al ţărilor în dezvoltare, chiar dacă este
vorba doar de un grup restrâns la ţărilor în dezvoltare (ţările Asiei de Sud Est şi cele din America Latină).

1.5. Relaţiile economice internaţionale


Relaţiile economice internaţionale exprimă totalitatea raporturilor, a schimburilor şi tranzacţiilor
economice dintre ţările lumii, formate în virtutea diviziunii mondiale a muncii şi care definesc ordinea
economică mondială.
Relaţiile internaţionale se desfăşoară într-un cadru bilateral şi multilateral, una din trăsăturile definitorii
ale relaţiilor economice internaţionale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi
simultane şi coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente şi suverane.

2. Ţările dezvoltate
Numărul ţărilor dezvoltate constituie o sursă de controverse printre specialişti. Cei mai mulţi dintre ei
identifică ţările dezvoltate cu ţările membre ale OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică), care numără astăzi 30 de state. Alţii apreciază că printre membri care compun această
organizaţie sunt ţări ce nu pot fi considerate ca fiind dezvoltate, ceea ce reduce numărul lor.
Indiferent câte ţări fac parte din categoria ţărilor dezvoltate, principalele caracteristici ale acestora
sunt:
- sunt ţări cu economie de piaţă, ceea ce presupune că proprietatea privată constituie principala sursă a
motivaţiei şi dinamicii acestor economii;
- structura economiei acestor ţări este una diversificată, în care toate ramurile sunt reprezentate;
- sunt ţări cu eficienţă de ansamblu ridicată, relevată de faptul că înregistrează cele mai mari niveluri
ale productivităţii muncii, ale producţiei, ale consumurilor pe locuitor, etc.;
- gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%;
- accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru majoritatea populaţiei;
- sunt sediul celor mai multe şi mai mari dintre companiile transnaţionale;
- domină economia mondială, deţinând primele locuri în ceea ce priveşte comerţul internaţional,
investiţiile străine, tehnologia;
- monedele celor mai puternice dintre ţările dezvoltate constituie monedele de rezervă ale tuturor
ţărilor lumii;
- pieţele financiare de referinţă sunt în ţările dezvoltate;
- înregistrează cele mai mari realizări în planul cercetării dezvoltării, etc.

3. Caracteristici ale ţărilor în dezvoltare


Subdezvoltare, Lumea a Treia, ţări subdezvoltate sau în dezvoltare, "Sud", "periferie", reprezintă
noţiuni ce încearcă să cuprindă în cât mai puţine cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens între lumi diferite
sau în cadrul aceleiaşi lumi.
Subdezvoltarea este reversul dezvoltării, iar dacă dezvoltarea am definit-o ca fiind un proces de
transformare pe termen lung a structurii economice, sociale şi politice, obiectivul fiind acela de a răspunde
nevoilor fundamentale ale populaţiei, subdezvoltarea reprezintă o situaţie economică în care persistă
niveluri scăzute ale standardului de viaţă, sărăcia absolută, rate de creştere economică scăzute, un nivel
redus al consumului, servicii de asistenţă sanitară precare, rate înalte ale mortalităţii şi natalităţii,
dependenţa de exterior, posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor.
Subdezvoltarea reprezintă, înainte de toate un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre între
diferitele sectoare economice, dependenţă financiară, tehnologică şi culturală faţă de exterior, discrepanţe
sociale datorate marilor inegalităţi de venituri, avere, putere, educaţie.
Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor ţări există şi o multitudine de diferenţe: unele sunt
ţări foarte populate, altele nu; unele au o suprafaţă foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii,
câteva nu; unele sunt democraţii, altele au regimuri totalitare, iar cele mai multe se situează undeva între
aceste două limite; unele înregistrează creşteri rapide, altele nu. Toate aceste ţări se confruntă cu problema
sărăciei, a şomajului, a asistenţei sanitare precare.
Adâncirea decalajului dintre ţările bogate şi ţările cele mai sărace a atins deja niveluri îngrijorătoare.
Comunitatea internaţională reclamă din ce în ce mai des necesitatea acordării de ajutoare, sub diverse forme,
pentru a putea prevenii apariţia unor dezastre în aceste ţări.

3.1. Factorii critici ai dezvoltării


Cea mai importantă şi mai complexă dimensiune a fenomenului de subdezvoltare, rămâne
caracteristica de bază, care le uneşte şi determină abordarea lor unitară: sărăcia. Dimensiunea sa complexă
este dată de intercondiţionările pe care sărăcia le are cu celelalte aspecte ale ţărilor în dezvoltare: educaţia,
starea de sănătate, creşterea populaţiei etc.
Printre nerealizările în domeniul dezvoltării umane şi combaterii sărăciei putem aminti:
 Între 1990 – 1997 numărul celor infectaţi cu HIV a crescut de mai mult de două ori, de la mai puţin
de 15 milioane de oameni, la peste 33 de milioane. În jur de 1,5 miliarde de oameni nu au o speranţă de viaţă
mai mare de 60 de ani, peste 880 milioane au un acces limitat la serviciile de sănătate şi 2,6 miliarde la
servicii de igienă.
 În 1997 mai mult de 850 milioane adulţi erau analfabeţi. În ţările industriale peste 100 milioane
erau analfabeţi funcţionali. Mai mult de 260 de milioane de copii nu urmează cursuri primare sau secundare.
 840 de milioane de oameni suferă de malnutriţie. Consumul celei mai bogate cincimi a lumii este
de 16 ori mai mare decât al celei mai sărace cincimi.
 Aproximativ 1,3 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi şi aproape un miliard nu
îşi poate asigura necesarul pentru satisfacerea nevoilor de bază.
 În jur de 340 milioane de femei nu au o speranţă de viaţă mai mare de 40 de ani. Între 25% şi 50%
din numărul total de femei suferă de abuzuri fizice din partea partenerului.
 Circa 160 de milioane de copii suferă de malnutriţie şi mai mult de 250 milioane de copii lucrează
ca salariaţi.
 În fiecare an, 3 milioane de oameni mor din cauza poluării aerului şi peste 5 milioane mor din
cauză de boli diareice, cauzate de apa contaminată.
 La sfârşitul anului 1997, se înregistrau aproximativ 12 milioane de refugiaţi.

3.2. Venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor


Banca Mondială este instituţia ale cărei clasificări sunt cel mai des utilizate de către organismele
internaţionale. Criteriul de clasificare este cel după P.N.B./loc sau P.I.B./loc., conform căruia sunt
identificate trei mari grupuri de ţări, şi anume: ţări cu venituri ridicate (peste 9361USD/loc), ţări cu venituri
medii (între 761 USD/loc. şi 9 360 USD/loc.) şi ţări cu venituri scăzute, respectiv mai puţin de 760 USD.
Din cele 174 de ţări clasificate pentru anul 1998, în funcţie de P.I.B./loc., în USD 1995, 43 de ţări înregistrau
un P.I.B./loc. sub 500 USD, 66 de ţări sub 1000 USD/loc., între 3000 şi 5000 USD/loc. erau 20 de ţări, iar
între 5000 şi 10000 USD/loc., 8 ţări. Peste 10000 USD/loc. se înregistrau 32 de ţări.
Cele mai sărace ţări ale lumii, aflate cu predilecţie în Africa sub-sahariană şi Asia, deţin o populaţie
numeroasă, ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât mai dramatică.
Alături de nivelurile scăzute ale venitului pe locuitor, ţările subdezvoltate se confruntă şi cu o mare
discrepanţă în distribuirea veniturilor. Inegalitatea în distribuirea veniturilor este relevată şi de ponderea pe
care cea mai săracă cincime o are în veniturile totale, comparativ cu ponderea celei mai bogate cincimi în
aceleaşi venituri totale.
Pentru ţările bogate, acest raport este, în medie, de 5 la 1. pentru ţările cele mai sărace, acesta atinge şi
niveluri de peste 30 la 1. Pentru multe din ţările slab dezvoltate, inegalitatea distribuirii veniturilor îşi are
sursa în decalajul între mediul urban şi rural.
O altă cauză a acestei inegalităţi derivă şi din accesul redus la educaţie pentru cea mai mare parte a
populaţiei acestor ţări, ceea ce face ca majoritatea forţei de muncă să fie slab calificată, cu salarii extrem de
reduse.
Şi politicile promovate de către statele în dezvoltare au contribuit la creşterea sau menţinerea ridicată a
inegalităţii veniturilor: supraevaluarea cursului de schimb, politica de preţ, care dezavantajează net
produsele agricole, în condiţiile în care agricultura este principala ocupaţie în multe din aceste ţări, anumite
cheltuieli publice, admise doar pentru zonele rurale etc.

3.3. Dependenţa faţă de exterior


Aşa cum arăta şi Jan Tinbergen în cel de-al III-a Raport către Clubul de la Roma, naţiunile în curs de
dezvoltare sunt, în continuare, în stare de dependenţă faţă de ţările dezvoltate. Această dependenţă
economică derivă din faptul că dispun de mai puţine cunoştinţe, de posibilităţi limitate de a utiliza ceea ce
au.
Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinţă fundamentală
stagnarea şi încetinirea considerabilă a ritmului creşterii economice pe termen lung. Chiar dacă, în paralel, s-
a dezvoltat un sector capitalist, el era orientat către exterior. S-a conturat astfel o “economie dualistă”, de tip
colonial, dezarticulată, incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică, autoîntreţinută.
O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a Sudului
subdezvoltat faţă de Nordul dezvoltat. Această dependenţă se manifestă îndeosebi pe plan financiar,
alimentar şi tehnologic. Dar şi Nordul este dependent de Sud. Sudul reprezintă o bogată şi, mai ales, ieftină
sursă de aprovizionare pentru Nord, în special cu materii prime sau produse puţin prelucrate.
O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria experienţă, pe adaptarea experienţei generale la
condiţiile concrete, particulare, ale fiecărei ţări. Aceste modele proprii permit înfăptuirea unor obiective
prioritare, cum ar fi:
. formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de muncă;
. crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat, capabil să satisfacă nevoia crescândă
de bunuri de echipament;
. promovarea exporturilor de produse prelucrate.
Tinerele state nu reuşesc să-şi valorifice pe deplin pe piaţa mondială rezultatele muncii productive naţionale.
În ceea ce priveşte produsele primare, două sunt obstacolele care influenţează negativ: Pe de o parte
obstacolele tarifare şi netarifare ridicate de ţările dezvoltate, iar, pe de altă parte, instabilitatea preţurilor.
O altă cale ar consta în acordarea unor compensaţii monetare tinerelor state care înregistrează o
reducere a veniturilor lor reale din export, ca urmare a creşterii taxelor ţărilor dezvoltate la importul de
mărfuri din ţările mai puţin avansate. În principiu, acest vărsământ compensatoriu ar trebui să fie egal cu
diferenţa dintre valoarea exporturilor într-o perioadă dată şi valoarea pe care acestea ar fi atins-o dacă taxele
fiscale n-ar fi fost aplicate. oltate.
În ceea ce priveşte fluctuaţia preţurilor, având în vedere faptul că ţările în dezvoltare nu controlează,
practic, decât oferta, sarcina de a le stabiliza revine, în cea mai mare măsură, celor dezvoltate.
Contingentarea exporturilor reprezintă un alt mecanism important de stabilire a preţului unor produse
primare pe piaţa mondială. Calea utilizată constă în reglementarea cantităţilor care sunt destinate exportului.
Taxele vamale la produsele finite şi semifinite sunt, în numeroase cazuri, mai ridicate atunci când este
vorba de importul din ţările în dezvoltare, decât atunci când importurile provin din ţările dezvoltate.
Astfel apare necesitatea unui nou sistem comercial mondial, ce ar putea duce la o mai corectă aplanare a
unor astfel de situaţii. Aceasta presupune schimbări în sistemul financiar internaţional şi în cel valutar.

3.4. Asigurarea hranei


O problemă majoră a ţărilor subdezvoltate este foametea şi malnutriţia, sau, mai bine zis, problema
alimentară.
Potrivit celor mai recente estimări, peste 550 de milioane de oameni (375 de milioane în Asia, mai mult
de 80 de milioane în Africa, 45 de milioane în America Latină) suferă efectiv de foame.
Pentru a putea fi considerat hrănit normal, un om trebuie să consume zilnic, în medie, 2200 - 2400 de
calorii şi circa 80 - 90 grame de proteine. Ori, 28% din populaţie în Asia, 25% în Africa, 13% în America
Latină consumă sub acest barem. Această situaţie contrastează puternic cu consumul din ţările dezvoltate.
Problema alimentară are atât implicaţii de ordin social, cât şi implicaţii de ordin politic (accentuare
migraţiei, convulsii sociale). Pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atât de efortul propriu, cât şi de
asistenţa celorlalte state (FAO şi FIDA, precum şi PAM, au iniţiat numeroase programe de ajutorare a ţărilor
subdezvoltate).
Ţările subdezvoltate nu se pot baza pe "transferul de hrană", ci, în primul rând, pe efortul propriu.
Printre căile posibile de sporire a producţiei alimentare în ţările în dezvoltare, cele care reţin atenţia
experţilor sunt următoarele:
 extinderea suprafeţelor cultivate,
 sporirea randamentului la hectar şi pe animal productiv,
 exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente pe cale sintetică.
Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în America Latină, Africa Tropicală şi America de
Nord.
Dar, deşi îşi pot spori producţia, lucrurile rămân deocamdată teoretice, pentru că majoritatea ţărilor ar
trebui să aloce mai mult decât au pentru a putea spori randamentul.

3.5. Degradarea mediului înconjurător


O altă problemă care îngrijorează comunitatea internaţională este degradarea mediului înconjurător, în
condiţiile unor nevoi crescânde de hrană şi de dezvoltare industrială - căi menite a scoate aceste ţări din
starea de subdezvoltare. Degradarea potenţialului natural-forestier, arabil, piscicol, izvoarelor subterane
precum şi poluarea aerului şi a apei au atins, în multe ţări, cote îngrijorătoare.
Conform unui studiu publicat de Banca Mondială în 1993, între multiplele aspecte ale degradării
mediului se numără deprecierea solului, degradarea datorită poluării, alterarea diversităţii biologice,
despăduririle şi eroziunea terenurilor. Degradarea mediului poate costa între 1 şi 15% din P.I.B. al unei ţări.
Mondializarea acestui flagel necesită măsuri ample şi urgente din partea comunităţii internaţionale, o
cooperare strânsă în care rolul organismelor internaţionale este extrem de important. Fără corelarea tuturor
factorilor - externi şi interni - acest proces va continua să afecteze lumea întreagă precum o maladie
ucigătoare.

3.6. Restricţii ale dezvoltării


În concepţia unor specialişti, factorii restrictivi ai dezvoltării sunt consideraţi a fi în număr de 6:
1) Primul factor considerat sunt economiile, investiţiile şi decalajul tehnologic. Capitalul este
insuficient în ţările în dezvoltare. El se traduce într-o înzestrare precară a aparatului productiv, o înzestrare
slabă cu tehnologie şi un scăzut grad de performanţă. Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a
investiţiilor interne şi de un aport extrem de limitat al investiţiilor străine.
2) Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. El implică, deopotrivă,
industrializarea, urbanizarea, schimbarea modului de producţie, de la cel tradiţional, la cel modern. În ceea
ce priveşte ţările în dezvoltare, în special cele mai sărace, agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la
crearea P.N.B.-ului, între 40% şi 60%. Al doilea sector ca importanţă este cel terţiar, între 20 şi 40%.
3) Comerţul exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării. Exporturile acestor ţări, pe lângă
faptul că trebuie să sporească, necesită o diversificare şi o creştere a ponderii produselor manufacturate,
singurele în măsură să contribuie la atenuarea înrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor ţări.
4) Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie eficienta alocare a resurselor. Utilizarea de
preţuri administrate de către stat contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. De cealaltă
parte, un mecanism de formare al preţurilor bazat pe o piaţă liberă implică o mai mare iniţiativă, o reducere
a pierderilor, o limitare a corupţiei şi, în final, o mai mare eficienţă în alocarea resurselor.
5) Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea domeniu critic al
dezvoltării. Creşterea economică depinde în mod esenţial, în special pe termen lung, de capacitatea acestor
ţări de a forma capitalul uman. Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe
termen lung, la fel cum această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în timp. Aspectele
primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt educaţia, accesul la ea şi calitatea acesteia. Se ştie că
aceste ţări au cele mai ridicate rate ale analfabetismului, că accesul la educaţie este îngrădit, în special
populaţiei de sex feminin, iar studiile arată că o creştere cu doar 10% a celor înscrişi la învaţământul
secundar contribuie cu 0,3% la creşterea economică. De asemenea, în strânsă legătură cu acest aspect, pentru
ţările în dezvoltare, mai ales pentru cele mai sărace, o problemă deosebit de importantă o constituie
creşterea populaţiei, organismele internaţionale de profil recomandând insistent adoptarea unor politici la
nivel guvernamental de planificare familială.
6) În sfârşit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti, este asigurarea unor politici
durabile de dezvoltare. Aceasta înseamnă, spre exemplu, asigurarea unei creşteri economice posibil de atins,
luarea în considerare a elementelor legate de mediu, păstrarea sub control a ratei de creştere a populaţiei,
păstrarea în limite normale şi stimulative a diferenţelor sociale şi economice etc. Un alt element important îl
reprezintă şi pacea socială din aceste ţări, stabilitatea politică şi socială, determinante pentru stabilitatea
economică. După instabilitate, este necesară o perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea investiţiilor,
pentru aplicarea şi vegherea la respectarea legilor etc. şi un şi mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor
acestor investiţii.

4. Investiţiile străine directe şi corporaţiile transnaţionale

Economia mondială actuală este dominată de ceea ce mulţi autori denumesc fenomenul corporatist.
Baza dezvoltării şi expansiunii societăţilor transnaţionale o constituie investiţiile externe de capital.
Investiţia reprezintă folosirea unui bun în scop de capital.
Investiţiile externe implică: timpul (o investiţie se derulează şi devine profitabilă după un anumit
interval de timp), riscul (orice investiţie implică un risc, legat de profitabilitatea acesteia şi de alte elemente
ce derivă din faptul că investiţia externă se realizează în afara ţării de origine), profitul, care reprezintă
scopul final al oricărei investiţii şi extraneitatea, destinaţia investiţiei fiind alta decât ţara de origine.
Investiţiile pot fi directe sau de portofoliu (cele directe presupun controlul investiţiei, iar cele de
portofoliu permit participarea la procesul de luare a deciziilor, dar nu permit exercitarea controlului).
Investiţiile de portofoliu sunt considerate, în general, plasamente pur financiare, iar limita de demarcaţie
între investiţiile străine directe şi cele de portofoliu este apreciată în jur de 10% aport de capital, diferind,
însă, de la o ţară la alta, în funcţie de reglementările în vigoare.
Investiţiile pot îmbrăca diverse forme: de la achiziţionarea de acţiuni şi obligaţiuni de pe pieţele de
capital, la aranjamente de tip franchising, licenţiere, know-how, contracte de management, fuziuni şi
achiziţii de firme, societăţi mixte sau construirea de filiale, aşa numitele construcţii pe loc gol sau green field
investments, acesta din urmă fiind considerat, de altfel, cel mai înalt grad de maturitate al uni investiţii.
De asemenea, investiţiile străine directe, ca flux, pot fi analizate pe direcţia intrărilor de investiţii
(inflows) şi ieşirilor de investiţii directe (outflows).
Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările dezvoltate, unde eficienţa în luarea deciziilor,
mediul economic stabil şi performant, apropierea de pieţele de capital şi financiare, infrastructura
performantă, forţa de muncă de toate categoriile, piaţa de desfacere cu putere de cumpărare ridicată,
stabilitatea şi claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului investiţiilor.
Ca forme de manifestare a investiţiilor străine directe se pot aminti achiziţii de valori mobiliare străine,
construirea pe loc gol a unei firme, societăţi mixte etc.
În aprecierea specialiştilor, investiţiile străine directe în ţările în dezvoltare au trecut de la căutarea de
pieţe şi căutarea de resurse, la căutarea de eficienţă. Cu toate acestea, pentru multe ţări în dezvoltare,
costurile reduse, accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale rămân elemente de atractivitate
sporită pentru marile corporaţii.
Investiţiile străine directe sunt, de asemenea, şi expresia unui anumit nivel de dezvoltare atins atât de
ţările sursă, cât şi de ţările receptoare de investiţii. Stagnarea sau declinul fluxurilor de investiţii urmează
îndeaproape evoluţia economiei mondiale. Recesiunea înregistrată în ultimii trei ani la nivel mondial se
reflectă şi în scăderea fluxului de investiţii străine directe.

4.1. Ce este o corporaţie transnaţională? Delimitări conceptuale


Cei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob sunt societăţile transnaţionale, forţa
acestora fiind determinată de volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub această
denumire generică. Fie că sunt denumite corporaţii transnaţionale, companii multinaţionale sau firme
internaţionale, în sensul cel mai larg, ele definesc acele firme ce îşi desfăşoară activitatea dincolo de
graniţele unei ţări, considerată ţară de origine, prin unităţi „de producţie”, controlate într-o măsură mai mare
sau mai mică de „compania mamă”.
Companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme de tip holding, cu o anumită pondere a
activităţii derulată dincolo de graniţele ţării de origine prin unităţi operative, fiecare dintre acestea având
responsabilităţi în ceea ce priveşte adaptarea produsului şi a strategiei la caracteristicile pieţei pe care
acţionează. Diferenţa dintre companiile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că, în timp ce o
firmă multinaţională îşi formulează strategia bazându-se pe diferenţele dintre pieţele pe care acţionează,
cele globale merg pe standardizarea produselor şi a operaţiunilor (ca în cazul McDonalds).
Unii dintre autori utilizează noţiuni ca societăţi multidomestice sau multilocale pentru a defini o
corporaţie multinaţională, subliniindu-se astfel acţiunea unei întreprinderi pe mai multe pieţe
(multidomestic), prin intermediul filialelor, fiecare dintre acestea funcţionând conform specificului local
(multilocal).
O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea companie care combină
obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi acţiunea simultană pe mai multe
pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care filialele îşi desfăşoară activitatea.
Din perspectiva oamenilor de afaceri, o companie transnaţională este rezultatul fuziunii dintre două
sau mai multe firme, de dimensiuni comparabile, cu sediul în ţări diferite.
Japonezii definesc o companie transnaţională printr-un termen împrumutat din agricultură, dochakuka,
care înseamnă localizare globală şi care semnifică adaptarea metodelor şi tehnicilor de operare la condiţiile
locale.
Richard Robinson consideră că există distincţii importante între diverse niveluri atinse de o companie în
evoluţia sa. El identifica patru tipuri de firme care operează pe piaţa mondială, şi anume: companii
internaţionale, companii multinaţionale, companii transnaţionale şi companii supranaţionale.
Întreprinderea internaţională este o societate ale cărei operaţiuni internaţionale sunt conduse de un
grup “leader”, care ia în considerare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi pieţe, inclusiv calea
investiţiilor directe. Acesta este stadiul primar al transformării unei firme într-o societate transnaţională.
Întreprinderea multinaţională este o firmă în cadrul căreia fie datorită structurii organizatorice, fie
politicilor adoptate, operaţiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca cele naţionale.
În consecinţă, pentru atingerea obiectivelor stabilite, resursele sunt distribuite fără a ţine cont de graniţe.
Este situaţia în care piaţa externă ocupă un rol important în activitatea firmei, cifra de afaceri realizată peste
graniţă deţine o pondere la fel de importantă ca cea realizată în interiorul graniţelor.
Întreprinderea transnaţională este o întreprindere multinaţională, condusă şi controlată de către
persoane sau de către alte întreprinderi, de o altă naţionalitate. În acest caz, deciziile sunt libere de
influenţele naţionale.
Întreprinderea supranaţională este o întreprindere transnaţională, legal denaţionalizată, cu scopul de
a se sustrage cadrului juridic şi al sistemului fiscal dintr-o ţară. Noţiunea de societate supranaţională mai
este asimilată şi organizaţiilor internaţionale, ca Fondul Monetar Internaţional sau Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Până la stadiul de companie globală, o firmă este mai întâi de toate o firmă domestică, ale cărei acţiuni
se concentrează în exclusivitate pe piaţa internă. Cel de-al doilea stadiu este al firmei internaţionale. O
companie internaţională are caracteristici distincte. Deşi ea se apropie foarte mult de firma domestică, cel
mai adesea o firmă internaţională îşi crează un compartiment care se ocupă de afacerile pe care le derulează
cu străinătatea. Cel de-al treilea stadiu în evoluţia unei corporaţii este cel al companiei multinaţionale. O
firmă multinaţională se concentrează pe valorificarea diferenţelor dintre pieţele internaţionale. Dezvoltarea
producţiei are în vedere satisfacerea exigenţelor pieţelor pe care activează, adaptând produsele specificului
fiecăreia dintre ele. Cel mai înalt grad de dezvoltare al unei companii este cel al companiilor globale.
Acestea au ca obiectiv descoperirea similarităţilor existente pe piaţa mondială şi atenuarea diferenţelor
existente pe aceasta.
Firmele globale folosesc ca strategie de marketing atât extinderea, cât şi adaptarea, crearea sau
standardizarea gamei de produse. Managementul caracteristic este cel integrat şi interactiv, corespunzător
orientării geocentrice a acestor firme, bazat pe transmiterea deciziilor de jos în sus sau de sus în jos şi
schimbul lateral de informaţii, rapoarte şi experienţă între diferite filiale. Între companiile globale se practică
alianţele strategice, respectiv înţelegeri pe termen lung ce vizează anumite aspecte, cum ar fi cercetarea
comună sau dezvoltarea de parteneriate în ceea ce priveşte comercializarea produselor. Resursele financiare
ale unei companii globale sunt orientate acolo unde este nevoie, fără a mai ţine cont de provenienţa lor, ca în
cazul unei firme multinaţionale.
Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este cea dată de John Dunning, considerat de
către mulţi specialişti drept „părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă care se
angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult
de o ţară”. Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională drept acea întreprindere ce deţine şi
controlează producţia în afara ţării în care operează, într-o manieră care îi permite să valorifice oportunităţile
globale pe care le oferă piaţa mondială.
Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o întreprindere ce are ca obiect fundamental
obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale, şi anume: este
implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine, astfel încât să depindă din punct de vedere
financiar de activitatea din străinătate, iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce ţin de contextul
global sau regional în care acţionează.
În literatura anglo – saxonă sunt întâlniţi foarte adesea o serie de termeni specifici universului
corporatist. Astfel:
• O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public company) atunci când acţiunile sale sunt
tranzacţionate bucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor de brokeraj, cumpărătorii devin
acţionari şi aceştia pot fi atât persoane particulare, cât şi alte firme sau instituţii, ca bănci, companii de
asigurări, sau fonduri de pensii. O corporaţie transnaţională este privată (privat company) atunci când
acţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public (firme ce aparţin unor familii sau grupuri de persoane)
• Compania mamă (parent company) este compania care controlează, deţine autoritatea asupra
filialelor(afilliates), care pot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries or branches) şi care sunt reunite
sub acelaşi „acoperiş”, fie că aceasta (compania mamă) deţine toate sau doar o parte din acţiunile filialelor.
• O companie multinaţională are acţionari (shareholders sau stockholders) precum şi parteneri
(stakeholders). Aceştia din urmă sunt clienţi, angajaţi, furnizori, distribuitori, agenţii guvernamentale etc.,
practic toate categoriile de persoane cu care firma vine în contact în derularea afacerilor sale.
Indiferent de denumire, termenul generic pe care îl vom folosi în continuare va fi cel de corporaţii sau
societăţi transnaţionale.

4.2. Istoricul societăţilor transnaţionale


Începutul afacerilor internaţionale se pierde în negura timpului. Mărturii evidente ale unui comerţ
internaţional intense există încă de acum 5 000 de ani. Vechii egipteni, grecii, fenicienii făceau afaceri cu
străinii. Ei întâlneau multe obstacole, pe care le mai întâlnim şi astăzi (diferenţe de limbă, cultură, obiceiuri,
dificultăţi de transport, diverse reglementări), dar, cu toate acestea, dorinţa de a prospera şi de a se dezvolta a
surmontat toate dificultăţile.
Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strâns legate de marile descoperiri geografice şi de
colonizarea lumii de către Anglia şi Olanda, urmate mai apoi de Spania, Franţa sau Portugalia. Începând cu
secolul XVI şi continuând până în secolul XIX, firme cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfăşurat
activităţi comerciale în Africa, America sau Asia.
Adevărata scânteie care a dat aripi fenomenului corporatist, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, a
reprezentat-o dezvoltarea capitalismului şi revoluţia industrială, care au permis creşterea fără precedent până
atunci a productivităţii muncii şi, implicit, a producţiei. Tehnologia performantă a permis dezvoltarea
tehnicilor de stocare a mărfurilor şi reducerea duratei transporturilor, ceea ce a dus la reducerea costurilor şi
impulsionarea activităţilor cu străinătatea.
La mijlocul secolului XIX, "Singer" construia o fabrică de maşini de cusut in Scoţia.
De-a lungul secolului XIX şi începutul secolului XX, căutarea asiduă de resurse minerale, petrol,
precum şi presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi
Europa Occidentală să înceapă să desfăşoare activităţi peste graniţă. Compania americană United Fruit
Company controla 90% din importul de banane în SUA în 1899, iar Royal Dutch Shell deţinea 20% din
producţia rusească de petrol, la începutul primului război mondial.
În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre marile firme, activitatea
transnaţionalelor americane înflorind, în vreme ce investiţiile europene au cunoscut declinul. În aceeaşi
perioadă, in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu » (Mitsui şi Mitsubishi), ele fiind, în fapt,
corporaţii gigant ce lucrau în colaborare cu guvernul japonez, având poziţie de oligopol în sectoarele cheie
ale economiei japoneze: industrie, finanţe şi comerţ.
Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice de corporaţiile americane,
simţindu-se însă şi prezenţa celor europene şi japoneze. După cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat
o mare cerere de bunuri şi servicii, fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale.
Acţiunile de amploare iniţiate de guvernul american, ca planul Marshall, menit să ajute la
reconstrucţia economiilor europene şi japoneze, au încurajat S.U.A. să privească spre exterior, iar firmele
din această ţară să aibă o perspectivă globală. În plus, firmele americane aveau capital pentru a investi.
Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomen american. Investiţiile străine americane au crescut de la
12 mld. USD in 1950, la aproape 80 mld. USD in 1970.
În anii "50, băncile din Statele Unite, Europa şi Japonia au început să investească sume enorme în
acţiuni, încurajând fuziunile şi concentrările de capital. Remarcabilele progrese realizate in domeniul
transporturilor, tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului,
noile metode de publicitate ajutând societăţile transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă.
Începând cu 1970, pentru societăţile transnaţionale se prefigurează o perioadă când o parte din vraja
internaţionalizării se epuizează. Ostilitatea era îndreptată mai ales asupra companiilor americane, poate
datorită succesului repurtat de către acestea, dar şi datorită neluării în calcul de către firmele americane a
specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. Între 1970-1975 companiile americane şi-au vândut aproape
10% din filiale, iar numărul de noi filiale create au fost în scădere.
În contrast cu evoluţia firmelor americane, firmele japoneze au înregistrat succese substanţiale în
procesul de internaţionalizare şi de comercializare a produselor lor pe piaţa internaţională. De la mijlocul
anilor ‘70 până la mijlocul anilor ‘80, s-a înregistrat un reviriment al investiţiilor străine în America. Din
1975 până în 1983 investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%, în timp ce investiţiile străine
în America au crescut cu 280%.
Potrivit acestei evoluţii, se pot identifica mai mulţi participanţi în definirea universului societăţilor
transnaţionale:
Astfel, până in 1955 se poate vorbi de doi participanţii, şi anume: de firmă şi universul său imediat:
clienţi, furnizori, proprietari. Acest stadiu este caracterizat de o anumită simplitate, ca urmare a consensului
existent între aceşti doi parteneri. Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul
tehnologiei, maşinilor, produselor de larg consum şi managementului, cu exporturi americane în creştere
continuă şi apoi, ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiţii directe. Japonezii, ca şi europenii, se
aflau in plină reconstrucţie şi nu puteau reprezenta concurenţi de temut. În acelaşi timp, companiile
americane aveau un foarte bun management, constituind avangarda dezvoltării tehnologice şi manageriale.
Celelalte companii au copiat firmele americane; de altfel, multe din metodele moderne de management
japonez de astăzi sunt, de fapt, adaptări ale celor americane din anii ‘50.
În perioada 1955-1970 apare un al treilea participant important, şi anume guvernul ţării gazdă. Ţările în
dezvoltare îşi cuceresc rând pe rând independenţa politică şi devin din ce în ce mai preocupate de
suveranitatea lor, sensibil ameninţată de corporaţiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la
investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. Relaţiile dintre firme şi statele naţionale
devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile firmelor.
În anii ‘70, şi pe fondul puternicei crize petroliere, creşte importanţa guvernelor de origine, al patrulea
participant la universul societăţilor transnaţionale. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite
transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cât se poate de convergente, în acest stadiu încep să apară
contradicţiile, ca urmare a recunoaşterii faptului că internaţionalizarea firmelor are efecte negative in ţara de
origine asupra şomajului, comerţului.
Ca o consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile transnaţionale, ţările de origine
şi ţările gazdă, la nivelul comunităţii internaţionale au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de
conduită unanim acceptat de către părţile implicate, cu scopul de reglementa divergenţele tot mai accentuate
dintre cei implicaţi.
Guvernele de origine se implică acum în politica de investiţii internaţionale, impulsionând sau
restrângând aceste investiţii, în conformitate cu interesele sale naţionale.
Urmează un nou stadiu, şi anume acela al participanţilor multipli. Acest stadiu este considerat un stadiu
multifactor. Aceasta şi datorită faptului că alături de companiile transnaţionale, constituenţii săi, guvernele
ţărilor gazdă şi al ţărilor de origine au apărut o serie de alţi participanţi, cum ar fi grupurile religioase, etnice,
agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme. Fiecare participant în acest
stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional.
Acest stadiu încorporează diferite grupuri de interese, care au putere politică, iar firmele pot fi afectate
in activitatea lor, dacă nu ţin cont de ele. Caracteristica acestui stadiu este complexitatea deosebită, ca şi
fragilul echilibru, balanţa putând fi adesea schimbată in funcţie de evenimentele ce au loc in lume.

4.3. Piaţa societăţilor transnaţionale


Mediul de acţiune al societăţilor transnaţionale este un mediu intern, unul domestic, unul străin şi unul
internaţional.
Mediul, în general, presupune acele forţe care influenţează dezvoltarea şi activitatea unei firme. Forţele
ce definesc mediul unei firme sunt, cel mai adesea, forţe necontrolabile. Acestea dau dimensiunea riscului în
activitatea oricărei întreprinderi şi sunt externe acesteia, cum ar fi competiţia, variabilele economice, socio-
economice, financiare, legale, culturale, tehnologice, etc. Printre forţele asupra cărora o firmă are controlul
se numără, de regulă, factorii interni ai corporaţiei, cum ar fi factorii de producţie (capital, resurse umane)
sau elemente ce ţin de organizarea firmei (ca producţia sau marketingul). Elementele ce pot fi controlate de
către firmă alcătuiesc mediul intern al firmei. Celelalte formează mediul extern.
Mediul extern este extrem de complex. În cazul unei corporaţii transnaţionale, mediul extern este unul
domestic, autohton, respectiv acele elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine a firmei, mediul
străin, determinat de acei factori ce ţin de ţările în care firma acţionează prin intermediul filialelor şi mediul
internaţional, care reprezintă interacţiunea dintre mediul străin şi cel domestic, precum şi relaţiile dintre
filiale, atunci când filiala dintr-o ţară are relaţii cu o altă filială situată într-o a treia ţară. Mediul internaţional
este, în ultimă instanţă, „spaţiul” de manevră al societăţilor transnaţionale.
Atunci când ne referim la mediul internaţional, îl privim cel mai adesea prin prisma internaţionalizării
firmei. Motivaţiile internaţionalizării sunt extrem de complexe. O primă motivaţie ar constitui-o căutarea de
noi pieţe. Se poate spune că firma atinge un asemenea grad de dezvoltare, încât piaţa internă devine
insuficientă şi extinderea pe terţe pieţe se arată a fi soluţia cea mai bună. Un alt motiv, specific corporaţiilor
ce acţionează în special în sectorul primar, îl reprezintă căutarea de noi surse de aprovizionare cu materii
prime sau surse mai ieftine de aprovizionare.
Forţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care o firmă îşi extinde activitatea dincolo de
graniţele ţării de origine, iar această motivaţie nu este deloc de neglijat, având în vedere că foarte multe
dintre marile companii ce acţionează în domeniul fabricării bunurilor electrocasnice, de exemplu, şi-au
delocalizat, practic, industria, în ţări precum China sau Taiwan.
Nici acţiunile statelor gazdă, de a atrage şi a încuraja investiţiile străine, nu sunt de neglijat. Multe
dintre societăţile transnaţionale care îşi au sediul în ţări dezvoltate îşi extind activitatea dincolo de graniţele
naţionale, ca urmare a existenţei unei puternice concurenţe pe piaţa locală. Exigenţele mai reduse pe anumite
pieţe pot constitui o motivaţie pentru internaţionalizare.
Ocolirea de bariere vamale, exploatarea diferenţelor existente în nivelurile de impozitare din diferite
ţări, prelungirea duratei de viaţă a produsului, exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine firma la un
moment dat, oportunităţile oferite de o infrastructură performantă, toate acestea şi încă multe altele pot
constitui motive de internaţionalizare a firmelor.
Care sunt pieţele spre care se îndreaptă investitorii străini? Cea mai mare parte a investiţiilor străine
directe se îndreaptă către ţările dezvoltate, dar ţările în dezvoltare au un potenţial şi o atractivitate din ce în
ce mai ridicată. Tradiţional, piaţa corporaţiilor transnaţionale este dominată de triada America de Nord
(SUA şi Canada), al cărei lider de necontestat este SUA, UE şi Japonia.
Avantajele pe care le oferă piaţa americană nu sunt deloc de neglijat. Dimensiunea pieţei, privită atât
din perspectiva numărului de consumatori, cât şi din cea a puterii lor de cumpărare, tendinţa societăţii
americane spre consum, infrastructură modernă, acces la un sistem eficient şi performant de telecomunicaţii,
patria tehnologiei ultraavansate, apropierea de pieţele de capital, bogăţia în resurse naturale şi umane,
coroborate cu ceea ce numeam spirit de aventură şi dorinţă de consacrare, fac din piaţa americană
dezideratul oricărei companii. Nu trebuie să uităm că cele mai multe dintre marile corporaţii îşi au sediul în
SUA.
Uniunea Europeană este acum, din perspectiva extinderii, una dintre cele mai largi pieţe ale lumii. Ca şi
în cazul SUA, consumatorii de pe această piaţă au o mare putere de cumpărare, iar investiţiile străine
reprezintă un mijloc de a ocoli barierele tarifare, dar mai ales netarifare, ce funcţionează la graniţele Uniunii.
Politica în domeniul concurenţei constituie cel mai important element de mediu din perspectiva
corporaţiilor străine ce acţionează pe piaţa europeană. Principalele domenii de acţiune ale politicii
concurenţiale în UE sunt:
• eliminarea acordurilor restrictive privind concurenţa şi a abuzurilor de poziţie dominantă. Înţelegerile
între firme ce stabilesc preţurile pe piaţă sunt interzise, iar Comisia Europeană a luat atitudine împotriva
Microsoft, pentru încălcarea regulilor concurenţei, respectiv „abuz de poziţie dominantă”;
• controlul fuziunilor firmelor, ceea ce înseamnă că orice concentrare ce depăşeşte un anumit nivel
trebuie supusă aprobării Comisiei (dacă întreprinderile derulează o cifră de afaceri mai mare de 250
milioane de euro în interiorul UE şi peste 5 milioane de euro în plan global trebuie să supună atenţiei
Comisiei orice fuziune sau achiziţie),
• liberalizarea sectoarelor economice cu statut de monopol şi deschiderea lor către concurenţă, ca cel al
telecomunicaţiilor, gaze, electricitate, transport feroviar, monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat.
Japonia este, ca şi celelalte pieţe, extrem de competitivă, cu o dimensiune importantă şi exigenţe
ridicate din partea consumatorilor. Sub aspect cultural, diferenţele faţă de celelalte pieţe sunt mult mai mari.
Dacă înclinaţia pentru consum este specifică pentru consumatorii americani, economisirea este caracteristică
celor japonezi. Spiritul de sacrificiu, loialitatea faţă de companie, mobilitatea redusă a angajaţilor şi structura
paternalistă a firmelor japoneze constituie tot atâtea diferenţe faţă de celelalte pieţe ale ţărilor dezvoltate.
Piaţa japoneză este dominată de companiile japoneze, iar pătrunderea pe această piaţă nu este deloc uşoară.
Majoritatea firmelor ce aleg ca destinaţie Japonia, aleg un parteneriat cu o firmă locală pentru a face faţă mai
uşor problemelor de mediu cu care se confruntă.
În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare, acestea continuă să crească din punct de vedere al atragerii de
fluxuri de investiţii străine. Mult mai eterogene decât ţările dezvoltate, atât din punct de vedere al nivelului
de dezvoltare, cât şi cultural, majoritatea acestora se înscrie în sfera de influenţă a celor dezvoltate. Astfel,
America Latină este preponderent în sfera SUA, Asia se află la confluenţa intereselor Japoniei, dar şi a SUA,
Africa în cea a Uniunii Europene.
O altă diferenţă derivă tocmai din eterogenitatea deosebit de mare a ţărilor ce formează acest grup. Se
detaşează ca importanţă China, care la nivelul anului 2002 a fost cel mai mare receptor de investiţii străine
directe, urmată de celelalte economii din Asia de sud est, India şi ţările latino americane. O situaţie aparte au
ţările din fostul bloc comunist, dat fiind faptul că din mai 2004, 8 dintre ele au devenit membre ale UE, iar
celelalte se află puternic legate de Uniunea Europeană, ca urmare a perspectivei valului doi de extindere,
aşteptat în 2007.
Rusia se află undeva la graniţa dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare. Din punct de vedere politic,
Rusia încearcă să rămână unul dintre cei mai importanţi actori, iar moştenirea arsenalului armatei sovietice o
ajută în acest demers; din punct de vedere economic, deşi confruntată cu foarte multe probleme, Rusia se
impune în special datorită resurselor sale naturale extraordinare (în special gaze şi petrol), dar şi a unei pieţe
importante, din perspectiva numărului de locuitori şi mai ales a creşterii exigenţelor consumatorilor ruşi.
Ţările cele mai sărace, ceea ce înseamnă majoritatea statelor africane şi a celor in Asia centrală
beneficiază mult prea puţin de efectele pozitive ale investiţiilor marilor firme. Către aceste ţări se îndreaptă
cele mai mici fluxuri de investiţii străine, motivele ţinând, în ultimă instanţă, de sărăcia acestor ţări. Cele
care au resurse naturale sunt printre puţinele care prezintă interes pentru marile corporaţii ce acţionează în
domeniu respectiv. Restul ţărilor se pare că au pierdut pentru moment posibilitatea de a capta din acele
efecte de antrenare pe care le produce asupra unei economii internaţionalizarea firmelor dincolo de graniţele
ţării de origine. Situaţia gravă în care acestea se află va fi analizată mai pe larg într-un alt capitol.

4.4. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţiune


Compararea societăţilor transnaţionale cu naţiunile nu reprezintă o figură de stil. Această relaţie poate fi
privită din trei puncte de vedere, şi anume: relaţiile cu ţările de origine, relaţiile cu ţările gazdă şi raportul
stat – corporaţie în condiţiile în care forţa economică şi influenţa marilor corporaţii depăşeşte puterea
economică a multor state, unele dintre ele chiar dezvoltate. Pentru a rămâne şi a acţiona ca o entitate, o firmă
transnaţională trebuie să coordoneze şi să controleze activităţile sale în medii diverse şi să adopte decizii
care pot fi benefice sau nu pentru ţările respective.

4.4.1.Relaţiile cu ţările de origine


Cele mai mari şi mai multe companii transnaţionale provin din ţările Triadei: SUA, Japonia şi Uniunea
Europeană. Performanţele acestor economii, infrastructura modernă, avansul tehnologic şi spiritul
antreprenorial, susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi punerea în practică
a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentru apariţia şi dezvoltarea fără
precedent a fenomenului corporatist. În ierarhia celor mai mari companii, doar două ţări din categoria celor
în dezvoltare se regăsesc ca şi ţări de origine a celor mai mari firme.
Relaţiile cu ţările de origine sunt, în cea mai mare parte relaţii de parteneriat. Prin extinderea dincolo de
graniţele propriei ţări, marile firme duc cu ele valorile culturale, obiceiurile de consum ale ţării de origine.
McDonalds, Coca Cola sau Levi‘s reprezintă în ultimă instanţă America şi visul american într-o altă
manieră. Universalizarea limbii engleze se datorează într-o foarte mare măsură corporaţiilor americane şi
britanice, care au „forţat” consumatorii să înveţe limba produselor pe care le consumau sau doreau să le
consume. Coca Cola l-a inventat pe Moş Crăciun în costum roşu, iar astăzi nimeni nu-şi poate imagina un
altfel de Moş Crăciun.
Beneficiile ţărilor de origine nu se rezumă la exportul de imagine. Transnaţionalele repatriază sume
importante din ţările gazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare, care rămâne
cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel, conform surselor OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute
pentru cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de sectorul întreprinderilor, era de 3% în Suedia,
2% în Japonia, 2% în SUA, 1,7% în Germania, 1,4% în Franţa, 1,3% în Marea Britanie.
Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. Prin internaţionalizarea
firmelor, fiecare ţară îşi extinde, practic, influenţa în ţara sau zona respectivă. Prin intermediul corporaţiilor,
ţările de origine controlează, practic economiile multor ţări. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste 60%
din industria canadiană era controlată de companiile americane. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în
dezvoltare, dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare.
Există, însă, situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea
ce înseamnă, în fapt, o companie transnaţională. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des diferite de
interesele ţărilor de origine. Cele mai multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi
ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine.
Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara
de origine în favoarea celor din ţările gazdă, mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje importante din
perspectiva costului forţei de muncă, al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime. Acest lucru
înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi, implicit, o presiune sporită din partea
guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de recesiune, multe dintre marile companii recurg chiar la
reduceri de personal în ţările de origine, dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. O astfel
de situaţie este una potenţial conflictuală, multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de
capital, dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare.
Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele
propriei ţări. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine, iar dacă statele gazdă au
politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora, şi sumele repatriate
către ţara de origine pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale statului mai mici, ceea ce
poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia, asistenţa socială, asistenţa sanitară etc.
Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă
diferenţa dintre interesul naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. O
companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile
firmei. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă, extrem de atractive pentru managerii
unei corporaţii internaţionale, dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă
respective poate fi una negativă. De altfel, SUA interziceau afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice
ţară potenţial inamică, ce ar putea încorpora componente ale produselor respective în producţia de
armament.

4.4.2. Relaţiile companiilor transnaţionale cu ţările gazdă


Între activităţile companiilor transnaţionale şi concentrarea pieţei există, de regulă, o relaţie pozitivă.
Extinderea firmelor dincolo de graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea firmei într-un mediu ce
aparţine atât ţărilor dezvoltate, cât şi ţărilor în dezvoltare.
Indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare, efectele pozitive pe care le au
implantările în străinătate asupra acestora sunt următoarele:
• creşterea numărului locurilor de muncă,
• creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne, mai ales dacă ţara de implantare are o poziţie
strategică şi poate constitui o bază pentru exportul şi în regiune,
• transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă, prin modernizarea producţiei, transfer de
tehnologie, crearea de noi ramuri industriale etc.,
• creşterea veniturilor, ca urmare a salariilor plătite angajaţilor, dar şi a creşterii veniturilor încasate de
către stat, din impozite,
• noi practici de management, instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a forţei de
muncă,
• creşterea concurenţei, cu efect asupra reducerii costurilor, introducerea produselor noi, creşterea
calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare,
• efectul de antrenare asupra întregii economii, ca urmare a antrenării şi celorlalte ramuri din economie
la producerea bunului respectiv.
Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate, din perspectiva ţărilor gazdă, sunt
demonstrate, de altfel, de politicile de susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe promovate de
acestea, în special din partea ţărilor în dezvoltare. În cazul ţărilor în tranziţie, de exemplu, volumul
investiţiilor străine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economiei
respective.
Pe pieţele dezvoltate, intrarea de noi firme contribuie la creşterea concurenţei şi la o scădere a
concentrării producţiei. Acest lucru se datorează faptului că firmele locale, fiind puternice, reuşesc să facă
faţă concurenţei, crescând productivitatea şi ridicându-se eficienţa de ansamblu a economiei. În ţările mai
puţin avansate tendinţa de concentrare creşte, firmele locale fiind prea puţin puternice pentru a opune o
rezistenţă reală marilor companii. Se instaurează poziţia de monopol a companiei transnaţionale, care nu are
efecte benefice asupra dezvoltării de ansamblu a societăţii.
Intrarea unei noi companii pe o piaţă afectează numărul competitorilor de pe această piaţă şi partea
acestora din piaţa unui produs. Pentru a proteja agenţii economici interni, în multe state (cum ar fi Japonia)
implantarea unei corporaţii străine nu se poate realiza decât prin asocierea cu un partener local. Pe alte pieţe,
cum ar fi cea americană, deşi este considerată una dintre cele mai libere pieţe din lume, accesul la capital sau
alte facilităţi în anumite state sunt mult mai uşor de obţinut dacă se realizează un parteneriat cu o firmă
locală.
Impactul şi implicaţiile marilor firme asupra ţărilor gazdă depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:
• numărul şi mărimea operaţiunilor efectuate de companiile transnaţionale faţă de
competitorii din ţara gazdă. Mărimea filialelor străine ale companiilor transnaţionale este adesea mai
mare decât a competitorilor naţionali, atât în ţările dezvoltate, cât mai ales în ţările în dezvoltare;
• reacţia firmelor din ţara gazdă la intrarea unei mari firme poate fi una defensivă,
concretizată fie în combinarea operaţiunilor acestora cu nou venita, fie în formarea de societăţi mixte
pentru a valorifica şi potenţa avantajele ambilor parteneri;
• performanţa concurenţială a societăţilor transnaţionale faţă de cea a firmelor locale dată
de faptul că filialele străine, ca şi componente ale sistemului societăţilor transnaţionale, sunt cu mult mai
eficiente şi productive decât concurenţii lor. Efectul pozitiv, ca urmare a creşterii concurenţei, se poate
materializa în îmbunătăţirea performanţelor firmelor locale, a calităţii produselor, a diversificării
producţiei etc.;
• crearea de locuri de muncă de către societăţile transnaţionale este, în destul de multe
cazuri, mai degrabă un mit decât realitate. Aplicând principiul eficienţei, multe companii recurg la
disponibilizări masive, atunci când pătrunderea pe piaţa respectivă s-a realizat prin preluarea unei
companii locale. Exemplele sunt multiple; în cazul ţărilor din fostul lagăr comunist, supradimensionarea
cu personal din perioada comunistă a determinat reduceri masive de personal când diverse societăţi au
fost preluate de companii multinaţionale.
În multe ţări în dezvoltare, societăţile transnaţionale sunt acuzate de practici neloiale, ca mecanismul
preţurilor de transfer. Prin mecanismul preţurilor de transfer, marile corporaţii obţin beneficii:
. prin reducerea impozitelor plătite guvernelor ţării gazdă şi transferarea câştigurilor din ţările cu
impozitare ridicată către ţări cu impozitare redusă,
. prin transferul fondurilor din ţările unde se aşteaptă o depreciere valutară, reducându-şi astfel
expunerea la risc,
. prin manipularea acestui mecanism pentru a transfera fondurile de la o filială către compania mamă
sau un paradis fiscal, atunci când repatrierea profiturilor este restricţionată de guvernele ţării gazdă,
. prin utilizarea acestui mecanism pentru a reduce taxele vamale plătite, respectiv, prin facturarea
mărfurilor la export şi la import în funcţie de sistemul de impunere la frontieră practicat în ţările filialelor.
Şi în ceea ce priveşte aportul investiţiilor efectuate de societăţile transnaţionale sub forma tehnologiei,
ţările în dezvoltare apreciază că spre ele nu este îndreptată cea mai avansată tehnologie. De asemenea,
cercetarea - dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţările în dezvoltare, iar societăţile transnaţionale
acţionează mai degrabă în sensul susţinerii „migraţiei creierelor” decât în dezvoltarea unei pieţe care să
absoarbă atât produse din ce în ce mai performante, cât şi cadre din ce în ce mai calificate.
Şi în ceea ce priveşte protecţia mediului ambiant sunt opinii mai degrabă critice la adresa societăţilor
transnaţionale. Atitudinea marilor corporaţii se rezumă la declaraţii, multe dintre ele fiind acuzate de
neglijenţă şi chiar violarea reglementărilor de protecţie a mediului, mai ales în ţările care nu au capacitatea
de a monitoriza corespunzător încălcarea acestor legi.
Acţionând dincolo de graniţele geografice ale ţărilor de origine, societăţile transnaţionale devin cetăţeni
corporatişti în ţările în care derulează activităţile productive, de marketing sau de alt tip. De altfel, în
ultimele decenii au crescut preocupările atât din partea analiştilor, cât şi din partea societăţii civile de a privi
mai atent la practicile firmelor transnaţionale şi de a veghea la respectarea drepturilor cetăţenilor, a valorilor
morale ale societăţilor în care acţionează.
The World Business Council for Sustainable Development consideră că marile corporaţii trebuie să-şi
asume un angajament ferm de a urma un comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea economică a ţării
pe teritoriului căreia acţionează, prin ridicarea standardului de viaţă al angajaţilor, al comunităţii locale şi al
societăţii în ansamblul său.
Numeroase organizaţii guvernamentale şi mai ales neguvernamentale urmăresc îndeaproape
comportamentul marilor firme, realizând clasamente cu cei mai puţin responsabili cetăţeni corporatişti.

4.4.3. Raportul societăţi transnaţionale-stat. Universul corporaţiilor transnaţionale


64.000 de societăţi transnaţionale, 870.000 de filiale, 53.000.000 de angajaţi. Acesta este universul
corporaţiilor transnaţionale, acestea sunt cei activi şi mai dinamici agenţi economici de pe glob!
Europa Occidentală continuă să fie sursa de origine pentru cele mai multe dintre societăţile
transnaţionale, în timp ce cea mai mare parte a filialelor societăţilor transnaţionale sunt repartizate în ţările
în dezvoltare. Această repartiţie este în strânsă legătura cu dinamismul economic al zonei Asiei de sud est,
unde sunt implantate peste jumătate din filialele corporaţiilor transnaţionale.
Clasamentele realizate de diverse instituţii au în vedere mai multe criterii de clasificare. UNCTAD, în
Raportul asupra investiţiilor străine, una dintre cele mai ample monografii anuale privind fluxurile de
investiţii străine şi situaţia corporaţiilor transnaţionale, ierarhizează corporaţiile după volumul activelor
deţinute în străinătate, după indicele de transnaţionalitate sau după volumul vânzărilor.
În viziunea UNCTAD, principalele noţiuni utilizate sunt:
- Active în străinătate, ce reprezintă active din afara ţării de origine, atât tangibile cât şi intangibile, aşa
cum apar în bilanţul contabil al filialelor. Activele în străinătate dau dimensiunea cantitativă a forţei
investiţionale a unei corporaţii transnaţionale, iar ponderea mai ridicată a acestora în străinătate poate fi
expresia atât a unei concurenţe deosebite pe piaţa de origine a firmei, cât şi o atractivitate mult mai ridicată a
mediului străin comparativ cu cel autohton;
- Vânzări în străinătate, care reprezintă suma vânzărilor nete (vânzări brute, din care se scad TVA şi
alte taxe) realizate de filiale. În anumite cazuri, pot include exporturi efectuate de către societatea mamă
către filiale;
- Angajaţi în străinătate, respectiv numărul de angajaţi cu contract de muncă sau cu contract parţial de
muncă (full time sau part time) ce funcţionează la nivelul filialelor. Firmele care încorporează muncă de
calificare medie sau redusă într-o proporţie ridicată, vor fi mult mai atrase să investească în ţările cu costuri
ale forţei de muncă reduse, ceea ce va ridica ponderea salariaţilor străini în totalul personalului respectivei
companii;
- Indicele de transnaţionalitate (transnationality index), ce se calculează ca o medie a trei rate, şi
anume: ponderea activelor în străinătate în totalul activelor, ponderea vânzărilor din străinătate în totalul
vânzărilor, ponderea angajaţilor din străinătate în totalul angajaţilor. Acest indicator exprimă, în ultimă
instanţă, interesul companiei pentru ţara de origine comparativ cu cel pentru piaţa internaţională.;
- Indicele de extindere a reţelei (network – spread index) exprimă dimensiunea transnaţionalităţii şi
reprezintă numărul de ţări gazdă în care s-a implantat societatea. Un indice de extindere a reţelei ridicat
presupune costuri de implantare ridicate pentru companie, dar şi o bună cunoaştere a pieţei internaţionale şi
o valorificare a avantajelor oferite de piaţa internaţională. Pentru a putea fi comparat cu indicele de
transnaţionalitate, care este un procent, indicele de extindere a reţelei se calculează ca pondere a ţărilor în
care firma are filiale în totalul ţărilor în care ar putea avea filiale. Numărul potenţial de ţări în care ar putea
avea filiale este de fapt numărul total de ţări care recepţionează sau sunt sursă de investiţii, minus 1 (mai
puţin ţara de origine). La nivelul anului 2002, erau 193 de ţări angrenate în fluxurile de investiţii.
Covârşitoarea majoritate a societăţilor transnaţionale au ca origine ţări dezvoltate. În topul celor mai
puternice 100 de corporaţii, SUA este prezentă cu 27 companii, Franţa cu 14, Germania cu 13, Marea
Britanie cu 12, Japonia cu 7. Sunt prezente şi ţări dezvoltate mici, ca Finlanda, Elveţia, Olanda, ceea ce
demonstrează faptul că existenţa unei pieţe interne mari a ţării de origine nu este o condiţie sine qua non
pentru apariţia societăţilor transnaţionale.
Dintre ţările în dezvoltare, doar Coreea de Sud, Mexic şi China (Hong Kong) au reuşit să pătrundă în
top 100. În clasamentul celor mai mari 100 de societăţi transnaţionale, după volumul activelor deţinute în
străinătate, conform Raportului privind investiţiile străine pe anul 2004, conducea compania General
Electric, urmată de compania britanică de telecomunicaţii Vodafone (care, de altfel, a condus timp de 2 ani
în clasamente) şi Ford Motor Company. După volumul vânzărilor, cea mai mare companie a fost, la nivelul
anul 2002, Wall - Mart, urmată de Exxon, General Motors, British Petroleum şi Royal Dutch Shell.
În ceea ce priveşte indicele de transnaţionalitate, cel mai ridicat nivel al acestui indicator se regăseşte nu
în cazul celor mai mari firme, ci al celor de dimensiuni mai reduse (din punctul de vedere al volumului
activelor străine sau al vânzărilor). La nivelul anului 2002, cel mai ridicat indice de transnaţionalitate se
înregistra în cazul companiei NTL Inc., din SUA (99,1%), din domeniul telecomunicaţiilor, doar a 82-a
firmă în ceea ce priveşte activele străine, urmată de Thomson Corporation, din Canada, în domeniul media,
cu un indice de 97,9% şi Holcim AG, din Elveţia, în domeniul materialelor de construcţii (companie
prezentă şi în România), cu un indice de 95,5%. Dintre companiile situate în top 10, cel mai ridicat indice de
transnaţionalitate îl are Vodafone, cu un indice de 84,5%, urmată de British Petroleum, cu 81, 3% şi Total
Fina Elf, cu 74,9%.
Fenomenul corporatist a încetat să mai fie specific doar ţărilor dezvoltate. Tot mai multe companii nu
numai că sunt din ce în ce mai atrase să investească în ţări în dezvoltare, dar corporaţiile din aceste ţări devin
ele însele firme transnaţionale. Puţine sunt, însă, companiile care pot rivaliza cu top 100, dar afirmarea lor
este din ce în ce mai impetuoasă. Diferenţa dintre primele societăţi transnaţionale din ţările dezvoltate şi cele
în dezvoltare este cam de unu la cinci: cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările în dezvoltare
are active în străinătate de 5 ori mai mici decât omoloaga sa, General Electric, iar Wall Mart realizează o
cifră de afaceri tot de cinci ori mai mare decât vânzările companiei Samsung Electronics. În fruntea listei
companiilor din ţările în dezvoltare conduc ţările din Asia de Sud Est, întărind faptul că această zonă este
cea mai dinamică regiune a globului. În primele 50 de companii ce au ca origine ţări în dezvoltare, doar 5
sunt din Africa de Sud, 2 din Europa Centrală şi de Est, restul aparţin Asiei de Sud Est şi Americii Latine şi
Caraibelor.
Un fenomen recent îl reprezintă transnaţionalitatea în cazul ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Apariţia
societăţilor transnaţionale în această regiune este indisolubil legată de căderea comunismului. Marile
companii din aceste ţări nu se ridică la nivelul atins de societăţile transnaţionale din ţările dezvoltate, nici
chiar la acela al ţărilor în dezvoltare. Cea mai mare companie din fostele ţări comuniste este Lukoil, o
companie rusă ce activează în domeniul extracţiei, rafinării şi distribuţiei petrolului. Lukoil este de departe
cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările est europene, cu active în străinătate de 5 ori mai
mari decât următoarea clasată, Novoship.
În ceea ce priveşte raportul de forţe dintre societăţile transnaţionale şi statele naţiune, un studiu realizat
de Corporate Watch în 2000 evidenţia câteva aspecte ce sintetizează forţa pe care companiile transnaţionale
o au şi o exercită în economia mondială.
Iată câteva dintre concluziile studiului:
- din cele 100 de entităţi economice ale lumii, 51 sunt corporaţii şi doar 49 economii naţionale
(comparaţia are în vedere volumul vânzărilor, în cazul corporaţiilor şi PIB-ul, în cazul ţărilor). Acest fapt
înseamnă că General Motors este mai puternic decât Danemarca, Daimler – Crysler decât Polonia, Royal
Dutch Shell decât Venezuela, IBM decât Singapore şi Sony decât Pakistan,
- creşterea economică a naţiunilor este similară celei a corporaţiilor, în perioada 1983-1999, vânzările
cumulate a primelor 200 de societăţi transnaţionale au crescut cu 25%, iar produsul global mondial cu
27,5%,
- vânzările primelor 200 corporaţii sunt mai mari decât produsul tuturor economiilor naţionale, mai
puţin primele 10 state ale lumii,
- deşi deţin 27,5% din activitatea economică mondială, primele 200 de societăţi transnaţionale
angajează doar 0,78% din forţa de muncă globală, iar în timp ce profiturile lor au crescut cu 362,4% în
perioada 1983-1999, forţa de muncă angajată a crescut cu doar cu 14,4%. Cel mai mare angajator privat,
Wall-Mart (cu peste 1.300.000 de angajaţi) este cunoscut pentru practicile sale antisindicale şi pentru faptul
că majoritatea angajaţilor are contracte parţiale de muncă (part-time jobs) astfel încât obligaţiile companiei
către salariaţi să fie cât mai mici,
- forţa companiilor este determinată şi de capacitatea acestora de a influenţa deciziile politice nu doar
în ţările gazdă, faţă de care multe dintre cele mai mari corporaţii sunt adevăraţi giganţi, dar şi în ţările de
origine. 94 din primele 200 de firme ale lumii au birouri în capitala mondială a lobby-ului, Washington DC,
DCs K Street corridor. Recent, guvernul american a permis ca reprezentanţi ai marilor corporaţii, ca AT&T
şi IBM să se alăture delegaţiei oficiale pentru negocieri în domeniul comerţului electronic în cadrul FTAA,
ce urmează a se finaliza în anul 2005.
Este evident că poziţia societăţilor internaţionale în economia mondială este foarte puternică şi că
această confruntare cu statele naţiune în planul forţei economice este una reală. Globalizarea economiei face
ca interdependenţa dintre toţi agenţii economici să crească şi raporturile de forţe să devină din ce în ce mai
complexe.

5. Organizaţii internaţionale
Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast. Astăzi se consideră că funcţionează o
multitudine de organizaţii, grupate după mai multe criterii.
Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului de acţiune. În această categorie pot fi
identificate organizaţii economice, organizaţii profesionale, organizaţii politice, organizaţii culturale,
organizaţii ştiinţifice etc.
Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale, în
funcţie de statutul membrilor săi (guverne, în cazul celor guvernamentale şi asociaţii sau persoane
particulare în cazul celor neguvernamentale).
În capitolul ce urmează, vom încerca să prezentăm caracteristicile celor mai importante dintre
organizaţiile economice internaţionale, cu cel mai mare impact asupra economiei mondiale.

5.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sistemul Naţiunilor Unite


ONU şi Sistemul Naţiunilor Unite (care cuprinde, alături de ONU, şi agenţiile specializate ale acesteia)
sunt, poate, cele mai cunoscute dintre organizaţiile internaţionale. Considerată organizaţia cu vocaţie
universale, ONU numără astăzi 191 de ţări, ceea ce îi conferă statutul de cea mai cuprinzătoare dintre
organizaţii, sub aspectul participării, dar şi sub aspectul domeniilor de acţiune, fapt relevat de obiectivele
organizaţiilor ce compun Sistemul ONU.
ONU a fost creat în urma celui de-al doilea război mondial, în 1945, şi mulţi dintre criticii acestei
instituţii consideră că această instituţie reflectă şi astăzi o realitate de acum 50 de ani.
Documentul fundamental ce stă la baza funcţionării ONU este Charta Naţiunilor Unite, semnată la
26 iunie 1945 de cele 50 de state fondatoare ale organizaţiei. Charta stabileşte drepturile şi obligaţiile ţărilor
membre, precum şi structura organizaţiei.
Considerată tratat internaţional, Charta se fundamentează pe principiile dreptului internaţional, de
egalitate în drepturi a statelor suverane şi de interzicere a folosirii forţei în relaţiile internaţionale.
Scopurile Naţiunilor Unite sunt:
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
- dezvoltarea relaţiilor între naţiuni întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi a
autodeterminării popoarelor;
- cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale şi umanitare la
nivel internaţional şi promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
- să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.
În urmărirea scopurilor enunţate în primul articolul al Chartei, ONU trebuie să acţioneze în
conformitate cu următoarele principii:
- organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor;
- toţi membri trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit Chartei;
- diferendele internaţionale vor fi rezolvate prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie;
- renunţarea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei în relaţiile internaţionale;
- membri ONU vor oferi organizaţiei ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea, în conformitate cu
prevederile prezentei Charte şi se vor abţine de a susţine statele împotriva cărora ONU întreprinde o acţiune
preventivă sau de constrângere;
- nici o dispoziţie din Chartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin
esenţial competenţei interne a unui stat.
Limbile oficiale ale ONU sunt chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola. Alături de acestea, limba
arabă este limbă oficială pentru lucrările Adunării Generale, Consiliului de Securitate şi Consiliului
Economic şi Social.
Structura organizatorică a ONU este formată din următoarele principale organisme: Adunarea generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), Curtea Internaţională de Justiţie,
Secretariatul şi Consiliul de Tutelă.
1) Adunarea Generală este cel mai democratic forum al ONU. Fiecare stat membru este reprezentat de
cel mult cinci reprezentanţi şi are dreptul la un singur vot, ceea ce aduce pe picior de egalitate toate statele
membre ale organizaţiei.
Adunarea Generală este principalul organ deliberativ al ONU. Deciziile importante, ca admiterea de noi
membri, probleme legate de pace şi securitate sau de bugetul organizaţiei se iau cu o majoritate de 2/3 din
voturi. Celelalte chestiuni ce sunt supuse aprobării Adunării Generale se iau cu majoritate simplă.
Atribuţiile şi responsabilităţile Adunării Generale sunt următoarele:
- examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor;
- discută orice problemă privitoare la menţinerea păcii şi securităţii supusă atenţiei de către orice
membru al ONU;
- poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi
securitatea internaţională’
- iniţiază studii şi recomandări în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul economic,
social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi al sprijinirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţi cetăţenii, fără nici un fel de discriminare;
- aprobă bugetului Naţiunilor Unite;
- alege membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, membri ECOSOC, membrii Consiliului de
Tutelă, judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie (împreună cu Consiliul de Securitate), numeşte, la
recomandarea Consiliului de Securitate, Secretarul General al ONU.
Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni ordinale anual, în septembrie, şi în sesiuni speciale, la
cererea Consiliului de Securitate, a majorităţii membrilor ONU sau a unui singur membru, dacă majoritatea
membrilor sunt de acord. Sesiunile de urgenţă pot fi convocate în 24 de ore, în aceleaşi condiţii.
2) Consiliul de Securitate. Principala responsabilitate a Consiliului de Securitate este aceea de a
menţine pacea şi securitate internaţională.
El este alcătuit din 15 membri, 5 permanenţi (SUA, Franţa, Marea Britanie, China, Federaţia Rusă) şi
10 nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani. Deciziile în cadrul Consiliului de
Securitate se iau cu o majoritate de 9 voturi în chestiuni de procedură. În problemele importante, majoritatea
de 9 voturi trebuie să includă votul afirmativ al tuturor celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de
Securitate, cunoscută ca Unanimitatea Marilor Puteri sau ca dreptul de veto.
Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona acţiuni armate ca şi sancţiuni
colective împotriva unei agresiuni. Principalele atribute ale Consiliului de Securitate sunt:
- investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar putea conduce la fricţiuni internaţionale;
- recomandă metodele necesare pentru rezolvarea acestor dispute;
- determină existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau a unei agresiuni şi recomandă măsuri ce
trebuie întreprinse în acest sens;
- invită membrii ONU să aplice sancţiunile economice sau alte măsuri, care nu implică utilizarea forţei,
pentru a preveni sau a stopa agresiunea;
- întreprinde acţiuni militare împotriva agresorilor;
- exercită funcţiile de tutelă ale ONU în zone strategice;
- recomandă Adunării Generale numirea Secretarului General şi, împreună cu Adunarea Generală,
numeşte judecătorii Curţii Internaţionale de justiţie.
3) Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) este principalul organ al ONU însărcinat cu coordonarea
acţiunilor din domeniul economic şi social, atât ale ONU, cât şi ale agenţiilor specializate şi ale altor
instituţii din Familia ONU.
ECOSOC:
- serveşte ca principal forum de discuţii pe probleme economice şi sociale la nivel internaţional şi
formulează recomandări statelor membre şi sistemului Naţiunilor Unite;
- realizează şi iniţiază studii şi rapoarte în domeniile de interes;
- promovează respectul şi urmăreşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
- organizează conferinţe şi pregăteşte proiecte de convenţii pentru a fi supuse Adunării Generale, în
domenii de competenţa sa;
- se consultă cu organizaţiile nonguvernamentale în probleme ce ţin de competenţa ECOSOC.
4) Consiliul de Tutelă - Acest organism are drept principală sarcină supravegherea administrării
teritoriilor aflate sub tutela ONU. Teritoriile aflate sub tutelă sunt acele teritorii care se află sub mandatul
ONU şi care nu se pot autoguverna. De aceea, principalul obiectiv al Consiliului de Tutelă este de a sprijini
populaţia acestor teritorii spre dezvoltarea progresivă către autodeterminare şi independenţă, ţinând cont de
condiţiile specifice fiecărui teritoriu, de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic şi comercial a tuturor
cetăţenilor membrilor Naţiunilor Unite.
Dacă la începutul activităţii ONU numărul teritoriilor aflate sub tutelă era de 72, în 1998 se mai aflau
sub administrare doar 17.
5) Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism juridic al ONU, ale cărui atribuţii ţin de
reglementarea diferendelor dintre state şi de oferirea de consultanţă juridică ONU şi agenţiilor specializate.
Curtea Internaţională de Justiţie este formată din 15 judecători, aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de
Securitate, pentru un mandat de nouă ani, cu posibilitatea realegerii. O ţară nu poate avea doi judecători la
Curtea Internaţională de Justiţie.
6) Secretariatul este organismul permanent al ONU şi este format din Secretarul General şi personalul
ce lucrează în oficiile Naţiunilor Unite. Personalul Secretariatului numără în jur de 8.600 persoane, care
acţionează la dispoziţia Naţiunilor Unite şi nu a ţărilor ai căror cetăţeni sunt.
Secretarul General este cea mai înaltă autoritate din cadrul ONU. El este, deopotrivă, diplomat,
activist, conciliator, avocat şi are obligaţia de a promova principiile şi valorile exprimate prin Charta
Naţiunilor Unite.
Cel mai important rol al secretarului general este acela de îndeplinire a „bunelor oficii”, respectiv
demersurile pe care acesta le face public sau privat pentru a preveni disputele internaţionale, a opri
escaladarea conflictelor deja existente sau a aduce statele la masa tratativelor.

5.1.1.Reforma ONU. Realizări şi neîmpliniri ale ONU


Activând ca una dintre cele mai vechi organizaţii, ONU a fost nu de puţine ori criticat pentru
neconcordanţa dintre măsurile adoptate şi principiile Chartei, pentru lipsa sa de reacţie în anumite momente,
pentru realizările destul de palide în comparaţie cu gravele probleme cu care se confruntă omenirea. Multe
dintre criticile aduse ONU pornesc de la structura organizatorică a acestuia, structură ce reflectă
disproporţionalitate între atribuţiile diferitelor organisme şi capacitatea acestora de a impune anumite
rezoluţii şi care este apreciată a reflecta o situaţie care nu mai corespunde realităţii. De departe, cea mai
puternică dintre structurile ONU este Consiliul de Securitate, singurul autorizat să intervină armat atunci
când un stat agresează alt stat. Componenţa Consiliului de Securitate, de exemplu, este expresia unui
raport de forţe dominat de statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial.
Învinşii de acum 60 de ani sunt astăzi state puternice, care contribuie cu mai mult la bugetul ONU decât
ţări ce se află în structura Consiliului de Securitate. Germania şi Japonia sunt egalii, în domeniul economic,
ai Franţei sau Marii Britanii, iar în plan politic, în cadrul ONU, interesele lor sunt reprezentate în aceeaşi
măsură ca şi a altor ţări mult mai puţin dezvoltate. În altă ordine de idei, multe ţări nici nu existau la
constituirea ONU, dar astăzi nu mai pot fi ignorate în plan internaţional. La ora actuală, se discută tot mai
des despre o adevărată reformă a organismelor ONU, cel mai vizat fiind, desigur, Consiliul de Securitate.
Germania, Japonia, India, Brazilia şi Nigeria bat la poarta Consiliului de Securitate ca membri permanenţi,
pentru a da acestuia o componenţă care să reflecte mai corect realitatea din plan internaţional. În plus, o
astfel de propunere ar da o mai mare reprezentativitate unei structuri ce reflectă într-o foarte mare măsură
interesele ţărilor bogate.
Ineficienţa ONU este un alt motiv de nemulţumire legat de activitatea acestei organizaţii. Între
obiectivele acesteia se înscriu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi
preocuparea pentru reducerea sărăciei în lume. Astăzi sunt peste un miliard de oameni ce trăiesc la limita
minimă a sărăciei, iar în multe ţări există încălcări majore ale drepturilor fundamentale ale omului. Fiind
considerată „prizoniera” intereselor ţărilor bogate şi a membrilor permanenţi din Consiliul de Securitate,
ONU fie nu a acţionat, fie acţiunile sale au fost timide şi lipsite de orice rezultate. Africa, de exemplu, este
una din regiunile cele mai sărace ale lumii şi multe dintre tragedii s-au consumat pe acest continent.
Mulţi critici văd în Secretariatul General o irosire de resurse. Funcţionarii ONU au salarii de două ori
mai mari decât omologii lor ce activează în organizaţii neguvernamentale, iar rezultate de două ori mai
slabe. Supradimensionarea structurilor ONU şi birocraţia acestora îi fac pe unii analişti să considere că
personalul acţionează în primul rând în scopul confortului personal şi mai apoi în slujba idealurilor care au
condus la crearea organizaţiei.
Principalul obiectiv al Chartei Naţiunilor Unite, pacea şi securitatea internaţională sunt considerate a fi
deziderate mult prea îndepărtate. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lumea este departe de a fi
cunoscut cu adevărat pacea. În fiecare colţ al lumii au izbucnit războaie, în unele dintre ele fiind angrenate
chiar naţiunile Unite (războiul din Coreea). Unii analişti consideră că, de fapt, ONU a devenit marioneta
marilor puteri, în special SUA, făcând evident aluzie la autorizarea de către ONU a intervenţiei în Kuweit.
Un exemplu ce ilustrează slăbiciunea ONU în faţa SUA poate fi identificat în situaţia ocupării prin
forţă a Kuweitului de către Irak in 1990. Sub o motivaţie discutabilă, regimul de la Bagdad călca teritoriul
kuweitian, anexându-l. ONU a adoptat mai multe rezoluţii, încercând să facă guvernul irakian să părăsească
teritoriul ilegal anexat. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să se retragă imediat şi
necondiţionat. Pe de altă parte, ONU îşi rezerva dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea
acestei rezoluţii. Irakul refuză să se supună. In această situaţie, NATO si Pentagonul fac presiuni pentru o
intervenţie militară americană în zonă, cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. În cele din urmă,
Consiliul a adoptat Rezoluţia 665, prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. Este vorba de cedarea
ONU în faţa SUA şi a aliaţilor săi din NATO?
La 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania au fost ţinta unor atentate cu bombă. 263 de
morţi, din care 12 americani. Casa Albă a considerat ca fiind un atac Al-Quaida şi, fără a exista o permisiune
din partea Consiliului de Securitate ONU, lansează 75 de rachete de croazieră asupra Sudanului si
Afghanistanului. Bilanţul - mai mulţi morţi şi un scandal de proporţii, dat fiind faptul că ţintele considerate
de CIA teroriste, s-au dovedit a fi fabrici de medicamente.
Cel mai recent caz vis a vis de relaţia dintre ONU şi SUA îl reprezintă războiul din Irak. Intervenţia
SUA şi a aliaţilor săi a fost motivată de existenţa armelor chimice şi bacteriologice, care, în urma
intervenţiei armate, nu s-au putu găsi. Scandalurile imense ce au apărut ulterior, precum şi dezvăluirile
făcute de diverse oficialităţi americane şi britanice în legătură cu manipularea dovezilor, au determinat
numeroase manifestări ale opiniei publice împotriva Războiului din Irak. Dar cel mai interesant aspect este
acela că cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate s-au grupat în trei tabere total opuse.
În decursul anilor, ONU a pierdut din omogenitate şi a câştigat în universalitate, aşa cum aprecia şi
Robert Schuman. Universalitatea câştigată, ca şi omogenitatea pierdută, îşi au corespondenţa în numărul
mare de ţări care şi-au câştigat independenţa şi care au devenit membre ONU, cu niveluri de dezvoltare
dintre cele mai diverse. La înfiinţarea organizaţiei, Africa a avut 4 membri fondatori, astăzi are peste 40 de
reprezentanţi. Aceste diferenţe dintre puterea economică a celor mai multe state şi componenţa organismelor
ONU au dus la o aşa numită împărţire a forţelor. Deţinând două treimi din numărul statelor membre, ţările
dezvoltate sunt în minoritate în Adunarea Generală, pe când în Consiliul de Securitate au majoritatea.
Realizarea unor astfel de axe ar putea bloca întregul mecanism de funcţionare al ONU cu efecte negative
asupra întregii comunităţi internaţionale.
Astăzi, lumea este împărţită în blocuri comerciale, militare şi politice care joacă un rol mult mai
important decât Naţiunile Unite.
Nu trebuie totuşi negate eforturile pe care ONU le-a depus şi multe dintre reuşitele acestei organizaţii.
Numărul mare de membri reprezintă, în ultimă instanţă, încununarea eforturilor organizaţiei privind
autodeterminarea şi independenţa politică a statelor şi recunoaşterea de către întreaga comunitate
internaţională, prin intermediul ONU, a suveranităţii fiecăruia dintre membri săi.
De la crearea sa, ONU s-a îmbogăţit continuu, nu doar cu noi membri, ci şi cu problemele acestora.
Începând cu anii ’50, tot mai multe state şi-au cucerit independenţa politică şi au devenit membre ale marii
familii a Naţiunilor Unite. Conştientizând problemele ce aveau să apară mai târziu, ONU a iniţiat Decadele
Dezvoltării, care reprezintă demersuri ale comunităţii internaţionale în vederea promovării progresului
economic şi social al ţărilor mai puţin dezvoltate.
Primul deceniu al dezvoltării a fost lansat între 1961-1971 şi stipula angajamentul statelor membre de a
stimula şi consolida politici adecvate sporirii sensibile a ritmurilor de creştere economică al ţărilor mai puţin
avansate de cel puţin 5% pe an.
Cel de-al Doilea Deceniul al Dezvoltării, lansat în perioada 1971-1980, stabilea niveluri de creştere
pentru o serie de indicatori, cum ar fi PIB –ului global şi cel pe locuitor, în ţările în dezvoltare, cu ritmuri de
6%, respectiv 3,5% pe an. De asemenea, s-a stabilit un ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea
acestor obiective, cum ar fi încheierea de acorduri pentru produsele de bază, sprijinirea expansiunii şi
diversificării exporturilor de produse semifinite şi manufacturate, acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea
ţărilor mai puţin avansate într-un volum minim de 0,7% PNB – ul ţărilor dezvoltate.
În 1980 se lansează a treia strategie de dezvoltare în cadrul Deceniului Trei pentru Dezvoltare (1981-
1990). Stabilind obiective cantitative de mai mare amploare (ritm mediu anual de creştere pentru ţările în
dezvoltare de 7%), se preconiza reducerea cu 19% a decalajelor economice medii faţă de ţările dezvoltate
până în 1990, precum şi schimbări în economia mondială prin negocieri la nivel global.
Cel de-al Patrulea Deceniu al Dezvoltării a fost lansat în 1990, la o sesiune specială a Adunării
Generale, pentru revitalizarea creşterii economice şi dezvoltării în ţările mai puţin avansate, stabilind patru
domenii prioritare: sărăcie şi hrană, resurse umane şi dezvoltare instituţională, populaţie şi mediu.
Obiectivele propuse în acest deceniu au fost mult mai vagi decât cele stabilite în deceniile anterioare.
În ciuda eforturilor depuse, nici una din ţintele propuse în cele patru decenii nu a fost atinsă. O analiză
făcută la mijlocul Deceniului Trei arăta că ritmul de creştere al ţărilor în dezvoltare s-a încetinit, iar decalajul
faţă de ţările sărace a crescut.
Trecerea în noul mileniu a impus o analiză foarte atentă, la nivelul Organizaţiei, a principalelor
probleme cu care se confruntă astăzi lumea. Definită „Obiectivele Mileniului”, declaraţia ONU a plecat de
la necesitatea continuării cu eforturi şi mai susţinute a cooperării la nivel internaţionale pentru a eradica sau
a diminua cele mai grave neajunsuri ale societăţii contemporane.
Obiectivele identificate de către ONU sunt în număr de 8, fiecare dintre ele având ţinte precise .
Orizontul de timp pentru atingerea ţelurilor propuse este 2015.
1. Eradicarea sărăciei extreme. În cadrul acestui obiectiv, Naţiunile Unite îşi propun ca prin acţiunile
promovate şi prin cooperarea tuturor statelor lumii să se înjumătăţească proporţia celor ce trăiesc sub un
dolar pe zi şi a celor care suferă de foame.
2. Educaţie pentru toţi. Conform acestui obiectiv, toate fetele şi băieţii trebuie să finalizeze cursurile
primare.
3. Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării active în societate a femeilor. Până în 2005
se propune eliminarea inegalităţilor de cuprindere în şcoala primară a fetelor şi băieţilor, iar până în 2015,
eliminarea tuturor discriminărilor dintre sexe, la toate nivelurile.
4. Reducerea mortalităţii în rândul copiilor, respectiv reducerea cu două treimi a ratei mortalităţii în
rândul copiilor până în cinci ani.
5. Îmbunătăţirea asistenţei maternale, reducerea cu ¾ a ratei mortalităţii la naştere a mamelor.
6. Combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli. Ţintele acestui obiectiv sunt: stoparea şi
combaterea răspândirii HIV/SIDA şi stoparea şi combaterea răspândirii malariei şi a altor boli cu efect major
asupra stării de sănătate a populaţiei.
7. Asigurarea sustenabilităţii mediului:
- integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi programele tuturor ţărilor,
- combaterea eroziunii solului şi a degradării resurselor,
- reducerea la jumătate a proporţiei populaţiei care nu are acces la resurse de apă potabilă,
- înregistrarea unor progrese însemnate până în 2020 în standardul de viaţă a cel puţin 100 milioane de
locuitori ai „oraşelor de carton”,
8. Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare, care să includă:
- dezvoltarea pe mai departe a unui sistem comercial şi financiar deschis, bazat pe reguli, previzibil şi
nediscriminatoriu, angajarea pentru o bună guvernanţă, dezvoltare şi reducere a sărăciei, atât la nivel
naţional cât şi internaţional,
- o mai bună orientare către nevoile celor mai sărace ţări, respectiv acces pe pieţe pentru produsele
acestora, extinderea schemelor de reducere a datoriei celor mai îndatorate şi sărace ţări, anularea datoriilor
oficiale bilaterale şi asigurarea unei asistenţe financiare mai generoase pentru ţările ce realizează progrese în
reducerea sărăciei.
- o mai bună orientare către nevoile speciale ale ţărilor insulare şi fără litoral cel mai puţin dezvoltate,
- analizarea mai profundă şi mai eficientă a problemelor datoriei externe a ţărilor în dezvoltare pe plan
naţional şi internaţional în scopul aducerii acestei probleme la dimensiuni sustenabile pe termen lung,
- o cooperare mai strânsă cu companiile farmaceutice pentru relaxarea accesului la medicamentele
esenţiale pentru ţările în dezvoltare,
- o cooperare mai strânsă cu companiile private pentru lărgirea accesului către beneficiile noilor
tehnologii, în special tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.
Care este situaţia după patru ani? Un raport ONU prezenta situaţie realizărilor şi a domeniilor în care
mai sunt multe de făcut este următoarea: majoritatea ţintelor propuse se află în progres, dar există zone în
care se înregistrează stagnări sau chiar deteriorări ale situaţiei existente.
În ceea ce priveşte obiectivul 1, reducerea sărăciei extreme şi a foametei, Africa sub-sahariană nu a
înregistrat nici un progres, iar în Asia de Sud progresele sunt destul de încete. Pentru al doilea obiectiv,
atingerea educaţiei primare la nivel universal, situaţia este mai bună, chiar dacă în unele regiuni progresele
înregistrate sunt destul de lente (din nou Africa sub-sahariană şi Oceania). Reducerea morţii infantile până la
5 ani cu două treimi contabilizează regres în aceeaşi regiune a Africii sub-sahariene, celelalte regiuni
marcând progrese, chiar dacă în cazul unora sunt mai modeste (ca Asia de Est).
Care va fi deznodământul acestei provocări pe care a lansat-o ONU? Poate că acum forurile de
decizie la nivel naţional, pentru fiecare ţară în parte, şi organismele internaţionale, la nivel global, vor reuşi
să se prezinte în faţa oamenilor cu una din prea puţinele realizări comune în planul dezvoltării umane.

5.1.2. Sistemul Naţiunilor Unite


Alături de Organizaţia Naţiunilor Unite, din Sistemul ONU fac parte o serie de agenţii specializate,
programele şi fondurile Naţiunilor Unite. Aceste funcţionează în baza unor acorduri speciale ce le leagă
activitatea de ECOSOC sau/şi Adunarea Generală. Agenţiile specializate au propriul buget, propriile scopuri
şi reguli şi funcţionează pe bază de autonomie.
Printre cele mai cunoscute organisme şi organizaţii ce fac parte din Sistemul Naţiunilor Unite se
numără:
1. Comisiile Regionale ale ONU, care sunt subordonate ECOSOC şi au drept obiectiv fundamental
promovarea cooperării la nivel regional şi subregional, dezvoltând politici şi strategii menite a asigura
progresul şi dezvoltarea economică în regiunile respective. Sunt 5 astfel de comisii regionale, şi anume:
- Comisia Economică pentru Africa (ECA);
- Comisia Economică pentru Europa (ECE);
- Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC);
- Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP);
- Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (ESCWA).
2. Programele, Fondurile şi alte structuri care operează în cadrul Naţiunilor Unite, coordonate în
cea mai mare parte de ECOSOC
- Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), creat în 1946, este singurul organism dedicat
în exclusivitate copiilor, pentru protecţia, dezvoltarea şi supravieţuirea acestora.
- Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), creată în 1964, are drept
scop accelerarea comerţului şi a dezvoltării economice, în special în beneficiul ţărilor în dezvoltare. Se
consideră a fi o alternativă la Organizaţia Mondială a Comerţului, un forum care să promoveze interesele
ţărilor în dezvoltare.
- Programul naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat în 1965, este cea mai largă sursă
multilaterală de asistenţă tehnică şi pentru dezvoltare umană.
- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), creat în 1972 are drept principal obiectiv
susţinerea de parteneriate pentru a proteja mediul înconjurător şi de a oferi naţiunilor posibilitatea să
îmbunătăţească viaţa populaţiei fără a compromite şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.
- Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA), creat în 1969 este cea mai largă sursă
multilaterală pentru asistenţa populaţie destinată ţărilor în dezvoltare, în scopul îmbunătăţirii stării
reproductive a femeilor, strategii de dezvoltare şi ale populaţiei, egalitatea femeilor etc.
- Programul Alimentar Mondial (WFP), creat în 1963, cea mai largă sursă de asistenţă
multilaterală pentru hrană (au fost alocate prin acest program peste 3 milioane de tone metrice de hrană
pentru situaţiile de urgenţă).

5.2. Fondul Monetar Internaţional

5.2.1. Crearea F.M.I.


Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, au apărut preocupări pe plan internaţional privind
reorganizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. În acest context, în iulie 1944, a avut loc în S.U.A.,
în localitatea Bretton Woods, Conferinţa Monetară şi Financiară la care au participat 44 de ţări.
Prin acordurile încheiate, Conferinţa monetară a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul
monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Rolul principal în
cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.M.I., prevăzându-se că o ţară nu poate deveni
membru B.I.R.D. atâta timp cât nu este membru F.M.I..
Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947. La 15 noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul
de instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce Adunarea Generală a aprobat Acordul
încheiat de ECOSOC cu F.M.I. prin consultări şi recomandări, însă Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate
interveni în mod direct în activitatea acestuia.

5.2.2. Statutul şi obiectivele F.M.I.


Acordul a fost concretizat în 20 de articole, urmate de amendamente ulterioare (printre care, cel din
1968 a instituit DST-urile). F.M.I. i s-a stabilit un statut juridic, conform căruia acesta are o deplină
personalitate juridică, un sistem de organe de conducere, un buget propriu şi un mecanism procedural de
decizie şi de interpretare a propriului statut.
Obiectivele principale ale F.M.I. sunt:
. să promoveze cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei instituţii permanente, care
să constituie un mecanism de consultare şi colaborare cu ţările membre în probleme monetare internaţionale;
. să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional, aducându-şi astfel
contribuţia la promovarea şi menţinerea unui nivel ridicat de folosire a capacităţilor de producţie în toate
ţările membre, la sporirea resurselor productive şi la creşterea venitului lor naţional;
. să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca mijloc de
concurenţă internaţională;
. să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente
dintre ţările membre şi la eliminarea restricţiilor valutare, care stânjenesc dezvoltarea comerţului
internaţional;
. să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi
mijlociu, în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre.

5.2.3. Funcţiile F.M.I.


Conform statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza resursele sale numai pentru acoperirea unui deficit
al balanţei conturilor curente, specificându-se expres, în articolul VI, că nici un membru nu va putea utiliza
resursele Fondului pentru ieşirile importante sau prelungite de capitaluri.
Corespunzător acestor principii şi precizări, principalele funcţii ale F.M.I. sunt:
• supravegherea politicilor financiar valutare - funcţia iniţială a F.M.I., care presupune consultări
periodice între ţările membre şi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi, a sistemului
monetar, preţuri, şomaj, strategii de dezvoltare, reformă, curs de schimb etc. Fondul este obligat să
supravegheze atât sistemul monetar internaţional în vederea asigurării funcţionarii efective şi operativităţii
acestuia, cât şi respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce îi revin din trei din principiile adoptate
de către F.M.I., respectiv: obligaţia membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb, intervenţia
pe propriile pieţe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară şi respectarea interesului celorlalte
ţări, ale căror monede pot fi afectate.
• asistenţa financiară - constă în acordarea dreptului unei ţări de a cumpăra moneda proprie a altei
ţări, cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţională într-un anumit interval de timp. Dacă iniţial au
beneficiat de asistenţă financiară ţările vest europene distruse de cel de-al doilea război mondial, în prezent,
cererile de asistenţă financiară vin în cvasi-majoritatea lor de la ţările în dezvoltare. Creditele acordate de
către F.M.I. sunt pe termen mediu (2-5 ani) sau lung (4-10 ani) şi se solicită garanţii specifice pentru
rambursare. Garanţiile constau în obligaţia guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de
stabilitate macroeconomică, definiţi în cadrul strategiei proprii de relansare economică sau în cooperare cu
specialiştii Fondului. Indicatorii respectivi vizează politica monetară, fiscală, bugetară, politicile structurale
prin prisma dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. Accesul la resursele financiare ale F.M.I. depinde
atât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului, cât şi de adoptarea unor măsuri de ajustare care să
asigure soluţionarea dezechilibrelor existente.
• asistenţa tehnică se realizează prin:
 trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice de expertiză ale F.M.I.
 pregătire şi formarea funcţionarilor publici, în acest scop funcţionează în cadrul Fondului două
instituţii specializate, cu sediul la Washington şi la Viena, care oferă gratuit cursuri de specializare în
domenii cum ar fi finanţele publice, ajustarea balanţei de plăţi, programe financiare etc.
 consultanţă pe probleme monetare şi financiare.

5.2.4. Organizarea F.M.I. şi resursele acestuia


F.M.I. este condus de următoarele 3 organisme:
1) Consiliul Guvernatorilor, este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte o
dată pe an, având rolul unei adunări generale a acţionarilor. Fiecare stat are câte un reprezentant, însă
acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă in funcţie de cota-parte subscrisă. Regula este că
fiecare ţară dispune de câte 250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100.000 dolari
subscrişi.
În acest fel, numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris
(S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia). Cum toate deciziile importante trebuie luate cu o
majoritate de 85% din voturi, S.U.A., care singure dispun de aproape 20% din voturi, au de fapt un drept de
veto.
2) Consiliul de administraţie este format din 21 de membri: 6 reprezentând ţările ale căror cote-părţi
sunt cele mai mari, sau care, fără să aibă o cotă-parte foarte mare, sunt creditori foarte importanţi ai F.M.I.
(Arabia saudită) şi 15 desemnaţi de celelalte ţări membre, grupate, in principiu, pe zone geografice. În acest
din urmă caz, unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un administrator care să le
reprezinte, iar altele practică rotaţia.
3) Directorul general este, prin consens, un european şi conduce Fondul sub controlul
administratorilor. Sediul F.M.I. este la Washington, D.C.
5.2.5. Mecanismele de finanţare ale F.M.I.
F.M.I. are ca scop să permită ţărilor membre să-şi remedieze dezechilibrele temporare (şi nu
fundamentale) ale balanţelor lor de plăţi, fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor
internă sau dezvoltarea schimburilor internaţionale.
Resursele F.M.I. sunt constituite, în principal, din contribuţii pe care trebuie să le verse statele pentru a
deveni membre ale organizaţiei. Aceste contribuţii se numesc "cote-părţi".
Cotele-părţi au fost exprimate iniţial în dolari, iar în prezent sunt exprimate în D.S.T. Cota-parte a
fiecărei ţări este determinată de poziţia sa economică, comparativ cu cea a celorlalţi membri. Pentru
schimbarea cotelor se ia în considerare o varietate de factori economici, incluzând PIB–ul, tranzacţiile de
cont curent, rezerve oficiale. Când o ţară devine membră a FMI îi este repartizată o cotă iniţială ce are
acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de Fond a fi comparabile ca mărime economică şi
caracteristici cu aceasta. Aceste cote au fost în mai multe rânduri revizuite. Ultima creştere de cote a avut loc
în ianuarie 1999, creşterea generală cu 45% reflectând schimbările în mărimea economiei mondiale, riscul
ridicat de crize financiare şi rapida liberalizare a comerţului şi fluxurilor de capital. Cu prilejul majorărilor
de cote părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între diferitele grupe de ţări. Aşa se explică majorarea
cotei Chinei în 2001, ca urmare a dobândirii suveranităţii asupra Hong Kong-ului, care a ajuns la acelaşi
nivel ca şi Canada. Cotele părţi sunt prezentate în anexa nr. 3.
Cotele părţi reprezintă criteriul de stabilire a dreptului de vot in organele de conducere.
Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări directe sau a unei
asigurări de trageri. Prin aceasta din urmă se înţelege o decizie prin care Fondul dă unui membru asigurarea
că acesta va putea să efectueze cumpărări din contul de resurse generale, în cursul unei perioade de timp
specificate şi până la un nivel determinat. Deşi aceste asigurări se acordă, în general, pentru o perioadă de 12
luni, Fondul a aprobat şi asigurări de tragere valabile pe doi ani.
Conform celei de-a doua modificări a statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza, prin trageri, tranşa
rezervei (noua denumire a tranşei aur), tranşe curente de credit (până la 25% din cota vărsată în monedă
convertibilă) şi pot dispune de o serie de facilităţi de finanţare: trageri în cadrul facilităţii de finanţare
compensatorie şi pentru situaţii neprevăzute, pentru acoperirea influenţelor nefavorabile ale preţurilor
importurilor de ţiţei şi gaze naturale, prin trageri în cadrul facilităţii de finanţare a situaţiilor neprevăzute ale
încasărilor din export, prin finanţarea stocurilor tampon sau prin contractarea de credite, dacă tragerea
iniţială nu este suficientă.
În cadrul acestor facilităţi puse la dispoziţie de Fond un membru poate împrumuta cumulativ până la de
patru ori cota subscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării în cauză, care să demonstreze
capacitatea acesteia de a depăşi dezechilibrele temporare în care se află.
Politica tranşelor de credit cuprinde, în principal, următoarele facilităţi:
 aranjamente de tip stand-by (credit confirmat), care constau în deschiderea unor linii de credit pe
termen mediu în favoarea ţărilor aflate în dificultate pe baza unor programe de reformă economică.
Condiţiile de creditare, favorabile de regulă, prevăd perioade de rambursare de 3-5 ani cu posibilităţi de
extindere până la 10 ani, dobânzi standard ale F.M.I. (în jur de 5%), comisioane de serviciu (0,5% din suma
disponibilizată), şi comisioane stand-by, care, de obicei, se compensează cu cele de serviciu,
 facilităţi de transformare sistemică, introduse în 1993, în scopul de a asigura o sporire a
posibilităţilor de asistenţă financiară în favoarea ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe
datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă; pentru a obţine accesul la aceste facilităţi, ţările solicitante
trebuie să însoţească cererea de un document care să descrie obiectivele de politică economică, să cuprindă
estimări macroeconomice, măsuri structurale, fiscale, monetare şi valutare ce urmează a fi aplicate în
perioada acoperită de această facilitate,
 facilitatea de ajustare structurală extinsă (1987) oferită, de regulă, celor mai sărace ţări, în condiţii
de extindere pe 3 ani, cu returnare după 5 -10 ani şi dobândă de 0,5%.
 finanţarea stocurilor tampon (1964) care permite ţărilor în curs de dezvoltare care stochează produse
primare în scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale să angajeze o tranşă suplimentară de credite
de până la 25% din cotele lor părţi, cu condiţia ca aceste stocuri "tampon" să fie constituite conform
principiilor stabilite de o.n.u., care trebuie să guverneze relaţiile intergurvernamentale,
 finanţarea extinsă (1974), creată în scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu grave dezechilibre
ale balanţei de plăţi ca urmare a unei structuri defectuoase a producţiei, comerţului sau preţurilor, precum şi
a ţărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unor
politici active de stimulare a dezvoltării.
Începând din anul 1962, FMI asigură asistenţă de urgenţă ţărilor membre care au suferit dezastre
naturale. Finanţarea Fondului ajută la compensarea deficiturilor din export şi la evitarea golirii rezervelor
externe ale ţării.
Din anul 1995, politica FMI asupra asistenţei de urgenţă s-a extins pentru acoperirea şi ţărilor aflate în
situaţii de post conflict. Această asistenţă este limitată la circumstanţele în care o ţară membră cu un
dezechilibru grav al balanţei de plăţi este incapabilă să dezvolte şi să implementeze un program economic
cuprinzător, deoarece capacitatea sa a fost afectată de un conflict. Asistenţa este de regulă limitată la 25%
din cota ţării membre, deşi pot fi asigurate sume până la 50% din cotă, în anumite circumstanţe.
Rolul pe care-l joacă F.M.I. în susţinerea procesului dezvoltării derivă din funcţiile pe care acesta le are.
Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale
naţionale. Totodată, F.M.I. s-a implicat activ şi în procesele de reformă din ţările aflate în tranziţie.
Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentru creşterea rolului asistenţei financiare oficiale,
acordată pe cale multilaterală, ponderea acesteia în totalul sumelor transferate către ţările în dezvoltare nu
reprezintă decât 20%, dintre care doar 14% sunt acordate în condiţii de favoare. Cum resursele Fondului
Monetar Internaţional sunt limitate, practic, la cotele părţi ale membrilor, împrumuturile fiind proporţionale
cu aceste cote părţi, creditele F.M.I. deţin doar 3,5% din totalul asistenţei financiare externe către ţările în
dezvoltare.
În ceea ce priveşte rolul F.M.I. de-a lungul existenţei sale în procesul dezvoltării, aşa cum aprecia şi
fostul Directorul General al Fondului, domnul Michel Camdessus, acesta a crescut şi s-a schimbat foarte
mult, ca urmare a faptului că a trebuit să se adapteze unei economii mondiale aflată într-o dinamică
continuă. Fondul trebuie să-şi revitalizeze şi să-şi adapteze funcţiile de supraveghere. Volatilitatea,
speculaţiile care au zguduit sistemul monetar internaţional în ultima perioadă trebuie stopate. Guvernele
trebuie să recunoască faptul că este în interesul lor să-şi concentreze acţiunile, atât pe plan naţional, cât şi
internaţional, pentru a recâştiga stabilitatea monetară.
Fondul Monetar Internaţional a jucat un rol fundamental în soluţionarea problemelor ajustării balanţelor
de plăţi ale ţărilor membre, în special ale celor în dezvoltare. Această instituţie este principalul for pentru
coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. Totodată, rolul Fondului sporeşte în
noile condiţii ale tranziţiei economiilor din Europa Răsăriteană. Finanţările acordate de F.M.I. sunt
importante prin ele însele, dar, în acelaşi timp, şi prin rolul lor de catalizator pentru alte forme de finanţare.
Rolul Fondului este de a pune în aplicare programe credibile, de a asigura creşterea economică, o creştere
economică reală, durabilă, respectiv o combatere a şomajului, inflaţiei, a îndatorării excesive.
Contextul actual în care Fondul acţionează este dominat de o continuă schimbare, în special sub
impulsul procesului de globalizare. În anii ’90 s-au „succedat” crize fără precedent care au pus F.M.I. în faţa
celor mai mari provocări întâlnite de la trecerea la cursurile flotante.

5.2.6. Necesitatea perfecţionării F.M.I.


După o jumătate de secol de existenţă, F.M.I. se află în faţa unor noi provocări. Criticile exprimate la
adresa Fondului nu s-au împuţinat, din contră, tot mai multe voci consideră această instituţie una perimată
sau subordonată intereselor ţărilor dezvoltate, mai ales intereselor S.U.A.
Printre criticile cele mai des întâlnite adresate F.M.I. se pot aminti:
 Fondul a dobândit o putere mult prea mare, ce riscă să scape de sub control. Acest lucru este
argumentat mai ales prin prisma faptului că F.M.I. a pompat peste 110 miliarde dolari în criza asiatică,
îndatorând aceste ţări cu scopul de a salva băncile internaţionale care au garantat creditele plasate în
economiile acestor ţări. Este ştiut faptul că Asia de sud-est a reprezentat un adevărat magnet pentru
investiţiile internaţionale, fiind cunoscută drept cea mai dinamică regiune a globului. În plus, sunt foarte
multe voci care consideră că nu este firesc ca un grup de câteva mii de specialişti să dicteze condiţiile de
viaţă pentru o populaţie de peste 1,4 miliarde de oameni din ţările în dezvoltare.
 F.M.I. este acuzat de lipsă de transparenţă, de faptul că operaţiunile pe care le derulează nu sunt
cunoscute, oferindu-se opiniei publice doar informaţii sumare. Tot în cazul crizei asiatice, Fondul a criticat
politica macroeconomică dusă de guvernele acestor ţări, după ce tot Fondul lăudase succesele acestei
politici. Ca o recunoaştere a acestei situaţii, Fondul a acceptat constituirea unui grup de experţi din afara
instituţiei, care să-i monitorizeze activitatea şi care a prezentat un prim raport la reuniunea anuală ce a avut
loc la Praga, în 2000
 Criticile F.M.I. se referă şi la politica acestuia în ţările sărace şi în cele aflate în procesul de
tranziţie de la economia planificată la cea de piaţă. Nu de puţine ori, Fondul este acuzat că nu ţine cont de
condiţiile concrete din aceste ţări şi condiţiile impuse nu fac altceva decât să înrăutăţească lucrurile. De
altfel, un specialist american în problemele ţărilor în dezvoltare, John Cavanagh aprecia că în multe privinţe,
F.M.I. este ca un medic din evul Mediu, pentru care nu are importanţă de ce suferă pacientul, tratamentul
fiind acelaşi. Pe termen scurt, ţările reuşesc să-şi atenueze dezechilibrul balanţei de plăţi, dar pe termen lung,
efectele asupra sănătăţii economiei ţărilor în dezvoltare este dezastruos. De altfel, şi în cazul României,
condiţia impusă de F.M.I. de a contracta credite externe de pe piaţa privată de capital pentru echilibrarea
balanţei de plăţi, într-o perioadă când condiţiile impuse de creditorii străini erau extrem de dure, n-ar fi
condus decât la o îndatorare şi mai mare a ţării, cu efecte negative deosebit de grave pe termen lung. Se pare
că înşişi specialiştii Fondului au realizat că acest lucru este mai degrabă rău.
 Tranziţia de la comunism la capitalism a constituit o noutate la fel de mare pentru instituţiile
internaţionale ca pentru ţările în cauză. Ineditul situaţiei şi dimensiunea nebănuită a procesului a adus de
multe ori F.M.I. şi alte instituţii în situaţia de a nu face faţă problemelor respective. Liberalizarea
comerţului, a preţurilor, a cursului de schimb au condus la scăderea producţiei, creşterea dramatică a
şomajului, a deficitului balanţei de plăţi, erodarea puterii de cumpărare, toate acestea constituind fenomene
preponderente în ţările aflate în tranziţie. Aplicarea unei reţete unice în materie de tranziţie nu a condus la o
creştere economică în ţările respective.
 F.M.I., în calitatea sa de instituţie centrală a Sistemului Monetar Internaţional, este incapabilă, în
opinia foarte multor specialişti, să facă faţă unei crize declanşate în interiorul sistemului. Tot mai multe
voci susţin că o criză în S.U.A. sau în Japonia ar echivala cu un colaps al întregului sistem financiar
internaţional. Este, într-adevăr, un scenariu catastrofic, dar, pe de altă parte, crizele din Mexic, Asia de Sud-
Est şi Argentina au arătat o vulnerabilitate deosebită a sistemului.
 Globalizarea tot mai accentuată a economiei mondiale necesită racordarea activităţii F.M.I. la noile
realităţi mondiale, inclusiv la îmbunătăţirea statutului şi a obiectivelor funcţionale. Întărirea supravegherii
sistemului monetar internaţional reprezintă una din provocările fundamentale care stau în faţa acestei
instituţii.
 Aşa cum arăta şi Joseph Stiglitz, managementul economic modern se conduce pe acelaşi principiu
ca şi războiul modern, şi anume acela de a elimina contactul dintre decidenţi (agresori, în cazul războiului) şi
beneficiari deciziilor (victimele). „Din hoteluri luxoase, se trasează politici asupra cărora ar trebui gândit de
două ori dacă s-ar cunoaşte oamenii ale căror vieţi au fost distruse”.

5.3. Grupul Băncii Mondiale


Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) este cel de-al doilea organism
creat de Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională, care a avut loc în iulie 1944 la Bretton Woods, în
S.U.A.
B.I.R.D. funcţionează ca o societate anonimă şi a fost completată ulterior de alte trei organisme,
împreună cu care formează “Grupul Băncii Mondiale”. Aceste organisme sunt: Corporaţia Financiară
Internaţională (C.F.I.), creată în anul 1956, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.), creată în
1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M.I.G.A.), înfiinţată în anul 1988.
B.I.R.D. are în prezent 183 ţări membre, ţările care au aderat la F.M.I. devenind membre şi la B.I.R.D.,
conform acordurilor semnate la Bretton Woods.
Conducerea Băncii este asigurată de:
• Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţară este reprezentată de guvernatorii băncilor centrale;
• Administratorii Executivi, în număr de 24, şi toţi atâţia supleanţi;
• Preşedintele, care conform tradiţiei, este american;
• Consiliul consultativ;
• comitetele de împrumuturi, care au ca obiect de activitate analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea
ce priveşte recomandarea şi, eventual, nerecomandarea realizării unor proiecte propuse, şi pentru care au
fost solicitate împrumuturi.
Administratorul executiv care reprezintă şi interesele României este un olandez (el mai reprezintă, de
asemenea, Armenia, Bulgaria, Croaţia, Georgia, Israel, Macedonia, Republica Moldova şi Ucraina).
Resursele financiare ale Băncii constau din:
 cotele subscrise de fiecare ţară membră;
 venituri nete, rezultate din operaţiuni bancare proprii;
 fonduri obţinute din plasarea pe pieţele internaţionale financiare a obligaţiunilor emise, sau prin
contracte directe cu băncile centrale ale ţărilor membre;
 venituri realizate din dobânzi şi comisioane percepute la creditele acordate;
 împrumuturi de capital contractate pe pieţele financiare (în special, de pe pieţele ţărilor membre şi în
Elveţia).
Principalele obiective ale B.I.R.D., în conformitate cu cele prevăzute în cadrul Conferinţei de la Bretton
Woods, sunt următoarele:
• sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin înlesnirea investiţiilor de capitaluri în
scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor distruse de război, precum şi dezvoltarea aparatului de
producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate;
• încurajarea investiţiilor străine private, prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la
împrumuturi şi la alte împrumuturi de capital. În situaţia în care capitalul privat nu este disponibil în condiţii
rezonabile, Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în condiţii mai
avantajoase, fie din capitalul său propriu, fie din mijloacele financiare atrase sau alte surse;
• stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea unor
balanţe de conturi echilibrate, prin înlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor
productive ale membrilor, contribuind astfel la sporirea productivităţii, ridicarea standardului de viaţă şi
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările membre;
• coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea, cu împrumuturi internaţionale obţinute
pe alte căi, astfel încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să fie luate în considerare cu
prioritate, indiferent de mărimea lor;
• ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de la economia de război la economia de piaţă. După
1989, preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor din Europa de Est în edificarea economiei de piaţă.
În vederea realizării acestor scopuri, Banca îşi organizează şi îşi conduce operaţiunile sale bancare
ţinând cont de consecinţele pe care le vor avea investiţiile internaţionale asupra condiţiilor economice din
ţările membre în perioada următoare acordării acestor împrumuturi. În acest context, se poate afirma că
Banca Mondială este asimilată unei bănci de investiţii internaţionale.
Pe lângă operaţiunile de bază, Banca Mondială desfăşoară o serie de activităţi secundare, în rândul
cărora se înscriu:
• Medierea în vederea rezolvării unor litigii internaţionale, cum au fost lichidarea urmărilor “afacerii
Canalului de Suez” din anii 1957-1958, negocierea tratatului dintre India şi Pakistan pentru amenajarea
bazinului fluviului Indus, în anul 1960 etc.
• Crearea Corporaţiei Financiare Internaţionale, a cărei activitate, începând din iulie 1960, se axează pe
următoarele aspecte:
. finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private din ţările membre;
. acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în întreprinderile industriale private, fără a
solicita garanţii guvernului din respectiva ţară membră;
. studierea raportului care există între rata de schimb, politicile tarifare, cele fiscale şi practicile de
contingentare, acordarea licenţelor, pe de o parte, şi expansiunea industrială, pe de altă parte;
. furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe, privind crearea şi consolidarea pieţelor
financiare şi a celorlalte instituţii existente în domeniul pieţelor financiare;
• Asistenţa tehnică. Banca pune la dispoziţia ţărilor în dezvoltare asistenţă tehnică sub diverse forme,
printre care: stabilirea şi elaborarea de proiecte tehnice şi de caiete de sarcini, cu sprijinul propriilor ingineri-
consultanţi; acordarea de sprijin băncilor de dezvoltare regionale etc.;
• Înfiinţarea unor consorţii bancare, în vederea mobilizării de fonduri şi acordării de asistenţă
financiară, în special pentru ţările în dezvoltare, în vederea realizării unor proiecte de anvergură;
• Înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, în septembrie 1960, care are drept scop:
. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate;
. finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase, pentru realizarea unor investiţii, în
condiţiile în care aceste ţări nu îşi pot permite procurarea de împrumuturi din alte surse, din cauza capacităţii
lor insuficiente de rambursare şi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele financiare internaţionale;
. stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţin dezvoltate ale globului, prin acordarea
guvernelor ţărilor respective de mijloace financiare corespunzătoare nevoilor acestora, în condiţii mai
avantajoase decât creditele obţinute pe piaţa financiară internaţională;
. finanţarea în condiţii mai avantajoase a ţărilor foarte sărace, care din cauza dobânzilor foarte
ridicate nu-şi pot permite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de pe piaţa internaţională a creditului;
. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate.
• Înfiinţarea Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor, în anul 1988, ca o continuare a
Centrului Internaţional de aplanare a diferendelor legate de investiţii, cu scopul de a pune la dispoziţia
investitorilor şi a guvernelor interesate normele de procedură, de natură a rezolva diferendele;
• Rolul de consilier tehnic pe lângă diverse instituţii internaţionale, care solicită sprijin în legătură cu
diverse probleme.
Unul dintre principalele roluri pe care Grupul Băncii Mondiale îl are în susţinerea procesului dezvoltării
este şi acela de acordare de credite în condiţii mai avantajoase.
Caracteristicile funcţiei de creditare a Băncii Mondiale pot fi sintetizate astfel:
∗ creditele acordate de către Banca Mondială sunt destinate ţărilor membre, cu predilecţie pentru
restructurarea şi retehnologizarea industriei, pentru agricultură, producerea şi distribuţia de energie electrică,
infrastructură, echipamente portuare, industria siderurgică, chimică, învăţământ, sănătate, planificare
familială, protecţia mediului etc.;
∗ creditele nu sunt puse direct la dispoziţia solicitantului, ci ele sunt destinate direct furnizorului, în
conformitate cu documentele justificative. Uneori, solicitantului i se remite doar suma ce acoperă o plată
deja efectuată;
∗ solvabilitatea este un criteriu determinant în acordarea de credite. În acest sens, B.I.R.D. foloseşte
drept criteriu P.N.B. pe locuitor, pentru aprecierea nivelului de dezvoltare. Având în vedere deteriorarea
raportului de schimb şi creşterea în timp a inflaţiei, nivelul P.N.B. pe locuitor ce menţine ţările în sfera de
creditare a Băncii Mondiale, a fost majorat de la 1000 de dolari (cât era în 1973), la 2650 de dolari. De
altfel, o particularitate a activităţii Băncii Mondiale, spre deosebire de F.M.I., este aceea că acesta din urmă
acordă credite tuturor membrilor, indiferent de nivelul de dezvoltare, în funcţie de cota de participare la
capitalul F.M.I., pe când Banca Mondială nu acceptă decât creditarea ţărilor în dezvoltare. Problema
reclasării ţărilor (respectiv părăsirea grupului îndreptăţit la credite), este examinată anual de Comitetul
Împrumuturilor. Prima reclasare s-a produs în anul 1967, când o serie de ţări industrializate au fost scoase de
la creditare. În anii ‘70 a fost reclasat un alt grup de ţări cu nivel economic mai ridicat, respectiv Finlanda,
Grecia, Irlanda, Islanda, Noua Zeelandă, Singapore, Spania şi Venezuela;
∗ proiectele sunt evaluate de o echipă de specialişti ai Băncii, uneori în colaborare cu personal
aparţinând şi altor agenţii O.N.U. sau experţi consultanţi, angajaţi special în acest scop. Principalele
elemente urmărite sunt:
• aspectul economic al proiectului, utilizarea resurselor interne etc.;
• aspectul tehnic al acestuia (planuri de construcţie, exploatarea proiectului, amplasamentul,
dimensiunile, procedeele de execuţie, echipamentele ce urmează a fi folosite etc.);
• aspectul instituţional, organizatoric şi managerial, respectiv posibilitatea de a recruta personal
local în vederea executării proiectului;
• aspectul comercial, referitor la aranjamentele pentru cumpărarea şi vânzarea de materiale
necesare în timpul executării proiectului, cât şi pentru acoperirea consumurilor necesare şi desfacerea
produselor ce urmează a fi realizate după terminarea proiectului;
• aspectul financiar, care se referă la evaluarea fondurilor necesare în timpul executării proiectului
şi a sursei de procurare a acestora, precum şi evaluarea cheltuielilor şi a veniturilor în perioada următoare
terminării lucrărilor.
• Aşa cum am mai arătat, Banca Mondială cooperează foarte strâns cu Fondul Monetar
Internaţional, promovând programe de ajustare structurală, pe termen lung, (F.M.I. vizează mai ales politici
de stabilizare, pe termen scurt) ce urmăresc cu predilecţie următoarele aspecte:
• stabilirea unor politici monetare şi de credit, menite să limiteze expansiunea creditului şi
reducerea dezechilibrelor externe. Se ştie că pentru cele mai multe dintre ţările subdezvoltate, apelarea la
credite poate duce la formarea unui cerc vicios, în sensul alimentării neperformanţelor economice şi a
presiunii asupra balanţei de plăţi, şi aşa deficitară;
• realizarea unei politici valutare, care să permită folosirea raţională a valutei şi să contribuie la
impulsionarea exporturilor;
• reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare - sursa de inflaţie şi rate înalte ale dobânzilor - prin
mărirea veniturilor obţinute dintr-o activitate economică profitabilă, prin reducerea evaziunii fiscale şi
reducerea cheltuielilor guvernamentale, concomitent cu restructurarea acestora;
• mobilizarea economiilor interne, prin politici fiscale şi financiare;
• rentabilizarea întreprinderilor de stat şi, dacă este necesar, privatizarea acestora;
• îmbunătăţirea productivităţii investiţiilor din sectorului public şi politici economice interne;
• reforma aranjamentelor instituţionale, în vederea susţinerii procesului de ajustarea,
• liberalizarea şi diversificarea comerţului exterior, astfel încât acesta să contribuie la creşterea
economică a ţărilor mai puţin avansate.
Rolul instituţiilor financiare, din care se detaşează ca importanţă Fondul Monetar Internaţional şi
instituţiile Bănci Mondiale, în reglementarea problemelor cu care se confruntă economia mondială, mai ales
în termeni de stabilitate monetară şi financiară, dar şi de reducere a decalajelor faţă de ţările bogate, porneşte
tocmai de la faptul că asistenţa financiară are atât efecte benefice, cât şi efecte negative. Neajunsurile
asistenţei externe derivă din faptul că ţările subdezvoltate, în special, nu reuşesc să atingă acel minim de
profitabilitate, care să le permită rambursarea ratelor scadente şi obţinerea de venituri suplimentare pentru
relansarea economică. Nu de puţine ori, aceste ţări se împrumută pentru a rambursa un împrumut ajuns la
scadenţă sau pentru a plăti dobânzile.
Printre problemele legate de susţinerea procesului de dezvoltare în ţările cele mai sărace, Banca
Mondială şi Fondul Monetar Internaţional subliniau necesitatea adoptării unei politici specifice legată de
acordarea de asistenţă financiară. Această politică ar trebui să aibă în vedere anumite aspecte, şi anume:
• identificarea căilor de reglare a problemei datoriei externe, prin concentrarea atenţiei asupra acesteia;
• găsirea unor politici potrivite fiecărei ţări, prin intermediul căreia să fie susţinută reforma;
• îmbunătăţirea şi dezvoltarea mecanismului actual de acordare a asistenţei pe cale multilaterală şi de
către alţi donatori;
• conjugarea eforturilor tuturor creditorilor pentru găsirea celor mai potrivite soluţii în vederea
rezolvării problemei datoriei externe;
• necesitatea menţinerii elementelor de favoare în cazul creditelor acordate de cele două instituţii.
Cu alte cuvinte, rolul acestor instituţii trebuie amplificat şi modelat, în conformitate cu problemele pe
care le au ţările în dezvoltare, adaptat restricţiilor legate de resursele de care acestea dispun şi focalizat
asupra necesităţii obţinerii unei eficienţe cât mai mari.

6.Economia mondială între globalizare şi integrare


Fenomenele care marchează evoluţia economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul
globalizării, al interdependenţelor şi interacţiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colţ al lumii, are efecte mai
mult sau mai puţin ample asupra întregii economii mondiale.
Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al doilea război
mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80, odată cu globalizarea pieţelor
financiare. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între 1987 şi 2001,
ponderea în P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,7%, pentru Asia (fără Japonia), de la
8,8% la 12,2%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de „virusul”globalizării) această pondere
a scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficienţa finanţării private în procesul de globalizare este, de asemenea,
demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi
1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi 2001. În ceea ce priveşte Asia, dezvoltarea nu este un mit,
ci o realitate. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud, Thailanda şi Malaiezia este acum de 68 de ani, faţă de
57 în anii ‘70. În aceeaşi perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări.
Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că
„... trăim transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor. Nu vor mai fi
economii naţionale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor graniţe
vor fi oamenii, care vor compune naţiunile...”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce ţine de activitatea economică va
aparţine unei economii globale, în care naţionalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiaşi
specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni.
Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el
reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale, regulatorul activităţii economice
naţionale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaţionale.
Cu toate acestea, există şi opinii conform cărora instituţiile politice ale statului rămân principala forţă în
modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependenţele dintre
ţări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci şi politic. Efectele balanţelor de plăţi, ale ratelor de
schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor
lor politice.
Statele naţionale operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziţie
mai bună în comerţul internaţional, atragerea de investiţii străine, creşterea competitivităţii, toate acestea cu
scopul maximizării bunăstării sociale.
În afară de acestea, globalizarea ridică şi multe alte controverse. Volatilitatea ridicată a variabilelor
pieţei (rate de schimb, rate ale dobânzii, cursul titlurilor) este o consecinţă a globalizării. Liberalizarea
pieţelor (80% din pieţele emergente au o totală convertibilitate a monedei, faţă de 37% în 1987) concomitent
cu menţinerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat speculaţiile, care au condus în cele din urmă la
declanşarea unor adevărate crize (vezi criza din Asia ). Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a
finanţelor le reprezintă deficitele conturilor curente, care în ultima decadă au crescut, îngreunând şi mai mult
îndatorarea externă, peste capacitatea de finanţare a acesteia de la bănci sau instituţii multilaterale. Decalajul
între nevoile de finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie acoperit de fondurile
volatile pe termen scurt. După 1992, pieţele emergente au devenit puternic dependente de pieţele de export,
mai ales ca urmare a politicilor monetare şi bugetare.
Până la globalizarea finanţelor, principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură
macroeconomică: inflaţie, buget, comerţ exterior.
După anii ‘80, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc:
• întărirea sectorului financiar,
• evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la operaţiuni speculative de anvergură,
• întărirea sistemului companiilor private,
• evitarea dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o deschidere bruscă către exterior poate
conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi,
• modelul asiatic de dezvoltare, în special neajunsurile sale.
De altfel, specialiştii consideră criza din Asia şi o criză a modelului asiatic de dezvoltare, de fapt a
modelului japonez de dezvoltare, considerat cel mai bun până acum şi anume dezvoltarea industrială
orientată către export.

6.1.Definirea globalizării. Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Implicaţiile pe care
acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia
numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta, dar şi cu ceea ce implică ea.
În încercările de a defini globalizarea, cel mai la îndemână mod este de a o considera sinonimă cu
schimburile comerciale între naţiuni. E o imensă greşeală, pentru că nu reprezintă realitatea, globalizarea
reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al unei întregi ordinii economice internaţionale. Globalizarea este
o nouă eră, în care nu se mai aplică vechile paradigme şi analize, o revoluţie fără precedent la scară
mondială.
Într-un sens neutru, globalizarea este un proces de extindere a tranzacţiilor între oameni dincolo de
graniţele fiecărei ţări şi de adâncire a interdependenţelor între entităţi globale, care pot fi private, instituţii
publice sau guverne. Acest proces este condus de forţe economice (ca liberalizarea schimburilor
comerciale), tehnologice (comunicaţii, informaţii) şi politice (căderea comunismului).
Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a interdependenţelor între naţiuni, ea implică un
proces calitativ, bazat mai degrabă pe o piaţă globală consolidată a producţiei, distribuţiei, consumului, decât
pe pieţe naţionale autonome. Ea implică, de asemenea, creşterea atât a riscurilor cât şi a oportunităţilor
pentru indivizi şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi modelului de consum, accentuându-se mobilitatea,
simultaneitatea, pluralismul şi creşterea alternativelor de satisfacere a nevoilor. Globalizarea implică
creşterea interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă, ca urmare a dezvoltării fără precedent a
fluxurilor de bunuri şi servicii, a capitalurilor, informaţiilor, precum şi mobilitatea ridicată a persoanelor.
Procesul este condus de cuceririle tehnologice, reducerea costului tranzacţiilor şi are drept principalii actori
societăţile transnaţionale.
Dintr-o perspectivă mai practică, globalizarea reprezintă, aşa cum arăta preşedintele grupul american
ABB, „libertatea grupului meu de a investi unde şi când doreşte, de a produce ce doreşte, de a se
aprovizioneze de unde doreşte, de e realiza tot ceea ce doreşte cu cât mai puţine piedici posibile legate de
dreptul muncii şi reguli sociale”.

Internaţionalizarea producţiei este considerată inima procesului de globalizare. În cadrul procesului de


internaţionalizare a producţiei, de fapt de globalizare a procesului de producţie, corporaţiile transnaţionale
reprezintă elementul esenţial.
În strânsă legătură cu internaţionalizarea producţiei, un alt factor al globalizării îl reprezintă comerţul
internaţional. Comerţul internaţional, ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost devansat de
producţia globală. Şi comerţul internaţional este puternic dominat de companiile transnaţionale!
Instituţionalizarea comerţului internaţional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept
consecinţă principală reducerea tarifelor, în special la produsele manufacturate, ceea ce a permis ţărilor în
dezvoltare să câştige noi şi noi pieţe. Valorificarea oportunităţilor oferite prin prisma globalizării s-a
constituit într-un fac evoluţie ascendentă a poziţiei lor în comerţul internaţio tor dinamizator al comerţului
internaţional. Ritmul mediu anual de creştere al exporturilor internaţionale a fost în perioada 1995 – 2000 de
3,6% pe ansamblul economiei mondiale, iar cel al importurilor de 3,8%. Cele mai ridicate ritmuri le-au
înregistrat ţările în dezvoltare, ceea ce demonstrează o nal.
Cu toate acestea, evoluţia comerţului internaţional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut
loc în diferite regiuni ale lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependenţele dintre
state sunt mai strânse ca oricând şi că nimeni nu este invulnerabil în faţa fenomenelor negative care
afectează o regiune sau alta. În ceea ce priveşte termenii schimbului, se constată o înrăutăţire a acestora, mai
ales pentru ţările africane, ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste ţări şi cele dezvoltate.
Deşi liberalizarea comerţului internaţional, în special prin prisma acordurilor negociate în cadrul Rundei
Uruguay, este un fapt de necontestat, aceasta nu a condus întotdeauna la accelerarea dezvoltării în ţările mai
puţin avansate. Produsele de interes la exportul ţărilor în dezvoltare continuă să se confrunte cu bariere la
intrarea în ţările dezvoltate. Este vorba în special de produsele agricole şi cele textile. Se apreciază că în
comerţul cu produsele textile, restricţiile cantitative existente la exportul ţărilor în dezvoltare, rezultate din
acorduri nu vor fi înlăturate înainte de anul 2005. Dificultăţile resimţite ca urmare a restricţionării
comerţului cu aceste produse, se reflectă negativ asupra unor aspecte deosebit de sensibile ale economiei
acestor ţări. Accesul greu al produselor agricole pe pieţele ţărilor dezvoltate influenţează negativ agricultura
acestor ţări, care este şi aşa puţin performantă. De cealaltă parte, sectorul textilelor şi confecţiilor absoarbe
forţă de muncă necalificată şi în mare parte feminină, care este excedentară în aceste ţări.
Sunt şi alte aspecte care îndreptăţesc ţările în dezvoltare să considere că sistemul comercial actual nu
susţine întotdeauna în mod real dezvoltarea acestora. Ele se referă la maniera în care sunt implementate
măsurile sanitare şi costurile de certificare, creşterea utilizării abuzive a măsurilor antidumping în acele
domenii în care ţările în dezvoltare au reuşit să penetreze pieţele ţărilor dezvoltate, gradul mult mai înaintat
de liberalizare a comerţului şi serviciilor pentru acele sectoare de interes pentru ţările dezvoltate comparativ
cu cele de interes ale ţărilor în dezvoltare, dificultăţile înregistrate de ţările în dezvoltare în exercitarea
drepturilor lor în cadrul O.M.C., etc.
O altă componentă a globalizării o constituie internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale.
Momentul esenţial al începutului globalizării pieţelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante şi
deschiderea pieţelor financiare. Astăzi, fluxurile financiare internaţionale sunt cele mai dinamice. Conform
datelor publicate de PNUD, între 1980 şi 1995, fluxul de investiţii străine directe a crescut de patru ori, iar
exporturile de bunuri şi servicii, de 1,5 ori (considerând anul 1980=1). Mai mult de 1,5 trilioane USD sunt
schimbaţi pe pieţele valutare internaţionale în fiecare zi. Cu toate acestea, volatilitatea financiară se
dovedeşte unul din riscurile majore ale globalizării pieţelor financiare, afectând toate ţările lumii,chiar dacă
actorii principali sunt ţările dezvoltate . Acest lucru a fost demonstrat de efectele pe care le-a avut asupra
întregii economii mondiale criza din Asia.
Dar poate că mai mult decât orice, revoluţia informaţională a fost cea care a dat aripi noi procesului de
globalizare. Aşa cum remarca un reporter al televiziunii franceze, acum zece ani nu se vorbea de Internet şi
foarte puţini aveau telefon mobil. Astăzi ni se pare imposibilă viaţa fără aceste două instrumente care ne pot
conecta în câteva secunde cu oricine de pe glob. PNUD aprecia că la mijlocul anului 1998 erau peste 140
milioane de utilizatori Internet, pentru ca în anul 2002 să fie peste 740 milioane. Scăderea costurilor
tehnologiilor informaţionale şi continua perfecţionare a instrumentelor comunicaţionale sunt elemente care
contribuie din plin la accelerarea globalizării.
Dincolo de aceste aspecte, succint prezentate, interesante sunt şi opiniile care văd în acest fenomen
ireversibil o serie de pericole, care, dacă sunt ignorate, pot avea un efect total contrar procesului de
dezvoltare. Marginalizarea ţărilor sărace nu mai reprezintă o ameninţare, ci o realitate, care, dacă va persista,
nu va face altceva decât să adâncească tot mai mult decalajul dintre bogaţi şi săraci. Ponderea Africii în
exporturile mondiale este în continuă scădere din anii ’70, precum şi a investiţiilor străine directe orientate
către această regiune. Nici ţările latino-americane nu înregistrează creşteri spectaculoase, după unele
aprecieri, ponderea lor în produsul global mondial crescând nesemnificativ. Japonia este considerată, intr-o
oarecare masura, o victima a fenomenului de globalizare. Criza financiara din 1997 din Asia de Sud Est a
afectat foarte puternic economia japoneză, care nu a avut puterea să revină. Aşa cum deschiderea către piaţa
mondială din deceniile opt şi nouă a favorizat dezvoltarea deosebită a Japoniei, expunerea economiei la
fenomenul de globalizare a „permis” observarea şi reversului medaliei: globalizarea aduce nu doar beneficii,
ci implică şi riscuri şi nesiguranţă.
Ţările cu foarte puţine beneficii de pe urma globalizării, cum ar fi ţări ca Madagascar, Niger, Venezuela
devin din ce în ce mai izolate, cu toate că multe dintre ele păreau puternic integrate în economia mondială.
Aceste ţări resimt scăderea preţurilor produselor primare – majoritare în exporturile lor. Consecinţele
globalizării pentru aceste ţări sunt o creştere foarte slabă a exporturilor şi o atractivitate aproape nulă pentru
investitorii străini.
Cu toate progresele înregistrate, inegalităţile dintre ţări sporesc. Decalajul dintre veniturile realizate de
cincimea cea mai bogată a globului şi cincimea cea mai săracă era de 74 la 1 în 1997, de la 60 la 1 în 1990 şi
30 la 1 în 1960. În anii ’90, cea mai bogată cincime a lumii deţinea, comparativ cu cea mai săracă cincime a
lumii:
 86% din P.I.B. mondial, faţă de 1%
 82% din pieţele mondiale de export, faţă de 1%,
 68% din investiţiile străine directe, faţă de 1%,
 74% din liniile mondiale telefonice, principalul mijloc de comunicaţie de azi, faţă de 1,5%.
Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de concentrare a avuţiei la nivelul unor ţări, corporaţii
şi persoane:
 ţările membre OCDE, cu 19% din populaţia globului, deţin 71% din comerţul mondial cu bunuri şi
servicii, 58% din volumul total de investiţii străine directe şi 91% din totalul utilizatorilor de internet,
 cei mai bogaţi 200 de oameni ai globului, şi-au văzut crescând averea mai mult decât de două ori
în ultimii patru ani, la mai mult de 1 000 de miliarde USD. Activele primilor trei miliardari sunt mai mari
decât PIB-urile celor mai sărace ţări ale lumii şi ale celor 600 de milioane de locuitori ai lor,
 valurile recente de achiziţii şi fuziuni concentrează puterea industrială la nivelul unor
megacorporaţii, cu riscul erodării concurenţei. Primele 10 corporaţii în domeniul pesticidelor controlează
85% din piaţă, cu 31 miliarde USD, iar primele 10 din domeniul comunicaţiilor, 86% din piaţă, cu 62
miliarde USD,
 în 1993, 10 ţări deţineau 84% din cheltuielile mondiale în domeniul cercetării-dezvoltării.
Există din ce în ce mai multe opinii care privesc globalizarea ca pe un fenomen ale cărui efecte negative
depăşesc cu mult beneficiile pe care le poate aduce. Iată câteva opinii împotriva globalizării:
 Impactul globalizării, împreună cu partea sa naţională – neoliberalimul (cu acel trio infernal
liberalizare, deregularizare şi privatizare) sunt prezente peste tot: creşterea economică cu pierderea viitoare a
40000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaţionale, încălzirea
planetei, războaie şi intoleranţă.
 Termenul globalizare este mult prea tehnic, prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o
ascunde. La o privire mai atentă, globalizarea reprezintă culmea tendinţei de dominare mondială a unei
vechi mentalităţi. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale (mai ales americane) asupra resurselor
materiale şi umane ale lumii.
 Globalizarea se hrăneşte dintr-un capitalism putred. Dar originile sale merg dincolo de
mercantilism, strămoşul capitalismului. Globalizarea este consecinţa la scară mondială a unui mileniu de
colonialism proslăvit. În acest sens, globalizatorii sunt instituţiile internaţionale şi corporaţiile multinaţionale
care par vechii conchistadori, dar cu serviete, construind proiecte comerciale, acorduri de liber schimb şi
împrumuturi condiţionate. Cuceritorii lumii de azi sunt încă în căutarea aceloraşi obiective de a subjuga
întreaga populaţie şi resursele pentru scopurile lor grubiene şi puterea lor construită pe crimă
 Globalizarea reprezintă ultimul act al unei opere de 2000 de ani de concentrare a puterii şi bogăţiei
în mâinile unei elite supreme a bărbaţilor
 În inima globalizării stă creşterea incredibilă a capitalurilor speculative din 1971, care fac bani din
bani. Este o ruletă rusească la nivel mondial. Investitorii instituţional au 210 000 miliarde USD la dispoziţia
lor. Această sumă reprezintă de două ori PNB – ul tuturor ţărilor industrializate. Între 1800 şi 2000 de mld.
dolari (dacă ar fi în monezi de un dolar ar parcurge drumul până la lună şi înapoi de 63 de ori) circulă zilnic
cu unicul scop de a influenţa ratele de schimb, sustrăgându-se salariaţilor şi mediului. Pieţele financiare au
devenit o loterie distructivă unde vraja banilor sunt bufoneria restului umanităţii.
 Un bilanţ al globalizării: creşterea numărului de războaie, creşterea violenţei, degradarea
ireversibilă a mediului. O lume în care 30 mil. de copii pe an sau 340 de copii pe oră mor pentru că le-a fost
luată pâinea de la gură!
 O nouă formă a colonialismului corporatist, care afectează ţările sărace şi pe săracii din ţările
bogate.

 Un proces de răspândire a Mc-culturii, respectiv de recunoaştere a mărcilor americane de băuturi


răcoritoare

Globalizarea înseamnă, însă, şi multe oportunităţi:


- Mobilitatea capitalurilor conduce la creşterea accesului la fonduri, ceea ce, pe termen lung, poate
conduce la o diminuare a diferenţelor dintre state.
- Internaţionalizarea producţiei, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor de transport
contribuie la scăderea costurilor de producţie, ceea ce permite reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor şi
creşterea accesului populaţiei la bunuri mai ieftine.
- Reglementările internaţionale în materie de liberă circulaţie a mărfurilor facilitează accesul din ce în
ce mai larg către pieţe. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, la majoritatea
produselor industriale şi multe dintre ţările în dezvoltare şi-au schimbat orientarea din ţări predominant
exportatoare de produse primare în ţări exportatoare de produse prelucrate.
- Sporirea concurenţei conduce la sporirea eficienţei, ceea ce are efecte benefice asupra producţiei,
diversităţii de bunuri şi servicii, la difuziunea cunoştinţelor, a progresului şi, în final, la creşterea
productivităţii şi satisfacerea cât mai bună a cerinţelor consumatorilor.

6.2. Statul şi globalizarea


Unul dintre cele mai controversate aspecte legate de fenomenul de globalizare îl reprezintă rolul statului
in acest context. Îndatoririle tradiţionale ale statului s-au modificat sub impactul transformărilor economice
şi sociale pe care le impune noul tip de relaţii internaţionale care se nasc. Mai este statul la fel de puternic
ca acum o jumătate de secol? Mai poate statul să-şi îndeplinească atribuţiile clasice?
Statele, acţionând în virtutea ideologiei neoliberale şi adaptându-se procesului de globalizare, a trecut
de la poziţia statului strategic, al statului dezvoltării, la statul competiţional.
Ipostazele clasice ale statului au suferit transformări destul de puternice, în încercarea de a face faţă
provocărilor lansate de creşterea interdependenţelor internaţionale şi a agravării unora dintre probleme, care
s-au transformat în probleme globale.
Ipostaza de stat regulator viza asigurarea cadrului de desfăşurare a activităţii economice. Statul era
apărătorul dreptului de proprietate, cel care veghea la păstrarea unui spaţiu de stabilitate monetară, la
standardizarea anumitor structuri (cum ar fi unităţi de măsura etc.)
Statul este de asemenea, producător distribuitor. Acest rol este reflectat de întreprinderile publice, de
serviciile de transport asigurate de către stat, de implicarea sa în sistemul financiar şi bancar. De asemenea,
rolul de redistribuitor constituie un alt aspect important al rolului statului. Statul se implică în redistribuirea
veniturilor prin activităţi ce ţin de menţinerea sau creşterea bunăstării generale, acţionând pentru susţinerea
claselor defavorizate, prin finanţarea asistenţei sanitare, asistenţei sociale etc.
Fenomenul de globalizare a impus modificarea tuturor acestor ipostaze sub care statul se implică în
societate. Rolul său de regulator s-a transformat mai degrabă într-un rol de manipulator, dat fiind faptul că
multe din aspectele ce intrau sub autoritatea statului au devenit preocupări internaţionale. Dreptul de
copyright, sistemul evitării dublei impuneri, liberalizarea fluxurilor comerciale şi financiare sunt în mare
parte reglementate la nivel internaţional, statului revenindu-i sarcina de a implementa la nivel naţional
reglementările internaţionale şi de a le manipula în aşa fel încât transpunerea naţională să ofere maximum de
avantaje. Şi în domeniul cursului de schimb statul este mai degrabă un manipulator decât un regulator, dat
fiind faptul că trecerea la cursurile flotante şi globalizarea pieţelor financiare îl obligă să intervină mai ales
în creionarea acelor politici care să gestioneze tendinţele manifestate în plan internaţional.
În ceea ce priveşte ipostaza de producător, competiţia a forţat statul să funcţioneze pe principiile
economiei de piaţă. Poate că aici este cea mai relevantă schimbare în ceea ce priveşte trecerea de la statul
strategic, al dezvoltării către statul competiţional. Criza proprietăţii publice a determinat masive privatizări
în perioada anilor ’80 si ’90 în multe ţări dezvoltate, iar în ceea ce priveşte ţările foste comuniste, nicicând
nu a fost o ofertă de privatizare mai mare şi mai concentrată. Industrii, altădată considerate strategice şi
privite ca definind „tăria” statului, au fost privatizate pentru că au devenit extrem de costisitoare. Până în
anii ’80, puţini sunt cei care ar fi privit cu ochi buni privatizarea industriei aeronautice, a industriei
siderurgice, a construcţiei de drumuri, construcţiilor navale sau a chimiei. Astăzi, aceste industrii se mai afla
în proprietatea statului în foarte puţine ţări dezvoltate şi chiar multe dintre ţările în dezvoltare au recurs la
trecerea lor în proprietate privată.
Internaţionalizarea firmelor şi a capitalurilor a făcut din ce in ce mai dificilă apartenenţa la un anumit
stat a marilor firme. Substituirea importurilor, considerată in anii ’60 sau ’70 o opţiune ce ţinea de
dezvoltarea unei ţări şi de consolidare a independenţei sale economice, a devenit o strategie din ce in ce mai
puţin aplicată, tot mai multe state îmbrăţişând orientarea către export, legând din ce în ce mai mult economia
lor de economia globală.
Astăzi s-a încetăţenit tot mai mult ideea că statul este un agent economic ineficient, de aceea rolul său
trebuie să cadă mai degrabă pe realizarea unui climat investiţional favorabil pentru corporaţiile
internaţionale, pe susţinerea cercetării, implicare în creşterea gradului de calificare a forţei de muncă, decât
pe acela de producător activ.
Şi în ceea ce priveşte rolul de redistribuitor, globalizarea a impus anumite modificări. Multe dintre
aspectele ce ţin de bunăstarea generala sau de existenta claselor defavorizate au devenit probleme globale.
Sărăcia este considerată a fi cea mai gravă dintre problemele globale, iar comunitatea internaţională reclamă
acţiuni globale pentru lupta împotriva sărăciei. În aceeaşi categorie sunt incluse şi problemele legate de
mediu, reglementările internaţionale punând statul în ipostaza de implementare a politicilor necesare
atingerii parametrilor conveniţi în cadrul conferinţelor internaţionale (cum ar fi protocolul de la Kyoto sau
alte reglementări asemănătoare). Chiar şi în domeniul forţei de muncă, considerată drept cea mai puţin
globalizată dintre pieţele internaţionale, înţelegerile dintre firme, nevoia de a adopta practici mai flexibile de
angajare sau alte măsuri ce decurg din crearea acelui climat favorabil atragerii de investiţii străine constituie
exemple de redefinire a poziţiei statului sub influenţa fenomenului de globalizare.
Întrebarea ce revine ca un lait motiv este dacă statul va dispărea. În opinia noastră, statul se afla la ora
redefinirii atribuţiilor sale, atribuţii ce determină acţiuni specifice fiecărei ţări în parte, în funcţie de gradul ei
conectare la lumea globală. Măsura în care o naţiune este conectată la lumea globală reprezintă o problema
care a intrat in atenţia specialiştilor abia la începutul acestui mileniu, existând preocupări privind calcularea
unui indicator care să reflecte cat mai fidel gradul de globalizare a unei economii. Un astfel de indicator este
cel calculat de Foreign Policy Magazine, numit indicele globalizării, care este un indicator compozit,
multidimensional, ce include in componenţa sa patru dimensiuni: dimensiunea politică, care determină
gradul de angajare politică internaţională a statului (nr. de prezenţe în organizaţii internaţionale, participări
la misiuni de menţinere a păcii ale ONU, număr de ambasade străine găzduite de fiecare ţară), componenta
tehnologică, ce reflecta gradul de conectare la tehnologia informaţiei a fiecărei ţări în parte (nr. de utilizatori
internet, nr. de gazde internet, gazde internet sigure), componenta personală, ce priveşte mişcarea (în mare
parte fizică) a populaţiei în lume (turism internaţional, trafic telefonic internaţional, transferuri
transfrontaliere) şi componenta integraţionistă, ce determină gradul de interdependenţă al economiei
respective ce celelalte ţări (fluxurile comerciale, de investiţii străine directe, de investiţii de portofoliu, plăţi
externe). Intr-un clasament realizat pentru 62 de naţiuni, acest indice plasa pe primul loc, drept cea mai
globalizată naţiune, Irlanda.
Dincolo de aceste aspecte, fenomenul globalizării este unul contemporan nouă. Ne modelează
atitudinile, aşa cum noi îi putem influenţa evoluţia. Rămâne la latitudinea noastră şi la îndemâna propriei
inteligenţe să nu-l scăpăm de sub control. Aşa cum aprecia şi Kofi Annan -
“Dacă nu putem să facem ca globalizarea să lucreze pentru toţi, în final, ea nu va lucra pentru nimeni!”
Globalizarea ar trebui să conducă la creştere economică, echitate, securitate, educaţie, regândirea cadrului
instituţional internaţional, transparenţă, protejarea mediului, o mai bună guvernare globală, care să asigure o
mai largă distribuire a oportunităţilor, un mediu propice creşterii economice echilibrate si includerea celor
marginalizaţi.
Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de
globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială
contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din
ce în ce mai interdependentă.
Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele
tendinţe, globalizarea şi regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (în
special state şi corporaţii), făcând să se atenueze, cel puţin din punct de vedere economic, rolul graniţelor
naţionale.
Procesul de regionalizare presupune că tot mai mult statele naţionale îşi bazează relaţiile reciproce pe
relaţii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei de integrare s-a
bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe
proliferarea relaţiilor regionale dintre state.
Regionalismul actual este expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor. Tot mai multe
state din diferite regiuni ale lumii şi cu niveluri de dezvoltare economică diferite îşi reunesc eforturile pentru
realizarea unei dezvoltări economice durabile.
Dezvoltarea relaţiilor comerciale şi cooperarea internaţională, ca şi intensificarea procesului de
integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luând în considerare următoarele elemente
definitorii:
- potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional,
regional şi mondial de valori;
- proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între
dimensiunile economice, politico-diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;
- grupările regionale preferenţiale, precum şi uniunile vamale şi zonele de liber schimb cresc
acumularea naţională şi regională, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor,
precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional.
Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor
factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă.
Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări
deja constituite:
- dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a avut ca
efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat;
- opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare;
- politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare, proces care va facilita
liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate.
Ca factori exogeni menţionăm:
- modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în zonă,
fi în alte zone;
- încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate
din îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste;
- dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice.
Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii
care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun.
Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de
integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraţioniste existente astăzi,
chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea
procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de
fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală,
respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea
procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea
monetară şi uniunea politică.
Zona de liber schimb se compune din naţiuni care au decis să elimine progresiv taxele vamale şi
restricţiile cantitative din calea liberei circulaţii a produselor originare din aceste ţări şi să-şi promoveze
politica comercială proprie faţă de ţările terţe.
Un exemplu, în acest sens, îl constituie AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) înfiinţată prin
Convenţia de la Stocholm, din 4 ianuarie 1960, din care mai fac parte astăzi Norvegia, Elveţia, Lichtenstein
şi Islanda. Alt exemplu, mai recent, este intrarea în vigoare (la 1 ianuarie 1994) a NAFTA (Acordul de Liber
Schimb Nord American) semnat între Canada, SUA şi Mexic.
Un nivel superior zonei de liber schimb îl reprezintă uniunea vamală. Într-o uniune vamală, statele
semnatare realizează reducerea şi apoi eliminarea barierelor tarifare şi a restricţiilor cantitative din cale
schimburilor lor comerciale şi, în plus, decid înlocuirea progresivă a propriilor politici comerciale cu o
politică comercială comună, care se traduce prin punerea în practică a unui tarif vamal extern comun.
MERCOSUR (Piaţa comună a Americii Latine) ale cărei ţări membre (Argentina, Brazilia, Paraguay şi
Uruguay) au decis punerea în practică a unui tarif extern comun la 1 ianuarie 1995, reprezintă o ilustrare mai
recentă a unei uniuni vamale.
Uniunea vamală conduce la o integrare mai puternică decât zona de liber schimb, deoarece ea cere
ţărilor participante elaborarea unei politici comerciale comune. Ori, orice iniţiativă în materie de politică
comună constituie un pas către uniunea economică. În alt sens, într-o zonă de liber schimb, de eliminarea
taxelor vamale între parteneri nu profită decât mărfurile originare din această zonă, pentru a evita ca un
produs care provine din afară să nu se exporte într-o ţară în care taxa vamală este mai scăzută pentru ca apoi
să intre liber în celelalte. Într-o uniune vamală, o marfă este taxată o singură dată la oricare dintre frontierele
externe şi nu i se pot aplica alte taxe dacă traversează o frontieră internă. Uniunea vamală permite, astfel,
libera circulaţie a tuturor mărfurilor într-un spaţiu comercial tarifar omogen. Ea constituie o bază de pornire
pentru realizarea unei pieţe comune.
Piaţa comună este superioară uniunii vamale, realizând comerţul liber cu servicii, libera circulaţie a
persoanelor şi capitalurilor şi libera stabilire a resortisanţilor din ţările partenere (libera circulaţie a
factorilor de producţie). În plus, eliminarea obstacolelor vamale din cale liberei circulaţii a mărfurilor,
poate duce la reducerea obstacolelor netarifare, ceea ce conduce cu siguranţă la armonizarea normelor
tarifare şi tehnice şi a fiscalităţii indirecte asupra produselor.
Chiar dacă tratatul de la Roma din 1957 prevedea instaurarea unei pieţe comune, aceasta nu s-a realizat
decât prin impulsul dat prin Actul Unic European (1986).
Uniunea economică adaugă caracteristicilor pieţei comune, armonizarea politicilor economice şi
sociale.
Politica agricolă comună (PAC) instituită în 1962 este exemplul cel mai elaborat de politică sectorială
din cadrul CEE.
Uniunea monetară faţă de uniunea economică presupune o monedă comună, care să circule între
ţările membre şi o politică monetară unitară, comună, pentru ţările membre.
Exemplul cel mai recent îl constituie uniunea monetară în Europa, prin introducerea monedei unice
EURO, precum şi crearea Băncii Centrale Europene, responsabilă de stabilirea coordonatelor de politică
monetară în ţările care au aderat la moneda unică.
Uniunea economică totală implică o completă unificare a economiilor implicate şi o politică
comună în cele mai importante domenii.
În fine, cel mai înalt stadiu al integrării este reprezentat de uniunea politică, ce implică, pe lângă o
politică externă şi de securitate comună, o cetăţenie comună, o constituţie comună şi un guvern comun.
Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care est în faza de uniune
economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.
Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la
procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de
conduită economică. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine insuficientă
armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional
la nivel unional.
În economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea obiectivelor
sau gradul de instituţionalizare.
Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor
vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de 150 fiind astăzi în
funcţiune. Se aşteaptă ca până în anul 2007, numărul acordurilor regionale negociate să crească la 300.
Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. În
general ţările mici, în dezvoltare, sunt implicate în mai multe blocuri comerciale(media fiind de 3 acorduri).
Pentru aceste ţări, speranţele sunt mai mari din partea regionalizării decât din partea globalizării. Trecerea de
la apologia strategiei de substituire a importurilor la cea a pieţelor mari regionale, care poate asigura o
protecţie sporită, concomitent cu un acces la un număr tot mai ridicat de consumatori constituie una din
principalele motivaţii ale opţiunii acestor ţări. Comerţul internaţional constituie un factor mult mai important
în cadrul dezvoltării economice pentru ţările mici decât pentru ţările mari. De aceea, pentru acestea,
regionalizarea constituie o modalitate mai eficientă de integrare în economia globală.
Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate, în special cele europene (60%), ţărilor
în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Restul sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări.
Grupările integraţioniste regionale sunt extrem de diferite şi sub aspectul motivaţiilor ce determină
ţările să iniţieze astfel de acorduri. Impulsionarea comerţului dintre statele, cel mai adesea, vecine, accesul la
o piaţă de desfacere mai mare sau la o sursă de aprovizionare ce poate deveni mai ieftină, compensarea
deficitului sau excedentului de forţă de muncă (în funcţie de gradul de integrare) pot constitui câteva dintre
motivaţiile economice. Multe dintre ţări sunt animate şi de interese politice. Apartenenţa la o grupare
integraţionistă poate oferi garanţii de securitate deloc de neglijat. Afinităţile culturale, istorice reprezintă, de
asemenea, motivaţii ce pot sta la baza consolidării unor acorduri regionale. Surmontarea unor dificultăţi
legate de distanţa dintre parteneri şi dorinţa de a impulsiona schimburilor comerciale dintre state, ca urmare
a eliminării taxelor vamale, a reprezentat o motivaţie pentru ţările insulare, în special, în dorinţa acestora de
a compensa cheltuielile de transport foarte ridicate ce constituie un serios obstacol în creşterea comerţului
exterior.
Acordurile comerciale variază destul de mult în ceea ce priveşte gradul de instituţionalizare. Majoritatea
se bazează pe concesii comerciale reciproce, existând, în acest sens un forum pentru negocieri, dar frecvenţa
acestora diferă de la caz la caz. Mecanismele de rezolvare a diferendelor comerciale prevăd în mod frecvent
negocieri bilaterale, numai câteva aranjamente au prevăzut crearea unei instanţe multinaţionale care să
arbitreze în cazul apariţiei unui dezacord între statele membre. Multe dintre acordurile comerciale
preferenţiale sunt mai ambiţioase în ceea ce priveşte angajamentele comparativ cu punerea în aplicare a
prevederilor acestora.
Şi din punct de vedere instituţional există deosebiri semnificative între diversele acorduri regionale.
Grupările din Asia şi Pacific, spre exemplu, sunt mai puţin instituţionalizate decât cele din America Latină
sau America de Nord. În general, gradul de instituţionalizare este direct proporţional cu profunzimea
integrării. Cea mai instituţionalizată grupare este Uniunea Europeană, în Asia Pacific, neexistând nici o
uniune vamală, nu este nevoie de o structură instituţională pentru negocierea cu alte state din afara
acordului.
Grupările integraţioniste regionale şi subregionale apărute după cel de-al doilea război mondial au
urmărit armonizarea politicilor lor economice, asigurând, în funcţie de gradul de integrare, libera circulaţie a
produselor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă. Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, în special,
ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute, să
contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea.
Europa reprezintă exemplul cel mai semnificativ al acestui proces de regionalizare a economiilor
naţionale, respectiv Uniunea Europeană este cea mai avansată pe calea punerii în practică a unui aranjament
de integrare regională. Succesul dobândit aici a oferit motivele imitării şi copierii acestui fenomen şi în alte
părţi ale lumii.
Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin
crearea Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate
economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America
Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a
dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare
complexitate.
Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în
care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. În acelaşi
timp, după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA a lansat
propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA.
Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au
fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii
Centrale şi în ASEAN. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului
(MERCOSUR), într-o regiune în care existau şi alte grupări integraţioniste regionale.
Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni.
Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene, eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber
schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. Privit din
perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită, în
special, a următoarelor evenimente:
- creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ, creşterea rolului în negocierile
internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie;
- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de a
soluţiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducând
la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerţ liber global.
S-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerţ prin
instituirea unui tratament comercial preferenţial între participanţi, în raport cu terţii. Pe de altă parte se
susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin
aceasta conduita comercială multilaterală, cel puţin, prin două căi: pe de o parte, crearea de comerţ, şi pe de
altă parte, adâncirea integrării contribuie atât la dinamica internă, cât şi la dinamica externă a liberalizării
globale.
Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta determină
numeroase efecte de antrenare. Chiar şi în cazul ţărilor cu o economie similară, există premise pentru
dezvoltarea de noi industrii şi de întărire a celor existente, ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau
de aprovizionare mai mare.
În fine, adepţii regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu şi
lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. Astfel,
schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare până la stadiul de
uniune economică şi monetară, au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la UE.
De asemenea, Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre
ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb într-o
ancoră de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional între posibilele diferende între China,
Japonia şi alte ţări din regiune.
Analiza efectelor blocurilor comerciale regionale poate fi analizată şi pe câteva direcţii, cum ar fi:
• efectele de creare de comerţ. Liberalizarea schimburilor în cadrul blocului comercial regional are
efecte de creare de comerţ, permiţând surselor de aprovizionare ieftine să le înlocuiască pe cele mai puţin
eficiente. Efectele de creare de comerţ sunt cu atât mai mari, iar cele de deturnare de comerţ cu atât mai mici
cu cât: comerţul dintre state era mai puternic înaintea constituirii blocului, partenerii au un nivel de
dezvoltare mai ridicat şi o economie cât mai diversificată, apropierea preţurilor produselor comercializate în
interiorul grupării faţă de preţurile mondiale este mai mare, nivelul taxelor vamale înaintea formării grupării
era mai ridicat, ţările au dimensiuni mari, nivelul taxelor extragrupare este mai redus.
• Veniturile din taxele vamale. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale determină dezvoltarea altor
alternative (TVA) pentru a compensa reducerile încasărilor bugetare. Implicarea în astfel de acorduri implică
restructurarea sistemului vamal şi fiscal, ceea ce în multe cazuri presupune o armonizare a acestor sisteme
între membri grupării, cu efecte benefice, dar şi cu costuri pe termen scurt.
• Investiţiile străine directe. În general, efectele sunt benefice, pentru că acordurile comerciale
regionale presupun o piaţă mai mare, un cadru legislativ armonizat, elemente favorizante investiţiilor.
• Concurenţa. Blocurile comerciale regional induc o creştere a concurenţei, ceea ce are efect asupra
creşterii eficienţei şi eliminării monopolurilor. De asemenea, se crează premise pentru apariţia economiilor
de scară, acces liber la o piaţă mai mare, pentru iniţierea de reforme economice, cu efecte directe asupra
creşterii concurenţei, pentru integrarea la nivel de firmă (aşa cum s-a întâmplat în cazul NAFTA). De
cealaltă parte, instituirea unor bariere pentru cei din afara grupării, are efect de reducere a concurenţei.
Acordurile comerciale regionale constituie, totodată, sursă pentru numeroase controverse. Dat fiind
numărul lor foarte mare, volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor, grupările
cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce în ce mai aprinse. Principalele aspecte aduse în discuţie se
concentrează pe:
- beneficiile şi costurile pentru statele membre, comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea
în acorduri regionale,
- efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări,
- măsura în care astfel de acorduri subminează sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC,
- măsura în care reglementările OMC cu privire la crearea şi funcţionarea acestor acorduri sunt
adecvate situaţiei internaţionale actuale,
- diferenţele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter
integraţionist, pe de o parte şi ţările membre OMC şi grupările regionale, pe de altă parte.
Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC, dat fiind
faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului. Implicarea în acorduri
regionale s-a făcut concomitent cu participarea la GATT sau OMC. Se poate pune problema care mai este
rostul demersurilor organizaţiei, din moment ce excepţia devine mai puternică decât regula. În plus, nu
există prevederi OMC, care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile
organizaţiei în materie de impunere tarifară şi netarifară. Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un
comerţ între blocurile comerciale regionale, neinteresate de participarea la negocieri privind liberalizarea
comercială globală, nu este deloc atât de îndepărtat pe cât pare. Blocurile comerciale regionale satisfac
cerinţele anumitor grupuri de interese, care, ajungând la o anumită suficienţă, nu mai manifestă nici un fel de
interes pentru liberalizare. De altfel, din ţările membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un acord
regional, 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel puţin o grupare
integraţionistă (faţă de 70% în 1990), iar cele trei mari grupări (UE, NAFTA şi APEC) deţin 70% din
comerţul mondial. În plus, creşterea forţei blocului în comerţul internaţional poate face dificilă exercitarea
vreunei presiuni în cazul în care tendinţa către protecţionism devine evidentă.
Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice, atât în sens pozitiv,
cât şi negativ. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii în procesul electoral
din Ucraina, de exemplu, şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor
foste comuniste, în dorinţa acestora de a deveni membre UE; încercarea de realizare a unei vaste zone de
liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane, care a condus la un
blocaj în negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latino-americane.
În concluzie, tendinţa de regionalizare, manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter
integraţionist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu profunde implicaţii la nivel economic,
politic şi social.

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)


Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una
dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia
a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est.
Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.
Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din
sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. Tensiunile politice din
zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de colosul
sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune, deşi
suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam si
Cambogia.
Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza dominaţia
potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, toate ţările din grupare au reuşit să ajungă, după
20 de ani, la o normalizare a relaţiilor cu acest stat.
Astfel încât, ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN, grupare pe care o
considera un bastion anti-comunist, devine, în iulie 1995, în urma summit-ului ASEAN din Vietnam, cel de-
al 7 membru al acestei grupări. Acum, din ASEAN mai fac parte, alături de cele cinci state fondatoare
(Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda) şi Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos si Vietnam.
Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de
persoane, ceea ce transforma, potenţial, zona într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Alte atuuri ale ţărilor
din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate, se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se
afla în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa.
În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a început să se dezvolte ideea unor “zone
economice subregionale”, care ar fi putut, după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să
contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală a politicilor
comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, ”triunghiuri ale creşterii”, care însă au avut
un impact minor.
Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre ASEAN şi-au legat
speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a
protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani,
începând cu 1 ianuarie 1993.
Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est.
Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-a spus că miracolul asiatic a
fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. Multe ţări s-au
încărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar,
au urmat concedieri, perioade de instabilitate politică si socială.
Pornită la drum cu ambiţii mari, ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare, în ciuda succesului
individual al majorităţii membrilor săi. Lipsa unui „motor” al grupării a atârnat greu în balanţă, o posibilă
soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări – APEC – care include, pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN,
puteri economice de prim rang, capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii.

Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)


În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est s-au
caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă.
La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu determinarea specifică,
spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri
economice ale planetei.
Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore – care, chiar dacă nu
pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în mare măsură, rămânerile în urmă
şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”.
Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o perioadă
caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi trezit la viaţă şi este în
măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi
Vietnam-ul, urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina.
În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii –
Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice
spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial.
Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui
fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a
Pacificului.
Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării regionale pentru
susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona Asia-
Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost
înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic
Cooperation).
Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din
comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din zona care a
promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se
implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi
tehnică), cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile
femeilor în societate).
Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor
comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse
mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a
decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei,
Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.
În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake Island, lângă
Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate,
creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.
Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei
noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan. În noiembrie
1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee, decizând că Chile va deveni
membru cu drepturi depline în 1994.
Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.
Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri.
Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare
de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent
economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o structură
organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.
Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În anul 1991,
statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui
dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor
participanţilor.
Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi Secretariatul.
În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un
reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor
anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).
Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia,
energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea întreprinderilor mici şi
mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.
Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai bune
guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se iau în considerare
evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a provocat o panică
financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în special îngrijorărilor cu privire la
calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii
robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere, integrare,
colaborare regională şi o mai bună guvernare. Se impune acum organizaţiei APEC identificarea celor mai
bune mijloace de a sprijini eforturile continue în această direcţie.

Integrarea în Africa
Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60, de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii
ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale, cât şi cele ale
politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, astfel încât să se
valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la
acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens.
Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economice
regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53 de
ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări, R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe
din două organizaţii), sunt subapreciate de guverne, insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese izolate, nu
şi-au atins obiectivele. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor
comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comerţul
internaţional fiind sub nivelul unor ţări, ca Marea Britanie sau Olanda.
Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care
jumătate au o importanţă relativă mai mare:
• AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri,
• COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri,
• ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane, cu 15 membri,
• ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,
• SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,
• IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri,
• CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,
Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale:
• UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8 membri, toţi aparţinând
ECOWAS,
• MRU – Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS,
• CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri, aparţinând
ECCAS,
• CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri, aparţinând
ECCAS,
• EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC,
• IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC,
• SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât şi COMESA (2
ţări).
Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu sunt cu nimic
mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au secretariate operaţionale,
întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale complexe, declaraţii politice,
dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii şi
acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare,
organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în
ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul
politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor
obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării macroeconomice.
Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta
fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şi
CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998.
Mai mult decât atât, contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor
regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă într-o
foarte mare măsură de asistenţa străină.
Cu toate aceste dificultăţi, integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. Cu multă energie
şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au fost obţinute în domeniul
integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile.
Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african este singura
soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare, a infrastructurii,
problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a
acestui continent. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor
regionale în redefinirea rolului lor.

NAFTA
Negocierile cu privire la crearea NAFTA s-au încheiat în august 1992, după 14 luni de la începerea lor.
Rezultatul final al negocierilor a fost un document cuprinzând pentru 1.100 de pagini. Realizarea lui a
necesitat cca. 200 de sesiuni de negocieri şi şapte sesiuni ministeriale. La acel moment, preşedintele Bush
comenta: „Ziua de azi reprezintă începutul unei noi ere pe continentul nostru.” Era astfel creată cea mai
mare, bogată şi productivă piaţă din lume, o piaţă de 6 trilioane USD, cu peste 360 de milioane de
consumatori şi de 5.000 de mile din Alaska şi Yucon până în peninsula Yucatan.
Pe 17 decembrie 1992, cei trei şefi de state au semnat textul acordului instituind zona de comerţ liber
Nord-Americană.
Crearea NAFTA a avut mai mulţi predecesori în ceea ce priveşte noţiunea de comerţ liber. Un exemplu
în acest sens îl constituie experienţa mexicană între anii 1942 şi 1945, când economia mexicană a fost adânc
integrată în eforturile de război ale SUA.
Cele mai multe comparaţii ale zonei de liber schimb de pe continentul nord american se fac cu Uniunea
Europeană. Observatorii procesului european şi, în special, criticii NAFTA, notau că experienţa europeană a
fost una de lungă durată şi deliberată, oferind fiecărui membru timpul necesar adoptării unu set de
modificări înainte de a trece la următorul.
O altă diferenţă importantă între NAFTA şi CEE este lipsa mecanismelor compensatorii în cadrul
acordului NAFTA. În Europa, fondurile erau destinate a ajuta pe cei care sufereau de pe urma creării CEE şi
pentru a construi infrastructura necesară în ţările membre cel mai puţin dezvoltate. Dacă în cadrul CEE, în
fiecare an după 1986 au fost cheltuite în aceste scopuri peste 5,4 bilioane USD, NAFTA nu a prevăzut aceste
fonduri.
O altă diferenţă este cea politică. Piaţa comună Europeană este un pas intermediar către unitatea
politică. De asemenea, CEE cere ca naţiunile să fie nişte democraţii stabile înainte de a intra în comunitate.
NAFTA nu urmăreşte acest lucru, un exemplu în acest sens fiind şi criticile sistemului politic mexican.
Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se realizeze într-o perioadă de
10 ani, iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Pentru Mexic, agricultura a reprezentat un
domeniu sensibil şi, de aceea, a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada.
NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare şi investiţiile. Se specifică faptul că mărfurile de
import provenite din celelalte două naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale.
Fiecare membru NAFTA va excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord. Canadienii, aşa cum a
fost stipulat şi în vechiul Acord de Comerţ Liber între Canada şi SUA, vor excepta de la aplicarea NAFTA
domeniul publicaţiilor. În Canada există sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi fără să
se acorde mass-mediei canadiene beneficii prin taxe, aceasta va fi acaparată de media din SUA. Cererea
SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor, cu excepţia profesioniştilor şi managerilor, să nu fie permisă.
Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleşită de milioane de săraci din Mexic. Guvernul
mexican îşi rezervă dreptul de a controla sistemul de căi ferate, electricitatea, petrochimia de bază şi
industria petrolieră. Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje. SUA şi Canada
câştigă astfel accesul la piaţa mexicană, o piaţă cu peste 80 de milioane de oameni. Pot fi specificate şi
beneficiile neeconomice pentru SUA, fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe ale Mexicului şi de o
posibilă stabilitate internă, urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor, emigrării şi poluării.
Impactul creării NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA. Comisia de Comerţ
Internaţional a SUA a prognozat că NAFTA va genera o creştere între 0,02 şi 0,5% a PIB în SUA şi peste
11,4% în Mexic. Cei care vor avea mai mult de câştigat de pe urma creării NAFTA vor fi cei care
beneficiază de tehnologie şi capital. Pot fi incluşi aici bancherii şi producătorii de utilaje, computere,
produse farmaceutice, echipamente de telecomunicaţii. Foarte mult vor avea de câştigat şi consumatorii.
Astfel, o familie care trăieşte la graniţa SUA va economisi circa 50 USD lunar datorită preţurilor mai reduse
plătite pentru produsele mexicane.
Cei care vor avea de suferit sunt industriile bazate intensiv pe munca fizică, protejate de bariere de
import şi pentru a căror produse există un avantaj comparativ în Mexic. Aceste industrii sunt cea textilă şi
cea a îmbrăcămintei. Deoarece în aceste industrii lucrează în cea mai mare parte femei, minorităţi sau
personal slab calificat, aceasta va determina o pierdere a locurilor de muncă, pierdere care însă va fi mult
mai mare decât numărul locurilor de muncă nou apărute. Vor avea, de asemenea, de pierdut şi producătorii
din moment ce singura raţiune a lor de existenţă era puternica protecţie tarifară. De asemenea, şi
producătorii americani de fructe şi vegetale vor avea de suferit datorită căderii taxelor vamale pentru
produsele venite din Mexic. În mod similar, producţia de citrice a SUA va fi lovită de crearea NAFTA.
Deoarece culturile mexicane sunt localizate cu mult în sud, nu vor mai fi lovite de frigurile periodice
aşa cum se întâmplă în SUA. Costurile anuale de producţie în SUA sunt în jur de 270 USD/ha, în comparaţie
cu cele din Mexic de 230 USD/ha, datorate costurilor mai reduse cu forţa de muncă, standardelor de sănătate
şi siguranţă foarte înalte în SUA, costurile legate de pământ ridicate din SUA, standardelor de mediu.
Se poate spune că în Mexic vor fi câştigători aceia care vor produce în vederea exportului către Canada
şi SUA. În timp ce producătorii de citrice şi vegetale vor avea de câştigat în urma intrării în vigoare a
NAFTA, agricultura mexicană va avea în general de suferit de pe urma dezavantajelor structurale în
comparaţie cu agricultura SUA. Cele mai multe ferme mexicane sunt decapitalizate. Agricultura suferă de pe
urma unui slab marketing şi a unei slabe infrastructuri. Mexicanii trebuie să intre, de asemenea, în
competiţie cu fermele din SUA şi Canada care se bucură de un climat mai bun, de un sol şi o tehnologie mai
bună. Două treimi din fermele mexicane sunt ferme mici de mai puţin de 12,5 acri, în comparaţie cu cele din
SUA de 430 acri. În SUA producţia de porumb este de 7,5 t/ha, în timp ce cea din Mexic este de 1,7 t/ha.
Printre cei care vor avea de pierdut în urma creării NAFTA sunt şi cei din afara Americii de Nord.
Printre aceştia se numără producătorii de zahăr din Caraibe şi industriile care încorporează intensiv forţă de
muncă din Asia. De asemenea, exploatatorii din Puerto Rico care şi-au dezvoltat industrii bazate pe o forţă
de muncă ieftină şi care aveau relaţii de colaborare cu SUA, ca şi producătorii de rom din Virgin Islands vor
suferi de pe urma introducerii NAFTA.
Încă înainte de a fi aprobat de către Congresul american, NAFTA a avut un impact semnificativ. Între
1986 şi 1992, investiţiile directe din SUA în Mexic au sporit cu 188%. Aceasta a reprezentat mai mult decât
dublul investiţiilor directe ale SUA către întreaga lume.
SUA preconizează atragerea în cadrul acestei zone şi a celorlalte ţări din America Latină într-un viitor mai
apropiat sau mai îndepărtat (cu excepţia Cubei). Ca urmare, în decembrie 1994 a avut loc la Miami, SUA,
summit-ul celor două Americi, fără Cuba, la care au participat 34 de şefi de state. Cu acest prilej s-a hotărât
crearea unei zone de liber schimb care să cuprindă cele două continente (870 mil. locuitori) până în anul 2005,
iar până în anul 2010 să intre în APEC. Va purta numele de „Zona de Comerţ Liber a Americilor” (Free Trade
Area of the Americas – FTAA). Efectele NAFTA asupra unor ţări terţe vor rămâne mai limitate decât acelea
ale unei uniuni vamale, deoarece NAFTA nu a prevăzut introducerea unui tarif vamal comun sau a unei
politici vamale comune.
NAFTA a prevăzut şi o structură instituţională. La San Antonio (Texas) se va înfiinţa Banca de
Dezvoltare Nord-Americană (North American Development Bank). La Dallas (Texas) vor lua fiinţă un
Centru de Informare NAFTA şi un Secretariat pentru Problemele Pieţei Muncii. O autoritate similară pentru
problemele comerţului va fi amplasată şi în Mexic.

MERCOSUR
După o lungă perioadă de experimentare a unor dictaturi militare care au privit industrializarea ca pe o
abordare cu un pronunţat caracter strategic, noile administraţii civile din Brazilia şi Argentina au negociat şi
semnat un număr important de acorduri sectoriale în domeniul comercial, financiar, transporturi, hidrotehnic
etc., care au favorizat intensificarea cooperării dintre ele.
Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condiţiile în care ambele ţări se confruntau cu serioase
dificultăţi ale balanţei de plăţi. În acelaşi timp, ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare
industriale puţin competitive în raport cu concurenţa externă. Acordul de cooperare regională deschidea
posibilitatea expansiunii echilibrate a schimburilor comerciale cu anumite produse industriale.
În 1988, Argentina şi Brazilia au semnat un tratat de integrare, cooperare şi dezvoltare, care prevedea
înlăturarea într-o perioadă de 10 ani, a obstacolelor tarifare şi netarifare din comerţul dintre ele şi
armonizarea treptată a politicilor economice în vederea formării unei pieţe comune.
Considerând că această intenţie a celor două ţări este o oportunitate, alte două ţări, Uruguay şi Paraguay
au început negocierile cu Argentina şi Brazilia, pentru ca în anul 1991 să se semneze de către aceste patru
ţări Tratatul de Constituire a MERCOSUR – piaţa Comună a Sudului. Principalele obiective ale acestei
grupări au avut în vedere eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între ţările membre, asigurarea libertăţii
de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor, eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislaţiei, stabilirea
unui tarif vamal comun faţă de terţi şi armonizarea politicilor macroeconomice. Spre deosebire de alte
grupări intraregionale, care s-au bazat pe conceptul de substituire a importurilor, MERCOSUR a fost
considerat a defini un alt tip de integrare, respectiv a „regionalismului deschis”, care nu s-a bazat pe
substituirea importurilor, ci are în vedere un set nediscriminatoriu de stimulente economice în cadrul
regiunii şi o marjă relativ redusă de preferinţe care să fie îndreptate împotriva terţilor.
Principalele etape de realizare a obiectivelor stabilite prin tratatul de constituire pot fi rezumate astfel:
• crearea zonei de liber schimb, care s-a realizat până în anul 1994,
• formarea uniunii vamale, care a început în anul 1995 şi care se prevede a se finaliza în 2006. Această
perioadă este necesară pentru pregătirea sectoarelor sensibile ale ţărilor membre pentru o competiţie directă.
Pentru bunurile de capital, fiecare ţară membră va ajunge la nivelul convenit diferit: Argentina şi Brazilia în
2002, Paraguay şi Uruguay în 2006. Pentru informatică şi telecomunicaţii, tariful comun va fi aplicat din
2006, iar pentru majoritatea produselor, tariful vamal comun faţă de terţi se va înscrie pe grila 20 – 0%,
urmând ca, de la caz la caz, să scadă anual în trepte, câte două procente.
• Realizarea pieţei comune, care va începe după realizarea uniunii vamale, odată cu începerea
coordonării politicilor naţionale şi creării unei monede comune.
MERCOSUR, alcătuită din 4 membri fondatori (Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay) şi doi
membrii asociaţi (Bolivia şi Chile) reprezintă o piaţă de peste 220 mil. de persoane. PIB-ul cumulat
depăşeşte 1 trilion $. Este primul bloc comercial din America de Sud şi al patrulea bloc comercial al lumii,
după EU, NAFTA şi ASEAN. Între anii 1990-1997, între ţările participante la MERCOSUR s-a intensificat
considerabil comerţul, pentru ca apoi să scadă, ajungând în anul 2001 la valoarea de 31 mld. $. Mercosur
deţine 76 % din PIB-ul Americii de Sud, 67 % din producţia industrială şi din comerţul intern, 25 % din
comerţul mondial, 62 % din totalul populaţiei Americii de Sud, 59 % din suprafaţa totală.
După o perioadă de relativ progres în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber,
ţările semnatare au început să se confrunte cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri,
cât şi în realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu anumite produse (automobile şi
zahăr). Şi evoluţiile pe piaţa mondială au avut o influenţă deosebit de nefastă asupra ţărilor latino-americane,
care au dus chiar la anumite stări conflictuale între Argentina şi Brazilia, cele mai importante din
MERCOSUR.
În 1999, Argentina a impus restricţii la toate importurile din ţările învecinate pentru a proteja industriile
locale, fapt care a determinat Brazilia să suspende negocierile de soluţionare a diferendelor comerciale între
cele două ţări. Deşi Argentina a anulat decretul după câteva zile, a repetat solicitarea pentru o anumită formă
de salvgardări temporare la anumite produse ca o compensare pentru pierderea de competitivitate ce a
rezultat din evoluţia monedei braziliene. Progresele au fost foarte mici, iar disputa comercială bilaterală a
continuat să submineze gruparea. Argentina a continuat să impună restricţii la încălţăminte şi textile, iar
Brazilia a retras acordarea de licenţe automate de import pentru produsele din Argentina, care au devenit
supuse aceluiaşi regim ca şi mărfurile din afara MERCOSUR. Sectoarele cele mai sensibile, respectiv cel
auto şi al zahărului, au fost deja exceptate de la programul generalizat de liberalizare, pentru a le reforma şi
a le pregăti pentru o piaţă regională deschisă. Sectorul autovehiculelor reprezintă un sfert din comerţul
intraregional şi joacă un rol cheie în specializarea industrială a viitoarei zone.
În prezent, acestui sector i se aplică un regim restrictiv de comerţ dirijat, care este opus atât conceptului
de regionalism deschis, cât şi celui clasic, de integrare regională. Conform acestui concept, o ţară este
îndreptăţită să exporte atât cât va importa din ţara parteneră, lucru care contravine ideii de piaţă liberă. De
asemenea, nici acordurile convenite nu au fost respectate, Brazilia, de exemplu, angajându-se să
subvenţioneze o uzină Ford pentru a influenţa decizia americană de implantare. Este foarte dificil pentru
aceste state să ducă la îndeplinire obiective ambiţioase, în condiţiile în care depind în mare măsură de
investiţiile din ţările dezvoltate, iar economia lor nu poate rezista unei concurenţe deschise decât în cazul
unui număr restrâns de produse.
Chile a semnat în octombrie 1996 cu MERCOSUR, un acord de liber schimb, cu scopul creării unor
tarife vamale preferenţiate. Încheierea acestui acord a condus la o impulsionare a relaţiilor comerciale dintre
cele două părţi semnatare, importurile Chile din MERCOSUR atingând cifra de 4.5 miliarde USD, respectiv
16 % din totalul importurilor, iar importurile MERCOSUR din Chile, 1.7 miliarde USD, adică 2 % din
totalul importurilor.
Şi Bolivia a semnat în decembrie 1996 un acord de liber schimb cu MERCOSUR, având ca obiectiv
central eliminarea imediată a tarifelor pentru unele produse. Acordul a intrat în vigoare din martie 1997,
Bolivia şi MERCOSUR făcând primii paşi spre crearea zonei de liber schimb. MERCOSUR a creat o listă
de 1000 de produse din Bolivia ce nu se supun vămuirii, în timp ce Bolivia a acceptat 900 de produse
provenite din MERCOSUR fără impunere vamală. Importanţa comercială a acordului este mai mare pentru
Bolivia decât pentru MERCOSUR, dat fiind faptul că importurile Boliviei din MERCOSUR, (326 milioane
USD) reprezintă 20 % din totalul importurilor sale, pe când importurile MERCOSUR din Bolivia, (219
milioane USD), reprezintă doar 0.3 % din totalul importurilor MERCOSUR.

Controverse legate de integrarea în cele două Americi


Însuşi Adam Smith nota că mâna invizibilă a pieţei poate avea ca un rezultat „consecinţe inacceptabile”
dacă „guvernele nu îşi iau măsuri pentru a le preveni”. Aceasta sporeşte întrebarea dacă vor predomina
efectele negative ale „mâinii libere” în NAFTA sau cele pozitive, previzionate de teoria comerţului
internaţional, ca economiile de scară.
Motivaţiile şi rolurile jucate de acordurile regionale de comerţ liber sunt diferite.
Michele A. Sager de la Universitatea „George Mason” din Fairfax, SUA apreciază că:
• ţările cu politici similare au o relaţie naturală de a conveni mai degrabă alianţe de comerţ regional,
decât să îndure negocierile multilaterale GATT, îndelungi şi nesigure şi/sau riscul unui eşec al unei runde
GATT şi vidul rezultat pe arena multilaterală ca urmare a abordării acestor probleme;
• proximitatea geografică şi implicit cheltuielile mai scăzute de transport şi comunicaţii determină
iniţierea şi dezvoltarea unor angajamente regionale de comerţ, ca un răspuns natural la tendinţele firmelor de
a face un comerţ intens pe plan regional, depăşind astfel îngustimea pieţelor interne;
• entităţile regionale sunt caracterizate ca „un fel de laborator de cercetare pentru investigarea şi
testarea de soluţii la problemele tot mai complexe de comerţ” cu care se confruntă ţări care au politici
economice similare;
• acordurile regionale de comerţ reprezintă şi un răspuns dat nu numai unor interese economice, dar şi
unor interese de natură politică;
• acordurile regionale nu pot servi ca nişte înlocuitori pentru sistemul multilateral GATT, ci îl
completează cu acele cerinţe politice, culturale şi economice la care nu reuşeşte să răspundă acest sistem.
O altă întrebare este dacă beneficiile vor fi în mare măsură distribuite, astfel încât să compenseze
dificultăţile care însoţesc comerţul liber.
Părerile conflictuale cu privire la comerţul liber rezultă din modelele economice utilizate în anticiparea
viitorului. Criticii NAFTA apreciază că acordul este lipsit de prevederi ca şi acordul CEE cu privire la
drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor. De asemenea, sub impactul noii viziuni americane asupra
terorismului, liberalizarea circulaţiei persoanelor şi a forţei de muncă vor fi regândite. Acordul respectiv
garantează tratamentul egal pentru bărbaţi şi femei, condiţii de sănătate, siguranţă şi protecţie pentru copii,
vârstnici şi handicapaţi, dar deschiderea pieţei americane în special către muncitorii din Mexic va fi mult
mai atent analizată. Mulţi critici americani, îndeosebi, dar nu numai, consideră că de fapt NAFTA a condus
la pierderea de locuri de muncă în America.
Efectele în valuri ale NAFTA sunt, de asemenea, obiectul criticilor aduse creării acestei zone de comerţ
liber. Unii observatori prevăd un declin în valuri în Mexic, declin datorat apariţiei NAFTA. Firmele
mexicane se văd astfel confruntate cu concurenţa produselor mai competitive din SUA, afectând astfel
muncitorii.
Impactul NAFTA, care a continuat şi a extins zona de comerţ liber FTAA între SUA şi Canada,
incluzând şi Mexicul, se consideră deosebit de pozitiv în accelerarea fluxurilor de mărfuri, servicii şi
investiţii. Susţinătorii acordului subliniază că o analiză în dinamică a efectelor NAFTA relevă lcreşterea
bunăstării la nivel global în cele trei ţări, cele mai mari câştiguri contabilizându-le Mexicul. În special ca
urmare a creşterii fără precedent a economiei americane timp de un deceniu, fluxurile comerciale în regiune
au crescut de peste două ori peste cele prevăzute de modelele statice de analiză a creării zonei de liber
schimb.
De altfel, datele statistice arată că, în perioada 1990 – 2001, comerţul intraregional NAFTA a crescut
mai mult decât cel extraregional. Faţă de anul 1992, când schimburile intraregionale deţineau sub 38% din
totalul schimburilor comerciale ale regiunii, în anul 2001, la aproape un deceniu de existenţă, comerţul
intraNAFTA reprezenta 46% din total. Se remarcă, în special, ponderea ridicată a exporturilor intraNAFTA,
cu peste 55% din totalul exporturilor, în timp ce importurile intraNAFTA se situează la 39,6%, deşi peste
nivelul înregistrat în anul 1992. De altfel, cu excepţia UE, este singura grupare integraţionistă importantă în
care relaţiile comerciale intraregionale sunt la nivelul celor extraregionale. În cazul celorlalte grupări din
Asia sau America de Sud comerţul intraregional are valori destul de modeste.
Cu toate acestea, întârzierea în ceea ce priveşte aplicarea multor prevederi NAFTA, perioade prelungite
de eşalonare a dezarmării vamale şi multe alte aspecte, fac ca evaluarea completă a impactului NAFTA
asupra economiilor din regiune să fie foarte greu de realizat, iar controversele legate de succesul sau
insuccesul acestui acord să alimenteze o literatură extrem de bogată.
La rândul său, procesul de formare a vastei zone de liber schimb pe cele două continente este unul deloc
comod. O serie de divergenţe au şi apărut între ţările iniţiatoare. Aceste divergenţe îşi originea în nivelurile
diferite de dezvoltare şi, deci, în interesele diferite pe care acestea le au. Ţările latino-americane sunt
interesate mai ales de sporirea posibilităţilor de acces al produselor agricole pe piaţa nord americană,
afectând, astfel, interesele producătorilor locali. De cealaltă parte, SUA este reticentă în ceea ce priveşte
protecţia mediului şi forţa de muncă, insistând pentru introducerea acestor teme pe lista de negocieri şi
reglementarea lor strictă, lucru ce nu este pe placul sud-americanilor, cu surplus de forţă de muncă şi cu
posibilităţi mai scăzute de a respecta norme severe. În plus, nu trebuie neglijată opoziţia tot mai activă a
militanţilor antiglobalizare şi a recentelor măsuri menite a preveni terorismul internaţional, care se
repercutează şi asupra libertăţii de circulaţie a persoanelor şi chiar a produselor.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că America Latină este un continent mai puţin omogen decât America
de Nord. De aceea, teme ca promovarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
combaterea traficului de droguri, de carne vie, a crimei organizate, a corupţiei şi sărăciei, educaţia,
sănătatea, întărirea democraţiei au fost incluse pe agenda de lucru interamericană.
Adversarii FTAA, ca şi cei NAFTA, consideră că, de fapt, FTAA este o extindere NAFTA, iar NAFTA
a adus în primul rând poluare, creşterea numărului de şomeri şi scăderea venitul pe locuitor. În ciuda
declaraţiilor conform cărora atât NAFTA cât şi FTAA vor lucra pentru cetăţeni, militanţii antiglobalizare
susţin că cetăţeanul s-a ales doar cu o "urnă" pentru sugestii, pe când sute de corporaţii au acces la textul
tratatului şi-şi pot stabili propriile reguli în cadrul pactului FTAA.
O altă temere legată de FTAA este cea a concedierilor. Din experienţa ţărilor în care a fost
implementată FTAA reiese că drepturile fundamentale muncitoreşti şi interesele familiei de muncitori sunt
erodate de tratatul comerţului liber din care lipsesc prevederile protecţiei acestora. Corporaţiile preferă să
creeze locuri de muncă în ţări cu o rată a şomajului ridicată şi un salariu mediu scăzut, astfel încât, dacă sunt
mişcări muncitoreşti, acestea ameninţă că-şi vor muta firma în altă ţară, lăsându-i fără servicii.
Aşa se întâmplă în Mexic, de unde „corporaţiile FTAA” încep să mute exploatările miniere în ţări cu
mai mulţi şomeri ca Guatemala şi Haiti.
Şi agricultura este un domeniu deosebit de sensibil şi controversat. Există opinii conform cărora
NAFTA a reprezentat un dezastru pentru micii fermieri din SUA şi Mexic. Favorizând interesele corporaţiile
agricole, modelul NAFTA al agriculturii orientate spre export a redus substanţial veniturile fermierilor. Între
1995 şi 2000 preţul în SUA pe care l-au primit fermierii pentru porumb a scăzut cu 33%, 42% pentru grâu şi
34% pentru soia. De când NAFTA a intrat în funcţiune, 33000 de mici fermieri au dat faliment, reprezentând
de 6 ori mai mult decât înainte. În Mexic, preţul primit de fermieri pentru porumb s-a prăbuşit cu 45% în 3
ani, întrucât giganţii agricoli şi-au vărsat porumbul subvenţionat aici. Cel puţin jumătate de milion de
fermieri şi-au părăsit terenurile. FTAA este privită, astfel, ca o ameninţare ce va adânci criza, încurajând şi
mai mult supraproducţia. De asemenea, o preocupare crescândă este legată de faptul că negociatorii
comerciali din SUA încearcă să folosească FTAA să forţeze alte ţări să accepte folosirea organismelor
modificate genetic (OMG). Dar grupurile ecologice avertizează că aceste tehnologii nu au fost testate
suficient, şi experţii în securitatea alimentară spun că OMG-urile vor creşte foametea în naţiunile sărace.
Fermierii au păstrat în mod tradiţional seminţele din an în an, dar, întrucât marile corporaţii au patentat
seminţele modificate genetic, aceşti fermieri vor fi forţaţi să plătească pentru seminţe, făcându-i şi mai
dependenţi.
Se aşteaptă ca FTAA să forţeze ţările să privatizeze servicii ca educaţia, sănătatea, energia şi apa. Astfel
de privatizări ar fi negative în special pentru comunităţile de lucrători şi pentru cele de culoare. În unele ţări,
privatizarea a avut deja loc şi cei care sunt cel mai puţin capabili să plătească pentru servicii vitale sunt cei
care au cel mai mult de suferit. Când oraşul bolivian Cochabamba a privatizat serviciul de distribuţie a apei,
costurile au crescut cu 200%.
Teama de creşterea şi mai mult a forţei marilor corporaţii constituie un alt motiv de îngrijorare pentru
cei ce nu sunt adepţii lărgirii NAFTA către America Latină. NAFTA include căi fără precedent pentru
corporaţii ce le permite acestora să atace legile prin aşa-numitele procese "investitor-stat". Astfel de procese,
reglementate de capitolul II din NAFTA, permit corporaţiilor să dea în judecată guvernele pentru
compensaţii, dacă corporaţiile cred că orice acţiune guvernamentală, inclusiv aplicarea legilor privind
sănătatea publică şi securitatea, le reduce profiturile. Deja, capitolul II a făcut posibilă abrogarea unei legi
canadiene care interzicea o substanţă chimică care produce leziuni la nivelul sistemului nervos, şi să stopeze
încercarea californiană de a scoate de pe piaţă un gaz aditiv, MTBE, care otrăvea apele statului.
Dincolo de aceste controverse, integrarea pe continentele americane este o realitate, cu efecte pozitive
incontestabile, dar şi cu sacrificii. Cât de mult sau cât de puţin vor reuşi statele sau companiile să se
adapteze unui mediu în continuă schimbare, rămâne de văzut într-un viitor deloc îndepărtat.