Prof. Dr.

MARIA BIRSAN - INTEGRARE ECONOMICA EUROPEANA

INTRODUCERE ÎN INTEGRAREA ECONOMICA EUROPEANA

COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA
POLITICI DE INTEGRARE ECONOMICA
INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA
RELATIILE UNIUNII EUROPENE CU ALTE ZONE
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE ÎN INTEGRAREA ECONOMICA EUROPEANA

1. Originile Uniunii Europene

Perioada 1946-1950:

 Ideea europeana – evolutie.

 Miscarea pan-europeana (1923; Congresul de la Viena, în 1926) (Vezi: Richard N.
Coudenhove-Kalergi, PAN-EUROPA, edit. "pro Europa", 1977).
 Winston Churchill, în speech-ul rostit la Zurich în 19 sept. 1946, a declarat: "I am going
to say something that will astonish you. The first step în the recreation of the European
family must be a partnership between France and Germany" (Jansen, 1975, History of
European Integration 1945-75, Amsterdam: Europa Institute, p. 7).
 Uniunea Federalista Europeana a fost creata în Paris, 1946, ca o miscare multi-partitista.
 Liga Europeana pentru Cooperare Economica, la initiativa lui Paul van Zeeland, în 1947
(studii asupra diverselor aspecte economice ale cooperarii: mobilitatea capitalului,
întreprinderile, monedele etc.).
 Planul Marshall: European Recovery Programm (1948-1952).
 Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OEEC), în aprilie 1948.
 Uniunea Europei Occidentale (WEU), în Martie 1948, în scop de aparare.
 Aceleasi tari WEU plus US, Canada, Norvegia si Portugalia au format, în aprilie 1949,
NATO.

Congresul European, la Haga, în mai 1948, a dus la crearea Consiliului Europei (1949, semnat la
Londra), având sediul la Strasbourg.

2. Tratatul de la Paris: Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului

(CECO)

 Robert Schuman, Ministru de externe al Frantei, a prezentat un plan pentru Comunitatea

Europeana a Carbunelui si Otelului (European Coal and Steel Community), la 9 Mai
1950, în care se spunea: " The solidarity în the production thus established will make it
plain that any war between France and Germany becomes not merely unthinkable, but
materially impossible";*). Foarte important: a pus bazele reconcilierii franco-germane, o
reorientare de atitudine din partea Frantei: în loc de a cauta aliati împotriva Germaniei, a
trecut la controlul industriei care a contribuit la înarmarea vechiului sau dusman. **). Din
partea Germaniei, Konrad Adenauer si-a dat seama ca se ofera o sansa istorica pentru
recâstigarea unui loc important pentru Germania;
 Planul de formare a CECO a fost semnat la 18 aprilie 1951 de catre cele sase state Vest-
europene sub denumirea de Tratatul de la Paris. Ce cuprinde?
 Obiectiv (în preambul): mentinerea pacii, renuntarea la vechea rivalitate, în favoarea
cooperarii; evitarea conflictelor si ridicarea standardului de viata.
 CECO urma sa contribuie la expansiunea economica si extinderea ocuparii fortei de
 munca.
 Oferta de produse: controlata (cote de productie), acces egal la surse de produse pentru
consumatori; interzicerea discriminarii prin preturi; modernizarea productiei.
 Înalta Autoritate - organism executiv supranational - urma sa puna în aplicare Tratatul.
 Consiliul de Ministri se afla între Guverne si Înalta Autoritate.

3. Tratatul de la Roma: obiective si mijloace

 Ministrii de externe ai celor sase state s-au întâlnit la Messina, în iunie 1955. Paul-Henri
Spaak (Belgia) propune crearea unei piete comune si a unui acord sectorial pentru
energie atomica, idee acceptata la Venetia, în mai 1956. Pregatirea semnarii unui tratat,
ceea ce s-a realizat la 25 martie 1957, la Roma.
 Principalele probleme economice în 1958; Interesele diferitelor tari.
 *) Ideea planului a venit si din faptul ca siderurgia franceza depindea de carbunele renan
pentru alimentare cu cocs. Germania detinea cea mai puternica industrie grea, ceea ce
alimenta teama Frantei de o noua reînarmare a Germaniei.
 **) Jean Monnet, un om de afaceri si financier international, de profesie, bancher, este
cel care a gasit, în fapt, solutia ceruta de catre Franta în privinta raporturilor fata de
Germania: punerea în comun, sub o autoritate supranationala, a resurselor siderurgice si
de carbune, ceea ce a lansat procesul de integrare economica. Monnet a intuit si nevoia
unor politici federale cuprinzatoare, nu doar o simpla piata comuna: "Est-il possible
d'avoir un Marche commun sans des politiques federales dans les domaines social,
monetaire et macro-economique?", se întreba, retoric, Monnet.

Tratatul de la Roma, semnat cu valabilitate nedeterminata.

Preambul: mentinerea si întarirea pacii si libertatii; îmbunatatirea conditiilor de munca si viata în

CEE, dezvoltarea armonioasa a regiunilor.

Obiective:

 promovarea unei dezvoltari continue, armonioase si echilibrate;

 stabilitate sporita;
 relatii mai strânse între statele membre.

Modalitati:

 crearea unei piete comune;

 apropierea treptata a politicilor economice a statelor membre;
 eliminarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative în comertul reciproc;
 libertate de miscare pentru bunuri, persoane, servicii si capital;
 instituirea unei politici comerciale comune fata de tarile terte;
 politici comune în domeniul agriculturii si transporturilor;
 concurenta nedistorsionata în cadrul pietei comune;
 coordonarea politicilor economice si rectificarea dezechilibrelor în balantele de plati;
 "aproximarea" (punerea de acord a legislatiei), care sa faca posibila functionarea pietei
comune;
 crearea unui Fond Social European si a unei Banci Europene de Investitii, pentru a crea
oportunitati pentru noi locuri de munca;
 asocierea tarilor si teritoriilor de peste mari.
Argumente economice în favoarea crearii Comunitatii Economice Europene:

 impactul pozitiv al competitiei sporite asupra eficientei productiei si ocuparii fortei de

munca, asupra R&D, a crearii de noi produse, calitativ superioare, noi servicii, tehnologii
mai eficiente;
 extinderea pietei prin specializare si economii datorate dimensiunii (economies of scale);

 reducerea riscului si incertitudinii.

Prof. Dr. MARIA BIRSAN - INTEGRARE ECONOMICA EUROPEANA

INTRODUCERE ÎN INTEGRAREA ECONOMICA EUROPEANA

COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA
POLITICI DE INTEGRARE ECONOMICA
INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA
RELATIILE UNIUNII EUROPENE CU ALTE ZONE
BIBLIOGRAFIE

COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA

1. Integrarea comerciala în cadrul UE - aspecte teoretice

Tratatul de la Roma a prevazut ca procesul de integrare economica sa înceapa prin

intensificarea schimburilor comerciale reciproce, ceea ce urma sa se realizeze, ca prim pas,
prin formarea între tarile membre a unei uniuni vamale.

Ce este o uniune vamala? Cum trebuia sa se realizeze si care urma a fi calendarul acesteia?

Teoria uniunii vamale – apartine teoriei taxelor vamale.

Taxele vamale si efectul acestora (a se vedea: M. Bîrsan, Integrare economica europeana,

vol. I, 1995, Cap. II).

În cadrul unei uniuni vamale, taxele vamale sunt înlaturate în comertul reciproc, iar fata de
terti, se stabileste o politica comerciala comuna.

Semnificatia: un comert liberalizat poate contribui la dezvoltarea economica.

Teoria comertului international, asa cum a fost dezvoltata de catre Ricardo si, ulterior, de
catre Elly Hecksher, Bertil Ohlin, Samuelson etc., sustine ca toate tarile au de câstigat din
comertul exterior, deoarece nu avantajele absolute au importanta, ci avantajele comparative.
Ca urmare, o liberalizare totala duce la un optim, în sens paretian, o alocare optima a
resurselor si o maximizare a bunastarii (the first best). Liberalizarea totala a comertului se
realizeaza, în fapt, mai greu, ca urmare a diferentelor de dezvoltare economica.

Liberalizarea în cadrul unui aranjament regional este un caz particular al avantajelor

comparative din cadrul liberalizarii totale. În acest context, liberalizarea în plan regional ar
corespunde unui optim de ordinul al doilea (the second best).
Explicatia efectelor formarii uniunii vamale:

Modelul static: are în vedere impactul formarii unei uniuni vamale asupra fluxurilor
comerciale si asupra consumului în tarile participante.

Ipotezele modelului:

 se presupun trei tari – A (tara mica), B si C (restul lumii);

 exista un tarif extern comun, care discrimineaza C;
 taxe vamale “ad-valorem”;
 rata impunerii tv este aceeasi pentru produsul final si pentru input-uri (tv nominala
si efectiva sunt egale);
 nu exista bariere netarifare, ceea ce înseamna ca taxele vamale sunt singura bariera;
 pretul bunurilor importate pentru consumul intern (Pmt) cuprinde pretul de import
(Pm) si taxa vamala: Pmt = (1+t)Pm; t>=0;
 interventia statului are loc numai la frontiere iar balanta comerciala este echilibrata;
 exista concurenta libera pentru bunuri, servicii, factori de productie;
 costul de productie pe unitate de output este constant, adica functia de productie este
omogena si de gradul 1 (pentru a produce o unitate suplimentara din produsul X,
inputul trebuie sporit cu o proportie constanta);
 costurile de productie determina pretul retail;
 optiunea unei tari pentru a produce anumite bunuri are loc în functie de preturile
factorilor indigeni;
 teoria uv se refera la sectorul manufacturatelor: o cantitate fixa de factori de
productie este complet folosita;
 nu se au în vedere anumiti factori sectoriali specifici; ex. spirit antreprenorial;
 mobilitatea factorilor este perfecta în interiorul tarii;
 mobilitatea bunurilor este perfecta între tarile participante la uniunea vamala
 se face abstractie de costurile transporturilor, de asigurare sau bancare;
 acces identic la aceleasi tehnologii;
 difera înzestrarea cu factori;
 conditii statice: ratele cresterii, tehnologii, preferinte de consum, economiile,
investitiile, importurile sunt date si sunt nemodificabile;
 se face abstractie de amortizarea stocului de capital;
 bunuri si servicii omogene – nu sunt preferinte pentru anumiti furnizori, singurul
criteriu de optiune fiind diferentele de preturi;
 toate bunurile si serviciile se caracterizeaza prin elasticitatea 1 a cererii la venit
(orice modificare –crestere sau descrestere- a venitului va produce o modificare
proportionala si în aceeasi directie a cererii);
 se face abstractie de bunuri non-tradable;
 nu exista incertitudine – producatorii sunt perfect informati asupra pietei, iar
consumatorii sunt pe deplin familiarizati cu bunurile si serviciile;
 sunt ignorate operatiunile fiscale (impozite, subventii) si cele monetare (cursul
valutar, dobânda, inflatia, balanta de plati).

Rezulta ca ipotezele sunt extrem de restrictive.

Exemplu:

a) Se presupune un anumit bun, produs de catre trei tari, dar cu nivel diferit al costurilor:
 Tara A B C
Costul unitar de
60 50 35
productie

Costul cel mai scazut este al tarii C.

In conditii de comert liber, importul cel mai avantajos vine din C. Tara A ar obtine un câstig
de 25 unitati pe produs, iar tara B, un câstig de 15 unitati pe produs.

b) Tara A impune o taxa vamala de 100% la import.

Taxa vamala la Pretul importului din Pretul importului din

Pretul marfii in A
importuri in A B C
50% 60 100 70

Pentru tara A este mai avantajos sa produca în interior decât sa importe. Rezulta autarhie,
eliminarea comertului.

c) Tarile A si B formeaza o uniune vamala, liberalizând comertul reciproc, dar impunând

taxa vamala fata de C.

Pretul marfii importate

Taxa vamala Pretul marfii in A Pretul marfii in B
din C
100% 60 50 70

Constatari:

 Devine avantajos, pentru tara A, sa importe bunul respectiv din tara B, deoarece
obtine o economie de 10 unitati la fiecare produs.
 S-a creat un flux comercial (trade creation).
 Rezulta si un spor de consum (welfare increase).
 Mai avantajos decât în conditii de autarhie, dar mai putin avantajos decât în conditii
de comert total liber.
 A avut loc si o abatere de comert, dinspre importul cel mai avantajos (din C), spre
cel devenit mai avantajos ca urmare a aplicarii tarifului în mod discriminatoriu,
numai fata de C (trade diversion). A avut loc o alocare necorespunzatoare a
resurselor.
 Rezulta o diminuare a bunastarii (welfare decrease), prin reducerea consumului.

Rezultat final: Efectul trade creation este de 10 unitati. Efectul trade diversion este de 20
unitati. Efectul net este – 10 unitati.

Reprezentarea grafica:
SASA --> Oferta în tara A, la diferite niveluri ale pretului;

DADA --> Cererea în tara A, la diferite niveluri ale pretului;

CC’ --> Oferta tarii C din bunul respectiv (oferta nelimitata, perfect elastica). Pretul este 35
u.m.

BB’ --> Oferta tarii B din bunul respectiv (oferta nelimitata, perfect elastica). Pretul este 50
u.m.

La pretul OC, cererea/consumul în tara A ar fi OQC, dar, oferta interna este OQ1A. Diferenta
Q1AQC poate fi oferita de tara C.

La pretul OB, cererea/consumul intern în tara A ar fi egal cu OQB, iar oferta interna urca la
OQ2A. Diferenta Q2AQB poate fi acoperita de tara B.

La pretul OA, oferta interna este Q3A, iar cererea se reduce la OQ4A.

Cele doua tari - A si B - formeaza o uniune vamala si imun o taxa vamala de 100% numai
fata de tara C (care nu participa la uniunea vamala).

Ce se întâmpla?

Tara A va importa din B la pretul de 50 u.m., iar productia proprie se reduce de la OQ3A la
OQ2A. Se formeaza un nou flux comercial. La noul pret, creste si cererea interna de la OQ4A
la OQB. Importurile în tara A sporesc pentru a acoperii reducerea productiei proprii si
sporirea cererii (de la OQB-OQ3A la OQB-OQ2A). Cele doua triunghiuri (1+2) exprima
aceasta „cerere de comert” (trade creation). Efectele de sorire a bunastarii (welfare) se
refera la economiile realizate în productie si în reducerea cheltuielilor consumatorilor. În
acelasi timp, importurile la cel mai mic pret (din C) au fost înlocuite cu importuri la un pret
mai mare din B, aceasta numai deoarece pretul din C creste cu aplicarea taxei vamale fata
de neparticipantii la uniunea vamala. Acest efect apare în dreptunghiul 3 si reprezinta ceea
ce se cunoaste sub denumirea de „abatere de comert” (trade diversion).
Constatari:

1. Teoria lui J.Viner (J. Viner, The customs union issue, 1950): înlaturarea taxelor vamale
în cadrul limitat al unei uniuni vamale va produce un dublu efect: pe de o parte, ca urmare a
înlaturarii taxelor vamale devine mai avantajos pentru anumite tari participante la uniune sa
importe de la partenerii lor, în loc sa produca în interior, deoarece ar fi mai costisitor. În
acest mod, se creeaza noi fluxuri comerciale între participantii la uniune, ceea ce Viner a
numit “creare de comert”; pe de alta parte, deoarece înlaturarea barierelor vamale are loc pe
o baza preferentiala, producatorii interni si exportatorii au un avantaj unilateral în raport cu
neparticipantii; ca urmare, ei sunt interesati în a face comert în interiorul zonei, în loc de a
importa bunuri altminteri mai ieftine din afara zonei. Se va înregistra o “abatere de comert”.
Rezultatul va fi net pozitiv daca volumul schimburilor prin “creare de comert” va fi mai
mare decât cel pierdut din “abatere de comert”.

2. O asemenea definire înseamna ca uniunea vamala se considera a fi fie trade creating, fie
trade diverting, desi ambele efecte sunt prezente. Înseamna ca, automat, crearea de
schimburi se asimileaza unui efect pozitiv, iar abaterea de schimburi, unuia negativ.
Aceasta deoarece se presupun costuri constante în producerea bunului X în tara A. Abaterea
de comert poate duce, totusi, în anumite conditii, la efecte de welfare? Da: în dinamica, prin
economies of scale si reducerea costurilor, prin learning by doing, inovare si îmbunatatirea
calitatii produselor.

3. Teoria Vineriana a fost corelata cu teoria optimului economic, în ideea unui “second
best” în comparatie cu “the best” care ar rezulta în conditii de free trade. Mai mult,
liberalizarile comerciale în cadru regional sunt privite ca un pas spre liberalizarea
multilaterala.

4. Probabilitatea de a obtine câstiguri de bunastare (welfare) sporeste daca taxele vamale

“ex-ante”sunt mari si efectul reducerii acestora este substantial, daca importurile anterioare
din restul lumii sunt scazute (reducând trade diversion sau reducând efectul negativ asupra
trade creation), preturile ex-post în uniunea vamala sunt de nivel apropiat celui mondial
(marind crearea de comert si efectul pozitiv asupra consumului).

5. Efectul asupra bunastarii sporeste daca numarul participantilor la uniunea vamala este
mare (în raport cu restul lumii), daca cuprinde o parte relativ mare a comertului mondial
(minimizând trade diversion).

6. Daca tarile participante sunt potential competitive, nu complementare (în acest ultim caz,
uniunea vamala va avea efect mic sau zero si nu va contribui la welfare).

7. Efectele statice de welfare sunt mici, asa cum arata studiile empirice, în special în cazul
tarilor mari, cu piata interna mare.

Modelul dinamic - dezvoltarea teoriei cu luarea în considerare a aspectelor dinamice, a

modificarilor care au loc în conditiile de productie si a impactului acestora asupra cresterii
economice:

 investitii, dezvoltare tehnologica, inovatii tehnice, restructurare, productivitate;

 ocuparea fortei de munca;
 intensificarea concurentei, variate si de calitate superioara, Economii datorate
dimensiunii (economies of scale): sporirea specializarii în conformitate cu avantajul
 comparativ, reducerea costurilor;
 problema dimensiunii firmelor;
 sporirea concurentei între firme;
 cerere mai mare, crestere economica;
 îmbunatatirea raportului de schimb: exportatorii din afara Uniunii Vamale vor fi
obligati sa reduca pretul, pentru a se mentine pe piata Uniunii Vamale (suporta
costul discriminarii). Aceasta reduce pretul de import, contribuind la îmbunatatirea
raportului de schimb.

Efectele restrictiilor cantitative: contingentele (cotele) la importuri (vezi explicatiile în cap.

II mentionat):

 Importurile se reduc pâna la nivelul contingentului.

 Rezulta urcarea pretului. La noul pret, productia nationala urca si preia acoperirea
unei parti din cerere, dar cererea interna se va reduce.
 Se reduc posibilitatile de export, ale firmelor din restul lumii, în tara care impune
respectivul contingent.
 Bugetul statului nu înregistreaza venituri din taxe. Poate, eventual, obtine anumite
venituri din atribuirea pe baza de licitatie a licentelor de import.

2. Piata Comuna: libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalului,

persoanelor

Piata comuna - zona în care libertatea de circulatie a bunurilor, serviciilor si factorilor de

productie – capital si persoane – este deplina.

Realizarea unei piete comune presupune ca:

 Barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între tarile respective sa fie
înlaturate, ceea ce se cunoaste sub denumirea de “integrare negativa”.
 Sa fie elaborate reguli privind circulatia libera a celor patru componente ale pietei,
un proces de armonizare a reglementarilor nationale si de stabilire si aplicare a unor
politici comune, ceea ce se numeste “integrare pozitiva”. Acesta este un pas necesar
pentru a merge mai departe si a realiza uniunea economica.

 Permanenta ajustare si adaptare la schimbari.

 Înlaturarea oricarui control vamal în interiorul zonei duce la completa integrare a

pietelor nationale, la formarea unei adevarate piete interne/unice.

 Piata unica înseamna cel mai avansat proces de integrare în plan comercial.

Schematic, evolutia liberalizarilor comerciale si a integrarii pietelor de la forme mai simple

la forme mai avansate se prezinta astfel:

Aranjamente comerciale si de integrare a

Masuri de liberalizare si de integrare
pietelor
Zona de comert liber Înlaturarea barierelor vamale între
Uniune vamala participanti, cu mentinerea tarifului extern
propriu; de obicei, bunurile care se
liberalizeaza sunt cele de origine industriala.
Înlaturarea barierelor vamale si a barierelor
 Se bazeaza pe desavârsirea liberalizarilor
Piata unica/interna anterioare, la care se adauga înlaturarea
frontierelor vamale în interiorul zonei

Sursa: adaptat dupa Balassa, 1961, si Pelkmans, 1998

3. De la uniunea vamala, la piata unica, interna a Uniunii Europene

Tratatul de la Roma se refera la:

 Crearea unei piete comune între statele semnatare ca modalitate de a atinge

obiectivul mai înalt, acela al “unei dezvoltari economice armonioase si al cresterii
standardului de viata al cetatenilor din statele semnatare”.
 Pentru a realiza un asemenea obiectiv, asa cum se arata în art. 9 al tratatului,
“Comunitatea se va baza pe o uniune vamala”, ceea ce este similar înlaturarii taxelor
vamale si tuturor masurilor echivalente plus instituirea unui tarif vamal extern si a
unei politici comerciale comune fata de tarile terte.
 Tratatul se refera si la doua politici comune sectoriale – la politica în domeniul
transportului si la aceea a agriculturii.
 Prevederi referitoare la functionarea regulilor de piata si ale concurentei în cadrul
pietei comune.
 Prin toate acestea, Tratatul de la Roma a creat premisele introducerii altor masuri
necesare realizarii Comunitatii Economice Europene.

Evolutia integrarii comerciale dupa Tratatul de la Roma

 Conform Tratatului de la Roma, uniunea vamala urma sa fie înfaptuita pâna cel mai
târziu în 1970, deci în 12 ani.
 Procesul de înlaturare a taxelor vamale si a barierelor echivalente a fost accelerat si
s-a încheiat la 1 iulie 1968, când s-a instituit si un tarif extern comun. Au mai fost
mentinute câteva cote la nivel national pentru asa-numitele “bunuri sensibile”. De
asemenea, politica agricola comuna a stabilit regulile pentru libera circulatie a
produselor agricole.
 Între 1968-70, scurta perioada de consolidare, urmata de încetinire si, uneori, chiar
blocare.
 Deceniul 1970 – 80 a adus multe evenimente si schimbari: în economia mondiala:
cele doua socuri petroliere – 1973 si 1979/80 – si crizele economice mondiale
induse de acestea; renuntarea în 1973 la sistemul Bretton Woods de cursuri fixe si
trecerea la sistemul, cvasi-generalizat, de cursuri flotante; revenirea la anumite
masuri protectioniste în comertul mondial etc. Impact puternic si asupra economiei
europene. S-a instalat un fel de euro-pesimism. Principala realizare din aplicarea
Tratatului de la Roma a ramas, în fapt, uniunea vamala. Punerea în aplicare a altor
prevederi ale tratatului au fost fie amânate, fie “uitate”.
 Crearea si consolidarea pietei comune/unice a necesitat înlaturarea barierelor care s-
au mai mentinut (impactul lor fiind evaluat în faimosul “Raport Cecchini”) precum
si un nou cadru juridic.
 În 1985, Comisia a publicat un document numit “Cartea Alba”, care continea cca
300 de masuri ce urmau a fi puse în practica pentru a realiza o adevarata piata
interna europeana.

Actul Unic European, convenit la 2 decembrie 1985 la Luxembourg, semnat în februarie

1986, aducea mai multe amendamente Tratatului de la Roma si stipula masuri pentru
îmbunatatirea procesului de formare a pietei interne unificate si de desavârsire a acesteia
pâna la 1 ianuarie 1993.

Amendamente aduse prin Actul Unic:

a) prevederea referitoare la luarea deciziilor cu majoritate calificata (nu cu unanimitate), cu

unele exceptii (masurile fiscale) în chestiuni care se refera la Piata Interna (Art. 100A);
b) introducerea principiul subsidiaritatii, conform caruia vor fi transferate la nivel
comunitar numai acele competente care se refera la chestiuni ce pot fi mai bine solutionate
la acest nivel. Introducerea principiului a oferit, de asemenea, o noua perspectiva asupra
repartizarii puterii de decizie între nivelurile comunitar, national, regional/local.

4. Piata Interna – continutul

4.1. Libera circulatie a produselor industriale si agricole

 Liberalizarea circulatiei bunurilor a început cu formarea uniunii vamale.

 Alte bariere, altele decât cele vamale, numite generic “bariere netarifare” urmau a fi
înlaturate. Printre acestea se afla barierele tehnice, fiscale, administrative.
 Barierele tehnice – se refera, în principal, la standarde.

a) Standardele de calitate:

 Standardele de calitate au devenit una din barierele cele mai importante pentru
produsele exportate în tarile dezvoltate. Ce sunt standardele si de ce reprezinta
acestea bariere tehnice?
 Standardele sunt descrieri privind caracteristicile tehnice ale produselor, calitatea
acestora (continut, greutate, design, performante, durabilitate, consumul de energie,
manipulare, adaptabilitate, impactul asupra mediului etc.).
 Scopul standardelor: asigurarea securitatii lucratorilor, protectia sanatatii
consumatorilor, protectia mediului, reducerea costurilor prin standardizare.
 Standardele si normele tehnice devin bariere tehnice în calea comertului numai daca
sunt diferite de la o tara la alta sau daca nu sunt recunoscute în alte tari. Ca urmare,
piata externa este mai îngusta sau mai larga, accesul mai ieftin sau mai costisitor, si
în functie de barierele de aceasta natura. Modalitatile de a depasi barierele care
decurg din existenta unor standarde diferite în tarile respective sunt fie de a se stabili
standarde comune, fie de a se promova recunoasterea reciproca a standardelor.
 Cine elaboreaza astfel de standarde? Exista organisme – de stat sau private – care
elaboreaza standarde pentru produse si servicii. Organismele care produc standarde
europene sunt: CEN (Comite Europeenne de Normalisation), CENELEC (Comite
Europeene de Normalisation Electrotechnique) si ETSI (European Tele-
communication and Standardisation Institute). Organismele nationale de
standardizare si comitetele nationale pentru electrotehnice si telecomunicatii sunt, în
acelasi timp, si membri ai organismelor europene de standarde.
 Din punct de vedere legal, standardele nu sunt obligatorii, dar adoptarea si
respectarea acestora face exportul mult mai usor deoarece dovedeste conformitatea
produsului cu o calitate deja cunoscuta si acceptata a bunurilor. Ca urmare,
standardele devin “obligatorii” din punct de vedere comercial. Aceasta dovedeste si
ca respectiva întreprindere a introdus sistemul de management al calitatii, care arata
si cum opereaza compania în acest domeniu: cum asigura calitatea designului,
 productiei, instalarii, service-ului, controlului si testarii. Sistemul trebuie sa fie
acreditat de catre organisme recunoscute de acreditare si înregistrat. În multe cazuri,
respectivele organisme vor proceda la o reacreditare periodica a sistemului. Asa se
explica de ce se recomanda adoptarea Standardelor Internationale ISO 9000 si a
subsectiunilor acestora.

Tratatul de la Roma cu privire la barierele tehnice: se refera la armonizarea legislatiei, ceea

ce înseamna elaborarea si impunerea de norme si standarde europene. Au aparut doua
probleme:

 Stabilirea de standarde comune pentru toate bunurile ar fi fost o sarcina uriasa,

imposibil de realizat într-un interval rezonabil, având în vedere marea varietate de
produse si frecventele modificari, îmbunatatiri ale parametrilor.
 Elaborarea unor standarde comune pentru toate produsele ar fi fost în buna masura
inutila deoarece, fiind vorba de tari dezvoltate, nivelul tehnic si calitativ al
produselor este apropiat.

Solutie de compromis – dubla abordare:

 În cadrul asa numitei “abordari sectoriale” sau a “vechii abordari”, CEE a introdus
Directive europene asupra specificatiilor privind prelucrarea si ambalarea unui
anumit numar de produse cum sunt: securitatea jucariilor, produsele de constructii,
echipamentele de protectie personala, articole medicale, materiale chimice, produse
alimentare, medicamente de uz uman (unul dintre sectoarele reglementate cel mai
sever), medicamentele de uz veterinar, echipamentele terminale pentru
telecomunicatii, toate articolele electrice, sistemul de autorizare standard pentru
vehiculele cu motor si trailerele acestora care au devenit obligatorii pentru noile
vehicule cu motor începând cu 1 ian. 1996, etc. Unele dintre acestea au fost deja
introduse în legislatiile nationale. Un produs care este acoperit de o directiva
comunitara trebuie sa raspunda întocmai prevederilor respectivei directive pentru a
fi vândut legal în CEE, iar respectivul produs poarta marca CE.
 Pentru a vinde în UE produse din categoria celor mentionate mai înainte, statele
nemembre trebuie sa creeze structuri nationale de autorizare si certificare, care sa
ateste ca bunurile produse si oferite pietei raspund criteriilor comunitare privind
calitatea, securitatea si efectele.
 În cadrul “noii abordari” privind armonizarea conditiilor pe care trebuie sa le
îndeplineasca produsele, numai cerintele esentiale precum nivelul de securitate
pentru protectia sanatatii consumatorilor si a mediului trebuie sa fie armonizate la
nivel comunitar. Pentru a înlatura interdictiile la import ale produselor care nu
corespundeau unor prescriptii nationale, dar care respectau normele comunitare
privind protectia sanatatii consumatorilor sau/si a mediului, a fost adoptat principiul
recunoasterii reciproce (mutual recognition) a standardelor. La aceasta solutie s-a
ajuns ca urmare a sentintei Curtii Europene de Justitie în faimosul caz numit “Cassis
de Dijon” din 1979, care se referea la interzicerea vânzarii în Germania a unui
anumit licheur frantuzesc, pe motiv ca nu ar raspunde prescriptiilor germane privind
gradul de alcool. Alte cazuri, devenite de referinta, sunt cele ale berii germane,
ciocolatei englezesti si a pastelor italiene.

Recunoasterea reciproca înseamna, în practica, urmatoarele:

A) Regulile echivalente, specificatiile tehnice, certificatele de control, testare si analize

eliberate de catre laboratoare recunoscute oficial în una din tarile membre trebuie sa fie
acceptate de catre alte state ale UE (detalii, în Matiera, 1990).

B) O întreprindere care a obtinut autorizarea de a produce în conformitate cu o procedura de

evaluare din partea unor organisme abilitate, cele mai multe fiind private, va avea voie sa
vânda bunul respectiv în întreaga UE.

C) Un bun care este produs si ambalat conform descrierii, având un continut sau ambalaj
care sunt legale în una din tarile UE, nu poate fi interzis la import într-o alta tara a UE,
invocându-se absenta conformitatii cu prescriptiile existente în tara de destinatie sau cu
absenta unui anumit continut.

Introducerea principiului recunoasterii reciproce a contribuit substantial la liberalizarea

circulatiei bunurilor în cadrul Pietei Interne a UE. În acelasi timp, a deschis noi oportunitati
de export în UE pentru nemembri, deoarece adoptarea standardelor existente în una din
tarile UE permite exportul bunurilor respective în oricare din celelalte tari ale Uniunii
Europene.

b) Standarde ecologice:

Protectia mediului - problema globala.

 Un produs de calitate trebuie sa raspunda nevoilor consumatorilor dar fara a dauna

mediului. Paralel cu standardele de calitate, s-a dezvoltat un management ecologic.
 Primele masuri: Institutul Britanic de Standarde a elaborat primul standard în acest
domeniu. În UE, o schema Eco voluntara a fost recomandata si introdusa la 1
ianuarie 1993, dar cu intentia de a o face obligatorie fie sub presiunea pietei, fie prin
includerea acesteia într-o directiva comunitara. La început, firmele au fost doar
încurajate sa produca si sa vânda produse si servicii ecologice. Publicarea unei liste
de onoare cu respectivele companii si utilizarea unui logo specific erau singurele
stimulente acordate.
 Includerea în reglementari comunitare stricte a unor domenii cu impact asupra
mediului: emisiile în aer, radiatiile, zgomotul, furnizarea apei, deseurile, ambalarea,
utilizarea de materiale si energie, modificarile urbanistice, securitatea publica,
sanatatea si securitatea persoanelor angajate etc.
 În contextul problematicii Pietei Interne, Comunitatea Europeana a elaborat reguli
care se aplica peste tot în comunitate, indiferent de originea comunitara sau
necomunitara a respectivelor companii, cu privire la protectia sanatatii si securitatii
la locul lor de munca – acesta incluzându-se în notiunea de mediu în sens larg - , la
responsabilitatea patronatului.

Piata Interna Europeana contine urmatoarele tipuri de standarde tehnice si reglementari

privind mediul:

Standarde si reguli Voluntare sau obligatorii

Apartin legislatiei nationale dar de obicei
sunt conforme standardelor internationale
Standarde de calitate precum ISO. Ele sunt standarde voluntare din
punct de vedere legal, dar în fapt sunt
obligatorii din motive comerciale.
Standarde Europene Reglementate prin Directive europene;

Standardele de mediu
Reguli (legi) EC privind protectia sanatatii si
sigu-rantei la locul de munca
Obligatorii pentru toate firmele care doresc
sa produca si sa vânda în UE, indiferent de
originea acestora.
Obligatorii
Obligatorii pentru toate firmele, nationale sau
straine, care opereaza în cadrul Uniunii
Europene

Concluzie: Piata Interna a Uniunii Europene este o piata uriasa pentru firmele capabile sa
respecte cerintele – voluntare sau obligatorii – referitoare la calitate sau mediu.

Bariere fiscale: diferentele între tari privind sistemele de impozite, tipul si marimea
impozitelor pe consum sau indirecte, variatele accize etc.

Barierele fiscale distorsioneaza fluxul de bunuri si concurenta: fluxurile de bunuri, ca

urmare a diferentelor în impozitele pe consum; orientarea capitalului si alocarea resurselor,
ca urmare a diferentelor în impozitarea firmelor; fluxul miscarii de bani, ca urmare a
diferentelor în impozitarea economiilor populatiei; preferintele consumatorilor, mai ales în
zonele frontaliere, privind cumpararea anumitor bunuri supuse accizelor (bauturi, tigari,
etc).

De ce s-au mentinut asemenea diferente pâna relativ târziu? Deoarece sistemul fiscal
national si politica fiscala în fiecare tara a Uniunii Europene erau printre putinele
instrumente de politica economica ramase în mâinile guvernelor dupa transferarea la nivel
comunitar a competentelor în domeniul politicii comerciale, a celei agricole, a unor politici
industriale, regionale, a transporturilor, iar, de curând, a politicii monetare;

Armonizari:

 Impozitul pe consum, în toate tarile UE este sistemul TVA, iar pentru a reduce
diferentele de marime a nivelului impunerii, s-a introdus un nivel minim de 15%.
Disparitatile care mai exista, cum sunt cele ale impozitarii produselor energetice,
urmeaza a fi înlaturate.
 În ultimii ani, s-au facut eforturi pentru o mai mare armonizare a impozitarii
afacerilor, pentru a introduce un nivel minim al impozitarii veniturilor din dobânzi
platite nerezidentilor si pentru armonizarea impozitarii indirecte.
 Diferentele cele mai mari între statele UE sub aspectul impozitarii erau cele
referitoare la accizele aplicate bauturilor alcoolice, tigarilor si produselor petroliere.
În acest domeniu, gradul de armonizare trebuie sa fie îmbunatatit.

Controlul la frontiera - un impediment important pentru libertatea de circulatie a bunurilor.

 Acest control a fost necesar chiar si dupa înlaturarea taxelor vamale, deoarece s-a
mentinut impozitarea cu TVA si accize.
 Stationarea la frontiera provoca pierdere de timp si costuri mai ridicate ale
transportului. Raportul Cecchini a facut o evaluare a impactului economic al
controlului la frontiera.
 Desfiintarea controlului vamal între tarile UE s-a pus în aplicare cu începere la 1
ianuarie 1993, asa cum fusese prevazut în programul de completare a pietei interne.
 Procesul de înlaturare a barierelor netarifare a durat o perioada destul de lunga, dar
urmarea a reprezentat-o crearea unor noi fluxuri comerciale, intensificarea
 comertului intra-comunitar si sporirea ponderii comertului intra-comunitar în PIB.

4.2. Liberalizarea circulatiei capitalului

Forme ale miscarii capitalului:

 investitii directe - construirea de întreprinderi în diferite ramuri;

 plasamente de portofoliu (titluri: actiuni, obligatiuni, bonuri de tezaur);
 depozite bancare în strainatate.

Tratatul de la Roma - liberalizarea circulatiei capitalului ca o componenta a viitoarei Piete

comune.

 Procesul liberalizarii capitalului a avut loc lent si treptat, prioritate acordându-se

liberalizarii comertului cu bunuri.
 Primele doua directive asupra liberalizarii capitalului, din 1960 si 1962, aveau în
vedere miscarea capitalului sub forma de: investitii directe, credite comerciale pe
termen scurt, comert cu actiuni cotate la bursa.
 Restrictii: emiterea si plasarea de actiuni, restrictii pe motive de balanta de plati.
 Schimbari în sistemul monetar international: aparitia “euromonedelor”, dezvoltarea
pietei capitalului privat, trecerea de la sistemul de cursuri fixe la sistemul de cursuri
flotante, crearea Sistemului Monetar European.
 Liberalizari ale capitalului: Germania, Olanda, Luxemburg si Belgia, urmate mai
târziu de Regatul Unit (1979) si Danemarca (1985). Franta si Italia au invocat clauze
de salvgardare pentru o perioada mai lunga în timp ce noii veniti – Grecia,
Portugalia si Spania – au mentinut restrictii în decursul unei perioade de tranzitie.
 Cartea Alba, 1985, privind masurile pentru desavârsirea Pietei unice, interne, se
refera la înlaturarea restrictiilor care mai existau asupra miscarilor de capital si
crearea unei piete unice a serviciilor financiare.
 O directiva din iunie 1988, cu intrarea în vigoare la 1 iulie 1990, a introdus o lista
revizuita de liberalizari neconditionate de capital în care s-au inclus noi tranzactii si
transferuri. La 1 iulie 1990, circulatia capitalului în Comunitatea Europeana a
devenit libera (mici exceptii de liberalizari neobligatorii, pentru a proteja cursul
valutar).

4.3. Liberalizarea prestarilor de servicii

Cresterea importantei serviciilor.

 cca 60% din PIB, în tarile dezvoltate;

 cca 25% din volumul comertului mondial;
 factor de competitivitate.

Prestarea/livrarea serviciilor în relatiile dintre tari se realizeaza în functie de natura acestora,

dupa cum urmeaza:

Felul serviciilor si modul livrarii Exemple

Servicii "pure" prestate de catre o tara unei
Comunicatiile postale, telefonice etc.
alte tari
Servicii oferite consumatorilor, indiferent de Serviciile turistice sau de transport intern
originea acestora, pe teritoriul unui anumit
stat
Servicii oferite de catre o societate Servicii de comercializare a unor marfuri,
comerciala, provenind dintr-o anumita tara servicii financiare, de consulting, asigurari
dar aflata pe teritoriul altei tari etc
Servicii prestate de catre persoane provenind
Servicii medicale
dintr-o tara, dar pe teritoriul altei tari

Remarci:

 varietate mare de servicii oferite pietei internationale;

 serviciile clasice plus servicii noi;
 presupun miscarea internationala a consumatorilor (ex. turisti) sau a furnizorilor de
servicii (service, servicii medicale etc.);
 prestarea unor servicii are legatura cu investitiile directe de capital sau/si cu regimul
mobilitatii persoanelor (vize, drept de rezidenta, de lucru);
 unele dintre aceste servicii au constituit monopolul statului si erau oferite de catre
un singur furnizor, asa cum a fost în general cazul întreprinderilor din sectorul
public (electricitate, apa, telecomunicatii, transporturi feroviare), în absenta oricarei
concurente;
 unele servicii au fost, si sunt, în general, supuse unor reglementari foarte stricte,
severe, datorita implicatiilor mari pe care acestea le au asupra credibilitatii anumitor
sectoare (bancar, al asigurarilor etc.);
 liberalizarea serviciilor si în cadrul GATT. S-a încheiat GATSs (General Agreement
on Trade on Services – Acordul General asupra Comertului cu Servicii.

Uniunea Europeana a început sa liberalizeze serviciile în cadrul mai larg al integrarii

economice si al programului de realizare a Pietei interne, mai devreme decât s-a petrecut
aceasta în cadrul GATT. Reguli comune au fost stabilite în mod gradual.

A) Transporturile:

Importanta transporturilor:

 costul final al marfurilor (cca 25% sunt cheltuieli de transport) si competitivitatea

acestora: avantaje sau dezavantaje comparative;
 contributie la producerea PIB;
 contributie la ocuparea fortei de munca;
 influenta puternica asupra dezvoltarii diferitelor sectoare;
 prezinta externalitati precum: impact ridicat asupra mediului (poluarea aerului,
zgomot, aglomerare, impact asupra pamântului), accidente.

Caracteristici:

 consumator de capital si energie;

 investitii mari si indivizibilitate ridicata;
 interventii publice sub forma de investitii, în stabilirea tarifelor si a eventualelor
subventii (mai ales în domeniul transporturilor feroviare), stabilirea conditiilor
pentru operare (calificarea operatorilor, limite de viteza, standarde minime de
lucru);
 cererea dependenta de nivelul activitatii economice si de venituri;
 oferta putin elastica sau chiar inelastica, pe termen scurt;
  permite doua abordari:

a)comerciala: transporturile sunt servicii care trebuie sa permita concurenta, pentru a avea
calitate si preturi mai mici;
b)sociala.

Politica CEE în domeniul transporturilor

a)Tratatul de la Roma, în art. 78-84, a prevazut politici comune. De ce?

 Liberalizarea circulatiei marfurilor trebuie însotita de aplicarea simultana a unor

politici comune de transport, care sa serveasca piata.
 Existenta unor diferente între tarile membre (subventii, tarife, impozitare, protectie
etc.) distorsioneaza concurenta.

b)Evolutia:

 Prima perioada (1957-1984) – absenta masurilor de politica în comun.

 Dupa 1985: masuri de înlaturare a barierelor si mai multa liberalizare sub presiunea
programelor de formare a Pietei interne.
 Program cu cca 200 reglementari referitoare la dezvoltarea infrastructurii
(TransEuropean roads, trenuri de mare viteza, integrarea zonelor periferice).
 Definirea unor reguli pentru transportatorii comunitari în ceea ce priveste accesul la
profesiune, accesul pe piata, normele tehnice si controalele, securitatea, protectia
mediului, conditiile sociale, problemele fiscale. Acestea au fost transpuse în
legislatiile nationale ale statelor Uniunii Europene.
 Fiecarei modalitati de transport îi corespund, sub aspectele mentionate, reglementari
specifice: armonizari rapide în transporturi rutiere (relaxarea sistemului de cote,
pâna la eliminarea acestora, în 1993, plus norme comune în domeniul circulatiei
rutiere); în transportul feroviar: separarea gestionarii infrastructurii de exploatarea
cailor ferate; reglementarile comunitare vizeaza acordarea unor licente de exploatare
a infrastructurii si taxele de utilizare ale acesteia; transporturile navale interne
necesita armonizare numai în masura în care acestea sunt direct legate cu navigatia
din interiorul Statelor Uniunii; transporturi maritime; transporturi aeriene, era
traditional de stat plus acorduri bilaterale; reglementari comunitare din 1987;
companiile sunt libere sa stabileasca orice tarif, începând cu 1 ian. 1993.
 În 1992, s-au fixat 7 obiective:
1. Înlaturarea restrictiilor în interior – cabotaj.
2. Concurenta si complementaritate: utilizatorii trebuie sa plateasca întregul
cost al serviciilor de transport.
3. Dezvoltarea unei retele TransEuropene, cu contributie sectorului privat
(liberalizarea).
4. Protectia si conservarea mediului.
5. Securitatea transporturilor sa sporeasca.
6. Aspectele sociale sa fie luate în considerare conform Cartei Sociale.
7. Relatiile externe.

B) Serviciile financiare:

Importanta:

 serviciile financiare - rol esential în orice economie dezvoltata, în strânsa legatura cu

 alte sectoare de activitate economica (productie, comert, alte servicii);
 operatiuni traditionale ale bancilor (atragerea economiilor populatiei, efectuarea de
plati, transferuri, acordarea de credite etc.) plus noi produse ale institutiilor
financiare – bancile, bursele de valori, fondurile de pensii, fondurile colective de
plasament - pentru mediul de afaceri si populatie;
 capacitatea de a crea locuri de munca;
 contribuie cu un procent important la PIB al UE, de pâna la 7%;
 contribuie hotarâtor la succesul întregii piete interne.

Tratatul de la Roma - dezvoltarea unei piete comune a capitalului si, implicit, a serviciilor
financiare

 Tratatul a stipulat si dreptul de stabilire si libertatea de a oferi servicii peste

frontiera.
 Liberalizarea capitalului - preconditie - întârzieri datorita restrictiilor privind
circulatia capitalului.
 Realizarea pietei unice a serviciilor financiare presupune: prima, liberalizarea
circulatiei capitalului; a doua, armonizarea regulilor nationale astfel încât sa existe
un cadru comun minim între tarile UE (altfel, arbitraj); a treia, existenta unor
reglementari de baza cu privire la dreptul de stabilire si activitatea firmelor,
contabilitate si audit, legislatie asupra proprietatii imobiliare si a creditului ipotecar,
legislatie privind emiterea si detinerea de titluri, asupra fondurilor comune de
investitii si a fondurilor mutuale.
 Contributii legislative la formarea pietei financiare unice:

1. prima directiva bancara, emisa în 1977, formuleaza principiul dreptului de stabilire

si al liberei prestari de servicii în cazul institutiilor de credit, în principal al bancilor.
Au fost stabilite conditiile care trebuie îndeplinite pentru ca o asemenea institutie sa
fie autorizata (capitalul initial minim al unei banci; nivelul minim al fondurilor
proprii; obligativitatea conducerii bancii de catre cel putin doua persoane calificate
si având experienta în domeniu si care sa aiba o buna reputatie);
2. începând cu 1979, domeniul valorilor mobiliare – bursa de valori si alte forme ale
pietei titlurilor – a fost, de asemenea, reglementat prin mai multe directive care se
refera la coordonarea conditiilor de editare si distribuire a prospectelor care se
publica în cazul ofertei publice de valori de portofoliu transferabile, coordonarea
conditiilor pentru titlurile care sunt cotate oficial la bursa de valori, obligatia pentru
emitentul de actiuni si alte titluri de a publica, în mod regulat, informatii asupra
situatiei lor financiare;
3. directiva din 1985 cu privire la organismele de plasament colectiv în valori
mobiliare transferabile: a introdus principiile pe baza carora sa se creeze cadrul
pentru liberalizarea prestarilor transfrontaliere de servicii financiare, aplicabile atât
institutiilor de credit - bancile -, cât si societatilor de investitii (armonizarea regulilor
nationale privind autorizarea înfiintarii de institutii financiare si a normelor
prudentiale; controlul tarii de origine; recunoasterea reciproca a normelor referitoare
la chestiuni privind monitorizarea);
4. directiva din 1989 cu privire la structura fondurilor institutiilor de credit - capital de
baza si capital complementar – si la obligativitatea depasirii capitalului
complementar de catre capitalul propriu; privind rata minima de solvabilitate –
element obligatoriu de prudenta;
5. directiva din 1994 privind garantarea depozitelor pâna la un anumit plafon. În acest
mod, se urmareste crearea conditiilor pentru garantarea securitatii operatiunilor
 financiare în întreaga zona.

Ce rezulta din continutul acestor directive? Importante sunt urmatoarele:

 Numai institutiile de credit autorizate pot primi depozite sau alte fonduri ale
populatiei.
 Nivelul capitalului initial minim al unei banci este de 5 milioane Ecu.
 Înfiintarea de sucursale bancare se poate face pe baza unei singure
licente/autorizatie obtinuta de catre banca-mama, în tara de origine.
 Controlul îndeplinirii conditiilor de înfiintare si functionare a unor sucursale se face
de catre tara de origine (principiul: home country control).
 Supravegherea respectarii conditiilor de functionare se împarte între tara de origine
si tara de destinatie a sucursalei.

În mai 1999, Comisia elaboreaza un Plan de actiune care sa contribuie la îmbunatatirea

functionarii Pietei Unice a serviciilor financiare (mediu economic si financiar stabil si sigur
pentru tranzactiile transfrontaliere si pentru comertul cu titluri; înlaturarea tuturor barierelor
pentru formarea de capital pe o “baza larga UE”; stabilirea unui cadru unic, viabil pentru
toate activitatile financiare; programe de sprijinire a mobilizarii capitalului pe baza
europeana pentru a începe afaceri în întreprinderi de dimensiuni mai mici etc.).

Masuri aplicate de catre Comisie: sistem informational viabil, transparent, sigur si posibil
de adus la zi; sistemul de servicii financiare angro livrate peste frontiere sa fie mai sigur si
mai transparent; aplicarea echilibrata a legilor locale de protectie a consumatorilor; “pachet
al impozitarii”- de a coordona anumite aspecte ale sistemului de impunere (ex. Venituri din
dobânzi).

Comisia intentioneaza sa înlocuiasca un numar mare de directive bancare prin una singura
care sa cuprinda autorizarea unica si controlul financiar de catre tara în care respectiva
institutie este înregistrata.

C) Piata unica pentru asigurari

Asigurarea contra variatelor tipuri de riscuri – economic, comercial, financiar sau de viata –
o caracteristica a economiei moderne

Coordonare a reglementarilor nationale

 A început înca din 1973.

 Au urmat, trei generatii de directive comunitare care au stabilit reguli armonizate,
dar s-au mentinut anumite exigente nationale specifice (autorizarea, activitatea si
supravegherea).
 Legislatia care sa duca la o piata unica în acest domeniu a fost introdusa abia în
1992 (înfiintarea de societati de asigurare si deschiderea de sucursale pe baza unei
singure licente (home country control), abolirea controlului asupra produselor si
tarifelor, protectia asiguratilor si reducerea riscurilor de concurenta incorecta).
 Anumite diferente între tarile UE mai exista (costurile despagubirilor, în speranta de
viata, traditii si stil de viata).

4.4. Liberalizarea achizitiilor publice

Ce sunt achizitiile publice?

 contractele de cumparare încheiate de catre guvernele centrale, autoritatile regionale

sau locale;
 achizitiile facute de catre sectoarele publice traditionale cum sunt: apa, energia,
transporturile si comunicatiile.

Caracteristici:

 Tranzactiile din acest domeniu sunt, de obicei, de valoare mare.

 Totodata, acestea pot fi obiect al confruntarii mai multor grupe de interese: ale
guvernului, firmelor private, platitorilor de impozite.
 Rezolvarea corecta presupune crearea unui mediu competitiv pentru oferte (licitatii),
indiferent de originea nationala sau straina a acestora.

Liberalizarea achizitiilor publice în UE

 Tratatul de la Roma – libera circulatie a bunurilor, libertatea prestarii de servicii,

libertatea de stabilire.
 Coordonarea procedurilor nationale s-a facut prin sase directive, adoptate între 1989
si 1993, amendate de mai multe ori reglementarilor adoptate si în cadrul
GATT/OMC, semnate si de catre UE.
 Progrese importante în domeniul liberalizarilor (vezi, telecomunicatiile, gazele
naturale etc.).

4.5. Libera circulatie a persoanelor

Respectul drepturilor -stipulate de catre Conventia privind drepturile omului si protectia

libertatilor fundamentale

Conceptele de coeziune economica si sociala si de cetatenie europeana ofera cadrul legal

pentru libertatea de deplasare în oricare tara a Uniunii Europene. Rezulta:

 Pot calatori în oricare dintre tarile UE asa cum ar calatori în propria lor tara (fara
controlul pasaportului, fara declaratie vamala sau control vamal, fara a fi nevoiti sa
treaca prin biroul de imigrari.).
 Pot opta pentru a-si stabili rezidenta si pentru a munci în oricare din tarile UE.
 Au dreptul de a vota si de a candida în alegerile municipale în tara în care si-au
stabilit rezidenta.
 Interesele lor, când se afla în strainatate, sunt aparate de ambasada oricarei tari a
UE.
 Orice cetatean european are dreptul de a adresa plângeri institutiei numite avocatul
poporului (ombudsman) din cadrul Parlamentului european, daca acesta considera
ca nu a fost tratat corespunzator de catre autoritatile nationale sau comunitare.

Libertatea de miscare a persoanelor în calitate de forta de munca si de factor de productie -

componenta a Pietei Interne. Se refera la:

 libertatea de miscare a lucratorilor, inclusiv a liber-profesionistilor;

 o anumita politica a ocuparii fortei de munca;
 calificarea profesionala;
  conditiile de munca;
 protectia sanatatii si a securitatii la locul de munca;
 libertatea de asociere, de informare, consultarea si participarea angajatilor la
procesul de luare a deciziilor;
 la tratamentul egal al barbatilor si femeilor
 la protectia sociala.

Cadrul legal consta, pe lânga art. 49 al Tratatului asupra CEE, din mai multe legi si
directive asupra aspectelor mentionate.

Mobilitatea lucratorilor înseamna urmatoarele:

 înlaturarea controlului la frontiere în interiorul comunitatii;

 înlaturarea altor bariere care se refera la accesul la locuri de munca în tara gazda, la
schema de securitate sociala de care vor beneficia atunci când migreaza
(recunoasterea diplomelor si a calificarilor profesionale, egalitate de tratament în
domeniul securitatii sociale).

Rezolvarea: aplicarea principiului recunoasterii reciproce a calificarilor profesionale, dupa

cum urmeaza:

a) Recunoasterea experientei profesionale în cazul practicarii meseriei respective un anumit

numar de ani în tara de origine, la care se pot adauga cerinte privind caracterul, sanatatea
fizica si mentala a persoanei, situatia financiara etc.
b) Recunoasterea automata a calificarilor profesionale, ceea ce presupune fie o coordonare
minima a sistemelor educationale si de calificare (ceea ce se aplica farmacistilor,
doctorilor), fie stabilirea unor criterii de recunoastere (care se aplica numai arhitectilor);
c) Recunoasterea calificarilor persoanei care migreaza într-un alt stat al comunitatii pe baza
diplomelor de învatamânt superior, a certificatelor si titlurilor acordate dupa cel putin trei
ani de învatamânt superior. În anumite cazuri de diferente substantiale în comparatie cu
tara-gazda, poate fi necesara o perioada de adaptare sau pot fi cerute anumite teste de
aptitudini.

În privinta securitatii sociale, aspectele esentiale pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:

 Persoanele care migreaza au aceleasi drepturi si obligatii pe care le au cetatenii tarii

gazda.
 Persoanele care migreaza platesc contributii la asigurarile sociale numai în unul din
statele membre.
 Drepturile dobândite în tara de origine sunt mentinute si vor beneficia de ele în tara
gazda.
 Daca pentru a beneficia de un anumit drept se cere o vechime în munca de un
anumit numar de ani, va fi luata în calcul si perioada de munca în tara de origine.

În ceea ce priveste sanatatea si securitatea locului de munca, reglementarile comunitare

impun urmatoarele:

 Întreprinderile sunt obligate sa creeze conditii corespunzatoare la locul de munca.

 Sa-i instruiasca pe angajati privind normele de protectie si securitate.
 Autoritatile trebuie sa înfiinteze organisme de control asupra aplicarii legislatiei.
 Este obligatoriu pentru patronat sa informeze si sa consulte angajatii sau
 reprezentantii acestora în legatura cu concedierile.

4.6. Directii ale dezvoltarii Pietei Interne

Piata unica interna - una din marile realizari ale Uniunii Europene

 Cea mai întinsa piata din lume, o adevarata piata interna.

 Scopul: de a spori eficienta economica prin reduceri de costuri, de a face bunurile
mai competitive prin reduceri de preturi, de a crea mai multe locuri de munca, mai
multe posibilitati de optiune pentru cumpararea de bunuri si servicii, de a oferi mai
multe sanse privind dezvoltarea regiunilor, cu alte cuvinte, mai multa bunastare
economica.
 Efecte atât asupra cetatenilor, cât si asupra mediului de afaceri în ceea ce priveste “
mai buna ocupare a fortei de munca si mai multe oportunitati comerciale”.
 Piata Interna se bazeaza pe reguli si legi comune: legile la nivel comunitar sunt
obligatorii pentru toti – firme si persoane fizice - , având un efect direct; directivele
trebuie sa fie preluate în legislatia nationala si create structurile necesare aplicarii
acestora. Impactul va depinde de masura în care directivele sunt transpuse în
legislatia nationala.

Introducerea si dezvoltarea Pietei Unice în beneficiul tuturor cetatenilor: Piata Unica

genereaza o mai buna ocupare a fortei de munca, sporeste libertatea individuala si este
benefica consumatorilor, asigurând totodata un nivel ridicat al sanatatii si securitatii si al
protectiei mediului.

Comunicatiilor si comunicarii cu cetatenii si firmele: informatii gratuite prin telefon sau

Internet, înfiintarea unei retele de informare si consultatii cu privire la locurile de munca în
Uniunea Europeana (EURES); planul numit SLIM privind simplificarea si reasezarea
coordonarii regimului de securitate sociala în sensul aplicarii unui singur set de legi.
Obiectiv: informatii sporite privind drepturile care decurg pentru cetateni din Piata Interna;
în mediul afacerilor, prioritatile sunt: simplificarea legislatiei si a instructiunilor de aplicare
ale acesteia; formularea unui cadru legislativ predictibil; simplificarea formalitatilor
administrative în domeniul reglementarilor fiscale, privind mediul, securitatea sociala.

Mai buna folosire a oportunitatilor deschise de comertul electronic.

Piata Interna si moneda unica Euro – avantaje reciproce.

5. Politica comerciala comuna

5.1. La ce se refera politica comerciala comuna?

Politica comerciala comuna este denumirea generica pentru ansamblul de masuri,

instrumente, politici aplicate în domeniul comercial extern al Uniunii Europene.

 Politica comerciala comuna în raport cu nemembrii a fost prevazuta în textul

Tratatului de la Roma, art. 110-116.
 Obiective: evitarea distorsionarii concurentei indiferent de teritoriul tarii
importatoare (un tratament identic al marfurilor la frontiera, indiferent care este tara
de intrare a respectivelor importuri); crearea conditiilor pentru o liberalizare
progresiva, dar armonizata, în relatiile cu ansamblul comertului mondial (negocieri
de liberalizare în cadrul GATT/OMC).
  În Comunitatea/Uniunea Europeana au existat unele exceptii de la tratamentul
comun pentru produse precum textile si îmbracaminte, automobile, carbune si otel,
constructii navale si servicii, dar treptat s-au armonizat si aceste domenii.
 În domeniul comertului cu produse agricole, relatiile fata de restul lumii au fost
chiar de la început incluse în politica agricola comuna, fiind astfel integrate o data
cu toate componentele acesteia.
 În domeniul comertului cu bunuri, competenta în materie de politica comerciala
externa revine Comisiei Uniunii Europene, care actioneaza în numele statelor
membre.
 În domeniul serviciilor, au existat retineri fata de transferarea la nivel comunitar a
competentelor statelor cu privire la stabilirea de relatii cu restul lumii si fata de
cedarea dreptului de negociere asupra unor liberalizari. Deocamdata, conform
Deciziei Curtii Europene nr. 1/1994 (Nov. 1994), competenta în domeniul
serviciilor externe se împarte între comisie si statele nationale (detalii, în Maria
Bîrsan, Integrarea economica europeana, vol. II)

5.2. Instrumente ale politicii comerciale externe comune

Tariful extern comun

 Tratatul de la Roma se refera în art. 9 la formarea într-o prima etapa a unei uniuni
vamale si instituirea unui tarif extern comun în relatiile cu tarile neparticipante.
 Rolul tarifului extern comun: aplicându-se în mod uniform pentru întreg teritoriul
zonei comerciale, se evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor
vamale, se evita orientarea acestora în functie de nivelul mai scazut al taxelor
vamale în anumite tari; raspunde nevoii de a mentine controlul la frontiera externa;
permite aplicarea regulii de origine a produselor; semnifica si transferul competentei
în domeniul elaborarii normelor tarifare de la nivel national, la nivel comunitar (Art.
113 al Tratatului de la Roma). Statele nu mai au posibilitatea de a modifica în mod
autonom functionarea tarifului vamal comun sau de a institui în mod unilateral noi
taxe, deci de a avea o politica vamala independenta. Competenta în privinta
modificarii tarifului extern comun revine Consiliului de Ministri, la propunerea
Comisiei. Aceasta poarta si negocierile cu tarile terte si cu organismele economice
internationale cum este O.M.C.
 Tariful extern comun a fost instituit în 1968, o data cu încheierea procesului de
înlaturare a taxelor vamale între tarile membre si formarea uniunii vamale. Tratatul
asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, nu a adus decât modificari
minore privind politica comerciala externa comuna.

Tariful comunitar are doua componente: a)taxele vamale; si b) nomenclatorul tarifar.

a) Taxele vamale sunt aplicate, în general, sub forma “ad-valorem“, deci sub forma unui
anumit procent asupra marimii valorii în vama.

În cazul produselor agricole, în locul taxelor vamale obisnuite a fost aplicat sistemul
prelevarilor variabile, “tarificate” (transformate în taxe vamale obisnuite), ca urmare a
negocierilor comerciale GATT/OMC.

Tariful vamal comunitar cuprinde doua coloane de taxe vamale: prima este aceea a taxelor
autonome, stabilite în mod unilateral, iar a doua, a taxelor conventionale, taxe care se
negociaza si se consolideaza în cadrul GATT/OMC.
b) Nomenclatorul tarifar în cadrul tarifului extern comun se refera la:

 Sistemul Armonizat de Descriere si de Codificare a marfurilor (SH). Acest

Nomenclator are 1241 pozitii, regrupate în 21 sectiuni, 97 capitole, la care se adauga
alte doua capitole rezervate uzului national; Clasificarea marfurilor se face conform
criteriului materiei prime din care sunt confectionate produsele respectivei grupe.
 Nomenclatorul Combinat (NC), care include Sistemul Armonizat plus înca doua
subpozitii, rezultând un cod detaliat, cu opt cifre, reprezentând 9500 pozitii. NC
corespunde exigentelor comertului intra-comunitar si exporturilor tarilor comunitare
catre restul lumii.
 Pentru aplicarea de tratamente specifice marfurilor provenind din diferite tari sau
grupe de tari, în codul NC au fost introduse subdiviziuni corespunzatoare si reguli
de interpretare. A rezultat Tariful Integrat Comunitar (TARIC), compus din 11 cifre
si 15.000 pozitii tarifare, care în forma aceasta, completa, se utilizeaza numai în
cazul importurilor din terte tari. Deci, toate informatiile referitoare la reglementarile
în domeniul politicilor comerciale comunitare sunt cuprinse în TARIC (Tarif Integré
Communautaire sau Integrated Tariff of the European Communities), care este o
baza de date în mai multe limbi, actualizata mereu si publicata.
 Pentru comertul intracomunitar, dupa înlaturarea cu începere în ianuarie 1993 a
controalelor la frontiera, Uniunea Europeana a pus în practica un nou sistem numit
Intrastat prin care firmele raporteaza, la fiecare 3 luni, rezultatele referitoare la
nivelul comertului intra-UE.

Valoarea în vama a marfurilor

Valoarea în vama determinata pe baza valorii tranzactiei se aplica marfurilor aflate sub
incidenta tratatelor instituind Comunitatea Economica Europeana (CEE), Comunitatea
Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice
(EURATOM).

Metode de stabilire a valorii în vama:

a) valoarea egala pretului tranzactiei, asa cum rezulta acesta din factura;

b) daca nu se poate aplica metoda valorii de tranzactie, se poate apela la alte metode cum
sunt:

 luarea în considerare a valorii tranzactionale a unor marfuri identice sau

comparabile, produse în tara respectiva exportatoare;
 preluarea marimii pretului de vânzare în tara importatoare;
 stabilirea unui pret pornindu-se de la costuri;
 în ultima instanta, se admit chiar si estimari ale pretului facute de catre organele
vamale, daca alte metode nu sunt aplicabile.

Important: O data cu trecerea frontierei comerciale de catre bunurile importate, cu achitarea

taxelor vamale, a altor taxe, si dobândirea dreptului de “libera practica”, marfurile importate
intra în regim similar produselor comunitare pe întreg teritoriul comunitar.

Semnificatia: O data cu liberalizarile comerciale în interior, se poate vorbi despre

liberalizari sporite si pentru marfurile importate în interiorul spatiului comercial format din
teritoriul tuturor statelor participante la Comunitatea Europeana, în interiorul a ceea ce se
 numeste Piata Interna.

Reguli privind originea produselor

Tratament diferentiat în functie de originea produselor: taxe vamale diferite, cote tarifare,
plafoane cantitative etc.

 Ce înseamna “tara de origine”?

 Criterii de stabilire: tara în care a fost supusa ultimei transformari sau prelucrari
substantiale.
 Gradul de prelucrare se apreciaza prin: marimea valorii adaugate, care trebuie sa
depaseasca valoarea elementelor prefabricate; prin schimbarea pozitiei tarifare din
tariful vamal comun, ceea ce se poate realiza numai daca acel produs a fost într-
adevar supus unei prelucrari importante, conferindu-i-se noi caracteristici; prezenta
unor operatiuni de transformare sau prelucrare absolut necesare pentru ca acel
produs sa între în consum etc.
 Problema stabilirii provenientei produselor: autoritatile vamale considera drept tara
de provenienta a marfurilor tara din care acestea au fost expediate.

Alte masuri la frontiera

Restrictiile cantitative au fost abolite.

Exceptii:

 anumite cote tarifare pentru produsele agricole, fibre si textile, la cele permise în
baza clauzelor de salvgardare în cazul acordurilor comerciale;
 contingente stabilite în cadrul acordurilor de asociere, abolite dupa o anumita
perioada de la intrarea în vigoare a respectivelor acorduri;
 alte masuri în afara taxelor vamale obisnuite: taxele antidumping (dumpingul este o
politica comerciala agresiva, de vânzare a marfurilor în exterior la preturi mici, în
scopul înlaturarii concurentei) si cele compensatorii (pentru anihilarea subventiilor).

Reglementarile vamale comunitare se refera si la armonizarea dispozitiilor legislative si

administrative în cazul zonelor libere, a porturilor si antrepozitelor vamale.

Regimul comun al exporturilor

Politici armonizate în domeniul exporturilor

 Exporturile tarilor Uniunii Europene sunt liberalizate.

 Eventuale regimuri restrictive sunt incluse într-un regim comun.
 Promovarea exporturilor comunitare prin subventii la export (vezi, politica
agricola), credite la export (garantarea creditelor de export), asigurari ale riscurilor
specifice comertului exterior (armonizarea schemelor de asigurare a creditelor.

Sustinerea proiectelor de dezvoltare a relatiilor cu tarile Europei Centrale si de Est, unele

dintre acestea fiind elaborate împreuna cu celelalte tari OECD.

Prof. Dr. MARIA BIRSAN - INTEGRARE ECONOMICA EUROPEANA

 INTRODUCERE ÎN INTEGRAREA ECONOMICA EUROPEANA
COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA
POLITICI DE INTEGRARE ECONOMICA
INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA
RELATIILE UNIUNII EUROPENE CU ALTE ZONE
BIBLIOGRAFIE

POLITICI DE INTEGRARE ECONOMICA

1. Politica Agricola Comuna

1.1. Agricultura - domeniu economic particular

Conditiile naturale au un rol foarte important: ciclul biologic, clima, fertilitatea naturala a
pamântului.

Nevoia unor investitii si a interventiei omului pentru reducerea impactului unor fenomene
negative: irigatii, drenari, mecanizari, fertilizanti, antidaunatori, sau pentru a influenta
cresterea (inginerie genetica, hormoni) etc.

Rol strategic: productia de bunuri alimentare si anumite materii prime.

Pretul produselor agricole este input în pretul fortei de munca si al produselor

manufacturate.

Rol important în conservarea mediului si a habitatului uman ("Idilic peasant's life").

Consumator de bunuri si servicii (masini, echipamente de transport, materiale de

constructii, chimicale, energie, asigurari.

Elasticitatea scazuta a cererii la pret. Daca oferta sporeste, cererea nu creste, preturile se
reduc. Apare supraoferta, iar veniturile fermierilor scad. Se reduce interesul acestora de a
mari productia. Pentru a atinge un asemenea obiectiv, este nevoie de mentinerea preturilor
la un anumit nivel.

Elasticitatea cererii la pret, dar în functie de venit: - venit mare, elasticitate scazuta a
cererii la pret; venit mic, elasticitate mai ridicata a cererii în functie de pret.

În tarile dezvoltate, pretul relativ al alimentelor se reduce nu numai din cauza elasticitatii
scazute a cererii la pret, ci si din cauza elasticitatii scazute a cererii la venit.

1.2. Principalele instrumente ale politicilor agricole

a) Preturile:

 Fixarea acestora la un nivel scazut, sub pretul de echilibru scade interesul de a

produce si se înregistreaza un deficit de produse.
 Fixarea sau sustinerea acestora la un nivel mai ridicat (peste nivelul de echilibru,
în conditii de piata libera, concurentiala) duce la extinderea ofertei peste nivelul
 cererii solvabile si aparitia unui surplus.
 Ce se întâmpla cu surplusul? Posibilitati: a).Achizitionat de stat la preturi
garantate; b).Exportat? în ce conditii, la ce marime a pretului? Trebuie
subventionat exportul? Cine suporta efectele financiare ale acestei politici?
Consumatorii (preturi mari), bugetul (cheltuieli ridicate), contribuabilii (impozite,
cheltuieli mai mici de la buget).

b) Politica veniturilor

 Subventionarea veniturilor prin preturi: când pretul pietei (in interior si pe piata
mondiala) este mai mic decât pretul de sustinere, diferenta trebuie acoperita prin
subventie (acoperirea pierderii si mentinerea interesului pentru productie).
 Subventionarea consumatorilor: preturi de comercializare catre consumator sub
nivelul pretului la producator, diferenta neîncasata de catre producator fiind
acoperita de la buget (ex. controlul preturilor la unele produse alimentare de baza:
zahar, ulei, oua, faina, lapte etc.).
 Pretul catre consumator este cel real, dar anumiti consumatori (sub un anumit
venit), primesc o suma compensatorie.

c) Subventionarea anumitor costuri:

 input-urilor: seminte, motorina, îngrasaminte etc.;

 credite subventionate (nivelul dobânzii sub cel al pietei).

d) Politici comerciale externe de stimulare si protectie:

 subventionarea exporturilor;
 scutirea de impozite;
 taxe vamale;
 contingente, licente etc.

e)Agricultura Vest-Europeana în anii '50:

 Agricultura ocupa cca 30% din forta de munca si cca 12% din GDP.
 Productie scazuta - penurie de produse - importatori neti de produse agricole.
 Nevoia stimularii productiei atât pentru producerea de alimente, cât si pentru
materii prime (relansare economica).

1.3. Politica Agricola Comuna în Tratatul de la Roma

Art. 39 se refera la urmatoarele obiective:

 sporirea ofertei de produse agricole;

 cresterea productivitatii prin promovarea progresului tehnic si prin utilizarea
optima a factorilor de productie, îndeosebi a fortei de munca;
 stabilizarea pietei: achizitionarea excedentelor de productie la preturi garantate si
crearea de stocuri;
 preturi rezonabile pentru consumatori;
 sporirea veniturilor fermierilor (fair standard of living for farmers).

Principiile PAC:
  circulatia libera a produselor agricole, piata unica, preturi comunitare, unice;
 preferinta comunitara: aprovizionarea pietei în primul rând din productie proprie,
ceea ce presupune protectie fata de importurile la preturi mai mici ale pietei
mondiale si stimularea exporturilor prin subventii;
 solidaritate financiara (acoperirea în comun a costurilor acestei politici prin taxe
intermediul bugetului comunitar si prin redistribuire.

Constatare: PAC era puternic orientata spre o piata agricola interna comunitara.

Mecanismul PAC:

Un sistem agricol organizat asa cum am aratat presupunea o finantare masiva de sustinere
a preturilor. Finantarea s-a asigurat prin intermediul Fondului European de Orientare si
Garantare Agricola (FEOGA), care a detinut permanent ponderea cea mai ridicata în
totalul cheltuielilor bugetului comunitar ( initial, peste 60% din bugetul comunitar;
ponderea acestuia s-a redus la <50% în prezent.

Sistemul de sprijinire a preturilor s-a aflat în centrul politicii agricole comune.

Categoriile de preturi erau urmatoarele:

a) în interior:

 preturi-obiectiv: fixate anual de catre organismele CE (Comisia), astfel încât sa fie

remuneratorii pentru fermieri si rezonabile pentru consumatori;
 preturi de interventie: preturi minime garantate, la care organismele comunitare
cumparau produsele de la fermieri, în vederea stocarii.

b) în relatiile cu exteriorul:

 preturi prag: importurile la preturi comunitare mai mari decât preturile mondiale;
 taxe de prelevare variabila: diferenta între pretul prag (mai ridicat) si pretul
mondial (mai scazut), care intra în bugetul comunitar;
 restituiri la export: diferenta între pretul mai ridicat în interior si pretul mondial de
export. Subventia se achita exportatorilor de produse agricole.
Po = pretul de vânzare în interior (pret comunitar, pret obiectiv - target price);
Pw = pretul mondial;
Pg = pretul prag (threshold, pretul grâului în Duisburg);
Taxe de prelevare variabila = Pg - Pw;
Po = Pg + cheltuielile de transport/depozitare;
Pi = pret de interventie (de cumparare a excedentului, în vederea stocarii);

1.4. Consecintele PAC

Rezultate contradictorii ale Politicii Agricole Comunitare

Agricultura primelor decenii postbelice a însemnat, în tarile vest-europene, trecerea de la

agricultura extensiva, considerata expresia unei slabe dezvoltari, la agricultura de tip
intensiv, cu ferme de dimensiuni mari, cu orientarea specializata a productiei, cu dotarea
tehnica capabila sa raspunda nevoii de sporire a productiei.

Urmare: efecte adverse constând în cheltuieli mari de stocare a unei productii

excedentare, preturi mari la consumator, conflicte cu marii producatori si ofertanti de pe
piata mondiala, efecte deprimante asupra preturilor mondiale cu consecinte asupra
veniturilor unor producatori si exportatori traditionali (cazul zaharului).

Politica Agricola Comunitara, asa cum a fost stabilita prin Tratatul asupra Comunitatii
Economice Europene, a început sa functioneze în 1962 si a durat, neschimbata, pâna la
începutul anilor 80. Cca 70% din productia agricola a UE a beneficiat de politica de
sustinere prin preturi de interventie, (cereale, lapte, zahar, carne), cca 25% (oua, pasari,
anumite fructe si vegetale au beneficiat de preturi la import; altele: ulei de masline, tutun
etc. au beneficiat de o subventie de marime fixa;

Agricultura comunitara, fixându-si obiectivul privind marirea productiei, a indus, o

orientare spre organizare conform criteriilor de piata (specializare pe anumite culturi,
pentru a mari productivitatea si a reduce costurile), folosirea de îngrasaminte chimice
care, asa cum se stie, duc la saracirea solului, diminueaza fertilitatea naturala si
capacitatea acestuia de a genera structura biologica necesara culturilor. Totodata, este
afectata calitatea apei freatice, care serveste nu numai plantelor, ci si animalelor si
omului. Un nivel ridicat, de exemplu, al continutului în nitrati al apei duce la înmultirea
unor alge care reduc continutul în oxigen si-l maresc pe cel de bioxid de carbon cu efect
letal asupra pestilor. Înlaturarea daunatorilor a dus la folosirea de pesticide, din nou un
produs chimic, care a redus foarte mult diversitatea biologica. Interventii brutale si în
domeniul amenajarii teritoriale, în special prin despaduriri, au provocat alunecari de teren
si alte forme de distrugere a echilibrului natural. Abordarea exclusiv în termeni de costuri
a fost prezenta si în sectorul cresterii animalelor, în care au dominat fermele de mari
dimensiuni, cu numar mare de anumite animale, însotite de riscul contaminarii rapide prin
boli specifice (vezi, situatia dramatica actuala a zootehniei în UE, ca urmare a extinderii
îmbolnavirilor prin febra aftoasa la ovine si a bolii vacii nebune).

PAC a încurajat, prin masuri de piata organizata, cu sustinerea preturilor la niveluri care
sa mentina în circuitul agricol chiar si producatorii marginali, cu cele mai ridicate costuri,
aceasta orientare a exploatarilor agricole: cei mai eficienti fermieri aveau posibilitatea,
prin sporirea productiei si comercializarea acesteia la preturi garantate, sa obtina încasari
mari.

Rezultatele acesteia pot fi sintetizate astfel:

- Cresterea productiei agricole si marirea gradului de autosatisfacere cu produse agricole

(self-sufficient).

- Cresterea productiei, a ofertei: productie excedentara (productia creste cu cca 2% pe an,

iar consumul cu cca 0,5% ); din importator, a devenit exportator pentru cele mai multe
produse agricole, chiar si din cele pentru care exista exportatori traditionali (ex. zaharul).

- Cresterea costului sustinerii acestei politici: cheltuieli bugetare pentru stocare si

subventionarea exporturilor, preturi mai ridicate la consumatori, costuri mai ridicate
incluse în produsele industriale si influenta negativa asupra competitivitatii.

- Modernizarea agriculturii si sporirea productivitatii, dar si aplicarea unor metode

intensive de cultivare (îngrasaminte, erbicide, pesticide, fertilizatori etc), în scopul
cresterii productiei, acestea având efecte negative asupra mediului.

- Venituri mai mari pentru fermieri, dar totusi insuficient de multumitoare pentru acestia.

- Politici protectioniste fata de exterior, în contradictie cu politica GATT/WTO de

liberalizare a comertului, inclusiv a comertului cu produse agricole.

- Situatia agriculturii însasi s-a schimbat radical în ultimele doua decenii, reducându-se
atât contributia acesteia la PIB, cât si ponderea populatiei ocupate în aceasta ramura. Cu
toate acestea, în UE agricultura continua sa fie subventionata pâna la cca 42 % din
valoarea totala a productiei (OECD, 1998).

- Pret mai ridicat al produselor agricole - cost pentru consumatori si impact negativ asupra
competitivitatii produselor.

- Cheltuieli bugetare mari, prin FEOGA (platitorii de impozite): cca 70% din cheltuielile
bugetare, initial; s-au redus la cca 50%.

- Transfer financiar dinspre tarile net-importatoare (Marea Britanie), care ar fi fost

avantaje de importuri de pe piata mondiala.

- Ajutoarele platite fermierilor implica fraude (pentru a "smulge" cote mai mari si venituri
mai mari), iar guvernele nu sunt interesate sa reduca aceste fraude.

- Impact asupra preturilor mondiale: concurenta neloiala ca urmare a exporturilor

subventionate si o protectie ridicata la import.

- S-au agravat si unele probleme de mediu, tocmai datorita modului în care a fost
orientata dezvoltarea productiei agricole dintre care pot fi mentionate: exploatarea
nerationala a pamântului, apelându-se la metode intensive de crestere a productiei,
despaduriri masive, depopularea satelor si disparitia ruralului. Toate aceste urmari au dus
la nevoia reformei PAC.

1.5. Reforma Politicii Agricole Comune

Reforma PAC si-a fixat anumite obiective si a apelat la instrumente adecvate, în functie
de etapa respectiva.

A) Anii 80: reducerea sprijinirii preturilor si descurajarea productiei. Metode:

a. stabilizarea productiei: cantitate maxim garantata în vederea achizitionarii, peste

care fie nu se mai acorda pretul garantat, fie fermierul platea un impozit special
(taxa în coresponsabilitate), fie i se refuza acestuia cumpararea surplusului de
catre autoritatile de interventie asupra pietei;
b. cote: plafoane de productie;
c. încurajarea diversificarii productiei;
d. limitarea cresterii cheltuielilor bugetare.

Totusi, în 1990, PAC era, în esenta, neschimbata.

B) Reforma MacSharry - primii ani 90. O adâncire a reformei a devenit necesara

deoarece:

 preturile nu au scazut suficient pentru a reduce productia si cheltuielile legate de

supraproductie;
 celelalte masuri s-au dovedit destul de ineficiente;
 runda Uruguay a exercitat o presiune în directia reducerii protectiei la import si a
subventiilor la export.

Obiectivele si instrumentele reformei MacSharry

Reforma MacSharry din 1992 - o reforma mai radicala, favorizata si constrânsa de:

 trecerea la Piata Interna, cu stimularea concurentei în toate domeniile;

 presiunea partenerilor comerciali în cadrul rundei Uruguay.

Interior:

 de la sustinerea preturilor garantate, cu niveluri mai mari decât preturile mondiale,

la sustinerea veniturilor fermierilor sub forma unor compensatii directe, inclusiv
 pentru pamânturi necultivate (area payments);
 preturile interne mai aproape de preturile mondiale (la cereale, carne de vita),
diferenta, platita sub forma de compensatii care sa le mentina veniturile (71% din
veniturile pentru cereale)- plati transparente;
 aceasta a încurajat utilizarea cerealelor în hrana animalelor, înlocuind maniocul
(carbohidrati), glutenul de porumb sau boabele de soia (proteine), care aveau un
pret artificial. Domeniul: cereale, plante oleaginoase si proteice, tutunul, lapte,
carne de vita, si de ovine -cca 70-80% din vânzarile agricole. Prin cereale, efect si
asupra porcinelor si pasarilor. Nemodificate: zahar, vin, legume, fructe, uleiul de
masline;
 pentru obiective de mediu, pamântul necultivat pentru cereale poate fi folosit în
alte scopuri decât pentru culturi (exemplu, pentru pasunat), si prin folosirea de
metode de cultura extensive;
 stimularea diversificarii activitatilor economice în mediul rural (ex. agro-turism);
 scheme pentru pensionari mai devreme.

Import:

 tarificarea prelevarilor variabile (convertirea barierelor netarifare în taxe vamale

conventionale) si reducerea progresiva a nivelului rezultat (36%);
 reducerea cheltuielilor pentru subventii la export cu 36%, iar volumul subventiilor
cu 21%.

1.6. Viitorul PAC - o Noua Politica Agricola si Rurala

Reforma Mac Sharry: incompleta.

Continuare prin trecerea de la CAP la CARPE (Common Agricultural and Rural Policy
for Europe).

Obiectiv: a asigura o agricultura eficienta din punct de vedere economic, sustenabila din
punct de vedere al mediului si care sa stimuleze o dezvoltare integrata a zonelor rurale ale
Uniunii Europene.

Semnificatia: agricultura apartine dintotdeauna ruralului si nu se poate dezvolta o

adevarata politica agricola cu omiterea si ignorarea mediul sau natural - colectivitatile
satesti. Este o abordare dificila, deoarece pare a fi o întoarcere la trecut si, într-un anumit
sens, chiar este o "întoarcere", dar de pe alte baze, de pe pozitia, speram, a celor care au
învatat, platind un anumit pret, ca mediul este ceva în care oamenii se integreaza cu mare
atentie pentru a-l conserva cât mai aproape de echilibrul format prin însasi legile naturii.
Nu dominatia asupra naturii este "lozinca" la moda, ci conservarea, protejarea, mentinerea
sunt termenii care exprima o noua filozofie asupra relatiei om-natura. O politica
economica înteleapta nu poate face abstractie de o asemenea relatie. Este ceea ce se afla
la baza noii orientari în domeniul PAC.

Agenda 2000 - orientari (vezi si: General Report/1999, Chapter IV, Section 19):

 "scopul reformei PAC (a carei esenta consta în reducerea sprijinului prin preturi si
cresterea ajutorului direct acordat fermierilor) trebuie sa fie preservarea unui
model european al agriculturii, în care exploatarile agricole în întreaga uniune,
chiar si în regiunile cu probleme speciale, este sustenabil si competitiv, sa
conserve natura (landscape), sa contribuie la vitalitatea mediului rural
 (contryside), si sa raspunda preocuparilor si exigentelor consumatorilor în termeni
de calitate si sanatate a alimentelor, protectie a mediului si sanatate a animalelor";
 un asemenea scop presupune a fi implicati "nu numai fermierii, ci si locuitorii
acelei tari, consumatorii si societatea în sens larg".

Obiectivele fixate de Agenda 2000 pentru a raspunde unui asemenea scop:

 fermierii sa beneficieze de un standard corect de viata;

 agricultura sa devina competitiva pe piata mondiala, fara a fi subventionata
excesiv;
 metodele de productie sa fie corespunzatoare nevoilor de protectie si conservare a
mediului, iar calitatea produselor sa raspunda cererii consumatorilor;
 masurile agro-ecologice din Agenda 200 sunt menite sa ofere plati suplimentare
fermierilor care ofera servicii de protectie a mediului si mentinere a country-side-
ului, pe o baza voluntara (peste ceea ce înseamna cerintele minime în domeniu;
 sectorul sa fie orientat înspre mentinerea diversitatii în agricultura, nu doar spre
productie;
 sa fie mentinute comunitatile rurale;
 agricultura sa dovedeasca rolul sau în societate.

Modul în care va evolua politica agricola în UE în perioada urmatoare va fi, în mod cert
influentat de cel putin doi factori:

 admiterea de noi membri dintre actualii candidati din Europa Centrala si de Est,
care, mai devreme sau mai târziu, vor aduce cu ei si complicatul dosar agricol;
 reluarea negocierilor în cadrul WTO, inclusiv asupra comertului cu produse
agricole, ceea ce va obliga UE sa tina seama în mai mare masura de exigentele si
regulile comertului mondial cu produse agricole si sa slabeasca si mai mult
orientarea preferentiala spre interiorul UE, înca prezenta în PAC.

2. Politica industriala

2.1. Rolul industriei

 diferit de la o tara la alta (ponderi ale contributiei la producerea PIB si la ocuparea

fortei de munca);
 reducerea contributiei industriei în favoarea serviciilor;
 politica industriala - parte a politicii economice de interventie. Sfera de cuprindere
nu este definita în mod identic în lucrarile diferitilor autori: de la includerea
tuturor masurilor guvernamentale (investitii, comert exterior, mediu etc.), pâna la
interventii specifice anumitor sectoare (Jovanovic, European Economic
Integration, 1997, p. 172).

De ce interventie în industrie?

 Pentru a corecta imperfectiunile pietei, printr-un raspuns-oferta. Cine garanteaza

ca interventiile guvernului orienteaza mai bine dezvoltarea economica decât o
piata chiar imperfecta? Interventiile imperfecte ale guvernului pot face mai mult
rau decât piata (ex, interventia guvernelor pentru salvarea locurilor de munca în
cazul industriilor în declin, gen minerit, este o optiune gresita).
 Pentru a elabora strategii de dezvoltare pe termen lung, peste ceea ce este posibil
la nivelul unei firme.
  Depasirea organizarii activitatii în cazuri speciale si depasirea anumitor situatii de
criza.
 Interventiile trebuie sa se îndrepte spre crearea cadrului favorabil concurentei, care
sa duca la o mai buna alocare a resurselor.
 Sa sprijine dezvoltarea industriilor "începatoare"(Infant industry), pâna în faza în
care acestea devin autosustenabile, si sa ajute competitivitatea externa a celor mai
"de viitor" produse. Rezulta ca interventia trebuie sa fie selectiva.
 Sa promoveze, prin instrumente specifice, dezvoltarea infrastructurii, educatia,
calificarea, si cercetarea stiintifico - tehnologica.
 Sa faciliteze ajustarea structurala.

2.2. Politica industriala a CE/UE

 Nu apare în Tratatul de la Roma ca o viitoare politica la nivel comunitar,

dezvoltarea pe baza concurentei fiind esentiala.
 În anii 60 s-a înregistrat o crestere economica rapida, inflatie scazuta, dezvoltare
importanta a schimburilor externe si liberalizarea acestora, preturi mici ale
energiei si materiei prime, schimbari structurale mari - de la agricultura, la
industrie, grad ridicat de ocupare a fortei de munca, chiar cerere mai mare decât
oferta în tarile cu ritm ridicat de crestere (Germania, Franta).
 Interventie la nivel national, mai mult prezenta în Franta.
 Protectie industriala în perioada urmatoare, cu mentinerea unor industrii
ineficiente.
 Prima încercare de formulare a unei politici industriale în UE a avut loc în 1970 -
Raportul Colonna, cu titlul Memorandum asupra Politicii industriale, care atragea
atentia asupra necesitatii de a orienta structura industriala si asupra unor actiuni
comune.
 Raportul Spinelli, din 1973, sub numele Memorandum asupra Programului
Politicii Tehnologice si Industriale.
 Raportul Cockfield, din 1985, cu numele Desavâsirea Pietei Interne, contine
masuri care sa faca posibila liberalizarea comertului cu bunuri.
 Propunerea de elaborare a statului Companiei europene, în 1989.
 Comunicatul Comisiei (Bangemann) asupra Politicii Industriale într-un mediu
deschis si competitiv, în 1990, stipuleaza modul în care trebuie sa opereze politica
industriala: în cadrul unei politicii comerciale liberale, în concordanta cu alte
politici comune; solutionarea problemelor industriale ale regiunilor sau în cadrul
industriilor sa se faca prin masuri care tin de piata interna si internationala (mediu
atragator pentru investitii, care sa preia riscul). Rezulta o mai categorica orientare
a politicilor industriale catre piata si catre o mai buna integrare în contextul
comunitar.
 Tratatul de la Maastricht formuleaza pentru Comisie (Art. 130) competenta în
domeniul asigurarii conditiilor pentru competitivitate externa. În acest sens, sa
promoveze masuri de ajustare a industriei la schimbarile structurale; sa încurajeze
cooperarile între firme: rivalitate în interiorul Pietei Interne si concurenta în
exterior; sa întareasca potentialul industrial de inovare, cercetare si dezvoltare
tehnologica.
 Politica în R&D a început în 1984, si a constat într-un program cadru de 4 ani,
privind coordonarea si integrarea întregii asistente acordate domeniului în UE.
 Constatarea ramânerii în urma în domeniul informaticii a dus la adoptarea
programului cunoscut sub numele ESPRIT (European Strategic Programme for
Research în Information Technology), finantat jumatate din surse UE si jumatate
din Surse nationale si private.
  Diseminarea rezultatelor obtinute în cadrul ESPRIT sa facut prin intermediul
programului RACE (Research and Development în Advanced Communication for
Europe).
 Revitalizarea industriilor traditionale formeaza obiectul unui program Basic
Research în Industrial Technologies în Europe (BRITE).
 Biotechnology Action Programme (BAP).
 European Collaborative Linkage of Agriculture and Industry through Research
(ÉCLAIR).
 EUREKA (European Research Cooperation Agency) este un program amplu la
care participa 17 tari, nu numai din UE, care si-a propus sa contribuie la
dezvoltarea si producerea unor bunuri de înalta tehnologie.

3. Politica în domeniul concurentei - între obiective interne si externe

3.1. Teorie - aspecte introductive

 Importanta concurentei: alocarea eficienta a resurselor, o structura mai buna a

ofertei, calitate superioara a produselor si serviciilor, impulsionarea inovatiei.
 Teoretic, politica în domeniul concurentei se fundamenteaza pe modelul
economiei de piata perfect competitive - model care nu se regaseste în practica
economica actuala.
 Concurenta este imperfecta: în care consumatorii nu sunt perfect informati,
prezenta unor întelegeri între concurenti sau a unor monopoluri poate duce la
preturi mai mari decât costul marginal si la profituri nemeritate.
 Necesara o anumita interventie, pentru a stabili reguli de comportament plus
masuri contra unor întelegeri între firme, masuri de control a monopolurilor sau de
control a preturilor pe care acestea le fixeaza.

Important este a avea o competitie functionala (workable competition).

Comportamentul anticompetitiv al firmelor poate îmbraca variate forme. Schematic,

acestea pot fi prezentate astfel:

A). Acorduri orizontale între firme din acelasi domeniu (carteluri). Forme:
 Fixarea preturilor;
 Interzicerea/ blocarea/descurajarea intrarii altor firme;
 Fuziunea sau achizitia în scopul dobândirii unei pozitii dominante;

 Întelegeri de cooperare în cercetare-dezvoltare

B). Acorduri verticale - între furnizor si client. Forme:
 Fixarea nivelului minim al pretului de desfacere cu amanuntul;
 Exclusivitatea comercializarii produselor unui singur furnizor;
 Exclusivitate teritoriala: comercializarea fara concurenta într-o anumită zona
(împartirea pietelor);
 Bonus acordate în functie de cantitatea vânduta (comerciantul va fi interesat sa
comercializeze mai mult produsele unui anumit producator);

 Clauze legate în contractele de vânzare: detailistul obligat sa preia spre

comercializare si alte bunuri decât cele care fac obiectul contractului;
C). Preturi de dumping (predatory pricing)
  Preturi scazute, temporar, pentru înlaturarea concurentei

Domeniile asupra carora se îndreapta, în general, masurile din cadrul politicii concurentei
sunt urmatoarele:

a. Structura pietelor, gradul de concentrare, de monopolizare a acesteia.

b. Examinarea comportamentului firmelor cu privire la practicile anti-concurentiale
ale acestora.
c. Reglementarea performantelor economice, ceea ce are în vedere controlul asupra
preturilor practicate de catre monopolurile publice.

3.2. Politica concurentei în UE - evolutie

Ratiuni care justifica o politica a concurentei la nivelul UE. Acestea pot fi sintetizate
astfel:

1. Economia UE este, indubitabil, o economie de piata, iar concurenta este o componenta

a pietei.

2. Economia Europeana se construieste având o Piata Interna, unica, cu cele patru libertati
de miscare: a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor.

"În cadrul Pietei Interne, competitia este un mijloc de a realiza o dezvoltare economica
armonioasa si echilibrata, sustenabila, neinflationista, respectând mediul , cu un grad
ridicat de convergenta a performantelor economice, un grad ridicat de ocupare a fortei de
munca si a protectiei sociale, cu ridicarea standardului de viata, cu coeziune economica si
sociala" (TEC Art.2)

3. În conditiile economice actuale, concurenta nu se mai limiteaza la spatiul national sau

chiar regional, ci devine concurenta la nivel global

Obiectivele mari pe care le are în vedere politica concurentei în UE sunt urmatoarele:

 Integrarea pietelor prin fluidizarea comertului peste frontiere si a alocarii

resurselor în functie de cele mai avantajoase conditii.
 Protejarea întreprinderilor mici si mijlocii (SMEs), care contribuie la mentinerea
unui mediu competitiv.
 Protejarea consumatorilor: maximum de beneficii pentru consumatori.
 Favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice si sociale.
 Dezvoltarea unor întreprinderi de dimensiuni optime pentru a face fata
concurentei în plan global.

Se poate spune ca UE practica o politica mixta a concurentei, în care se au în vedere

ambele obiective: protejarea consumatorilor si a firmelor mici, dar si favorizarea
dezvoltarii firmelor în context global.

Comisia Comunitatii Europene, prin Directia Generala pentru Concurenta (DG IV), are
atributii în privinta aplicarii legislatiei în urmatoarele domenii: I)Comportamentul
întreprinderilor; II).Interventiile statului.
I. Comportamentul firmelor se refera la:

A) încheierea unor întelegeri secrete anticoncurentiale (anti-collusion) (Art. 81 si 82 ale

Tratatului asupra Comunitatii Europene; Art. 65 al Tratatului asupra CECO).

Sunt interzise, conform art. 81 (ex. Art. 85), toate întelegerile - pe orizontala sau/si
verticala între întreprinderi, cartelurile si practicile care au ca obiect sau efect ocolirea,
restrictionarea sau distorsionarea concurentei în cadrul Pietei Comune, respectiv, în
prezent, al Pietei Interne, si care pot afecta comertul între statele membre. Asemenea
întelegeri sau practici pot îmbraca urmatoarele forme:

 fixarea în mod direct sau indirect a preturilor de vânzare sau cumparare sau a
oricaror altor conditii de comercializare (discount si conditii de creditare);
 întelegeri de împartire a pietelor;
 atitudine discriminatorie fata de anumiti clienti aflati în concurenta cu altii, ceea
ce provoaca celor discriminati un dezavantaj competitiv;
 boicotul colectiv, adica întelegere între firme pentru a restrictiona intrarea unor
potentiali concurenti sau a forta iesirea de pe piata a unor competitori;
 impunerea în contracte a unor obligatii suplimentare, si anume, de a cumpara si
alte produse, o data cu produsul care face obiectul contractului (asa-numitele
"contracte legate"). Aceasta se întâmpla mai ales atunci când cererea de un anumit
produs este acoperita de un singur ofertant (cazul unor produse de marca).

Exceptii pot fi admise doar atunci când se dovedeste, dupa o examinare caz cu caz, ca
respectiva cooperare are efecte pozitive pentru productie sau comercializare si pentru
consumatori

B) Abuzul de pozitie dominanta pe piata (care permite un comportament abuziv: practici

comerciale anticoncurentiale).

Abuzul de pozitie dominanta poate lua forme precum:

 promovarea de catre firma a unor politici care ameninta intrarea în domeniu a unor
noi competitori sau dezvoltarea producatorilor existenti;
 conditii diferite, discriminatorii, aplicate diferitilor parteneri comerciali la
tranzactii similare; impunerea directa sau indirecta de preturi de cumparare sau a
altor practici comerciale incorecte;
 în absenta concurentei, firma poate restrictiona productia sau ajusta preturile
produselor sale, în detrimentul consumatorilor;
 limitarea productiei, a pietelor, a dezvoltarii tehnice, prejudiciind astfel,
consumatorii;
 refuzul de a vinde marfuri unui anumit client;
 modificarea structurii competitive a unei piete prin achizitionarea de firme.

C) Fuziunile si achizitiile care duc la monopoluri:

Art.82 (ex.86) a Tratatului de la Roma se refera la fuziuni ca metoda care permite

întarirea pozitiei dominante a unei firme.

Piata Interna a produs o reorganizare industriala, în conditiile unei noi dimensiuni a pietei,
în special în domeniile de vârf.
Doua laturi ale fenomenului concentrarii s-au avut în vedere:

1. Concentrarea devine o conditie a sporirii competitivitatii industriei, facând

posibila finantarea cercetarii si inovarii.
2. În conditiile EC, concentrarea este impulsionata si de nevoia sporirii
competitivitatii externe, în fata concurentei firmelor, de mari dimensiuni, în
special americane si japoneze.

Important: se impunea reglementarea controlului comunitar asupra unui asemenea

fenomen prin definirea noilor dimensiuni ale firmelor; controlul asupra dimensiunii
firmelor rezultate din fuziuni sau achizitii. În iunie 1997, reglementarea 4064/1990
privind fuziunile si achizitiile a fost revizuita (pusa în aplicare în martie 1998). pe baza
acestei celei mai recente revizuiri, se considera ca o fuziune intra sub controlul Comisiei
daca cifra sa de afaceri are anumite dimensiuni

II. Controlul ajutoarelor de stat

Ajutoarele de stat - sustineri pe care statul le acorda întreprinderilor, private sau publice,
unor regiuni, unor institutii sau chiar consumatorilor.

 Din perspectiva legii concurentei, ajutoarele de stat distorsioneaza concurenta atât

în interiorul zonei, cât si în comertul cu alte state sau zone, deoarece creeaza un
avantaj competitiv anumitor întreprinderi sau sectoare în raport cu altele.
 Tratatul asupra EEC, Art. 87 (ex.92) stabileste ca orice ajutor dat de statele
membre sau prin resursele acestora, în orice forma ar fi acesta, care distorsioneaza
sau ameninta cu distorsionarea concurentei, favorizând anumite întreprinderi sau
productia anumitor bunuri astfel încât este afectat comertul între statele membre,
este incompatibil cu Piata Comuna.
 Ajutoare ce se considera compatibile cu Piata Interna: ajutoarele acordate în caz
de dezastre naturale sau alte evenimente exceptionale, cele pentru regiuni
subdezvoltate, cu rata ridicata a somajului si cu standard de viata scazut (Politica
regionala); pentru a facilita dezvoltarea anumitor sectoare economice, daca
acestea nu au efect advers asupra comertului, de natura sa afecteze interesul
comunitar; ajutoare pentru promovarea culturii si conservarea mostenirii culturale;
ajutoare sociale, acordate unor consumatori individuali, cu conditia
nediscriminarii privind originea produselor; alte categorii de ajutoare pot fi
acordate prin decizii, cu majoritate calificata, ale Consiliului de Ministri, la
propunerea Comisiei (vezi: http://www.europa.int ; Competition policy)

D) Cazul întreprinderilor publice

Domeniul utilitatilor - apa, energie (gaz, electricitate), transport feroviar, comunicatiile -

traditional au apartinut statului sau, altfel spus, întreprinderilor publice, având practic
monopolul respectivelor domenii. Asemenea întreprinderi publice au necesitat masive
subventionari din partea statului, modul lor de administrare si functionare ducând la
ineficienta.

 Nevoia deschiderii lor catre concurenta. În acest sens, au fost aplicate masuri de
spargere a monopolurilor de stat, în primul prin dezintegrare verticala, prin
separarea gestionarii infrastructurii de serviciile posibil de prestat apelând la
respectiva infrastructura (similar separarii care s-a facut între gestionarea
 aeroporturilor si serviciile prestate de diverse agentii, nationale sau straine),
privatizarea, armonizarea standardelor în domeniu.
 Primul domeniu al utilitatilor publice care s-a deschis concurentei si care a avansat
cel mai mult pe acest drum este cel al telecomunicatiilor. Progresul tehnologic a
dus la aparitia unor modalitati alternative de telecomunicatii (telex, telefonie
mobila, posta electronica etc.) si la dezvoltarea într-un ritm incredibil a productiei
si pietei echipamentelor aferente.
 Piata energiei era mai putin accesibila concurentei nu numai datorita monopolului
caracteristic acesteia, ci si aspectelor tehnice, infrastructura nefacând posibila
furnizarea decât a unui anumit tip de servicii.
 Treptat, politica comunitara s-a apropiat de liberalizarea pietei energiei prin
masuri precum transparenta pretului pentru gaz si electricitate catre utilizatorii
industriali si cei casnici; stabilirea de reguli comune pentru piata interna în
domeniul electricitatii, si reguli comune pentru piata interna în domeniului gazelor
naturale. Prin aceasta, piata respectivelor utilitati se liberalizeaza gradual.

E) Concurenta în domeniul achizitiilor publice

Achizitiile publice se refera la o piata de bunuri, servicii, lucrari pentru care utilizatorii-
institutii ale statului (sanatate, învatamânt, institutii administrative centrale si locale,
politie, armata) sau întreprinderi publice, inclusiv cele din domeniul utilitatilor (transport,
telecomunicatii, apa, energie), încheie contracte publice cu furnizori - firme private sau
publice, nationale sau straine, plata facându-se din fonduri nationale (bani publici, de la
buget central sau local) si/sau din fonduri straine, respectiv comunitare.

 Dimensiunea mare a pietei achizitiilor publice.

 Dominanta era filozofia protectiei furnizorilor nationali si excluderea concurentei.
 Deschiderea pietei cerea crearea conditiilor de concurenta pentru acordarea
nediscriminatorie a contractelor publice si pentru o cheltuire rationala a banilor
publici.
 Initial- preferinta acordata producatorilor europeni (continutul în produse de
origine europeana sa fie de cel putin 50% sau, daca nu, pentru a câstiga contractul,
pretul ofertei sa fie cu cel putin 3% mai mic fata de cel mai scazut pret de oferta
din EC).
 Directivele comunitare au stabilit atribuirea contractelor în domeniul achizitiilor
publice exclusiv prin licitatii si pe baza unei anumite proceduri cu urmatoarele
etape:

1. Anuntarea licitatiei în Supplement of the Official Journal si în versiunea

electronica a acesteia - Tenders Electronic Daily.Se arata: obiectul licitatiei;
caietul de sarcini; conditii de îndeplinit de catre ofertanti; termenul de depunere a
ofertelor. Se extind licitatiile în forma electronica
2. Desfasurarea licitatiei, în functie de forma acesteia: deschisa sau închisa;

3. Adjudecarea contractului
 Prin aplicarea corecta, transparenta, a regulilor de atribuire a contractelor publice,
ofertantii concureaza între ei în a respecta cerintele tehnice pretinse de catre
utilizator, la preturi mai mici si la conditii de livrare avantajoase.
 Liberalizarii accesului la achizitiile publice a fost obiect de negociere si în cadrul
rundelor comerciale ale GATT. Ca urmare, liberalizarea achizitiilor publice
trebuie sa se faca si în raport cu ofertele din afara Uniunii Europene.
Parlamentul European a aprobat, la 18 ianuarie 1999, ideea modernizarii regulilor de
concurenta, cu îndeplinirea urmatoarelor conditii:

 sa existe certitudinea legalitatii;

 sa primeze legea comunitara;
 transparenta;
 comisia sa aiba mai mult în vedere prevenirea abuzului de pozitie dominanta;
 criterii clare în împartirea cazurilor care revin autoritatilor nationale (principiul
subsidiaritatii) si cele care revin Comisiei.

4. Politica regionala

4.1. Natura problemelor regionale

 Disparitati în privinta nivelului venitului, a ratelor de crestere economica, a

productiei, gradului de ocupare a fortei de munca. Cauze ale disparitatilor: resurse
insuficiente, mai ales de capital; nivelul de educatie a fortei de munca - neadecvat;
structura economica a regiunii; mobilitate redusa.
 Teoretic - dezvoltarea regionala ar trebui, prin alocarea factorilor de productie pe
criterii de piata, sa tinda spre disparitia inegalitatilor.
 Practic: mobilitatea deplina a factorilor de productie nu se realizeaza, iar noile
industrii sunt atrase de existenta infrastructurii si a serviciilor necesare. Apar "poli
de dezvoltare". Integrarea economica poate încuraja orientarea noilor industrii
spre zone cu infrastructura superioara, costuri mai mici a transporturilor si forta de
munca înalt calificata; regiuni care au fost prospere în afara uniunii, pot deveni
regiuni înapoiate în cadrul uniunii.

Nevoia unor interventii. Forme:

 Asistenta din partea guvernelor/organismelor comunitare prin donatii directe;

scutiri de impozite; credite subventionate.
 Cheltuieli publice pentru infrastructura;
 Descurajarea concentrarii si stimularea investitiilor în regiunile defavorizate

4.2. Problemele regionale în cadrul Uniunii Europene

A) Din punct de vedere al situatiei regionale, în UE exista mai multe categorii de tari:

 Tari care au PIB/loc. > media UE si care nu au regiuni cu PIB/locuitor < media
UE (Danemarca, Luxembourg; Franta - cu exceptia Corsicai - ; Germania , cu
exceptia landurilor din Est).
 Tari cu PIB/loc. > media UE, dar care au anumite regiuni în interior cu
PIB/loc.<media UE (Belgia, Olanda si UK); Italia are media PIB/loc. < media UE,
dar cu mari disparitati între Nord si Sud.
 Tari cu PIB/loc. < media UE si care nu au regiuni cu PIB/loc.> media UE (Grecia,
Portugalia)

B) Problemele regionale se refera la existenta unor regiuni mai slab dezvoltate

(venit/locuitor <75% din media EC si cu un procent relativ ridicat al fortei de munca în
agricultura: Grecia, Portugalia, o parte a Spaniei, Mezzogiorno, departamentele de peste
mari ale Frantei, Corsica, noile landuri ale Germaniei); Reprezinta cca 20%din populatia
EC si urmeaza a primi cca 80% din cheltuielile ERDF (European Regional and
Development Funds) si peste 60% din Structural Funds.

Constau în:

 Subdezvoltarea rurala - exploatatii agricole mici, pamânt sarac, capitalizare

scazuta (regiuni din sudul EC: Portugalia, Spania, Italia, Grecia; din vestul
Irlandei).
 Declinul unor industrii clasice: carbune, textile, otel, constructii navale etc.
(concentrare mai mare în UK).
 Unele regiuni transfrontaliere.

4.3. Politica economica regionala a UE

 Tratatul de la Roma nu se refera în mod expres la problemele economice regionale

(doar în preambul se refera la necesitatea reducerii disparitatilor regionale). De
ce?
 Grupul initial, al celor sase, era relativ omogen, iar singura problema regionala era
aceea a Sudului Italiei (Mezzogiorno).
 A considerat ca acestea apartin politicilor nationale.
 Disparitatile au aparut în practica si au devenit foarte evidente o data cu extinderea
din 1973 si intrarea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei; Mai ales nordul Marii
Britanii (industria carbunelui) si întreaga Irlanda prezentau asemenea disparitati.
S-a recunoscut nevoia unor politici speciale, la nivel comunitar, care sa nu se
suprapuna politicilor nationale.
 Raportul Werner din 1970 se refera la politicile regionale si structurale care, în
cadrul unei viitoare uniuni economice si monetare, nu pot fi exclusiv o chestiune
de bugete nationale, deoarece conditioneaza realizarea echilibrului economic
global în interiorul uniunii.
 Din 1975, exista un Fond European pentru Dezvoltare Regionala (FEDER), care
împreuna cu Fondul Social si cu Fondul European pentru Orientare si Garantare
Agricola - FEOGA (European Agricultural Guidance and Guarantee Fund -
EAGGF) - fonduri cu finalitate structurala - au promovat o mai buna finantare a
dezvoltarii regionale.
 Aderarea Greciei, în 1981, a Spaniei si Portugaliei, în 1986, cu un venit/loc. sub
media comunitara, a accentuat importanta politicii regionale comunitare, UE
devenind un grup eterogen; A fost lansat Programul Integrat Mediterarean, în
1985, cu includerea Italiei, Greciei si Frantei (compensatie pentru acceptarea
largirii CE); Chiar si ultimele aderari - Estul Germaniei reunita cu Republica
Federala Germania, în 1990, Suedia, Finlanda, Austria, în 1995 - , au adus
probleme regionale specifice.
 Actul Unic European (Single European Act) din 1985 a completat Tratatul de la
Roma cu Titlul V sub denumirea de Coeziune economica si sociala (Economic
and social cohesion) - ca o politica de dezvoltare echilibrata a pietei interne
comunitare si o recunoastere a importantei politice a functiei redistributive.
 În 1988, s-a facut o adevarata reforma a politicii regionale prin sporirea rolului si a
operatiunilor Fondului de Dezvoltare Regionala, dar si a fondurilor structurale , în
special a Fondului Social European (European Social Fund) si a Fondului
European de Dezvoltare si Orientare Agricola (European Agricultural Guidance
and Guaranty Fund).
 Tratatul de la Maastricht accentueaza importanta "coeziunii economice si sociale".
 Subliniaza obligatia clara de a fi folosite politici adecvate pentru reducerea
dezechilibrelor economice si sociale. Au fost create doua instrumente: Fondul
European de Investitii (EIF), pentru dezvoltarea infrastructurii si solutionarea
problemelor de mediu. EIF se afla în legatura cu Banca Europeana de Investitii si
Fondul de coeziune (CF) constituit pentru programe menite sa ajute statele sa
satisfaca criteriile de convergenta de la Maastricht.
 Programe sectoriale pentru dezvoltare regionala: pentru industria pescuitului.
 S-a înfiintat comitetul regiunilor (COREPER?).

Care regiuni sunt eligibile pentru a beneficia de programe de finantare-dezvoltare?

Notiunea de regiune se poate folosi în sens geografic, chiar daca aceasta depaseste
frontierele, si în sens administrative, de la nivelul 0, care sunt statele nationale, pâna la
nivelul III, care înseamna unitati administrative de tip local. Analizele regionale UE
apeleaza la nivelul II, care regrupeaza unitati local în unitati regionale/judetene.

Criterii de eligibilitate:

 Criteriu strict: Puterea de cumparare standard (Purchasing Power Standard -PPS)

trebuie sa fie < 75% din media comunitara pentru trei ani consecutivi.
 Grad de dependenta peste medie fata de agricultura sau de industriile în declin.
 Rata ridicata a somajului, în special structural, si migratiei: rata somajului sa fie
mai ridicata decât media comunitara, iar ocuparea în industrie sa fie în declin si un
venit scazut din agricultura.
 Politicile anterioare, în special cele de liberalizare comerciala, sa fi dus la un efect
advers.
 Criteriile de eligibilitate se aplica pe baza comparativa la nivelul UE. Aceasta
înseamna ca anumite regiuni mai slab dezvoltate la nivel national pot sa apara, la
nivel comunitar, ca mai dezvoltate decât regiuni din alte tari. Cum va influenta
aceasta abordare politica regionala în conditiile aderarii la UE a tarilor din Europa
Centrala si de Est, care sunt în ansamblu eligibile pentru a beneficia de sprijin în
cadrul politicilor regionale? Cum va functiona, în acest nou cadru, principiul
coeziunii economice si sociale? Care vor fi nevoile de finantare regionala , în
acest caz ?

Obiective, conform Comisiei europene:

 Dezvoltare si ajustare structurala în regiunile ramase în urma, inclusiv facilitarea

schimbarilor structurale.
 Conversia regiunilor afectate de declin industrial.
 Combaterea somajului de durata.
 Schimbarea structurilor agricole si dezvoltarea zonelor rurale.
 Sustinerea regiunilor cu foarte slaba densitate a populatiei (zonele nordice).

Rezultate:

 Nu au disparut disparitatile regionale, deoarece apar mereu probleme noi (vezi,

noile landuri ale Germaniei; dezvoltare regionala plus problemele de mediu).
 S-a modificat ierarhia statelor sub aspectul venitului/locuitor si s-au îngustat
disparitatile, la acest nivel: Luxembourg - pozitie consolidata în vârful listei;
progres mare în cazul Irlandei, Spaniei; progres important în cazul Greciei si
Portugaliei; reducere de venit/loc. în cazul Germaniei (din cauza reunificarii), dar
 si al Suediei si Finlandei; venituri mai mari pentru anumite regiuni, ca urmare a
aparitiei unor surse noi de venit (Groningen: Nord-Estul Olandei; Aberdeen, în
Estul Scotiei).
 Gradul de ocupare a fortei de munca a crescut semnificativ în Irlanda, Olanda si
Marea Britanie. Regiuni în cadrul tarilor cu rata ridicata de somaj: Andaluzia, în
Spania.
 Politica regionala nu a fost suficient de eficienta deoarece, pe de o parte, bugetul
comunitar nu este suficient de mare pentru amploarea nevoilor si nici suficient de
redistributiv, iar, pe de alta parte, s-a practicat si o anumita farâmitare a fondurilor.
 Trebuie stimulata dezvoltarea regiunilor pe baza de profitabilitate: investitii
internationale, inclusiv ale UE. Preconditii: existenta infrastructurii, problemele de
mediu; stabilitate politica.

5. Bugetul Uniunii Europene

5.1. Veniturile si cheltuielile bugetului comunitar

Din 1968, exista, pe lânga bugetele nationale, si un buget comunitar.

Veniturile: initial, din contributii ale statelor; Din 1970, resurse bugetare proprii, constând
în:

 taxe vamale la import: marimea încasarilor s-a diminuat treptat, ca urmare a

liberalizarilor comerciale;
 prelevari la importul de produse agricole: o data cu cresterea gradului de acoperire
a necesarului de produse agricole din productie proprie, s-au redus importurile de
produse agricole si încasarile din aceste taxe;
 un anumit procent din impozitul VAT (Value Added Tax - Taxa asupra valorii
adaugate), fixat pentru fiecare an (1%, initial, urcat la 1,4%, în 1986, revenit la
max. 1% din 1993, 1,27% în 1999); Baza de calcul a contributiei VAT s-a limitat
la max. 55% din GNP;
 1,2% din PNB al fiecarui stat membru (din 1988).

Cheltuieli (conform obiectivelor din tratate), grupate astfel:

a. Cheltuieli administrative
b. Cheltuieli de finantare a politicilor comunitare

Structura bugetului se prezinta astfel:

Pond. în total Ponderea în total

Venituri  Cheltuieli
venituri  chelt.
A. Cheltuieli
    cca 4%
administrative
Prelevari (taxe) la
B1. FEOGA
importul de produse
(European
agricole, plus taxe
Agricultural
asupra zaharului si a Cca 4% Cca 50%
Guidance and
isoglucozei (asupra
Guarantee Fund -
firmelor care
EAGGF)
prelucreaza zahar)
 B2. Fonduri
structurale si actiuni
regionale ( European
Regional
Development Fund-
Taxe vamale din
Cca 20% ERDF; European cca 30%
tariful extern comun
Social Fund - ESF;
EAGGF-orientare
agricola; Fisheries
Guidance; Cohesion
Fund)
B3. Educatie
(Socrates), tineret
(Youth for Europe),
VAT (1,27% din calificare
TVA tuturor statelor). profesionala
Baza de calcul nu (Leonardo), cultura
Cca 50% cca 1 %
poate depasi 55% din (variate programe,
Produsul National inclusive informatii si
Brut al fiecarei tari comunicatii), aspecte
sociale (ocuparea
fortei de munca) si
sanatatea publica
B4. Energie (Altener:
surse reinnoibile de
energie), securitate
nucleara
    Cca. 0.5%
(EURATOM);
mediul (European
Environment
Agency)
B5. Cheltuieli legate
     
de Piata Interna
B6. Cercetare si
    dezvoltare Cca 4%
tehnologica
GNP (resursa
aditionala pentru B7.Actiuni externe
acoperirea diferentei (ajutoare de
dintre veniturile din preaderare, actiuni
sursele de mai sus si Cca 20%- 25% mumanitare, actiuni cca 9%
cheltuielile în favoarea
planificate. Este o democratiei si
marime anuala drepturilor omului
variabila)
B8. Politica externa si
     
de securitate comuna

*De la 1 ian. 1975, bugetul UE este alimentat exclusiv din resurse proprii.
 Total bugetului comunitar reprezinta doar cca 1,27% din PIB/ EU.

5.2. Principii si particularitati ale bugetului comunitar:

 Principiul unitatii: un singur document cuprinde veniturile si cheltuielile.

 Universalitatea: veniturile nu se aloca unui anumit articol de cheltuiala.
 Anualitatea: Buget anual, chiar daca anumite cheltuieli se întind pe mai multi ani.
Eventual excedent, se transmite bugetului urmator.
 Principiul echilibrului: Finanteaza politici doar în limitele veniturilor din buget
(nu formuleaza politici si cauta apoi surse). Nu poate avea deficit si nici nu poate
fi finantat prin împrumuturi.
 Specificarea cheltuielilor: fiecare trebuie sa aiba un anumit scop si sa raspunda
unui anumit obiectiv.
 Deosebit fata de bugetele nationale prin marime si structura a veniturilor si
cheltuielilor.
 Nu are un rol identic cu bugetele nationale în privinta echilibrului macro-
economic. Totusi, prin politicile mai recente, de coeziune economica si sociala,
sporeste rolul bugetului comunitar în dezvoltarea regionala si în ajustarea
structurala.
 Rolul redistributiv al bugetului comunitar se manifesta prin pozitia de contributor
net (Germania, UK, Belgia, Luxembourg, Germania, UK, Belgia, Luxembourg,
Franta, Italia) sau de primitor net (Irlanda, Grecia, Danemarca, Olanda, Portugalia,
de verificat) al statelor membre, prin sustinerea politicilor în diferite sectoare sau
prin sustinerea financiara a unor regiuni.

5.3. Procedura bugetara

 Comisia pregateste varianta preliminara a bugetului la mijlocul lunii iunie si o

trimite Consiliului European.
 Consiliul adopta bugetul preliminar pâna la sfârsitul lunii iulie si-l supune unei
examinari de conciliere cu o delegatie a Parlamentului.
 Parlamentul face prima citire a bugetului în prima jumatate a lunii octombrie.
 Dupa o noua conciliere cu Parlamentul, va avea loc a doua citire a bugetului de
catre Consiliu la jumatatea lunii noiembrie.

 Aceasta noua varianta a bugetului este trimisa din nou Parlamentului, la începutul
lunii decembrie, pentru citirea finala. Parlamentul examineaza cheltuielile care nu
sunt obligatorii, fiind îndreptatit sa le accepte sau sa le refuze.

Prof. Dr. MARIA BIRSAN - INTEGRARE ECONOMICA EUROPEANA

INTRODUCERE ÎN INTEGRAREA ECONOMICA EUROPEANA

COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA
POLITICI DE INTEGRARE ECONOMICA
INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA
RELATIILE UNIUNII EUROPENE CU ALTE ZONE
BIBLIOGRAFIE

INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA

1. Politica monetara: principalele instrumente

Politica monetara - una din politicile macro-economice. Politica monetara este de competenta
exclusiva sau neexclusiva a bancii centrale, în functie de independenta acesteia fata de guvern.

Functiile specifice si traditionale ale unei banci centrale sunt urmatoarele:

1. De a emite moneda - bancnote si monede divizionare: ce sta la baza emisiunii

monetare?

Masa monetara sau oferta de bani are urmatoarele componente:

o Mo = baza monetara (bani în afara sistemului bancar; bani aflati în casieriile

bancilor; depunerile bancilor comerciale aflate la banca centrala);
o M1 = bani în sens restrâns (Mo + depozite la vedere ale agentilor economici,
ale populatiei, alte disponibilitati la vedere);
o M2 = M1 + cvasibani. Notiunea de cvasibani se refera la detinerile de titluri
financiare care pot fi convertite în scurt timp în bani sau pot fi utilizate într-un
anumit mod pentru plati (certificate de depozit, depozite în valuta ale
rezidentilor etc.). M2 este oferta interna de bani, masa monetara pe care o
urmareste orice banca centrala. Dezvoltarea sistemului financiar-bancar, asa
cum exista acesta în tarile dezvoltate, a produs atât produse financiare variate,
forme de economisire si de plasamente, precum si o extindere a continutului
notiunii de masa monetara, ajungându-se la masa monetara în sens larg M3 în
care se includ depozite la termen, bonuri de tezaur, sau chiar la un M4 (Regatul
Unit) cu includerea unor depozite pe termen mai lung.

2. De a autoriza conditiile si modul de functionare ale tuturor celorlalte banci: rolul de

"banca a bancilor".
3. De a elabora si pune în aplicare o anumita politica monetara, conform statutului si a
gradului sau de independenta fata de guvern, apelând la instrumentele "verificate" ale
politicilor monetare sau "inventând" altele noi, care sa raspunda mai bine nevoilor.

Instrumentele la care apeleaza banca centrala pentru punerea în practica a politicii sale sunt, în
principal, urmatoarele:

1. Refinantarea bancilor comerciale: plafoane de credite, licitatii la dobânda pietei (Open

market), rolul de agent fiscal (obligatiuni guvernamentale) pentru ministerul de finante.
2. Stabilirea de rezerve minime obligatorii: un procent aplicat asupra disponibilitatilor
bancii, pentru a servi acoperirii unor nevoi în caz de dificultati. Este o metoda
prudentiala si, totodata, o metoda de influentare a lichiditatilor.
3. Stabilirea unor reguli de prudenta bancara. Cele mai importante reguli si continutul
acestora conform normelor UE se refera la:
o capitalul social minim pentru a înfiinta o banca (în România, conform normelor
UE, capitalul minim este echivalentul a 5 milioane Euro subscris, din care se
plateste efectiv cel putin 50%. Suma în lei se modifica periodic ca urmare a
deprecierii leului);
o lichiditate suficienta în raport cu capitalul: minimum 8%;
o expunerea maxima sa nu depaseasca 20% din fondurile proprii ale bancii;
o împrumuturile catre proprii membri sa fie sub 20% din fondurile proprii ale
bancii;
o expunerea în monede straine sa fie sub 10% din fondurile proprii ale bancii;
 o detinerile de actiuni în companii non-bancare nu poate depasi 20% din capitalul
companiei respective;
o detinerile de actiuni în capitalul altor banci sa fie maximum 5% din capitalul
noii banci;
o constituirea unor provizioane de risc, un anumit procent în raport cu soldul
creditelor.
4. Raspunde de elaborarea si aplicarea politicii valutare - componenta a politicii
monetare. În acest sens, stabileste tipul regimului de curs valutar, intervine pe piata
valutara, daca este cazul, gestioneaza rezervele valutare, stabileste regimul mijloacelor
de plata în devize;

Tipul regimului de curs valutar:

 Raportul dintre monedele a doua tari este un pret-cheie, exprimând nivelul si starea
relatiilor economice externe - comerciale, financiare, operatiuni cu capital etc. - ale
tarilor respective.
 Tipuri fundamentale de cursuri valutare:
a. fixat si mentinut la marimea respectiva cu ajutorul interventiilor pe piata
valutara ale Bancii centrale, respectiv modificat prin devalorizare sau
revalorizare;
b. raport flotant, fluctuant, în functie de cererea si oferta de pe piata valutara,
cursul aratând depreciere sau apreciere.

Un tablou comparativ al avantajelor si dezavantajelor se prezinta astfel:

Avantaje Dezavantaje
Curs fix Curs flotant Curs fix Curs flotant
Instabilitatea cursului
Stabilitatea cursului
Marimea cursului se produce incertitudine
decurge din stabilitatea Cursul fix poate
stabileste conform în privinta alocarii unor
preturilor si este, la deveni unul rigid, daca
cererii si ofertei, resurse si aduce
rândul sau, un factor nu se ajusteaza la timp;
similar oricarui pret; pierderi la export sau
antiinflationist;
scumpiri la import;
Ajustarea cursului se
face prin abateri mai Riscul valutar, care
Modificarea brutala a
Permite o mai buna mici, ceea ce evita însoteste instabilitatea
marimii cursului
fundamentare a producerea de socuri si cursurilor, produce
produce socuri de
alocarii resurselor;  permite orientarea costuri de acoperire
adaptare;
alocarii unor resurse si (hedging);
în functie de acest pret;
Devalorizarea în scop
competitiv va contribui Balanta de plati se Este dificil, daca nu
la stimularea echilibreaza cvasi imposibil, de a stabili Acoperirea costurilor
exporturilor si la automat, prin efectul marimea "corecta" a suplimentare generate
restrângerea aprecierii si deprecierii ajustarii cursului, ceea de flotarea cursurilor
importurilor, la cursului asupra ce poate duce fie la o poate genera un impact
stimularea intrarilor de fluxurilor economice supraevaluare, fie la o inflationist;
turisti; revalorizarea va externe; subevaluare;
avea efecte opuse;
Cursul fix descurajeaza Datorita impactului Nu permite o politica Operatiunile
 speculative, facilitate
monetara independenta de viteza mare a
speculatiile, cu
fluctuarii cursului în domeniul ocuparii, a comunicatiilor
exceptia cazului în
asupra BP si deoarece, inflatiei, tara electronice (hot
care necesitatea
teoretic, interventiile respectiva fiind money), pot duce la
ajustarii marimii
BC pentru mentinerea nevoita sa urmeze destabilizari ale
cursului prestabilit la
marimii cursului nu politica promovata de balantelor de plati si la
modificari în
sunt necesare, tara emitenta a presiuni asupra
fundamentele
formarea de rezerve monedei "ancora" si sa cursurilor anumitor
economice - inflatie,
valutare devine aplice masuri pentru monede, nejustificate
productivitate - este
superflua; echilibra-rea balantei prin evolutia
evidenta;
de plati; fundamentelor
economice;
Nevoia unor rezerve
valutare nu este total
Mentinerea cursului
Mentinerea stabilitatii Cursul flotant nu eliminata, deoarece nu
fix necesita interventii
si a fixitatii cursurilor obliga la coordonarea exista o flotare "pura",
pe seama rezervelor
cere apropierea politicilor economice iar modul ajustarii
valu-tare, care, pentru
nivelului indicatorilor cu alte tari, politica balantei de plati
a si oricând
macro-economici si monetara independenta depinde si de structura
disponibile, trebuie sa
cresterea gradului de fiind o optiune schimburilor, de
atinga o anumita
integrare; fezabila; rigiditatea sau
marime;
flexibilitatea
importurilor;
 Operatorii pietei valutare, în primul rând bancile, stabilesc, în cadrul respectivului tip
de curs, un curs al zilei sau la vedere, numit spot, si un curs la termen, numit forward.
 Cursul este mai mic la cumparare si mai mare la vânzare, diferenta numindu-se spread.
Important: Cursul flotant este adevaratul curs de piata. Cursul fixat poate fi considerat
un curs administrativ. De aceea, important este de a avea conditii pentru stabilitatea
cursurilor.

Formarea si gestionarea rezervelor în aur si devize ale tarii.

 Rolul rezervelor valutare: suport al emisiunii banesti; element de influenta asupra

cursurilor valutare, a stabilitatii acestora; garantia solvabilitatii pentru cazul în care se
apeleaza la împrumuturi externe, influentând, prin prima de risc pe care bancile o
includ în calcul, marimea dobânzii la împrumuturi.
 Banca centrala se ocupa si de gestionarea rezervelor în sensul asigurarii unei marimi si
structuri optime în devize a acestora, astfel încât sa rezulte o stabilitate sau o urcare a
valorii de ansamblu a rezervelor.
 Marimea rezervelor se coreleaza cu nevoile de acoperit pe seama acestora, astfel încât
acestea sa nu provoace o criza de lichiditati, dar nici sa nu alimenteze lichiditati în
exces. În ceea ce priveste structura rezervelor, aceasta se refera la componenta aur si la
aceea în devize. Componenta aur, desi nu mai serveste unor plati directe, poate aduce
mijloace de plata în devize, în cazuri extreme. Totodata, are si un impact psihologic
deloc neglijabil. În ceea ce priveste componenta în devize a rezervelor, aceasta se
orienteaza în functie de structura operatiunilor economice cu strainatatea. Important
este ca aceasta sa nu fie concentrata pe o singura moneda, ci sa aiba în vedere divizarea
riscului între mai multe monede de rezerva. Sub acest aspect, se are în vedere structura
optima a rezervelor.
 Deoarece rezervele valutare trebuie fructificate, banca centrala se va ocupa si de
 plasarea sigura si cât mai avantajoasa a acestora. Plasarea rezervelor trebuie sa
îndeplineasca anumite conditii: risc scazut sau zero, grad ridicat de lichiditate (scadenta
pe termen scurt, la data fixa). Cele mai sigure plasamente sunt bonurile de tezaur,
obligatiunile guvernamentale, depozitele în banci de prima marime, obligatiunile emise
de consortii bancare sau de societati cu grad foarte scazut de risc (AAA).
 Stabileste regimul mijloacelor de plata în devize: în functie de regimul convertibilitatii
- interna si partiala sau interna plus externa - se reglementeaza si regimul utilizarii
mijloacelor de plata în devize atât pentru persoanele fizice, cât si pentru cele juridice
 Pentru îndeplinirea unora dintre functiile sale pe plan extern, banca centrala intra în
legatura cu institutiile pietei financiare internationale cum sunt: B.R.I. (Banca
Reglementelor Internationale); F.M.I. (Fondul Monetar International); B.M. (Banca
Mondiala); B.E.R.D. (Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare).

2. Integrarea monetara europeana

2.1. Experienta europeana în domeniul integrarii monetare:

Se refera la: Planul Werner, Sistemul Monetar European, Noul Sistem Monetar European (de
citit în M. Bîrsan, Integrarea economica europeana, vol. I, 1995, cap.IV, p. 115 - 140).

2.2. Costurile si riscurile participarii la o uniune monetara

Integrarea monetara este denumirea procesului de formare a unei zone monetare, a unui spatiu
în care monedele mai multor tari sunt fie legate între ele în mod irevocabil sau fiecare moneda
se leaga irevocabil de o moneda "ancora" pe baza unui anumit raport, fie monedele nationale
sunt înlocuite cu o singura moneda, care va fi folosita în întreaga zona. Atât într-un caz, cât si
în celalalt, ne aflam în fata unui proces de unificare monetara.

O uniune monetara formata în acest mod trebuie sa corespunda unei zone monetare optime,
întelegându-se prin aceasta un spatiu economic care poate urma aceeasi politica monetara:
tarile respective renunta la politica monetara proprie, la folosirea instrumentelor de politica
monetara, în special la instrumentul curs valutar, în favoarea unei politici monetare si de curs
comune.

Exista anumite costuri decurgând din renuntarea la folosirea cursului în situatiile în care un
asemenea instrument ar putea contribui la depasirea anumitor socuri, în special externe (ex.
cresterea brusca a pretului energiei sau materiilor prime importate): sporirea brusca a preturilor
în interior, scaderea competitivitatii externe, recesiune, somaj, dezechilibru extern etc. Daca
tara respectiva promoveaza o politica monetara independenta, poate apela la instrumentul curs
valutar, deprecierea monedei, prin efectul stimulator asupra exporturilor, ar putea eventual
absorbi partial somajul, iar aprecierea ar putea tempera importurile. Disparitia instrumentului
curs valutar obliga tara respectiva sa recurga la alte politici macroeconomice, pentru a mentine
competitivitatea, a restabili echilibrul extern si a mentine locurile de munca sau a absorbi
excedentul de forta de munca.

Care sunt politicile care pot înlocui folosirea instrumentului curs valutar?.

Cum trebuie sa fie tarile care doresc sa formeze împreuna o uniune monetara, pentru ca
riscurile si costurile sa fie cât mai scazute?

Mai întâi, comertul reciproc trebuie sa fie intens (de ce este important?).
Mobilitatea factorilor de productie - a fortei de munca si a capitalului - trebuie, de asemenea,
sa fie intensa, pentru a compensa costurile socurilor la care poate fi supusa o anumita tara
(explicati).

Ce rezulta: îndeplinirea acestor conditii se reflecta în existenta unor obiective apropiate sau
similare în domeniul politicilor macroeconomice (ocuparea fortei de munca, inflatie, echilibrul
extern etc.).

În conditiile Uniunii Europene, urmatoarele aspecte cer si favorizeaza formarea uniunii

monetare:

 Asa cum arata datele publicate în Eurostat, tarile Uniunii Europene, la fel cu celelalte
economii dezvoltate, se caracterizeaza printr-o crestere a interdependentelor
economice, exprimata prin cresterea ponderii schimburilor reciproce în PIB - expresie
a gradului de deschidere spre exterior. Ca urmare, o strânsa cooperare în domeniul
tuturor masurilor care afecteaza comertul reciproc devine obligatorie daca se doreste
realizarea anumitor obiective comune. Eficienta unor masuri limitate la teritoriul
national devine, în aceste conditii, discutabila.
 Existenta Pietei Interne, a Pietei unice comunitare, în care functioneaza cele patru
libertati de miscare: a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor. Avantajele
depline, complete ale unor asemenea liberalizari pot fi atinse numai evitând costurile
pe mai multe planuri ale utilizarii unor monede diferite. O uniune monetara este, în
fapt, o continuare a etapelor anterioare de integrare, etape în care un anumit factor a
contribuit la progresul integrarii: liberalizarea comerciala în prima faza, aceea a
formarii uniunii vamale, liberalizarea circulatiei factorilor în faza formarii pietei
comune si a uniunii economice. Este rândul monedei ca în etapa actuala sa contribuie
la progresul integrarii, sa duca la o uniune monetara cu respectivele avantaje si sa
reprezinte un suport al uniunii politice.
 Deoarece piata interna, prin înlaturarea tuturor barierelor comerciale, inclusiv a
controlului la frontierele vamale, înseamna imposibilitatea oricarei protectii la
frontiere, în absenta uniunii monetare, unele tari pot fi înclinate sa practice devalorizari
în scop competitiv ("beggar - thy - neighbor").
 Liberalizarea miscarilor de capital, componenta esentiala a pietei interne, submineaza
efectele unei politici monetare independente. Mai mult, obliga tarile sa coordoneze
politicile lor monetare sau sa aplice o singura politica monetara, pentru a raspunde
efectelor produse de miscarea capitalului.
 Un alt argument în favoarea uniunii monetare cu o singura moneda se refera la faptul
ca Uniunea Europeana doreste sa sporeasca forta sa competitiva în context global,
utilizarea unei singure monede contribuind la amplificarea schimburilor comerciale nu
numai în interiorul zonei, ci si în relatiile cu restul lumii, la sporirea volumului
operatiunilor financiare. În acest mod, apare efectul favorabil al "economiilor datorate
dimensiunii activitatii economice" - aspect de mare importanta în competitia cu marile
companii americane si japoneze.

2.3. Beneficiile uniunii monetare

Trecerea la utilizarea unei singure monede aduce în primul rând avantajul evitarii riscului
valutar - al deprecierii monedei de încasat pentru exportatori sau al scumpirii monedei de plata
pentru importatori - existent ori de câte ori se pune problema convertirii monedelor ale caror
cursuri se pot modifica în timp într-un sens sau altul. Acoperirea riscului valutar, mai ales în
cazul unei mari instabilitati a cursurilor, presupune operatiuni speciale de acoperire (hedging,
gestionarea structurii detinerilor în devize prin operatiuni de swap etc.) ale caror costuri sunt
ridicate. Costurile tranzactiilor sunt mai ridicate în cazul statelor mici, deschise, ale caror
monede sunt putin sau deloc utilizate. Asemenea monede înregistreaza si diferente mari
(spread) între cursul de vânzare si cel de cumparare, tocmai datorita folosirii lor putin
frecvente.

Eliminarea riscului valutar poate stimula activitatea economica, inclusiv investitiile,

favorizând astfel procesul de alocare a resurselor, de creare de locuri de munca si de crestere
economica. În aceeasi directie actioneaza si avantajul exprimarii preturilor în aceeasi moneda
ceea ce le face usor comparabile preturilor pentru aceleasi bunuri pe diverse piete.

Toate aceste avantaje arata ca un curs stabil este superior unuia flotant, fluctuant, pentru ca
decurge din conditii economice care genereaza stabilitate.

Importante beneficii ale uniunii monetare pot sa existe la nivel macroeconomic:(mai mare
stabilitate a preturilor si o sporire a credibilitatii autoritatilor monetare - conditie esentiala a
bunei functionari a politicii monetare). Faptul ca Banca Centrala a Uniunii Monetare este
independenta, este de natura a mari aceasta credibilitate. De asemenea, piata financiara
liberalizata, asa cum aceasta exista în cadrul unei uniuni monetare, va contribui la o mai buna
alocare a resurselor.

2.4. Convergenta economiilor - conditie necesara pentru a participa la uniunea

monetara europeana

Apropierea economica prin intermediul comertului si al altor fluxuri economice externe si

convergenta economiilor reprezinta suportul necesar al unei uniuni monetare, înlaturându-se
prin aceasta nevoia ajustarii cursurilor. Tratatul de la Maastricht a prevazut ca masurarea
gradului de convergenta sa se faca prin mai multi indicatori de performanta macroeconomica,
dupa cum urmeaza:

a) Marimea ratei inflatiei (indicele preturilor de consum: HICP=Harmonised Index of

Consumer Prices). Cât trebuie sa fie rata inflatiei? Participantii la uniunea monetara trebuie sa
înregistreze o rata a inflatiei care sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% media celor mai
performante (cât de performante?), în domeniul stabilitatii preturilor, trei tari comunitare.
Importanta acestui indicator.

b) Cursul valutar

Rata nominala a cursului valutar nu trebuie modificata cel putin doi ani înainte de intrarea în
stadiul al treilea prevazut în Planul Dellors, stadiul trecerii la o singura moneda (vezi,
participarea la Sistemul Monetar European). Firesc, îndeplinirea unei asemenea conditii
prevazute în Tratatul de la Maastricht avea legatura cu modul functionarii SME la data
respectiva. Sistemul Monetar European, instituit în 1979, avea în centrul sau moneda
scripturala ECU, calculata pe baza unui cos de monede, fata de care se stabilise o marja
admisa de fluctuare de +/- 2,25%. În urma crizei din 1992-93, s-a trecut la ceea ce se numeste
Noul Sistem Monetar European, în cadrul caruia marjele de fluctuare admise erau de +/- 15%,
ceea ce practic reprezenta o cvasiflotare. Într-un asemenea canal larg, orice moneda se poate
mentine fara devalorizare sau revalorizare. Se poate spune ca de la admiterea acestui nou
sistem, conditia nemodificarii paritatilor, asa cum a fost formulata în Tratat, nu mai este de
actualitate. Important este, însa, exercitiul participarii la un mecanism care "simuleaza" o
cooperare în cadrul unei zone si, mai ales, importanta este realizarea stabilitatii "de facto" a
cursurilor.

c) Ratele dobânzilor pe termen lung

Între ratele inflatiei si ratele dobânzilor exista o strânsa legatura, si anume:

Rata nominala a dobânzii > Rata inflatiei, pentru a avea o dobânda real pozitiva, respectiv
:Rata reala a dobânzii = Rata nominala - Rata inflatiei;

Ratele dobânzilor pe termen scurt sunt, în mod firesc, fluctuante. Ratele dobânzilor pe termen
lung (obligatiuni, bonuri de tezaur etc.) sunt cele care exprima gradul de credibilitate în
privinta conditiilor economice fundamentale, a evolutiei ratelor inflatiei. Acestea sunt un
barometru anticipativ al evolutiei conditiilor fundamentale din economie. Dar, în calitate de
instrument al politicii monetare sunt folosite mai degraba ratele dobânzilor pe termen scurt,
care exprima situatia raportului cerere-oferta si efectul acestuia asupra monedei. Tratatul de la
Maastricht a prevazut ca, în tarile participante la uniunea monetara, ratele dobânzilor pe
termen lung sa se mentina în cadrul unei diferente de +/- 2% fata de media ratelor dominante
în trei tari cu cel mai bun rezultat în privinta inflatiei. Diferente mai mari în privinta ratelor
dobânzilor ar exprima anticiparea unor evolutii neconvergente a economiilor si o deplasare a
capitalului în conformitate cu o asemenea evolutie. Important este ca plasamentele capitalului
sa nu fie de natura speculativa si sa nu aiba loc doar pentru a profita pe seama diferentelor de
rate ale dobânzilor, ci sa urmeze o alocare în functie de criterii de profitabilitate.

d) Criteriul fiscal se prezinta sub doua forme:

d1) Marimea admisibila a deficitului public guvernamental sau bugetar nu trebuie sa

depaseasca 3% din Produsul Intern Brut. De ce deficitul bugetar trebuie mentinut în limite atât
de strânse? Raspunsul este cunoscut si acesta se refera la faptul ca orice deficit trebuie
acoperit, finantat într-un anumit mod. Finantarea se poate face prin urmatoarele:

 vânzarea de obligatiuni guvernamentale - bonuri de tezaur - în tara si în strainatate, cu

o dobânda atragatoare pentru creditori, la concurenta cu dobânzile practicate de banci,
si cu garantarea acestora prin veniturile bugetare. Efectele unei asemenea modalitati de
acoperire se resimt pe mai multe planuri: bancile vor înregistra un deficit de lichiditati,
ceea ce urca nivelul dobânzilor pe piata monetara interbancara; piata valutara se va
"relaxa", iar presiunea asupra cursului se va reduce prin reducerea cumpararilor de
devize din partea celor care se orienteaza spre cumpararea de titluri de stat; se ajunge la
datorii împovaratoare pentru bugetul viitor si pentru beneficiarii viitorului buget;
 credite ieftine de la banca centrala sau chiar transferarea unor "angajamente"
(cheltuieli) bugetare catre banca centrala, în situatia de totala subordonare a acesteia
fata de guvern; posibilitatea de a apela la o asemenea sursa de finantare a deficitului va
provoca o relaxare a politicii guvernului atât în domeniul fiscalitatii, cât si în cel al
expansiunii veniturilor, cu posibile urmari inflationiste;
 emisiune bugetara fara acoperire, ceea ce reprezinta o sursa de inflatie si o modalitate
de erodare a datoriei guvernului. O asemenea metoda este aplicabila tot în situatia în
care banca centrala este subordonata guvernului, contribuind la punerea în practica a
politicii nesanatoase a acestuia.

Daca deficitul bugetar urca, semn al unei viitoare inflatii, se poate înregistra si fuga capitalului
spre tari cu mai mare stabilitate economica.
d2) Datoria publica totala - interna si externa, guvernamentala si locala.

Deficitele acumulate duc la o datorie publica, care va reprezenta o povara asupra generatiilor
urmatoare, va atrage dupa sine nevoia unor impozite mai mari, ceea ce va influenta negativ
investitiile si cresterea economica. Daca datoria publica depaseste o anumita marime, aceasta
va ridica mari probleme privind rambursarea. De aceea, tratatul de la Maastricht a stabilit ca
marimea admisa a datoriei publice sa nu depaseasca 60% din PIB.

2.5. Evolutia procesului de integrare monetara europeana

Tratatul de la Roma nu a prevazut nimic referitor la integrarea monetara (cum se explica? Care
este sistemul de cursuri valutare la data respectiva?)

Trecerea la flotare cvasi-generalizata a monedelor larg utilizabile, a facut necesara instituirea

unui sistem monetar care sa sustina zona de integrare economica europeana. Asemenea
aranjamente monetare au fost urmatoarele (detalii, în M. Bîrsan, Integrarea economica
europeana, Edit. Carpatica, vol I, 1995): "sarpele" monetar, Sistemul Monetar European si,
într-o perioada mai recenta, Noul Sistem Monetar European.

Planul Dellors si Tratatul de la Maastricht au formulat continutul procesului de evolutie

graduala spre o uniune monetara europeana si conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca
participantii la uniunea monetara.

Planul Dellors a stabilit parcurgerea a trei stadii pentru realizarea trecerii la uniunea monetara:

Stadiul I : 1 iulie 1990 - 1 ianuarie 1994:

 Liberalizarea deplina a circulatiei capitalului: s-a realizat începând cu 1 iulie 1990.

 Realinierile de paritati sa fie putin frecvente si sa aiba loc o mai strânsa coordonare a
politicilor monetare.
 Ce anume s-a întâmplat în respectiva perioada? (vezi mai sus bibliografia).

Stadiul II : 1 ianuarie 1994 - 1 ianuarie 1999:

Este un stadiu de tranzitie de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetara în care s-a
prevazut urmatoarele:

 Politicile monetare, desi continuau sa fie nationale, urmau a fi strâns coordonate.

 Renuntarea la realinierea paritatilor. Deoarece în urma crizei din 1992- 93 s-a trecut la
un sistem de cvasiflotare, realinierea paritatilor nu mai era necesara. În realitate,
marjele de fluctuare s-au mentinut foarte aproape de vechile marje admise, care se
încadrau în +/- 2,25%.
 Crearea unei institutii monetare centrale care sa devina, ulterior, banca centrala
europeana. Aceasta institutie s-a creat sub forma Institutului Monetar European, cu
sediul la Frankfurt. Bancile centrale continuau sa functioneze în regim de banci
nationale.

Stadiul III : 1 ianuarie 1999 (cel mai târziu):

Raportul Delors prevede orientarea spre cursuri valutare fixate irevocabil si înlocuirea în final
cu o singura moneda.

Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a hotarât ca:

 viitoarea moneda unica sa se numeasca EURO;

 nominalizarea primelor state care urmau a participa la viitoarea uniune monetara sa se
faca în prima parte a anului 1998; totodata, Banca Centrala Europeana se pune în
functiune;
 administratia tarilor participante, bancile, institutiile financiare se pregatesc pentru
trecerea la stadiul III; la 1 ianuarie 1999 sa înceapa efectiv uniunea monetara prin
fixarea irevocabila a paritatilor, cu functionarea Bancii Centrale Europene care va
emite EURO.

3. Banca Centrala Europeana

Banca Centrala Europeana (a înlocuit Institutul Monetar European) - sistem Eurofed (ESCB
-European System of Central Banks). Ce este?

O institutie independenta atât fata de guvernele statelor participante la UM, cât si fata de
organismele comunitare, deciziile pe care aceasta le ia urmarind exclusiv atingerea
obiectivelor sale asa cum acestea au fost formulate prin statut.

Capitalul social al bancii centrale europene este de 5 milioane Euro. Acest capital s-a format
prin contributia bancilor centrale ale celor 11 tari membre precum si a cotelor parti subscrise
de catre bancile centrale ale unor tari nemembre. Calculul acestor contributii s-a facut în
functie de PIB si marimea populatiei si urmeaza a fi platit în întregime.

Stabilitatea preturilor este obiectivul principal al BCE, asa cum a fost acesta stabilit prin statut,
si se defineste ca o crestere anuala a Indicelui Armonizat al Preturilor de Consum (HICP)
pentru zona euro de sub 2% pe termen mediu (file:H:\Euro.htm). O asemenea formulare nu
exclude oscilatii ale preturilor pe termen scurt, dar cu o încadrare în tendinta de stabilitate
prevazuta.

Ce a urmat?

La mijlocul anului 1998, au fost nominalizate statele care îndeplinesc conditiile de participare
la viitoarea uniune monetara, tinându-se seama atât de gradul îndeplinirii criteriilor economice
prevazute, cât si de optiunea acestora privind participarea sau neparticiparea la Uniunea
Monetara. Tarile care au fost selectate pentru uniunea monetara sunt: Austria, Belgia,
Finlanda, Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Spania, Portugalia. Din 15
state ale UE, patru nu au fost incluse pe lista initiala fie deoarece au optau pentru a nu participa
la uniunea monetara prin ceea ce se numeste opt-out (Danemarca, Suedia, Regatul Unit), fie
deoarece nu îndeplineau conditiile privind performanta economiei (Grecia). De la 1 ian. 2001,
Grecia a intrat în uniunea monetara.

Situatia indicatorilor de performanta, la data selectiei, se prezenta astfel:

HICP (rata Rata dob. pe Surplus/Def.

  Anii Datoria publica
inflatiei) termen lung bugetar
Belgia 1996 1,8 6,5 -3,2 126,9
 1997 1,4 5,7 -2,1 122,2
1996 2,1 7,2 -0,7 70,6
Danemarca
1997 1,9 6,2 0,7 65,1
1996 1,2 6,2 -3,4 60,4
Germania
1997 1,4 5,6 -2,7 61,3
1996 7,9 14,4 -7,5 111,6
Grecia
1997 5,2 9,8 -4,0 108,7
1996 3,6 8,7 -4,6 70,1
Spania 
1997 1,8 6,3 -2,6 68,8
1996 2,1 6,3 -4,1 55,7
Franta
1997 1,2 5,5 -3,0 58,0
1996 2,2 7,3 -0,4 72,7
Irlanda
1997 1,2 6,2 0,9 66,3
1996 4,0 9,4 -6,7 124,0
Italia
1997 1,8 6,7 -2,7 121,6
1996 1,2 6,3 2,5 6,6
Luxembourg
1997 1,4 5,6 1,7 6,7
1996 1,4 6,2 -2,3 77,2
Olanda
1997 1,8 5,5 -1,4 72,1
1996 1,8 6,3 -4,0 69,5
Austria
1997 1,1 5,6 -2,5 66,1
1996 2,9 8,6 -3,2 65,0
Portugalia
1997 1,8 6,2 -2,5 62,0
1996 1,1 7,1 -3,3 57,6
Finlanda
1997 1,3 5,9 -0,9 55,8
1996 0,8 8,0 -3,5 76,7
Suedia
1997 1,9 6,5 -0,8 76,6
1996 2,5 7,9 -4,8 54,7
Regatul Unit
1997 1,8 7,0 -1,9 53,4

Sursa: European Monetary Institute, Convergence Report, March 1998, p. 25.

4. Euro - noua moneda a Uniunii Europene

Lansarea trecerii la Euro

Conform hotarârii Consiliului European (Council Regulation (EC) No. 2866/98) si luându-se
în calcul ratele bilaterale centrale conform ERM (Exchange Rate Mechanism), la 31 decembrie
1998 au fost fixate irevocabil paritatile monedelor tarilor participante în raport cu noua
moneda EURO, iar EURO a înlocuit ECU în raport de 1:1(1 EURO=1 ECU), pe baza
calculului ratei oficiale de schimb a ECU la 31 decembrie 1998. Rata de referinta fata de Euro
numita EONIA (Euro Overnight Index Average) a fost o medie ponderata a tranzactiilor unui
panel de banci pe piata interbancara, tranzactii care au fost prelucrate pâna la ora 6.00 p.m.
Fiecare banca a transmis o medie a cursurilor lending.

Ratele de conversie pentru cele 11 monede în raport cu EURO se prezinta astfel:

( http://europa.eu.int/eurobirth/):

1 EURO = 40.3399 BEF

1 EURO = 1,95583 DEM
1 EURO = 166, 386 ESP
1 EURO = 6,55957 FRF
1 EURO = 0, 787564 IEP
1 EURO = 1936, 26 ITL
1 EURO = 40,3399 LUF
1 EURO = 2,20371 NLG
1 EURO = 13,7603 ATS
1 EURO = 200,482 PTE
1 EURO = 5,94573 FIM

(Cautati pe site-ul UE rata de conversie pentru drahma greaca, recent intrata în sistem).

Aceste rate de conversie ramân neschimbate si vor fi singurele rate legal admise atât pentru
conversie între euro si monedele nationale, cât si pentru conversie între monedele nationale

(http://www.ecb.int/emi/press/htm_jcom.htm).

La 1 ianuarie 1999, a fost lansata noua moneda, dar nu ca o moneda efectiva, sub forma de
bancnote si monede divizionare - monedele nationale aflându-se înca în circulatie -,ci ca o
moneda de exprimare a operatiunilor (book-keeping money).

Important: noua moneda nu se mai calculeaza conform unui cos, ci este o moneda în sine, care
îndeplineste în cadrul zonei EURO, chiar si în acesti trei ani, anumite functii specifice
monedelor, cum sunt:

Noile emisiuni de obligatiuni guvernamentale si de alte titluri pe piata financiara vor avea loc
numai în Euro, iar piata financiara a zonei Euro a devenit una puternic integrata prin toate
componentele sale.

Piata monetara, conform statisticilor Bancii Centrale Europene, a înregistrat o sporire a

volumului operatiunilor, ceea ce, firesc ajuta atingerea obiectivelor politicii monetare în
domeniul masei monetare. Piata monetara a zonei a devenit mult mai "lichida", piata fiind
aceea care asigura accesul bancilor la lichiditati. Important este si faptul ca volumul
operatiunilor pe aceasta piata a permis reducerea spreadului, a diferentei între bid si ask (cursul
de cumparare si de vânzare), ceea ce este un semn extrem de pozitiv.

S-a produs o apropiere sensibila între ratele dobânzilor la credite de lichiditati pe termen foarte
scurt (overnight interest rate spreads) în tarile participante.

Bancile si firmele trec la utilizarea Euro în operatiuni între ele si cu clientii lor: produse
financiare în Euro, plati, depozite, preturi duale (în moneda nationala si în Euro), pentru a
obisnui consumatorii cu noua moneda, chiar daca deocamdata continua sa utilizeze moneda
nationala.

Euro urmeaza a înlocui, dupa trei ani, respectiv la 1 ianuarie 2002, monedele nationale.
Acestea vor fi retrase complet din circulatie în decurs de sase luni, respectiv între 1 ianuarie si
1 iulie 2002, si înlocuite cu bancnote Euro si subdiviziuni ale acestora. Toate operatiunile,
dupa aceasta data, vor avea loc în Euro.

Ce se întâmpla cu celelalte monede din UE, dar neparticipante la Euro?

Nu toate statele membre ale UE au intrat în UM. Ca urmare, o data cu trecerea la stadiul al
treilea al UM, vor coexista mai multe regimuri valutare, dupa cum urmeaza:

1. Euro - care va cota fata de dolar si fata de celelalte monede neparticipante (yen, franc
elvetian, dolar canadian etc.).
2. Fiecare moneda nationala participanta la UM va avea fixate paritatile în mod
irevocabil, dar fata de monedele din afara va avea fluctuatii prin intermediul Euro.
3. Monedele tarilor UE care nu participa la UM (Lira sterlina, coroanele suedeza si
daneza, drahma greaca) participa, dar voluntar, la noul mecanism al cursului de schimb
(NERM - New Exchange Rate Mechanism sau ERM II), care înlocuieste Sistemul
Monetar European

(http://www.ecb.int/press/pr980912_3.htm).

Mecanismul consta în:

 stabilirea unui curs central fata de euro, care detine astfel rolul de etalon;
 cursuri bilaterale de schimb între aceste monede si o marja standard de fluctuare de +/-
15%, curs ce va fi sustinut de catre respectivele banci centrale în mod nelimitat, fiind
disponibile, în acest scop, si finantari pe termen scurt;
 cotarea monedelor se face având Euro ca moneda de referinta, deci în raport cu 1 Euro
(cu sase zecimale), raportul fata de acesta servind si stabilirii marjelor de interventie.

Utilizarile internationale ale monedei EURO:

Euro are si un rol international explicabil prin locul detinut de catre zona emitenta în cadrul
productiei si comertului mondial. Acest loc apare dupa cum urmeaza:

Indicatori principali privind pozitia comparativa a zonei euro în economia mondiala, anul
1998:

Indicatori Zona EURO SUA Japonia

Populatia (milioane) 292 270 127
PIB (miliarde EUR) 5.773 7.592 3.376
Ponderea în PIB
mondial: 22,2 29,3 13,0
-în preturi curente 15,5 20,8 7,4
-pe baza PPP*
Exporturi de bunuri si
servicii:
17,8 10,9 11,5
% în PIB
20, 16,3 7,6
% în exporturile
mondiale
Sursa: ECB, Monthy Bulletin, August 1999, p.32

Comentati datele din tabel.

Cum a evoluat cursul monedei Euro în anul care a trecut de la lansare, respectiv în anul 1999,
în comparatie cu perioada anterioara(cotatie pentru Ecu): singura moneda care coteaza în
exterior este EURO, iar cursurile monedelor nationale fata de monedele din afara zonei
monetare se stabilesc prin intermediul EURO. Monedele celor 11 tari care participa la uniunea
monetara au cursuri, fata de monedele din afara zonei, rezultate din cotatia EURO pe piata
valutara internationala fata de principalele monede (dolar, yen, franc elvetian etc.).

Evolutia cursului bilateral în raport cu dolarul si cu principalele monede (unitati

nationale/ECU sau EURO, medie anuala):

Dolar Franc Lira Coroana Coroana Drahma Coroana

Anii Yen
SUA Elvetian Sterlina suedeza daneza greaca norv.
1996 1.270 138.1 1,568 0,814 8,51 7,36 305,5 8,20
1997 1,134 137,1 1,644 0,692 8,65 7,48 309,3 8,02
1998 1,121 146,4 1,622 0,676 8,92 7,50 330,7 8,47
1999 1,066 121,3 1,600 0,659 8,81 7,44 325,8 8,31
2000*                

Sursa: ECB, Monthly Bulletin, February 2000, p. 48

* De completat din publicatiile Bancii Centrale Europene

Constatari (comentarii facute de catre studenti). A se avea în vedere situatia din tabelul care
urmeaza.

Indicatori sintetici privind situatia economiei în zona Euro

PIB (%, Exp. (%,

Prod. muncii Profitabilitatea
  modificare Rata somajului modificare
(% anual) capitalului
anuala) anuala)
1997 2,7 10,7 2,2 108,0 9,7
1998 2,9 9,9 1,7 113,2 6,5
1999 2,4 9,4 1,5 115,0 4,7

Sursa: Eurostat, Key Indicators, No 2/1999.

Evolutia Indicelui Harmonizat al Preturilor de Consum (HICP):

  1987 1988 1999 2000

HICP 1,6 1,1 1,1  
Bunuri 1.1 0.6 0.8  
Servicii 2.4 2.0 1.6  
Sursa: Selectat din datele publicate în ECB Monthly Bulletin, Febr. 2000.

Ratele anuale ale dobânzilor în zona Euro la depunerile pentru 12 luni si la obligatiunile
guvernamentale de lunga durata:

Depozite la Oblig. la 2 Oblig. la 3 Oblig. la 5 Oblig. la 7 Oblig. la 10

Anul
12 luni ani ani ani ani ani
1995 5.62 5.69 5.97 6.48 7.06 8.73
1996 4.06 4.17 4.41 5.06 5.82 7.23
1997 4.05 4.33 4.51 4.87 5.20 5.99
1998 3.14 3.16 3.22 3.38 3.67 4.71
1999 3.05 3.39 3.63 4.01 4.38 4.66
2000            

Sursa: ECB, Monthly Bulletin, Febr. 2000, p. 21.

Situatia finantelor publice si a conturilor curente în zona Euro apare astfel:

  1997 1998 1999 2000

Încasari bugetare
47,3 46,7 46,5  
(% din PIB)
Cheltuieli
bugetare (% din 49,9 49,1 48,5  
PIB)
Deficitul bugetar
-2,5 -2,3 -2,0  
(% din PIB)
Datoria publica
guvernamentala 72,0 70,3 69,0  
(% din PIB)
Conturile curente
1,8 1,9 1,9  
(% din PIB)

Sursa: Eurostat

Utilizarile internationale ale Euro se refera la cele care au loc în afara cadrului zonei emitente
si se grupeaza, de obicei, în utilizari private si utilizari publice:

1 Utilizarile private sunt cele mai importante datorita faptului ca acestea reprezinta o
recunoastere "de facto" a importantei unei anumite monede. Cele mai importante utilizari sunt:

a) Euro "mosteneste" de la moneda anterioara - Ecu - un loc important pe piata financiara

internationala. Emisiunile de titluri în Euro, facute de catre nerezidenti ai zonei, reprezinta cca
20% din totalul emisiunilor de astfel de titluri pe piata financiara internationala (fata de 49%
emisiuni în dolari). Acest loc se va consolida atât prin preluarea emisiunii de noi titluri în
Euro, cât si prin înlocuirea optiunilor anterioare pentru titluri eliberate în monedele tarilor
participante la UE.
b) Serveste exprimarii preturilor marfurilor comercializate, în primul rând, între tarile membre.
Circulatia libera a bunurilor în cadrul Pietei Interne este impulsionata si de avantajele pe care
moneda unica le ofera participantilor: disparitia riscului valutar si a costurilor care însotesc
gestionarea acestuia, transparenta si comparabilitatea preturilor pe pietele tarilor participante.
Se poate spune, fara retinere, ca moneda unica potenteaza avantajele comertului liberalizat cu
bunuri si servicii si cele ale integrarii pietelor factorilor de productie - forta de munca si
capitalul. Introducerea, o data cu 1 ianuarie 1999, si a sistemului de plati si compensare
TARGET între tarile zonei EURO este de natura a facilita foarte mult operatiunile de plati
intra-comunitare.

Desigur, acest comert intra-comunitar dobândeste, o data cu înlaturarea tuturor barierelor

comerciale între tarile respective, caracterul de comert intern. De aceea, statisticile evidentiaza
distinct comertul extra-comunitar pe care-l considera adevaratul comert exterior al zonei.
Chiar si procedând astfel, UE fiind cea mai mare putere comerciala a lumii si înregistrând un
grad de deschidere, în 1998, de 17%, detinând cca 20% din exporturile mondiale, va oferi noii
sale monede un suport în marfuri si servicii comercializate pe plan international, pe masura
acestei deschideri. Devine, în acest mod, o moneda de referinta pentru comertul international;
Exporturile si importurile UE catre/dinspre tarile asociate, candidate la aderare, pot fi acum
facturate în EURO. Si operatiunile comerciale cu alte zone, cum sunt cele în curs de dezvoltare
- tarile ACP - vor avea un regim similar. Chiar si o parte a comertului cu restul tarilor, în
masura în care acestea au nevoie de EURO pentru plati în Uniunea Europeana, vor apela la
moneda europeana. Ca urmare, va avea loc, în mod cert, o anumita reasezare a locului detinut
de monedele larg utilizabile în operatiunile comerciale internationale. Se stie ca dolarul detine
de 4 ori mai mare valoare de exprimarea a exporturilor decât valoarea exporturilor SUA.
Aceasta se explica prin rolul central al dolarului în cadrul sistemului monetar international
(moneda de rezerva, convertibilitate deplina, prima euromoneda, etc.) prin rolul traditional al
dolarului în operatiunile comerciale internationale, asa cum acesta s-a consolidat în decursul
perioadei postbelice, fiind utilizat nu doar în comertul exterior al SUA, ci si în comertul
exterior al tuturor statelor.

2) Utilizari oficiale:

a) Euro va prelua si locul monedelor nationale (DM, FF, HF etc.) în cadrul rezervelor valutare
internationale, instalându-se în aceasta calitate alaturi de dolar si imediat dupa acesta, dar
înaintea unor monede precum lira sterlina, yenul, francul elvetian etc. (cca 19%, fata de cca
58% ponderea dolarului).

b) Având asemenea importante functii internationale, moneda Euro serveste si în calitate de

moneda-ancora, moneda-etalon pentru monede din afara zonei. Exista mai multe aranjamente
monetare în care este implicat Euro:

1. Monedele tarilor UE care nu participa la UM (Lira sterlina, coroanele suedeza si

daneza, drahma greaca) participa, dar voluntar, la noul mecanism al cursului de schimb
(NERM - New Exchange Rate Mechanism sau ERM II), care înlocuieste Sistemul
Monetar European

(http://www.ecb.int/press/pr980912_3.htm).

Mecanismul consta în:

o stabilirea unui curs central fata de euro, care detine astfel rolul de etalon;
 o cursuri bilaterale de schimb între aceste monede si o marja standard de
fluctuare de +/- 15%, curs ce va fi sustinut de catre respectivele banci centrale
în mod nelimitat, fiind disponibile, în acest scop, si finantari pe termen scurt;
o cotarea monedelor se face având Euro ca moneda de referinta, deci în raport cu
1 Euro (cu sase zecimale), raportul fata de acesta servind si stabilirii marjelor
de interventie.
2. Tari care preiau Euro ca moneda nationala (cazul unor teritorii franceze, foste colonii)
sau va înlocui francul francez în raportul CFA.
3. Tarile suverane precum Monaco, San Marino, Vatican vor folosi Euro pe baza unui
aranjament special.
4. Cipru si Macedonia si-au legat monedele de Euro.
5. Bosnia-H., Bulgaria, Estonia - currency board euro/DM.
6. Un numar de 17 tari (Ungaria, Polonia, Irlanda) folosesc un cos de monede care
include Euro.
7. Serveste calculului valorii monedei scripturale DST.
8. Flotare concertata cu Euro ca moneda de referinta

În ceea ce priveste tarile asociate si candidate la UE, inclusiv România, de a folosi moneda
Euro, s-a vazut ca exista mai multe posibilitati, în acest sens. Mai întâi, sa includa Euro în
regimul cursului de schimb, asa cum unele au si facut-o deja. În ceea ce priveste România,
solutia unui curs fixat în raport exclusiv cu Euro se exclude, deocamdata, atât pentru ca, în
ciuda ponderii mari a schimburilor cu UE, dolarul are un rol important în totalul platilor, cât si
prin faptul ca o tara candidata nu poate opta pentru participare la Mecanismul Sistemului
Valutar II. Cea mai buna solutie pare a fi optiunea pentru un cos de monede în care Euro sa
ocupe locul respectiv conform importantei sale în operatiunile externe si sa se instituie o marja
controlata cu deprecieri de paritate anuntate. Aceasta ar permite si o fluctuare absolut necesara,
dar controlata, si o anumita certitudine în privinta modificarilor de curs, importanta pentru
deciziile mediului de afaceri. Banda de fluctuare trebuie sa fie relativ larga.

În ceea ce priveste utilizarile private, acestea exista deja în operatiunile comerciale externe cu
UE si, firesc, în toate operatiunile bancare. Firmele au posibilitatea de a stabili un pret în Euro
care sa fie valabil pentru vânzarile lor în oricare dintre tarile zonei. Bancile au avut
posibilitatea de a reduce cheltuielile lor pentru diferite operatiuni, inclusiv prin reducerea
numarului de banci corespondente.

Cu toate acestea, exista deocamdata în rândul operatorilor o anumita retinere fata de Euro fie
din necunoastere, fie, asa cum am aratat, datorita faptului ca o moneda deocamdata doar
scripturala, nu efectiva, provoaca neîncredere. De aici, o supraevaluare a dolarului. Trecerea la
circulatia efectiva a Euro, paralel cu intensificarea operatiunilor comerciale si financiare
reciproce, la care se vor adauga cele turistice, vor fi de natura a anula aceasta neîncredere.

Prof. Dr. MARIA BIRSAN - INTEGRARE ECONOMICA EUROPEANA

INTRODUCERE ÎN INTEGRAREA ECONOMICA EUROPEANA

COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA
POLITICI DE INTEGRARE ECONOMICA
INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA
RELATIILE UNIUNII EUROPENE CU ALTE ZONE
BIBLIOGRAFIE
RELATIILE UNIUNII EUROPENE CU ALTE ZONE

1. UE si EFTA. Crearea Spatiului Economic European

Conventia de la Stocholm, din 1960, a hotarât crearea unei zone de comert liber (E.F.T.A.=
European Free Trade Association), cu participarea unui numar de sapte tari: Austria, Danemarca,
Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia si Marea Britanie. Mai târziu, au aderat Finlanda si
Islanda, si apoi, Lichtenstein.

Caracteristici ale noii organizatii:

 Noua organizatie a cuprins tari cu un nivel mai ridicat al dezvoltarii - mai mare
omogenitate.
 Scopul acestei organizatii interguvernamentale -- liberalizarea comertul cu produse
industriale între tarile participante, cu excluderea produselor agricole, fara a renunta la
propria lor politica comerciala fata de tarile terte.
 Barierele netarifare nu au fost cuprinse în Conventia asupra EFTA.
 Deoarece participantii nu si-au propus realizarea unei uniuni politice, nu avea nevoie de
organisme supranationale. Luarea deciziilor, în general, s-a facut cu unanimitate.

Relatiile dintre CEE si EFTA

 În 1973, trei tari membre EFTA, respectiv Marea Britanie, Irlanda si Danemarca, au
intrat în CE.
 Tarile ramase au încheiat cu CE acorduri individuale de liber schimb. În baza acestora,
relatiile comerciale au continuat sa se dezvolte, iar liberalizarea schimburilor cu
produsele industriale sa evolueze continuu.
 În ianuarie 1984, eliminarea taxelor vamale ramase în comertul dintre CEE si fiecare tara
membra a EFTA. Cu aceeasi ocazie, s-a discutat si problema barierelor netarifare.
 În ianuarie 1989, Declaratia Comisiei Europene privind o relatie globala si institutionala
între CEE si EFTA.
 La 2 Mai 1992, se semneaza la Oporto, Acordul privind Spatiul Economic European sau
Zona Economica Europeana (European Economic Area).
 Începând cu 1 ianuarie 1995, alte trei tari EFTA, respectiv Austria, Suedia si Finlanda, au
devenit membri ai Uniunii Europene. Norvegia a respins din nou prin referendum
aderarea la UE.
 În cadrul Spatiului Economic European, gradul de integrare este la fel de ridicat ca în
Uniunea Europeana. Relatiile dintre UE si EFTA se limiteaza, în cele din urma, la
relatiile cu Elvetia.
 Treptat, EFTA a pierdut din importanta ca entitate distincta.

2. NAFTA si UE

În 1989 s-a încheiat un Acord de Liber Schimb între SUA si Canada (CAFTA - Canadian -
American Free Trade Area), care si-a propus liberalizarea schimburilor între cele doua tari,
liberalizare impulsionata si de puternica dependenta comerciala reciproca si de dovada existentei
unui anumit grad de integrare economica, în special în domeniul constructiilor de masini.

Un nou acord, sub denumirea de N.A.F.T.A. (North American Free Trade Area), a fost semnat la
17 decembrie 1992 între SUA, Canada si Mexic.

NAFTA acopera o piata de 375 milioane de consumatori, cu perspectiva extinderii si mai spre
Sudul continentului american, si o suprafata de 21,3 milioane Km.

Scopul acestui acord este liberalizarea în 10 ani a comertului cu produse si servicii, prin
eliminarea barierelor tarifare si netarifare între parti si prin liberalizarea investitiilor intra-zonale.

Domeniile vizate de NAFTA sunt urmatoarele:

a) Comertul cu bunuri materiale:

În decurs de 10 ani, urmeaza a fi înlaturate toate taxele vamale aplicabile produselor considerate
ca "nord-americane", în conformitate cu regulile de origine, astfel ca în anul 2004 sa se formeze
o vasta piata libera.

b) Comertul cu servicii:

Serviciile detin un loc important în comertul din zona - supus tratamentului national.

c) Investitiile directe de capital - liberalizare.

d) Alte dispozitii se refera la urmatoarele: regulile de concurenta, proprietatea intelectuala,

sejurul temporar al oamenilor de afaceri, anumite aspecte privitoare la protectia mediului.

Constatari:

 NAFTA este un acord de liber schimb de mare anvergura.

 Model de cooperare de tip interguvernamental, fara a avea organisme supranationale.
 Nu are obiective de natura politica.

Nota: studentii vor face o comparatie între UE si NAFTA.

3. Regimul preferential acordat tarilor în curs de dezvoltare

Regimul preferential în favoarea tarilor în curs de dezvoltare consta în anumite concesii în plan
comercial acordate de catre tarile dezvoltate.

CEE a încheiat acorduri preferentiale cu anumite tari în curs de dezvoltare. În calitate de donator
de preferinte în favoarea tarilor în curs de dezvoltare, CEE stabileste o lista de produse care
beneficiaza de acest regim: sunt limitate în cazul bunurilor "sensibile" fie prin aplicarea de
scutiri de marime fixa, aplicabile anumitor tari, fie prin aplicarea de plafoane tarifare.

Anumite produse, precum textilele, au fost complet excluse de la preferinte vamale, acestea
intrând sub incidenta Acordului Multifibre. Sunt, de asemenea, excluse produsele agricole si cele
din piei naturale.

În cazul produselor CECA (carbune si produse siderurgice), regimul este diferentiat pe doua
grupe: o prima grupa, scutire de taxe vamale cu stabilirea de contingente tarifare sau plafoane
tarifare nationale; pentru o alta grupa, scutire de taxe pentru fiecare dintre tari luate individual,
dar în limitele unui plafon comunitar.

Tarile în curs de dezvoltare cele mai putin avansate s-au bucurat de un regim si mai favorabil,
constând în neaplicarea masurilor de salvgardare, abolirea taxelor vamale asupra anumitor
produse agricole, neinstituirea de contingente tarifare, cu exceptia extraselor de cafea, reducerea
prelevarilor agricole pentru anumite produse, scutirea de taxe vamale pentru toate produsele
industriale, fara limitari cantitative, inclusiv pentru textile si îmbracaminte etc.

Relatii privilegiate cu tarile din Africa, Caraibe si Pacific (vezi, M.Bîrsan, Integrare, vol. II, cap.
V).

4 Extinderea UE spre Europa Centrală si de Est. Acordurile Europene. Strategia

de preaderare: continut si evolutie

4.1. Evolutia relatiilor dintre CE/UE si Europa Centrala si de Est

De la razboi rece, în anii 60, la acorduri sectoriale, în anii 70, si la acorduri comerciale, în anii
80.

Acorduri de comert si cooperare = "acorduri din prima generatie". Caracteristici.

Acordurile Europene - "acorduri din a doua generatie"

De ce este necesar regimul de asociere la UE al tarilor din Europa Centrala si de Est?

 nevoia crearii unui nou sistem social-politic si economic;

 decalajul fata de UE în privinta nivelului de dezvoltare economica;
 integrarea comerciala prin crearea unei zone de comert liber între fiecare tara asociata si
UE. Semnificatia din punct de vedere economic si politic.

Dilema: largirea si adâncirea UE sau extinderea spre Centrul si Estul Europei

 Extinderea CE/UE admisa prin Tratatul de la Roma.

 Mai multe "valuri" de extindere (de la 6 tari, la 9, la 12 si, la 15, astazi).
 Particularitati ale relatiilor tarilor Central si Est Europene cu UE în perspectiva
extinderii.
 Avantaje/interese si costuri ale extinderii pentru cele doua parti

Evolutia opiniei UE privind extinderea prin includerea tarilor din Europa Centrala si de Est:

 Acordurile de asociere - nu contin un angajament al UE privind admiterea tarilor din

ECE.
 Summit-ul de la Copenhaga (vezi, European Council în Copenhagen, Extracts
concerning Central and Eastern Europe, p. 12-34) recunoaste ca aderarea va avea loc,
dar, aceasta va deveni posibila numai cu îndeplinirea, de catre tarile care doresc sa adere,
a anumitor criterii de natura politica si economica:
 (http://europa.eu.int/comm/enlargement/agenda2000/strong/21.htm)

Criterii politice:

 stabilitatea institutiilor care garanteaza democratia, domnia legii;

 sa garanteze libertatile democratice - pluralism politic, libertatea de expresie, libertatea
religioasa;
 sa înfiinteze si sa garanteze functionarea institutiilor democratice, a independentei
sistemului judiciar si a autoritatii constitutionale;
  sa organizeze alegeri libere si corecte care sa faca posibila alternanta la putere a
diferitelor partide politice;
 garantarea drepturilor omului: respectarea drepturilor fundamentale, asa cum sunt acestea
formulate în Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale,
adoptata de catre Consiliul Europei;
 respectarea drepturilor si protectia minoritatilor.

Criterii economice

a) existenta unei economii de piata functionale. Acest criteriu are în vedere urmatoarele:

- crearea economiei de piata prin privatizarea sectorului de stat;

- liberalizarea preturilor si înlaturarea controlului administrativ asupra acestora;
- asigurarea stabilitatii preturilor;
- existenta unui sistem financiar-bancar suficient de puternic încât sa poata colecta depuneri si sa
le orienteze spre finantarea dezvoltarii economice;
- sa existe posibilitatea intrarii unor noi ofertanti pe piata (intrarea noilor firme sa nu fie
împiedicate de catre monopoluri sau de catre anumite bariere administrative);
- sa existe si formula iesirii de pe piata prin faliment;
- sa existe un sistem juridic adecvat, care sa garanteze proprietatea si sa întareasca rolul
contractelor;
- stabilitatea macroeconomica, exprimata prin stabilitatea preturilor, echilibru bugetar si al
balantelor externe - sa fie prezenta încât sa reprezinte suportul unei cresteri economice durabile.

b) Capacitatea de a face fata presiunii concurentei si fortelor pietei în interiorul Uniunii. Acesta
este un criteriu foarte complex care cuprinde ansamblul conditiilor economice de care depinde
competitivitatea:

- prezenta infrastructurii;
- prezenta sistemului educational;
- existenta economiei de piata functionala;
- prezenta unor politici economice adecvate noilor conditii;
- prezenta unui grad ridicat de integrare în UE prin comert si investitii directe;

Importante sunt, pentru forta competitiva a unei tari, si structura economica pe ramuri si tipuri de
proprietate, dimensiunea firmelor etc.

c) Tarile candidate sa fie capabile a prelua reglementarile si regulile existente în cadrul Pietei
Interne - ceea ce se numeste "acquis communautaire" - rezultat al peste 40 de ani de evolutie a
procesului de integrare a pietelor, a dispune de capacitatea administrativa si juridica pentru
transpunerea în legislatia nationala a reglementarilor comunitare precum si de conditii pentru
aplicarea acesteia în practica;

d) Capacitatea de a-si îndeplini obligatiile de membru, inclusiv de a adera la obiectivele politice,

economice si la uniunea monetara:

 Aderarea la Uniunea Europeana, chiar daca initial nu presupune ca tarile foste asociate
din Europa Centrala si de Est sa fie capabile sa atinga performantele necesare participarii
la uniunea economica si monetara, se presupune ca acestea vor reusi, într-o perioada
rezonabila, sa evolueze spre atingerea acestor obiective.
 Tratatul de la Maastricht a stabilit ca "pilonii" care sa sprijine constructia europeana sa
fie, pe lânga Uniunea economica si monetara, si politica externa si de securitate comuna,
 plus coordonarea politicii în domeniul afacerilor interne si justitiei.

Important: un nou membru plin al Uniunii Europene trebuie sa preia toate realizarile comunitatii
economice din cei peste 40 de ani de integrare europeana, sa preia în primul rând ceea ce se
cunoaste sub denumirea de "acquis communautaire", cu cele patru libertati de miscare: a
marfurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului.

4.2. Pregatirea aderarii. Strategia de preaderare - continut si evolutie

Ideea elaborarii strategiei pentru pregatirea tarilor asociate din Europa Centrala si de Est în
vederea aderarii s-a acceptat cu ocazia summit-ului de la Essen, din decembrie 1994.

Strategia de preaderare a fost elaborata într-un proces evolutiv, fiind posibil de evidentiat doua
etape:

I. Etapa Mai 1995- iulie 1997: Cartea Alba; Agenda 2000;

Cartea Alba - strategie de preaderare (mai 1995): face trimitere la instrumentele necesare
aplicarii Acordurilor de asociere, la dezvoltarea unui dialog permanent prin atragerea tarilor
asociate la activitati ale institutiilor europene si la solutionarea unor chestiuni de interes comun,
la finantarea unor proiecte prin intermediul Phare; - Strategia urma a se aplica tuturor tarilor
asociate, toate fiind potential eligibile pentru aderare (detalii despre prioritatile strategiei în: M.
Bîrsan, Integrarea econ….., vol. II, cap IV).

Agenda 2000 (iulie 1997) - evalueaza problemele de rezolvat pentru UE însasi (crestere
economica, sporirea competitivitatii, a ocuparii fortei de munca, modernizarea politicilor ,
reforma a institutiilor sale - tinând seama de extinderea spre Estul Europei):

 stabileste principiile care se vor afla la baza viitoarelor negocieri privind aderarea
(statutul noilor membri va decurge din acquis-ul asimilat de acestia în momentul aderarii
- ideea de acces la negocieri "în valuri";
 procesul de punere în aplicare si întarire a regulilor Pietei Unice va continua dupa
aderare;
 nu vor fi admise derogari de la reguli;
 principiul evaluarii periodice a candidatilor (vezi si:
http://europa.eu.int/comm/agenda2000/overview/en/agenda.htm)

Prima evaluare a stadiului de pregatire atins de cele zece tari candidate:

 Comisia hotaraste ca negocierile de aderare sa înceapa, în primavara anului 1998, cu un

prim grup - Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia, plus Cipru.
 Nevoia de întarire a pregatirilor pentru largirea UE prin formularea unui Parteneriat
pentru Aderare, care sa aduca într-un singur cadru toate modalitatile de asistenta oferite
acestor tari, dublat de un Program National de adoptare a "acquis"-ului comunitar.

Instrumente financiare:

 Phare: 30% din fonduri sa fie orientate spre ceea ce se numeste "constructie
institutionala"(structuri institutionale care sa puna în aplicare legislatia; resurse umane;
abilitati de management); 70% va conntinua sa fie directionata spre investitii
(infrastructura; în masuri de coeziune economica si sociala, similar celor din Fondurile
de Dezvoltare Regionala si din Fondul Social European).
Noi instrumente financiare:

 ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession), care va finanta obiective
privind infrastructura în domeniul mediului si al transporturilor, pentru a le alinia la
standardele comunitare;
 SAPARD (the Special Accession Programme for Agriculture and Development), pentru
proiecte privind ajustari în sectorul agricol si rural în vederea aplicarii unor reglementari
comunitare referitoare la Politica Agricola Comuna.
 Co-finantare Phare si institutii financiare cum sunt: Banca Europeana pentru Investitii,
Banca Europeana pentru Dezvoltare, Banca Nordica pentru Investitii etc.

II. Etapa Dec. 1997 - dec. 1999:

 Reuniunea Consiliului European de la Luxembourg din decembrie.1997;

 Parteneriatul pentru aderare.
 Programe nationale de preluare a acquis-ului.
 Rapoarte ale Comisiei privind evaluarea fiecarui candidat.
 Negocieri cu primul grup de candidati.
 Reuniunea Consiliului European De la Helsinki din decembrie 1999.

Consiliul European din 12-13 decembrie 1997 de la Luxembourg a decis sa lansaze procesul de
extindere.

Important:

 negocierile pentru aderare sa aiba loc cu toate tarile asociate;

 evaluarea sa aiba loc pe baza aplicarii acelorasi criterii;
 aderarea sa se faca în functie de nivelul si gradul de pregatire al fiecarui candidat;
 evaluari periodice sa stabileasca unde se afla, sub acest aspect, fiecare tara asociata si
care sunt domeniile în care progresul nu este înca suficient pentru aderare;
 procesul de extindere va fi flexibil, cu mai multe viteze, iar principiul diferentierii va fi
aplicat "fiecare tara va merge în ritmul sau, va fi evaluata pe baza propiilor merite si va
adera atunci când va fi, în cele din urma, capabila sa îndeplineasca toate obligatiile de
membru';
 toate tarile se vor afla pe picior de egalitate, dar vor fi acceptate pe baza meritelor
individuale; aceasta înseamna ca aderarea va fi graduala.

Ce include procesul de aderare?

 o strategie întarita de pre-aderare;

 negocieri de aderare;
 screening"-ul (examinarea situatiei) legislatiei UE;
 procedura de reconsiderare (Rapoarte periodice, care evalueaza situatia fiecarei tari
candidate).

Negocierile de aderare cu primul grup de tari au început oficial la 31 Martie 1998.

Trei rapoarte de evaluare asupra candidatilor (oct. 1998, oct. 1999 si nov.2000) au fost deja
elaborate si publicate.

Consiliului European din decembrie 1999 de la Helsinki a hotarât începerea în februarie 2000 a
celui de al "doilea val" de negocieri, cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Slovacia si România.
Aceasta este o decizie pe care o putem numi istorica, deoarece reprezinta concretizarea în
practica a demersurilor privind unificarea europeana.

Important:

- tarile care se afla în proces de negociere privind aderarea se bucura, pe de o parte, de o

evaluare împreuna cu delegatia UE a stadiului în care se afla preluarea acquis-ului comunitar de
catre respectiva tara candidata, pe de alta parte, de gasirea în comun a solutiilor si modalitatilor
pentru a grabi acest proces, inclusiv printr-un sprijin financiar substantial din partea Uniunii
Europene;

- efortul principal pentru a reusi sa atinga nivelul necesar pentru aderare trebuie sa-l faca tarile
candidate;

- Uniunea Europeana si-a dat seama ca depasirea gravelor probleme economice cu care se
confrunta aceste tari nu se poate face fara un sprijin si mai substantial din partea sa;

- deplasarea vizibila de la o atitudine constatatoare si critica, însotita de un anumit sprijin

financiar, la o abordare în termeni de parteneriat, cu marirea sprijinului si cu gestionarea mai
buna a resurselor;

- Uniunea Europeana nu a renuntat la conditionalitate privind aderarea tarilor din Centrul si

Estul Europei, dar este decisa sa le ajute sa asimileze cât mai mult, înca din aceasta faza, a ceea
ce este necesar pentru a intra, în primul rând, în regulile mecanismului Piatei Interne.

Pentru tarile candidate, urmatoarele aspecte trebuie sa fie pe deplin întelese:

- mai întâi, un minimum de conditii de îndeplinit este necesar înainte de orice discutie despre
aderare. La ce se refera?

- un anumit grad de integrare economica reala si la un anumit nivel al indicatorilor "gradului de

pregatire" (explicatia în: Bîrsan, vol. II, cap. IV);

- accesul nu poate fi decât un proces gradual, însotit de un ajustari corespunzatoare, pentru a se

apropia tot mai mult de conditiile necesare unei cât mai bune functionari a întregului sistem.

Constatari:

- Integrarea Europei de Rasarit necesita un efort de "adaptare" la un nou mediu pentru ambele
parti.

- Cum poate fi facilitat acest proces pentru tarile candidate la aderare în Uniunea Europeana;
cum poate fi marit ritmul ajustarilor economice în tarile foste comuniste? Cu alte cuvinte,
întrebarea este daca procesul de reducere a decalajului fata de tarile UE si de apropiere de
nivelul indicatorilor de convergenta se realizeaza mai usor atunci când tara respectiva se afla în
interiorul Uniunii, într-o anumita formula de aderare, având posibilitatea de a "învata" regulile
jocului de la un partener mai avansat, sau este recomandabil sa ramâna afara sine die?

4.3. Tratatul de la Nisa: decembrie 2000

Clarifica anumite chestiuni decurgând din Tratatul de la Amsterdam:

 directia reformei institutionale;

 extinderea, care va deveni posibila, dupa ce tratatul va fi ratificat (2002).

Principalele decizii se refera la:

- Luarea masurilor importante cu tripla majoritate: voturi în Consiliu, majoritatea absoluta a

statelor si 62% din populatie; Decizia devine astfel mai reprezentativa prin numarul populatiei,
dar si mai complexa/mai putin transparenta.

- Reponderea voturilor în Consiliul de Ministri: tarile mari au un numar egal de voturi, dar
conteaza diferit prin numarul populatiei.

- Numarul comisarilor este 1 pentru fiecare tara (din 2005, tarile mari pierd câte un comisar).

- Luarea deciziilor prin unanimitate se mentine pentru un numar important de domenii (comertul
cu anumite servicii, controlul la frontierele externe, numirea presedintelui comisiei etc.); Se
mentine dreptul de veto în chestiuni care se refera la impozitare (ex. Impozitele privind mediul),
imigrari, securitate sociala, comertul cu servicii culturale si audio-vizual, alocarea fondurilor de
coeziune.

- Se introduce procedura "cartonasului galben" (cu 4/5 voturi în Consiliul de Ministri) pentru a
sanctiona o tara care încalca principiile fundamentale ale EU.

- S-a stabilit o agenda pentru viitoare reforme. Dezbateri asupra: viitorului Uniunii Europene;
Delimitarea puterilor între UE si statele membre; Statutul Cartei Drepturilor Fundamentale;
simplificarea tratatelor; Rolul parlamentelor nationale în cadrul arhitecturii europene.

Conferinta Interguvernamentala din 2004 va examina trei mari probleme:

a. extinderea UE: prioritatea cheie a Uniunii;

b. reformele politicilor de integrare;
c. Viitorul UE.

5. UE si România

5.1. Evolutia cadrului juridic: etape în relatiile dintre România si UE

I. Înainte de 1990

Acorduri bilaterale cu tari vestice, în anii 60:

 Începând cu 1 ianuarie 1974, România a fost inclusa printre beneficiarii de preferinte

vamale, asa-numitul SGP (Sistem Generalizat de Preferinte Vamale).
 Doua acorduri sectoriale - asupra textilelor si a otelului - au fost încheiate în 1978.
 Primul acord comercial bilateral între o tara comunista si CE, în 1980.

Între 1990 - 1999:

o Acordul de comert si cooperare încheiat în oct. 1990 - acord din "prima generatie".
 Acord comercial de tip ne-preferential: acordarea clauzei natiunii celei mai favorizate, a
unor concesii tarifare, înlaturarea restrictiilor cantitative etc. pe baza de reciprocitate.
o La 1 februarie 1993, a fost semnat Acordul de asociere a României la Uniunea
Europeana, numit si Acord European, intrat în vigoare la 1 Febr. 1995. De la aceasta
data, România a devenit tara asociata la UE.
o Acordul European este un acord mixt:
a. aspecte economice si comerciale;
b. dialog politic si cooperare culturala.

o Acordul Interimar asupra Comertului si al Aspectelor legate de Comert - se refera la

crearea unei zone comerciale libere pentru produsele industriale, în cca 10 ani. Scopul:
integrarea graduala a economiei României în economia Comunitatii Europene.
o La 22 iunie 1995, România a depus cererea oficiala de aderare la UE. Importanta
aderarii, din punct de vedere politic si economic. Din punct de vedere politic: aderarea va
întari democratia. Din punct de vedere economic, mai mult comert si investitii directe de
capital

5.2. Relatiile economice

Comertul exterior al României înregistreaza o dependenta crescânda fata de piata UE. Statistica
schimburilor pentru perioada 1990-1999 arata urmatoarele:

 Ponderea exporturilor catre UE în GDP a crescut de la 4,81% în 1990 la 21,4% în 1999.

 România a înregistrat un deficit cronic de cca 1,5 miliarde dolari în fiecare an.
 Ponderea exporturilor catre UE în total exporturi a crescut de la 31,9% în 1990 la 65,5%
în 1999, iar ponderea importurilor de la 20% la 60,4%.
 Structura exporturilor: majoritatea exporturilor o reprezinta bunuri semi-fabricate, cu
valoarea adaugata scazuta.
 Importurile sunt concentrate pe câteva grupe de bunuri.
 Zona de comert liber cu UE va aduce beneficii, dar si costuri (presiunea puternica a
concurentei asupra întreprinderilor nerestructurate, rezultând somaj sau chiar lichidare).
 Intrarea în Piata Interna presupune preluarea întregului "acquis" comunitar - peste 40 de
ani de legislatie comunitara.

Investitiile directe de capital provenind din Uniunea Europeana

Literatura asupra rolului IDC a subliniat clar influenta benefica pe care o au transferul de
tehnologie si de management asupra îmbunatatirii calitatii produselor, a reducerii costurilor, a
concurentei si stimularii fortelor pietei pe care le induc investitiile directe de capital.

Motive de atractie pentru a investi în România?

- cadru politic nou - insuficient;

- accesul investitorilor straini la procesul de privatizare;
- cadrul legislativ care ofera investitorilor straini garantii, drepturi si anumite stimulente, inclusiv
accesul la proprietate asupra pamântului atunci când aceasta vizeaza activitatea economica a
investitorilor;
- garantarea dreptului de transferare a profitului, dupa plata obligatiilor legale;
- cu o populatie de aproape 23 milioane locuitori, potentialul pietei este unul dintre cele mai
importante din regiune;
- zona libera cu privire la produsele industriale care se creeaza pâna în anul 2003 în relatiile
dintre România si Uniunea Europeana, conform Acordului de asociere;
- participarea României la CEFTA mareste potentialul pietei libere pentru investitorii straini;
- varietatea resurselor naturale (petrol, gaz natural, minerale, sare, lemn, pamânt fertil, potential
turistic etc.);
- forta de munca înca ieftina, desi calificata;
- grad bun de cunoastere a limbilor straine, considerat ca fiind în general mai bun decât în multe
tari din zona (Deloitte Touche Tohmatsu International, 1995);
- pozitia geografica poate favoriza întretaierea unor drumuri comerciale, necesitând noi
investitii, în special în zonele comerciale libere din cadrul porturilor maritime.

Puncte slabe sau motive de retinere pentru investitori:

- Climatul pentru afaceri si investitii nu este total pozitiv din cauza conditiilor specifice din
economia de tranzitie a României.
- Cadrul juridic nu are stabilitatea necesara unor decizii de investitii pe termen lung.
- Stabilitatea macroeconomica a fost permanent subminata de restructurarea economica lenta.
- Nivelul nesatisfacator al infrastructurii poate influenta negativ decizia de a investi.
- Sistemul bancar este înca fragil.
- Birocratia si ambiguitatea anumitor reglementari descurajeaza investitorii.
- Mentalitatea gresita a multor persoane asupra a ceea ce înseamna economia de piata.
- Absenta unor deprinderi de management, lipsa de experienta si de practica în afaceri în conditii
de concurenta, lipsa de comunicare în relatiile cu partenerii straini sunt si acestea bariere pentru
investitii.
- Scaderea puterii de cumparare a populatiei, lipsa unor cercetari serioase de piata si mai ales
gradul redus de adaptabilitate/flexibilitate în special în firmele proprietate de stat.
- Volumul net al investitiilor directe a sporit treptat în perioada 1991-1997, marimea acestora
este înca mica în comparatie cu alte tari din zona si, în mod sigur, foarte departe de asteptari si
de nevoi.

5.3. Gradul de pregatire pentru aderare

Problema esentiala care se pune în cazul oricarui candidat la aderarea la UE se refera la

îndeplinirea conditiilor de aderare, asa cum au fost acestea formulate la Copenhaga. Aceste
conditii nu se modifica pentru a raspunde situatiei unuia sau altuia dintre candidati si nici nu se
admit, dupa cum am aratat, derogari, ci doar masuri tranzitorii.

Indicatori ai "gradului de pregatire":

 stabilitatea macroeconomica;
 progresul realizat pe calea tranzitiei catre economia de piata;
 masura în care veniturile tarii respective depind de taxele vamale;
 masura în care tara respectiva a asimilat legislatia Pietei Interne, asa cum, de altminteri,
s-a prevazut prin Cartea Alba privind strategia de preaderare.

Remarci:

 este un sistem de indicatori pentru caracterizarea variatelor aspecte care exprima

componente ale procesului de integrare economica sau "sensibilitatea" fata de efectele
integrarii;
 unii dintre acesti indicatori exprima mai mult decât o pregatire pentru acces la Piata
Interna: sunt indicatori ai gradului avansat de pregatire pentru aderare.
Metodologic, aprecieri asupra gradului de pregatire pentru aderare a candidatilor se fac în
functie de îndeplinirea criteriilor economice prevazute la Copenhaga, ceea ce gasim în Agenda
2000 si în Rapoartele anuale din 1998, 1999 si 2000 ale Comisiei, fie apelând la indicatorii
mentionati.

Cu privire la continutul si starea celor patru indicatori, evolutia si starea actuala se prezinta astfel
(detalii, în M. Bîrsan, Integrarea economica, vol. II):

A) Stabilitatea macroeconomica

Masura în care s-a realizat o stabilizare macroeconomica se reflecta în evolutia indicatorilor

cunoscuti: ritmul de crestere economica, ritmul inflatiei, rata somajului, situatia bugetului, a
balantei comerciale, a rezervelor valutare, evolutia datoriei externe si a cursului valutar.

În conditiile României, evolutia principalilor indicatori macro-economici în perioada 1990-1998

se prezinta dupa cum urmeaza:

Indicatorii macroeconomici în perioada 1990 - 1998:

  1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
1. Cresterea
-5,6 -12,9 -10,0 +1,3 +3,9 +7,1 +4,1 -6,6 -7,6  
PIB real (%)
2. Prod. ind. (%
-18.8 -21.9 -21.8 +1.3 +3.3 +9.4 +8.3 -8.2 -17.0  
de cres.)
3.Inflatia (ind.
mediu anual al 5,1 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1  
pret. De cons.)
4. Rata
  3,0 8,4 10,2 11,0 9,5 6,6 8,8 10,3  
somajului (%)
5. Sold buget
-0,5 0,9 -4.3 -2.0 -4,2 -4,1 -3,9 -3,6 -3,1  
(% din PIB)*
6. Sold. Balan.
-1,7 -1,3 -1,1 -0,7 -0,9 -0,8 -2,5 -1,0 - 2,6  
Com.(mild.dol)
7. Sold. Balan.
com. (% din -7,9 -4,7 -8,8 -5,4 -2,6 -2,3 -9,2 -5,7 - 7,7  
PIB)*
8. Dat. Ext.
bruta (mild. 1,1 2,1 3,4 4,4 4,9 6,7 8,5 9,3 9,5  
Dol.)
9. Dat.
Ext.bruta, (% 4,9 7,6 17,5 16,9 16,3 22,2 24,0 26,7 25,0  
din PIB)*
10. Dat. Ext.
bruta (% din --- 51 63 76 77 73 98 94.5 100.0  
exp.)*
11. Serv.               25,9 34,6  
Dat.ext. (% din
exp.)
12. Rezer.
valutare ext. 0,4 0.6 0.8 1.0 2.0 1.5 2.1 3.8 2.8  
(mild. Dolari)
13. Acop. imp.
din rezerve 0.8 1.0 1.3 1.6 2.6 2.3 2.1 3.7 2.7  
(luni)
14. Cursul
--- --- 307.9 760.0 1650.0 2033.2 3567.3 8023.0 8875.5  
valutar lei/$

Surse: Comisia Nationala pentru Statistica; Business Central Europe; I.M.F., World Economic
Outlook, May 1997; Economic Europenne No. 2, Fevr. 1996; E.I.U., Romania 1997-1998; BNR,
Buletin trimestrial nr. 4/1998; *Calcule proprii.

Comentarii:

 Pentru comentarii asupra datelor din tabel, a se vedea bibliografia (Bîrsan, vol. II)
 Datele pentru 1999 si, partial, pentru 2000, vor fi completate si comentate, din surse
recente, în orele de sinteza.

B) Progresul tranzitiei la economia de piata:

Aspecte de urmarit:

 liberalizarea preturilor;
 privatizarea si contributia sectorului privat;
 procesul de restructurare;
 politica în domeniul concurentei;
 politica comerciala;
 reforma financiara, monetara si fiscala, reforma legislativa.

C) Veniturile din taxele vamale - importanta pentru buget

Care este semnificatia?

 O data cu crearea unei zone de comert liber între tara asociata si Uniunea Europeana,
comertul va fi total liberalizat, iar tara asociata nu mai poate conta pe venituri la buget
din taxele vamale la importuri din Uniunea Europeana.
 Pe de alta parte, veniturile mari din taxele vamale exprima si un grad scazut de
liberalizare a importurilor din UE si insuficienta adaptare la concurenta externa în cazul
deschiderii bruste a pietei.

Situatia în cazul României:

Veniturile din taxele vamale reprezinta doar 7-8% din totalul veniturilor bugetului, ceea ce nu
reprezinta o mare piedica pentru intrarea de bunuri straine si pentru adaptarea graduala a
firmelor românesti la concurenta externa.

Care sunt, în acest caz, problemele?

  slabiciunile structurii economiei românesti, insuficienta putere de concurenta a multor
produse românesti, mai ales a celor agricole (vezi, urmarea liberalizarii importurilor de
produse agricole în baza participarii României la CEFTA);
 Piata Interna presupune ca marfurile românesti sa corespunda normelor si standardelor
europene ceea ce, cel putin deocamdata, este cazul unui numar relativ limitat de marfuri;
 puterea de cumparare scazuta a populatiei României.

D) Preluarea "acquis-ului" comunitar:

La ce se refera acquis-ul comunitar?

 la întreg cadrul juridic în baza caruia s-a realizat procesul de integrare european: Tratate
(CECO, CEE, EURATOM) plus legislatia (Directive) pe baza careia s-a format si
functioneaza Piata Interna, cu cele patru libertati de miscare: a marfurilor, serviciilor,
capitalului si a persoanelor;
 asimilarea a patruzeci de ani de legislatie europeana si punerea ei în practica;
 tarile candidate, inclusiv România, trebuie sa faca ceea ce se numeste armonizare
legislativa: ajustarea legislatiei existente la legislatia existenta în UE sau preluarea ca
atare a legislatiei UE, acolo unde nu exista reglementari proprii.

Situatia României:

 România a facut progrese importante în armonizarea legislativa.

 Toate noile legi si reglementari se elaboreaza obligatoriu în concordanta cu legislatia
Uniunii Europene în respectivul domeniu.
 Totusi, înca mai este mult de facut pentru ca principiile legislatiei comunitare sa fie bine
puse în legislatie si mai ales în practica.
 România are nevoie de structuri si institutii corespunzatoare.
 Anumite prevederi existente în Cartea Alba pot crea dificultati, daca mediul economic si
social nu sunt pregatite pentru punerea lor în aplicare.

Concluzii partiale:

a) Stabilitatea macroeconomica a fost si este în continuare extrem de fragila, nefiind sustinuta de

restructurare si modernizare economica.
b) Tranzitia la economia de piata, desi a înregistrat anumite progrese, a fost extrem de lenta.
Economia româneasca nu este o economie de piata functionala (vezi, în acest sens, si opinia
Comisiei UE din Raportul asupra României 2000) astfel încât sa permita o alocare a resurselor
prin intermediul fortelor pietei.
c) Desi veniturile din taxele vamale nu au o pondere mare în veniturile bugetului, aceasta nu
înseamna ca economia este pe deplin pregatita sa faca fata concurentei existente în Piata Interna
a UE.
d) S-a înregistrat un progres însemnat în armonizarea legislatiei, dar aplicarea acesteia în
practica presupune, mai ales în anumite domenii, costuri pe care, fara un substantial sprijin
financiar extern, economia româneasca nu le poate acoperi.

Perspectivele aderarii:

a) Aderarea la componenta Piata Interna a UE, în aceste conditii, poate avea loc numai dupa o
perioada medie de 5-7 ani, în care sa se înregistreze o relansare economica, o anumita crestere a
PIB, în care investitiile directe de capital si exporturile sa devina motoare ale cresterii, în care sa
continue reducerea nivelului inflatiei si stabilizarea, pe aceasta baza, a cursului monedei
nationale. Conditia este, asa cum a rezultat din cele deja prezentate, sa fie grabita privatizarea si
restructurarea economiei si sa continue punerea în practica, chiar mai hotarât, a strategiei de
preaderare, asa cum apare aceasta în Cartea Alba, în Agenda 2000 si în documentele Comisiei
Europene care cuprind rezultatele evaluarilor periodice si prioritatile pe termen scurt si mediu
formulate pe baza acestor evaluari.
b) România a început, în martie 2000, procesul de negociere graduala asupra capitolelor care
vizeaza Piata Interna.

5.4. Uniunea Monetara - o optiune pe termen lung

Criteriile de la Maastricht - semnificatia în contextul aderarii

 Nu sunt, în mod explicit, conditii de admitere în Uniunea Europeana, ci vizeaza

conditiile de îndeplinit de catre tarile aflate deja în interiorul uniunii.
 Chiar daca marimea anumitor indicatori de convergenta cum sunt ponderea deficitului
bugetar în PIB sau ponderea datoriei publice în PIB nu depasesc nivelul prevazut prin
Tratatul de la Maastricht, aceasta nu înseamna o adevarata convergenta economica.
 Este nerealist sa se considere ca ele pot fi conditii de îndeplinit pe termen scurt sau
mediu de catre tari care abia construiesc un sistem economic de piata.
 Cu toate acestea, criteriile de convergenta trebuie luate în considerare daca avem în
vedere ca tarile asociate si-au exprimat dorinta de a fi, în viitor, mai mult decât simpli
parteneri comerciali ai Uniunii Europene, participanti la o zona de comert liber sau chiar
la Piata Interna a Uniunii Europene.
 Criteriile de la Maastricht nu sunt un scop în sine, ci expresia unei economii de piata
functionale si a unui bun management al acesteia. Atingerea unui asemenea nivel cere
fara îndoiala o lunga perioada de exercitiu în respectarea regulilor economiei de piata.
 Convergenta economica nu poate fi înteleasa ca un fel de uniformitate, ci ca o situatie
care evita ca anumiti parteneri sa fie dezavantajati prin aplicarea unei anumite politici.

 Reglementarile Pietei Interne, ca de altfel si cele care vizeaza participarea la Uniunea

economica si monetara, nu ramân neschimbate, ci, pe baza constatarilor din practica
integrarii, se ajusteaza mereu. Aceasta înseamna, totodata, sporirea exigentelor si fata de
calitatea de nou membru, sporirea eforturilor pe care trebuie sa le faca solicitantii la
aderare pentru a raspunde acestor exigente.

Prof. Dr. MARIA BIRSAN - INTEGRARE ECONOMICA EUROPEANA

INTRODUCERE ÎN INTEGRAREA ECONOMICA EUROPEANA

COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA
POLITICI DE INTEGRARE ECONOMICA
INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA
RELATIILE UNIUNII EUROPENE CU ALTE ZONE
BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie

1. Bîrsan, M., Integrarea economica europeana, Vol. I, Introducere în teorie si

 practica, Carpatica, Cluj-Napoca, 1995
2. Bîrsan, M., Integrarea economica europeana, Vol. II, Uniunea Europeana -
relatii economice cu alte zone, Editura Fundatiei CDIMM, Maramures,
1999
3. Moussis, N., Acces a l’Union Europeenne, Institutions et politiques, EDIT-
EUR, 1995
4. Swann, D., The Economics of the Common Market: integration în the
European Union, London, Penguin Books; 1995
5. Welfens, Paul J.J. (ed.), European monetary integration: EMS
developments and international post-Maastricht perspectives. Berlin:
Springer Verlag, Third, Revised and Enlarged Edition, 1996

Bibliografie suplimentara:

1. Archer, C. and Butler, F. , The European community: structure and

Process, London, Pinter, 1992
2. Cecchini, P. (Report), The Economics of 1992: An Assessment of the
Potential Economic Effects of Completing the Internal Market of the
European Community, Luxembourg, 1988
3. David G., Mayes (ed.), The external implications of European integration.
Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf, 1993
4. De Grauwe, P., The Economics of Monetary Integration, Oxford, Oxford
Universit Press, 1992
5. El-Agraa, Ali Mhamed, The Economics of European Community, New
York, London: Harvester Wheatsheaf, 1994
6. Emerson, M. and others, One Market, One Money, Oxford University
Press, 1992
7. Hitiris, T., European Community Economics, Harvester Wheatsheaf,
second edition 1991
8. Lodge, J. (Ed), The European Community and the Challenge of the Future,
2nd edition, Pinter Publishers, London 1993
9. Tsoukalis, L., The New European Economy, Second Revised Edition,
Oxford University Press, 1993

Anul univ. 2000/2001

Obiective: cursul îsi propune sa ofere studentilor concepte, analize si perspective

ale procesului complex de integrare economica din Europa. În acest scop, cursul se
ocupa de

politica comerciala si integrarea în acest plan – de la zona de comert liber si

uniunea vamala, la piata interna/unica; de teoria care sustine domeniul integrarii
monetare (cursul valutar, zona monetara optima, uniunea monetara) si de politicile
comune în alte domenii. Integrarea Europei Centrale si de Est, cu detalierea cazului
României, formeaza obiectul partii finale.

Impact: o mai buna întelegere a costurilor si beneficiilor aderarii unei tari la

diferite aranjamente economice regionale, în general, la Uniunea Europeana, în
special.

Prof. univ. dr. NICOLAE PAUN

Ciprian PAUN
 Istoria constructiei europene
Capitolul I - Dezvoltarea instituţională în uniunea europeană
Capitolul II - Dinamica integrării în uniunea europeană a statelor din Europa
Centrală şi de Est.
Constructia europeana. Cronologie
Bibliografie

Capitolul I - Dezvoltarea instituţională în uniunea europeană

1.1. Comisia Europeană
1.2. Consiliul de Miniştri
1.3. Parlamentul European
a. Democrat-creştinii europeni
b. Social-democraţii
c. Liberal-democraţii
d. Ecologiştii
e. Comuniştii
f. Alte grupuri
g. Grupurile independenţilor
1.4. Curtea de Justiţie Europeană (CJE)
1.5. Comitetul Economic şi Social (ECOSOC)
1.6. Comitetul Regiunilor (CR)
1.7. Tribunalul de primă instanţă (TPI) 16
1.8. Curtea de Conturi Europeană17
1.9. Banca Europeană de Investiţii18
  

"Nimic nu este posibil fără indivizi, nimic nu este durabil fără instituţii..."

Jean Monnet. Memorii

Configuraţia instituţiilor reflectă originile funcţionale ale Comunităţii şi modul în care au

evoluat puterile în condiţiile în care nu s-a ajuns la o constituţie europeană cu care să poată fi
confruntate sau înspre care să tindă. Deşi au existat încercări de elaborare a unei constituţii şi
au circulat proiecte relativ la viitorul instituţional al Uniunii ele nu au fost creditate cu  prea
mult entuziasm şi pentru faptul că statele membre au baze constituţionale tradiţionale şi
politică internă diferită. Încă nu a fost găsit un limbaj conceptual comun în domeniul celor mai
dorite aranjamente la nivel european. Această dificultate complică dezbaterea privitoare la
uniunea politică, motiv pentru care s-a acceptat ca proiectul să avanseze luându-se ca bază cel
mai mic numitor comun.

La rândul lor, Instituţiile Comunităţii s-au structurat pe bucăţi şi în etape.

Tratatul de la Maastricht a  raţionalizat evoluţiile folosind  denumirea de piloni.

Uniunea Europeană este definită ca incluzând Comunităţile europene, tradiţionale (pilonul

unu), politica externă şi de securitate comună (pilonul doi) şi cooperarea între statele membre
în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (pilonul trei). În plus, Tratatul de la Maastricht a
modificat structura internă a diferitelor instituţii.

1.1. Comisia Europeană

Tratatul Uniunii Europene, prevede Comisiei patru funcţii distincte, legate explicit de modul
de operare şi dezvoltare al Pieţei Comune. Prima este vegherea la aplicarea Tratatului (rolul de
“gardian al Tratatelor”). A doua vizează înaintarea de recomandări sau opinii referitoare la
Tratat (rolul de iniţiator legislativ). A treia preia decizii în domeniile specificate în Tratat
(rolul de manager). A patra este legată de acţiunea în domeniile în care Consiliul îi confera
responsabilitate [1].

Comisia deţine un rol important în adoptarea hotărârilor Consiliului. Ea are drept de iniţiativă
în cvasi-unanimitatea cazurilor în care Consiliul urmează să decidă, indiferent dacă se cere
condiţia majorităţii calificate sau cea a unanimităţii. Acest drept poate fi exercitat oricând
considera ea necesar, afară de dispoziţii legale care prevăd altfel. Consiliul are posibilitatea de
a cere Comisiei să intreprindă orice studii prentru atingerea obiectivelor comune şi să-i
prezinte propunerile care se compun. Dacă în urma studiilor efectuate Comisia constată că nu
este cazul să facă propuneri, ea informează Consiliul în cadrul procedurilor de consultare. (În
caz contrar rolul Comisiei ar putea fi limitat la unul executoriu pur şi simplu, fără posibilitate
de apreciere, Consiliul urmând să obţină soluţia în sensul pe care l-a preconizat ab initio.)
Comisia  îşi poate modifica propriile propuneri făcute Consiliului sau chiar le poate retrage, în
timpul procedurilor care conduc la adoptarea unui act comunitar atâta vreme cât Consiliul n-a
decis încă. Propunerile sunt pregătite de serviciile Comisiei compuse din experţi numiţi de
guvernele statelor membre care acţionează în nume propriu. Pot fi consultate şi părţile
interesate sau orice altă parte. După mai multe şedinţe de lucru, Comisia adoptă decizia şi o
prezintă Consiliului sub forma propunerii. Dacă este cazul, se consultă Parlamentul, Comitetul
economic şi social şi alte comitete.

Având în vedere propunerea Comisiei şi avizele pe care le primeşte, decizia Consiliului este
pregătită în cadrul COREPER (Comitetul reprezentanţilor permanenţi). În discuţiile de aici
pot fi prezentate amendamente de către administraţiile naţionale prin reprezentanţii lor.
Acestea pot fi avute în vedere de Comisie sau pot fi refuzate. COREPER decide după
deliberări dacă va înainta propunerea Comisiei în forma iniţială sau amendată, anexând
totodată amendamentele propuse şi orice alte avize ale instituţiilor consultate.

Comisia respectă principiul subsidiarităţii în exercitarea dreptului de iniţiativă, pregătind acte

legislative doar în acele domenii în care UE este mai bine poziţionată decât statele membre.

Odată ce propunerea Comisiei este prezentată Consiliului de Miniştri şi Parlamentului

European, aceste trei instituţii lucrează împreună pentru a ajunge la un rezultat de compromis.
În acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere cu majoritate calificată, dar în
cazul unui dezacord, modificarea reclamă votul în unanimitate. Parlamentul împarte puterea
de codecizie cu Consiliul în majoritatea domeniilor şi dispune de drept de consultare în altele.
Atunci când revizuieşte propunerile, Comisia ia în considerare amendamentele Parlamentului.
Cele patru funcţii cu care este investită Comisia şi care au fost enumerate mai sus, sunt
esenţiale pentru  funcţionabilitatea Comunităţilor.

Comisia este gardianul „tratatelor”, sens în care veghează la aplicarea corectă a legislaţiei
comunitare. Dacă ea consideră că un stat membru, nu şi-a îndeplinit obligaţiile, procedează la
consultări cu statul respectiv. În câteva domenii prevăzute de tratatele comunitare acestea nu
sunt posibile. Dacă consultările se dovedesc eficiente, în sensul încetării neîndeplinirii
obligaţiilor, procedura nu mai este declanşată. În caz contrar, Comisia organizează o procedură
legală prevăzută de tratate, care dă posibilitatea statului membru să-i supună observaţiile şi
comentariile sale. În cazul nesoluţionării litigiului, Comisia acţionează în consecinţă, printr-o
decizie motivată, şi acordă un termen pentru îndeplinirea ei. Decizia este executorie, în
termenul fixat. Cu acordul Consiliului, Comisia suspendă plata oricărei sume de bani pentru
care este răspunzătoare Comunitatea faţă de statul respectiv; autorizează celelalte state
membre să ia măsuri derogatorii de la principiile fundamentale ale dreptului comunitar în
scopul corectării efectelor neîndeplinirii obligaţiilor.

În sistemul Tratatelor CE şi EURATOM, spre deosebire de Tratatul CECO, dacă se constată

că statul în litigiu persistă în acţiunea iniţială, Comisia pronunţă un aviz motivat apoi sesizează
Curtea de Justiţie.

Condiţiile necesare de admisibilitate a acţiunii Comisiei (faza procedurală administrativă) se

declanşează atunci când se constată: – existenţa unei neîndepliniri sau a unei încălcări,
nerespectări de către statele membre a obligaţiilor lor. Pentru a depăşi situaţia, Comisia este
obligată să iniţieze discuţii formale, care dă posibilitatea celui considerat în culpă, să-şi
prezinte observaţiile. Într-o procedură formală îl invită printr-o scrisoare să înfăţişeze
problemele în litigiu şi elementele necesare pentru a-şi pregăti apărarea. Discuţiile care
urmează după primirea scrisorii pot să ajungă la un rezultat pozitiv, în sensul ca statul admite
observaţiile şi constatările Comisiei. În caz contrar, se trece la  avizul motivat. Faza
procedurală administrativă ia sfârşit prin acest act Comisia considerând cu titlu definitiv că
statul respectiv nu a îndeplinit obligaţiile ce decurg din tratate. Ea evaluează dosarul şi dă
avizul statului membru. Acest aviz va constitui elementul de referinţă pentru o acţiune în faţa
Curţii şi pentru dezbaterile acesteia. Comisia stabileşte un termen pentru avizare. Dacă statul
nu se conformează în termenul fixat sesizează Curtea de Justiţie cu problema litigioasă.

 În calitate de organ executiv, Comisia gestionează politicile europene şi negociază acordurile
de comerţ şi de cooperare internaţională. În anumite domenii, ca cele ale agriculturii,
concurenţei şi comerţului, se bucură de o autonomie considerabilă pentru a lua decizii fără a
supune Consiliului de Miniştri propunerile, în virtutea puterilor specifice care-i sunt conferite
de tratate sau a puterii delegate de Consiliu.

Limitele puterii Comisiei sunt însă şi ele clar definite. Deciziile legislative se iau în Consiliu şi
Parlament. Chiar dacă  se bucură de drept de iniţiativă, Comisia nu adoptă deciziile principale
în ceea ce priveşte politicile şi priorităţile UE. Această responsabilitate incumbă Consiliului ai
cărui membri sunt miniştri guvernelor statelor membre, şi Parlamentului European, după caz.
Datorită neutralităţii şi a cunoştinţelor sale tehnice, însă, Comisia este adesea chemată să
rezolve situaţiile conflictuale dintre statele membre. Imparţialitatea şi angajamentul în
favoarea interesului comun o fac un mediator acceptat de către toţi.

În cazul CECO, prin Tratat, puterea de decizie apaţine Comisiei (fosta Înalta Autoritate) şi o
exercită autonom, Consiliul şi Parlamentul fiind chemaţi să intervină pentru a-şi da avizul.
Avizul Consiliului trebuie să fie conform pentru anumite decizii importante pe care Tratatul 
CECO le detaliază cu minuţiozitate. Practica a atenuat caracterul supranaţional în măsura în
care Comisia a căutat să aibă consimţământul Consiliului înainte de a-şi exercita puterea,
instaurând un fel de codecizie de facto. Menţinerea autonomiei bugetului operaţional CECO
explică existenţa unei proceduri bugetare distincte de cea care guvernează bugetul general al
Comunităţilor. Comisia este autorizată să procure fonduri prin stabilirea unor prelevări şi să
contracteze împrumuturi. În practică însă ea nu decide decât cu acordul prealabil a Consiliului
şi Parlamentului, fapt care aseamănă procedura bugetară CECO de procedura adoptării
bugetului general.

În Tratatul CEE Comisia are putere autonomă de decizie mai ales în privinţa dreptului
concurenţei. (Ea are dreptul de a adopta decizii privind statele pentru a sancţiona măsurile
anticoncurenţionale ale acestora şi are putere de decizie în domeniul controlului ajutoarelor de
stat).

Delegarea puterilor de execuţie a actelor Consiliului, Comisiei a devenit realitate sub presiunea
necesităţilor din domeniul politicii agricole comune. Art. 155 din Tratatul CEE prcizează:
Comisia „exercită competenţele pe care i le conferă Consiliul pentu a executa reglementările
stabilite de el. Delegarea puterilor de la Consiliu către Comisie a fost în general însoţită de
intervenţia comitetelor, compuse din reprezentanţi ai statelor membre. În anumite cazuri
Comisia este nevoită să acţioneze fără intervenţia comitetelor, datorită gestiunii cotidiene şi
situaţiilor urgente.

Comisia este structurată din punct de vedere ierarhic, pe două paliere: primul grupează
Colegiul celor 20 de comisari, câţi are Comisia în prezent, iar pe al doilea palier se află cei
peste 13.000 de membri ai personalului permanent care lucrează la Bruxelles, grupaţi în 23
departamente sau Directorate Generale.

Comisarii sunt resortisanţi ai statelor membre şi sunt desemnaţi în funcţie, pe criterii de

competenţă. În îndeplinirea îndatoririlor, ei nu trebuie să solicite şi nici să accepte
instrucţiunile vreunui guvern sau partid şi tebuie să se abţină de la orice incompatibilitate cu
caracterul funcţiei. La rândul lor, statele membre se angajează să respecte acest caracter şi să
nu caute să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea atribuţiilor. De asemenea, comisarilor
le este interzis ca, pe timpul exercitării mandatului, să realizeze orice activitate profesională
remunerată sau nu. La instalare ei îşi iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitării
funcţiei şi după aceea, obligaţiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de
onestitate şi de prudenţă în ceea ce priveşte acceptarea de anumite funcţii şi avantaje.

Comisarii sunt numiţi, începând cu 1995, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit.
Guvernele statelor membre, în consultare cu Preşedintele Comisiei anterior desemnat – prin
acordul comun al guvernelor şi după consultarea Parlamentului – desemnează celelalte
personalităţi pe care intenţionează să le numească în calitate de membri ai Comisiei.
Preşedintele şi membrii Comisiei sunt supuşi împreună, colectiv, votului de aprobare din
partea Parlamentului. După aceasta aprobare ei sunt numiţi, de comun acord, de guverne.
Comisia trebuie să  cuprindă cel puţin un resortisant de fiecare stat membru, fără ca numărul
membrilor având naţionalitatea unui stat să fie mai mare de 2.

În practică, fiecare comisar primeşte o responsabilitate specială cu privire la un sector anume

al activiăţii comunitare, potrivit articolului 12 din Regulamentul interior (din 17 februarie
1993) al Comisiei. În cadrul Comisiei este instituit, prin acelaşi Regulament, un sistem de
delegare de competenţă. Astfel, Comisia poate, cu condiţia ca principiul răspunderii colegiale
să fie pe deplin respectat, să abiliteze pe unul sau mai mulţi dintre membrii săi, să ia în numele
şi sub controlul sau măsuri de gestiune şi de administrare clar definite şi în special acte
preparatorii la o decizie de luat ulterior de către membrii Comisiei. Ea mai poate să însărcineze
pe unul sau mai mulţi dintre membrii săi, în acord cu preşedintele, să adopte textul definitiv al
unui act sau al unei propuneri de supus celorlalte instituţii, al cărei conţinut ea l-a definit în
cursul deliberărilor sale. Funcţia de membru al Comisiei încetează prin: reînnoirile obişnuite,
la expirarea mandatului;  prin demisie voluntară: demisie din oficiu; deces. O modalitate
aparte de încetare a mandatului este cea care se produce prin votarea unei moţiuni de cenzură,
când Comisia demisionează în bloc. De asemenea, dacă un membru al Comisiei nu mai
îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor, el poate fi declarat demisionar de către
Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei.

Cel mai prestigios şi mai influent post  din Comisie este cel al Preşedintelui. Cu toate că
deciziile importante sunt luate colectiv, Preşedintele este reprezentantul Comisiei în dialogul
cu alte structuri instituţionale, cu alte state. În nominalizarea sa rolul cel mai important îl are
Consiliul European, pe baza propunerilor făcute de către statele membre; investitura este
supusă aprobării Parlamentului.

Comisia poate să şi numească unul sau doi vicepreşedinţi. În îndeplinirea sarcinilor, fiecare
comisar este ajutat de un grup de specialişti – Cabinetul personal. Aceste grupuri sunt formate
dintr-un număr mic de oficiali, cu excepţia Cabinetului Preşedintelui care este mai mare şi
numără în jur de 12 persoane. Membrii Cabinetului sunt, de regulă, din aceeaşi  ţară cu
comisarul, dar cel puţin unul trebuie să fie dintr-o alta. Între îndatoririle Cabinetului se
numără: elaborarea rapoartelor, strângerea de informaţii pentru a ţine la curent comisarul în
legătură cu celelalte părţi ale Comisiei, sau să acţioneze în Comisie ca un / de avocat /
protector neoficial al ţării comisarului. Şefii de Cabinet se întrunesc săptămânal pentru a
pregăti şedinţele.

Comisia dispune de un Secretariat General, care are sarcina să-l asiste pe Preşedinte în
îndeplinirea atribuţiilor privitoare la coordonarea activităţilor interne şi asigurarea relaţiilor
curente cu celelalte instituţii.

Personalul administrativ al Comisiei este de departe cel mai numeros din structura
administrativă a UE. Din 26.400 funcţionarii UE în 1993, aproape 18.000 lucrau pentru
Comisie – 12.000 în administraţie, 3.400 în cercetare şi dezvoltare tehnologică, iar 1.600 erau
traducători şi interpreţi. Majoritatea lor îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles, sunt angajaţi
prin concurs. Cei de grad A sunt clasificaţi pe o scală de 8 puncte în care vârful este A1 pentru
Directori generali şi A8 pentru noii angajaţi. În structura de carieră se respectă ordinea
interioară şi în consecinţă majoritatea posturilor importante sunt obţinute prin promovări.

Activitatea Comisiei este împărţită în mai multe domenii, asemănător cu ministrele unui
guvern naţional. Fiecare comisar este responsabil de un anumit domeniu sau portofoliu şi
răspunde de departamentul numit Directorat General. Cu excepţia agenţiilor şi serviciilor
specializate – cum ar fi Biroul Statistic sau Centrul comun de cercetare – unităţile de bază ale
Comisiei sunt Directoarele Generale. Acestea sunt: DG I -Relaţii externe economice; DG IA-
Relaţii externe politice; DG II-Serviciul economic şi financiar; DG III-Serviciul piaţa internă
şi industrie; DG IV-Concurenţa; DG V-Forţa de muncă; DG VI-Agricultura; DG VII-
Transport; DG VIII-Dezvoltare; DG IX-Serviciul personal şi administraţie; DG X-
Audiovizual, informare, comunicaţii şi cultură; DG XI-Mediu înconjurător, securitate nucleară
şi protecţia civilă; DG XII-Ştiinţa, cercetare, dezvoltare; DG XIII-Telecomunicaţii, tehnologii
informaţionale şi industrie; DG XIV-Pescuit; DG XV-Instituţii financiare şi de drept; DG
XVI-Politica regională; DG XVII-Energie; DG XVIII-Credit şi investiţii; DG XIX-Buget; DG
XX-Control financiar; DG XXI-Taxe vamale şi taxare indirectă; DG XXII-Politici de
coordonare structurale; DG XXIII-Politica întreprinderilor, turism.

Pe lângă cele 23 de Directorate Generale în structura Comisiei mai intră Biroul Statistic,
Biroul Juridic, Biroul de traduceri, Biroul pentru ajutor umanitar al Comunităţilor, Servicii
etc.

Mărimea şi organizarea internă a unei Direcţii Generale variază de regulă între 150 şi 450
persoane. Importanţa şi specializarea Directoratului General hotăreşte dimensiunea acestuia.
Pentru a se adapta la noile cerinţe şi pentru a-şi mări eficienţa, structura organizatorică a DG se
modifică destul de des.
Structura ierarhică în Comisie este următoarea: 1. Directoratele Generale, conduse de
Directori generali, care răspund în faţa comisarului sau comisarilor; 2. Compartimentele
conduse de şefi de compartiment care raportează Directoratului corespunzător.

O problemă structurală provine din poziţia intermediară în care se află comisarii. Ei

sunt superiori secretarilor permanenţi şi inferiori miniştrilor din punct de vedere
decizional. În timp ce sunt principalii purtători de cuvânt ai Comisiei în domeniul
politicii lor, ei nu sunt membri ai Consiliului de Miniştri, instituţia care ia deciziile
politice finale în probleme importante. În plus, nu poate fi vorba de responsabilitatea
individuală a comisarilor, aşa cum este cazul miniştrilor. Comisia are responsabilitate
colectivă, fapt ilustrat de demiterea ei în cazul unei moţiuni de cenzură votate de
Parlament*. Responsabilitatea colectivă pare a fi pozitivă, pe de o parte, deoarece
deciziile şi propunerile Comisiei se iau colectiv şi nu în numele unui comisar
individual, dar în acelaşi timp este şi negativă, deoarece este dependentă de Consiliul
de Miniştri.

În ceea ce priveşte funcţionarea Comisiei ea se reuneşte o dată pe săptămână şi ori de câte ori
este necesar. Întrunirile au loc miercurea şi sunt precedate şi pregătite prin reunirea şefilor de
Cabinet. Şedinţele nu sunt publice, dar în fiecare joi au loc întâlniri cu reprezentanţii mass-
media.

Deciziile în cadrul Comisiei se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, chiar dacă fiecare
are răspundere directă numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-
un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcţie de materia în care urmează a se adopta
decizia respectivă. Aici operează principiul răspunderii colective.

Şedinţele în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru
celelalte reunirea şefilor de Cabinet este suficientă. Preşedintele Comisiei convoacă şedinţele
şi le stabileşte ordinea de zi.

Desfăşurarea şedinţelor se face după proceduri speciale:

– procedura scris㠖 fiecare comisar face propunerile pe care le consideră necesare

domeniului pe care-l coordonează şi le comunică în scris, celorlalţi comisari. Aceştia, la rândul
lor, pot formula observaţii şi pot propune amendamente. Dacă nu formulează observaţii ori
amendamente, propunerile se consideră adoptate, devenind decizii ale Comisiei, fără a mai
urma o altă procedură. Dacă se formulează amendamente, propunerile urmează a fi discutate în
plenul Comisiei;

– procedura delegării – este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în numele altuia
pentru probleme de gestiune sau administrare, folosindu-se sistemul mandatării.

Hotărârile Comisiei se iau cu o majoritate de 11 voturi din cele 20, iar cvorumul de prezenţa
este de 11.

Comisia acţionează independent în îndeplinirea atribuţiilor sale. Într-o serie de cazuri este
necesar o procedură de consultare cu alte organisme comunitare, obligaţie care rezultă fie din
tratate, fie din alte acte comunitare. Astfel, consultarea Consiliului este obligatorie, mai ales în
domeniul CECO.

În exercitarea puterilor pe care Consiliul i le încredinţează, Comisia procedează la consultarea

organismelor comunitare, a statelor membre sau a unor comitete compuse din reprezentanţii
acestora, experţi sau reprezentanţi ai părţilor interesate. Consiliul a stabilit trei proceduri
specifice pe care Comisia le respectă în luarea hotărârilor, implicând comitete consultative
(advisory committe), comitete de administrare (managing comitee) şi comitete de
reglementare (regulatory comitee).

Sunt posibile, variante ale acestor modele de parcurgere. Dacă proiectul nu este controversat,
sau dacă trebuie rezolvată o urgenţă, procesul se simplifică. Unele dintre proceduri permite
Comisiei să dea împuternicire câtorva comisari, să decidă în locul tuturor. O alta este
“procedura scris㔠după care proiectul se trimite comisarilor şi se adoptă oficial dacă nu se
ridică nici o obiecţie într-un interval de timp suficient, de obicei o săptămână. Proiectele
urgente se pot adopta prin “procedura scrisă urgentă”.

Comisia este instituţia cu o poziţie centrală în UE.

1.2. Consiliul de Miniştri

Consiliul de Miniştri este instituţia UE care reprezintă direct statele membre şi în care
participă fiecare  – prin reprezentanţi la şedinţele care se ţin, de obicei la Bruxelles. Conform
Tratatului Comunităţii Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea politicilor
economice generale pentru a acţiona ca organ de luare a deciziilor şi pentru a defini operaţiile
de management general ale Comisiei. Aceste atribuţii îi conferă Consiliului rolul de principal
organism de luare a deciziilor [2].

În anii ’70  pentru a corecta tendinţa Consiliului de Miniştri de a fi un forum pentru negocierea
exclusivă a problemelor legate de interesele naţionale restrânse sau specifice, s-a impus
instaurarea unei autorităţi politice. Iniţial, Monnet a propus ca instituţia să fie “Guvernul
European Provizoriu”. Ideea sa viza înlocuirea situaţiei în care miniştrii acţionau în Consiliu
pe baza instrucţiunilor naţionale, cu o alta nouă, în care ei să primească instrucţiuni de la o
sursă comun㠖 un organ compus din superiorii lor politici. Nu s-a acceptat propunerea lui
Monnet privind titulatura noii instituţii, în schimb a fost preluată partea cu atribuţiile,
reprezentarea etc.

S-a ales denumirea de Consiliul European a cărui primă întrunire s-a realizat în 1975  [3].
Actul Unic European va specifica necesitatea a cel puţin două întruniri pe an ale şefilor de stat
şi de guvern din ţările Comunităţii, membri de drept în Consiliului European. Tratatul de la
Maastricht a oficializat rolul Consiliului European, prevăzut: să furnizeze Uniunii Europene
“impulsul necesar dezvoltării” şi “să definească respectivele direcţii generale de evoluţie
politic㔠(Art. 1) [4].

*      *

Comunitatea – şi i-am evidenţiat semnificaţia – se bazează pe cei trei piloni. În interiorul

pilonului unu deciziile se realizează prin patru clase legislative din categoriile: Reglementări,
cu aplicabilitate generală în toate statele membre. Ele nu trebuie confirmate de parlamentele
naţionale pentru a avea efect legal. Dacă intervine un conflict între reglementare şi legea
naţională prevalează reglementarea. Directive, obligatorii pentru statele membre în privinţa
rezultatului de obţinut într-o perioadă dată, dar care lasă metoda de implementare la latitudinea
guvernelor naţionale. Decizii, obligatorii în întregime pentru cei cărora le sunt adresate, fie
aceştia state membre, companii sau persoane fizice; Recomandări sau avize care nu sunt
obligatorii, ci reprezintă doar punctul de vedere al Comunităţii.

Dreptul de iniţiativă legislativă revine Comisiei, dar Consiliul poate să-i ceară o propunere
într-un domeniu specific. O dată propunerea făcută, depinde de baza legală a Tratatului dacă
(a) propunerea e votată în unanimitate, cu majoritate simplă sau calificată şi (b) Parlamentul
European trebuie doar consultat (facultativ) de către Consiliu sau, de un larg organ legislativ
conectat cu piaţa unică, dacă este vorba despre procedura de codecizie.

O propunere supusă votului în Consiliu, se adoptă cu majoritate calificată   (54 de voturi

favorabile).

Întrunirile ministeriale sunt “motorul” Consiliului. Tratatul Merger (1965, intrat în vigoare în
1967), a prevăzut un singur Consiliu de Miniştri. În practică, însă, munca Consiliului este
împărţită pe domenii. De pildă, Consiliul de Relaţii Generale are ca membri Miniştri de
Externe şi se ocupă de problemele generale ale iniţierii şi coordonării politicilor, de relaţiile
politice externe şi cu problemele politice sensibile. Consiliul Tehnic este alcătuit din Miniştri
de resort ai statelor membre, în funcţie de domeniul vizat: Miniştri Agriculturi, Energiei,
Mediului.

Administrarea întregii game a Consiliului de Miniştri, de la cel mai mic grup de lucru până la
Consiliul European, este în responsabilitatea statului care asigură Preşedenţia – schimbată o
dată de 6 luni.

Preşedenţia Consiliului oferă avantaje dar şi dezavantaje. Un avantaj este corelat prestigiului
şi statutului deţinut de această funcţie: pe durata a şase luni, ţara preşedintelui este centrul
relaţiilor UE; miniştri – în special primul ministru şi ministrul de externe – sunt reprezentanţii
UE. Un alt avantaj este acela că pe durata mandatului, Preşedenţia are o putere mai mare, şi
poate reglementa (dirija) priorităţile şi viteza politicii UE. Cu toate acestea, potenţialul
Preşedenţiei de a dezvolta politici nu trebuie exagerat; chiar dacă la preluarea mandatului îşi
stabileşte priorităţile, nu porneşte la drum doar cu probleme noi; sunt de rezolvat cele rămase
în desfăşurare şi, de multe ori, ele consumă energie şi timp. Apoi, şase luni nu este o perioadă
suficientă pentru a realiza politici ambiţioase, mai ales dacă sunt necesare şi legislaţii.

Consiliul realizează circa 90 de întâlniri pe an. Ele se desfăşoară la Bruxelles, cu excepţia

lunilor aprilie, iunie şi octombrie, când sunt planificate în Luxemburg.

Regularitatea întâlnirilor pe domenii reflectă importanţa, direcţiile, priorităţile şi interesele

politicilor UE. Miniştrii de Externe, apoi Miniştrii Agriculturii şi Miniştrii Economiei şi
Finanţelor Consiliul ECOFIN) se întâlnesc de regulă o dată pe lună, şi mai des, dacă este
necesar. Miniştrii Pieţei Unice, Miniştrii Mediului, Miniştrii Pescuitului şi Miniştrii
Transporturilor au patru-cinci întâlniri pe an; Cercetarea, Socialul, Energia şi Industria se
întâlnesc doar de două-trei ori pe an, Sănătatea şi Cultura au doar una-două reuniuni.

În afara întâlnirilor formale, Miniştrii de Externe şi Miniştri ECOFIN au întâlniri săptămânale,

de regulă în ţara Preşedenţiei, unde discută fără a fi presaţi în a lua hotărâri.

Fiecare stat membru are o delegaţie naţională, Reprezentanţă Permanentă la Bruxelles şi

acţionează ca un ambasador în UE. Reprezentanţa Permanentă este condusă de un 
Reprezentant Permanent, de regulă un diplomat de cel mai înalt grad, ajutat de douăzeci-
treizeci de oficiali, în cazul ţărilor mari. Cam jumătate din oficiali sunt aleşi din serviciul
diplomatic, iar cealaltă jumătate din diferite ministere – Agricultură, Comerţ şi Finanţe. Şefii
delegaţiilor se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetelor de Reprezentanţi
Permanenţi, COREPER. La reuniuni ambasadorii şi funcţionarii de stat pregătesc proiectele şi
materialele pentru Consiliu.

O reţea de comitete şi grupuri de lucru asistă şi pregătesc materialele Consiliului de Miniştri,

COREPER-ului şi Comitetului Special în Agricultură (CSA).

Comitetele Consiliu sunt compuse din funcţionari naţionali şi rolul lor este de a produce
analize şi evaluări necesare luării deciziilor în Consiliu şi  Comisie. Un astfel de comitet este
Comitetul Articolul 113 care se ocupă de politica comercială. (Orice acţiune semnificativă
luată de UE în comerţul internaţional este precedată de coordonarea internă prin acest comitet
(se întruneşte o dată pe săptămână)).

Comitetul Permanent pentru Angajaţi este  în serviciul Consiliului, şi se particularizează sub

două aspecte: în primul rând, membrii săi nu sunt numai reprezentanţi ai guvernelor, ci şi ai
grupurilor de interese; în al doilea rând, reprezentanţii guvernelor sunt conduşi de miniştri –
iar dacă aceştia nu pot participa, de către reprezentanţii lor personali. Comitetul se întruneşte
de două ori pe an discută probleme de interes major şi elaborează recomandări Consiliului de
Relaţii Sociale şi de Muncă.

Diferite comitete – care tehnic sunt Comitete /Comisie/ (lucrează pentru Consiliu şi Comisie).
Comitetul Monetar, înfiinţat sub Art. 105 din Tratatul CEE investit cu o autoritate
considerabilă prin Art. 109 c din Tratatul asupra UE acoperă Sistemul Monetar European
(SME); mişcarea de capital; relaţiile monetare internaţionale şi multe aspecte legate de
Uniunea Economică şi Monetară (UEM). În plus, are acces privilegiat  în Comisie, şi în
Consiliu. Şeful Comitetului raportează de mai multe ori pe an direct Consiliului ECOFIN.

În afară de comitetele “constituite formal” (în sensul că au fost înfiinţate de tratate sau
legislaţii), alte comitete ajută munca Consiliului. Nu întotdeauna ele sunt numite comitete şi
câteodată apar sub denumirea de grupuri sau întâlniri.  Rolul grupurilor de lucru este mai bine
precizat chiar decât al multor comitete şi deseori  ele produc analize pentru Consiliu la
propunerile Comisiei sau a Parlamentului European. Numărul lor variază în funcţie de natura
problemelor, respectiv de preferinţele Preşedintelui. În anii precedenţi au fost în jur de 150.
Grupurile de lucru sunt structuri ad-hoc formate din câte trei-patru persoane din fiecare ţară
membră, oficiali naţionali permanenţi sau experţi de ministere.

Secretariatul General este suportul principal al Consiliului cu peste 2.000 de persoane, din
care în jur de 200 cu grad “A”, personal diplomatic. Sediul Secretariatului, unde se ţin
întâlnirile Consiliului, este la Bruxelles.

Structura ierarhică a Consiliului nu este încărcată sau rigidă. Procedurile, în cazul unor
propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European se realizează după
modelul: examinarea iniţială a textului Comisiei este efectuată de un grup de lucru, sau dacă
are un domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. În cazul în care nu există un grup de
lucru permanent pe problema respectivă, el se constituie. La prima reuniune se abordează
problemele generale; următoarele întâlniri au loc în funcţie de problemele ridicate din
examinarea textului Comisiei. Dacă toate aspectele merg bine, se creează un document în care
se indică punctele cu care sunt şi cu care nu sunt de acord. A doua etapă consemnează
înaintarea documentului la COREPER, sau în cazul problemelor din agricultură la CSA.
COREPER fiind situat între grupurile de lucru şi Consiliul de Miniştri, acţionează ca un fel de
agenţie de filtraj, pentru întâlnirile ministeriale. Se încearcă pe cât posibil să se elimine, prin
rezolvare, problemele litigioase. În cazul în care în grupurile de lucru s-au atins condiţiile de
adoptare a unei măsuri, COREPER confirmă opinia respectivă şi o înaintează miniştrilor
pentru adoptare. Dacă nu s-a ajuns la o soluţie, COREPER poate să facă trei lucruri: să rezolve
problemele în litigiu; să trimită înapoi la grupul de lucru documentul cu indicaţiile necesare
obţinerii unei înţelegeri sau să-l trimită, mai sus, miniştrilor. Oricum ar fi – facil sau nu,
documentul în discuţie se adoptă la nivel ministerial.

Tratatele asigură Consiliului trei modalităţi de a lua decizii: vot în unanimitate, vot cu
majoritate calificată şi vot cu majoritate simplă.

Votul în unanimitate în cadrul Consiliului este limitat, deşi câmpul de aplicare nu este
neglijabil. Chiar după expirarea perioadei de tranziţie, în Tratatul CEE, 27 dispoziţii
prevedeau recurgerea la unanimitate. AUE a menţinut-o în domeniile de natură constituţională
sau cvasi-constituţională, dar i-a redus aplicarea în domeniile politicilor comune şi mai ales a
armonizării legislaţiilor naţionale. Mai mult, pentru ca unanimitatea să se poată forma, nu este
necesar ca toate statele să voteze în favoarea deciziei. În acest sens Art. 148 din Tratatul CEE
stabileşte că abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentanţi nu constituie un obstacol în
adoptarea deciziilor Consiliului, care cer unanimitate. Este, necesar însă, ca toate statele
membre să fie prezente sau reprezentate. Prin aceasta se lasă o “poartă de scăpare” care
conciliază eficacitatea decizională a instituţiei cu respectarea poziţiei naţionale. De remarcat că
tratatele nu au prevăzut să se renunţe la unanimitate cu privire la stabilirea unei proceduri
uniforme pentru alegerea Parlamentului European prin vot universal direct, pentru fixarea
numărului membrilor Comisiei, în dispoziţii relative la sistemul resurselor proprii ale
Comunităţii, regimul lingvistic sau când se solicită decizia Consiliului asupra cererilor de
aderare [5].

Votul cu majoritate calificată. Pentru obţinerea majorităţii, voturile statelor membre sunt
dotate cu o pondere specială, în funcţie de criterii generale, demografice, politice şi
economice. Art. 148 distinge două situaţii pe care le supune unui regim diferit: a). când
Consiliul statuează pe baza propunerii  Comisiei, se socotesc numai voturile, nu şi numărul de
state, deliberările fiind încheiate şi actele adoptate, dacă întrunesc 62 din totalul de 87 (înainte
de 1995, cu 12 state membre acest număr era de 54 din totalul de 76). Minoritatea este
protejată prin propunerea Comisiei care se consideră că reprezintă interesul comunitar şi deci,
şi interesele statelor mici; b). în celelalte cazuri, în care  Consiliul statuează fără propunerea
Comisiei, pe lângă un număr de voturi se ţine seama şi de numărul statelor, în sensul ca cele 62
voturi să exprime votul favorabil a cel puţin zece state.

Ideea de bază care se desprinde din analiza mecanismului de vot este că majoritatea calificată
să nu lase vreunuia din statele posibilitatea de veto. Prin lărgirea de la 12 la 15 state membre,
ponderea voturilor pentru formarea majorităţii calificate a fost revizuită.*

În privinţa competenţelor deja existente în Tratatul CEE, în Tratatul de la Maastricht votul cu

majoritatea calificată a fost introdus numai în ceea ce priveşte mediul (celelalte domenii, cum
ar fi ale programelor de cercetare, organizarea fondurilor, fiscalitatea, armonizarea
legislaţiilor, politica vizelor au rămas să fie guvernate de regula unanimităţii). Se poate spune
că prin Tratatul asupra UE votul cu majoritate calificată conduce procesul decizional în cel
mai mare număr de domenii [6].

Votul cu majoritate simplă. Deciziile şi deliberările Consiliului sunt adoptate potrivit

principiului general stabilit de Art. 148. Acesta prevede că în afară de dispoziţii contrarii ale
Tratatului, deliberările Consiliului sunt încheiate iar actele adoptate cu majoritatea membrilor
care îl compun. Majoritatea simplă este calculată în raport cu membrii Consiliului şi nu în
raport cu membrii prezenţi. Fiecare ţară a primit un vot folosit în principal în scopuri
procedurale. (Începând din februarie 1994, se foloseşte la tarife anti-dumping şi anti-subvenţie
în contextul Politicii Comerciale Comune).

Preşedenţia Consiliului se exercită prin rotaţie de fiecare stat membru, pe o durată de şase
luni, după o ordine fixată prin Tratat. Tratatul de la Maastricht indică ordinea într-un prim
ciclu de şase ani. În ciclul următor, tot de şase ani, ordinea membrilor  este alfabetică. Ordinea
prevăzută înainte de 1 ianuarie 1995, era următoarea: într-un prim ciclu de şase ani – Belgia,
Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda Portugalia,
Regatul Unit; în ciclul următor de şase ani – Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franţa,
Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Portugalia. Această ordine s-a
modificat după lărgirea UE la 15 ţări. În 1995 Franţa a deţinut preşedenţia în prima jumătate a
anului. Au urmat  Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Austria,
Germania.

 Începând cu iulie 1999 ordinea este:  Finlanda, Portugalia, Franţa, apoi începând cu 2001 –
Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia...

1.3. Parlamentul European*

Prin Tratatul de la Maastricht s-au adus importante modificări în competenţele Parlamentului

European în sensul că i-a crescut influenţa, în special în procedura de decizie.

Parlamentul este în curs de a deveni un protagonist politic , motiv pentru care în aprecierea
poziţiilor se conturează un adevărat  „triunghi instituţional” [7]. O bună parte a dialogului între
Parlament şi Comisie se bazează pe cererea acestuia adresată Comisiei de a-i asuma poziţiile
pentru a le apăra în faţa Consiliului. Comisia refuză însă să fie necondiţionat legată de poziţiile
Parlamentului.

Comisia publică pentru Parlamentul European un Raport general anual (cu cel puţin o lună
înainte de deschiderea sesiunii parlamentare). Raportul este important pentru că permite
urmărirea activităţii şi a progreselor Comunităţilor. Apoi, Comisia îşi întocmeşte un program
de lucru, avut în vedere la elaborarea  discursului-program al Preşedintelui, (în sesiunea din
luna februarie a fiecărui an). Discursul este urmat de dezbaterea generală asupra politicii
trecute şi viitoare, încheiată prin rezoluţia asupra politicii generale a Comunităţilor. În ceea ce
priveşte primul program de acţiune prezentat de Comisie după intrarea în funcţiune la fiecare
4 ani, tinde să devină un program de legislatură, iar dezbaterile îmbracă forma de investitură,
ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al moţiunii de investitură.

Parlamentul are drept de veto asupra Comisiei. Dacă o moţiune de cenzură este adoptată cu o
majoritate de 2/3 întreaga Comisie trebuie să demisioneze şi să fie înlocuită. În acest caz
mandatul noilor membri ai Comisiei va expira când trebuia să expire mandatul vechilor
membri. Cenzura Parlamentului are însă limite. În primul rând nu este consultat în numirea
membrilor Comisiei care îi înlocuiesc pe cei din Comisia împotriva căreia s-a adoptat
moţiunea de cenzură, astfel ca statele pot numi în funcţie exact aceeaşi membri.

Parlamentul poate adresa Comisiei şi Consiliului interpelări în scris sau întrebări directe în
sesiunile plenare şi se ajunge la dezbateri pe temele în discuţie. Această practică facilitează un
control permanent asupra desfăşurărilor din politica comunitară în general şi în legătură cu
subiecte specifice, inclusiv cooperarea politică.

Parlamentul este abilitat să comenteze problemele în momentul în care acestea apar, să nu se

limiteze la acţiunea de investigare prin comitetele parlamentare.

Ca organ consultativ, Parlamentului European este investit cu dreptul de fi consultat asupra

propunerilor majore de politică în Uniunea Europeană.

Procesul de consultare are loc într-una sau în ambele faze ale procesului de luare a deciziilor.
Consiliul poate consulta Parlamentul după ce a primit o propunere de la Comisie. Comisia
însăşi poate să consulte Parlamentul în procesul de elaborare al propunerii. În mod frecvent
Comisia şi-a trimis propunerile Parlamentului European în acelaşi timp în care le-a trimis
Consiliului.

Atribuţiile consultative Parlamentul şi le exercită în mare parte prin comitete. O propunere

anume este înaintată comitetului de resort care produce un raport conţinând o schiţă de opinie.
Schiţa de opinie este dezbătută în plenul Parlamentului. Versiunea finală se comunică
Consiliului sau Comisiei, după caz. Acest drept de consultare nu are şi putere de decizie.
Consiliul nu este restricţionat şi nici Comisia nu este obligată să acorde atenţie opiniei
Parlamentului. Totuşi, în condiţiile în care Tratatele cer Consiliului să consulte Parlamentul
înainte de a adopta o lege, opinia Parlamentului este importantă pentru ca un act să fie adoptat
în mod legal.

Potrivit Comisarului Sir Leon Brittan locul Parlamentului  “se situează la valoarea unui veto”.
Realizările acestei instituţii se traduc în: procedura de codecizie – dreptul de a propune
amendamente pe care Consiliul le ia în considerare sau de a bloca legislaţia dacă majoritatea se
opune; dreptul de a aproba sau respinge numirea preşedintelui Comisiei; de a aproba acorduri
internaţionale şi de acceptare de noi membri în Uniune; dreptul acordat unui individ de a-i
adresa petiţii; dreptul de a forma Comisia de Anchetă pentru investigarea presupuselor
probleme de administrare şi dreptul de a numi un “avocat al poporului” pentru a investiga
reclamaţiile [8].

Conform Tratatului de la Maastricht o largă zonă a legislaţiei supuse votului cu majoritate

calificată în Consiliu (referitoare la problemele legate de piaţa unică, servicii, libera circulaţie
a lucrătorilor, dreptul de stabilire, programe de cercetare şi de protecţie a mediului, probleme
legate de educaţie şi cultură) este supusă iniţiativei Parlamentului. În această nouă zonă de
competenţe se manifestă două mari categorii de circumstanţe: 1. Consiliul are o poziţie
comună cu Comisia în cazul proiectului legislativ, însă, Parlamentul îl respinge (cu
majoritatea absolută a membrilor). În acest caz se formează un Comitet de Conciliere între
Consiliu şi Parlament pentru a ajunge la un acord asupra unui text comun. Dacă după analiza
finală acest lucru nu e posibil, Parlamentul poate, cu majoritate absolută, să blocheze
adoptarea textului; 2. Parlamentul European propune amendamente poziţiei adoptate de
Consiliu (cu majoritatea comună a membrilor săi). Consiliul aprobă amendamentele cu votul
majorităţii calificate sau le respinge (în care caz intră în acţiune Comitetul de Conciliere, ca şi
în cazul anterior).

Activitatea partidelor politice în Parlamentul European se desfăşoară la nivel de  federaţii

transnaţionale, grupuri politice şi partide naţionale.

Federaţiile s-au creat în anii ’70 – Partidul Oamenilor (Poporului) Europei (EPP); partide
Creştin-Democrate şi ramurile acestora; Partidul Liberal, Democrat şi Reformist (ELDR); şi
Partidul Socialiştilor Europeni (PES).

Pentru grupurile politice numărul minim de persoane  se specifică  prin   Regulamentul

Parlamentului [9].   Grupurile s-au format şi dezvoltat din mai multe motive, între care cele
ideologice şi beneficiile organizaţionale sunt importante. De exemplu, fondurile pentru
administrare şi cercetare sunt distribuite pe baza unor sume fixate pe grup (independenţii sunt
consideraţi un grup în acest caz).

Partidele politice şi parlamentele naţionale sunt şi ele implicate în activităţile legate de

Parlamentul European care organizează reuniuni anuale cu preşedinţii parlamentelor statelor
membre, ai Consiliului European şi ai Adunării Uniunii Europei Occidentale (Conferinţele
Mari), şi pre-sesiuni ale reprezentanţilor Adunării Palamentare cu cei ai parlamentelor
naţionale ale statelor membre (Conferinţele Mici), pregătite şi precedate de reuniuni ale
secretarilor generali.

Întâlnirile între comisiile corespondente. nu sunt la rândul lor, îngrădite de diferenţele de

structură internă între parlamentele naţionale şi cel european (număr variabil de comisii,
competente şi rol diferit). Din 1981 au avut loc peste 100 de întâlniri de lucru, adesea sub
formă simplificată de delegaţii ale unei comisii a parlamentelor naţionale şi a Parlamentului
European. Apoi, a fost creat în 1977 în cadrul unei Conferinţe Mari, Centrul European de
Cercetare şi Documentare Parlamentară, al cărui scop este de a promova schimburile de
informaţii între parlamente inclusiv accesul la băncile de date ale Comunităţilor şi la cele ale
statelor membre.

 Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European este realizată în linii generale prin

Regulamentul interior. Organele de conducere sunt Preşedintele şi Biroul. Din Birou, alături
de Preşedinte, fac parte 14 Vice-preşedinţi , 5 chestori cu drept de vot consultativ. Conferinţa
preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice. Ea este
competentă pentru organizarea lucrărilor şi fixarea ordinii de zi a sesiunilor. Parlamentul ţine
o sesiune anuală care începe  în cea de a doua zi de marţi din luna martie. Parlamentul poate
să lucreze în sesiune extraordinară la cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului şi a
Comisiei. Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare care se reunesc în intervalul
sesiunilor şi asigură continuitatea lucrărilor. Ele sunt comisii permanente*, comisii temporare,
comisia temporară de anchetă, comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate
sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării, altele .

*      *

Sistemul politic european prezintă sisteme juridice şi legislative diferite. Ceea ce le uneşte este
setul de valori care stau la baza edificiului constituţional şi, Parlamentul European – principal
for de dezbatere şi acţiune politică. El a cunoscut transformări în ceea ce priveşe competenţa în
procesul decizional. Pentru a înţelege modul de acţiune al acestei suprastructuri, înainte de a-i
analiza competenţa trebuie cercetat palierul actorilor politicii europene. La o primă vedere
lucrurile par a fi simple şi ne întrebăm deseori dacă nu cumva trăim un sfârşit al ideologiilor, o
plafonare a doctrinelor sub impresia discursului populist. De fapt, asistăm la un proces
complex şi deosebit de interesant care nu poate fi analizat la întreaga sa dimensiune decât prin
metoda comparativă pe o cazuistică naţional-supranaţional.

Sistemul politic european este un sistem care încearcă să reprezinte structurile sociale existente
în societate, tendinţe şi curente majoritare sau minoritare. Politicienii europeni au de satisfăcut
două mari criterii: criteriul politic naţional capabil a asigura numărul de voturi necesare
reprezentării la nivel european şi criteriul politic european capabil a încadra mişcarea politică
respectivă în grupurile politice consacrate (creştin-democraţii, social-democraţii, verzii,
liberal-democraţii) care joacă rolurile directoare în Parlament.

În ultimii ani se observă două tendinţe interesante şi pline de înţeles: pe de o parte, trecere de
la votul naţional la votul politic, iar pe de altă parte ascensiunea semnificativă a unor noi
grupuri politice care încearcă ieşirea din anonimatul scenei europene.

Cele mai multe dintre partidele importante ale Europei folosesc alegerile directe pentru
Parlamentul European în a-şi măsura forţa în pregătirea alegerilor naţionale. În spectrul politic
dinamicile sociale, problemele dezvoltării sectoriale, ţintele dezvoltării Uniunii Europene
angajează o serie de polemici şi dispute. (Se observă tendinţa de transformare spre partide de
tip „catch all” care încearcă să reprezinte sfere cât mai largi de interes). Dacă în urmă cu câţiva
ani se putea vorbi în Europa de partide clericale, partide capitaliste, partide muncitoreşti etc.,
în ultima perioadă vorbim de o cvasi-universalitatea valorilor politice europene susţinute de
partidele politice. Datorită specificului Uniunii europene identificăm cadrul de funcţionare
naţional şi cel european.*

În cadrul Parlamentului European partidele politice se afiliază la grupuri politice parlamentare

structurate sau nu pe scheletul unor formule politice supranaţionale.

a. Democrat-creştinii europeni

Între partidele politice europene, creştin democraţii sunt dintre cei mai puţin înţeleşi.
Catalogaţi de public a fi de centru-dreapta, încă din 1961 ei au intrat într-o serie de combinaţii
guvernamentale cu partidele de centru-stânga dar şi cu partidele liberale. Odată cu Consiliul
ecumenic ţinut la Roma în 1962 – cunoscut ca şi Vatican II – doctrina partidelor democrat-
creştine a devenit mai socială.

Partidul care a influenţat cel mai mult democraţia creştină a fost Democrazia Cristiana (căzut
acum la periferia politicii italiene după ce a dominat autoritar spaţiul politic vreme de 50 de
ani). Partidele asemănătoare celui italian sunt Partidul Creştin-Popular (CVP) din Flandra şi
Partidul Social-Creştin din Valonia.

În cadrul Partidului Popular European, partidul care asumă astăzi politica doctrinară este
C.D.U.-ul (Christlich-Democratische Union) german. Paradoxal componenţa creştin-
democrată a partidului este mult estompată de componenta conservatoare, CDU fiind ceea ce
se obişnuieşte a fi un partid conservator. Alături de Partidul Conservator britanic, CDU
(Christlich-Democratische Union) au reuşit să imprime Partidului popular european
caracteristicile unui partid de centru dreapta.**

Grupul parlamentar a fost fondat ca şi grup creştin-democrat la 23 iunie 1953, o fracţiune în

nou creată Comunitate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. În anul 1979 după primele alegeri
directe pentru Parlamentul European şi-a schimbat denumirea în grupul partidului popular
european, iar ultima particul㠖 democraţilor europeni – e adaugată în luna iulie a anului
1999.

 După ultimele alegeri pentru Parlamentul European din 13 iunie 1999, acesta este grupul cel
mai numeros cu 233 de parlamentari (din totalul de 626 parlamentari) reprezentând partide
conservatoare şi creştin democrate din cele 15 state ale Uniunii Europene. Structura politică a
grupului se suprapune în mare Partidului Popular European şi reuneşte: Christlich
Democratische Union (Germania); Christlich Soziale Union (Germania); Centro Cristiano
Democratico (Italia); Forza Italia (Italia); Partido Popularo Italiano (Italia); Rinnovamento
Italiana (Italia); Südtiroler Volkspartei (Italia); Unione democratica per la Republica (Italia);
Partido popular (Spania); Partido Nacionalista Vasco (Spania); Unio Democratica de
Cataluna (Spania); Conservative Party (Marea Britanie); Démocratie libérale (Franţa);
UDF/Adherents directs (Franţa); UDF/Force Démocrate (Franţa); UDF/Parti Populaire pour
la Democratie Francaises (Franţa); UDF/Pôle républicain independent et libéralNea
Demokratia (Grecia); Christen Democratisch Appčl Partido Social Democrata (Portugalia);
Österreichische Volkspartei (Austria); Christliche Volkspartij (Belgia); Parti Social Chrétien
(Belgia); Christliche Sozial Partei (Belgia); Moderata Samlingspartiet (Suedia); Kansallinen
Kokoomus (Finlanda); Fine Gael (Irlanda); Det Konservative (Danemarca); Parti Chretien
Social (Luxemburg).

Analiza rezultatelor din 1999 evidenţiază că spre deosebire de rezultatele din 1994, grupul
partidului popular european şi al democraţilor europeni a obţinut un spor de 25 de mandate.
Dacă reprezentanţii popularilor din Grecia, Olanda, Portugalia, Austria şi Luxemburg şi-au
menţinut numărul de mandate din legislatura precedentă, reprezentanţii Germaniei, Marii
Britanii, Franţei, Suediei, Finlandei şi Irlandei au obţinut un plus de şase pentru Germania,
respectiv unsprezece, zece, două, unul şi unul pentru celelalte state menţionate anterior.
Surprinde numărul mai mic de mandate obţinut de partide conduse de lideri importanţi ai
popularilor, ca de exemplu rezultatele obţinute în Belgia (un mandat) aici fiind conduşi de
fostul lider al grupului W. Martens sau cei ai lui Jose Maria Aznar din Spania (2 mandate).
Situaţia creştin democraţilor danezi devine din ce în ce mai dificilă ei ajungând să ocupe doar
un loc (faţă de 1994 se pierd două mandate) din cele 16 acordate Danemarcei.

Rezultatele bune din Marea Britanie şi Germania care au fost decisive în lupta pentru întâietate
politică în Parlament s-au datorat şi unor probleme interne de care s-au lovit guvernele Blair şi
Schröder. În ceea ce-l priveşte pe Tony Blair, cu cât creşte popularitatea sa pe continent,
generată de determinarea cu care încearcă integrarea mai rapidă a britanicilor în Uniune, cu
atât îi scade popularitatea în ţara sa natală şi totodată creşte ponderea conservatorilor cunoscuţi
a fi apropiaţi de eurosceptici. În Germania, politica  socială a lui Schröder nu a reuşit să
schimbe radical situaţia socială existentă. În acelaşi timp, în peisajul politicii externe,
Germania a cam pierdut din rolul de negociator şef între centrele de putere de pe continent.

Planul de acţiune 1999–2004 vine în continuarea unor documente fundamentale pentru grupul
partidului popular european şi al democraţilor europeni şi anume la Programul de Bază de la
Atena din 1992 care stabileşte un set de valori creştin-democrate, completate cu aspectele
sociale reliefate de Congresul al XII-lea de la Toulous (9–11 noiembrie 1997) – sănătate
publică, asigurări sociale şi protejarea familiei.

Filosofia P.P.E. are la bază o politică care împleteşte integrarea europeană şi interese regionale
şi naţionale. Scopul acţiunii politice este o Europă comunitară, democratică, transparentă şi
capabilă a lua decizii. În contextul discuţiilor asupra viitorului Uniunii Europene P.P.E nu
doreşte un super-stat, ci mai degrabă o diviziune a responsabilităţilor şi obligaţiilor între
Uniune, statele membre şi instituţiile regionale şi municipale.

Componenta anti-socialistă a programului este importantă. Dintre elementele de structură ale

programului ne reţin atenţia reformă instituţională a Uniunii Europene, implementarea
cetăţeniei, elaborarea Constituţiei europene care să delimiteze atribuţiile şi competenţele
instituţiilor europene, să reconfirme drepturile prevăzute în documente. Finanţarea Uniunii ar
trebui să se facă pe principiile solidarităţii, autonomiei, anualităţii şi unicităţii.

Reforma în domeniul comunitar ar trebui să cuprindă şi reforma politicii comune în domeniul

agricol.

Reforma modelului social european ar trebui, la rândul ei, să cuprindă lupta împotriva sărăciei,
excluziunii sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, folosirea standardului social minim,
înfiinţarea de fundaţii care să promoveze educaţia şi trainingul. Reforma pieţei muncii trebuie
să promoveze mobilităţii pe piaţă, deschiderea spre noi tehnologii, educaţie profesională de
viitor.

Un capitol important îl constituie provocarea la adresa infracţionalităţii. Acesta are în vedere

măsuri pentru contracarea flagelului: cooperarea juridică, dezvoltarea EUROPOL, schimb de
persoane şi training, statistici infracţionale comparative, cooperarea între statele U.E. şi non
U.E., cooperare în lupta împotriva terorismului, a spălării banilor negrii, a traficului de carne
vie etc.*

b. Social-democraţii

După dominaţia creştin-democraţilor în anii ´80 a sosit şi timpul social-democraţilor. Astfel,

bastioanele de centru-dreapta din Marea Britanie, Franţa, Germania au căzut unul câte unul. A
rezistat cu succes ofensivei stângii Partidul Popular spaniol condus de Jose Maria Aznar. În
ultima perioadă o altă alianţă, popularii austrieci conduşi de W. Schüssel (OVP) şi naţionaliştii
lui Haider (FPÖ) a reuşit să bareze accesul social-democraţilor în guvern.

Social-democraţia europeană nu este deloc unitară în abordări, atât în ceea ce priveşte

problemele sociale cât şi a celor ale dezvoltării Uniunii. În 1999, analiştii politici identificau 
trei mari curente social-democrate: primul curent susţinut de premierul francez Lionel Jospin
se detaşează printr-un socialism îmbunătăţit în problema socială; a doua tendinţă, aşa numită
Linia Londra-Berlin sau „new labour” promovează un social-libera-lism deschis mai ales către
ideile centrului decât ale stângii în timp ce o a treia linie politică încearcă să realizeze un
compromis între cele două curente principale.

Grupul Socialiştilor Europeni (GSE) se revendică ca şi continuator al Confederaţiei Partidelor

Socialiste din Comunitatea Europeană. Femeile au un rol deosebit în acest grup, ele
reprezentând 36 % din numărul celor 180 de parlamentari, iar în structura de conducere 38 %.
Spre deosebire de legislatura anterioară, când am obţinut 25 mandate în elecţiunile din vara lui
1999 socialiştii au obţinut doar 180 mandate.

Partidele afiliate la Partidul Socialist European sunt: Sozialdemokratische Partei Österreichs

(Austria); Parti Socialiste şi Socialistische Partij (Belgia); Socialdemokratiet (Danemarca);
Sosialdemokratatien Poulue (Finlanda); Parti Socialiste (Franţa); Sozialdemokratische Partei
Deutschlands (Germania); PASOK (Panellinio Sosialisko Kinina) – (Grecia); The Labour
Party (Irlanda); Democratici di Sinistratta (Italia); Socialisti Democratici Italiani (Italia);
LSAP – Parti Ouvrier Socialiste Luxembourgeois (Luxemburg); PvdA – Partij van der Arbeit
(Olanda); The Labour Party (Marea Britanie); Det Norska Arbeiderpartri (Norvegia) – statut
special; Partido Socialista (Portugalia); Partido Socialista Obreso Espanol (Spania);
Socialdemokratisk Arbeitareparti (Suedia).

Analiza rezultatelor din 1999  confirmă tendinţa europeană a fost aceea de a

sancţiona prin vot, social democraţii. Astfel, Belgia, Danemarca, Grecia, Italia,
Olanda, Finlanda, Suedia, au pierdut câte un mandat fiecare. Rezultate foarte bune
au obţinut socialiştii din Franţa (plus şase mandate), cei din Spania (plus trei
mandate), cei din Portugalia (plus două mandate) şi cei din Austria (plus un mandat).
Însă rezultatele dezastroase înregistrate de laburişti (minus treizeci şi trei de
mandate) şi cele ale social-democraţilor germani (minus şapte mandate) au înclinat
definitiv balanţa în favoarea popularilor europeni.*

Unul din ultimele proiecte ale socialiştilor europeni este intitulat Noi ambiţii europene
pentru noul mileniu adoptat în decembrie 1999, pregătit pentru Summit-ul de la
Lisabona din martie 2000. Punctele acestui program sunt în concordanţă cu
prevederile documentului „New European way ” adoptat în urma Congresului al IV-lea
al Partidului Socialiştilor Europeni, desfăşurat în perioada 1 –2 mai 1999 la Milano.
Dintre temele importante amintim: ocuparea locurilor de muncă; creştere economică
durabilă; justiţie socială şi o nouă prosperitate pentru cetăţeanul european.

Socialiştii se concentrează pe încurajarea managementului macro-economic,

adâncirea şi sporirea strategiei de ocupare a forţei de muncă, creşterea coeziunii
sociale şi răspândirea îmbunătăţirilor făcute. Noile politici economice pentru Europa
trebuie să cuprindă o mai bună disciplină şi o mai bună administrare a bugetelor
naţionale, un sistem fiscal stimulativ, menţinerea celor patru piloni de la Luxemburg:
crearea de locuri de muncă, adaptabilitate, şanse egale, spirit întreprinzător, apoi
promovarea mai rapidă a accesului la capital pentru construirea S.R.L.-urilor,
folosirea tehnicilor de ultimă generaţie, ajutor pentru dezvoltarea regională şi
aplicarea principiului solidarităţii.**

c. Liberal-democraţii

Al treilea grup parlamentar ca pondere  este cel al liberal-democraţilor. Analiştii

prevedeau căderea acestora, dar mai mult sau mai puţin surprinzător, ei au revenit în
forţa detronându-i pe ecologişti de pe poziţia a treia. Succesul e cu atât mai mare cu
cât liberalii nu au beneficiat de sprijinul liberalilor germani (FDP) care nu au depăşit
pragul electoral. Decisive au fost voturile din ţările nordice, din Italia şi Marea Britanie.
La fel ca marile grupuri prezentate anterior liberal democraţii au un partid european
care le reprezintă interesele – ELDR (Partidul liberal-democraţilor şi reformatorilor
europeni). Şeful grupului parlamentar liberal este irlandezul Pat Cox.

În martie 1976 s-a infiinţat Federaţia Partidelor Liberale şi Democrate din

Comunitatea Europeană. Cu acelaşi prilej s-a adoptat Declaraţia de la Stuttgart. În
iulie 1977 ei au adoptat noua titulatur㠄European Liberal Democrats ” sub care au
participat la primele alegeri directe pentru Parlamentul European obţinând 14 % din
voturi. Cu ocazia Congresului din Catania, aprilie 1986, îşi schimbă încă o dată
numele în Federaţia Partidelor Liberal-Democrate şi Reformatoare. La alegerile din
1994 ELDR a obţinut 43 locuri din 567 posibile.

ELDR are membrii cu drepturi depline şi din Estul Europei sau din Elveţia. În
prezentarea de mai jos ne vom mărgini la enumerarea reprezentanţilor statelor
Uniunii Europene: Liberales Forum (Austria); Parti Réformareur Libéral şi Vlaamse
Liberalen en Democraten (Belgia); Det Radikale Venstre şi Venstre Danemarks
Liberale (Danemarca); Suomen Keskusta-Centre Party şi Svenska Folkpartiet
(Finlanda); Parti Radical (Franţa); Frei Demokratische Partei (Germania);
Federazione dei Liberali Italiani-FdlI şi Partito Repubblicano Italiano şi Partito Liberale
(Italia); Progressive Democrats (Irlanda); Demokratesch Partei (Luxemburg); Liberal
Democrats Party şi Alliance Party of Northern Ireland (Marea Britanie); Democraten
66-D´66 (Olanda); Catalan Democratic Convergence (Spania); Folkpartiet Liberalerna
(Suedia).

Analiza rezultatelor din 1999 ne sugerează că cel mai important progres l-au
înregistrat liberalii britanici care au reuşit o bresă puternică în electoratul laburist.
(Noua direcţionare politică imprimată de Paddy Ashdown la începutul anilor ´90, spre
stânga precum şi roadele fuziunii cu Partidul Social Democrat (1988) şi-au făcut
simţită prezenţa). Dezamăgitoare rămâne prestaţia FDP german şi a Liberales Forum
din Austria. Cu toate acestea, contestatarii actualei politici duse de W. Gerhard,
grupaţi în jurul liderului FDP Molleman pregătesc o soluţie de viitor care să aducă
succesul liberalilor germani – desemnarea propriului cancelar pentru cursa electorală.
Parti Republicain (Fra) a ieşit de pe scena liberală europeană lăsând loc liberalilor
italieni care au obţinut un plus de 4 mandate. D´66 olandez şi partidele liberale
belgiene se afla într-o perioadă nepropice pierzând primii 4 mandate, iar ceilalţi trei
mandate. Catalanii liberali au mai adus trei importante mandate care îi plasează pe
liberali în faţa ecologiştilor. Interesant este ca liderul grupului este reprezentantul
Progre-ssive Democrats-Pat Cox – partid care a adus doar un mandat din alegerile
irlandeze. Danezii liberali au câştigat cel mai important număr de mandate din
Danemarca sporind scorul electoral anterior (din 1994) cu un mandat. În rest,
consecvenţa şi constanta este cuvântul determinant  în  cazul  rezultatelor  liberalilor 
din Luxemburg, Suedia, Finlanda.

Ca Program politic Liberal-democraţii europeni accentuează ideea respectării

identităţii naţionale. Totodată dezvoltă şi ideea că ceea ce s-a creat nu e doar o
Europă a afacerilor, ci şi o Europă a indivizilor. Liberalii se pronunţă pentru abordarea
tehnocratică mai puţin birocratică şi pentru extinderea puterilor Parlamentului
European, militează pentru o Europă a deschiderilor, o Europă a solidarităţilor, pentru
o Europă deschisă spre cealaltă Europ㠖 descătuşată de lanţul comunist.

Europa trebuie să fie în opinia lor, un exemplu de respect a drepturilor civile,

toleranţei, emancipării şi dezvoltării individului, un dialog între culturi diferite într-un
cuvânt o Europă luminată.*

d. Ecologiştii

Grupul Verzilor cuprinde atât partide ecologiste cât şi partide autonomiste din diferite ţări
europene şi se caracterizează prin intransigenţă în problemele de mediu precum şi promovarea
unor politici autonomiste militând pentru o integrare prin devoluţiune. Mişcärile autonomiste
din Marea Britanie şi Spania sunt bine integrate în acest grup. Cu toate acestea, forţa derivând
din organizarea internă este inferioară celei a partidelor prezentate mai sus.

Partidele ecologiste s-au afirmat mai ales la începutul anilor ´90 maximul de forţă fiind
înregistrat la alegerile naţionale de la jumătatea deceniului. Pe plan european, în ultimul timp,
au scăzut, o parte a programelor lor fiind asumate de celelalte orientări ideologice. În
Germania după un sondaj FORSA dat publicităţii la 28 iunie 2000 B´90/Die Grunen inregistra
doar 5 %.

Partidele afiliate la grupul verzilor sunt: Die Grünen (Austria); Agalev (Belgia); Volksunie
(Belgia); Ecolo (Belgia); Vihreä Litto (Finlanda); Les Verts (Franţa); Bundnis ´90/Die Grünen
(Germania); Federazione dei Verdi (Italia); The Green Party (Irlanda); Déi Greng
(Luxemburg); The Green Party, Scottish National Party, Plaid Cymru (Tara Galilor/Marea
Britanie); Groen Links (Olanda); Partido Andalucista (Andalucia/Spania); Eusko Alderdi
Jertzailea (Tara Bascilor/Spania); Eusko Alkartasuna (Tara Bscilor/Spania); Bloque
Nacionalista Galego (Galicia/Spania); Miljopartiet De Gröna (Suedia).

Analizând rezultatele obţinute, 48 mandate în comparaţie cu cele precedente 27 mandate,

putem constata un real progres, chiar dacă ecologiştii europeni se aşteptau la un procentaj
electoral superior, bazându-se pe rezultatele naţionale obţinute. Vârfurile de lance au fost
pentru verzi – The Green Party şi Scottisch National Party, Les Verts, partidele autonomiste
spaniole şi ecologiştii belgieni care au adus un plus de 6,9, 4 şi 5 mandate. În acelaşi timp,
ecologiştii suedezi au înregistrat un minus de un mandat, iar ecologiştii italieni şi
luxemburghezii au rămas constanţi.

Unul din programele fundamentale ale Verzilor este Manifesto. Participarea în guvernele
Germaniei, Franţei, Italiei şi Finlandei le legitimează noile opţiuni – este construirea unei
societăţi în care să se respecte drepturile fundamentale şi justiţia, mediului înconjurător. Pe
lângă drepturile consacrate verzii fac apel la dreptul la adăpost sau dreptul la o sănătate bună.

Valorile fundamentale ale Verzilor sunt: solidaritatea, inovaţia, independenţa, deschiderea.

În ceea ce priveşte lărgirea U.E. ei consideră că ar trebui începute negocierile cu toate ţările
doritoare, participarea membrilor asociaţi cu vot deplin la deciziile privind dezvoltarea
instituţională şi reforma comunitară.

Verzii contestă supremaţia NATO şi UEO şi consideră că o structură pan-europeană sub

autoritatea ONU şi OSCE ar fi eficientă şi productivă.*

e. Comuniştii

Comuniştii europeni sunt o prezenţă constantă în Parlamentul European şi beneficiază de

suportul comuniştilor germani şi francezi.

Ideologic vorbind nu toţi comuniştii europeni reproduc teze leniniste şi staliniste, ci recurg în
special la K. Marx şi F. Engels. Aceştia sunt aşa numiţii eurocomunişti. Alţii, cum sunt
Partido Comunisto Portugues au rămas fideli ideilor marxist-leniniste. Diferenţele de opinii
sunt importante: nordicii (danezii titoişti de ex.) sunt apropiaţi de social-democraţi, reformiştii
au folosit naţionalismul în ideea comunistă (Iniţiativa per la Catalunya, ortodocşii, partide
fidele „moştenirii” acceptă, evoluţia doctrinară (Partidul Comunist Francez) în timp ce
integriştii care au rămas fideli dogmei comuniste.

Grupul Stangii Europene Unite s-a fondat în 1994, la 14 iulie ca forum de colaborare între
diferite partide. Obiectivele lor ating în principal domeniul social  şi cel al mediului
înconjurător; se pronunţă pentru crearea unei zone sociale care să promoveze drepturi egale de
la cel mai înalt nivel şi până la ultimul cetăţean. Doresc o Europă a solidarităţilor. În domeniul
relaţiilor internaţionale se pronunţă pentru creşterea puterii OSCE în defavoarea NATO şi
UEO şi trecerea de la mentalitatea eurocentrista la una deschisă tuturor.

În 1999 s-au alăturat grupului comuniştilor europeni, structuri ecologiste de stângă din ţări
nordice.

Partidele comuniste din Europa, reprezentate în P.E. sunt: Dikki şi Kommunistiko Komma
Elladas şi Synaspismos (Grecia); Partito dei Communisti Italieni Socialistische Partij
(Olanda); Socialistik Folkeparti (Danemarca); Vasenmistolietto (Finlanda); Althydhu bandalg
(Islanda); Partito Democratico della Sinistra (Italia); Vänsterpartiet (Suedia); Initiativa per
Cataluna şi Izquierda Unida (Spania); Parti Communiste Francaise (Franţa); Parti Suisse de
Travail (Elveţia); Rifondatione Italiana (Italia); Partido Comunista Portugues (Portugalia);
Partei des Demokratische Sozialismus (Germania).

La alegerile din 1994 comuniştii au obţinut 33 de mandate faţă de cele 42, în 1999. Portugalia,
Suedia şi Finlanda au înregistrat rezultate mai slabe în timp ce comuniştii germani, francezi,
danezi, italieni, greci şi olandezi au obţinut rezultate foarte bune. În condiţiile dezvoltării
Uniunii Europene creşterea popularităţii comuniştilor se bazează pe nemulţumirile inerente
acestui proces.*

f. Alte grupuri

Grupările politice consemnate la acest subpunct au obţinut rezultate mai slabe şi nu joacă un
rol decisiv pe scena europeană:

1. Union pour l´Europe des nations

Numele întreg al grupului este Uniunea pentru Europa naţiunilor şi reprezintă partide ce au o
componenţă naţională importantă. Charta politică a grupului stipulează ca principii
fundamentale: libertate, egalitate, frăţia între cetăţeni şi naţiuni, susţine crearea unei noi
Europe bazată pe libertatea naţiunilor de a decide. Se pronunţă împotriva unei Europe
Federale. Europa trebuie să fie – în viziunea lor, o societate democratică care respectă dorinţa
cetăţenilor şi a naţiunilor. Trebuie apoi dată o şansă vieţii rurale şi creată o Europă puternică
care nu se subordonează nici unei puteri politice, economice sau unei dominări culturale.

Cele 30 de mandate ale grupului sunt împărţite astfel: RPF – Rassemblement pour la France –
Franţa (12); Alleanza Nazionalle Patto (Italia) (9); Fianna Fail (Irlanda) (6); CDS – Prtido
Popular (Portugalia) (2); Dansk Folke Parti (Danemarca) (1).

În legislatura trecută grupul era al treilea pe scena europeană. În 1999 a scăzut de la 56  la 30
de mandate – a pierdut 15 mandate italiene, 6 mandate franceze, un mandat irlandez şi unul
portughez, două mandate greceşti câştigând doar un mandat danez.

Explicaţia poate fi dată de faptul că naţionalismele europene se polarizează spre partidele

extremiste (gen Frontul Naţional) sau către moderaţia naţinalismului creştin-democrat.

2. Europa democraţiei şi diferenţelor (EDD)

Grupul reuneşte 16 deputaţi ai unor partide care se manifestă eurosceptic şi este deschis
membrilor Parlamentului European care subscriu la Asociaţia Europeană a Statelor şi
Naţiunilor Suverane.

Unul din partidele interesante este Partidul Independenţilor din Marea Britanie fondat la 3
septembrie 1993 la London School of Economics de dr. Alan Sked şi mai mulţi membrii ai
Ligii Antifederaliste. Ascensiunea partidului care deţine 3 mandate europene, este pusă pe
seama poziţiei insulare în dinamica europeană a britanicilor. Alte partide membre ale grupului
sunt:  Chasse, Peche, Nature, Traditions (Franţa) - 6 mandate; RPF/SGP/GPV (Olanda) - 3
mandate; Partidul Independenţilor din Marea Britanie - 3 mandate; Juni Bevaegelsen
(Danemarca) - 3 mandate; Folkebevagelsen mod EU (Danemarca) - 1 mandat.

g. Grupurile independenţilor

În această categorie putem încadra cele două grupuri ale independenţilor – Grupul tehnic al
deputaţilor independenţi şi Grupul Neafiliaţilor. În ciuda denumirilor, dintre cei 18 membri în
primul şi 8 din al doilea, mare parte aparţin unor partide care nu s-au identificat cu direcţiile
grupurilor consacrate –  Partito Radical (Italia), Liga Nordului (Italia), Partidul Libertăţii
(Austria).

1.4. Curtea de Justiţie Europeană (CJE)

Curtea de Justiţie Europeană [10],  (13 judecători, cu sediul în Luxemburg a devenit un actor
important al familiei instituţiilor Uniunii, un arbitru final al legii comunitare în luarea
deciziilor în cazul disputelor între Comisie şi statele membre.

Dezvoltarea graduală a unui organ al legislaţiei europene şi al Jurisprudenţei interpretative

oferită de către Curte nu a fost prevăzută în procesul de elaborare a Tratatelor; evoluţia ei
ilustrează natura revoluţionară aproape organică a Uniunii. Nu ar fi greşit să sugerăm că, în
timp ce integrarea europeană a fost tema dominantă de la naşterea Comunităţii, cea mai
importantă inovaţie instituţională s-a dovedit a fi aplicarea legii europene fără de care Piaţa
Comună nu s-ar fi putut dezvolta – şi cu siguranţă nici piaţa unică. Liderii politici au
întâmpinat greutăţi în atingerea consensului asupra formei constituţionale şi politice codificate
a viitoarei Comunităţi şi Uniuni; a existat o problemă asemănătoare la alinierea la legislaţia
europeană .

Legea comunitară a devenit o forţă unificatoare puternică. Procesul legislativ este asumat tacit,
“pacificator”, deoarece Curtea nu deţine o instituţie coercitivă care să-i impună legile.

O atenţie particulară în structurarea dreptului comunitar merită acordată analizei impactului a

trei hotărâri ale Curţii. Prima din 1963 a dispus ca legea Comunităţii Europene să aibă efect
direct în statele membre şi  se aplică nu numai guvernelor  (aşa cum se obişnuieşte în tratatele
internaţionale) ci şi persoanelor fizice şi companiilor . Ca şi corolar mai înseamnă că
persoanele fizice şi companiile pot  invoca legea comunitară în tribunalele judeţene cu
consecinţe dintre cele mai importante asupra mecanismelor de creare a  pieţei unice.

În 1964 Curtea de Justiţie a luat o nouă hotărâre, – simbolică pentru viitorul Uniunii: în cazul
unui conflict între legea naţională şi cea comunitară (aspect neclarificat în Tratat) legea
comunitară are supremaţie faţă de cea naţională, ”... prin crearea unei Comunităţi pe o durată
indeterminată, cu propriile instituţii, propria personalitate, capacitate legală, cu abilitatea de a
avea reprezentanţă internaţională şi, mai ales, cu puteri reale rezultând dintr-o limitare a
autorităţii sau dintr-un transfer de atribuţii dinspre state înspre Comunitate, statele şi-au limitat
prerogativele de suveranitate – deşi doar în domenii restrânse – şi astfel au creat un corp legal
care leagă atât cetăţenii lor cât şi pe ele însele” [11].

În 1979 Curtea a luat faimoasa hotărâre în cazul ”Cassis de Dijon” pe care, mai târziu,
Comisia a folosit-o la completarea pieţei unice.
Hotărârea din 1979 a fost luată cu privire la o problemă specifică legală conform căreia legile
germane referitoare la gradul de tărie al băuturilor alcoolice nu trebuie să constituie o barieră
comercială în calea importurilor din Franţa. Din acest caz şi din alte similare a derivat
conceptul ”recunoaşterii reciproce” a standardelor naţionale. Principiu, vital pentru extensia
Pieţei Comune în sectorul serviciilor, nu ar fi putut apărea fără jurisprudenţa deja existentă a
Curţii.

Se observă, aşa cum a considerat şi Monnet, iniţial, Comunitatea poate fi concepută ca o reţea
de reguli – legi – care străbat graniţele naţionale ale statelor membre. Curtea are un rol vital în
clarificarea, prezentarea şi în stabilirea modului lor de aplicare. În interpretarea de zi cu zi a
largii game a legilor comunitare şi în compararea legilor naţionale cu legea comunitară,
Curtea exercit㠖 în sfera sa de operare – o autoritate directă mai puţin spectaculoasă, dar
comparabilă cu independenţa şi puterea Înaltei Autorităţi.

Tratatul de la Roma a prevăzut Curţii competenţă de a se pronunţa asupra interpretării

acţiunilor instituţiilor comunitare şi, unde este posibil, asupra interpretării statutului
organismelor create de Consiliu. Altfel spus, puterile Curţii sunt bazate pe Tratat, nu are
prerogative în pronunţarea problemelor care nu sunt cuprinse în acesta.

Tratatul de la Maastricht, care furnizează bază legală noii instituţii – Banca Centrală
Europeană, a adăugat că jurisdicţia Curţii se întinde şi asupra validităţii şi interpretării actelor
sale că jurisdicţia Curţii nu se întinde în domeniile politicii de apărare, politicii externe,
cooperării, problemelor legate de justiţie şi afaceri interne (de exemplu problemele poliţiei).
Cu alte cuvinte, Curtea de Justiţie nu se ocupă în mod explicit cu problemele mai ample ale
justiţiei penale şi civile din Uniune, ci doar cu activitatea Comunităţii şi a instituţiilor sale.*

Tratatul de la Maastricht a dat Curţii de Justiţie puterea de a impune amenzi asupra statelor
membre care nu se supun legii comunitare [12].

1.5. Comitetul Economic şi Social (ECOSOC)

Tratatul CE prevede că atât Consiliul cât şi Comisia sunt asistate de un Comitet Economic şi
Social care exercită funcţii consultative. Comitetul este compus din reprezentanţii diferitelor
categorii de “actori” din viaţa economică şi socială, în special producători, agricultori,
transportatori, muncitori, comercianţi şi meşteşugari, profesiuni liberale şi de interes general.
[13] Prin hotărârea Consiliului European de la Bruxelles, din 10-11 decembrie 1993, s-a
prevăzut efectivul Comitetului de 299 membri însă refuzul norvegienilor de a adera la UE, l-a
redus la 220 membri.*

Comitetul este convocat de preşedinte la cererea Consiliului sau a Comisiei. Totodată, prin
Tratatul de la Maastricht s-a prevăzut că ECOSOC poate să se reunească şi din proprie
iniţiativă. Comitetul este organizat pe secţii specializate pentru principalele domenii acoperite
de Tratat, în special secţia de agricultură şi transporturi. În cadrul ECOSOC pot fi instituite
subcomitete pentru elaborarea proiectelor de aviz în probleme sau în domenii determinate.
Comitetul este împuternicit de Consiliu şi de Comisie în toate cazurile prevăzute în Tratatul
CEE – fiscalitatea indirectă; apropierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administraţie
ale statelor membre care au o incidenţă asupra stabilirii sau funcţionării Pieţei Comune; decizii
de aplicare referitoare la Fondului de coeziune. Prin Actul Unic aria de competenţa ECOSOC
s-a lărgit cu domenii suplimentare – piaţa internă, politica socială, coeziunea economică şi
socială, cercetarea şi mediul înconjurător. De asemenea, este consultat şi în educaţie, sănătate,
protecţia consumatorilor, reţele transeuropene, industrie, cetăţenie [14]. În schimb, nici o
dispoziţie referitoare la UEM sau la determinarea marilor orientări ale politicii economice a
Comunităţii şi a statelor membre nu prevede consultarea Comitetului Economic şi Social.

1.6. Comitetul Regiunilor (CR)

Tratatul de la Maastricht a introdus un capitol nou în Tratatul UE intitulat Comitetul

Regiunilor (Art. 198) [15]. Acesta  este compus din reprezentanţii colectivităţii regionale şi
locale. Numărul membrilor, şi repartizarea locurilor sunt stabilite prin Tratat, şi ulterior, în
perspectiva noilor aderări, principal acceptate la Consiliul European de la Bruxelles, din
decembrie 1993.*

Deosebirea faţă de Comitetul Economic şi Social constă în faptul că Regulamentul interior

stabilit de Comitetul Regiunilor trebuie supus aprobării Consiliului.

Regulile privind consultarea Comitetului Regiunilor sunt identice cu cele referitoare la

consultarea ECOSOC: Comitetului Regiunilor i se recunoaşte dreptul de a avea iniţiativa
emiterii avizelor în cazurile în care consideră util.

Potrivit Tratatului CE, Comitetul Regiunilor este obligatoriu consultat în legătură cu: acţiunile
de încurajare în domeniul educaţiei, culturii, sănătăţii publice, orientările şi proiectele
referitoare le reţelele transeuropene, acţiunile specifice în domeniul coeziunii, definirea
misiunilor, obiectivelor prioritare şi organizării fondurilor structurale, ca şi a regulilor
aplicabile fondurilor, crearea Fondului de coeziune.

1.7. Tribunalul de primă instanţă (TPI) [16] 

În vederea degrevării Curţii de Justiţie şi ameliorării funcţionării sistemului jurisdicţional al

CE, Actul Unic European, modificând Tratatele comunitare, a prevăzut posibilitatea creării
Tribunalului de primă instanţă, care să soluţioneze anumite categorii de acţiuni sub rezerva
recursului la Curtea de Justiţie. În acelaşi timp, a fixat şi limitele competenţei Tribunalului.

Potrivit textului, categoriile de acţiuni precum şi componenţa Tribunalului de primă instanţă

sunt fixate de Consiliu la cererea Curţii de Justiţie, după consultarea Parlamentului European
şi a Comisiei.

Membrii Tribunalului – câte unu pentru fiecare stat sunt aleşi dintre persoanele care oferă
garanţiile de independenţă şi au capacitatea necesară pentru a exercita funcţiile jurisdicţionale

Membrii TPI au un statut analog celui al membrilor CJE. Ei îşi desemnează, pentru o perioadă
de trei ani un preşedinte al cărui mandat poate fi reînnoit. Tribunalul se întruneşte în Camere
compuse din trei sau cinci judecători. Compunerea Camerelor şi atribuirea cauzelor sunt fixate
prin regulamentul de procedură, care determină şi situaţiile în care Tribunalul se întruneşte în
plenul său.

1.8. Curtea de Conturi Europeană [17] 

Curtea de Conturi Europeană este cea mai tânără instituţie a Uniunii Europene. A luat fiinţă
în urma iniţiativei parlamentarului german, Dr. Heinrich Aigner (preşedintele Comisiei de
Control Bugetar), şi a fost prevăzută în Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975. Şi-a început
activitatea în 1977. Are  sediul propriu în Luxemburg din anul 1988.
Premergător Curţii de Conturi Europene a fost Comisia de Control a Planului de Buget al
Comunităţii Europene alcătuită din funcţionari naţionali – experţi contabili. În prezent, Curtea
de Conturi Europeană este formată din 15 membri aleşi pe o perioadă de 6 ani de către
Consiliul European după consultarea prealabilă a Parlamentului European. Membrii Curţii de
Conturi Europene răspund unor criterii ce reflectă o înaltă competitivitate – un “background”
profesional diversificat şi experienţă în domeniile de administrare a finanţelor, expertiză
contabilă, politică. Ei nu pot deţine concomitent şi alte funcţii şi acţionează pe baza
principiului “autonomiei spre bunăstarea generală a comunităţii”. Din cadrul Celor 15 se alege
prin vot secret un preşedinte pe o perioadă de 3 ani.* Membrii Curţii, cu excepţia
preşedintelui, sunt responsabili pentru un sector de expertiză, de exemplu expertiza fondului
regional, fondului social european, a repartizării fondurilor pentru politica agricolă comunitară
etc. Trei până la cinci membrii formează o Cameră de expertiză.**

În textul Tratatului de la Maastricht  la Art. 188 c sunt prevăzute, drepturile Curţii de Conturi
Europene: examinează toate veniturile şi cheltuielile comunităţii şi se convinge asupra
realităţii economice a bugetului.

Tratatul de la Amsterdam (Articolul 248) îi atribuie calitatea de a raporta neregularităţile

constatate în executarea bugetului, şi de a realiza calcule de expertizare.

În acelaşi articol se prevede colaborarea cu instituţiile naţionale similare, cu respectarea

principiului autonomiei. Preşedintele Curţii de Conturi Europene prezintă în şedinţa plenară a
Parlamentului European în luna noiembrie, Raportul anual pe anul bugetar precedent.

Curtea de Conturi contribuie la îmbunătăţirea sistemului administrativ şi la eficienţa folosirii

mijloacelor financiare ale UE,  în avantajul contribuabililor (plătitorilor de impozit); ea
garantează o mai bună folosire a finanţelor Comunităţii şi este pentru contribuabilul european
cel mai bun izvor de informaţie despre modul de folosire a fondurilor comunitare. Autonomia
ei vis-ŕ-vis de celelalte organe ale UE şi de statele membre îi oferă garantarea îndeplinirii în
cele mai sigure condiţii a funcţiei de control pe care o exercită.

Curtea de Conturi Europeană are ca obiective de bază realizarea expertizelor bugetului UE, a
expertizei contabile şi a verificării legalităţii tuturor cheltuielilor şi redistribuirilor efectuate de
UE, precum şi de organele sale, reflectarea cu acurateţe a înregistrărilor contabile în EURO şi
contribuie prin activităţile pe care le desfăşoară la consolidarea monedei unice comunitare.

1.9. Banca Europeană de Investiţii [18] 

           

Banca Europeană de Investiţii este dotată cu personalitate distinctă de cea a Comunităţii, fiind
administrată de propriile sale organe, conform statutului său ce face obiectul unui protocol
anexat la Tratatul CE, astfel încât să poată acţiona în deplină independenţă pe pieţele
financiare ca oricare altă bancă. Independentă în ceea ce priveşte gestiunea, Banca rămâne
strâns legată de Comunitate prin obiectivele pe care le promovează. În Tratatul de la
Maastricht dispoziţiile care diriguiesc Banca Europeană de Investiţii nu au fost modificate, ci
s-a adăugat un aliniat potrivit căruia în executarea misiunii sale ea facilitează finanţarea
programelor de investiţii în legătură cu intervenţiile fondurilor structurale şi altor instrumente
financiare ale Comunităţii.

Aderarea la UE a încă trei noi state în 1995 a antrenat modificări în structura Băncii prin
suplimenatrea cu un loc de fiecare în Consiliul guvernatorilor şi respectiv cu câte un membru
titular în Consiliul de administraţie. Capitalului Băncii a fost majorat cu 7,1%, ajungându-se la
62 mrd. ECU.

Prin Tratatul de la Maastricht, corespunzător obiectivului de realizare a Uniunii Economice şi

Monetare, s-a prevăzut, în cadrul Tratatului CE, crearea unui nou organism – Banca Centrală
Europeană, dotată cu personalitate juridică şi putere autonomă de decizie şi de iniţiativă.

*      *

Simpla enumerare a instituţiilor Uniunii Europene induce o întrebare retorică care vizează
eficienţa lor, fiind evident că de la 6, 9, 12, 15, în perspectiva acestui deceniu, la 25–27 de
membrii se impune cu prioritate reformarea mecanismului comunitar.

Provocarea este serioasă, chiar şi pentru faptul că de la 1 ianuarie 1999 a intrat în vigoare
Uniunea monetară, că, la Berlin, în martie 2000 s-a acceptat un plan financiar, perspective noi
pentru domeniul agricol, că Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 2000.

Noua Conferinţă Interguvernamentală de la Bruxelles din 6 martie 2000 nu şi-a propus să

adâncească dezbaterea instituţională ci doar s-a limitat în discuţii la „rămăşiţe”, adică la
chestiunile nerezolvate de Tratatul de la Amsterdam – dimensiunile Comisiei, numărul de
voturi, majoritatea decizională. Chiar şi aşa, este importantă sugestia reducerii numărului
comisarilor, numirea a 2–3 ca responsabili cu sectoare ale politicii comunitare, acordarea
dreptului Preşedintelui Comisiei să numească mai mulţi vicepreşedinţi. Este adusă în
dezbatere, mai ales după  demisia Comisiei Santer, problema responsabilităţii sub formula unei
dileme: în faţa cui să răspundă Comisia – a Consiliului de Miniştrii (şi a Consiliului European)
sau a Parlamentului?

Parlamentul, la rândul lui, nu are drept de control asupra Comisiei în domeniul execuţiei
bugetare, nu-i poate demite pe comisari etc.

Reforma instituţională presupune şi deschiderea dosarului personalului, ponderarea activităţii

în Directorate. De exemplu, DG VIII este supraîncărcat cu atribuţii legate de implementarea
ajutorului către statele candidate la aderare, cu administrarea unei părţi a fondurilor, în special
cele pentru politici regionale, în condiţiile în care şi celelalte DG administrează resurse pe
politici sectoriale, pe ONG-uri.

O altă chestiune-centrală în dosarul instituţional este actualizarea voturilor. Conform Art. 205
din Tratat în situaţia majorităţii calificate sunt necesare 62 de voturi din 87, însă statele mari
deţin câte 10 în timp ce cele mici câte 3. În dezbaterea teoretică la acest capitol sunt propuse
alternative, unele complicate – sistemul majorităţii anuale sau reaprecierea voturilor.
Important şi actual, la nivelul Consiliului a devenit votul cu majoritate calificată, solicitându-
se renunţarea la unanimitate. Şi aici lucrurile sunt complicate deoarece cântărirea voturilor în
Consiliu a fost deja un compromis între votul pe membru şi votul după ponderea demografică.
Prin lărgiri succesive pragul pentru majoritate s-a instalat la 71% în timp ce procentul din
populaţie necesar pentru a asigura majoritatea a scăzut la 58%. Într-o Comunitate de 25–27 de
state acesta ar putea scădea sub 50 % situaţie care nu poate fi acceptată.

În Conferinţa interguvernamentală se discută fie redistribuirea voturilor prin sistemul

complicat al dublei majorităţi, sau printr-un act normativ care realizează o simplă repartizare a
lor  în favoarea statelor membre mari.

Cu certitudine majoritatea calificată, este şi va fi soluţia pentru rezulvarea afacerilor europene.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât negocierile prevăzute prin Art. 73, care sunt supuse procedurii
unanimităţii vor fi tot mai dificile deoarece vizează segmente ale suveranităţii. Se acceptă deja
extinderea majorităţii calificate asupra domeniilor culturii, învăţământului, probabil
transporturilor, asupra numirilor şi regulilor de procedură în Curtea de Justiţie. În ceste noi
domenii Parlamentul va dobândi drept de codecizie. Dealtfel, relaţia dintre Comisie,
Parlament şi Consiliu este o cheie comunitară. După criza de încredere ce a vizat Comisia
Santer –  Art. 215 din Tratat face referire la „înlocuirea” individuală a unor membri ai
Comisiei nu şi la moţiunea de neîncredere – actualul Preşedinte D-l Romano Prodi a solicitat
declaraţii din partea comisarilor privind disponibilitatea lor de a demisiona la cererea acestuia.

O discuţie importantă este legată de reforma Curţii de Justiţie. Uniunea Europeană este o
Comunitate bazată pe drept, caracterizată printr-o legislaţie aplicabilă direct, supusă revizuirii
şi propriului sistem legal de protecţie. Jurisdicţia Curţii a fost extinsă prin Tratatul de la
Amsterdam pentru cazuri privitoare la imigraţie, dreptul de azil sau cazuri privind vizele. Ea a
primit jurisdicţie şi în domenii privind cel de al treilea pilon.

Pentru a face faţă sarcinilor, se cere îmbunătăţită activitatea Tribunalului de Primă Instanţă.

Administrarea finanţelor comunitare este şi ea o prioritate a dosarului instituţional, cerându-se

management financiar performant, colaborarea Comisiei cu statele membre, măsuri de
combatere a fraudei etc.

Se impune traducerea simultană a conceptelor de „lărgire” şi „adâncire” în acţiuni puternic

susţinute financiar şi moral. Apoi, comunităţile solicită înzestrarea cu instituţii capabile să
prevină conflictele şi să asigure managementul crizelor. Politica Comună de apărare şi
securitate, discutată la Consiliul European de la Cologne, are nevoie de amendamente la
Tratate. Pentru început este necesar un Comitet permanent pentru politică şi securitate. Rolul
Comitetului permanent asemănător COREPER-ului ar fi acela de a pune la dispoziţie
Consiliului expertiză politică şi militară. Instituţional, el devine posibil prin adoptarea Art. 207
din Tratatul UE privitor la COREPER, şi Art. 25, privitor la Comitetul Politic. Statutul
organizaţional va trebui definit prin Tratat, iar chestiunile financiare prin competenţa
Secretariatului General al Consiliului.

UEM accelerează la rândul ei, reforma structurală a UE.

Tratatul de la Nisa, din decembrie 2000 este aşteptat să găsească soluţii pentru dezechilibrul
între instituţii şi incomprehensibilitatea Tratatului, să acopere deficitul de informare, şi
distanţele relativ mari dintre elite şi cetăţenii Europei.

* În martie 1999 J. Santer a depus demisia Comisarilor şi a Comisiei. Noua Comisie îl

are Preşedinte pe Romano Prodi.

* Cinci noi state occidentale au aplicat regulile Comunităţii după 1 ianuarie 1993 (de
la 1 ian. 1995 şi normele de antipoluare). CEE a adoptat, pentru aceasta, un program
specific de tranziţie de trei ani. Comunitatea a vărsat 12 miliarde de DM celor cinci
state, jumătate pentru intervenţia fondurilor structurale şi cealaltă parte sub forma
bonificării intereselor. Decizia UE pentru realizarea Spaţiului Economic European a
fost luată prin Tratatul de la Porto din 2 mai 1992. Populaţia Elveţiei a refuzat să
adere la EEE, prin Referendum-ul din 6 decembrie 1992.

Spaţiul Economic European al Celor 18 (fără Elveţia) va constitui o vastă zonă de

liber schimb, comparabilă cu ALENA (NAFTA). În interiorul acestui spaţiu, conform
Art. 237 din Tratatul asupra CEE, au solicitat aderarea la UE Austria, Suedia şi
Finlanda la 1 februarie 1993 şi Norvegia la 5 aprilie 1993.

La 1 martie 1994 se semnează acorduri cu Austria, Suedia şi Finlanda; la 16 martie

cu Norvegia. La 12 iunie a avut loc Referendumul în Austria: 66,4% - Da. La 24 iunie
s-au semnat Tratatele de adeziune în I. Corfu. La 16 oct. Referendumul din Finlanda:
56,9% - Da; la 13 nov. Referendumul din Suedia: 52,2% - Da; la 28 nov. 1994
Referendumul din Norvegia: 52,1% - Nu, s-a respins aderarea. UE s-a lărgit efectiv la
15 membri începând cu 1 ianuarie 1995.

Deşi s-a ajuns la consens asupra numărului de voturi care urmau să fie atribuite
statelor nou-aderate la Consiliu (Suedia şi Austria au primit patru voturi, Finlanda şi
Norvegia trei), nu s-a găsit o soluţie la ceea ce ar trebui să constituie un mare “prag ”
pentru obţinerea majorităţii necesare (anterior au fost 44 de voturi din 76). O nouă
cifră a fost stabilită de Consiliu (înaintea hotărârii Norvegiei de a nu participa) cu un
total de 90 de voturi. Majoritatea statelor membre au dorit ca “pragul ” să fie de 64 de
voturi, care ar fi avut aceeaşi proporţie de 71% la fel ca fiecare extindere anterioară.
Marea Britanie dorea ca “pragul” să fie de 68 voturi, reprezentând o majoritate de 23
de voturi. Aceasta ar fi făcut ca luarea deciziilor să fie mai dificilă, propunerea a fost
întâmpinată de o opoziţie riguroasă din partea majorităţii statelor membre, respectiv
de Parlamentul European.

Lipsa unei soluţii a împiedicat negocierile pentru extindere chiar în momentul când s-a
ajuns la un acord în ceea ce priveşte întrebările politice. În final a avut loc o întâlnire
specială a Consiliului, în Ioannina între 27 şi 29 martie, unde s-a ajuns la un
compromis în privinţa “pragului” de 64 voturi, o declaraţie politică anexată tratatului
susţinea că dacă măsura obţine 23-26 voturi împotrivă, atunci discuţiile vor continua
pentru a se ajunge la o majoritate de cel puţin 68 voturi într-un timp “rezonabil ”. A fost
specificat că acest timp “rezonabil” nu aducea prejudicii timpului limită stabilit de
Tratate. S-a hotărât că întregul sistem de votare să fie reexaminat în 1996.

În ceea ce priveşte numărul de locuri în Parlamentul European, s-au propus pentru

negocieri 15 pentru Norvegia, 16 pentru Finlanda, 20 pentru Austria şi 21 pentru
Suedia. Suedia a cerut un număr mai mare de locuri, de  25 de locuri (la fel ca şi
Belgia, Portugalia şi Grecia). Parlamentul European a acceptat ce Suedia să aibă 22
de membri. Austria a susţinut că dacă Suedia a primit 22 de locuri, şi ea ar trebui să
primească 21 – şi acest lucru a fost acceptat. Ca rezultat, Austria este singurul stat
membru al UE care nu are numărul de membri propus de Parlamentul European. S-a
hotărât că pentru celelalte instituţii (Comisia şi Curtea) fiecare nou stat membru să
obţină un loc.

Tratatul de Ascensiune prevede schimbarea prin rotire a Preşedenţiei Consiliului,

după schema care a fost sugerată de Parlamentul European. Noua ordine prin rotire
urmărea să obţină un balans care aproape întotdeauna includea unul dintre cei mari.

Comisia, Parlamentul şi Consiliul au căzut de acord în ceea ce priveşte noua

perspectivă financiară la data de 29 noiembrie; bugetul a fost aprobat de Consiliu la 5
decembrie şi votat de Parlament la 13 decembrie. Se prevedea o creştere de
aproximativ 5% a cheltuielilor Comunităţii cu o medie de creştere pentru politici
interne şi acţiuni externe, pentru fonduri structurale şi cheltuieli administrative.
Plafonul pentru cheltuielile din agricultură a fost mărit. În acelaşi timp, instituţiile au
profitat de aranjament pentru a face schimbări perspectivelor financiare care nu
proveneau din extindere, pentru a creşte plafonul operaţiunilor structurale, pentru a
aproviziona finanţele Comunităţii, pentru programele de pace în Irlanda de Nord şi
programele de modernizare a industriei textile portugheze conform acordului GATT.

* Referinţă de bază: Le Parlement europeen dans l’evolution institutionnelle . Publié

sous la direction de Jean-Victor Louise, Denis Waelbroeck, Etudes européennes,
Collection dirigée por l’Institut l’Etudes européennes, ULB, Bruxelles, 1988, p. 407 şi
urm; Jean Louis, Burban, Le Parlament European, PUF, 1991; D. Gueguen; Le
Parlament European, Apogee, 1983...

* Deputaţii sunt repartizaţi în 20 de comisii: comisia de afaceri străine şi de securitate

şi a politicii de apărare; comisia de agricultură şi de dezvoltare rurală; comisia de
bugete; comisia economică, monetară şi de politică industrială; comisia de cercetare;
dezvoltare tehnologică şi energetică; comisia de relaţii economice exterioare; comisia
juridică şi pentru drepturile cetăţenilor; comisia de afaceri sociale şi de muncă;
comisia de politică regională; comisia de transporturi şi de turism; comisia de locuire,
sănătate publică şi protecţia consumatorului; comisia de cultură, tineret, educaţie şi
media; comisia de dezvoltare şi cooperare; comisia libertăţilor publice şi a afacerilor
interne; comisia de control bugetar; comisia instituţională; comisia pescuitului; comisia
de regulament, de verificare a puterilor şi imunităţi; comisia pentru drepturile femeii şi
comisia de petiţii.

(Le Parlement européen, Officé des publications officielles des communautés

européennes, Luxembourg, 1999, p. 20.)

* Modalitatea de înfiinţare a partidelor politice este stabilită de legea naţională, iar

cadrul de funcţionare este dat de parlamentele naţionale. Tratatul instituind
Comunitatea Europeană stipulează la art. 138 A, introdus prin art. G41 al Tratatului
Uniunii Europene, „partidele politice la nivel european sunt importante ca factori de
integrare în cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea conştiinţei europene şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii.

** Daniel L. Seiler – Partidele politice din Europa, Ed. Institutul European, 1999, pg.
66–72.

* http/www.europarl.eu.int./ppe/.

* Politica nouă, anunţată de Tony Blair nu-şi făcuse văzute efectele, iar G. Schröder
era după un conflict puternic mediatizat cu exponentul vechilor socialişti germani-
Oskar Lafontaine. Tendinţa de descreştere atât a laburiştilor cât şi a social-
democraţilor germani se menţine. Astfel, după un sondaj realizat de Institutul de
sondare a opiniei publice – Institutul FORSA, dat publicităţii la 28 iulie 2000, SPD are
un procentaj de 38 %. La mică distanţă mică dintre cele două partide este urmat de
CDU cu 37 % (surprinzătoare este distanţa după un îndelung scandal public care a
distrus doi oameni forte ai CDU-W. Schaeuble şi H. Kohl).

Succesul obţinut în alegerile pentru primăria Londrei de Ken Livingstone numit „Ken
The Red”, rival important al lui T. Blair a pus noul concept social-liberal al lui Tony
Blair tot mai mult sub semnul întrebării chiar în propriul partid.

** http/www.europene.en.int/pes/

* htp/www.europene.int/eldr/

* htp/www.europene.cu.int/greens/

* htp/www.europene.en.int/gue/

* Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie – câte 24 membri; Spania – 21; Belgia, Grecia,
Olanda, Portugalia – câte 12; Suedia, Austria – câte 11; Danemarca, Finlanda şi Irlanda – 9
membri; Luxemburgul – 6.

* Comitetul Regiunilor desemnează dintre membri săi preşedintele şi biroul pentru o

durată de doi ani; Comitetul este convocat de Preşedinte la cererea Consiliului sau a
Comisiei, dar poate să se reunească şi din propria iniţiativă. Într-un protocol anexat la
Tratat, privind Comitetul Economic şi Social, şi Comitetul Regiunilor s-a prevăzut ca
cele două comitete să dispună de o structură organizatorică comună.

Membri Comitetului, şi un număr egal de supleanţi (Comitetul Economic şi Social nu

cuprinde membri supleanţi) sunt numiţi, la propunerea statelor membre de către
Consiliu, pentru patru ani. Mandatul lor poate fi reînnoit. Statutul membrilor
Comitetului Regiunilor nu se deosebeşte de cel al membrilor ECOSOC.

* Actualul preşedinte este Dr. Bernhard Friedmann din Germania, şi reprezintă Curtea
de Conturi Europeană în faţa celorlalte organe ale comunităţii şi în faţa Curţilor de
Conturi naţionale.

** Membri Curţii sunt sprijiniţi de 550 de funcţionari ai Uniunii Europene, de 300 de

experţi contabili şi de 100 de traducători autorizaţi care au obligaţia de a face
cunoscute rapoartele Curţii în cele 11 limbi oficiale ale Uniunii Europene.

[1] Pierre Gerbet, La construction de l’Europe, Imprimerie Nationale, Paris, 1994, p.

470-471. Vezi pe larg volumul Le Traité, partea a V-a Instituţiile Comunitare. Comisia,
p. 537-555. (Comentariu aparţine lui Vlad Constantinesco, prof. univ. dr. Fac. de
drept, Univ. Strasbourg I).

[2] Le Traité..., Partea a V-a Instituţii Comunitare, Consiliul de Miniştri.

[3] Consiliul European (1975).

[4] Votul în Comisie. Vezi Le Traité...

[5] Le Traité...

[6] Ibidem.

[7] Parlamentul European, Ibidem.

[8] J. Cloos, G. Reinersch, D. Vignes, J. Weyland, op. cit.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem. Curtea de Justiţie Europeană de la Luxemburg.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] L’Europe et les regions. Aspects juridiques. Publié sous la direction de G.

Wandersanden, Etudes Européennes, ULB, Bruxelles, p. 15 şi urm.

[16] John A. Usher, EC. Institutions and legislation, Logman, London - New York,
1998, p. 146.

[17] Ibidem, p. 154.

[18] Ibidem, p. 161.

Prof. univ. dr. NICOLAE PAUN

Ciprian PAUN

Istoria constructiei europene

Capitolul I - Dezvoltarea instituţională în uniunea europeană
Capitolul II - Dinamica integrării în uniunea europeană a statelor din Europa
Centrală şi de Est.
Constructia europeana. Cronologie
Bibliografie

Capitolul II - Dinamica integrării în uniunea europeană a statelor din Europa

Centrală şi de Est
2.1. Acordurile Europene.
2.2. Consiliul European de la Copenhaga, iunie 1993.
2.3. Consiliul European de la Essen.
2.4. Consiliile Europene de la Cannes şi Madrid şi Carta Albă asupra pieţei unice
europene.
 2.5. Tratatul de la Amsterdam.* O schiţă a problemelor comunitare
2.6. Zece + 1. Agenda 2000.
2.7. Opinia Comisiei Europene asupra cererii de aderare a României.

A vorbi despre construcţia politică a Europei, după schimbările revoluţionare din 1989 în Europa
Centrală şi de Răsărit este o obligaţie "normativă" a discursul politic actual, deoarece oricare ar
fi mesajul, nu poate face abstracţie de amploarea dezbaterii asupra identităţii şi valorilor
europene.

2.1. Acordurile Europene

Perioada necesară ţărilor ex-comuniste să se integreze în democraţiile occidentale avansate este

mai lungă decât s-a estimat de către analiştii politici. Dacă, firesc, începând cu 1989 s-au
"instalat" în aceste societăţi o serie de rupturi – strategică, politică, economică, comercială şi
dacă, la fel de firesc, referinţa la Vest devenea de acum înainte busolă de orientare, distanţa care
separă cele două părţi ale Europei s-a sperat că va fi recuperată într-o perioadă de 10-12 ani.
Astăzi, la o apreciabilă distanţă de 1989, în unele dintre aceste ţări echilibrul macroeconomic,
condiţie a reluării creşterii este încă nesigur, iar schimbările instituţionale – privatizare, sistem
bancar şi financiar au nevoie de timp pentru maturizare. Pe termen scurt, liberalismul economic
este temperat de persistenţa unui important sector public care aşteptată cam demult să fie
reformat, modernizat sau de lipsă de voinţă politică în a duce până la capăt reforma şi
privatizarea în sectoare industriale fără perspectivă, sau a accelera privatizarea.

Şocul dezintegrării CAER-ului, a făcut ca inserţia economiilor răsăritene în schimburile

internaţionale să fie ezitantă. Pe de o parte, capacitatea fiecărei ţări de a-şi stabiliza regimul
economic intern a influenţat direct intrarea investiţiilor străine, pe de altă parte, recompunerea
schimburilor europene a fost puternic influenţată de coerenţa liniilor strategice. Amploarea
dificultăţilor  nu a dus la scenarii catastrofice, dar nici nu s-a realizat vreun miracol asiatic de
tipul "Noului Stat Industrial".

Prăbuşirea comunismului, a favorizat destrămarea rapidă a structurilor bipolare ale „războiului

rece". A devenit posibilă imaginea asupra întregii Europe. Când preşedintele Comisiei, Jacques
Delors a vorbit în Parlamentul European, în ianuarie 1989, s-a referit la conceptul lui Gorbaciov
"Casa Comună Europeană" spunând că "viziunea noastră e una de "sat european", unde
înţelegerea reciprocă ar domina, unde activităţile economice şi culturale se vor dezvolta într-o
atmosferă de încredere ... Iar dacă cineva mi-ar cere să descriu acel sat astăzi, aş vedea în el o
casă numită "Comunitate Europeană". Noi suntem constructorii ei sufleteşti, noi suntem
activizatorii cheilor ei, noi suntem pregătiţi să deschidem uşile, să vorbim cu vecinii noştri".

Delors avea în vedere un "sat european" alcătuit din diferite case cu Uniunea europeană în
centru.

Începând chiar cu acel moment, ianuarie 1989, lucrurile s-au schimbat rapid şi profund în
Europa: CE a negociat Acordurile Spaţiului Economic European cu ţările AELS şi Acordurile
europene, la început cu Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, iar apoi cu Bulgaria şi România;
URSS a încetat să existe, la fel şi organizaţia Pactului de la Varşovia şi Consiliul Economic de
Ajutor Reciproc; Statele Baltice au devenit independente la fel ca şi Slovenia şi Croaţia; războiul
civil din ex-Iugoslavia a consacrat Bosnia-Herţegovina.

Între timp, Comunitatea europeană a negociat Tratatul de la Maastricht care, după ratificare a
contribuit la adâncirea procesului de integrare internă în UE; a făcut posibilă lărgirea de la 12 la
15. Construcţia europeană şi-a amendat rapid imaginea de la cea de "sat" cu o casă privilegiată,
la una în care sistemul european este în creştere, permiţând o CE lărgită la 15 şi capabilă să
includă ţările AELS, sau cele mai multe state est-europene şi din zona mediteraneană.

Înainte de 1989 URSS şi statele est-europene, cu excepţia României (1980), nu au recunoscut

formal CE, chiar dacă existau relaţii comerciale. Lucrurile au început să se schimbe după ce
Gorbaciov a preluat puterea: la 28 iunie 1988 CE şi Consiliul Economic de Ajutor Reciproc s-au
recunoscut formal. Apoi Ungaria a semnat la 26 septembrie 1988  Acordul de comerţ şi
cooperare comercială şi economică cu CE. Mai târziu au semnat acorduri comerciale şi de
cooperare Polonia, URSS, Germania Democrată, Cehoslovacia, Bulgaria şi în final România
(Datorită unificării germane, Acordul cu RDG nu a devenit niciodată unul operativ).

La puţin timp după negocierea Acordurilor comerciale şi de cooperare între CE şi est-europeni,

la întâlnirea la vârf a Grupului Celor Şapte (G-7) de la Paris, din iunie 1989, s-a cerut Comisiei
să coordoneze asistenţa primită de la OECD pentru reformarea Europei de Est.

Ajutorul s-a concentrat iniţial pe asistenţa economică pentru Polonia şi Ungaria prin demararea
Programului PHARE. Un an mai târziu, în septembrie 1990, Consiliul a adoptat Regulamentul
prin care Programul PHARE de asistenţă economică s-a extins la Cehoslovacia, Bulgaria,
Iugoslavia şi România. Pentru a primi ajutor financiar, ţările ex-comuniste au trebuit să
întemeieze regimuri pluraliste, să organizeze alegeri libere, sisteme multipartite, să respecte
drepturile omului şi să realizeze economia de piaţă. De aici şi până la ideea trecerii de la
Acordurile comerciale şi de cooperare la Acorduri de asociere, s-a scurs doar puţin timp. În
august 1990 Comisia a propus transformarea Acordurilor comerciale cu Ungaria, Polonia şi
Cehoslovacia în Acorduri Europene.

 Acordurile Europene (sau de Asociere) au inclus capitole pentru: dialogul politic; comerţul
liber; cooperarea economică; cooperarea culturală; cooperarea financiară; instituţii ale asocierii.
Ele au favorizat dialogul politic, au permis şi dezvoltarea graduală a spaţiilor de comerţ liber.
Pentru produsele industriale au fost abolite tarife; s-au semnat protocoale speciale pentru
agricultură, textile, cărbune şi oţel. Acordurile au inclus legislaţie anti-dumping şi asupra
certificatelor de origine a produselor; legislaţie pentru mişcarea forţei de muncă, pentru
organizaţii, servicii, capital şi politici competitive.

2.2. Consiliul European de la Copenhaga, iunie 1993

Semnarea Acordurilor Europene la sfârşitul anului 1991 a declanşat un lung proces de ratificare
în cadrul celor 12 Parlamente ale statelor membre. Pentru Ungaria şi Polonia acest proces s-a
încheiat exact doi ani mai târziu, pe 13 decembrie 1993. Acordul cu Cehoslovacia nu s-a ratificat
datorită împărţirii paşnice la 1 ianuarie 1993 în două ţări – Cehia şi Slovacia.

O dată cu semnarea celor trei acorduri cu ţările din Grupul Visegrád [19] , atenţia Uniunii
Europene s-a îndreptat înspre România şi Bulgaria, care de asemenea au iniţiat propriile
programe de reformă. Negocierile s-au încheiat repede. Acordul de asociere cu România a fost
semnat la începutul lunii februarie, iar cel cu Bulgaria în martie 1993.

Decizia de a încheia Acorduri şi cu aceste două ţări a fost importantă căci a subliniat politica
Comunităţii, de a oferi sprijin tuturor ţărilor din Centrul şi Răsăritul Europei care au demarat
procesul reformelor. Fiecare ţară s-a bucurat de aceeaşi "primire" din partea Bruxelles-ului, şi
fiecare şi-a stabilit propriul drum spre o integrare cât mai rapidă, care va depinde de progresele
înregistrate. Pentru statele din fostul bloc Visegrád încheierea Acordurilor cu cele două ţări a
însemnat sfârşitul parteneriatului special cu Comunitatea. Deciziile de a începe negocierile cu
România şi Bulgaria au pregătit drumul viitoarelor acorduri cu cele trei State Baltice şi cu
Slovenia.

O mulţime de negocieri dar şi de întrebări s-au pus la acea vreme în legătură cu viitoarea
arhitectură a Europei. Negocierile au condus la încheierea Tratatului de la Maastricht în
decembrie 1991; întrebările reieşite din procesul construirii Europei pe termen lung, s-au
finalizat în mai multe propuneri care au fost aduse la masa dialogului în toţi aceşti ani.

Ideea Confederaţiei Europene a fost introdusă spre examinare de către Preşedintele Mitterrand;
el a sugerat ca UE să încheie cu noile democraţii acorduri variate, în cercuri concentrice, cu
grade diferite de integrare/aderare.

Parteneriatul dintre Comunitate şi ţările AELS , apoi, părea să ofere un model interesant de luat
în consideraţie pentru ţările central şi est europene.

Una dintre cele mai concludente declaraţii asupra arhitecturii europene a fost făcută chiar de
ţările AELS, când cinci dintre ele, Austria (în 1989), Suedia (în iulie 1991), Finlanda (în martie
1992), Elveţia (în mai 1992) şi Norvegia (în noiembrie 1992) şi-au depus candidatura la Uniunea
Europeană, în loc să beneficieze de avantajele oferite de apartenenţa la Spaţiul Economic
European (European Economic Area Agreement). Pentru aceste ţări era limpede (deşi, în mod
paradoxal nu şi pentru electoratul norvegian şi elveţian), că o integrare economică în Uniune şi,
în consecinţă, puterea de a influenţa procesul decizional era de  preferat parteneriatului. Mesajul
a fost receptat de ţările asociate din Centrul Europei, fiecare dintre ele proclamând că procesul
de aderare la Uniunea Europeană este unul din cele mai importante chei ale politicilor de
reformă.

Chestiunea viitoarei lărgiri a Comunităţii a fost dezbătută  în cadrul Consiliului European de la

Lisabona din iunie 1992, ocazie cu care un document important provenit de la Comisia
Europeană a fost ataşat concluziilor Preşedenţiei Consiliului [20].

Concluziile păstrau o anumită detaşare şi poziţionare relativ formală a UE faţă de problema

lărgirii. "Cu privire la relaţiile cu Centrul şi Estul Europei ... cooperarea va fi sistematic
focalizată pe asistarea eforturilor acestora (a ţărilor asociate) în pregătirea procesului de aderare
la Uniunea Europeană, lucru pe care şi-l doresc."

Summit-ul de la Lisabona a subliniat principalele chestiuni legate de procesul de extindere:

adâncirea şi lărgirea Uniunii Europene vor trebui să continue simultan. Documentul final
prevede, apoi, explicit că noii membri au obligaţii în realizarea "aquis-ul comunitar", mecanism
care va fi însoţit de derogări temporare şi de perioade tranziţionale; că procesul de lărgire nu va
afecta politicile comune şi în special Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), iar
eficacitatea Comunităţii va fi protejată în toată perioada de desfăşurare a procesului. S-a propus
un calendar pentru adoptarea "aquis-ului comunitar", îmbunătăţirea aspectelor legate de
concesiile comerciale în cadrul Acordurilor de Asociere, cu revizuirea acestora, la un interval de
cinci ani după intrarea în vigoare.

Comisia a întocmit un Raport pentru următorul Consiliu European de la Edinburgh, din

decembrie 1992, intitulat Către o nouă aderare a ţărilor din Centrul şi Estul Europei [21].
Documentul, discutat în cadrul Summit-ului, a fost umbrit de Declaraţia serviciului de finanţe a
Comunităţii, "Consiliul European ar trebui să confirme că este de acord cu necesitatea unui
parteneriat eventual în interiorul Uniunii Europene cu ţările central şi est-europene, doar în
măsura în care ele vor fi capabile să îndeplinească condiţiile cerute."

Consiliul European de la Edinburgh a cerut Consiliului de Miniştri să-şi spună cât mai repede
părerea în legătură cu propunerile Comisiei, în vederea luării unei decizii cu ocazia Summit-ului
de la Copenhaga din iunie 1993.

Preşedenţia daneză a Consiliului [22]  a constituit un moment favorabil pentru accelerarea

proceselor parteneriatului dintre Comunitate şi ţările asociate. Comisia a pregătit o propunere de
decizie pentru Consiliu, în care a preluat multe din elementele documentului Summit-ului din
Edinburgh, dar a pus accentul pe concesiuni comerciale concrete. Sub titlul Către o aderare mai
rapidă a ţărilor Central şi Est-Europene, textul conţine patru capitole de măsuri: înspre o arie
politică europeană, îmbunătăţirea accesului pe piaţa comunitară, crearea asistenţei comunitare
efective şi integrarea economică rapidă.

În primul capitol – către o arie politică europeană", este şi cea mai importantă propunere, şi
anume: "Consiliul European să confirme într-un mesaj politic clar angajamentul de susţinere a
parteneriatului încheiat cu semnatarii Acordului European doar în momentul în care aceştia sunt
în măsură să satisfacă condiţiile cerute". Propunerea Comisiei includea crearea parteneriatului
structurat.

Pachetul de propuneri referitoare la creşterea accesului pe piaţa comunitară, au fost contestate.

Până la acea dată, relaţiile comerciale între Uniunea Europeană şi majoritatea ţărilor asociate au
cauzat chiar unele fracţiuni majore. Era cazul particular al comerţului cu produse agricole de
măsuri care păreau a fi lipsite de importanţă în interiorul Uniunii, dar care în Polonia şi Ungaria
erau de primă linie. (Impunerea preţului minim asupra cireşelor).

Comisia şi-a dovedit încă o dată locul ponderator în cadrul instituţiilor comunitare şi a aplanat
potenţiale conflicte; mai mult a dat dovadă de fermitate în promovarea procesului de extindere şi
a propus mărirea alocaţiei financiare pentru Europa Centrală şi Est, intensificarea armonizării
legislative şi participarea ţărilor asociate la anumite programe comunitare.

O decizie importantă adoptată de Consiliu va da posibilitatea utilizării resurselor din fondurile

PHARE în scopul dezvoltării infrastructurii.

Summit-ul de la Copenhaga s-a dovedit a fi un pas important în cadrul relaţiilor dintre Uniunea
Europeană şi ţările asociate din Centrul şi Estul Europei.

2.3. Consiliul European de la Essen[23] 

ţările asociate au aprobat deciziile Summit-ului de la Copenhaga, însă, ele aveau nevoie de
credibilitate din cel puţin două motive: în primul rând, nu s-a menţionat o agendă a
parteneriatului, ci doar criterii generale, care nu puteau fi preschimbate în obiectivele concrete
spre care ţineau ţările central şi est-europene. În al doilea rând, atitudinea Comunităţii faţă de
aspectele comerciale a indicat  că existau forţe protecţioniste şi contrare aderării. Devenea clar
că pentru a se menţine dinamica procesului de integrare trebuiau făcuţi noi paşi. În acest sens
Preşedinţia germană a pregătit la sfârşitul anului 1994 strategia de urmat, fiind cunoscut că
această ţară era favorabilă, în mod particular, procesului de lărgire a Uniunii.

Patru erau chestiunile importante pe care Summit-ul European de la Essen a dorit să le abordeze
într-o strategie de aderare realistă: 1. cum se poate realiza parteneriatul structurat decis la
Copenhaga; 2. cum se suportă accelerarea ratelor de creştere economică din Centrul şi Estul
Europei; 3. cum să fie ajutate ţările asociate să se pregătească pentru adoptarea "aquis"-ului
comunitar; 4. cum să se modifice politicile comunitare existente pentru a face posibilă aderarea.
La iniţiativa Preşedintelui Delors s-au produs analize pe marile teme. Politica comercială a fost
pusă în discuţie în cadrul Seminarului susţinut cu participarea Comisarilor, în martie 1994, şi
apoi,  cu guvernul german şi cu un număr impresionant de experţi din domeniu. Cu acest prilej,
ideea ajutorării ţărilor asociate ăn sensul aducerii acestora în interiorul Pieţei Interne a
Comunităţii, a întâmpinat o rezistenţă considerabilă. Aceeaşi soartă a avut-o şi ideea
transformării Programului de asistenţă PHARE într-un Fond structural. În iulie Comisia a
înaintat Consiliului două pachete de propuneri, care au fost apoi discutate în timpul celor 6 luni
rămase până la Summit-ul de la Essen, din decembrie 1994. Mai multe dintre ideile iniţiale au
fost pierdute în timpul negocierilor în timp ce altele fuseseră pierdute din cauza stilului de
conducere în forţă a Preşedinţiei Consiliului.

Strategia de la Essen a cuprins cele patru chestiuni de bază în promovarea aderării.  S-au

clarificat etapele detaliate ale funcţionării parteneriatului structurat. S-a stabilit ca agenda anuală
a Consiliilor de Asociere să fie adoptată de Preşedinţia Consiliului la începutul fiecărui an. S-a
căzut de acord ca şefii guvernelor ţărilor asociate să fie invitaţi la reuniunile Consiliilor
Europene o dată pe an, şi de două ori pe an la reuniunile Consiliilor de Afaceri
Externe.  Posibilitatea ca ţările asociate să coopereze mai strâns cu Uniunea Europeană conform
Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), a fost deschisă după Raportul Consiliului din
7 martie 1994, şi după liniile directoare stabilite în octombrie 1994. Raportul a stabilit principiul
conform căruia ţările asociate să fie aliniate la anumite declaraţii, demersuri şi acţiuni comune în
contextul PESC. De asemenea, s-a propus ca ele să numească corespondenţi europeni în scopul
facilitării cooperării cu Comunitatea.  În ceea ce priveşte speranţa creşterii economice în Centrul
şi Estul Europei, în special în aria schimburilor comerciale, Summit-ul de la Essen a înregistrat
un eşec. În agricultură, sector important pentru aceste ţări deoarece realizează aproximativ 8%
din PIB şi unde forţa de muncă este estimată la 20-25% din totalul populaţiei lucrătoare,
Consiliul European a declarat că a luat cunoştinţă că "agricultura reprezintă un element cheie a
acestei strategii", dar nu a luat nici o decizie concretă care să îmbunătăţească măcar accesul
marginal pe Piaţa Uniunii Europene. Tot ceea ce s-a oferit la Essen a fost un studiu de strategii
alternative pentru dezvoltarea relaţiilor din domeniul agriculturii dintre Uniunea Europeană şi
ţările asociate cu privire la viitoarea aderare.

Progrese modeste s-au înregistrat în aria instrumentelor politicii comerciale. Nu exista nici o
îndoială că reglementarea comunitară referitoare la anti-dumping este utilizată uneori ca un
instrument al politicii industriale de  grupuri de interes din Uniunea Europeană. Aici nu s-au
făcut prea multe îmbunătăţiri. Consiliul a adoptat o strategie cu privire la regulile cumulului de
origine care a descris esenţialmente situaţia ca şi un plan de viitor şi a amânat discutarea
regulilor necesare reglementării în domeniu.

La Essen s-a decis ca mai mult de 25% din alocaţia pentru Programul PHARE să fie utilizată în
investiţiile de infrastructură. Această decizie a însemnat ca mai bine de 50% din finanţele
Programului să poată fi utilizate pentru investiţii.

Summit-ul a ajutat ţările asociate în pregătirea lor pentru aderare, prin precizarea paşii de intrare
pe Piaţa Internă a Uniunii Europene. Trei arii importante au fost evidenţiate în documente:
competiţia, controlul ajutoarelor de stat şi "aquis"-ului comunitar. Pentru primele două sectoare,
Uniunea Europeană a promis asistenţă; pentru cel de-al treilea Strategia de la Essen a realizat un
document intitulat Carta Albă, care şi-a propus să le asiste în adoptarea "aquis"-ului comunitar.
(Carta Albă a fost realizată de Comisia Europeană într-o manieră extrem de eficientă şi cu
profesionalism şi trimisă Consiliului de la Cannes, din iunie 1995 [24].)

Chestiunea referitoare la modalitatea în care politicile comunitare puteau fi modificate pentru a

fi pregătite pentru aderare, a lipsit din Strategia de la Essen. În sfârşit, Summit-ul  a precizat ca
una dintre cele mai importante condiţii care ar  determina aderarea, aceea ca ţările asociate să nu
introducă în Uniune problemele nerezolvate referitoare la minorităţi şi la frontiere. Chestiunea a
fost legată de problema cooperării inter-regionale căreia i s-a acordat o importanţă majoră în
Strategie.

Mai mult chiar, guvernul francez a promovat ideea Pactului de Stabilitate care a implicat ţările
asociate şi care a condus la semnarea de noi acorduri referitoare la chestiunile legate de
tratamentul minorităţilor. Unul dintre acorduri între Ungaria şi Slovacia a fost semnat în cadrul
Conferinţei de la Paris din martie 1995. După încheierea acesteia s-a decis ca responsabilitatea
pentru Pactul de Stabilitate să revină Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE).

Strategia de la Essen a marcat un important pas înainte pe drumul aderării. Însă, încă o dată,
credibilitatea obiectivului comun al aderării nu a fost pe deplin înfăptuită, în mare parte datorită
inabilităţii Uniunii de a arăta viitori paşi concreţi în sectorul comercial şi în special în cel al
agriculturii, dar şi, datorită faptului că nu exista o agendă sau criterii obiective conform cărora
ţările asociate să se aprecieze între ele, sau să fie apreciate.

Perspectiva lărgirii a condus în Uniune la două tipuri de introspecţie: asupra calităţii

procesului de aderare datorită numărului mare de ţări asociate (spus într-o altă formă,
relativ la viitoarea arhitectură europeană cu 27 sau 28 de membri) şi asupra rolului pe
care Rusia doreşte şi poate efectiv să-l joace în zonă. În ceea ce priveşte prima
chestiune dat fiind complexitatea situaţiilor concrete, a conjuncturilor şi de aici a
variantelor luate în calcul de specialişti, ne limităm la a o consemna doar. A doua,
formulată în vremea negocierii Acordurilor de Asociere cu Statele Baltice, a fost ridicată
simultan în Bonn, Bruxelles şi Washington.

Cele trei ţări ocupate de Uniunea Sovietică în urma Tratatului ruso-german din august 1939, şi-
au recâştigat independenţa în 1991, după vărsarea de sânge din Lituania. În timp ce Rusia le-a
recunoscut independenţa, s-au menţinut dificultăţi, mai ales referitoare la tratamentul
numeroasei populaţii rusofone din Letonia şi Estonia.

Uniunea Europeană a exercitat o considerabilă presiune asupra acestora cerându-le să

îmbunătăţească tratamentul minorităţilor. O altă problemă sensibilă în zonă este a enclavei
Kaliningrad, ce face ca aprovizionările ruseşti să traverseze Lituania sau Polonia şi Belarus
pentru a regăsi pământul natal al Rusiei.*

În timpul luptei pentru independenţă şefi de stat i-au atenţionat pe baltici să nu provoace Rusia.
Discuţiile asupra Acordurilor de Asociere între UE şi baltici au fost finalizate şi semnate la
mijlocul anului 1995.** Şi cu acest prilej, cancelariile occidentale au exprimat atitudini prudente
comentate de politicieni şi politologi prin prisma multelor întrebări – fără răspuns – referitoare la
influenţa pe care Rusia o va avea în viitor, nu numai în procesul de lărgire a Uniunii Europene
prin cuprinderea Ţărilor Baltice, dar şi a celorlalte state asociate.

O întrebare este dacă Rusia va încerca sau nu să influenţeze viitorul proces de extindere a NATO
şi a Uniunii Europene şi dacă  va avea un cuvânt de spus în deciziile viitoare ale acestora.
Uniunea este oricum, foarte atentă la ceea ce Rusia are de spus, înainte de a lua decizii
referitoare la viitoarea configuraţie a Europei. Ce influenţă va avea această voce? Propunerea
Comisiei de a deschide negocierile cu Estonia în pachetul de măsuri cuprins în Agenda 2000 este
o încercare de clarificare [25] .

Dincolo de problema lărgirii, democratizarea Rusiei în sine preocupă Uniunea Europeană; Mai
mult, succesul reformei în Rusia şi în Ucraina este corelat dezvoltării economice şi stabilităţii
politice în ţările central şi est-europene. Acordurile bilaterale între statele UE şi Rusia şi Acordul
de Parteneriat şi Cooperare la nivel comunitar, împreună cu programele de asistenţă, şi
încercările de a o aduce mai aproape de obiectivele comunitare, sunt esenţiale pentru crearea
mediului în care Uniunea Europeană se poate extinde înspre est.*

2.4. Consiliile Europene de la Cannes şi Madrid şi Carta Albă asupra pieţei unice
europene

Realizarea acţiunilor din Strategia de la Essen şi programele din Acordul GATT au însemnat
pentru Comunitate un intens program de muncă în anul 1995. Comisia a redactat Carta Albă,
document referitoare la pregătirea ţărilor asociate pentru a intra pe piaţa internă a Comunităţii.

Carta Albă a fost aprobată de Consiliul European de la Cannes din iunie 1995194  şi a oferit un
ghid, o imagine de ansamblu a legislaţiei comunitare pe care ţările asociate trebuiau să o preia în
legislaţia lor internă. Totodată, Carta Albă a provocat şi un şoc pentru multe căci s-a constatat cu
claritate, doar acum, complexitatea procesului de pre- şi aderare.

Carta Albă identifică măsurile – cheie în fiecare sector al pieţei interne şi sugerează secvenţele
în care trebuie realizată armonizarea legislaţiilor. Ţările asociate au responsabilitatea principală
alinierea la piaţa unică şi a-şi stabili propriile priorităţi pe sectoare de activitate. Uniunea le
acordă asistenţă, în primul rând prin Programul PHARE. Alinierea la piaţa internă a UE este
menită să accentueze, în ţările asociate, reforma economică şi restructurarea industrială şi să
stimuleze comerţul.

Relativ la structura documentului – primul capitol prezintă contextul, scopul şi modul de

abordare. Urmează descrierea fondului; sunt identificate caracteristicile pieţei interne şi modul în
care legea comunitară a abordat eliminarea diferitelor bariere în calea liberei circulaţii a
bunurilor şi serviciilor; politica concurenţei. Capitolul al treilea descrie felul în care legislaţia
relevantă pentru crearea şi menţinerea pieţei interne a fost selectată pentru scopul Cartei Albe.
Capitolul următor, al patrulea, descrie în termeni largi situaţia în ţările Europei Centrale şi de Est
(din punct de vedere legislativ şi instituţional) şi identifică dificultăţi particulare în alinierea la
practicile comunitare. Capitolul al cincilea se referă la continuarea asistenţei pe care UE o
furnizează, buna coordonare a managementului cu activităţile tehnice.

Ultimul capitol indică avantajele pe care implementarea recomandărilor incluse în Carta Albă le
poate aduce şi acţiunile ce urmează să fie realizate de Comisie, de statele membre şi asociate.

Concluziile documentului sugerează că tranziţia în Europa Centrală şi de Est către un sistem

politic şi economic compatibil cu cel al Uniunii Europene este un proces complex, care implică
întărirea democraţiei şi a societăţii civile, politici macroeconomice, privatizarea şi restructurarea
industrială, schimbări legislative şi instituţionale, liberalizarea comerţului în scopul realizării
liberului schimb cu Uniunea şi ţările învecinate.

Carta Albă individualizează începutul procesului, fixează ritmul pentru adoptarea măsurilor
necesare şi stabileşte programul pieţei unice adaptat priorităţilor reformei economice ale fiecărei
ţări.

Adoptarea progresivă de către ţările asociate a legislaţiei pieţei interne şi stabilirea structurilor
necesare implementării ei urmează să sprijine procesul reformei economice, căci eliminarea
progresivă a barierelor de orice fel vor creşte competitivitatea şi vor permite dezvoltarea.
Totodată, includerea recomandărilor privitoare la legislaţie în domeniul competiţiei, politicii
sociale şi de mediu, domenii esenţiale în funcţionarea pieţei interne, vor asigura echilibrul
procesului de armonizare.

Carta Albă oferă un nou impuls mecanismului de integrare. Comisia, în Comunicatul din 13 iulie
1994 evidenţia în privinţa strategiei de pre-aderare, "o dată ce s-a realizat o implementare
satisfăcătoare a politicilor de concurenţă şi sprijin din partea statului, odată cu aplicarea şi a altor
legi comunitare legate de extinderea pieţei interne, Uniunea va decide reducerea progresivă a
instrumentelor ce restricţionează produsele din ţările în cauză, deoarece ar avea o garanţie a
concurenţei loiale comparabilă cu cea existentă în prezent în interiorul pieţei interne".

Carta Albă şi-a propus să faciliteze schimburile comerciale prin crearea condiţiilor favorabile
încheierii de acorduri asupra recunoaşterii reciproce a testelor de conformitatea produselor cu
standardele industriale stabilite în Uniune.

Alinierea progresivă a ţărilor asociate la piaţa internă întăreşte reforma şi sprijină crearea
condiţiilor favorabile integrării economice. După publicarea Cartei Albe şi aprobarea sa în
Consiliul European, Comisia a propus acţiuni de urmat în scopul implementării recomandărilor
sale:

I. Comisia: să transmită ţărilor asociate Carta Albă în limbile fiecărei ţări, precum şi concluziile
Consiliului European; să se consulte cu fiecare dintre ele asupra programelor naţionale asupra
adaptării şi intensificării asistenţei tehnice şi asupra coordonării interne în toate aspectele
conţinute de Carta Albă; să înfiinţeze Oficiul pentru Schimbul de Informaţii privind Asistenţa
Tehnică, sprijinit de un nou program multinaţional PHARE; să coordoneze asistenţa tehnică şi
monitorizarea evoluţiilor în implementarea recomandărilor Cartei Albe în cadrul Uniunii printr-
un comitete consultativ al pieţei interne şi prin comitetul de coordonare a Programului PHARE;
să informeze ţările asociate despre schimbările în legislaţia pieţei interne; să demareze pregătirea
pentru extindere programelor KAROLUS şi MATHAEUS în ţările asociate şi să examineze
oportunitatea extinderii şi altor programe; să recomande modul de implicare a ţărilor asociate în
activitatea organismelor consultative pe sectoare de activitate pentru o mai bună comprehensiune
a funcţionării pieţei interne; să menţină dialogul în probleme de politică economică în vederea
alinierii la piaţa internă în cadrul unor relaţii bine structurate cu instituţiile Uniunii; să raporteze
regulat evoluţiile către Consiliul Pieţei Interne, Consiliul pe Probleme Generale şi Consiliului
European, după întâlniri pregătitoare cu reprezentanţii ţărilor asociate.

II. Ţările asociate au fost invitate: să identifice o coordonare unică în toate problemele legate de
implementarea recomandărilor Cartei Albe; să alcătuiască programe naţionale pentru
implementare a acestor recomandări; să examineze, împreună cu Comisia, lucrările existente în
ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei şi asistenţa implicată de aceasta, în scopul adaptării la
cerinţele programelor naţionale; să utilizeze din plin facilităţile furnizate de Biroul pentru
Schimbul de Informaţii asupra Asistenţei Tehnice, pentru a-şi îmbunătăţi activităţile în scopul
armonizării, implementării şi întăririi legislaţiei pieţei interne.

III. Statele membre:  să pună la dispoziţie servicii de consultanţă pentru transpunerea legislaţiei
pieţei interne a Uniunii în legislaţia naţională; să furnizeze informaţii despre asistenţa acordată şi
despre posibilitatea de a oferi asistenţă în cadrul Comitetului Programului PHARE şi Biroului
pentru Schimbul de Informaţii asupra Asistenţei Tehnice; să-şi coordoneze eforturile în ceea ce
priveşte asistenţa planificată prin mecanismele precizate mai sus, pentru a se asigura că sprijinul
din surse diferite este eficace şi reciproc avantajos.

2.5. Tratatul de la Amsterdam.* O schiţă a problemelor comunitare[26] 

Tratatul Asupra Uniunii Europene la Articolul N prevede organizarea Conferinţei

Interguvernamentale pentru a trece în revistă problemele integrării. În prima jumătate a anului
1995, fiecare instituţie comunitară a pregătit un Raport asupra funcţionării Tratatului UE. A
doua jumătate a anului a fost prevăzută pentru analiza posibilelor opţiuni recomandate de Grupul
de Reflecţie, prezidat de Secretarul de stat în probleme europene din guvernul Spaniei – Carlos
Westerndrop. Grupul a prezentat Raportul Consiliului European de la Madrid în decembrie
1995.

După ultimele adnotări ale documentelor în cadrul Comisiei şi al Parlamentului European,

Consiliul European de la Torino a deschis oficial lucrările Conferinţei interguvernamentale în 26
martie 1996. Obiectivele Conferinţei au fost ambiţioase şi s-au centrat pe ideea de Europă a
cetăţenilor, pe rolul Uniunii Europene pe scena internaţională, pe îmbunătăţirea funcţionării
instituţiilor şi pe perspectivele de extindere.

Consiliul European, întrunit succesiv la Florenţa (21-22 iunie 1996), Dublin (5 octombrie
1996 şi 13-14 decembrie 1996) şi neoficial la Noordwijk (23 mai 1997), a dezbătut
diferite propuneri şi abordări ale Conferinţei. Grupurile de lucru, după 15 luni de
consultări Summit-uri, propuneri, amendamente la texte etc. au redactat documentul
cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Amsterdam, care a fost semnat la 20
octombrie 1997.

Tratatul de la Amsterdam este alcătuit din trei părţi, o anexă şi 13 protocoale, la care se adaugă
51 de declaraţii adoptate de Conferinţa Interguvernamentală şi alte 8 declaraţii ale unor state
membre, anexate actului final.

Prima parte conţine amendamente la tratatele anterioare; partea a doua îşi propune simplificarea
tratatelor care înfiinţaseră cele trei Comunităţi Europene, în scopul adaptării la realităţile
prezentului, şi a provocărilor previzibile ale viitorului. Ultima parte conţine clauzele generale şi
finale.

În Tratatul de la Amsterdam au fost introduse patru mari domenii:

1.  Libertate, securitate şi justiţie

Această secţiune explică garanţiile incluse  în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale,

zona de liberă deplasare a persoanelor în interiorul Uniunii şi noile reglementări privind regimul
de vize, azil şi imigrări. Secţiune se încheie cu titlul privind cooperarea în materie de
criminalitate şi condiţiile de integrare în sistemul Schengen.

2.  Uniunea şi cetăţenii săi

Sunt incluse aici şapte documente ce stabilesc îmbunătăţirile ce vor fi introduse de Tratat în
domenii ce privesc direct drepturile şi interesele cetăţenilor individuali (noţiunea de cetăţean
european, strategii comune de combatere a şomajului, tratarea în mod egal a bărbaţilor şi
femeilor, stabilirea cadrului instituţional, sănătate publică, protecţia consumatorului,
standardizarea legislaţiei).

3.  Politica externă eficientă şi coerentă

Conţine îmbunătăţirile aduse în scopul obţinerii unui rol mai important pe piaţa internaţională a
Uniunii Europene. Secţiunea economică elucidează aspectele practice ale extinderii politicii
comerciale comune, menită să includă acorduri internaţionale şi drepturile asupra proprietăţii
intelectuale.

4.  Probleme instituţionale

Secţiunea concluzionează şi explică formele instituţionale lansate de Tratatul de la Amsterdam,

în scopul extinderii Uniunii Europene: scopul şi modul de operare a procedurii co-decizionale, în
vederea întăririi rolului Parlamentului European; extinderea votului majoritar calificat în
Consiliu; structura şi modul de funcţionare a Comisiei Europene; rolul Curţii de Justiţie; rolul
mai important acordat Curţii Auditorului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului
Regiunilor; mai mare implicare a parlamentelor naţionale în activităţile Uniunii Europene şi o
mai bună informare a acestora cu problemele comunitare; consolidarea principiului
subsidiarităţii; strânsa cooperare între ţările membre.

2.6. Zece + 1. Agenda 2000

În cursul anului 1996 şi în prima jumătate a lui 1997 au fost pregătite la Opiniile Comisiei
asupra aplicaţiilor de aderare ale ţărilor asociate. Consiliul European de la Madrid a cerut ca ele
să fie publicate după încheierea Conferinţei Interguvernamentale.

Publicarea şi apoi completarea Opiniilor, în iulie 1997, plus propunerile de reformă a politicilor
Uniunii Europene, şi Pachetul de măsuri Agenda 2000, au readus Comisia şi pe politicieni la
masa discuţiilor referitoare la lărgire [27]. Deciziile de începere a negocierilor de aderare,
începând cu 1998, au fost luate la reuniunea Consiliului European de la Luxemburg din
decembrie 1997.

Pregătirea aderării, susţinută acum de o legislaţie comunitară adecvată,  a devenit un obiectiv

major în ţările asociate, în ciuda faptului că distanţa pe care trebuie să o străbată pentru a ajunge
la nivelul Uniunii este uriaşă. Marea majoritate a activităţilor în iulie 1997 au fost stabilite şi
prezentate în Opiniile Comisiei.

De menţionat că în unele ţări asociate dezvoltarea economică progresează rapid, până la punctul
în care Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au devenit deja membre ale OECD (Organizaţia
pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare). Creşterea producţiei în aceste ţări este mai mare
decât cea medie în Uniune şi, în consecinţă, creează o breşă, o instabilitate macroeconomică la
nivelul UE, care şi aşa se confruntă cu crize interne.

Pachetul de măsuri Agenda 2000 prezentat de Comisie indică o cale de urmat în vederea
realizării aderării.*

Programul de extindere a fost lansat la 30 martie 1998. Primele cinci state – Cehia, Estonia,
Polonia, Slovenia, Ungaria plus Cipru au fost nominalizate pentru începerea negocierilor
propriu-zise. Pentru celelalte cinci – România, Bulgaria, Letonia, Lituania şi Slovacia s-au
prevăzut reuniuni pregătitoare a negocierilor (1998–1999).** La Summitul de la Helsinki şi
aceste au fost incluse în programul de aderare.

Consiliul European a înfiinţat Conferinţa Europeană, alcătuită din reprezentanţii tuturor

membrilor şi asociaţilor UE. De notat că s-a deschis o Agendă pentru întâlniri şi consultări
periodice cu Rusia, cu scopul mărturisit al cooperării. Specialiştii au luat  în calcul dorinţa Rusiei
de a fi parte la "Casa Europei", fără să avanseze proiecţii de tip comunitar.

Lărgirea de la "Mica" la "Marea" Europă cu 25-30 de state este posibilă iar procesul de integrare
a fost declanşat, urmare Summit-ului de la Helsinki din decembrie 1999. Lărgirea aduce "bogăţii
potenţiale", dar şi greutăţi implicaţiilor economice, politice şi de securitate care sunt estimate,
deseori, în abuz. Extinderea UE se regăseşte pe vectorul modelului european aflat şi el în plin
proces de reconstrucţie. Noua arhitectură european㠖 astăzi o promisiune pan-europeană, va
deveni, în scurt timp, o certitudine, într-o lume aflată într-un evident proces de globalizare.

*          *

Între 1994-1996 cele 10 ţări est-europene asociate la UE au transmis Consiliului cererile de

aderare . În concordanţă cu Articolul O al Tratatului asupra Uniunii Europene (care specifică
procedurile extinderii), Consiliul a consultat Comisia în toate cazurile. Comisia a dat publicităţii
Opiniile asupra cererii de aderare a fiecărei ţări. [28]

Opinia asupra cererii de aderare detaliază situaţia politică şi economică, capacitatea de

a adopta şi implementa "aquis"-ul comunitar (ansamblul de drepturi şi obligaţiunii ce
derivă din tratatele şi legile UE) în toate sectoarele de activitate ale UE; indică
posibilele probleme care ar putea să apară în timpul negocierilor de aderare şi
"recomandă" sau nu deschiderea negocierilor. Opinia oferă atât o analiză a situaţiei
prezente, cât şi o evaluare a tinţelor, luând în considerare dinamica schimbării.

În pregătirea Opiniilor Comisia se bazează pe un volum considerabil de informaţii furnizate de

ţările candidate, dar şi surse suplimentare. 

Opinia este un document fundamental pentru procesul de aderare deoarece operează cu criterii
precise pentru accesul la statutul de membru care presupune:  ţara candidată să fi dovedit
stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, puterea legii, drepturile omului, respectul şi
protecţia minorităţilor; existenţa economiei de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă
competiţiei şi pieţei Uniunii; capacitatea de a-ţi asuma obligaţiile de membru, inclusiv aderarea
la uniunea politică şi economică.

Consiliul European, întrunit la Madrid în decembrie 1995, a reconfirmat aceste criterii şi s-a
referit la nevoia de "a crea condiţiile unei integrări graduale şi armonioase a ţărilor candidate", în
special prin: dezvoltarea economiei de piaţă; ajustarea structurilor administrative; crearea unui
mediu monetar şi economic stabil.

Consiliului European de la Madrid a solicitat Comisiei "să se asigure că ţările candidate sunt
tratate pe o bază egală".

Negocierile de aderare au început în 1998 cu Cei 5+1. Durata lor este dificil de estimat. În cazul
Austriei, Suediei şi Finlandei, au durat 13 luni, în timp ce pentru Spania şi Portugalia au fost
necesari 7 ani. Negocierile depind de complexitatea problemelor şi vor varia de le o ţară la alta.
Ele sunt conduse de Preşedenţia UE cu sprijinul Comisiei.

*      *

O bază solidă în pregătirea condiţiilor necesare aderării au asigurat-o în toţi aceşti ani Acordurile
de Asociere care au devenit un forum pentru discuţii şi întâlniri în comitete permanente. La
Essen a fost confirmat rolul Programelor PHARE în strategia pre-aderării, ca instrument de
sprijin la restructurarea economică şi întărirea democraţiei. Flexibilitatea PHARE s-a făcut
simţită în primul rând prin programele indicative multi-anuale. Prin PHARE, UE alocă ţărilor
candidate 11 miliarde ECU până în 1999 inclusiv.

Ţările Europei Centrale şi de Est beneficiază de asistenţă şi surse care sunt disponibile
prin alte programe.Banca Europeană de Investiţii prin programele de asistenţă
bilaterală; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin împrumuturi;
împrumuturi ale Comunităţii Economice Europene şi ale EURATOM; sisteme de
asigurări de credit bilaterale şi garanţii de investiţii; FMI, Banca Mondială, Clubul Paris,
Clubul Londra etc.

Comisia a publicat în mai 1995 Ghidul pentru alinierea legislaţiilor pieţei interne pentru ţările
asociate din Europa Centrală şi de Est. Carta Albă a indicat asistenţa care le este disponibilă. S-a
înfiinţat Biroul de Schimb al Informaţiilor asupra Asistenţei Tehnice.

Dialogul structurat la rândul lui, este modalitatea prin care se realizează contractele directe care
constau în întâlniri ale şefilor de stat şi guvern (o dată pe an) şi întâlniri ministeriale pe
următoarele domenii: afaceri externe (de două ori pe an), dezvoltarea pieţei interne, în mod
special în ceea ce priveşte finanţele, problemele economice şi de agricultură (o dată pe an),
transport, telecomunicaţii, cercetare şi mediu (o dată pe an), justiţie şi interne (de două ori pe an)
şi cultură (o dată pe an).

Într-o perioadă scurtă de timp performanţele ţărilor candidate sunt de apreciat: s-au stabilit forme
de guvernământ democratic, compatibil cu cerinţele statutului de membru al Uniunii; s-au creat
condiţiile de manifestare a vieţii politice prin alegeri libere şi corecte, drepturile minorităţilor
sunt respectate; sistemul juridic a început să funcţioneze; organizaţiile non-guvernamentale sunt
din ce în ce mai active şi orientate spre problemele societăţii civile.

Cei Zece + 1 îndeplinesc criteriile legate de democraţie, respectarea drepturilor omului şi

protecţia minorităţilor. Privind condiţiile economice, s-au pus bazele economiei de piaţă şi a
condiţiilor pentru o creştere economică stabilă. Totuşi, situaţia variază de la o ţară la alta.
Investiţiile străine, deşi în creştere, sunt relativ mici şi nu sunt distribuite pe măsura cerinţelor.
Procesul de privatizare nu este suficient de transparent şi nu este întotdeauna însoţit de
restructurarea necesară. Reforma sectorului bancar şi financiar rămâne slabă, iar implementarea
politicilor de competiţie de tipul celor practicate în UE sunt doar la început. Opiniile Comisiei
evaluează ţările candidate în implementarea "aquis"-ului comunitar cu comentarii privind
capacitatea administraţiei publice de a întări regulile comunitare şi măsura în care infrastructura
este conformă cu standardele UE, în domenii precum: mediul, energia, securitatea nucleară,
telecomunicaţiile, transportul, sănătatea şi siguranţa muncii. Capacitatea de a-şi asuma
obligaţiile de membru sunt evaluate prin aproximarea legislaţiei pieţei interne. Progresul se
apreciază a fi stabil, în domenii de referinţă, însă, sunt destule necorelări, disfuncţii şi mai ales
diferenţieri sensibile de la o ţară la alta.

2.7. Opinia Comisiei Europene asupra cererii de aderare a României [29] 

Baza legală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană o reprezintă Acordul European de
Asociere (Negocierile pe tema acordurilor de asociere, între Comunităţile Europene şi România
au început în primăvara anului 1992). Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993 şi a fost
promulgat de Preşedintele României la 5 aprilie 1993. Parlamentul European l-a ratificat în
şedinţa din 27 octombrie 1993 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

Acordul European instituie asocierea României la Uniunea Europeană şi stabileşte formele

dialogului politic permanent. Principiile generale şi obiectivele procesului de asociere sunt:
crearea cadrului instituţional pentru realizarea unui intens dialog politic; sprijinirea obiectivelor
României pe calea realizării economiei de piaţă şi consolidării democraţiei; liberalizarea
circulaţiei mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor; crearea cadrului pentru dezvoltarea
cooperării economice, financiare, culturale şi sociale.

La 21 iunie 1995 a fost semnată de către reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare Declaraţia
de la Snagov, document politic de susţinere a Strategiei Naţională de Pregătire a Aderării
României la Uniunea Europeană.

În baza Acordului, Guvernul României a dat publicităţii prima versiune a Programului Naţional
de Aderare (PNAR) în anul 1998. Acest document de lucru este supus periodic actualizării şi
înbunătăţirii, în conformitate cu evoluţia procesului de reformă, de performanţele şi pregătirea
pentru aderarea la Uniunea Europeană.

PNAR a fost actualizat în 1999. Volumul I, partea întâia cuprinde: Programul de îndeplinire a
criteriilor politice de aderare – Democraţia şi statul de drept şi Drepturile omului şi protecţia
minorităţilor; partea a doua – Programul de îndeplinire a criteriilor economice de aderare, cu o
sinteză a politicilor economice, care atestă că în România sunt premise favorabile pentru a se
ajunge la economia funcţională de piaţă şi activităţi care demonstrează capacitatea economiei de
a face faţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din UE; partea a treia este dedicată
Programului naţional de adoptare a „acquis-ului comunitar şi face referiri la piaţa internă,
inovaţie, politici economice şi fiscale, politici sectoriale, coeziune economică şi socială, calitatea
vieţii şi a mediului, justiţia şi afacerile interne, politicile externe şi chestiunile financiare.
Ultimele două părţi sunt dedicate Programului de reformă administrativă şi Necesităţi financiare.
Volumul al II-lea cuprinde: Programul de armonizare legislativă (1999–2000); Tabele cu
obiective instituţionale (1999–2002) şi Necesităţi financiare (1999–2002).

PNAR*: este un instrument naţional de programare şi evaluare a procesului de aderare la UE,

este un document evolutiv, actualizat continuu în funcţie de realizări şi de noile priorităţi şi
prezintă importanţă deosebită pentru planificarea bugetară şi pentru direcţionarea asistenţei
financiare externe.

PNAR cuantifică experienţa acumulată de România în preluarea „acquis"-ului comunitar,

urmare a dialogului desfăşurat în cadrul subcomitetelor Acordului European şi al contactelor
permanente dintre instituţiile româneşti şi cele ale Comisiei.

Programul este prezentat anual la Bruxelles şi este dovada angajamentului concret pentru
integrare.

De remarcat că România a creat cadrul instituţional necesar coordonării procesului de pregătire

pentru aderare – Departamentul pentru Integrare Europeană (H.G. 260 / 1994 şi 141/1995), în
aparatul de lucru al Primului Ministru (1994–2000), iar după reorganizarea de la începutul lunii
februarie 2000, în structura Ministerului Afacerilor Externe, ca Departament pentru Afaceri
Externe; Comitetul Inter-ministerial pentru Integrarea Europeană (H.G. 140/1995); Unităţi de
integrare europeană din ministere şi instituţii publice (H.G. 140/1995).** Institutul European din
România (Ordonanţa 15/1998); Fondul Naţional, din cadrul  Ministerului de Finanţe, Oficiul de
Plăţi şi Contractare PHARE sub autoritatea aceluiaşi minister.

Acordul de Asociere a României la UE a stabilit cadrul şi obiectivele asocierii.

S-a adoptat parţial sau total, pe domenii legislaţia UE, ţinând cont de reglementările „acquis"-
ului comunitar.* Verificarea compatibilităţii proiectelor şi propunerilor legislative cu
reglementările comunitare, în materie, este în competenţa Consiliului legislativ, organism
consultativ al Parlamentului României. Odată adoptate proiectele de lege, monitorizarea
compatibilităţii se face cu ajutorul „Armonogramei".

În conformitate cu hotărârile Consiliului European de la Luxemburg, din decembrie 1997

Comisia a început în aprilie 1998 examinarea analitică a „acquis"-ului comunitar – „screening"/
„examen analitique de l´acquis" simultan cu grupul primelor şase ţări – Cehia, Polonia, Ungaria,
Estonia, Slovenia, Malta şi cu celelalte cinci – România, Bulgaria, Slovacia, Letonia,
Lituania.**

Fără a dezvolta capitolele „acquis"-ului ne vom referi doar la capacitatea administraţiei publice
româneşti de transpunere a „acquis"-ului comunitar.

Pentru toate statele candidate domeniul administraţiei este esenţial, oficial considerat aşa încă de
la Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 şi a fost preluat ca obiectiv major în
cadrul Parteneriatului pentru Aderare.

Prin măsuri graduale se vizează  să se aplice şi în ţările asociate principii fundamentale în UE –

principiul separării  funcţiilor politice de cele administrative: principiul creării unui serviciu
public de carieră, profesional şi neutru politic; principiul definirii clare a valorilor,
responsabilităţilor şi relaţiilor dintre instituţii; principiul subsidiarităţii; principiul autonomiei
locale decizionale, principiului transparenţei actului de guvernare şi administrativ; principiul
simplificării procedurilor şi actelor normative, principiul respectului faţă de cetăţean.

În cadrul procesului de reformă a administraţiei publice Guvernul României a stabilit priorităţi

ambiţioase: perfecţionarea sistemului de organizări şi conducere a pachetului informaţional la
nivelul aparatului de lucru al Guvernului; întărirea decizională la nivel guvernamental;
reconsiderarea locului şi rolului organismelor de coordonare în domeniu prin modernizarea
procedeelor şi mijloacelor de lucru şi de comunicare; instituirea unui serviciu public profesionist
şi neutru cu legături eficiente între nivelurile politic şi administrativ; raţionalizarea şi
modernizarea structurilor actuale şi crearea Unităţii centrale pentru gestionarea resurselor
umane; operaţionalizarea structurilor nou-create; redefinirea atribuţiilor ce revin ministerelor şi
agenţiilor guvernamentale ca organisme menite să fundamenteze politici sectoriale; continuarea
procesului de descentralizare şi întărirea autonomiei locale, asigurarea unei reale autonomii
locale prin perfecţionarea cadrului legislativ în sensul armonizării cu legislaţia comunitară, cu
prevederile Cartei Europene a Autonomiei locale, a Convenţiei Cadru pentru Protecţia
Minorităţilor Naţionale, a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare, a Convenţiei
Cadru Europene Referitoare la Cooperarea Trans-frontalieră a Colectivităţilor sau Autorităţilor
Teritoriale; definirea patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale; modernizarea managementului finanţelor publice la nivel central şi local; creşterea
gradului de transparenţă faţă de mass-media şi crearea unei relaţii de parteneriat cu societatea
civilă.

Realizarea acestor obiective imediate şi a celor evaluate a fi realizate pe durată medie nu este
imposibilă. Mai mult, prin mecanismele de înfrăţire instituţională (twinning) s-au semnat
convenţii cu statele membre ale UE în domeniile justiţiei, afacerilor interne; financiar-bancar,
mediu, agricultură, dezvoltare regională. Apoi, începând cu 1 august 1996 România beneficiază
de asistenţă financiară şi prin intermediul programelor comunitare. De la acea dată a intrat în
vigoare Protocolul Adiţional la Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană, ce
stabileşte modalităţile de participare a ţării noastre la acest tip de resurse.

Rezultatele participării, la primele trei programe deschise în 1997, se transpun în peste 200 de
proiecte derulate în Programul Leonardo da Vinci (dedicat formării profesionale), la un buget de
13, 5 MEURO (milioane EURO); peste 260 de proiecte în Programul Socrates (în domeniul
educaţiei), la un buget total de circa 18 MEURO; circa 450 de proiecte în Programul Youth for
Europe, la un buget total de 1,4 MEURO.

Din 1999 au fost deschise încă 12 programe în domeniul protecţiei mediului, sănătăţii, egalităţii
şanselor, culturii, energiei, IMM-urilor şi cercetării-dezvoltării.

România manifestă interes în a participa şi la noua generaţie de programe comunitare care se

lansează în acest an 2000. Sunt în curs de desfăşurare proceduri pentru participarea la programul
Fiscalis şi Leonardo da Vinci (2000–2006); Socrates II (2000–2006) şi Youth for Europe II
(2000–2004). Se aşteaptă invitaţia Comisiei pentru participarea la programele noi – Customas
2000, Culture 2000, Life III, Daphine etc.

Guvernul României este beneficiar al Programului  PHARE începând cu 1990. În perioada

1990–1998 bugetul total alocat ţării noastre a fost de peste 1 miliard de EURO.

Principalele sectoare care au beneficiat de asistenţa PHARE au fost privatizarea, restructurarea,

întreprinderile mici şi mijlocii (167 milioane EURO – MEURO); educaţia (135 MEURO);
transporturile (141 MEURO); agricultura (86 MEURO); sănătatea (31 MEURO). Începând cu
martie 1997, Comisia a decis finanţarea dezvoltării capacităţii administraţiilor de a aplica
„acquis"-ul comunitar şi sprjin pentru procesele investiţionale de dezvoltare a infrastructurilor
necesare asigurăiri standardelor comunitare.*

În perspectiva noilor orientări ale Programului PHARE, Comisia va aloca statelor candidate un
buget total de 10,5 miliarde EURO (1,5 miliarde EURO anual, în perioada 2000–2006).
România ar putea beneficia de circa 16 % din sumă, adică o alocaţie anuală de 240 MEURO. În
plus, Consiliul European de la Berlin, din 24–25 martie 1999 a stabilit ţării noastre suma de circa
22.000 MEURO, pe şapte ani, pentru susţinerea reformelor, în vederea pre-aderării.

Începând cu 1 ianuarie 2000, trei fonduri de pre-aderare – ISPA pentru transport şi mediu,
SAPARD pentru agricultură şi PHARE** au devenit operaţionale şi sunt disponibile pentru Cei
zece + 1 candidaţi. În context, România va trebui să-şi creeze cadrul legal şi instituţional adecvat
pentru a avea acces la resursele din  fondurile  de  pre-aderare.  Primele  măsuri legislative au
fost deja realizate. S-a adoptat Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională; Ordonanţa de
urgenţă nr. 24/1998 privind zonele defavorizate s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru
Dezvoltare Regională şi a demarat Planul Naţional de Dezvoltare anexat la Programul Naţional
de Aderare a României la Uniunea Europeană, ca mecanism de utilizare a fondurilor de pre-
aderare.

Comisia Europeană a apreciat în Opinia publicată în octombrie 1999 eforturile României în

procesul de pre-aderare şi a propus începerea negocierilor.

Summit-ul de la Helsinki, desfăşurat în perioada 10 –11 decembrie a decis extinderea

procesului de lărgire a EU şi începerea negocierilor cu toate Cele 10 + 1 state
candidate.

La momentul publicării Opiniei, România răspundea parţial criteriilor stabilite de Consiliul

European de la Copenhaga, din iunie 1993. Se apreciază instituţiile democratice subliindu-se că
ele trebuie în continuare consolidate printr-o mai strictă respectare a punerii în practică a legilor
la toate nivelele structurilor de guvernământ. Alegerile sunt şi ele apreciate ca libere şi corecte.
Neclarităţi se mai manifest㠖 se apreciază în text – în domeniul respectării drepturilor omului,
chiar dacă măsurile adoptate şi demersurile autorităţilor române, sunt semnificative, de la un an
la altul. Sunt necesare – apreciază documentul Comisiei eforturi considerabile în lupta împotriva
corupţiei, îmbunătăţirea operaţiunilor sistemului judiciar şi protecţia drepturilor individuale.
Reformele în domeniul protecţiei copiilor plasaţi în orfelinate se cer continuate prin programe în
derulare, prin altele noi, prin eforturi susţinute.

Ţara noastră este considerată ca furnizor de stabilitate pentru modul în care soluţionează
problemele minorităţilor, în special ale celei maghiare. România – menţionează textul Opiniei –,
oferă un model multicultural  şi  satisface  criteriile  politice fixate de Consiliul European da la
Copenhaga.

În ceea ce priveşte criteriile economice* după o lungă perioadă de stagnare a reformei

economice datorată recesiunii pe plan internaţional, cu crize grave în Asia, Rusia etc. şi
dezechilibrelor structurale din economia ţării noastre – s-a pus în practică un program de
stabilizare macroeconomică şi de reformă structurală. Această politică nu a produs încă efectele
pozitive aşteptate, datorită epuizării resurselor în anii anteriori prin alocări defectuoase în
consum şi datorită instabilităţii politice interne generată de o coaliţie care, în pofida mesajului
pozitiv reformist asumat cu vigoare în 1996 a demonstrat contraperformanţe în a coordona
programe de dezvoltare. Lipsa de fermitate în susţinerea până la capăt a pachetului de măsuri a
afectat procesul de reformă şi a generat o profundă criză internă, inflaţie, scadenţe la datoria
publică externă, creşterea la cote alarmante celei interne, buget deteriorat şi deficite comerciale
substanţiale. La data alcătuirii Opiniei, România avea o populaţie de 22,6 milioane locuitori şi
un venit naţional brut pe cap de locuitor de aproximativ 24% din media UE. Sectorul agricol
ocupa 1/3 din forţa de muncă, iar în industrie se menţinea, în bună parte, sectorul de stat
energofag, supradimensionat... Schimburile cu UE erau 55% din exporturi şi 52% din
importuri...

Pe baza analizei economice, Opinia Comisiei asupra capacităţii României de a îndeplini criteriile
de convergenţă comunitară este nuanţată; menţionează progresele considerabile pe calea creării
economiei de piaţă, reorientarea politicilor economice  spre o schimbare în bine dar, orizontul
relativ nesigur în privinţa creşterii economice rămâne în actualitate. În timp ce  preţurile au fost
aproape în întregime liberalizate, nu sunt asigurate drepturile de proprietate asupra pământului,
sau libera circulaţie a acestuia, sistemul legislativ este fragil şi politica economică nu îşi menţine
coerenţa. Opinia Comisiei recomandă eforturi susţinute în domeniul administrativ şi legislativ.
Fără o serioasă şi profundă restructurare şi modernizare, România va avea de înfruntat dificultăţi
pentru a face faţă competiţiei pieţei interne în cadrul Uniunii.

Este adevărat,  în vederea creşterii competitivităţii economiei, eforturile sectoriale de tipul celor
care vizează redresarea distorsiunilor majore, precum preţul energiei sau pentru accelerarea
privatizării sunt şi ele vizibile; a început lichidarea marilor societăţi cu capital de stat şi
privatizarea sectorului bancar, refacerea acestuia pe criterii economico-financiare.

Agricultura la rându-i este luată în discuţie şi se acceptă că ea are nevoie de resurse financiare  în
regim de urgenţă.

Adăugând „sincopelor" structurale şi nivelul scăzut al cercetării şi dezvoltării, nivelul  precar al

pregătirii forţei de muncă, este evident că România are nevoie în continuare de voinţă politică,
de politici clare menite să ducă la capăt o reformă structurală de atât de multe ori amânată.

La capitolul dedicat capacităţii de a-şi asuma obligaţiile şi de a face faţă "acquis"-ului comunitar
în analizele Comisiei au fost folosiţi mai mulţi indicatori: 1.  obligaţiile fixate în Acordul
European, în principal cele referitoare la dreptul de stabilire, tratamentul naţional, libera
circulaţie a bunurilor, proprietatea intelectuală şi dreptul public; 2.  implementarea măsurilor
fixate în Carta Albă pentru stabilirea pieţei unice; 3.  transpunerea progresivă a unor părţi ale
"aquis"-ului.

S-a constatat că s-au făcut eforturi pentru respectarea obligaţiilor ce decurg din Acordul
European şi din recomandările Cartei Albe. Aceste eforturi, vizibile, se cer a fi continuate şi
susţinute efectiv, deoarece în legislaţie s-a adoptat o mică parte din "aquis"-ul referitor la
elementele cheie ale pieţei unice (de exemplu acela care include competiţia).

Progresele solicitate în continuare se înscriu în sfera aproximării legislaţiei şi crearea structurilor

pentru implementarea acesteia. Restructurarea sectorului financiar, în scopul restabilirii
încrederii publicului şi investitorului, sunt printre primele priorităţi. Apoi, slăbiciunile
administraţiei publice centrale şi locale sunt o reală problemă şi pun sub semnul întrebării atât
măsura, cât şi calitatea armonizării legislaţiei.

În ceea ce priveşte alt aspecte ale "acquis"-ului, s-a reuşit să se realizeze armonizarea din punct
de vedere structural şi legislativ, şi România nu întâmpină dificultăţi semnificative – domeniul
educaţiei, pregătire profesională şi tineret, cercetare şi dezvoltare tehnologică. Eforturi susţinute
vor fi necesare în domeniile telecomunicaţiilor, audio-vizualului, impozitelor şi sistemului
vamal.

Se apreciază că nu s-au creat, încă, condiţiile care să ducă la un sector privat dinamic şi
competitiv şi în consecinţă industria românească va fi capabilă să facă faţă presiunilor
competiţiei de piaţă peste un timp mai îndelungat (vezi greutăţile României ca parte a CEFTA).

În privinţa mediului se cer legislaţii, regulamente şi investiţii masive. În deplină concordanţă cu

"acquis"-ul  nivelul de alocare al fondurilor publice va trebui să crească..

Comisia constată că ţara noastră a făcut progrese în adoptarea "acquis"-ului pentru transport şi
trebuiesc continuate, în special în privinţa transportului maritim şi pe cale ferată. Sunt necesare
investiţii pentru a completa reţeaua de transport european, un element esenţial în funcţionarea
pieţei interne (Coridorul patru).
Standardele, în ceea ce priveşte plasarea forţei de muncă şi problematica socială, se cer şi
apropiate de cele ale Uniunii Europene prin îmbunătăţirea legislaţiei muncii, sănătăţii şi
siguranţei la locul de muncă.

În privinţa politicilor regionale se apreciază că s-au creat structurile necesare pentru folosirea
eficientă a fondurilor Uniunii Europene. Mai trebuiesc înfiinţate sisteme eficiente de control
financiar. Este nevoie, apoi, de implementarea reformelor fundamentale în sectorul agricol
înainte de asumarea obligaţiilor de membru UE. În acest sens restructurarea domeniului, a
industriei agro-alimentare, punerea în funcţiune a mecanismelor de control ale asigurării
sănătăţii şi calităţii sunt doar câteva din acţiunile de primă urgenţă.

În domeniul energiei sunt recomandări ce privesc fixarea preţurilor, intervenţia statului în

sectoarele de combustibil solid şi uraniu, precum şi funcţionarea monopolurilor. (La Cernavodă
centrala nucleară produce în jur de 8% din electricitatea ţării.)

Opinia Comisiei apreciază că România are capacitatea de a pune în aplicare "acquis"-ul

comunitar.

Participarea la al treilea stadiu al Uniunii monetare şi economice, implică coordonarea politicilor

economice şi completa liberalizare a deplasării capitalului. Este prematur a afirma dacă la
vremea aderării România va participa la zona EURO. Aceasta va depinde de succesul
transformărilor structurale în vederea îndeplinirii criteriilor de convergenţă şi nu constituie o
condiţie pentru aderare.

România îşi îndeplineşte obligaţiile în ceea ce priveşte politica comună externă şi de securitate.
Relaţiile cu vecinii, în special cu Ungaria şi Ucraina, au fost îmbunătăţite şi s-au semnat Tratate
de bună vecinătate. (S-a semnat şi Tratatul cu Republica Moldova, în iunie 2000).

În ceea ce priveşte capacitatea administrativă şi legislativă, structurile în domeniu necesită

acţiuni majore şi susţinute.

În concluzie, în urma analizelor pe domenii – politic, economic, administrativ, legislativ şi

instituţional, Comisia apreciază în octombrie 1999 că  România este pe cale de a construi
democraţia avansată de tip occidental,  s-au înregistrat progrese considerabile în crearea
economiei de piaţă, că s-au pus parţial în aplicare elementele esenţiale ale "acquis"-ului. Eforturi
considerabile vor fi necesare şi în anii următori, într-un ritm susţinut, inclusiv financiar, în
domeniul mediului, transporturilor, plasării forţei de muncă, politicilor sociale, justiţiei,
afacerilor interne şi agriculturii. La un nivel mai general, o reformă administrativă profundă
devine o condiţie a modernizării societăţii.

După aceptarea pentru aderare, la istoricul Summit de la Helsinki şi deschiderea oficială a

Programului de aderare, la 15 februarie 2000 la Bruxelles, România şi Uniunea Europeană au
încheiat pe 26 mai 2000, la Bruxelles, negocierile pentru cinci capitole ale dosarului de aderare –
intreprinderi mici   şi mijlocii, ştiinţă şi cercetare, educaţie, formare profesională şi tineret, relaţii
externe, precum şi politica  externa şi de securitate comună. Aceste capitole au fost deschise
negocierii la 28 martie, când România a prezentat  documentele de poziţie aferente. România şi-
a propus să transmită documentele de poziţie pentru concurenţa; statistica; dreptul societăţilor
comerciale; protecţia consumatorilor; cultură şi audio-vizual; telecomunicaţii şi tehnologia
informaţiilor; uniune vamală, precum şi politici în domeniul transporturilor. Negocierile pentru
aceste opt capitole se deschid în perioada preşedinţiei franceze a Uniunii Europene. Toate
activităţile menţionate dovedesc că după 1990, cu limite parteneriatul România – UE s-a
dezvoltat pe măsura derulării procesului de democratizare a societăţii şi de construire a
economiei de piaţă. În iunie 1995 România a depus cererea de aderare, care a condus la
includerea în procesul de extindere a Uniunii. De la acel moment s-a parcurs un proces deloc
uşor, concretizat, la nivel de primă etapă prin deschiderea negocierilor de aderare a României în
cadrul Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999.  În martie 2000 s-a trecut de la
faza multilaterală la cea bilaterală de analiză a „acquis"-ului comunitar.

În planul aderării, sunt domenii în care România înregistrează importante rămâneri în urmă, ele
fiind acelea în care există deficienţe în preluarea „acquis"-ului comunitar (circulaţia produselor
industriale, serviciile, mediul înconjurător, dreptul societăţilor, telecomunicaţiile şi societatea
informaţională). În schimb, la capitolele liberei circulaţii a capitalurilor, politicii de concurenţă,
impozitării, energiei şi a anumitor produse industriale s-au înregistrat succese.

În perspectiva etapei bilaterale a exerciţiului de screening a cărei finalitate o constituie stabilirea

gradului de concordanţă a legislaţiei naţionale cu directivele comunitare, s-a evidenţiat
necesitatea constituirii la nivelul fiecărui minister a echipelor de experţi-jurişti care să realizeze
evaluarea preliminară şi să identifice anticipat posibilele aspecte conflictuale între legislaţia
română şi cea comunitară. Apoi, absenţa unui nucleu de coordonare, monitorizare şi follow-up
şi, uneori, atenţia marginală care se acordă pregătirii aderării în unele ministere riscă să plaseze
România în postura nedorită de candidat care avansează greoi, cu sincope şi, uneori, haotic în
satisfacerea unui criteriu fundamental pe care îl implică aderarea la UE, acela al asimilării
„acquis"-ului comunitar.

În ceea ce priveşte Strategia pe termen mediu întocmită de România pentru a îndeplini condiţiile
aderării a suporta critici din partea analiştilor economici, fiind considerată mult prea optimistă în
prevederile referitoare la creşterea investiţiilor şi cea a Produsului Intern Brut.* Accente critice
la abordări nerealiste se păstrează şi relativ la scăderea şomajului de la 13,3 % în anul 2000 la
9,1 % în 2004. Principala problemă a Strategiei se consideră a fi aceea de a conţine prevederi
posibile numai în cazul în care economia României s-ar fi restructurat deja.

În ciuda criticilor, întemeiate în unele aspecte, premierul Mugur Isărescu a anunţat în Statele
Unite realizarea unei creşteri de 1–1,1 % şi a propus agenţiilor de rating reevaluarea imaginii 
economice a României.

Dincolo de orice îndoială România a asumat opţiunea istorică pentru modelul de dezvoltare
occidental bazat pe democraţia avansată.

* În primăvara anului 1996, în Polonia a fost o mare agitaţie când, fără consultaţii,
Preşedintele Rusiei şi cel al Belarusului au anunţat că au căzut de acord că ar trebui să
se constituie "un coridor prin Polonia care să unească Belarusul şi Kaliningrad-ul".

** Preşedinţia daneză din 1993 a fost interesată în mod particular de sprijinirea noilor
democraţii apărute în Estonia, Letonia şi Lituania, ţări care au luptat pentru a ieşi din
interiorul Uniunii Sovietice şi care şi-au câştigat independenţa în august-septembrie
1991. Comerţul şi acordurile de cooperare economică şi comercială cu aceste ţări au
fost negociate în 1992 şi au intrat în vigoare în februarie, respectiv martie 1993. La
Copenhaga, Consiliul European se declarase nemulţumit şi a cerut Comisiei să
pregătească negocierea acordurilor de comerţ liber (Free Trade Agreement) cu cele trei
ţări. În plus, s-a declarat în favoarea Acordurilor de Asociere cu Statele Baltice "de
îndată ce condiţiile necesare se vor îndeplini". A urmat negocierea Acordurilor de
comerţ liber în 1994, ele devenind o parte integrantă a Acordurilor de Asociere semnate
în cele trei Ţări Baltice, în vara anului 1995  . Acordul de Asociere cu Slovenia, una
dintre cele mai avansate şi prospere ţări din Centrul Europei, a intrat apoi pe ordinea de
zi a Comisiei.

De îndată ce practica Acordurile de Asociere s-a răspândit peste graniţele primelor trei
ţări central-europene – Ungaria, Polonia şi Cehia, ele s-au înmulţit şi au fost privite ca şi
baza contractuală normală între Uniunea Europeană şi statele central şi est-europene
considerate membrii potenţiali ai Uniunii. Până în iunie 1995, vorbim, deja, de zece ţări
asociate.

*  Acordurile de Parteneriat şi Cooperare au fost semnate cu mai multe ţări din fosta
Uniune Sovietică: cu Rusia, Ucraina şi Moldova s-au semnat în 1994; cu Belarus,
Kazakstan şi Kîrghistan s-au semnat în 1995. Apoi s-au iniţiat contacte cu Armenia,
Azerbaijan şi Georgia. Aceste ţări nu şi-au manifestat dorinţa de aderare la Uniune, dar
au inclus acorduri de comerţ, competiţie, investiţii, democraţie şi drepturile omului.

* Vezi: Institut d’etudes européennes, ULB, Groupe d ’etudes politiques européennes,

Le Traité d’Amsterdam, ULB, 1997, p. 129 şi urm.

* Documentele ce compun Agenda 2000 sunt următoarele:

1. Uniune mai puternică şi extinsă (A. Stronger and Wider Union; 2. Avize ale Comisiei
în legătură cu solicitările ţărilor candidate de aderare la Uniunea Europeană (Opinions
concerning the Applications for Membership to the European Union Presented by the
Candidate Countries); 3. Efectele extinderii spre ţările candidate din Europa Centrală şi
de Est asupra politicilor Uniunii (studiu de impact) (Effects on the Unionşs Policies of
Enlargement to the Applicant Countries of Central and Eastern Europe); 4. Întărirea
strategiei de pre-aderare (Reinforcing the Pre-accession Strategy).

** Comisia a evaluat costul extinderii la aproximativ 75 mrd. ECU.  "suntem în faţa unui
adevărat Plan Marshall pentru ţările candidate"aprecia J. Santer.

Cipru şi Malta şi-au depus cereri de aderare la UE în 1990; Ungaria, la 01.04.1994;

Polonia la 08.04.1994; România la 22.06.1995; Slovacia la 28.06.1995; Letonia la
13.10.1995; Estonia la 28.11.1995; Lituania la 11.12.1995; Bulgaria la 16.12.1995;
Republica Cehă la 23.01.1986 şi Slovenia la 10.06.1996. (Vezi Colecţia pe 1997-1999
– Comission européenne, Bulletin de l’Union européenne, Bruxelles.)

* Vezi H.G. nr. 114/1999 în M.O. al României.

** În următorii ani, Birourile de Integrare Europeană din cadrul Prefecturilor vor trebui să
se implice efectiv în viaţa comunităţilor. Atribuţiile H.G. 140/1995, M.O. nr. 51/1995
sunt:

1. Armonizează actele administrative emise de autorităţile locale cu principalele

reglementări comunitare în domeniul vizat de respectivele acte. Autorităţile locale îşi
vor revizui actele adoptate în vederea corelării lor cu normativele europene cuprinse în:
Carta Europeană a Autonomiei Locale; Conveţia Cadru Europeană privind Cooperarea
Transfrontalieră între Comunitătile şi Autorităţile Teritoriale; Documentele europene
privind dezvoltarea regională; Carta Europeană a Urbanismului. Carta Europeană a
Limbilor Regionale şi Minoritare; Reglementările europene privind protecţia mediului.

2. Colaborează, prin intermediul DAPL, cu Ministerul Afacerilor Externe –

Departamentul de Integrare Europeană, la luarea unor decizii sau la pregătirea în
judeţe a proiectelor de programe naţionale, din domeniul integrării europene.

3. Asigură coordonarea şi facilitează acţiunile de asistenţă directă ale Delegaţiei

Comisiei Europene la Bucureşti, la nivelul partenerilor judeţeni.

4. Culeg, stochează, prelucrează şi difuzează informaţii cu caracter operativ sau

normativ ce privesc programele de asistenţă, ce sunt acordate de UE.

5. Organizează din iniţiativă proprie sau în cooperare cu alţi parteneri, manifestări

locale de prezentare a unor proiecte comunitare în derulare (vizite, prezente ale unor
personalităţi, turnee, expoziţii, aniversări sau alte categorii de manifestări cu caracter
public).

6. Încurajează preluarea de către autorităţile locale sau de către alţi parteneri sociali a
metodelor, tehnicilor, actelor normative sau iniţiativelor cu caracter participativ, ce ţin de
manifestări organizate de UE la scară continentală.

7. Îşi însuşesc normele UE privind procedurile specifice de angajare şi de derulare a 

programelor PHARE; stimulează participarea factorilor judeţeni interesaţi de aceste
programe, fac cunoscute normele legale şi datele limită de participare; acordă
consultanţă tehnică gratuită persoanelor şi organizaţiilor interesate la nivel local; oferă
asistenţă pentru bună încadrare a unor proiecte locale în contextul exigenţelor
europene din domeniu.

8. Emit informări, organizează întâlniri şi conferinţe, comunicate de presă şi participări

la difuzarea prin mass-media locale a acţiunilor şi programelor de asistenţă ale UE şi
ale Guvernului României.

9. Fac cunoscute normativele UE privind cooperarea transfrontalieră şi încurajează

iniţiativele locale în această direcţie.

10. Ţin evidenţa schimburilor constante cu parteneri din statele membre ale UE (înfrăţiri
şi acorduri de cooperare între comunităţi, conlucrări între grupuri profesionale etc); ţin
evidenţa minimă a programelor şi manifestărilor planificate în acest domeniu;
recomandă partenerilor români angajaţi în aceste schimburi programe comunitare de
susţinere adecvate, în concordanţă cu ofertele UE şi ale Guvernului României.

11. Ţin evidenţa organizaţiilor neguvernamentale (ONG) active pe raza judeţului cât şi a
iniţiativelor de constituire de noi ONG-uri; identifică instituţiile şi ONG-urile implicate în
programe asistate de UE; stimulează, încurajează şi asistă participarea ONG-urilor, cât
şi a factorilor economici şi instituţionali din judeţ, la concursurile pentru obţinerea unor
donaţii externe şi la oportunităţile de diferite programe comunitare.

12. Sesizează Prefectul asupra unor manifestări, opinii sau acţiuni publice cu tendinţe
străine sau ostile spiritului comunitar european.

* „Acquis communantaire" reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ale

statelor membre ale UE şi se bazează pe Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi a Oţelului (1991). Tratatul de constituire a Comunităţii Economice (Roma,
1957),  Tratatul de construire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice EURATOM
(Roma, 1957); Convenţia cu privire la Antilele olandeze (1962) Tratatul de înfiinţare a
unui Consiliu şi a unei Comisii Unice (1965); Actul Unic European (1985); Tratatul
asupra Uniunii Europene (Maastricht 1992); Tratatul de la Amsterdam (1997– intrat în
vigoare la 1 mai 1999).

** „Screening"-ul îşi propune să ofere candidaţilor informaţia cu privire la „acquis"-ul

comunitar, identificarea modalităţilor tehnice care vor trebui luate în considerare în
timpul negocierilor, asupra problemelor esenţiale din cadrul strategiei de pre-aderare
sau al negocierilor.

Exerciţiul de „screening" are două etape: una multilaterală la care participă toate ţările
candidate şi Comisia Europeană şi care s-a încheiat în februarie 1999 şi o a doua,
bilaterală. (Participă numai statul candidat şi Comisia).

„Screeningul" pentru ţările candidate din primul grup s-a desfăşurat între 27 aprilie şi 31
octombrie 1998 şi a examinat 16 din cele 31 de capitole supuse negocierii. Pentru ţările
din al doilea grup, în perioada 3 aprilie 1998 – februarie 1999 s-au parcurs 29 de
capitole din „acquis"-ul comunitar. (Examinarea problematicii agriculturii a început în
primăvara lui 1999 şi s-a încheiat în noiembrie 1999).

În cadrul reuniunilor de „screening" discuţiile se bazează pe două liste: lista A care

cuprinde „acquis"-ul comunitar pentru capitolul respectiv ( Tratate, acordurile
internaţionale semnate de Uniunea Europeană cu terţi, legislaţia secundar㠖 Directive,
Reglementări, Decizii etc.) şi lista B – alte documente ale UE care nu au caracter
legislativ: Recomandări, Populaţii, Cărţi Albe, Cărţi Verzi etc.

* În anul 1998 bugetul total acordat României de UE a fost de 158 MEURO: Programul
naţional PHARE – 117 MEURO; Facilitatea de Recuperare (Pre-Ins Facility) – 16
MEURO; Programul de Dezvoltare a infrastructurii de dimensiuni mari – 25 MEURO.

În anul 1999 România a beneficiat de o alocaţie bugetară din partea UE în valoare de

200 MEURO. Din această sumă circa 156 MEURO au fost alocaţi pentru Programul
Naţional PHARE, iar circa 50 MEURO pentru o serie de programe adresate tuturor
ţărilor candidate în domenii ca: protecţia mediului, infrastructura, cooperare trans-
frontalieră, sprijin acordat întreprinderilor mici şi mijlocii.

** Programele ISPA, SAPARD şi, în parte, PHARE (investiţiile în coeziunea economică

şi socială) urmăresc aceleaşi obiective ca şi fondurile structurale şi de coeziune alocate
statelor membre ale Uniunii  Europene.

Programul ISPA, modelat după Fondul European de Coeziune, va fi alocat în proporţii

egale investiţiilor în domeniile transporturilor şi mediului. Vor fi finanţate numai proiecte
mari, alocarea minimă admisă fiind de 5milioane EURO pe fiecare proiect. Vor fi
finanţate investiţii în dezvoltarea reţetelor europene de transport, a celor naţionale
conectate la reţelele europene, precum şi investiţii în măsuri de protecţie a mediului
care să permită să îndeplinească exigenţele comunitare în materie (uzine de reciclare a
apei, a deşeurilor, instalaţii de filtrare a aerului etc.).

Programul SAPARD, destinat domeniilor agriculturii şi dezvoltării rurale, este modelat

după Fondul European de Garantare şi Îndrumare a Agriculturii (FEOGA). Proiectele
care vor fi finanţate vor putea fi de tipul investiţiilor în societăţi agricole, îmbunătăţirii
producţiei şi comercializării produselor agricole şi piscicole, îmbunătăţirii structurilor
instituţionale pentru controlul calităţii şi sănătăţii produselor animale şi vegetale, a
alimentelor şi protecţia consumatorului, identificării unor metode de producţie agricolă
pentru protecţia mediului şi menţinerea ecosistemelor rurale, dezvoltării şi diversificării
activităţilor economice în mediul rural, creării de forme de asistenţă şi servicii
manageriale pentru agricultori, sprijinirii asocierii agricultorilor, renovarea şi dezvoltarea
aşezărilor rurale, îmbunătăţiri funciare (inclusiv irigaţii) şi clasificarea terenurilor,
crearea şi îmbunătăţirea registrelor agricole, formarea profesională, dezvoltarea şi
îmbunătăţirea infrastructurilor rurale, administrarea pădurilor, acţiunile de împăduriri şi
sprijinirea operatorilor din domeniul producerii şi comercializării produselor forestiere.
Dată fiind natura obiectivelor urmărite, se aşteaptă ca valoarea proiectelor să fie de
mică dimensiune, respectiv numărul lor să fie mare.

Programul PHARE va sprijini pregătirea aderării în trei domenii: construcţia

instituţională, investiţii în conformitate cu cerinţele Uniunii Europene şi investiţii în
coeziunea economică şi socială.

Fiecare dintre programele ISPA, SAPARD şi PHARE (pentru componentă de investiţii)

prevede obligativitatea co-finanţării din partea statului beneficier deoarece, asemenea
fondurilor structurale din interiorul Uniunii Europene, asistenţa comunitară este menită
să completeze şi nu să se substituie efortului naţional.

Caracteristici ale instrumentelor financiare de pre-aderare:

Fiecare dintre programele Uniunii Europene ridică o serie de întrebări şi probleme

legate de diferite aspecte de implementare, conducere şi gestiune:

1) În privinţa funcţionării Fondului Naţional de Pre-aderare, acesta ţine evidenţa plăţilor

în avans şi realimentărilor primite în vederea implementării programelor, sub-
programelor, proiectelor şi sub-proiectelor. Comisia cere adoptarea de reglementări în
materie de achiziţii publice şi de control financiar compatibile cu legislaţia comunitară.

2) În ce priveşte desemnarea punctelor naţionale de contact pentru fiecare dintre

programe, a căror activitate este cerută de Comisie, pentru raţionalizarea dialogului cu
autorităţile, Primul Ministru a aprobat ca Departamentul pentru Integrare Europeană să
fie punctul naţional de contact coordonator naţional al asistenţei pentru programele
PHARE, ISPA şi SAPARD. El are rolul de avizare şi integrare a Planului Naţional de
Dezvoltare cu componentele sale (planuri regionale, planul pentru agricultura şi
dezvoltare rurală, planurile pentru transporturi şi mediu) în PNAR şi de a-l prezenta
Comisiei Europene. (Planul Naţional de Dezvoltare se cere a fi aprobat şi de către
Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională).
3) În ce priveşte desemnarea instituţiilor care vor asigura programarea multi-anuală
(Planul Naţional de Dezvoltare) a utilizării instrumentelor financiare de pre-aderare, s-
au stabilit pentru fiecare program în parte următoarele:  pentrui programul PHARE –
componenta de dezvoltare regională, programarea multi-anuală se face în conformitate
cu prevederile Legii 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, iar pentru
componenta socială programarea multi-anuală este în responsabilitatea Ministerului
Muncii şi Protecţiei Sociale; pentru programul ISPA – secţiunea transporturi, elaborarea
planului sectorial se va face de către Ministerul Transporturilor şi pentru secţiunea
mediu elaborarea planului sectorial se va face de către Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului. Definitivarea propunerii pentru programarea ISPA se va face în
cadrul unui comitet inter-ministerial format din reprezentanţii ministerelor
Transporturilor; Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Lucrărilor Publice şi Amenajării
Teritoriului, Finanţelor (pentru coordonarea co-finanţării de la bugetul de stat), Agenţiei
Naţionale pentru Dezvoltare Regională şi Departamentului pentru Integrare Europeană,
care va asigura coordonarea acestui organism; pentru programul SAPARD, elaborarea
Planului Naţional pentru Agricultura şi Dezvoltare Rurală revine Ministerului Agriculturii
şi Alimentaţiei, care coordonează de asemenea comitetul inter-ministerial deja
construit.

Monitorizarea implementării proiectelor va fi efectuată conform reglementărilor Uniunii

Europene de către agenţiile de implementare pentru fiecare proiect în parte, iar
ministerele de resort implicate vor raporta periodic Departamentului pentru Integrare
Europeană  stadiul implementării programelor. Autorităţile române, conform condiţiilor
impuse de Comisia Europeană, urmează să raporteze anual, prin DIE la Bruxelles.

Pentru ISPA este de aşteptat să se deruleze, la o sumă totală anuală de aproximativ

200 mil. EURO, un număr de 10–12 proiecte; în ce priveşte SAPARD este de aşteptat
că numărul proiectelor pentru care trebuie efectuate plăţi să fie circa 10.000, la o sumă
totală anuală de aproximativ 100 MEURO. Aceasta va impune Agenţiei de plăţi
SAPARD să aibă capacitatea instituţională corespunzătoare.

Co-finanţarea cerută prin proiectele este de 25 % din partea statelor beneficiare. Cota
nu se aplică fiecărui proiect în parte, ci ansamblului valorii proiectelor unui an, însă un
anumit procent de co-finanţare trebuie asigurat pe proiect. |n anumite cazuri va fi posibil
să se înţeleagă prin co-finanţare şi contribuţia statului român cu împrumuturi
contractate şi nu direct de la bugetul de stat. Aceasta este o problemă-cheie, şi
România trebuie să facă eforturi bugetare, pentru a primi sume nerambursabile de trei
ori mai mari. Ministerul Finanţelor trebuie să găsească în colaborare cu instituţiile
implicate, soluţiile necesare pentru asigurarea co-finanţării de la buget de stat, precum
şi pentru garantarea creditelor contractate de către persoanele fizice şi persoanele
juridice de drept privat din sistemul bancar.

* Vezi colecţia revistelor "Capital", "Economistul", "Bursa" etc. Recomandăm totodată

revista Comisiei Europene – "Central and Eastern Europe. Employment, Trends and
Developments", European Commission, Bruxelles, 1991-2000.

* Vezi în Revista 22, nr. 18, 2-8 mai 2000, Ilie Şerbănescu, articolul "Corelaţii
imposibile".
[19] European Council, Conclusions of the Presidency, Lisbon, June 1992.

[20] European Council, Conclusions of the Presidency, Edinburgh, (December 1992)

and European Commission (1993).

[21] Pentru rezultatele Consiliului European de la Copenhaga, a se vedea: European

Council, Conclusions of the Presidency, Copenhage, June 1993.

[22] European Council, Conclusions of the Presidency, Essen, December 1994.

[23] Comisia Europeană (1995 d).

[24] Comisia Europeană (1997 a).

[25] European Council, Conclusions of the Presidency, Cannes, June 1995.

[26] Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene. Prefaţă de Valentin Constantin,
Polirom, 1999, p. 257-331.

[27] Comisia Europeană (1997 a).

[28] Vezi pe larg: Jack Kochanowicz, The transition to the Market and Democratization
in Poland, În: A precarious balance – Democracy and economic reforms in Eastern
Europe, Editată de Institutul pentru Studii Contemporane din San Francisco, 1994, 190
p.; Zbigniew Brezezinski, Europa Centrală şi de Est în Ciclonul tranziţiei, Editura
Diogene, Bucureşti, 1995, 320 p.; Nicholas Barr, Ralph W. Harbison, Tur de orizont:
speranţe, lacrimi şi transformare, În: Pieţele forţei de muncă şi politica socială în
Europa Centrală şi de Est – Tranziţia şi dincolo de aceasta, Editată de Nicholas Barr,
Editura Oxford University Press, Londra, 1994, 22 p.; Andrej Rapaczynski, The
privatisation process in central Europe, Published by Central University Press, 1993,
300 p.; Roman Frydman, Andrej Rapaczynski, Privatizarea în Europa Răsăriteană:
Este Statul în declin?, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, 290 p.; Europa Centrală
ţine în frâu exportul de valută, În: Capital – săptămânal economic şi financiar, nr. 27 din
10 iulie 1997.

[29] Vezi pe larg: Agenda 2000. Punctele de vedere ale Comisiei în legătură cu
solicitarea României de aderare la Uniunea Europeană; Departamantul de Integrare
Europeană, Asistenţă economică acordată României de G-24, Bucureşti, 1998; Costs,
Benefits and Chances of the Eastern Enlargement for the European Union; Dana
Victoria Savu, Integrare Europeană, editura Oscar Print, 1996; Anuarul Statistic al
României 1996, Comisia Naţională pentru Statistică, Bucureşti 1996; Revista Dialog
european, colecţia 1996-2000.

Prof. univ. dr. NICOLAE PAUN

Ciprian PAUN

Istoria constructiei europene

Capitolul I - Dezvoltarea instituţională în uniunea europeană
Capitolul II - Dinamica integrării în uniunea europeană a statelor din Europa
Centrală şi de Est.
 Constructia europeana. Cronologie
Bibliografie

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ CONTEMPORANĂ CRONOLOGIE

1945, Mai
  Sfârşitul celui de-al doilea
război mondial în Europa.
1947, Martie   Belgia, Olanda şi Luxemburg stabileasc o uniune
vamală, în octombrie 1947 o uniune economică, iar în
ianuarie 1948 se introduce tariful vamal comun.
  Marea Britanie şi Franţa semnează Tratatul de la
Dunquerque împotriva unei posibile agresiuni germane în
viitor.
  Lansarea Doctrinei Truman: Statele Unite ale Americii
sunt gata să ofere asistenţă şi suport tuturor celor
ameninţati de agresiunile comuniste.
1947, Iunie   Discursul Secretarului de Stat american, George
Marshall, prin care se oferă ajutor economic Europei în
cazul în care statele europene vor coopera între ele.
1948, Martie   Marea Britanie, Franţa şi statele Benelux încheie
Tratatul de la Bruxelles în vederea apărării comune
împotriva U.R.S.S. (şi Germaniei iniţial).
1948, Aprilie   16 state europene formează Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică (OECE).
1948, Mai   La Haga are loc Congresul European.
1949, Aprilie      12 state europene şi nord-americane semnează
Tratatul Atlanticului de Nord.
1949, Mai   10 state europene semnează la Strasbourg Statutul
Consiliului Europei.
1950, 9 Mai   Într-un discurs inspirat de Jean Monnet, Robert
Schuman, Ministrul de Externe al Franţei, propune ca
Franţa, R.F.G. şi orice alt stat european doritor, să-şi
unească resursele de cărbune şi oţel.
1950, Iunie   Atacul nord-coreean asupra Coreei de Sud.
1951, 18 Aprilie   Cei şase semnează la Paris Tratatul pentru înfiinţarea
Comunităţii Europene pentru Apărare (CEA).
1952, Iulie   CECO îşi începe activitatea.
1954, August   Parlamentul francez respinge Tratatul Comunităţii
Europene pentru Apărare.
1954, Octombrie   În urma Conferinţei de la Londra se semnează la Paris
un acord de modificare a Tratatului de la Bruxeles şi se
semnează actul de naştere a UEO.
1955, Iunie   Miniştrii de externe ai Celor şase hotărăsc la Conferinţa
de la Messina să extindă procesul de integrare europeană
la toate ramurile economiei.

1957, 25 Martie   La Roma se semnează Tratatul pentru înfiinţarea CEE şi

a EURATOM.
1958, Ianuarie   Tratatul de la Roma intră în vigoare şi sunt create
Comisiile pentru CEE şi EURATOM.
1959, Ianuarie   Are loc prima reducere de tarife în CEE.
1960, Ianuarie   La iniţiativa Marii Britanii se semnează de către 7 state
europene Convenţia de la Stockholm privind înfiinţarea
Asociaţiei Europene de Liber Schimb (AELS). AELS intră
în vigoare în mai.
1960, Decembrie   OECE devine OECD, incluzând SUA şi Canada.
1961, Iulie-August   Irlanda, Danemarca, şi Regatul Unit înaintează cereri
pentru aderare la CEE.
  Semnarea Acordului de Asociere între Grecia şi CEE.
Acordul intră în vigoare în noiembrie 1962.
1962, Ianuarie   Se pun bazele PAC a CEE.
1962, Iulie   Norvegia cere începerea negocierilor pentru aderare la
CEE.
1963, Ianuarie   Preşedintele Franţei, Generalul de Gaulle, anunţă la o
conferinţă de presă veto-ul Franţei în ceea ce priveşte
aderarea Marii Britanii la CEE.
1963, Iulie   Se semnează Convenţia de la Yaounde. Acord de
asociere între CEE şi 18 state africane.
1964, Mai   Statele comunitare sunt reprezentate pentru prima dată
de o delegaţie comună la Runda Kennedy a GATT.
1965, Aprilie   Se semnează la Bruxelles tratatul care stabileşte o
singură Comisie şi un singur Consiliu pentru cele trei CE.
Tratatul intră în vigoare la 1 iulie 1967.
1965, Iulie   Franţa boicotează instituţiile comunitare spre a-şi arăta
dezacordul privind introducerea de elemente
supranaţionale în cadrul CE.
1966, Ianuarie   Miniştrii de Externe comunitari stabilesc Compromisul
Luxemburg, în urma căruia Franţa încetează acţiunile de
boicot - politica scaunului gol - cu menţiunea că deciziile
de importanţă majoră pentru CE să fie luate cu
unanimitate de voturi.
1967, Mai   Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie cer din nou
aderarea la CE.
1967, Iulie      Norvegia cere din nou aderarea la       CE.
1967, Decembrie   Din cauza opoziţiei continue a Franţei la cererea de
aderare a Marii Britanii, Consiliul de Miniştri nu reuşeşte
demararea negocierilor pentru aderare.
1968, Iulie   Uniunea vamală este încheiată. Se introduce Tariful
Extern Comun.
1969, Iulie   Preşedintele francez, Georges Pompidou, anunţă că nu
 se va mai opune, în principiu, aderării Marii Britanii.
1969, Decembrie   La Summit-ul de la Haga se iau decizii importante
privind viitorul Comunităţii: încheierea perioadei de
tranziţie, lărgirea CE, adoptarea PAC, stabilirea resurselor
comunitare, stabilirea uniunii economice şi monetare
până în 1980.
1970, Aprilie   Sunt introduse procedurile bugetare comunitare,
Parlamentul European primeşte puteri bugetare.
1970, Iunie   La Luxemburg încep negocierile pentru aderarea Marii
Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei.
1970, Octombrie   Cei şase acceptă Raportul Davignon asupra cooperării
politice (politică externă).
1972, Ianuarie   La Bruxelles se semnează tratatele de aderare pentru
Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia.
1972, Aprilie   Se instaurează ´şarpele monetar´.
1972, Mai   Irlandezii aprobă aderarea la CE.
1972, Octombrie   Danezii votează pentru aderarea la CE.
1973, Ianuarie   Aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei la CE.
1974, Decembrie   La Summit-ul de la Paris, şefii de stat decid să se
întâlnească de trei ori pe an în cadrul Consiliului
European. Se aprobă mecanismul alegerilor directe în
Parlamentul European. Se instituie Fondul European
pentru Dezvoltare Regională.
1975, Februarie   Semnarea primei Convenţii de la Lomé între CE şi 46
state din Africa, Caraibe şi Pacific.
1975, Martie   Are loc prima şedinţă a Consiliului European la Dublin.
1975, Iunie   Britanicii votează într-un referendum rămânerea Marii
Britanii în CE.
  Grecia depune cererea de aderare la CE.
1975, Iulie   Tratatul de înfiinţare a Curţii de Auditori şi de lărgire a
puterilor bugetare a Parlamentului European. Intră în
vigoare la 1 iunie 1997.
1977, Martie   Portugalia cere aderarea la CE.
1977, Iulie   Spania cere aderarea la CE.
1978, Iulie   La sedinţa Consiliului European de la Bremen, Franţa şi
RFG prezintă proiectul Sistemului Monetar European
(SME), pentru a înlocui ´şarpele´.
1979, Martie   SME intra în funcţiune. ECU.
1979, Mai   Semnarea tratatului de aderare a Greciei la CE.
1979, Iunie   Primele alegeri directe pentru Parlamentul European.
1979, Octombrie   A doua Convenţie Lomé (cu 58 de state).
1979, Decembrie   Pentru prima dată Parlamentul European nu aprobă
bugetul comunitar.
1981, Ianuarie   Aderarea Greciei la CE.
1981, Octombrie   Raportul asupra cooperării politice europene.
1983, Iunie   Declaraţia Solemnă de la Stuttgart asupra Uniunii
 Europene.
1984, Ianuarie   Introducerea comerţului liber între CE şi AELS.
1984, Februarie   Parlamentul European schiţează Tratatul asupra UE.
1984, Iunie   A doua alegere directă pentru PE.
1984, Iulie   La şedinţa Consiliului European de la Fontainbleau se
hotărăşte acordarea unei compensaţii Marii Britanii
reducerea contribuţiei acesteia la bugetul comunitar.
1984, Decembrie   A treia Convenţie Lomé (cu 66 de state).
1985, Iunie   Comisia Europeană publică Cartea Albă ´Completarea
Pieţei Interne´.
1985, Decembrie   La Consiliul de la Luxemburg se hotărăşte amendarea
Tratatului de la Roma prin Actul Unic European (AUE).
1986, Ianuarie   Aderarea Spaniei şi Portugaliei.
1986, Februarie   AUE este semnat în Luxemburg.
1987, Iunie   Turcia cere aderarea la CE.
1987, Iulie   AUE intră în vigoare.
1988, Iunie   CE şi CAER semnează un acord prin care cele două
organizaţii se recunosc reciproc. Comisia Delors îşi
asumă sarcina de a studia modalitatea prin care CE poate
progresa la o uniune economică şi monetară.
1989, Aprilie   Comitetul Delors îşi prezintă Raportul; conţine o schemă
pentru stadiul al treilea al trecerii la UME.
1989, Iunie   A treia alegere directă a Parlamentul European.
1989, Iulie   Austria cere aderarea la CE. Se iniţiază programul
PHARE pentru ajutorarea ţărilor din Europa de Est (iniţial
doar Polonia şi Ungaria).
1989, Decembrie   A patra Convenţie Lomé. Consiliul de la Strasbourg
acceptă Carta Socială.
1990, Iunie   Semnarea Acordului de la Schengen privind eliminarea
controlului de frontieră între Franţa, Benelux şi Germania.
1990, Iulie   Cipru şi Malta cer aderarea la CE.
  Prima etapă a uniunii economice şi monetare:
liberalizarea completă a circulaţiei capitalului.
1990, Octombrie   Unificarea Germaniei. Teritoriul fostei RDG devine parte
componentă a CE.
  Consiliul de la Roma hotărăşte ca al doilea stadiu al
uniunii economice şi monetare să înceapă în 1994.
1991, Iulie   Suedia cere aderarea la CE.
1991, Decembrie   Consiliul de la Maastricht hotărăşte adoptarea Tratatului
asupra UE.
  Semnarea acordului de Asociere cu Cehoslovacia,
Ungaria şi Polonia.
1992, Ianuarie   CEE recunoaşte independenţa Sloveniei şi Croaţiei.
1992, Februarie   Se semnează Tratatul asupra Uniunii Europene în
Consiliul de la Maastricht.
  Croaţia. Consiliul de Securitate al ONU votează
 Rezoluţia 743, care autorizează desfăşurarea a 14.000 de
"căşti albastre" (FORPRONU) în patru "zone protejate"
deţinute de sârbi.
1992, Martie   Referendum-ul organizat în Bosnia - Herţegovina,
boicotat de sârbi, aprobă independenţa. Începutul unui
război care pune faţă în faţă musulmanii sârbilor dar şi
croaţilor.
  Finlanda cere aderarea la CE.
1992, Aprilie   Pierre Bérégovoy o înlocuieşte pe Édith Cresson în
funcţia de Prim Ministru al Franţei.
  CE recunoaşte independenţa republicii Bosnia-
Herţegovina.
  Marea Britanie. Partidul conservator al Primului Ministru
John Major câştigă alegerile legislative cu 41,8% din
voturi. Neil Kinnock demisionează din funcţia de lider al
laburiştilor.
1992, Mai   Semnarea între UE şi AELS la Porto a Acordului asupra
creării unei zone de liber schimb, Spaţiul Economic
European (SEE) devine o realitate de jure (de facto era
deja), cu începere de la 1 ianuarie 1993.
  Intrarea Elveţiei în Fondul Monetar Internaţional este
aprobată prin refe-rendum. Elveţia cere aderarea la CE.
  Acordul comunitar asupra reformei Politicii Agricole
Comune (PAC) prevede scăderea subvenţiilor pentru
produsele agricole, urmându-se planul MacSharry.
  Germania şi Franţa decid să creeze un corp de armată
comun.
  Serbia-Muntenegru. Consiliul de Securitate al ONU
impune embargoulcomercial, petrolier şi aerian. NATO şi
UEO se angajează să controleze respectarea
embargoului în Adriatica începând cu 10 iulie.
1992, Iunie   Danezii resping tratatul de la Maastricht prin
referendum, cu o mică majoritate (50,7%).
  Consiliul NATO, reunit la Oslo, confirmă că UEO poate
să devină "pilon european al Alianţei atlantice", şi decide
posibilitatea de a trimite trupe în afara "teritoriului"
Alianţei.
1992, Iulie   OSCE. A 4-a reuniune de supraveghere a acordurilor de
la Helsinki din 1975 se încheie printr-o Conferinţă la care
participă 52 de membri; 29 de ţări, membre NATO şi ex-
semnatare ale Pactului de la Varşovia, semnează Actul
final asupra limitării forţelor convenţionale în Europa, în
vigoare de la 9 noiembrie.
1992, August   ONU-conflictul iugoslav. Rezoluţiile 770 şi 771 ale
Consiliului de Securitate autorizează protecţia militară a
acţiunilor de ajutor umanitar şi condamnă ferm
"purificarea etnică". La 19 februarie 1993 Consiliul
autorizează FORPRONU să recurgă la forţă pentru a-şi
asigura securitatea.
1992, Septembrie   SME. Furtună monetară. Lira britanică şi lira italiană îşi
suspendă participarea la mecanismul de schimb al SME.
Francul francez şi coroana daneză sunt atacate. Peseta
spaniolă, scudul portughez şi lira irlandeză se
devalorizează. Această furtună este o repetiţie generală:
regulile SME nu rezistă unui nou atac speculaţionist, la
sfârşitul lui iulie 1993.
  Franţa ratifică Tratatul de la Maastricht.
1992, Noiembrie   Norvegia cere aderarea la CE.
1992, Decembrie   Cererea Elveţiei de aderare la CEE este suspendată în
urma unui referendum.
  Consiliul de la Edinburg acceptă începerea negocierilor
cu Austria, Finlanda, Suedia şi Norvegia.
1993, Februarie   Semnarea Acordurilor de Asociere cu Bulgaria şi
România.
1993, Aprilie   BERD. În timpul celei de-a doua adunări generale, la
Londra, Marea Britanie acuză administraţia preşedintelui
francez al băncii, Jacques Attali. Acesta demisionează la
25 iunie.
1993, Mai   Consiliul Europei. Celor 26 de membri li se adaugă
Slovenia, Estonia şi Lituania.
  În urma unui nou referendum, cu 56,8% din voturi,
danezii revin asupra votului lor negativ din 2 iunie 1992 şi
aprobă Tratatul de la Maastricht.
  Intră în vigoare Acordul interimar privind Comerţul dintre
România şi Comunităţile Europene.
1993, Iunie   Acuzat pentru modalitatea de administrare a BERD,
preşedintele Jacques Attali demisionează. Este înlocuit, la
18 august, de un alt francez, Jacques Larosičre,
guvernatorul Băncii Franţei.
1993, August   SME. Pentru a pune capăt crizei Sistemului Monetar
European miniştrii de finanţe din Uniunea Europeană
încheie "compromisul de la Bruxelles", care fixează marja
de fluctuaţii pentru devize autorizate în intervalul de la
2,25% la 15%. Aceste măsuri intervin după mai multe luni
de instabilitate. O primă criză avusese loc la 17
septembrie 1992. Lira italiană şi lira britanică ieşeau din
mecanismul de schimb al SME, în vreme ce francul
francez şi coroana daneză erau speculate. În săptămânile
următoare, peseta spaniola, scudul portughez şi lira
irlandeză se vor devaloriza.
1993, Octombrie   Consiliul Europei. Prima întâlnire a şefilor de stat şi de
guvern, la Viena.
  După aderarea Republicii Cehe şi a Slovaciei la 30 iunie,
apoi a României la 4 octombrie, Consiliul numără 32 de
membri.
  Comisia mixtă România Comunităţile Europene. Prima
reuniune, la Bucureşti.
1993, Noiembrie   Tratatul de la Maastricht intră în vigoare. Comunitatea
 Europeană (CE) devine Uniunea Europeană (UE).
  NATO. Miniştrii Afacerilor Externe din ţările membre
propun statelor din Europa Centrală şi de Est şi
republicilor din fosta Uniune Sovietică un "parteneriat
pentru pace", care implică participarea la un număr de
exerciţii militare ale Alianţei şi la operaţiuni de menţinere a
păcii, fără garanţii de apărare mutuală.
  GATT. La câteva ore de la discuţiile comerciale
multilaterale ale Rundei Uruguay, începute la Punta del
Este în 1986, negociatorii americani şi europeni şi-a
rezolvat ultimele diferende, în special asupra dosarului
agricol. Sub presiunea Franţei în particular, UE obţine ca
audio-vizualul să fie exclus de la negocieri şi examinat
mai târziu. Actul final va fi semnat la 15 aprilie următor la
Marrakech, de 112 state. O nouă instituţie, Organizaţia
Mondială a Comerţului (OMC), va succeda GATT la 1
ianuarie 1995.
1994, Ianuarie   SEE, prevăzut în Tratatul de la Porto din mai 1992 întră
în vigoare cu un an întârziere şi îi asociază pe Cei 12 din
UE şi cinci din AELS.
  Crearea Institutului Monetar European (IME), cu sediul
la Frankfurt, responsabil cu pregătirea trecerii la moneda
unică (etapa a treia).
  La întâlnirea la vârf a NATO de la Bruxelles este lansat
proiectul american de Parteneriat pentru Pace, deschis
tuturor membrilor CSCE şi destinat dezvoltării cooperării
militare cu Estul.
1994, Martie   UE. Austria, Finlanda, Suedia şi Norvegia încheie un
acord aspra modalităţilor de aderare la 1 ianuarie 1995.
La 12 iunie 1994, în urma referendumului austriac asupra
aderării, două treimi din votanţi optează pentru. Ungaria
îşi depune candidatura la 1 aprilie.
1994, Mai   Tunelul pe sub Canalul Mânecii (Eurotunelul), este
inaugurat de şefii de stat ai celor două ţări.
  Nouă ţări din Europa de Est devin "parteneri asociaţi" ai
Uniunii Europei Occidentale.
  Conferinţa de la Paris asupra stabilităţii în Europa
reuneşte patruzeci de state şi prevede două mese
rotunde - asupra ţărilor baltice şi asupra Europei Centrale
şi de Est.
1994, Iunie   Alegeri în Parlamentul European. Pe ansamblu, dreapta
"anti-Maastricht" înregistrează rezultate bune. Pentru
celelalte curente, rezultatele sunt diverse, funcţie de ţară:
în Italia, victoria coaliţiei la putere (30,6%); în Germania,
UCD-UCS a lui Helmut Kohl (38,8%); în Regatul Unit,
laburiştii (43%); în Spania, partidul popular (30,6%); în
Franţa, derută în rândul socialiştilor (14,5%), cu urcarea
spectaculoasă a lui De Villiers (extrema dreaptă) şi a
omului de afaceri Bernard Tapie.
  Cu o majoritate de două treimi, austriecii spun "DA" la
 referendumul de adeziune la UE. Acest vot va contrasta
cu rezultatul legislativelor din 9 octombrie, când se
înregistrează victoria spectaculoasă a partidului lui Jörg
Haider, partid cu tendinţe xenofobe şi autoritare.
  În timpul întâlnirii la vârf UE din insula Corfu, Marea
Britanie se opune candidaturii belgianului Jean-Luc
Dehaene la funcţia de preşedinte al Comisiei, pentru a-i
urma francezului Jacques Delors. S-a găsit un
compromis, Primul Ministru luxemburghez, Jacques
Santer.
  Rusia aderă la "parteneriatul pentru pace" propus de
NATO ţărilor din fostul Pact de la Varşovia, în scopul
dezvoltării cooperării militare Est-Vest.
1994, Iulie   G-7. Intâlnire la vârf la Napoli. Cei 7 acordă un ajutor de
200 de milioane de dolari Ucrainei, pentru închiderea
centralei nucleare de la Chernobâl, care se adaugă celor
120 de milioane de dolari promişi de UE.
1994, August   Sfârşit de epocă. Plecarea ultimilor soldaţi ruşi din
Estonia, Letonia şi Berlin.
1994, Septembrie   Pentru prima oară din 1966 Franţa participă la reuniunea
miniştrilor apărării ai NATO, la Sevilla. Belgianul Willy
Claes este numit secretar gene-ral al NATO.
1994, Octombrie   În Finlanda 56,9% din votanţi se pronunţă în favoarea
aderării ţării la UE.
  Comisia mixtă România Comunităţile Europene. A doua
reuniune, Bruxelles.
1994, Noiembrie   UEO. Portughezul José Cutileiro este desemnat secretar
general succedându-i olandezului Wim Van Eekelen.
  Referendumul organizat în Suedia asupra aderării la UE
se încheie cu un vot favorabil.
  La referendumul din Norvegia asupra aderării la UE, o
mică majoritate (52,2%) se opune.
Încheierea procesului de ratificare a Acordului de
Asociere România Comunităţile Europene. Decizia
Consiliului şi a Comisiei.
1995, Ianuarie   Uniunea Europeană a crescut la 15 membri, cu intrarea
Austriei, Suediei şi Finlandei. Luxemburghezul Jacques
Santer urmează francezului Jacques Delors la preşedinţia
Comisiei Europene.
  Intră în vigoare Acordul de Asociere România
Comunităţile Europene.
1995, Februarie   Consiliul Europei. Letonia, după aderarea Andorei la 10
noiembrie 1994, devine cea de-a 34-a ţară membră.
Moldova aderă la 26 iunie. Rusiei i se respinge cererea
de aderare din cauza războiului din Cecenia.
  UE-ACP. Dezacordul între Cei 15 asupra valorii
ajutorului acordat ţărilor din ACP (Asia, Caraibe, Pacific)
pentru perioada 1995-2000 conduce la abandonarea
revizuirii Convenţiei de la Lomé IV.
1995, Martie    UE-Turcia. Cei 15 semnează un acord de uniune
vamală cu Turcia, amânat din cauza intervenţiei armatei
turce împotriva PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan,
marxist-leninist şi separatist) în nordul Irakului.
  Pactul de stabilitate în Europa. Adoptat de 52 de state în
timpulConferinţei asupra stabilităţii în Europa, desfăşurată
la Paris, cu scopul de a favoriza "buna vecinătate" în
Europa de Est, privitor la minorităţi şi la problemele
frontaliere. Supravegherea aplicării este încredinţată
OSCE.
  Consiliul de Asociere România Uniunea Europeană.
Prima reuniune, Luxemburg.
  Comitetul Parlamentar Mixt România UE. Reuniunea de
constituire, Bucureşti.
1995, Aprilie   UE-Rusia. Cei 15 confirmă îngheţarea acordului
comercial interimar încheiat cu Moscova, pentru a-şi
manifesta dezacordul faţă de intervenţia rusă în Cecenia.
Această criză gravă, în timpul căreia populaţia civilă a fost
masacrată şi crimele de război au continuat, din punct de
vedere juridic nu a fost considerată de occidentali ca o
problemă internă a Rusiei.
1995, Mai   Bruxelles. Comisia Europeană publică Cartea Albă
"Pregătirea Ţărilor Asociate din Europa Centrală şi de Est
pentru Integrarea în Piaţa Internă a Uniunii".
1995, Iunie   Adoptarea Strategiei Naţionale de Pregătire a Aderării
României la Uniunea Europeană şi a Declaraţiei politice
de la Snagov.
  Depunerea cererii oficiale de aderare a României la
Uniunea Europeană, Paris.
1995, August   Comitetul Inter-ministerial pentru Integrare Europeană.
Prima reuniune Bucureşti. (Au loc patru reuniuni pe an).
1995, Octombrie   Willy Claes îşi dă demisia din funcţia de secretar general
al NATO, ca urmare a cererii de punere sub acuzare
prezentate de procurorul general al Belgiei de pe lângă
Curtea de Casaţie şi acceptată de Parlament.
  Comitetul de Asociere România Uniunea Europeană.
Prima reuniune, Bucureşti.
  Al doilea Comitet Parlamentar Mixt România Uniunea
Europeană
1995, Noiembrie   Convenţia de la Lomé. După mai multe luni de negocieri,
semnarea în I. Maurice a revizuirii Convenţiei Lomé IV.
  Republica Cehă, prima ţară din Est care se integrează în
OCDE şi devine al 26-lea membru, este urmată de
Ungaria, la 7 mai 1996 şi Polonia, la 11 iulie 1995.
  La Barcelona, o Conferinţă euro-mediteraneană
reuneşte cele 15 state membre ale UE, 11
ţărimediteraneene, Mauritania şi Autoritatea Palestiniană.
Proiectul unei zone de liber schimb în 2010, în cadrul unui
parteneriat global.
1995, Decembrie   În timpul Consiliului European de la Madrid, Cei 15 cad
de acord asupra datei de 1 ianuarie 1999 pentru trecerea
la moneda unică, botezată "euro".
  Adoptarea de către Guvernul României a Programului
Naţional de compatibilizare a legislaţiei româneşti cu cea
comunitară.
1996, Ianuarie   Consiliul Europei. Rusia devine cel de-al 39-lea membru
al organizaţiei, după aderarea Albaniei, Moldovei,
Ucrainei şi Macedoniei. Croaţia este admisă "cu condiţii"
la 2 iulie 1996.
1996, Februarie   Consiliul de Asociere România Uniunea Europeană. A
doua reuniune Bruxelles.
1996, Martie   UE-Asia. Prima întâlnire la vârf Europa-Asia, reuneşte la
Bangkok reprezentanţi ai celor 15 ţări din UE, cele 7 din
ANSEA (Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiatic),
precum şi China, Japonia şi Coreea de Sud, pentru a
pune bazele unui parteneriat economic şi politic.
  UE. Deschiderea la Torino a Conferinţei
Interguvernamentale(CIG), însărcinată să revizuiască
Tratatul asupra Uniunii Europene.
1996, Aprilie   Primirea la Ministerul Afacerilor Externe a Chestionarului
Comisiei în vederea pregătirii avizului asupra cererii
României de aderare la UE.
1996, Mai   Adoptarea de către Guvernul României a Strategiei de
imagine a procesului de pregătire a aderării României la
UE.
  Al treilea Comitet Parlamentar Mixt România UE,
Bucureşti.
1996, Iunie   NATO. Proiectul pentru structurarea identităţii europene
de apărare: trupe NATO sunt plasate sub comandă
europeană pentru intervenţii care nu implică direct Statele
Unite.
1996, Iulie   Javier Solana (Spania) îi succede lui Willy Claes în
funcţia de secretar gene-ral NATO.
  Depunerea la Comisie a răspunsurilor României la
Chestionarul în vederea pregătirii avizului asupra cererii
României de aderare la UE.
1996, Septembrie   Reuniunea de la Bruxelles a miniştrilor agriculturii ai
Celor 15, care refuză o flexibilizare a planului de
eradicare impus Marii Britanii în cadrul dosarului ´vacii
nebune´.
1996, Octombrie      Europa Celor 15 numără 18 milioane de şomeri, adică
10,8% din populaţia activă.
  Comitetul de Asociere România UE. A doua reuniune,
Bruxelles.
1996, Noiembrie   Miniştrii de finanţe ai Celor 15 nu au căzut de acord
asupra modalităţilor de realizare a Pactului de stabilitate,
care trebuie să garanteze politica de austeritate bugetară
durabilă după trecerea la euro, la 1 ianuarie 1999.
   Reuniune la Ostende a UEO (preşedinţie belgiană din 1
iulie în 31 decembrie), face bilanţul pregătirilor viitor de
braţ armat european în relaţie strânsă cu NATO şi, dacă
este cazul, de a utiliza mijloace militare ale organizaţiei
atlantice.
  SME. Lira italiană se reintegrează în SME: rata de
schimb este fixată la 990 lire pentru 1 marcă germană.
1996, Decembrie   OSCE. Întâlnirea la vârf a OSCE, a 54 de ţări din Europa
şi America de Nord la Lisabona este marcată de o nouă
ofensivă a Primului Ministru rus Victor Cernomârdin
împotriva lărgirii NATO spre Est. Pe de altă parte, OSCE
s-a întărit, pentru că întâlnirea a spijinit un proiect de
"model de securitate european pentru secolul XXI" şi a
adoptat o declaraţie politică care promovează democraţia
şi respectarea drepturilor omului.
  UE. Preşedinţia irlandeză a Consiliului Uniunii prezintă la
Bruxelles schema provizorie a noului tratat în curs de
negociere.
1997, Ianuarie   UE. Întâlnire la vârf la Dublin. Consiliul European fixează
regulile de stabilitate bugetară; euro prinde contur.
1997, Februarie   UE. Dispută franco-germană. Karl Otto Pöhl, fostul
director al Bundesbank, acuză Franţa de intenţia de
ruinare a independenţei viitoarei Bănci Centrale Europene
(BCE).
1997, Martie   Al patrulea Comitet Parlamentar Mixt România UE,
Bruxelles.
  Consiliul de Asociere România UE. A treia reuniune,
Bruxelles.
1997, Mai   Rusia îşi exprimă acordul cu privire la lărgirea NATO
într-un document încheiat la Moscova între Evgheni
Primakov, şeful diplomaţiei ruse, şi Javier Solana,
secretar general al Alianţei atlantice.
  La Paris, membrii Alianţei atlantice semnează împreună
cu Boris Eltin Actul fondator care stabileşte noi relaţii de
cooperare între NATO şi Rusia şi lasă câmp liber lărgirii
organizaţiei înspre ţări din fostul bloc sovietic.
1997, Iunie   UE. Întâlnire la vârf la Amsterdam privind Revizuirea
Tratatului de laMaastricht şi reforma instituţiilor. Noua
înfăţişare a monedei euro este dezvăluită de comisarul
Yves Thibault de Siguy.
1997, Iulie   Olandezul Wim Duisenberg preia conducerea IME,
urmându-i belgianului A. Lamfalussy. Marele Ducat de
Luxemburg preia preşedinţia Consiliului Uniunii.
  Reuniunea NATO de la Madrid. Alianţa invită Polonia,
Republica Cehă şi Ungaria să facă parte din NATO cu
începere din aprilie 1999.
  Publicarea Avizului Comisiei, parte a Agendei 2000
referitor la cererea României de aderare la UE.
1997, Septembrie   Miniştrii agriculturii Celor 15 lansează dezbaterea asupra
 noii reforme a Politicii Agricole Comune (PAC), destinată
evitării excedentului şi pregătirii lărgirii spre ţările din
Europa Centrală.
  Miniştrii finanţelor Celor 15 decid ca parităţile între
monedele europene să fie fixate din mai 1998, în acelaşi
timp cu lista definitivă a ţărilor participante la euro.
  Întâlnire la vârf franco-germană. "Euro va intra în
vigoare la data prevăzută, cu respectarea criteriilor": La
Weimar, Helmut Kohl şi Jacques Chirac afişează
fermitate destinată liniştirii pieţelor.
1997, Octombrie   Punctul de vedere al Guvernului României cu privire la
Agenda 2000.
  Comitetul de Asociere România UE. A treia reuniune,
Bucureşti.
  Al cincilea Comitet Parlamentar Mixt România UE,
Bucureşti.
  Franţa şi Gerrnania propun crearea unui Consiliu al
euro, club informal al ţărilor participante la ultima fază a
UME. Această instanţă nu va încălca independenţa BCE.
1997, Decembrie   Ţările care nu participă efectiv la moneda unică vor fi
excluse din Consiliul euro. O lovitură serioasă pentru
Marea Britanie şi pentru toţi cei care au cerut statut de
observator.
  Consiliu European Decizia de extindere a UE prin
includerea în proces a celor 10 ţări care au depus cereri
de aderare.
1998, Februarie   Al şaselea Comitet Parlamentar Mixt România UE
Bruxelles.
  Adoptarea şi lansarea Parteneriatelor de Aderare pentru
fiecare din ţările asociate
1998, Martie   Cele 15 state membre ale UE şi cele 11 ţări candidate la
aderare se reunesc la Londra pentru a amorsa procesul
de lărgire. Turcia nu participă, pentru a protesta împotriva
refuzului Celor 15 de a-i accepta candidatura.
  Publicarea la Bucureşti a primei versiuni a Programului
Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană.
  Lansarea oficială la Bruxelles a procesului de extindere
conform deciziei Consiliului European de la Luxemburg.
1998, Aprilie   Desfăşurarea procesului de examinare analitică
(screening) a "acquis"-ului (etapa multilaterală)
  Consiliul de Asociere România UE Luxemburg.
1998, Mai   La întâlnirea la vârf extraordinară de la Bruxelles, Cei 15
adoptă lista definitivă a celor 11 ţări care vor participa la
lansarea monedei unice la 1 ianuarie 1999. Wim
Duisenberg este numit preşedintele BCE (va demisiona în
cursul mandatului în favoarea lui J.C. Trichet).
1998, Iunie   BCE, sub preşedinţia olandezului Wim Duisenberg, îşi
începe activitatea la Frankfurt cu o lună înainte de data
 prevăzută.
  Miniştrii de finanţe ai celor 11 ţări din zona euro au prima
reuniune la Luxemburg. Botezat "Euro 11", acest forum
are misiunea de a coordona politicile economice ale ţărilor
care vor avea moneda unică.
1998, Iulie   BCE îşi începe oficial activitatea, cu şase luni înaintea
lansării euro-ului.
1998, Iulie   Austria preia Preşedinţia UE şi pune dezvoltarea politicii
externe europene în centrul preocupărilor sale.
1998, Septembrie   Transmiterea la Comisie a Raportului României asupra
progreselor înregistrare în pregătirea pentru aderare la
UE.
1998, Octombrie   Publicarea celei de-a doua versiuni a Programului
Naţional de Aderare a României la UE.
  Al patrulea Comitet de Asociere România UE,
Bruxelles.
1998, Noiembrie   Publicarea Raportului Comisiei privind progresele
înregistrate de România în procesul de pregătire pentru
aderare la UE.
  Al şaptelea Comitet Parlamentar Mixt România UE,
Bucureşti.
1998, Decembrie   Poziţia Guvernului României referitoare la Raportul
Comisiei Europene privind progresele înregistrate de
România în procesul de pregătire pentru aderarea la UE.
  Reuniunea miniştrilor integrării europene din ţările
candidate, Bucureşti.
1999, Ianuarie   Intră în vigoare moneda unică europeană - euro.
Germania preia pentru şase luni preşedinţia UE.
1999, Martie   Forţele NATO declanşează operaţiuni aeriene împotriva
Iugoslaviei ca reacţie la politica de "purificare etnică"
întreprinsă de regimul Milosevič în Kosovo. Operaţiunile
militare încetează la sfârşitul lunii iunie.
  La Summit-ul UE de la Berlin, Romano Prodi, fost prim
ministru italian, este ales preşedinte al Comisiei
Europene.
  La Summit-ul UE de la Bonn se votează bugetul UE
pentru perioada 2000-2007. Germania nu a reuşit
reducerea participării sale la bugetul comunitar.
1999, Martie/ Noiembrie   Desfăşurarea procesului de examinare analitică
(screening) a "acquis"-ului comunitar, etapa bilaterală.
1999, Aprilie   Al optulea Comitet Parlamentar Mixt România UE
Bruxelles.
  Al cincilea Consiliu de Asociere România UE.
Luxemburg.
1999, Iunie     Alegeri pentru Parlamentul European.
  Publicarea la Bucureşti a celei de a treia versiuni a
Programului Naţional de Aderare a României la UE.
1999, Septembrie   Comisia Prodi îşi începe activitatea.
1999, Septembrie   Publicarea Addendei la Raportul României asupra
progreselorînregistrate în pregătirea pentru aderare la
UE.
  Comitetul de Asociere România UE. A cincea reuniune,
Bucureşti.
1999, Octombrie   Publicarea Raportului Comisiei asupra progreselor
înregistrate de România în pregătirea pentru aderare la
UE.
1999, Decembrie   Summit-ul de la Helsinki. Procesul de extindere a UE
spre Est începe, deodată cu toate Cele 10 + 1 ţări
candidate la Uniunea Europeană
2000, Martie   Conferinţa inter-guvernamentală 2000, Bruxelles. S-a
stabilit Agenda reformelor interne în Uniunea Europeană.
2000, Mai   România a depus Strategia de dezvoltare pe termen
mediu, din perspectiva aderării la UE la orizontul anilor
2007.
2004, Mai   Aderarea celor 10 state europene: Lituania, Letonia
Estonia,Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia ,Slovenia,
Cipru şi Malta.
2007,ianuarie  Aderarea Bulgariei şi Romaniei la UE.

2007, martie   Summit-ul de la Berlin. Sarbătorirea a 50 ani de la

semnarea tratelor de la Roma 1957