Cap.1.

Tranzacţiile economice internaţionale

specific şi cadru general de manifestare
Cap.1.

Unităţi de învăţare:
 Delimitări conceptuale
 Conţinutul relaţiilor economice internaţionale
 Rolul relaţiilor economice internaţionale

Obiectivele temei:
 prezentarea conceptului de economie mondială şi a principalelor componente;
 cunoaşterea conţinutul tranzacţiilor economice internaţionale;
 descrierea rolului şi importanţei relaţiilor economice internaţionale în cadrul economiei
mondiale

Bibliografie recomandată:
 Anghel, F., Economie mondială, Editura Universitară, Bucureşti, 2010
 Bal, A., Economie mondială, Editura ASE, Bucureşti, 2006
 Bari, I., Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005
 Biro, D. (coord.), Relațiile internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială,
Editura Polirom, 2013
 Bonciu, F., Economie mondială, Editura Universitară, Bucureşti, 2009
 Danciu, V., Tranzacții comerciale internaționale. Concepte, mecanisme și practici moderne, Editura
ASE, Bucureşti, 2012
 Dinu, A.M., Rujan, O.A., Tranzacţii economice internaţionale, Editura Pro Universitaria,
București, 2012
 Drigă, I., Relaţii financiar-monetare internaţionale, Suport de curs, Litografia Universităţii din
Petroşani, 2012
 Goldstein, J.; Pevehouse, J., Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Bucureşti, 2008
 Ignat, I., Economie mondială, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2013
 Voinea, G.M., (coord.), Economia financiar-monetară internațională și unele probleme ale lumii
contemporane, Ediția a II-a, Editura Tehnopress, Iași, 2014

1.1. Delimitări conceptuale

Economia mondială (internaţională) reprezintă ansamblul interdependenţelor

economice, politice, comerciale şi financiar-valutare dintre economiile
Definiţie:
naţionale, structurile supranaţionale şi societăţile transnaţionale, privite şi
analizate în mod dinamic şi evolutiv.

 Economia mondială este o ramură relativ nouă a ştiinţei economice ce studiază

legităţile schimbului reciproc de activităţi la scară mondoeconomică şi condiţiile
internaţionale ale reproducţiei.

2
Cap.1.

 Primele studii cu caracter mondoeconomic aparţin reprezentanţilor scolii clasice

burgheze, David Ricardo (economist englez, 1772-1823) şi Adam Smith (economist
scoţian, 1723-1790) – teoreticieni ai problemelor precum: comerţul internaţional,
formarea preturilor externe, diviziunea internaţională a muncii. Mai târziu, John
Stuart Mill (economist englez, 1806-1873) dezvoltă teorii cu privire la preţurile
internaţionale şi schimburile între ţări.
 Cei mai mulţi teoreticieni susţin că economia mondială s-a conturat la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ca urmare a formării statelor
independente şi adâncirii diviziunii internaţionale a muncii. La o economie mondială
unitară s-a ajuns printr-un proces îndelungat, dar accelerat, în perioada postbelică
prin rolul instituţiilor şi organismelor internaţionale în negocierea problemelor de
natură economică şi politică şi în stabilirea principiilor ce trebuie să guverneze
legăturile dintre statele lumii.

1. Diviziunea internaţională a muncii

Baza obiectivă a interdependenţelor o reprezintă diviziunea
internaţională a muncii care reprezintă tendinţa de specializare internaţională a
producţiei, ca bază a participării ţărilor la circuitul economic mondial (ţări
industriale, agrare, prelucrătoare, furnizoare de materii prime). Aceasta
Principalele determină relaţiile care se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării
componente producţiei şi comerţului mondial, precum şi locul şi rolul fiecărui stat în circuitul
ale economiei mondial al valorilor materiale. într-o accepţiune generală, specializarea
mondiale internaţională a unei ţări reprezintă procesul de adaptare a potenţialului
economic naţional al economiei sale de piaţă la cerinţele pieţei mondiale.
Principalii factori care determină specializarea internaţională a unei economii naţionale sunt:
 condiţiile naturale care pot favoriza un anumit gen de activitate;
 mărimea teritoriului şi a populaţiei, fiecare ţară având un anumit potenţial de resurse
naturale şi umane şi, implicit, posibilităţi diferite de specializare a producţiei;
 nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare care se referă la calificarea
forţei de muncă, disponibilităţile de capital, organizarea activităţilor productive;
 tradiţiile economice care pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia de un
anumit fel;
 factorii extraeconomici cum sunt: războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor
puternice rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice.
2. Economiile naţionale
Reprezintă ansamblul de activităţi economice desfăşurate într-o ţară asupra cărora
acţionează reglementări cu caracter economic proprii statului respectiv; se prezintă într-o mare
diversitate: după nivelul de dezvoltare: ţări dezvoltate, în curs de dezvoltare, subdezvoltate; după
sistemul politic şi economic: ţări cu economie de piaţă (capitaliste), cu economie central-planificată
(socialiste), cu economie în tranziţie.

3
Cap.1.

Deşi ambele reprezintă schimburi reciproce, economia mondială şi economia naţională se

deosebesc fundamental. În timp ce schimburile economice pe piaţa internă se desfăşoară liber,
fără restricţii, relaţiile comerciale dintre state sunt supuse unor reglementări specifice, putând fi
supuse restricţiilor de natură tarifară (bariere vamale) şi netarifară (contingente, norme tehnice,
formalităţi administrative).
3. Societăţile transnaţionale (multinaţionale)
STN reprezintă firma care operează prin filiale localizate în mai multe ţări, fiind, de obicei,
de dimensiuni mari. STN este o organizaţie comercială extinsă alcătuită din societatea mamă şi un
număr de filiale implantate în diferite ţări. Societăţile transnaţionale constituie cea mai importantă
forţă de determinare şi de promovare a interdependenţelor mondiale, iar calea principală de
expansiune pe pieţele internaţionale o constituie investiţiile străine directe (ISD). Orice firmă
transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii economice: cel naţional, autohton
(societatea-mamă); cel străin, în cazul filialelor; cel internaţional, ori de câte ori este vorba despre
schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii.
În ceea ce priveşte răspândirea geografică sau numărul de ţări gazdă în care au filiale,
putem spune că, în medie, cele mai mari STN au filiale în 41 ţări. Clasamentul STN după numărul
de ţări gazdă în care au filiale constă dintr-o listă diversificată în ceea ce priveşte ţările de origine
şi domeniul de activitate al STN. Existenţa unei game largi a ţărilor de origine şi activităţilor
derulate de aceste societăţi indică faptul că forma şi măsura diversificării internaţionale diferă
foarte mult între firme. În comparaţie cu cele mai mari STN din lume, STN din ţările în curs de
dezvoltare au deschise filiale într-un număr mai mic de ţări gazdă, valoarea medie fiind 9.
Locaţiile cele mai preferate pentru deschiderea de filiale în străinătate a celor mai importante STN
din ţările în curs de dezvoltare sunt Marea Britanie şi Statele Unite, ca şi în cazul celor mai mari
STN din întreaga lume, dar China este cea de-a treia locaţie preferată, devansând Germania, Hong
Kong, Olanda şi Brazilia.
4. Piaţa mondială
Constituie ansamblul relaţiilor de schimb ce se stabilesc între agenţii economici din diferite
ţări, pe baza cererii şi ofertei. Forme principale:
 comerţul internaţional - tranzacţii cu bunuri şi servicii ce se desfăşoară între agenţii economici
din diferite ţări, fiind forma principală sub care s-a constituit piaţa mondială;
 piaţa internaţională a capitalurilor - operaţiuni legate de plasarea în/din străinătate a unor
capitaluri sub formă de investiţii directe, credite, cumpărări de titluri de valoare;
 piaţa internaţională a muncii - relaţii generate de migraţia forţei de muncă dintr-o ţară în alta;
 piaţa tehnologiilor de vârf - transferuri de brevete, invenţii.
5. Tranzacţiile economice internaţionale
Interdependenţele dintre economiile naţionale în sfera circulaţiei mărfurilor, serviciilor,
capitalului, forţei de muncă sunt reflectate de tranzacţiile economice internaţionale care reprezintă
totalitatea relaţiilor economice internaţionale dintre statele lumii şi cuprind:
a. circulaţia internaţională a mărfurilor şi serviciilor;
b. relaţiile valutare şi financiare internaţionale.

4
Cap.1.

1.2. Conţinutul tranzacţiilor economice internaţionale

Ansamblul raporturilor ce se stabilesc între agenţii economici aparţinând diferitelor ţări,

generate de schimburile, tranzacţiile şi transferurile cu caracter economic realizate între economiile
naţionale, formează sistemul tranzacţiilor economice internaţionale.

schimbul de
exporturi şi importuri de mărfuri1; are cea mai
mărfuri
  mare pondere în ansamblul relaţiilor economice
(operaţiuni
internaţionale
comerciale)
prestaţii de servicii legate de schimbul de mărfuri
schimbul de
(transport, asigurare, servicii bancare privind
servicii
Categorii   decontarea), turismul internaţional, transferuri
(operaţiuni
reprezentând dobânzi şi credite, plasamente pe
necomerciale)
pieţele valutare
schimburi de
au în vedere relaţiile valutare şi financiare
capital
  internaţionale generate de mişcările mărfurilor şi
(operaţiuni
serviciilor pe plan extern
financiare)

Relaţiile valutare şi financiare internaţionale se bazează pe sistemele monetare ale

economiilor naţionale şi se materializează în 3 fluxuri:
- fluxul valutar-financiar determinat de schimburile economice internaţionale, având la bază
vânzarea/cumpărarea de mărfuri sau servicii între agenţii economici din diferite ţări;
- fluxul valutar-financiar determinat de existenţa unor fonduri disponibile şi posibilitatea
plasării lor sub formă de investiţii internaţionale (directe, de portofoliu) şi de credite
internaţionale;
- fluxul valutar-financiar legat de: depozitele în valută, ajutoare acordate între state, plata
datoriilor de război.
Mişcări de capital care intervin pot avea un caracter: productiv: credite pe termen
mediu şi lung, investiţii directe (finanţarea sau cumpărarea de unităţi economice în
străinătate); speculativ: pe termen scurt.

Activitatea de comerţ exterior cuprinde toate raporturile cu străinătatea privind vânzarea-

cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile şi expediţiile
internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă sau colaborare tehnică, vânzarea sau
cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor
tehnologice,consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunile financiare,
asigurările şi turismul şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ.

1
Între ţările UE, conceptul de import/export este înlocuit cu noţiunea de comerţ intracomunitar
(livrări/achiziţii intracomunitare).

5
Cap.1.

 importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter

comercial prin care se cumpără mărfuri din alte ţări şi se aduc în ţară
pentru consumul productiv şi neproductiv; într-un sens mai larg, în
cadrul importului se include şi aşa-numitul import invizibil, adică serviciile
Formele
procurate de o anumită ţară din alte ţări în domeniile transporturilor,
tradiţionale
asigurărilor, creditului, turismului, licenţelor etc.;
de comerţ
exterior
 exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter
comercial prin care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o
ţară se vând în alte ţări; într-un sens mai larg în cadrul exportului se
include şi aşa-numitul export invizibil (servicii).

 În prezent, alături de formele tradiţionale de comerţ exterior, cooperarea economică internaţională

cunoaşte o extindere din ce în ce mai mare. Aceasta reprezintă o formă superioară a legăturilor
economice dintre state, în care se împletesc elemente din domeniul producţiei cu cele din sfera
circulaţiei, cele din economie cu cele din domeniul ştiinţei şi tehnicii, presupunând existenţa unei
legături strânse şi pe perioade lungi între parteneri.

Analizând transformările care au avut loc în ultimele decenii, comerţul exterior se caracterizează prin
următoarele trăsături principale:
 tendinţa de creştere a exporturilor mondiale; în perioada postbelică, comerţul internaţional a
înregistrat cel mai înalt ritm de creştere, cea mai susţinută dinamică datorită schimbărilor
profunde ce s-au produs în structura economiei mondiale sub influenţa revoluţiei tehnico-
ştiinţifice contemporane, în adâncirea continuă a diviziunii muncii, în special în diviziunea
industrială a muncii, precum şi în evoluţia preţurilor;
 îmbogăţirea şi reînnoirea nomenclatorului produselor comerciale, expansiunea celor cu grad ridicat
de valorificare, nepoluante etc.;
 majorarea ponderii valorice a produselor industriale în comerţul mondial, în cadrul cărora se
detaşează construcţiile de maşini,urmate de produsele manufacturate şi cele chimice;
 scăderea ponderii valorii comerţului cu produse de bază în favoarea comerţului cu produse
manufacturate;
 participarea diferită la comerţul cu produse de bază, faţă de comerţul cu produse manufacturate, a
celor 3 grupe de ţări: capitaliste; în curs de dezvoltare şi foste socialiste;
 creşterea ponderii ţărilor industrializate în exportul mondial; ţările dezvoltate sunt dominante în
comerţul cu produse manufacturate;
 ţările dezvoltate domină importul şi joacă un rol important în exportul produselor alimentare şi
manufacturate, cele foste socialiste având o pondere mică în comerţul cu produse de bază;
 modificări în volumul şi dinamica comerţului internaţional contemporan; în perioada postbelică s-a
realizat cel mai în alt ritm de creştere, cea mai susţinută dinamică. Comerţul internaţional a
devansat ca ritm de creştere Produsul Naţional Brut (P.N.B.), Produsul Intern Brut (P.I.B.),

6
Cap.1.

producţia industrială şi agricolă la nivel mondial. Comparând dinamica comerţului

internaţional cu rezervele de aur şi devize ale lumii nesocialiste observăm că, din acest punct
de vedere, comerţul internaţional a devansat în ceea ce priveşte ritmul, rezervele de aur şi
devize ale ţărilor nesocialiste. Această trăsătură a devenit pentru multe ţări o frână în calea
dezvoltării comerţului exterior, a condus la agravarea problemei lichidităţilor externe;
 reducerea duratei medii de viaţă a producţiei (tinde să devină din ce în ce mai scurtă, sub 5 ani).
Factorii de reînnoire a produselor sunt de natură economică şi tehnico-ştiinţifică, dar şi de alt
ordin cum ar fi: ofensiva spre cucerirea spaţiului,protejarea mediului înconjurător etc..
Produsele se clasifică în:produse de bază: cele neprelucrate; produse manufacturate: produse
finite şi semifinite; produse alimentare; materii prime;combustibili; produse chimice; maşini,
utilaje, mijloace de transport; alte produse manufacturate. Înainte de cel de al II-lea război
mondial, produsele de bază deţineau 2/3 din exportul mondial, ponderea modificându-se
ulterior, la începutul anilor ‘80 produsele manufacturate deţinând 66-68% din exporturile
mondiale, ceea ce demonstrează că structura comerţului mondial avea un caracter industrial.
Exportul produselor de bază se efectua de ţările slab dezvoltate, iar importul lor era realizat
de ţările dezvoltate. În prezent, ţările dezvoltate deţin monopolul comerţului cu produse
manufacturate, ţările în curs de dezvoltare reuşesc cu greu să cucerească poziţii la exportul
produselor manufacturate. Structura exporturilor de produse manufacturate ale ţărilor în curs
de dezvoltare este puţin diversificată, exportul ţărilor dezvoltate fiind dominat de produsele
din ramurile de vârf.

1.3. Rolul tranzacţiilor economice internaţionale

Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică, prin extinderea
şi intensificarea relaţiilor economice internaţionale care primesc o importanţă tot mai mare, având
roluri multiple.

 Facilitează accesul statelor la resurse materiale mondiale

 diviziunea internaţională a muncii este influenţată de diferenţele de resurse
materiale existente între state şi de procesul de specializare internaţională a
producţiei de bunuri;
 extracţia şi producerea materiilor prime rămâne una din problemele
fundamentale ale economiei mondiale şi ale economiilor naţionale,
determinând procesele economice din majoritatea statelor lumii; statele
subdezvoltate rămân principalele furnizoare de materii prime şi produse
primare, iar statele dezvoltate sunt cele care furnizează tehnologia necesară
industrializării acestora;
 problema resurselor materiale este cu atât mai actuală cu cât unele state
dezvoltate sunt în mare parte dependente de import pentru realizarea
propriilor strategii de dezvoltare; accesul acestor state la resursele materiale

7
Cap.1.

mondiale este posibil doar prin intermediul relaţiilor economice

internaţionale.

 Acţionează ca un factor dinamizator al progresului tehnic

 progresul tehnic este legat de structura capitalului şi de productivitatea
muncii şi se concretizează în modificări structurale de esenţă ale factorilor de
producţie, fiind direct legat de cercetarea ştiinţifică;
 sub impactul progresului tehnic are loc adâncirea diviziunii internaţionale a
muncii, fapt ce determină ca relaţiile economice internaţionale să devină o
componentă strategică esenţială pentru progresul economiei naţionale a
fiecărui stat;
 adâncirea diviziunii internaţionale a muncii conduce la creşterea
interdependenţelor dintre state, nu numai dintre cele dezvoltate şi cele în curs
de dezvoltare, dar şi dintre cele dezvoltate între ele sau dintre cele în curs de
dezvoltare între ele.

 Asigură stabilitate şi dezvoltare pe plan mondial

 interdependenţele economice formate în procesul adâncirii diviziunii
internaţionale a muncii necesită convieţuirea statelor şi economiilor
naţionale;
 în condiţiile actuale, în care lumea este împărţită în ţări dezvoltate şi
subdezvoltate, unul dintre principalii factori ai dezvoltării economice la nivel
mondial îl constituie eliminarea decalajelor de dezvoltare şi crearea
condiţiilor ca fiecare stat să dispună de programe de dezvoltare care să
garanteze forţei de muncă stabilitate şi siguranţă

Tranzacţiile economice internaţionale au un rol esenţial în dezvoltarea armonioasă a

tuturor economiilor naţionale şi în asigurarea stabilităţii mondiale, intensificarea
schimburilor internaţionale devenind unul din cei mai importanţi factori ai creşterii
economice şi progresului social în toate statele lumii.

8
 Cap.2.

Politica comercială
Cap.2.

Unităţi de învăţare:
 Conceptul, funcţiile, tipurile şi instrumentele politicii comerciale
 Politica comercială tarifară (politica vamală)
 Politica comercială netarifară
 Politica comercială de promovare şi simulare

Obiectivele temei:
 prezentarea conceptului de politică comercială şi a funcţiilor îndeplinite;
 cunoaşterea principalelor tipuri de politică comercială;
 descrierea instrumentelor de realizare a politicii comerciale.

Bibliografie recomandată:
 Bonciu, F., Economie mondială, Editura Universitară, Bucureşti, 2009
 Ciobanu, G. (coord.), Tranzacţii economice internaţionale, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009
 Cojanu V., Comerț internațional. Volumul I - Specializarea țărilor și sistemul comercial multilateral,
Editura ASE, București, 2013
 Dobre, A., Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010
 Drigă, I., Relaţii financiar-monetare internaţionale, Suport de curs, Litografia Universităţii din
Petroşani, 2012
 Ignat, I., Economie mondială, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2013
 Ilie, G., Politici comerciale. Abordări teoretice și practici internționale. Editia a II-a, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2014
 Maha, L.G., Schimburile comerciale internaţionale între teorie şi realitate, Editura Universităţii
"Al.I.Cuza", Iaşi, 2013
 Pîrvu, G., Politicile Uniunii Europene, Editura Universitaria, Craiova, 2010
 Tobă, E., Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura Universitaria, Craiova, 2008
 Ministerul Economiei, Departamentul de Comerț Exterior și Relații Internaționale,
http://www.dce.gov.ro/
 Portal Românesc de Comerţ Exterior, http://www.portaldecomert.ro/

2.1. Conceptul, funcţiile, tipurile şi instrumentele politicii comerciale

Politica comercială reprezintă una din componentele de bază ale politicii economice
generale a fiecărui stat independent, vizând sfera relaţiilor economice externe
Definiţie:
(exporturi, importuri, operaţiuni de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică1),
urmărind promovarea cu prioritate a intereselor naţionale.

1Cooperarea economică internaţională este conlucrarea sub cele mai diverse forme dintre două sau mai multe
ţări sau entităţi din diverse ţări cu scopul de a realiza anumite obiective industriale, agricole, comerciale, tehnice,
ştiinţifice, turistice sau de altă natură. În acest sens cooperarea nu este schimb comercial, nu este simplu transfer
de mărfuri, servicii, capitaluri etc. de la o ţară la alta, ea este utilizarea în comun a mijloacelor de care dispun
diverse ţări.

2
Cap.2.

Politica comercială cuprinde totalitatea reglementărilor (administrative, financiare,

bugetare, valutare) adoptate de un stat cu scopul promovării/ restrângerii
Definiţie:
schimburilor comerciale externe şi al protejării pieţei interne în faţa concurenţei
străine.

asigură impulsionarea acelor fluxuri

Politica comercială funcţia de
  comerciale care sunt avantajoase
trebuie să îndeplinească promovare a REI
pentru ţara respectivă
două funcţii diametral
opuse, care se regăsesc,
funcţia de
cu ponderi/intensităţi folosind pârghii de
protejare a
diferite, în reglementările   limitare/eliminare a legăturile
economiei
specifice fiecărui stat: economice externe dezavantajoase
naţionale

În relaţie cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politică comercială:

 Autarhia2 - stare generală de izolare economică faţă de celelalte state, caracteristică unei
economii închise, în care comerţul exterior este practic inexistent, ignorându-se avantajele ce
pot fi obţinute prin participarea la circuitul economic mondial. Consecinţele autarhiei sunt
nefaste pentru că, blocarea legăturilor cu economia mondială, anulează şansele de progres,
conducând ţara în cauză nu numai la stagnare, ci chiar la regres. În realitate, autarhia nu
poate fi nici totală din moment ce nici o naţiune nu dispune de toate resursele naturale şi
umane pentru a produce ceea ce este necesar pentru locuitori, şi nici permanentă deoarece
dezvoltarea autarhică duce în timp la necesitatea dezvoltării contractelor cu exteriorul (ex.
fosta Uniune Sovietică, Cuba, Coreea de Nord).
 Protecţionismul - doctrina economică care vizează protejarea economiei naţionale prin limitarea
sau interzicerea importului de produse străine. În acest caz, statul controlează schimburile
economice internaţionale prin intermediul diferitelor instrumente protecţioniste, de natură
tarifară (bariere vamale) şi netarifară (restricţii cantitative, norme tehnice, formalităţi
administrative). Acest comportament protecţionist este subordonat intereselor
fundamentale ale economiei naţionale, schimburile economice externe fiind folosite ca sursă
a creşterii economice.
 Liberul-schimb - doctrina economică liberală caracterizată prin libera circulaţie a mărfurilor,
capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor de orice natură din calea relaţiilor
economice internaţionale. Principala consecinţă a liberalizării schimburilor economice
internaţionale este sporirea volumului bunurilor/serviciilor care alcătuiesc structura ofertei
din ţara respectivă, ce generează o concurenţă f. puternică între producători, cu consecinţe
pozitive pentru consumatori, ca urmare a faptului că preţurile, într-o asemenea situaţie, scad.

Deşi în prezent caracteristica de bază a comerţului internaţional este tot protecţionismul, se

realizează o trecere treptată la un comerţ mai puţin încorsetat de restricţii, fără a fi totuşi pe deplin
liber.

2 autosuficienţă economică, situaţia unui stat care îşi satisface nevoile economice prin propriile puteri, fără
import sau ajutor străin

3
Cap.2.

Înfăptuirea politicii comerciale se bazează pe folosirea unu set de instrumente care instituie
un anumit regim comercial al importurilor/exporturilor.

Instrumentel  mijloacele tarifare (politica comercială tarifară/vamală);

e politicii  mijloacele netarifare (politica comercială netarifară);
comerciale
 mijloacele de promovare şi stimulare (politica comercială de promovare
şi stimulare).

Dacă politica vamală şi cea netarifară vizează, în principal, importurile pe care le

descurajează, orientând consumul spre producţia indigenă, politica de promovare şi
stimulare vizează exporturile pe care le impulsionează într-o măsură cât mai mare.

2.2. Politica comercială tarifară (politica vamală)

Politica vamală reprezintă componenta de bază a politicii comerciale şi se realizează

Definiţie: cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat care vizează comerţul exterior al ţării
respective.

Instrumentele de  tariful vamal - este considerat drept principalul instrument de protecţie

realizare a a economiei naţionale şi cuprinde nomenclatorul mărfurilor (clasificate
politicii vamale: şi codificate după anumite criterii) şi taxele vamale percepute asupra
mărfurilor importate/exportate;
 legile, codurile şi regulamentele vamale.

Taxa vamală reprezintă un impozit indirect perceput asupra mărfurilor care trec
Definiţie: frontiera vamală a unui stat, constituind un important instrument de formare a
preţurilor de comerţ exterior.

Clasificarea taxelor vamale

1. după scopul impunerii:
- taxe vamale cu caracter fiscal – sunt percepute numai cu scopul procurării de venituri la
bugetul de stat, având un nivel redus;
- taxe vamale cu caracter protecţionist - sunt percepute pt. a reduce puterea concurenţială a
produselor importate şi a proteja produsele indigene, având un nivel ridicat; în anumite
cazuri, când nivelul lor este f. ridicat, pot avea un efect prohibitiv ;
- taxe vamale preferenţiale – urmăresc încurajarea flux.com. pt. anumite produse sau în
relaţie cu anumiţi parteneri, având un nivel scăzut; pot avea caracter bilateral sau
multilateral, pot fi aplicate în mod unilateral sau în condiţii de reciprocitate;
- taxe vamale cu scop sancţional (de retorsiune) - se pot institui împotriva acelor parteneri
care folosesc practici comerciale neloiale.

4
Cap.2.

 taxele antidumping – se aplică pt. a sancţiona regimul de dumping comercial

practicat de unii exportatori. Dumpingul e o strategie comercială neloială ce
urmăreşte asigurarea pătrunderii pe o piaţă (a firmei/a produsului) sau extinderea
pieţei prin utilizarea unui preţ de ofertă diminuat, sub nivelul preţului mondial (Tad
= Pm - Pd);
 - taxele compensatorii - sunt stabilite asupra mărfurilor importate care au beneficiat
în ţara de origine de subvenţii din parte statului; se calc. Tc = Pm – Pc.
2. după obiectul impunerii:
- taxe vamale de import - se percep asupra mărfurilor importate, au de obicei nivelul ce mai
ridicat, sunt cele mai frecvent folosite, se practică pe termen lung şi vizează un nomenclator
larg de produse; au rolul de a proteja producţia internă, diminuând competitivitatea
produselor străine.
Perceperea taxelor vamale determină majorarea preţului produselor străine, preţul de
comercializare pe piaţa internă devenind: P1 = P0 + T.v. Acest lucru va determina creşterea
producţiei interne şi reducerea consumului.
P
O
P1 S1 D1

P S0 D0

O A C D B CQ
- taxe vamale de export - se percep asupra mărfurilor exportate, se practică pe per. scurte,
vizează un nomenclator restrâns; au drept scop principal:
 descurajarea anumitor exporturi, în special de materii prime pentru a favoriza
prelucrarea lor în ţară;
 limitarea exporturilor în ramuri în care producţia indigenă nu acoperă nevoile de
consum;
- de tranzit - se percep asupra mărfurilor care tranzitează teritoriul vamal al ţării, au un nivel
scăzut, se aplică foarte rar, având în general un scop fiscal (obţinerea de venituri la bugetul
de stat).
3. după modul de percepere:
- taxe vamale ad-valorem - sunt exprimate procentual şi aplicate asupra valorii în vamă a
mărfurilor; sunt cele mai vechi taxe vamale şi cele mai răspândite, fiind uşor de stabilit fără
a presupune un tarif vamal detaliat; prezintă dezavantajul pericolului evaziunii fiscale prin
înscrierea în Declaraţia vamală a unor valori mai mici decât cele reale;
- taxe vamale specifice - sunt exprimate în valori absolute pe unitatea fizică de marfă; acest
mod de percepere asigură un nivel mult mai ridicat al protecţiei tarifare şi înlătură
posibilitatea apariţiei tentativelor de evaziune fiscală; folosirea lor este însă greoaie şi
presupune un tarif vamal detaliat ce trebuie mereu completat şi revizuit;
- taxe vamale mixte - se bazează pe combinarea taxelor vamale ad-valorem cu cele specifice

5
Cap.2.

cu scopul de a asigura un grad de protecţie mai ridicat, pornind de la avantajele şi

dezavantajele folosirii celor 2 moduri de percepere a taxelor vamale.

Scopul principal al perceperii taxelor vamale fiind acela de a proteja producţia

autohtonă, nivelul taxelor vamale din tariful vamal indică mărimea protecţiei
nominale (taxa nominală):

 pentru tvad-valorem, PN = tvad-valorem PN  tvad valorem

tv s
 pentru tvspecifice, PN   100
VV

Un alt indicator care arată măsura în care taxa vamală asigură protejarea economiei
naţionale este gradul de protecţie nominală se determină:

(VV  Tv )  C
G PN  100
Pint
 GPN > 100 – taxa vamală are un rol protecţionist;
 GPN = 100 – taxa vamală are rolul de a corela preţul produsului din import
cu cel al produsului indigene;
 GPN < 100 – taxa vamală nu produce efect protecţionist, fiind greşit
stabilită.

Teritoriul vamal reprezintă zona geografică în interiorul căreia se aplică un anumit

Definiţie: regim vamal. De regulă, teritoriul vamal coincide cu suprafaţa teritorială a statelor
independente.

Teritoriul vamal poate fi mai mare decât  uniunilor vamale

teritoriul naţional prin formarea:  zonelor de liber schimb

Uniunile vamale se formează atunci când 2/mai multe state hotărăsc, printr-un acord
special, desfiinţarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din comerţul reciproc
Definiţie:
al statelor membre al uniunii şi instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu
terţii.

Prima uniune vamală importantă înfiinţată în Europa a fost cea dintre Austria şi Lichtenstein
din 1852-1919, apoi Benelux (1947-1960), iar în prezent cea mai importantă fiind Uniunea Europeană3.
Cea mai recentă ste însă Uniunea Vamală Euroasiatică4.

3 În prezent, Uniunea are 28 de membri, dintre care şase membri fondatori (din 1958): Belgia,
Olanda, Luxemburg, Germania, Franţa, Italia. Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană
are personalitate juridică internaţională. Între ţările UE, conceptul de import/export este înlocuit cu
noţiunea de comerţ intracomunitar (livrări / achiziţii intracomunitare).

4 Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan este o uniune vamală între: Rusia, Belarus și Kazahstan, o formă de integrare
economică care definește un spațiu vamal unic în interiorul căruia s-au anulat taxele vamale la comerțul reciproc și s-a

6
Cap.2.

Crearea uniunilor vamale duce la intensificarea tranzacţiilor economice internaţionale dintre

statelor membre, determinând un fenomen ce poartă denumirea de creare de comerţ. Formarea
uniunilor vamale determină scăderea preţului de la Pt la P şi creşterea importurilor de la AB la CD:
Crearea de comerţ = A ΔMRM’+A ΔNSN’.
P
O

M N
Pt

P M’ N’
R S
C
O C A B D Q

Zonele de liber schimb reprezintă o altă formă de integrare vamală care presupune
eliminarea treptată/dintr-o dată a barierelor tarifare şi netarifare din comerţul
Definiţie:
reciproc al ţărilor participante, dar în relaţiile comerciale cu terţii nu se instituie o
politică comercială comună.

De exemplu, Acordul Central European al Comerţului Liber, CEFTA (engl.

Central European Free Trade Agreement) care este un acord comercial de liber
schimb a mărfurilor care a luat fiinţă la 21 decembrie 1992 la Cracovia, membrii
fondatori fiind Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Scopul acestei uniuni a fost adaptarea economiilor
statelor membre la o piaţă comunitară lipsită de taxe vamale şi un exerciţiu de preaderare la Uniunea
Europeană. Pentru ţări precum Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, România, Bulgaria,
Croaţia calitatea de membru a încetat în momentul aderării la UE.

Anul Anul
Statele membre
aderării ieşirii
Polonia 1992 2004
Ungaria 1992 2004
Cehia (din 1993)
Cehoslovacia 1992 2004
Slovacia (din 1993)
Slovenia 1996 2004
România 1997 2007
Bulgaria 1999 2007
Croația 2003 2013

introdus un sistem uniform de taxare a importurilor. Tariful unic a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2010, iar începând cu 1
iulie 2010 și Codul Vamal al Uniunii Vamale. Pe 6 aug. 2015 au aderat statele Armenia și Kârgâzstan. Pe 25 oct. 2019 a
aderat Serbia.

7
Cap.2.

Macedonia 2006 -
Bosnia şi Herţegovina 2007 -
Moldova 2007 -
Serbia 2007 -
Muntenegru 2007 -

Albania 2007 -
Kosovo 2007 -

Alt exemplu este Acordul Nord-American de Comerț Liber, NAFTA (engl. North
American Free Trade Agreement), semnat în 17 decembrie 1992 şi ratificat în 1993 de
către SUA, Canada şi Mexic, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Prin NAFTA se
realizează cea mai mare zonă de liber schimb din lume, fiind primul acord ce implică
fluxuri comerciale libere, la un ansamblu regional, reprezentat de două ţări puternic industrializate
(SUA şi Canada) şi o ţară în curs de dezvoltare (Mexic).
În Asia, de exemplu, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est, ASEAN (engl.
The Association of Southeast Asian Nations) a luat fiinţă pe 08 august 1967 prin
intermediul Declaraţiei de la Bangkok, ce a fost semnată de Indonezia, Malaiezia,
Filipine, Singapore şi Tailanda. În prezent, ASEAN cuprinde 10 state, după aderarea
Brunei Darussalam (1984), Vietnam (1995), Laos şi Myanmar (1997), Cambogia (1999), existând patru
etape de extindere.

Alte ZLS:
 Commonwealth of Independent States Free Trade Area (CISFTA);
 Pacific Alliance Free Trade Area (PAFTA);
 South Asian Free Trade Area (SAFTA);
 Southern African Development Community Free Trade Area (SADCFTA);
 Greater Arab Free Trade Area (GAFTA);
 Dominican Republic - Central America Free Trade Agreement (DR-CAFTA);
 etc.

2.3. Politica comercială netarifară

Politica netarifară constituie un ansamblu de măsuri de politică comercială, altele

decât cele vamale, care limitează schimburile comerciale externe, având ca principal
Definiţie:
scop protejarea pieţei interne de concurenţa străină şi echilibrarea balanţelor de plăţi
externe.

Spre deosebire de politica tarifară, care constituie un instrument economic de protecţie a

economiei naţionale, politica netarifară are un caracter administrativ.

8
Cap.2.

instrumente care implică o

restricţii
1. limitare cantitativă directă a 
cantitative
importurilor
O.M.C.* a clasificat
instrumentele instrumente care limitează mecanismul
2. 
netarifare în trei mari indirect importurile preţurilor
grupe:
instrumente care decurg din
protecţionism
3. formalităţile vamale şi 
administrativ
administrative

1. Restricţii cantitative
În grupa restricţiilor cantitative:
 interdicţiile (prohibiţiile la import) - sunt instrumente cu caracter radical, care interzic
total sau parţial, pe durată nelimitată sau, temporar, importul unor mărfuri din alte sau
din anumite ţări. Interdicţiile pot fi practicate cu scopul protejării consumatorilor interni (se
aplică împotriva produselor nocive sau insuficient verificate) sau al sprijinirii producătorilor
autohtoni care îşi pot comercializa produsele la preţuri avantajoase în condiţiile limitării
importurilor la bunurile similare;
 contingentele - reprezintă plafoane cantitative/valorice şi constau în limitarea fermă şi
adesea diferenţiată pe ţări, a cantităţii sau valorii importurilor/exporturilor unor mărfuri
pentru o anumită perioadă de timp, de regulă, un an; au drept scop echilibrarea pieţelor
interne, ca urmare a corelării importului cu oferta internă insuficientă şi cererea mai mare
sau a exportului cu oferta internă excedentară şi cererea mai redusă;
 licenţele de import-export - autorizaţii acordate de stat firmelor care desfăşoară activităţi
de comerţ exterior, realizând un control eficient asupra desfăşurării schimburilor
economice;
 limitările voluntare la export - aplicate în situaţii în care balanţa comercială
înregistrează deficite cronice, iar exportatorii străini, pentru a asigura echilibrarea
schimburilor reciproce, restrâng în mod deliberat exportul către partenerii cu deficit.

2. Mecanismul preţurilor
Principalele instrumente netarifare care produc efecte restrictive prin intermediul mecanismului
preţurilor sunt:

* Organizaţia Mondială a Comerţului (World Trade Organization) a fost creată la 1

ianuarie 1995 pentru a înlocui Acordului General asupra Tarifelor şi Comerţului (GATT -
General Agreement on Tariffs and Trade) care cuprindea o serie de tratate comerciale
încheiate la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cu scopul de a facilita comerţul liber.
Principiile şi acordurile GATT au fost adoptate de OMC care a fost însărcinată cu administrarea şi extinderea
acestora. Spre deosebire de GATT, OMC are o structură instituţională substanţială. OMC cuprindea 76 de ţări
membre la înfiinţare. Alţi 77 de membri au urmat în următorii ani, ultimele două ţări fiind Ucraina care a aderat
la 16 mai 2008 şi Republica Capului Verde care a aderat la 23 iulie 2008. România este membră OMC din 1 ian.
1995.

9
Cap.2.

 prelevările variabile - reprezintă pârghii prin care se urmăreşte reducerea influenţei

preţurilor mondiale asupra preţurilor pe o anumită piaţă; taxele de prelevare au un
mecanism de stabilire asemănător taxelor antidumping/compensatorii (diferenţa dintre
preţul mondial şi preţul de pe piaţa respectivă);
 preţurile limită (minime sau maxime de import) - care instituie obligaţia
importatorului de a nu încălca anumite limite de preţuri; distorsionează volumul valoric
al importurilor efectuate, prin condiţionarea încadrării într-un anumit plafon al preţului
produselor achiziţionate din exterior; se utilizează 2 variante ale preţurilor limită:
 preţurile minime de import - se aplică la mărfurile pentru care preţurile interne sunt mai
ridicate decât cele mondiale;
 preţurile maxime de import - reprezintă plafoane peste care importurile nu sunt admise,
aplicându-se pentru contracararea strategiei unilaterale de ridicare a preţului de către
exportator, mai ales atunci când acesta se bucură de o situaţie de cvasi-monopol pe o
piaţă (situaţie în care poziţiile pe pieţe ale firmelor exportatoare le permit să controleze
preţurile de vânzare);
 ajustările fiscale la frontieră - se realizează prin restituirea impozitelor indirecte plătite
de exportator, pentru mărfurile destinate pieţei externe şi aplicarea de impuneri fiscale
suplimentare în ţara importatoare;
 restricţiile valutare - cele mai frecvent utilizate sunt
 depozitele valutare prealabile, impun importatorului să constituie suma necesară pentru
plata unui import cu 1-3 luni înainte de scadenţa plăţii;
 cursurile multiple, folosite în ţările cu monedă neconvertibilă şi în statele în tranziţie,
instituie un regim favorabil/restrictiv pentru diferite operaţiuni comerciale, în raport
cu cursul de preschimbare a monedei naţionale în valuta necesară pentru susţinerea
importurilor sau a valutei rezultate din exporturi în moneda naţională.

3. Protecţionismul administrativ
În această categorie se includ o serie de măsuri, care deşi par simple cerinţe de ordin
tehnic/sanitar, reprezintă în realitate bariere netarifare dintre cele mai eficiente:
 determinarea valorii în vamă a mărfurilor - detalierea excesivă a nomenclatorului
vamal poate crea posibilitatea încadrării arbitrare a mărfurilor în tariful vamal;
 documentele şi formalităţile cerute la import - formalităţile complicate la import
obstrucţionează derularea normală a achiziţiilor din exterior, prin formularistica
comercială, vamală şi consulară sofisticată şi, adesea, inutilă, prin formalităţile vamale
complexe şi îndelungate de control, carantină etc.;
 participarea statului la schimburile economice externe (achiziţiile guvernamentale,
comerţul de stat, monopolul statului) - activitatea statului ca agent economic poate fi de
natură să limiteze importurile, prin practici variate, începând cu acordarea comenzilor
guvernamentale cu prioritate producătorilor naţionali şi până la exercitarea monopolului
de stat asupra comerţului exterior cu anumite produse;

10
Cap.2.

 limitarea importurilor prin reglementări tehnice - barierele netarifare de ordin tehnic

rezultă din caracterul excesiv de sever, complicat şi, mai ales, lipsit de transparenţă al
normelor tehnice şi de calitate (atunci când ele se abat de la normele şi standardele
internaţionale), al normelor de ambalare, marcare şi etichetare (afectează mai ales ţările în
curs de dezvoltare care nu beneficiază de mijloacele tehnice şi financiare necesare pentru
a răspunde cerinţelor ridicate ce caracterizează la acest capitol piaţa ţărilor dezvoltate), al
normelor de protecţie a mediului înconjurător (apar cheltuieli suplimentare pentru
producători în sensul respectării anumitor parametrii legaţi de protecţia mediului) şi al
normelor sanitare şi fito-sanitare (se aplică mai ales în cazul importurilor de produse
alimentare, de medicamente, produse chimice, animale vii, seminţe, fructe, legume) etc.
Astfel de bariere netarifare, localizate frecvent în practica ţărilor dezvoltate, sunt relativ
dificil de contracarat şi pot constitui obstacole serioase în calea importurilor, mai ales dacă
se aplică selectiv. Se includ în această categorie:
 normele sanitare şi fito-sanitare ce se cer a fi îndeplinite în ţările dezvoltate la importul
unor produse ca alimente, medicamente, produse chimice, etc. (condiţiile de calitate, de
omologare etc.);
 normele de securitate şi alte condiţii impuse la importuri destinate consumului
productiv (maşini-utilaje sau mijloace de transport);
 normele de ambalare, marcare şi etichetare pot deveni obstacole ce îngreunează
derularea unor schimburi comerciale normale între ţări, îndeosebi prin caracterul
excesiv şi/sau selectiv.

2.4. Politica comercială de promovare şi simulare a exporturilor

Politica de promovare şi stimulare cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor

Definiţie: adoptate de către stat şi întreprinderi care vizează impulsionarea globală a
exporturilor ţării respective.

Măsurile folosite pentru impulsionarea exporturilor:

1. Măsuri de promovare care au drept obiectiv influenţarea potenţialilor clienţi externi pentru
a cumpăra anumite produse naţionale disponibile pentru export, într-un viitor apropiat. Acestea sunt
măsuri aplicate la nivel macroeconomic şi îmbracă o multitudine de forme concrete, cum sunt:
 negocierea şi încheierea tratatelor de comerţ, acordurilor comerciale şi de plăţi, acordurilor
de cooperare economică internaţională, alte convenţii economice;
 participarea la târguri şi expoziţii internaţionale;
 reprezentarea comercială în ţările partenere;
 prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, acordarea de consultanţă
şi asistenţă de specialitate acestora;
 publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului;
 participarea la activitatea organismelor internaţionale şi la diferite acorduri multilaterale,
menite să faciliteze schimburile economice externe.

11
Cap.2.

2. Măsurile de stimulare au drept scop creşterea competitivităţii mărfurilor destinate

exporturilor şi cointeresarea producătorilor şi exportatorilor în realizarea şi livrarea de produse la
export. Asemenea măsuri se adoptă:
- la nivel microeconomic - se acţionează în general pe linia reducerii costurilor de producţie
şi a ridicării performanţelor tehnico-economice ale produselor destinate exportului;
- la nivel macroeconomic, măsurile adoptate fac parte din categoriile:

a. măsuri de natură bugetară:

 subvenţiile directe de export - se realizează sub forma compensaţiilor băneşti
acordate firmelor producătoare de mărfuri pentru export;
 subvenţiile indirecte de export - finanţarea unor sisteme informaţionale moderne,
elaborarea de studii de piaţă, implementarea unor programe publicitare,
acordarea de asistenţă tehnică exportatorilor;
 primele de export sunt sume acordate de la bugetul statului firmelor care realizează
un volum important de export pe o anumită piaţă sau care exportă produse
aparţinând unor ramuri de o importanţă deosebită pentru economia naţională;

b. măsurile de natură fiscală:

 vizează creşterea competitivităţii exporturilor prin atenuarea/ eliminarea unor
cheltuieli de natura impozitelor şi taxelor;

c. măsuri de natură financiar-bancară - includ în principal:

 creditele de export
 asigurarea şi garantarea creditelor externe;

d. măsuri de natură valutară - vizează asigurarea competitivităţii

bunurilor exportate şi motivarea exportatorilor:
 primele valutare sunt aplicate sub forma primelor indirecte care sunt acordate la
momentul realizării schimburilor valutare;
 deprecierea monedei naţionale determină creşterea competitivităţii exporturilor
deoarece efortul valutar pe care-l face importatorul străin pentru procurarea
monedei depreciate necesară plăţii este mai mic, ceea ce duce la sporirea
interesului pentru cumpărare din ţara respectivă. Este o măsură pur monetară ce
se utilizată doar pe termen scurt (pentru că poate determina o tendinţă generală
de creştere a preţurilor pentru întreaga economie).

12
Cap.3.

Cursul valutar –
factor determinant
în tranzacțiile
comerciale
internaționale
Cap.3.

Unităţi de învăţare:
 Consideraţii generale
 Riscurile implicate de schimburile economice internaţionale
 Stabilirea cursului de schimb valutar pe piaţă

Obiectivele temei:
 definirea noţiunilor de curs valutar, metode de cotare;
 înţelegerea fenomenelor de apreciere şi depreciere monetară;
 prezentarea riscului valutar şi a tehnicilor contractuale de acoperire;
 înţelegerea modului de stabilirea cursului de schimb valutar pe piaţă.

Bibliografie recomandată:
 Boajă, M., Radu, S.C., Relaţii financiare şi valutare
internaţionale, Editura ProUniversitaria, București,
2012
 Brezeanu, P., Relaţii financiare internaţionale, Editura
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010
 Burciu, A. (coord.), Tranzacţii comerciale
internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2010
 Ciobanu, G. (coord.), Tranzacţii economice
internaţionale, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009
 Covlea, M., Finanțele întreprinderii de comerț exterior,
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014
 Danciulescu, A.I., Managementul riscului în cadrul
IMM-urilor în contextul actual al globalizării și internaționalizării firmelor, Editura Universitară,
Bucureşti, 2015
 Dinu, A.M., Rujan, O.A., Tehnica operațiunilor de comerț exterior, Editura Pro Universitaria,
București, 2013
 Drigă, I., Relaţii financiar-monetare internaţionale – teste și aplicații, Editura Universitas,
Petroșani, 2015
 Ilie, G., Comerț internațional, Editura Universitară, Bucureşti, 2013
 Ionescu, A., Orheian, O.M., Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Pro Universitaria,
București, 2013
 Maha, L.G., Schimburile comerciale internaţionale între teorie şi realitate, Editura Universităţii
"Al.I.Cuza", Iaşi, 2013
 Popa I., Belu M.G., Afaceri internaționale. Tehnica operațiunilor de export-import, 2018
 UBB, Afaceri economice internaţionale, Cluj-Napoca, 2019
 Voinea, G., Zugravu, B., Ghiba, N., Finanțe internaționale, Editura Tehnopress, Iași, 2014

2
Cap.3.

3.1. Considerații generale

Definiţie: Cursul valutar reprezintă raportul valoric dintre monedele a

două ţări, fiind stabilit pentru reglementarea schimburilor
economice internaţionale1. Constituie o variabilă economică
importantă, evoluția sa influențând dezvoltărea economică, nivelul
prețurilor, nivelul importului și exportului etc.

Stabilirea raportului valoric dintre diferite monede poartă denumirea de cotare sau cotaţie.
Astfel, cursurile valutare pot fi exprimate prin:

 metoda cotării directe (cursul valutar exprimă numărul de unităţi monetare

naţionale ce revin la o unitate monetară străină) 2;

 metoda cotării indirecte (cursul valutar exprimă numărul de unităţi monetare străine
ce revin la o unitate monetară naţională)3;

 pentru determinarea cursului de schimb valutar între diferite valute, se foloseşte

metoda cursului încrucişat (cross-rate), bazată pe principiul: două mărimi egale cu o
a treia sunt egale între ele.

Mişcarea cursurilor valutare serveşte la cuantificarea fenomenelor de apreciere, respectiv

depreciere monetară.

 Aprecierea monetară reprezintă un fenomen ce

exprimă o creştere a puterii de cumpărare a monedei pe plan
intern şi o creştere a cursului de schimb valutar pe plan extern.
Pe plan intern creşterea puterii de cumpărare este determinată
de reducerea preţurilor; pe plan extern este determinată de
creşterea cursului de schimb valutar.

 Efectul aprecierii de frânare a exporturilor se explică prin

aceea că, urmare a aprecierii monedei, efortul valutar pe care-
l face importatorul străin pentru a procura moneda apreciată necesară plăţii este mai mare, ceea
ce determină un interes scăzut al acestuia să cumpere din ţara respectivă.

1 Pe plan internaţional (ISO 4217), simbolizarea monedelor naţionale se realizează printr-o denumire cu 3 litere (primele două semnifică
ţara emitentă, iar a treia - denumirea monedei respective).
2 Conform regulamentului valutar al României, RON cotează direct cu toate celelalte valutele.
Modalitatea de cotare directă a monedelor naționale se întâlneşte în majoritatea ţărilor.
3 Modalitatea de cotarea indirectă a monedelor naționale se întâlneşte în ţări precum Marea Britanie, ţările Zonei Euro, Canada, Australia,
Noua Zeelandă.

3
Cap.3.

 Aprecierea acţionează totodată ca un factor de impulsionare a importurilor deoarece efortul valutar

pe care-l face (în condiţiile aprecierii monedei naţionale) importatorul indigen pentru a-şi
procura valuta necesară plăţii importurilor este corespunzător mai mic, mărfurile din import
deci se ieftinesc.

 Deprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprimă

scăderea puterii de cumpărare a banilor pe plan intern şi scăderea
cursului de schimb a monedei pe plan extern. Scăderea puterii de
cumpărare pe plan intern constă în reducerea cantităţii de mărfuri
şi servicii ce pot fi procurate cu o unitate monetară dată; pe plan
extern scăderea cursului de schimb valutar a monedei faţă de alte
monede.

 Deprecierea determină un efect de impulsionare a exporturilor

deoarece efortul valutar pe care-l face importatorul străin pentru procurarea monedei depreciate
necesară plăţii este mai mic, ceea ce duce la sporirea interesului pentru cumpărare din ţara
respectivă.

 Deprecierea acţionează ca o frână asupra importurilor, având în vedere faptul că efortul valutar pe
care trebuie să-l facă importatorul autohton (în condiţiile deprecierii monedei naţionale) pentru a
procura valuta necesară plăţii este mai mare, mărfurile din import devenind mai scumpe.

Fenomenele de apreciere/depreciere monetară sunt determinate de starea

economiei naţionale (potenţialul economic, situaţia rezervelor valutare,
competitivitatea produselor de export etc.), dar şi de factorii de pe piaţa
internaţională.

Cuantificarea acestor fenomene monetare se poate realiza cu ajutorul

coeficientului de fluctuaţie care se calculează potrivit relaţiei:
C0 – cursul unei u.m. naţionale faţă de elementul de
C1 referinţă în perioada de bază;
Kf mn   100  100
C0 C1 – cursul unei u.m. naţionale faţă de elementul de
referinţă în perioada actuală.

Semnul coeficientului arată tipul modificării survenite, astfel că

dacă acesta are semnul plus (+) avem de a face cu o apreciere a
monedei în raport cu elementul de referinţă, iar dacă semnul este
minus (-) însemnă că s-a înregistrat o depreciere a monedei
respective în raport cu elementul de referinţă.

Cursul de schimb valutar are o evoluţie strâns legată de

modificările indicatorilor macroeconomici:

 nivelul preţurilor

 rata dobânzii

4
Cap.3.

Cursul valutar şi nivelul preţurilor

 Conform parităţii puterii de cumpărare4, cursul
valutar între două monede este egal cu raportul dintre
nivelul preţurilor aferente celor două ţări ale căror
monede se compară.

 De ex., dacă reducem coşul de bunuri la un

singur produs şi considerăm ca pe piaţa românească şi
pe cea americană se comercializează doar un anume
tip de ciocolată, care în România costă 6 RON, iar în
SUA costă 2 USD, cursul valuta dintre leul românesc şi
dolar ar trebui să fie, conform teoriei parităţii puterii
de cumpărare - forma absolută, 3 RON/USD.

C – cursul de schimb valutar;

P P – nivelul preţurilor naţionale;

C
P' P’ – nivelul preţurilor în ţara la a cărui monedă se realizează
raportarea.

 Dar pentru a determina în mod corect cursul de schimb trebuie să ţinem cont de faptul că
într-o economie se tranzacţionează o multitudine de bunuri, iar calculul cursului de
schimb nu poate fi efectuat decât de organisme specializate, cum sunt cele din cadrul
Băncii Mondiale , OECD-ului5 sau Eurostat-ului6.

 De fapt, cursul de schimb valutar este o medie aritmetică ponderată a cursurilor de

revenire ale produselor şi serviciilor7, ponderile fiind stabilite în funcţie de importanţa
respectivelor mărfuri în tranzacţiile cu bunuri şi servicii8.

4 Una dintre cele mai cunoscute teorii de determinare a cursului de schimb este teoria parităţii puterii de cumpărare (“purchasing power
parity” – PPP), care reprezintă o teorie de determinare a cursului de schimb prin compararea nivelului preţurilor bunurilor din ţările ale
căror monede se compară.
5 Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) este o organizaţie internaţională a acelor
naţiuni dezvoltate care acceptă principiile democraţiei reprezentative şi a economiei de piaţă libere.
Organizaţia îşi are originile în anul 1948, sub numele de Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană,
pentru a ajuta la administrarea planului Marshall pentru reconstrucţia Europei după Cel de-al Doilea Război Mondial.
Mai târziu calitatea de membru a fost extinsă pentru statele din afara Europei, iar în 1961 s-a reformat luând numele de Organisation for
Economic Co-operation and Development (OECD). Există în mod curent 33 de membri cu putere deplină (Australia, Austria, Belgia,
Canada, Cehia, Chile, Coreea de Sud, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Israel, Italia, Japonia,
Luxemburg, Mexic, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, Slovacia, Slovenia, Spania, SUA, Suedia, Turcia,
Ungaria).
6 Eurostat este o direcţie generală a Comisiei Europene cu sediul la Luxemburg. Responsabilităţile sale principale vizează furnizarea U.E.
de informaţii statistice la nivel european şi promovarea integrării metodelor statistice în statele membre ale Uniunii Europene şi ţările
candidate.
7 Conform formei absolute a teoriei parităţii puterii de cumpărare, dacă am considera un coş reprezentativ de bunuri, cursul de schimb ar
trebui să fie egal cu raportul dintre echivalentul în monedă naţională şi echivalentul în monedă străină al coşului reprezentativ de bunuri
şi servicii considerat.
8 Se porneşte de la premisa potrivit căreia ţările cu monedă convertibilă oficial publică la intervale regulate de timp indicele general al
preţurilor şi tarifelor, dar şi preţurile medii practicate pentru acestea. Se ia în considerare structura produsului intern brut din ţările ale
căror monede se compară şi categoriile de bunuri şi servicii care intră preponderent în structura schimbului reciproc între ţările ale căror
monede intră în mecanismul de determinare a cursului de schimb.

5
Cap.3.

Crev – curs de revenire;

Pinti i – produsul/ serviciul;
C revi 
Pexti Pint i – preţul intern al produsului i;

Pext i – preţul extern al produsului i.

n
C   C revi  p i p i – ponderea produsului i în cadrul tranzacţiilor
i 1

Cursul valutar şi rata dobânzii

 Dezvoltarea pieţelor de schimb la termen a
determinat posibilitatea realizării diferenţei dintre
cursul de schimb valutar la termen şi cel la vedere
prin intermediul ratei dobânzii. Cursul valutar la
vedere se poate exprima prin cotaţie directă sau
indirectă. Cursul valutar la termen reprezintă
nivelul cursului de schimb stabilit în prezent
pentru o dată viitoare, curs la care se vor deconta
tranzacţiile la termen.

Ct – cursul la termen de un an exprimat în cotaţie directă;

Cv – cursul la vedere exprimat în cotaţie directă;

1 r
Ct  C v  r – rata anuală a dobânzii pentru plasamentele în monedă
1  r'
naţională;

r’ – rata anuală a dobânzii pentru plasamentele în monedă străină.

3.2. Riscurile implicate de schimburile

economice internaţionale

Tranzacţiile economice internaţionale se realizează,

în perioada contemporană, în condiţii de risc şi
incertitudine. Aceste caracteristici ale pieţei
internaţionale sunt determinate de evoluţia
contradictorie a economiei mondiale, de fenomenele
de instabilitate ce caracterizează economiile
naţionale, de numeroase cauze şi factori a căror
apariţie şi manifestare nu se pot prognoza cu suficientă exactitate. În cadrul relaţiilor economice

6
Cap.3.

internaţionale unul dintre riscurile cu cele mai ample consecinţe asupra părţilor implicate în
derularea tranzacţiei internaţionale (exportator, importator, banca) este riscul valutar.

Definiţie: Riscul valutar reprezintă posibilitatea apariţiei unei

pierderi în cadrul unei tranzacţii economice internaţionale
ca urmare a modificărilor cursurilor valutare (deprecierea
sau aprecierea monedei naţionale în raport cu moneda de
plată) între momentul încheierii contractului de vânzare-
cumpărare (t0) şi momentul decontării (t1) (scadenţă sau
momentul plății contravalorii mărfurilor/serviciilor care
fac obiectul încheierii contractului internaţional).

Riscul valutar se produce:

 pentru exportator - în situaţia în care, la data încasării sumei, moneda de plată (valuta în
care se efectuează tranzacţia internaţională, numită şi moneda de contract) are o putere de
cumpărare mai mică decât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (apare
aici fenomenul de depreciere a monedei de plată în raport cu moneda naţională a
exportatorului). O asemenea evoluţie a cursului valutar are ca efect asupra exportatorului
înregistrarea unei pierderi nete proporţionale cu rata de depreciere a monedei de plată;

 pentru importator - în situaţia în care, la data plăţii contravalorii mărfurilor/serviciilor,

moneda de plată are o putere de cumpărare mai mare decât la momentul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare (apare aici fenomenul de apreciere a monedei de plată
în raport cu moneda naţională a importatorului). În acest caz, modificarea raportului dintre
moneda naţională şi moneda de plată (cursul valutar) are ca efect asupra importatorului
înregistrarea unei pierderi ca urmare a faptului că acesta depune un efort financiar
suplimentar pentru a achiziţiona de pe piaţa valutară suma ce trebuie plătită în valuta
apreciată.

În scopul diminuării influenţelor nefavorabile ale

modificărilor cursurilor valutare asupra rezultatelor
financiare ale participanţilor la tranzacţia internaţională, se
pot folosi diferite tehnici de acoperire a riscului valutar.

Acestea se pot grupa în tehnici de acoperire contractuală

(internă) şi tehnici de acopere extra-contractuală (externă).

În practica internaţională, cele mai utilizate tehnici

contractuale sunt clauzele de consolidare valutară.

7
Cap.3.

Astfel, există posibilitatea ca în contractul de vânzare-cumpărare internaţional încheiat între

exportator şi importator să se insereze aşa-numitele clauze de consolidare valutară care au menirea
de a proteja participanţii la tranzacţie împotriva efectelor negative ale modificării cursurilor valutare.
Includerea acestor clauze echivalează cu recalcularea preţului contractual în situaţia în care fluctuaţia
cursului valutar depăşeşte o anumită marjă specificată în contract.

vizează legarea cursului monedei de plată de preţul

 Clauza aur
aurului pe piaţa internaţională; puterea asiguratoare a
acestei clauze depinde de stabilitatea preţului aurului;

dacă la data efectuării plăţii preţul aurului se modifică
(în raport cu moneda de plată) faţă de momentul
încheierii contractului, suma de plată se va recalcula9;

constă în faptul că moneda de plată este legată de o altă

Clauza
valută, considerată mai stabilă, devenită monedă de
valutară
referinţă; dacă fluctuaţia monedei de plată în raport cu
 propriu-zisă 
elementul de referinţă între momentul încheierii
(simplă / mono- contractului şi scadenţă depăşeşte limita stabilită ca
valutară) fiind acceptabilă, se va recalcula suma de plată;
Clauze de
consoli-
presupune legarea cursului monedei de plată de un coş
dare
Clauza multi- valutar10 care poate fi simplu (fiecare monedă deţine
valutară
valutară aceeaşi pondere) sau ponderat (monedele au ponderi
 (pluri-valutară /  diferite în funcţie de importanţa lor); dacă fluctuaţia
a coşului monedei de plată în raport cu coşul valutar între data
valutar) încheierii contractului şi data efectuării plăţii depăşeşte
limita stabilită, se va recalcula suma de plată;

are în vedere legarea monedei de plată de DST12 care

Clauza devine moneda de referinţă; dacă fluctuaţia monedei
de plată în raport cu DST între momentul încheierii
monedă
  contractului şi scadenţă (momentul efectuării plăţii)
interna-
depăşeşte limita stabilită ca fiind acceptabilă, se va
țională11 (DST)
recalcula suma de plată.

9 Stipularea unei asemenea clauze presupune ca aurul să aibă rolul de etalon monetar, funcţiune avută până în 1971, când a fost suspendată
convertibilitatea dolarului SUA în aur. În aceste condiţii, este necesară regândirea clauzei valoare-aur şi adaptarea la noile realităţi.
Încercarea de a lega preţul contractual de preţul aurului de pe piaţa liberă, în circumstanţele în care şi preţul aurului este fluctuant, s-a
dovedit o soluţie complicată, prin care nu se poate asigura apărarea împotriva riscului valutar decât parţial
(https://dreptmd.wordpress.com/referate/clauzele-specifice-in-contractele-de-comert-international/).
10 În general, coşul valutar este alcătuit din 3-5 monede.
11 Numită și clauza multivalutară bazată pe un coş instituţionalizat.
12 Drepturile speciale de tragere (engl. drawing rights - XDR) reprezintă o unitate de cont emisă în anul 1969 de Fondul Monetar
Internaţional ca monedă de rezervă pe plan internaţional care se regăseşte numai sub formă scripturală şi circulă între conturile băncilor
centrale şi ale altor organe oficiale cu aprobarea FMI. DST reprezintă un mijloc de plată internaţional şi serveşte scopurilor de creştere a
lichidităţii internaţionale şi de facilitare a comerţului mondial. DST nu este un instrument monetar efectiv, valoarea sa se determină prin
metoda coşului valutar (valoare medie ponderată a celor mai importante valute: USD, EURO, GBP, JPY). Din octombrie 2016 valoarea DST
se va baza pe costul mediu ponderat al valutelor din coșul valutar compus din dolari SUA, euro, lire sterline, yeni și, mai nou, yuani
(CNY).

8
Cap.3.

Suma de plată este condiţionată de existenţa unui raport, fixat de la

început, între moneda de plată şi un element de referinţă stabilit în momentul
încheierii tranzacţiei internaţionale, element care dă denumirea clauzei. Va
interveni astfel un coeficient de fluctuaţie (de corecţie) a monedei de plată
în raport cu elementul cheie (aur, valută, coş valutar, DST) care se calculează
prin procedeul sutei micşorate:

C0 - cursul unei unităţi monetare de plată faţă de

C1 elementul de referinţă la data încheierii contractului;
Kf mp   100  100
C0 C1 - cursul unei unităţi monetare de plată faţă de
elementul de referinţă la data efectuării plăţii.

Suma de plată se va determina pe baza formulei:

Si Sp - suma de plată;
Sp   100
100  Kf mp Si - suma iniţială.

Tehnicile de acopere extra-contractuală vizează speculaţia valutară, arbitrajul, hedging-ul,

opţiunile pe valute.

3.2. Stabilirea cursului valutar pe piaţă

Curs de piață
 Piaţa valutară interbancară (reglementată de Norma B.N.R.
nr.3/2005 privind funcţionarea pieţei valutare interbancare,
modificată prin Norma B.N.R. nr.10/2007) este piaţa pe care se
efectuează tranzacţii valutare de către intermediari, precum şi de
B.N.R. Intermediarii sunt instituţiile de credit autorizate să
funcţioneze în România (bănci) care pot încheia tranzacţii valutare
atât în nume şi cont propriu, cât şi în nume propriu şi contul
clienţilor.

 Cursul valutar stabilit pe piaţa valutară interbancară are în vedere

relaţia dintre cererea şi oferta de valută. Ca urmare, el poate fluctua
în cursul zilei şi poate fi diferit de la o bancă la alta. Aşadar, cursul valutar spot (la vedere)
reprezintă un punct de echilibru între cererea şi oferta cumulată pentru aceeaşi valută într-un
interval delimitat.

 Intermediarii sunt obligaţi să afişeze permanent cursurile valutar ale leului

(cumpărare/vânzare), la vedere* (spot) şi la termen** (forward), prin sisteme de difuzare a

* tranzacţia de vânzare/cumpărare de valute cu decontare în maximum două zile de la data încheierii tranzacţiei, la curs spot
** tranzacţia de vânzare/cumpărare de valute cu decontare după mai mult de două zile de la data încheierii tranzacţiei, la curs forward

9
Cap.3.

informaţiei tip Reuters, Bloomberg etc., pentru cel puţin următoarele valute: euro (EUR), dolarul
american (USD).

 Cursul valutar la termen se cotează pentru cel puţin următoarele scadenţe: o lună (1M), trei luni
(3M), şase luni (6M), nouă luni (9M), douăsprezece luni (12M).

 Ordinele de vânzare/cumpărare de valută pot fi:

 la curs ferm, caz în care operatorul acceptă cursul stabilit la banca respectivă; este recomandată
adăugarea unor restricţii de timp sau de sumă ("ferm pentru zece minute" sau "ferm pentru
1000 lei");

 la curs limitat, curs care este cerut de solicitant, fie un nivel

minim la vânzare, fie un nivel maxim la cumpărare. Ordin
la curs limitat este un ordin ce trebuie executat până la
cursul limită indicat de client. Înţelesul termenului limitat
este "vindeţi cu cel puţin", în cazul unui ordin de vânzare, şi
"cumpăraţi cu cel mult", în cazul unui ordin de cumpărare.
Ordinele trebuie să specifice perioada pentru care sunt valabile (numărul de zile).

 Mecanismul de formare a cursului valutar de piaţă porneşte de la înregistrarea cu prioritate a ordinelor

la curs ferm; la ordinele adresate la curs limită:

 cererea se cumulează descrescător pentru că astfel de ordine găsesc mai degrabă contrapartidă;

 oferta se cumulează crescător, pornind de la cel mai mic curs limită la vânzare.

 Echilibrul este corespunzător acelui nivel de curs valutar la care cererea şi oferta sunt egale sau
corespunzător cantităţii maxime de valută ce poate fi tranzacţionată. Tranzacţiile valutare
încheiate se execută necondiţionat de către intermediari şi se confirmă clienţilor prin extras de
cont.

Curs de referinţă
 Pe lângă cotaţiile băncilor şi ale caselor de schimb valutar există
un curs de referinţă (oficial)13 stabilit de banca centrală ca medie
ponderată a c ursurilor de vânzare şi cumpărare practicate de-a
lungul zilei pe piaţa interbancară. În fiecare zi bancară, BNR
stabileşte cursul valutar pentru ziua respectivă, valabil pentru
ziua următoare14.
n
Cr - cursul valutar de referinţă determinat de banca centrală;
 Ci  Qi
Cr  i 1
n Ci - cursul de tranzacţie în cadrul operaţiunii „i”;
 Qi
i 1 Qi - cantitatea de valută tranzacţionată în cadrul operaţiunii „i”.

13 Cursul oficial este utilizat pentru diverse operaţiuni de decontare, evaluări, statistici, rapoarte etc.
14 Curs valutar BNR reprezintă prețul monedei naționale în raport cu monedele străine și este anunțat zilnic de BNR.
Acest cursul valutar este factor determinant în tranzacțiile internaționale și este folosit ca referință în decontarea tranzacțiilor comerciale
și financiare dintre firmele din România și partenerii lor străini. Cursul valutar BNR este utilizat pentru înscrierile contabile aferente
tranzacțiilor internaționale, dar și pentru stabilirea anumitor taxe și impozite de către autoritățile române.

10
 Cap.4.

Efectele de comerţ
în lumea tranzacţiilor comerciale internaționale
Cap.4.

Unităţi de învăţare:
 Cambia
 Biletul la ordin
 Cecul

Obiectivele temei:
 cunoaşterea efectelor de comerţ
şi a caracteristicilor acestora;
 descrierea principalelor operaţiuni cambiale;
 prezentarea schemei funcţionării unei cambii, bilet la ordin şi cec.

Bibliografie recomandată:
 Burciu, A. (coord.), Tranzacţii comerciale
internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2010
 Caraiani, G., Tranzacţii internaţionale: e-business &
tipuri de contracte, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
 Ciobanu, G. (coord.), Tranzacţii economice
internaţionale, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009
 Covlea, M., Finanțele întreprinderii de comerț exterior,
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014
 Danciu, V., Tranzacții comerciale internaționale.
Concepte, mecanisme și practici moderne, Editura ASE,
Bucureşti, 2012
 Dinu, A.M., Rujan, O.A., Tehnica operațiunilor de
comerț exterior, Editura Pro Universitaria, București, 2013
 Ilie, G., Comerț internațional, Editura Universitară, Bucureşti, 2013
 Ionescu, A., Orheian, O.M., Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Pro
Universitaria, București, 2013
 Maha, L.G., Schimburile comerciale internaţionale între teorie şi realitate, Editura
Universităţii "Al.I.Cuza", Iaşi, 2013
 Marinoiu A.M., Arhitectura plăților și finanțării internaționale, Editura Pro Universitaria,
București, 2014
 Mionel O., Tranzacții comerciale. De la național la internațional, Editura Universitară,
Bucureşti, 2015
 Popa I., Belu M.G., Afaceri internaționale. Tehnica operațiunilor de export-import, 2018
 UBB, Afaceri economice internaţionale, Cluj-Napoca, 2019

2
Cap.4.

Efectele de comerţ sunt înscrisuri prin care se reglementează stingerea unei obligaţii
rezultate în urma unei activităţi de vânzare de mărfuri sau prestare de servicii.
 Aceste efecte de comerţ sunt, de fapt, titluri
de credit ce pot fi negociate, adică pot fi vândute şi
cumpărate înainte de scadenţă. Ele au o valoare
nominală (înscrisă pe document) şi o valoare de piaţă
care rezultă în urma negocierii.
 Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de
scadenţă, beneficiarul poate intra în posesia sumei
înainte de termen, în schimbul unei taxe plătite la
bancă, denumite scont.
 Cele mai utilizate efecte de comerţ sunt:
cambia, biletul la ordin, cecul.

4.1. Cambia

Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană, numită

trăgător (creditorul), dă un ordin unei alte persoane, numită tras
(debitorul), să plătească o anumită sumă de bani unei terţe
persoane, beneficiarul, la o scadenţă stabilită.
Este unul din cele mai
vechi instrumente de
plată folosit în activitatea
comercială internă şi
internaţională care, sub
diverse forme şi cu unele modificări funcţionale, se
foloseşte şi astăzi.
Din punct de vedere istoric, cambia a apărut în
China prin anii 500-600, apoi s-a extins în Italia.
Comerţul dintre Extremul Orient şi Europa era
mijlocit de arabi şi italieni şi cambiile au devenit un
instrument de plata internaţional pentru
comercianţi. Perfecţionarea cambiei a dus la apariţia bancnotei de hârtie prin anii 1600. În
ţara noastră, primele informaţii scrise despre efectele comerciale datează de la începutul
secolului al XVIII-lea, cambia fiind denumita “poliţă”.
 Noţiunea de cambie vine de la un cuvânt de origine italiană, cambio, care înseamnă
schimb. Acest aspect apare normal, întrucât Italia era în acea perioadă ţara cu cea mai

3
Cap.4.

dezvoltată activitate comercială şi locul unde au apărut primele bănci comerciale (ex.
Banca Veneţiei - 1171).
 Pe plan internaţional, cambia este reglementată de “Convenţia cuprinzând legea
uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin” şi “Convenţia menită să reglementeze
anumite conflicte de lege în materie de cambie şi bilet la ordin”, ambele din 7 iunie 1930
de la Geneva. Cambia, ca instrument de plata şi ca titlu de credit, a avut de-a lungul
secolelor un rol deosebit în dezvoltarea şi promovarea comerţului european şi
mondial. Astfel, Convenţia Internaţională de la Geneva din 1930 a asigurat în
interiorul ţărilor europene şi în relaţiile economice internaţionale un cadru comun
normativ de mare utilitate în extinderea relaţiilor comerciale.

Cambia cu cele 8 zone

 Cambia poate servi atât ca instrument de plată, trăgătorul având de încasat o sumă de bani
de la tras, dar având, în acelaşi timp de achitat o datorie unei terţe persoane (beneficiarul),
cât şi ca instrument de credit, în intervalul de timp dintre emiterea cambiei şi plata ei
efectivă.
 Cambia este alcătuită în mod obligatoriu din 8 zone1 şi trebuie să conţină anumite
elemente obligatorii: denumirea expresă de „cambie”, ordinul necondiţionat de a plăti o
sumă determinată de bani, numele celui ce urmează să efectueze plata (trasul), scadenţa

1Conform reglemetărilor BNR, Norma tehnica nr. 5/2008 privind cambia si biletul la ordin: ZONA 1
- alocată datelor de identificare şi conţinutului cambiei; ZONA 1A - alocată pentru pretipărirea
referinţei cambiei;
ZONA 2 - alocată datelor de identificare a trasului; ZONA 3 - alocată codului IBAN al ultimului posesor al cambiei; ZONA
4 - alocată acceptării la plată a cambiei de către tras; ZONA 5 - alocată datelor privind trăgătorul; ZONA 6 - alocată datelor
privind avalizarea cambiei; ZONA 7 - alocată pentru date privind girurile; ZONA 8 - reprezintă banda albă (Fiecare titlu
de credit are rezervată banda albă pe care nu se înscriu alte informaţii în afara caracterelor necesare procesării automate a
acestora, care constituie linia codurilor).

4
Cap.4.

cambiei, locul unde trebuie făcută plata, numele beneficiarului, locul şi data emiterii,
semnătura emitentului (trăgătorul).

cel care emite titlul, având de încasat o sumă de bani

 Trăgătorul  de la tras, dar având, în acelaşi timp de achitat o
Cambia datorie unei terţe persoane (beneficiarul);
pune în
relaţie
 Trasul  debitorul, persoana care achită suma de bani;
directă
teri părţi

 Beneficiarul  persoana care urmează să încaseze suma.

Schema simplificată a funcţionării unei cambii este prezentată în figura de mai jos:

Firma A - TRĂGĂTOR
- creditorul firmei B
- debitorul firmei C 2
1
3 4

Firma B - TRAS 5 Firma C - BENEFICIAR

- debitorul firmei A - creditorul firmei A

1. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi B;

2. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi C;
3. firma A trage o cambie asupra firmei B;
4. firma A trimite firmei C cambia trasă asupra firmei B;
5. la scadenţă firma B achită firmei C suma de bani, stingându-se astfel creanţele dintre
firmele A şi B şi A şi C.

Se pot realiza o serie de operaţiuni pe bază

de cambie:

 emiterea – se realizează la valoarea nominală care

rezultă din suma împrumutată la care se adaugă
dobânda practicată între participanţii la relaţia de
credit, aferentă perioadei cuprinse între momentul
emiterii şi momentul scadenţei.

5
Cap.4.

 acceptarea – este acea operaţiune prin care trasul îşi

însuşeş te obligaţia de plată şi se poate realiza în toată
perioada dinaintea scadenţei. Trasul devine obligatul
principal deoarece prin acceptare se obligă ferm, sub
semnătură, că va onora cambia la scadenţă, folosindu-se
una din formulările: acceptat, voi plăti sau voi onora,
formulare urmată de semnătură.
La cambiile cu scadenţa la un anumit la un anumit timp de
la vedere, acceptarea este obligatorie pentru că prin
acceptare se confirm ă momentul vederii, stabilindu-se,
prin urmare, data scadenţei.

 avalizarea – reprezintă garanţia personală

prin care o persoană, numită avalist, garantează
efectuarea plăţii de către tras (avalizat). Avalul se
foloseşte atunci când există rezerve cu privire la
capacitatea de plată a trasului sau nu sunt
disponibile suficiente informaţii cu privire la
bonitatea acestuia.
În cazul în care cambia are o valoare mai mare, se
pot da mai multe avaluri pentru aceeaşi persoană, deci avalizarea se realizează pe sume
parţiale. În caz de neplată, posesorul cambiei (beneficiarul sau giratarul) se poate îndrepta
direct asupra avalistului în limita sumei garantate. În practică, cel mai frecvent avalul este
acordat de o bancă, contra plăţii unui comision şi a unei prime de acoperire a riscului
neplăţii, pe baza constituirii în prealabil a unor garanţii de către clienţi (depozite, titluri de
valoare). În cazul executării avalului, banca se poate îndrepta împotriva garanţiei sau poate
acorda un credit pe termen scurt pentru recuperarea sumei plătite.

 andosarea (girul) – este operaţiunea prin care

beneficiarul, denumit girant, transferă unei alte
persoane, numit giratar, toate drepturile ce-i revin prin
cambie. Girul transmite toate drepturile izvorând din
cambie, producând două efecte:
 un efect translativ de drepturi, adică transferă
dreptul giratarului de a cere plata de la debitor,
precum şi dreptul de a transmite titlul mai
departe;
 un efect de garanţie, a dică din momentul transmiterii prin gir, girantul devine un debitor
de regres, solidar cu ceilalţi semnatari pentru plata cambiei.

 scadenţarea – este operaţiunea prin care se stabileşte momentul la care debitorul se obligă să
efectueze plata; după modul de scadenţare, o cambie poate fi trasă în mai multe feluri:

6
Cap.4.

 la vedere, o astfel de cambie este plătită la prezentarea

ei de către deţinător trasului, prezentare ce trebuie
făcută în cel mult un an de la emi tere;
 la un anumit timp de la vedere, în care caz scadenţa este
determinată fie de data acceptării, fie de data
protestului;
 la un anumit timp de la emitere;
 la o dată fixă (certă), cazul cel mai frecvent folosit, care
convine cel mai mult trasului deoarece el are
posibilitatea să-şi organizez e de aşa manieră
fluxurile băneşti încât să aibă la scadenţă
disponibilităţile necesare efectuării plăţii.

 plata – îndeplinirea unei obligaţii pecuniare în condiţiile stipulate de părţi, încheind

procesul cambial şi perioada de circulaţie a cambiei în care titlul de credit a conţinut doar
promisiunea de plată; plata îi eliberează pe toţi ceilalţi obligaţi înscrişi în cambie (trăgător,
avalist, girant).
În procesul cambial sunt frecvente operaţiunile de prelungire a scadenţei şi de înlocuire a mai
multor cambii cu una singură, cu o altă scadenţă. În cazul prelungirii scadenţei unei cambii,
noua valoare nominală a cambiei se stabileşte pe baza relaţiei:
VN V
VN N 
t  rd
1
360  100
VNN – valoarea nominală nouă;
VNV – valoarea nominală veche;
t – numărul de zile de prelungire a cambiei;
rd – rata dobânzii practicată între firme.
În cazul înlocuirii mai multor cambii cu una singură (cambiile fiind scontate sau rescontate),
valoarea actuală (efectivă) a noii cambii se stabileşte pe baza relaţiei:
n
 VA i
i 1
VA N 
t  t sc
1
360  100
VAN – valoarea actuală nouă;
VA – valoarea actuală a vechilor cambii;
t – numărul de zile până la scadenţa noii
cambii;
tsc – taxa scontului (exprimată procentual).

7
Cap.4.

 scontarea – reprezintă operaţiunea prin care

cambiile deţ inute de o persoană sunt transmise
unei bănci comerciale în vederea achitării lor; scontar
ea se realizează la valoarea actuală a cambiei
(valoarea efectivă), calculată ca diferenţă dintre
valoarea nominală a acesteia şi dobânda ce i se
cuvine băncii pe perioada cuprinsă între
momentul scontării şi scadenţă:
VA  VN  TSC
VA – valoarea actuală;
VN – valoarea nominală;
TSC – taxa scontului (exprimată în mărimi absolute).
VN  t  t sc
TSC 
360  100
t – numărul de zile din momentul scontării până la scadenţă;
tsc – taxa scontului (exprimată procentual).

Scontarea reprezintă momentul

transformării creditului comercial în credit
bancar, dacă cambia prezentată la scont a
fost emisă cu ocazia vânzării de mărfuri
pe datorie. Odată scontate, cambiile
intră în posesia băncii, urmând ca
aceasta să le încaseze de la debitori la
scadenţă.

 rescontarea – este operaţiune prin

care banca comercială preschimbă cambia în bani la banca centrală, realizându-se la valoarea
actuală a cambiei, calculată ca diferenţă dintre valoarea nominală a acesteia şi dobânda pe
care banc a centrală o reţine (rata dobânzii de refinanţare) pe perioada cuprinsă între
momentul rescontării şi scadenţă.

 protestul – reprezintă constatarea, printr-un act

autentic, a rezultatului negativ al prezentării cambiei spre
plată şi se îndreaptă contra trasului. Actul de protest
se întocmeşte la judecătorie, unde este locul plăţii, la
cererea posesorului cambiei (beneficiar, giratar).
Protestul se adresează trasului prin executorul
judecătoresc care constată oficial refuzul la plată din
partea obligatului principal (trasul, avaliştii lui) şi îl
consemnează pe cambie.

8
Cap.4.

 regresul – este acţiunea cambială prin care posesorul cambiei se îndreaptă contra
celorlalţi obligaţi cambiali (debitori de regres), alţii decât trasul ş i avaliştii săi. Regresul
presupune ca posesorul cambiei să se fi îndreptat înainte prin acţiune directă împotriva
trasului şi avaliştilor săi, iar în urma rezultatelor nesatisfăcătoare (debitul persistă total sau
parţial) să se îndrepte împotriva celorlalţi participanţi la relaţia de credit (trăgător, giranţi,
avalişti – alţii decât avaliştii trasului).
Acţiunea de regres se desfăşoară, în principiu, după expirarea scadenţei, dar în practică
intervin situaţii când acţiunea de regres poate avea loc înainte de scadenţă (refuz acceptare,
incapacitate de plată, faliment). Acţiunea de regres se îndreaptă de posesorul cambiei contra
trăgătorului, acesta contra girantului, apoi girantul contra altui girant, deci o succesiune de
acţiuni de regres.

4.2. Biletul la ordin

Biletul la ordin reprezintă

un angajament de plată prin
care emitentul se angajează
să plătească la vedere sau la
termenul indicat beneficiarului o anumită sumă de bani.
Biletul la ordin este alcătuit în mod obligatoriu din 8 zone2 şi trebuie
să conţină anumite elemente obligatorii: denumirea expresă de
„bilet la ordin”, promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă
determinată de bani, numele beneficiarului plăţii, scadenţa biletului la ordin, locul unde
trebuie făcută plata, locul şi data emiterii, semnătura emitentului.

 Emitentul  cel care emite titlul, angajându-se la plată;

Biletul la
ordin pune în
relaţie directă
două părţi
 Beneficiarul  persoana care urmează să încaseze suma.

2Conform reglemetărilor BNR, Norma tehnica nr. 5/2008 privind cambia si biletul la ordin: ZONA 1
- alocată datelor de identificare şi conţinutului biletului la ordin; ZONA 1A - alocată pentru
pretipărirea referinţei biletului la ordin; ZONA 2 - alocată datelor de identificare ale emitentului
biletului la ordin;
ZONA 3 - alocată codului IBAN al posesorului biletului la ordin; ZONA 4 - alocată unor date specifice biletului la ordin
plătibil la un anumit timp de la vedere; ZONA 5 - alocată unor date privind biletul la ordin şi semnăturii emitentului;
ZONA 6 - alocată datelor privind avalizarea biletului la ordin; ZONA 7 - alocată pentru date privind girurile; ZONA 8 -
reprezintă banda albă.

9
Cap.4.

Biletul la ordin cu cele 8 zone

 din punctul de vedere al numărului de participanţi la relaţia de

credit, cambia cuprinde trei participanţi (trasul, trăgătorul,
beneficiarul), în timp ce biletul la ordin cuprinde doi participanţi
Din redarea
(emitentul, beneficiarul);
acestor
elemente  prin cambie se dă un ordin unei alte persoane de a plăti o sumă
rezultă determinată de bani (conţinând formularea „plătiţi”), în timp ce
anumite biletul la ordin reprezintă angajamentul emitentului de a plăti o
deosebiri între anumită sumă de bani (conţinând formularea „voi plăti”);
cambie şi
biletul la ordin:  spre deosebire de cambie, biletul la ordin nu cuprinde operaţiunea
de acceptare deoarece debitorul a acceptat plata în momentul
emiterii titlului.

Firma A - Firma B -
EMITENT 2 BENEFICIAR

Schema simplificată a funcţionării unui bilet la ordin este prezentată în figură:

1. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi B;
2. firma A emite biletul la ordin;
3. la scadenţă firma A achită firmei B suma de bani.

Biletul la ordin este supus aceloraşi operaţiuni ca şi cambia, mai puţin acceptarea.

10
Cap.4.

4.3. Cecul
Cecul reprezintă un ordin scris dat de către un client băncii sale prin
care cere acesteia să plătească o anumită sumă de bani, fie lui prin
retragere de numerar, fie unei terţe persoane specificată de către
client.
Cecul este alcătuit în mod obligatoriu din 8 zone3 şi trebuie să conţină
anumite elemente: denumirea expresă de „cec”, ordinul
necondiţionat de plată a sumei înscrise pe cec, numele trasului
(banca plătitoare), locul păţii, numele beneficiarului, locul şi data
emiterii, semnătura emitentului (trăgătorul).
Fiind plătit la prezentare, cecul reprezintă un instrument de plată „la vedere”.

Cecul cu cele 8 zone

În economia de piaţă circulă o mare varietate de cecuri, motiv pentru care este
necesară clasificarea acestora după anumite criterii:
1. după natura lor:
 cecuri nominale - au menţionat expres numele beneficia rului;
 cecuri la purtător - beneficiarul este considerat cel care-l deţine şi-l prezintă spre încasare.
2. după condiţiile privind modul de folosire:
 cecuri ordinare - obişnuite, care nu conţin restricţii privind folosirea lor;

3 Conform reglemetărilor BNR, Norma tehnica nr. 4/2008 privind cecul: ZONA 1 - alocată pentru
elementele de identificare a institutiei de credit trase; ZONA 1A - alocată pentru pretipărirea referinţei
cecului; ZONA 1B - alocată barării cecului; ZONA 2 - alocată pentru date privind conţinutul propriu-
zis al cecului;
ZONA 3 - alocată pentru giruri şi este plasată, sub zona 2; ZONA 4 - alocată pentru aplicarea ştampilei "CERTIFICAT" pe
cec sau pentru avalizarea cecului şi este plasată sub zona 2, în centru-dreapta; ZONA 5 - alocată pentru semnătura
trăgătorului şi este plasată în dreapta sub zona 2; ZONA 6 - alte menţiuni; ZONA 7 - alocată pentru elementele de
identificare a contului ultimului posesor al cecului şi este plasată în stanga, sub zona 3; ZONA 8 - reprezintă banda albă.

11
Cap.4.

 cecuri barate - presupune prezenţa a două bănci, prima care face plata, a doua care
primeşte suma; bararea, făcută prin două linii paralele, poate fi: generală4, caz în care
cecul poate fi plătit doar unei bănci sau
client al trasului; specială5, caz în care
cecul poate fi plătit doar băncii înscrise
între bare;
 cecuri de virament - servesc pentru
efectuarea plăţilor între conturile a doi
titulari;
 cecuri de călătorie - sunt emise în moneda
ţării străine, urmând a fi încasate la o
bancă din ţara respectivă;
 cecuri poştale - folosite pentru transmiterea de sume de la poştă spre persoane fizice sau
juridice sau invers.

cel care emite titlul, în baza unui disponibil constituit

în prealabil la o bancă, dând un ordin necondiţionat
 Trăgător  băncii sale de a plăti, la prezentare, o anumită sumă
Cecul de bani unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului
pune în (aflat în poziţie de beneficiar);
relaţie
directă
banca la care emitentul cecului a constituit
teri părţi  Tras 
disponibilul, fiind cea care achită suma de bani;

 Beneficiar  persoana care urmează să încaseze suma.

Schema simplificată a funcţionării cecului este prezentată în figura de mai jos:

1. banca C eliberează firmei A un carnet de
cecuri, în baza unui disponibil constituit;
2. se încheie contractul de vânzare-cumpărare
între firmele A şi B;
3. firma A trage un cec asupra băncii C;
4. firma A remite firmei B cecul tras asupra
băncii C;
5. firma B prezintă cecul băncii care îi achită suma de bani corespunzătoare, stingându-se
astfel creanţele dintre firmele A şi B.

4 Cecul barat respectă toate conditiile cecului obişnuit. Bararea constă în două linii paralele, oblice, inclinate spre dreapta,
imprimate mai îngroşat decât orice alte linii de pe cec, plasate diagonal în zona 1B.
5 Cecul barat special respectă toate condiţiile cecului cu barare generală, având înscrise între cele două linii paralele
denumirea sau iniţialele instituţiei de credit care urmează să încaseze plata.

12
Cap.4.

Firma A - TRĂGĂTOR
- debitorul firmei B 2
1
3 4

Banca C - TRAS 5 Firma B - BENEFICIAR

- prestează serv. pt. firma A - creditorul firmei A

Cecul, biletul la ordin şi cambia, în formă electronică, sunt

recunoscute ca instrumente de plată din 2008 (O.U.G.
nr.38/2008 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.59/1934 asupra cecului şi O.U.G. nr.39/2008 pentru
modificarea şi completarea Legii nr.58/1934 asupra
cambiei şi biletului la ordin). Elaborarea celor 2 acte
normative a fost necesară întrucât legislaţia care datează
din 1934 nu a fost modificată esenţial de la introducerea
sistemelor electronice şi prevede recunoaşterea acestora
exclusiv în original, fapt care poate genera în practica
bancară riscuri semnificative (frauda, alterarea
informaţiilor, distrugerea/pierderea acestora în circuitul bancar). Astfel, în România,
cecurile, cambiile şi bilete la ordin interbancare trebuie schimbate între instituţiile de credit.
În acest sens, începând din 2008, actele normative menţionate6 prevăd prezentarea
electronică la plată a cecului, cambiei şi biletului la ordin, mai exact a unei imagini semnate
digital, transmise în formă dematerializată prin reţeaua interbancară securizată.

6 O.U.G. nr.38/2008 şi O.U.G. nr.39/2008 au adus şi alte modificări celor 2 legi din 1934. Astfel, a fost
clarificat cuprinsul semnăturilor de pe cec, cambie şi ordin la plata, precizându-se că orice instrument
trebuie să cuprindă numele şi prenumele persoanei fizice sau juridice, precum şi semnătura olografă
a reprezentantului legal al acesteia.
Totodată, s-a stabilit un termen unic de prezentare la plată, indiferent dacă sunt plătibile în localitatea în care au fost emise
sau nu, respectiv un termen de 15 zile. De asemenea, au fost eliminate foaia de prelungire, pe care erau înscrise girurile,
avalurile sau protestul, din cauza faptului că acestea erau puţin utilizate, precum şi referirile de pe verso care sunt înscrise
pe recto (faţă). Instituţiile de credit nu sunt obligate să folosească procesarea electronică şi pot recurge la aceasta numai
dacă au încheiat acorduri bilaterale sau multilaterale pentru participarea la un sistem de plăţi.

13
 Cap.5.

Tranzacțiile în contrapartidă
Cap.4.

Unităţi de învăţare:
 Definirea şi tipologia operaţiunilor în
contrapartidă
 Tipologia compensaţiilor
Obiectivele temei:
 cunoaşterea noţiunii şi caracteristicilor livrărilor
în contrapartidă;
 prezentarea principalelor forme de tranzacţii în conrapartidă;
 descrierea compensaţiilor şi prezentarea tipologiei lor.

Bibliografie recomandată:
 Burciu, A. (coord.), Tranzacţii comerciale
internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2010
 Ciobanu, G. (coord.), Tranzacţii economice
internaţionale, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009
 Danciu, V., Tranzacții comerciale internaționale.
Concepte, mecanisme și practici moderne, Editura ASE,
Bucureşti, 2012
 Dinu, A.M., Rujan, O.A., Tehnica operațiunilor de
comerț exterior, Editura Pro Universitaria, București,
2013
 Ilie, G., Comerț internațional, Editura Universitară,
Bucureşti, 2013
 Ionescu, A., Orheian, O.M., Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Pro
Universitaria, București, 2013
 Maha, L.G., Schimburile comerciale internaţionale între teorie şi realitate, Editura
Universităţii "Al.I.Cuza", Iaşi, 2013
 Marinoiu A.M., Arhitectura plăților și finanțării internaționale, Editura Pro Universitaria,
București, 2014
 Mionel O., Tranzacții comerciale. De la național la internațional, Editura Universitară,
Bucureşti, 2015
 Mionel O., Tehnica plăților și finanțării internaționale, Ediția a II-a, Editura Universitară,
Bucureşti, 2013
 Popa I., Belu M.G., Afaceri internaționale. Tehnica operațiunilor de export-import, 2018
 UBB, Afaceri economice internaţionale, Cluj-Napoca, 2019

2
Cap.4.

5.1. Definirea şi tipologia operaţiunilor în contrapartidă

Livrările în contrapartidă care au cunoscut o extindere

însemnată în comerţul internaţional contemporan, presupun
eliminarea sau reducerea instrumentelor de plată tradiţionale
şi înlocuirea lor cu schimburile reciproce de mărfuri, servicii,
de regulă însoţite de diferite aranjamente financiare.

Operaţiunile în contrapartidă:
 Se întemeiază, în esenţă, pe cea mai veche formă a
comerţului – „trocul”, schimbul de marfă contra marfă,
care a precedat apariţia banilor. Comerţul în contrapartidă
s-a dezvoltat mai ales în perioadele de instabilitate
monetară şi în zonele în care nu există suficiente
lichidităţi, în ţările care au monede mai slabe,
neconvertibile.
 În prezent, operaţiunile în contrapartidă nu numai că
nu au dispărut dar deţin o pondere semnificativă în cele
mai diferite fluxuri ale comerţului mondial. Aceasta se datorează încercării de a găsi unele
soluţii în afaceri pentru reducerea efortului şi a riscului valutar, care au devenit factori de
prim ordin ce afectează relaţiile economice contemporane.
 Deşi formele pe care le îmbracă contrapartida sunt diverse, ele au un element comun:
compensarea directă, integrală sau parţială a unui import făcut de un partener printr-un
export realizat de acesta către celălalt partener.
 Factorii şi condiţiile care determină interesul firmelor private şi publice, al statelor pentru
operaţiunile în contrapartidă sunt:
- instabilitatea monetară şi eforturi
investiţionale mai reduse;
- posibilitatea menţinerii şi dezvoltării
relaţiilor reciproce de mărfuri şi servicii
prin contrapartidă la nivel global
(clearingul);
- diversificarea fondului de mărfuri; puţin
costisitoare.
 Contrapartida are şi unele limite sau inconveniente care explică reţinerea unor firme faţă
de aceste operaţiuni:

3
Cap.4.

- interesul partenerilor pentru mărfurile este uneori inegal;

- compensarea valorică a unor schimburi de mărfuri este greoaie;
- unele firme, mai ales din ţările dezvoltate, au tendinţa de exporta mărfuri depăşite din
punct de vedere tehnic, solicitând în schimb materii prime importante.
 Cu toate acestea rezerve, în anumite tranzacţii în contrapartidă se menţine ca o tehnică
viabilă de comerţ şi ea este luată în considerare ca o componentă a strategiei comerciale de
către numeroase firme sau ţări.
 Menţinerea în actualitate a operaţiunilor în contrapartidă demonstrează faptul că ele
răspund unor raţiuni economice profunde, care depăşesc simpla presiune conjuncturală.
Astfel, un factor cu acţiune puternică în favoarea practicării acestor operaţiuni este creşterea
numărului de ţări competitive la exportul de produse prelucrate: ţările în curs de
dezvoltare, a căror ofertă se află în plină creştere, folosesc aceste operaţiuni ca factor de
promovare a exporturilor lor. Un rol deosebit revine operaţiunilor în contrapartidă în
promovarea schimburilor în domeniile industriale moderne, a tranzacţiilor cu maşini,
utilaje, instalaţii complexe, a importului de tehnologie avansată în condiţii financiare
avantajoase.
Analiza locului operaţiunilor în contrapartidă în comerţul internaţional contemporan
trebuie să ţină cont şi de gama bogată a mecanismelor şi a tehnicilor prin care se realizează:
compensaţiile, operaţiunile paralele, contrapartida în cadrul unor operaţiuni comerciale şi
de cooperare complexă.

Clasificarea tranzacţiilor în contrapartidă:

1. după gradul de compensare prin marfă şi/sau
servicii:
 operaţiuni paralele, care operează în schimburile
reciproce parţial cu mărfuri şi/sau servicii, iar o parte
din afacere include moneda ca termen de schimb;
 compensaţii, care elimină total moneda din afacerea
comercială;

2. după numărul de parteneri de afaceri:

 operaţiuni în contrapartidă bilaterale;
 operaţiuni în contrapartidă multilaterale;

3. după nivelul la care se realizează:

 operaţiuni în contrapartidă la nivel de întreprinderi;
 operaţiuni în contrapartidă operaţiuni la nivel de grupuri de întreprinderi şi ramuri
(barter);
 operaţiuni în contrapartidă la nivel de state (clearing).

4
Cap.4.

Operaţiunile paralele au ca obiect schimbul de mărfuri

şi servicii şi constau, în esenţă, în condiţionarea unui import
de mărfuri de un export concomitent sau a unui export de un
import, din care cauza se numesc operaţiuni conexate,
conjugate de reciprocitate.
Deosebiri dinte operaţiunile paralele şi compensaţii:
 valoarea celor două partizi de mărfuri, în cadrul operaţiilor paralele, nu trebuie să fie
egală şi, de regulă, nu este egală, ca în cazul compensaţiilor, ceea ce înseamnă că numai o
parte din valoarea importului este acoperită printr-un export concomitent, restul urmând
să fie acoperit prin plata în devize libere;
 contravalorile celor două partizi de mărfuri sunt decontate în valută;
 numărul partenerilor din cele două ţări care participă la operaţiune nu este egal, el fiind
diferit în funcţie de întreprinderile antrenate în realizarea operaţiunii.

După natura tranzacţiei, se disting mai multe tipuri de operaţiuni paralele:

a). Achiziţionări (cumpărări) legate

constau în obligarea exportatorului de a
cumpăra o serie de produse naţionale
oferite de către partenerul din ţara
respectivă. Specific este faptul că în cadrul
acestor operaţiuni se oferă îndeosebi
mărfuri ce se desfac de regulă mai greu (din
cauza unor obstacole de politică comercială
sau a calităţii lor mai scăzute). De multe ori,
operaţiunile legate sunt mijloace de
promovare a importului de tehnologie, permiţând ţărilor beneficiare să-şi asigure, prin
exporturi în ţara parteneră, o anumită parte din fondurile valutare necesare pentru plata
importurilor;

b). Operaţiuni iunctimate sau adresate constau în faptul că o firmă care urmează să
exporte un anumit bun, de regulă, de valoare mai mare, cumpără în prealabil de la clientul
său o anumită marfă, îndeplinindu-şi „ex ante” obligaţia în contrapartidă. Aceste operaţiuni
se utilizează, de obicei, între ţările care au
încheiat acorduri de clearing, pentru
depăşirea unor blocaje ale acestui
mecanism, determinate de dezechilibre mai
mari decât „creditul tehnic”. Pentru ca
exportatorii din ţara creditoare să-şi
continue livrările, ei pot să încheie astfel de
operaţiuni „adresate”, prin care exportul lor
este destinat în mod expres realizării unui

5
Cap.4.

import de mărfuri. Operaţiunile de contrapartidă sau iunctimate au fost şi sunt folosite şi din
iniţiativa unor firme din ţările dezvoltate, pentru a-şi asigura o sursă stabilă de
aprovizionare cu materii prime, subansamble şi chiar unele produse prelucrate;

c). Plata în produse rezultate („buy-back”)

este o formulă perfecţionată a operaţiunilor legate,
fiind socotită de către specialişti ca o formă de
cooperare internaţional ă. Această tranzacţie
comercială constă în faptul că exportatorul de
bunuri de echipament, în contul valorii exportului
său, importă de la beneficiarul livrării iniţiale
produse realizate cu maşinile şi instalaţiile
respective. Acest gen de operaţiuni prezintă
importante avantaje pentru ambii parteneri; pentru exportatorul de maşini şi utilaje duce la
lărgirea pieţelor externe pentru echipamente ajunse în stadiul de maturitate, asigurarea
aprovizionării cu factorii primari de producţie pe o perioadă îndelungată, valorificarea
cunoştinţelor tehnice, a know-how-ului iar pentru celălalt partener asigură depăşirea
dificultăţilor generate de plata în valută a importului, accesul la o tehnologie avansată,
verificată din punct de vedere productiv şi comercial, posibilitatea promovării exportului de
produse manufacturate etc.

5.2. Compensaţiile
Schimburile de mărfuri şi
servicii prin compensaţii,
presupun realizarea de
tranzacţii, echivalente valoric,
fără folosirea mijloacelor de
plată internaţională.
Operaţiunile de export în
compensaţie se pot clasifica, în
funcţie de sfera lor de cuprindere, în următoarele categorii:

 compensaţii particulare / individuale, practicate sub formă de tranzacţii încheiate

între întreprinderi individuale din diferite ţări şi care privesc schimburile de mărfuri şi/sau
servicii. Aceste operaţiuni pot fi la rândul lor compensaţii simple sau lărgite;

 compensaţii globale, se practică în cadrul acordurilor de barter sau de clearing şi

privesc atât schimbul de mărfuri, cât şi prestaţiile de servicii la nivelul unui grup de firme,
a unei ramuri sau a întregii economii naţionale.

6
Cap.4.

Compensaţiile particulare / individuale

a). Compensaţii individuale simple se
încheie între două firme din ţări diferite, fiecare dintre ele
apărând atât în calitate de exportator, cât şi de importator;
valorile celor două partizi de mărfuri sunt egale,
compensându-se reciproc.

Ţara A Ţara B
Mf.1
Firma X Firma Y
de import-export de import-export
Mf.2

Mf.1 = Mf.2
Contractul cuprinde clauza de compensaţie, prin care se
prevede că plata mărfurilor importate se va face printr-un
export de valoare egală. Pentru o mai mare siguranţă
(mecanismul acestei tehnici de comerţ exterior fiind relativ
vulnerabil) există mai multe practici spre care tind partenerii.
Astfel, partenerul urmăreşte să efectueze un import prealabil,
respectiv să livreze mărfurile proprii numai după primirea
contrapartidei de mărfuri. Partenerul care livrează primul
mărfurile, pentru a limita riscul nelivrării contrapartizii, poate
solicita o scrisoare de garanţie bancară sau recurge la
expedierea mărfurilor pe adresa unui terţ, cu dispoziţia de a le
elibera numai concomitent cu obţinerea contrapartizii.
Se pot realiza şi compensaţii cu import şi export concomitent, aceste operaţiuni
efectuându-se mai ales în porturile sau zonele comerciale libere, în care mărfurile ce urmează
a fi schimbate se află la faţa locului. În practică se întâlnesc şi compensaţii cu export şi import
alternativ, acestea constând în divizarea partizilor de mărfuri în loturi, care se livrează
eşalonat (şi alternativ) într-o anumită perioadă de timp,
diminuându-se astfel riscul neîndeplinirii obligaţiilor de către
un partener.

b). Compensaţiile bilaterale lărgite se încheie cu

participarea a două sau mai multe firme din fiecare dintre cele
două ţări partenere, firme care au calitatea de exportator, sau
de importator. În acest caz, mărfurile circulă între cele două ţări,
iar decontările se fac în monedă naţională, în interiorul fiecăreia
dintre acestea, între partenerii care apar în calitate de
exportatori sau importatori în relaţiile externe.

7
Cap.4.

Ţara A Ţara B
Mf.1
Firma A1 Firma B1
exportatoare importatoare

Plata în monedă Plata în monedă

naţională naţională

Mf.2
Firma A2 Firma B2
importatoare exportatoare

Mf.1 = Mf.2

c). Compensaţiile multiple (triunghiulare

şi cele în lanţ) presupun participarea la aceste
operaţiuni a unor firme din trei sau mai multe
ţări, livrarea mărfurilor având forma unui circuit
închis. În acelaşi mod se efectuează şi stingerea
obligaţiilor, evitându-se şi de această dată
decontările valutare externe.

Ţara A

Firma A1 Firma A2
importatoare Plata în mon. exportatoare
naţională

Mf.3 Mf.1

Firma C1 Firma B1
exportatoare importatoare

Plata în mon. Plata în mon. Ţara B

Ţara C naţională naţională

Firma C2 Firma B2
importatoare exportatoare
Mf.2

Mf.1 = Mf.2 = Mf.3

8
Cap.4.

Ţara B
Mf.1
Firma A1 Firma B1 Firma B2
exportatoare importatoare exportatoare
Plata în
moneda
Ţara A Plata în moneda naţională Mf.2
naţională

Firma A2 Firma C1
importatoare importatoare

Plata în moneda
Mf.4 Ţara C
Plata în naţională
moneda
naţională
Firma D2 Firma D1 Firma C2
exportatoare importatoare exportatoare
Mf.3
Ţara D

Mf.1 = Mf.2 = Mf.3 = Mf.4

Operaţiunile de compensaţii lărgite sunt mai elastice decât cele
simple, deoarece, în condiţiile participării mai multor
întreprinderi din aceeaşi ţară sau din alte ţări, se poate realiza mai
uşor acordul partenerilor asupra mărfurilor ce urmează să facă
obiectul operaţiunii. Riscurile ce decurg din aceste operaţiuni
sunt însă mai mari, ceea ce face necesar un cadru legal (acorduri
comerciale, reglementări interne) foarte riguros, prin care să
crească încrederea între parteneri.
Cu toate că au unele avantaje importante, compensaţiile
particulare se realizează cu dificultate, pentru că este greu de
identificat partenerul (străin) care dispune de mărfurile necesare
celuilalt, având în acelaşi timp nevoie de mărfurile pe care acesta din urmă le poate oferi;
mai apar apoi probleme tehnice importante sau costisitoare (necesitatea stocării mărfurilor
pentru formarea „partizilor” convenite, sincronizarea livrărilor, costul suplimentar al
garanţiilor bancare sau al livrărilor către terţi).

Compensaţiile globale
 Elimină neajunsul compensaţiilor particulare legate de necesitatea
găsirii de parteneri interesaţi de tranzacţia comercială, de mărfurile oferite
în fiecare caz în parte deoarece se realizează compensarea în bloc (globală)
a datoriilor ivite din livrări de mărfuri şi prestări de servicii reciproce.
 Aceste compensaţii se pot realiza sub două forme:

9
Cap.4.

a). Acordul de clearing

 se realizează prin schimbul reciproc de
mărfuri şi servicii dintre două sau mai multe
ţări;
 se bazează pe un acord interguvernamental
încheiat pe o perioadă de 3-5 ani, între ţări
circulă doar mărfuri sau se prestează servicii,
fără să fie efectuate plăţi curente în valută;
 decontarea pe plan intern se realizează prin
intermediul unei instituţii financiare care
poate fi o bancă centrală, o bancă de comerţ exterior, o altă instituţie financiară
desemnată prin acord, denumită oficiu de clearing sau oficiu de compensaţie;
 calculele de compensarea se efectuează în mod global la sfârşitul anului, iar eventualul
sold urmează a fi compensat de partea debitoare într-un mod convenit în prealabil de
către părţile implicate (livrări de mărfuri, prestări de servicii, plăţi în valută);

Exportatori
Importatori
Mf.1

Plata în mon. Plata în mon.

naţională naţională

Ţara A Oficiu de Oficiu de Ţara B

clearing Regularizare clearing
sold
Plata în mon. Plata în mon.
naţională naţională

Importatori Exportatori
Mf.2

 în momentul încheierii unui acord de clearing este absolut

necesar să se stabilească în mod corespunzător toate aspectele
legate de derularea acestuia:
 indicarea băncilor centrale / alte instituţii financiare desemnate
ca oficiu de clearing;
 stabilirea numărului de conturi prin care se derulează decontarea
reciprocă;
 stabilirea monedei convenţionale (de clearing) în care se ţin
evidenţele în conturi;

10
Cap.4.

 stabilirea nivelului creditului tehnic şi a modului în care se poate soluţiona depăşirea

acestuia; creditului tehnic reprezintă plafonul valoric până la care poate ajunge soldul
debitor/creditor al unui cont de clearing care indică valoarea maximă a
mărfurilor/serviciilor care pot fi livrate/primite pe credit într-un acord de clearing;
 stabilirea modului de lichidare a soldului final al contului de clearing.

b). Barterul
 este o formă a compensaţiei globale, realizată
la nivel de grupe de întreprinderi aparţinând
uneia sau mai multe ramuri economice;
 se realizează pe baza unor acorduri încheiate
între ministere şi chiar la nivel
interguvernamental pe termen scurt, de cel
mult un an;
 barterul este deci un clearing pe termen scurt;
se deosebeşte de compensaţiile simple prin sfera de cuprindere mai largă, cât şi prin
nivelul instituţionalizare, mai înalt (sunt antrenaţi şi factori ai puterii publice); barterul
se delimitează şi de clearing prin sfera de cuprindere mai limitată (se referă la o grupă
de mărfuri şi la un număr de întreprinderi, în timp ce clearingul este o compensaţie
realmente globală la nivelul economiei naţionale) şi prin durată;
 se realizează pe baza unor contracte care, pe lângă elementele comune oricărui contract
comercial internaţional, cuprind şi elemente specifice, mai ales în ceea ce priveşte modul
de stingere a obligaţiilor reciproce (cum ar fi scrisoarea de garanţie bancară ca mijloc de
asigurare);
 folosirea pe scară largă, „barterizarea” schimburilor
externe ale unei ţări comportă riscuri şi prezintă unele
neajunsuri, îndeosebi reduce considerabil aportul valutar.
Pentru firme însă, barterul este sursa unor câştiguri
însemnate pe seama fructificării diferenţelor dintre preţurile
naţionale şi cele internaţionale ale mărfurilor astfel
tranzacţionate.

11
 Cap.6.

Piața valutară
Cap.6.

Unităţi de învăţare:
 Valutele
 Moneda internaţională
 Conţinutul şi trăsăturile pieţei valutare
 Operaţiuni pe piaţa valutară

Obiectivele temei:
 cunoaşterea principalelor categorii de valute;
 prezentarea monedelor internaţionale;
 cunoaşterea conceptului de piaţă valutară şi a principalelor sale trăsături;
 prezentarea operaţiunilor principale pe piaţa valutară;
 înţelegerea conceptului de arbitraj valutar;
 descrierea operaţiunilor de speculaţie valutară.

Bibliografie recomandată:
 Boajă, M., Radu, S.C., Relaţii financiare şi valutare
internaţionale, Editura ProUniversitaria, București, 2012
 Cerna, S., Monedă și finanțe internaționale, Editura
Universității de Vest, Timișoara, 2012
 Marinoiu A.M., Arhitectura plăților și finanțării
internaționale, Editura Pro Universitaria, București, 2014
 Mionel O., Tehnica plăților și finanțării internaționale,
Ediția a II-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013
 Obreja, C., Cursul de schimb şi piaţa valutară, Editura
Universitară, Bucureşti, 2008
 Popa I., Belu M.G., Afaceri internaționale. Tehnica
operațiunilor de export-import, 2018
 Voinea, G., Zugravu, B., Ghiba, N., Finanțe internaționale, Editura Tehnopress, Iași, 2014
 Wachtel, C., Abordarea inteligentă a pieței FOREX, Editura Meteor Publishing, 2014
 UBB, Afaceri economice internaţionale, Cluj-Napoca, 2019

2
Cap.6.

6.1. Valutele

Valuta reprezintă moneda naţională a unei ţări

folosită pentru efectuarea plăţilor către persoane fizice
sau juridice străine, pentru lichidarea diferitelor datorii
faţă de străinătate şi pentru realizarea unor operaţiuni
şi tranzacţii internaţionale*.
Tipologia valutelor:
1). din punct de vedere al formei de prezentare:

 valute efective (numerar) – se prezintă sub formă de monede şi bancnote, având o

utilizare restrânsă în plăţile internaţionale datorită riscului de furt sau pierdere implicate;

 valute scripturale (în cont) - se prezintă sub forma unui disponibil într-un cont bancar
constituit la vedere sau la termen, alcătuind partea principală în totalul valutelor, plăţile
făcându-se prin viramente bancare.
2). din punct de vedere al convertibilităţii:

 valute convertibile - reprezintă monedele care pot fi preschimbate liber cu o altă monedă
prin vânzare/cumpărare pe piaţa valutară, neexistând restricţii privind suma şi scopul
schimbului sau calitatea celui care efectuează preschimbarea (convertibilitate deplină);

 valute neconvertibile - sunt acele valute care nu pot fi utilizate ca mijloc de plată decât
în interiorul graniţelor teritoriale ale statului emitent; au o definire valorică
convenţională, nelegată de puterea lor de cumpărare reală;

 valute transferabile - există doar sub formă de valute scripturale, îndeplinind funcţiile
de etalon al preţurilor, mijloc de plată şi mijloc de rezervă; nu sunt valute convertibile,
transferabilitatea fiind asigurată prin încrederea acordată de către un grup de state;

 valute liber-utilizabile - sunt valutele cu convertibilitate totală, recunoscute de FMI şi

alte organizaţii financiare internaţionale ca utilizabile pe plan larg în cadrul tranzacţiilor
internaţionale şi ca valute negociabile în volum mare pe toate pieţele financiare. (ex. USD,
EUR, GBP, JPY).
3). din punct de vedere al regimului de definire:

*ISO 4217 este un standard internaţional ce descrie codurile de 3 litere ale valutelor. Primele două litere ale unui cod ISO
4217 sunt identice cu codul ISO 3166-1 alpha-2 al ţării emitente a valutei, iar a treia este, de obicei, iniţiala monedei în sine.
De asemenea, în cazul în care o monedă este reevaluată, ultima literă din codul monedei este schimbată pentru a o distinge
de vechea monedă. În unele cazuri, a treia literă este iniţiala cuvântului "nou" în limba ţării respective, pentru a distinge
noua monedă de cea veche, reevaluată; uneori codul durează mai mult decât utilizarea termenului "nou" în sine. Există, de
asemenea, un cod numeric format din trei cifre care se atribuie fiecărei valută, în acelaşi mod cum există şi un cod numeric
din trei cifre atribuit fiecărei ţări, ca parte a ISO 3166. Acest cod numeric este, de obicei acelaşi cu codul numeric ISO 3166-
1. De exemplu, USD (dolarul SUA) are codul 840, care este, de asemenea, şi codul numeric pentru SUA.

3
Cap.6.

 valute care evoluează liber pe piaţă şi flotează liber în funcţie de cerere şi ofertă;
 valute al căror curs este legat de unele valute convertibile;
 valute a căror valoare este legată de cursul DST.
4) din punct de vedere al stabilităţii valutare:

 valute forte - au o largă circulaţie internaţională, având un curs de piaţă ascendent şi

provin din state cu o economie dezvoltată;

 valute stabile - cele ale căror cursuri înregistrează oscilaţii nesemnificative o perioadă
mai lungă de timp;

 valute slabe - au un curs de piaţă descendent o perioadă îndelungată de timp.

Unele valute puternice, emise de ţări cu economie dezvoltată, pot juca rolul de valute
de rezervă. Pentru ca o monedă să servească drept valută de rezervă trebuie să îndeplinească
3 condiţii:
 să joace un rol important în operaţiile financiar-valutare internaţionale;
 să fie liber convertibilă;
 să se bucure de o stabilitate pe termen lung.

6.2. Moneda internațională

Moneda internaţională este moneda cu mare putere

liberatoare şi care circulă în afara graniţelor statului
emitent, servind ca mijloc de plată şi de rezervă pe piaţa
internaţională.

monede naţionale care datorită unor însuşiri şi împrejurări

deosebite capătă caracter de monedă internaţională (de ex. în

Categorii trecut: napoleonul francez, lira sterlină, lira otomană, în prezent:
USD, EUR, GBP, JPY);
de monede
internaţionale
instrumente monetare şi unităţi de cont emise de organisme

financiare internaţionale (DST, ECU).

Pentru a putea juca rolul de monedă internaţională, o monedă naţională trebuie să

îndeplinească pe plan mondial funcţiile tradiţionale ale monedei, şi anume: să fie un etalon
de măsură, să fie un mijloc de plată sau de schimb şi să fie o valoare de rezervă.

4
Cap.6.

6.2.1. DST (Drepturile Speciale de

Tragere)

DST reprezintă o unitate de cont emisă de

Fondul Monetar Internaţional în anul
1969 ca monedă de rezervă pe plan
internaţional care se regăseşte numai sub formă
scripturală şi circulă între conturile băncilor
centrale şi ale altor organe oficiale cu aprobarea
FMI. Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o organizaţie internaţională care are 186 de
state membre. A fost constituită prin Tratatul de la Bretton Woods în anul 1944, având ca
scop principal promovarea unei economii mondiale sănătoase.
FMI are ca scop principal promovarea cooperării monetare internaţionale, garantarea
stabilităţii financiare, facilitarea comerţului internaţional, contribuirea la un nivel înalt de
ocupare a forţei de muncă, la stabilitate economică şi combaterea sărăciei. Resursele
Fondului sunt asigurate din contribuţia statelor membre, prin plata unor cote în funcţie de
puterea economică a fiecărei ţări. Fiecare ţară achita cota sa la Fond în proporţie de 25% într-
una dintre valutele acceptate pe plan internaţional (dolarul american, euro, yenul japonez
sau lira sterlină) sau în DST, iar restul de 75% în moneda naţională. Cotele sunt revizuite la
fiecare 5 ani. Puterea de vot a fiecărei ţări este proporţională cu cota subscrisă.
Cote de participaţie a ţărilor membre a FMI
Nr.
Ţări membre Cote părţi (mil. DST) Pondere din total (%)
crt.
1. S.UA. 82.994,2 17,68
2. Japonia 30.820,5 6,56
3. China 30.482,9 6,49
4. Germania 26.634,4 5,67
5. Regatul Unit 20.155,1 4,29
6. Franța 20.155,1 4,29
7. Italia 15.070,0 3,21
8. India 13.114,4 2,79
9. Rusia 12.903,7 2,75
10. Brazilia 11.042,0 2,35
11. Canada 11.023,9 2,35
12. Arabia Saudită 9.992,6 2,13
13. Spania 9.535,5 2,03
14. Mexic 8.912,7 1,90
15. Olanda 8.736,5 1,86
16. Coreea de Sud 8.582,7 1,83
17. Australia 6.572,4 1,40

5
Cap.6.

18. Belgia 6.410,7 1,37

19. Elveția 5.771,1 1,23
20. Indonesia 4.648,4 0,99
Sursa: Fondul Monetar Internaţional, http://www.imf.org/external/np/sec/memdir/members.aspx

DST reprezintă un mijloc de plată internaţional şi serveşte scopurilor de

creştere a lichidităţii internaţionale şi de facilitare a comerţului mondial.
DST nu este un instrument monetar efectiv, valoarea sa se determină
prin metoda coşului valutar (valoare medie ponderată a celor mai
importante valute: USD, EUR, JPY şi GBP, conform cotaţiilor de la bursa
londoneză).

Definirea valorii DST şi ponderea aproximativă a valutelor

Perioada  USD  DEM  FRF  JPY  GBP

1981-1985 42% 19% 13% 13% 13%
1986-1990 42% 19% 12% 15% 12%
1991-1995 40% 21% 11% 17% 11%
1996-1998 39% 21% 11% 18% 11%
Perioada  USD  EUR  JPY  GBP
21% 11%
1999-2000 39% 18% 11%
32%
2001-2005 44% 31% 14% 11%
2006-2010 44% 34% 11% 11%
2011-2015 41,9% 37,4% 9,4% 11,3%
Perioada  USD  EUR CNY  JPY  GBP

2016-2020 41,73 30,93 10,92 8,33 8,09

Sursa: Fondul Monetar Internaţional, http://www.imf.org/

Din octombrie 2016 valoarea DST se bazează

pe costul mediu ponderat al valutelor din coșul
valutar compus din USD, EUR, GBP, JPY și,
mai nou, CNY (yuani). Yuanul este a treia
valută ca pondere în coșul valutar (10,92%),
reducând mai ales ponderea euro de la 37,4%
la 30,93%. Cea mai mare pondere în coșul
valutar va continua s-o aibă USD (41,73%). Iar
JPY și GBP ocupă câte 8,33%, respectiv 8,09%
din coșul valutar.

6
Cap.6.

Cel mai frecvent, DST se utilizează

pentru realizarea următoarelor
tranzacţii:

 tranzacţii dintre ţările

membre ale FMI şi contul
general de resurse al
acestuia; toate ţările membre
ale FMI au dreptul de a cumpăra
de la Fond moneda unui alt membru contra monedei lor naţionale; astfel, are loc un
schimb temporar de monedă, ţara care cumpără valuta obligându-se să-şi răscumpere
propria monedă şi să plătească un comision. Acest mod de utilizare a resurselor FMI îşi
pune amprenta asupra poziţiei ţării membre faţă de Fond:
 dacă cota de participare (Cp) a unei ţări la
capitalul FMI este mai mare decât deţinerile (D)
FMI în moneda naţională a ţării respective, atunci
poziţia ţării faţă de FMI este de ţară creditoare;
 dacă cota de participare (Cp) a unei ţări la
capitalul FMI este mai mică decât deţinerile (D)
FMI în moneda naţională a ţării respective, atunci
poziţia ţării faţă de FMI este de ţară debitoare;

 tranzacţii prin acord direct – pe baza unor acorduri mutuale, ţările membre ale FMI
pot să schimbe între ele DST contra oricărei monede la cursul zilei;

 încheierea de acorduri swap (schimb) – un membru al FMI poate transfera altui

membru DST în schimbul oricărui activ de rezervă (cu excepţia aurului), cu obligaţia de
a restitui valuta la o dată ulterioară şi la un curs stabilit de comun acord;

 efectuarea de operaţiuni forward (la termen) – un membru al FMI poate

vinde/cumpăra DST în schimbul oricăror active monetare (cu excepţia aurului), cu
obligaţia plăţii la o dată viitoare, la un curs la termen previzionat la momentul încheierii
tranzacţiei.

DST se caracterizează prin faptul că este mai stabil decât orice monedă
naţională, valoarea sa nu depinde de situaţia economică sau financiară
a unei ţări, fiind emis de un organ internaţional, îndeplineşte parţial
funcţiile unei monede internaţionale, nefiind un mijloc de plată direct,
ci numai indirect prin mecanismul lui de convertire.

7
Cap.6.

6.2.2. ECU* (European Currency Unit = Unitate Monetară

Europeană)

ECU a reprezentat o unitate de cont creată prin Sistemul

Monetar European (1979), fiind o monedă comună care
subzista împreună cu monedele naţionale ale ţărilor
participante, fiind utilizabilă în ţările din acest sistem.
Valoarea sa a fost stabilită tot prin metoda coşului valutar la
care au participat numai monede din sistemul monetar
european, în proporţii diferite, ponderile fiind stabilite în
funcţie de forţa economică a statelor membre, pe baza unor criterii convenite între părţi.
Cursul ECU a flotat între limitele de intervenţie ± 2,25%, ţările fiind obligate să
intervină pentru menţinerea cursului când aceste limite erau depăşite. ECU constituia un
instrument de reglementare a relaţiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de rezervă
şi de schimb contra numerar. A îndeplinit funcţia de mijloc de plată numai între ţările
participante la sistemul monetar european, fiind un etalon pentru cursurile valutare. Această
monedă a dispărut odată cu introducerea EURO în data de 1.01.1999.
Ponderea aproximativă a monedelor naţionale în valoarea ECU

Monedă 13.03.1979 - 16.09.1984 17.09.1984 - 21.09.1989 21.09.1989 - 31.12.1998

BEF 9,64% 8,57% 8,18%

DEM 32,98% 32,08% 31,96%
DKK 3,06% 2,69% 2,65%
ESP – – 4,14%
FRF 19,83% 19,06% 20,32%
GBP 13,34% 14,98% 12,45%
GRD – 1,31% 0,44%
IEP 1,15% 1,20% 1,09%
ITL 9,49% 9,98% 7,84%
LUF – – 0,32%
NLG 10,51% 10,13% 9,98%
PTE – – 0,7%

* Codul său ISO 4217 era XEU

8
Cap.6.

6.2.3. EURO (Moneda unică europeană)

Moneda Euro a fost creată prin Tratatul de la Maastricht ca

monedă unică a Uniunii Economice şi Monetare, fiind
emisă de Banca Centrală Europeană şi folosită de la 1 ianuarie
1999, jucând mai întâi rolul unei monede de cont, devenind
din 1 ianuarie 2002 o monedă efectivă sub formă de bancnote
şi monede*. A început cu paritatea de 1:1 faţă de ECU şi a
flotat liber faţă de monedele din afara zonei euro. În anul 1999, 11 ţări ale UE participă la
zona euro (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia şi Spania), fiind stabilite ratele de schimb între monedele acestor ţări şi EURO.
Începând cu 1 ianuarie 2001, numărul ţărilor care alcătuiesc Eurosistemul devine 12 prin
alăturarea Greciei, în afara sistemului rămânând trei ţări: Marea Britanie, Danemarca şi
Suedia.

În anul 2002, prin conversia în EURO, monedele

naţionale ale ţărilor participante la proiectul euro îşi pierd
puterea de circulaţie. EURO este considerată o monedă
internaţională, îndeplinind toate funcţiile acesteia: etalon
de măsură, mijloc de plată sau instrument de schimb,
rezervă de valoare. Trecerea la folosirea efectivă a
monedei euro a constat în înlocuirea a aproximativ 14,5
miliarde bancnote, dintre care 10 miliarde pentru a fi puse
în circulaţie şi 4,5 miliarde pentru stocuri de rezervă. La
acestea se adaugă un număr de 50 miliarde monede.
Slovenia a devenit la 1 ianuarie 2007 prima ţară din fostul
bloc comunist care adoptă euro. Zona Euro cuprindea astfel 13 state, iar Cipru şi Malta au
primit aprobarea Uniunii Europene cu privire la adoptarea monedei unice europene la
începutul anului 2008, cele două ţări mediteraneene fiind următoarele membre ale UE care
devin parte a zonei euro. Din 2009 numărul ţărilor care alcătuiesc Eurosistemul devine 16

*Uniunea Economică şi Monetară s-a realizat în trei etape, conform Tratatului de la Maastricht:
- prima etapă (1992-1993) avea ca scop coordonarea şi liberalizarea financiară a statelor membre, fiind stabilită libertatea
totală de circulaţie a capitalurilor;
- a doua etapă (1994-1997) a însemnat înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), care a început să funcţioneze de la 1
ianuarie 1994. Obiectivele IME sunt: întărirea cooperării între băncile centrale europene naţionale; o mai bună coordonare
a politicilor monetare ale membrilor UE în vederea stabilităţii preţurilor; supravegherea funcţionării sistemului monetar
european; facilitarea utilizării ECU; pregătirea condiţiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor şi
procedurilor necesare aplicării politicii monetare unice.
- a treia etapă (1997-2002) a constituit introducerea monedei unice EURO, mai întâi ca monedă de cont, iar apoi ca monedă
efectivă.
Trebuie făcută distincţia că o monedă comună nu este acelaşi lucru cu o monedă unică. Prima, subzistă împreună cu
celelalte monede naţionale. De exemplu, unitatea de cont ECU creată prin sistemul monetar european era o monedă
comună, în timp ce Moneda EURO este o monedă unică.

9
Cap.6.

prin alăturarea Slovaciei. Estonia a obţinut aprobarea de a adera la 1 ianuarie 2011 la zona
euro, devenind astfel prima ţară baltică ce va adopta moneda unică europeană. În 2014,
respectiv 2015 aderă la zona euro Letonia și Lituania. Având în vedere puterea şi stabilitatea
monedei unice EURO, ţările participante la zona euro sunt puţin vulnerabile la fluctuaţiile
monedelor din afară, în interiorul zonei dispărând riscul valutar, ceea ce facilitează
derularea mai eficientă a tranzacţiilor dintre ţările
respective.
În prezent, Uniunea Europeană se află în faza de
construcţie a Uniunii Economice şi Monetare. Din UEM,
ca formă de integrare, fac parte toate cele 27 de state
membre ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele
dintre ele (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania,
Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi
Spania) au adoptat moneda Euro, două state
(Danemarca şi Suedia) beneficiază de clauza „opt-out” (Danemarca de drept, iar Suedia de
facto), care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro, iar celelalte state
membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro”, vor trebui să
adere la euro într-o perioadă nedeterminată.

Privită ca o etapă superioară a integrării multinaţionale, UEM este rezultatul

adâncirii, a intensificării integrării şi presupune:
 politică monetară comună;
 strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre;
 monedă unică;
 liberalizarea fluxurilor de capital;
 un sistem instituţional care să coordoneze şi administreze politica monetară.
Statele aflate în faza de aderare, ca şi cele care au intrat în Uniune după intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993) nu au posibilitatea de opţiune cu privire la
participarea în cadrul zonei Euro şi, implicit, cu privire la adoptarea monedei unice.
Un stat membru al U.E. poate să adopte moneda Euro dacă dovedeşte că îndeplineşte
condiţiile de convergenţă nominală şi pe cele de convergenţă reală:
- convergenţa nominală - cuprinde 5 criterii de
convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht
care vizează: rata inflaţiei, ratele dobânzilor pe
termen lung, cursul de schimb faţă de euro, deficitul
bugetului consolidat, datoria publică;

- convergenţa reală - reprezintă convergenţa

variabilelor reale, adică PIB/locuitor, salarii, preţuri.

10
Cap.6.

Parităţile fixe şi termene de preschimbare ale monedelor naţionale din zona euro
Termenul limită de preschimbare Data limită
Rata de
Nr. Moneda de încetare
Ţara schimb Bănci
crt. naţională Bănci centrale a puterii
(1 EUR =) comerciale
circulatorii
Şilingul la latitudinea - bancnote: nelimitat
1. Austria 13,7603 ATS 28.02.2002
austriac fiecărei bănci - monede: nelimitat
Francul - bancnote: nelimitat
2. Belgia 40,3399 BEF 31.12.2002 28.02.2002
belgian - monede: 31.12.2004
Marca la latitudinea - bancnote: 10 ani
3. Finlanda 5,94573 FIM 28.02.2002
finlandeză fiecărei bănci - monede: 10 ani
Francul - bancnote: 10 ani
4. Franţa 6,55957 FRF 30.06.2002 17.02.2002
francez - monede: 3 ani
Marca - bancnote: nelimitat
5. Germania 1,95583 DEM 28.02.2002 31.12.2001
germană - monede: nelimitat
Drahma la latitudinea - bancnote: 10 ani
6. Grecia 340,750 GRD 28.02.2002
grecească fiecărei bănci - monede: 2 ani
Lira la latitudinea - bancnote: nelimitat
7. Irlanda 0,787564 IEP 09.02.2002
irlandeză fiecărei bănci - monede: nelimitat
la latitudinea - bancnote: 10 ani
8. Italia Lira italiană 1936,27 ITL 28.02.2002
fiecărei bănci - monede: 10 ani
Francul - bancnote: nelimitat
9. 40,3399 LUF 30.06.2002 28.02.2002
Luxemburg luxemburg. - monede: 31.12.2004
Guldenul - bancnote: 1.01.2003
10. Olanda 2,20371 NLG 31.12.2002 27.01.2002
olandez - monede: 1.01.2007
Escudo - bancnote: 20 ani
11. 200,482 PTE 30.06.2002 28.02.2002
Portugalia portughez - monede: 31.12.2002
Peseta - bancnote: nelimitat
12. Spania 166,386 ESP 30.06.2002 28.02.2002
spaniolă - monede: nelimitat

Ţări membre ale U.E. care participă la zona euro

Nr. Membru U.E. Participă la zona
crt. Ţara Anul EURO
1. Belgia ţară fondatoare din 1999
2. Olanda ţară fondatoare din 1999
3. Luxemburg ţară fondatoare din 1999
4. Franţa ţară fondatoare din 1999
5. Germania ţară fondatoare din 1999
6. Italia ţară fondatoare din 1999
7. Danemarca din 1973 Nu
8. Irlanda din 1973 din 1999
9. Grecia din 1981 din 2001
10. Spania din 1986 din 1999
11. Portugalia din 1986 din 1999
12. Austria din 1995 din 1999
13. Finlanda din 1995 din 1999
14. Suedia din 1995 Nu

11
Cap.6.

15. Slovenia din 2004 din 2007

16. Cipru din 2004 din 2008
17. Malta din 2004 din 2008
18. Slovacia din 2004 din 2009
19. Estonia din 2004 din 2011
20. Letonia din 2004 din 2014
21. Lituania din 2004 din 2015
22. Polonia din 2004 va adera
23. Republica Cehă din 2004 va adera
24. Ungaria din 2004 va adera
25. România din 2007 va adera
26. Bulgaria din 2007 va adera
27. Croaţia din 2013 va adera

Indicatorii de convergenţă nominală

Indicatorii de convergenţă nominală Criteriile de la Maastricht

1. Rata inflaţiei (%, medie anuală) de cel mult 1,5 % peste media celor mai
performanţi 3 membri UE (2,8%)

2. Ratele dobânzilor pe termen lung (% pe an) de cel mult 2 % peste media celor mai
performanţi 3 membri UE (6,2%)

3. Cursul de schimb faţă de euro (apreciere/ în limita a ±15% în ultimii doi ani
depreciere procentuală maximă faţă de media premergători examinării
pe doi ani)
4. Deficitul bugetului consolidat (% în PIB) <3%

5. Datoria publică (% în PIB) < 60 %

6.3. Piaţa valutară în România

6.3.1. Piaţa valutară bancară - piaţa

licitaţiilor valutare (fixing-ul)

Piaţa valutară concentrează cererea şi oferta

de valută, stabileşte cursul valutar şi asigură
efectuarea operaţiunilor de schimb valutar. Începând cu luna mai 1992, piaţă valutară din
România a fost reglementată prin Regulamentul privind efectuarea operaţiunilor valutare
nr.V/3.616/2 emis de Banca Naţională a României şi se compunea din:

12
Cap.6.

 piaţa valutară bancară, rezervată operaţiunilor de

vânzare-cumpărare de valută desfăşurate de
persoanele juridice;

 piaţa caselor de schimb valutar, rezervată

operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valută
desfăşurate de persoanele fizice.
Cursurile de schimb ale leului faţă de valutele altor
state se stabileau pe piaţa valutară pe baza cererii şi ofertei
de valută. Piaţa valutară bancară era deschisă tuturor
persoanelor juridice române cu ofertă liberă sau cu cerere justificată de valută, în
conformitate cu reglementările Băncii Naţionale a României. În baza Ordinului nr. 249/29
mai 1992 al Guvernatorului Băncii Naţionale a României, începând cu data de 8 iunie 1992
au intrat în vigoare Normele privind organizarea şi funcţionarea pieţei bancare, emise de Banca
Naţională a României ca anexa nr. 3 la Regulamentul Băncii Naţionale a României
nr.V/3616/4 mai 1992 privind efectuarea operaţiunilor valutare.
Piaţa valutară bancară funcţiona prin intermediul băncilor comerciale române şi
străine, autorizate să-şi desfăşoare activitatea în România. La piaţa valutară bancară
participa şi Banca Naţională a României în scopul protejării monedei naţionale, precum şi
pentru păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale României. Pe piaţa valutară
bancară se efectuau numai operaţiuni la vedere de vânzare sau cumpărare de valută, cu
decontarea în termen de maximum două zile lucrătoare de la data tranzacţiilor. Pentru a
participa pe piaţa valutară bancară, persoanele juridice române, în calitate de cumpărători
potenţiali de valută, trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii:
 cererea de cumpărare de valută tre buia să aibă la bază un
contract extern sau un document care să ateste o operaţiune
valutară curentă;
 suma solicitată la cumpărare nu putea să depăşească
valoarea operaţiunii valutare curente;
 cererea de cumpărare de valută pentru transferuri de
capital se prezenta în condiţiile prevăzute de regulamentul
privind efectuarea operaţiunilor valutare emis de Banca
Naţională a României.

Cursul de referinţă al leului faţă de dolarul american se

determina ca un curs de echilibru între cererea şi oferta de
valută. Determinarea cursului de referinţă se făcea în cadrul
licitaţiilor valutare, care se desfăşurau în şedinţe de licitaţie organizate în fiecare zi lucrătoare
la sediul Băncii Naţionale a României. La şedinţele de licitaţie participau băncile comerciale
autorizate, precum şi Banca Naţională a României. În vederea participării la şedinţele de
licitaţie, băncile comerciale depuneau o cerere de participare la B.N.R. şi trebuiau să
îndeplinească următoarele condiţii:

13
Cap.6.

 să aibă cont curent în lei deschis la Banca Naţională a României;

 să aibă conturi de corespondent deschise la bănci în străinătate;
 să realizeze operaţiuni cu rezidenţii în lei;
 să întocmească şi să menţină evidenţele privind participarea la şedinţele de licitaţie, de
asemenea să întocmească raportările către B.N.R. la termenele şi în forma solicitată de
aceasta.
Băncile comerciale participau la şedinţele de
licitaţii valutare în contul clienţilor, în baza
ordinelor de vânzare sau cumpărare de
valută, de valori egale cu sau peste 2000
dolari SUA. Băncile comerciale puteau să
participe la licitaţiile valutare în nume şi cont
propriu. Banca Naţională a României
autoriza participarea la licitaţiile valutare
numai a acelor bănci comerciale care, prin volumul tranzacţiilor şi importanţa lor,
contribuiau la dezvoltarea pieţei valutare bancare, în condiţii de performanţă bancară.
Persoanele juridice române, pentru a fi admise cu ordine de vânzare sau cumpărare la
licitaţiile valutare, trebuiau să-şi deschidă un cont valutar principal la una din băncile
comerciale din România, autorizată de Banca Naţională a României la licitaţii valutare. În
vederea participării la şedinţele de licitaţie, băncile comerciale colectau zilnic de la clienţii
lor ordine de vânzare sau cumpărare de valută. Se primeau numai ordine la curs limitat şi
care se încadrau în pasul de licitaţie stabilit de Banca Naţională a României. Iniţial, pasul de
licitaţie a fost stabilit prin Regulamentul privind efectuarea operaţiunilor valutare cu o marjă
de ±5 la sută faţă de cursul de referinţă al zilei precedente.
Banca Naţională a României îşi rezerva dreptul de a modifica pasul de licitaţie în vederea
realizării obiectivelor de politică valutară, ceea ce a şi făcut pe data de 22 iulie 1992, când
marja a fost diminuată la ±2 la sută faţă de cursul de referinţă al zilei precedente. Din 10
septembrie 1992, s-a decis ca, începând
cu acea dată, limita pasului de licitaţie
să nu se mai aplice. Ca urmare, prin
ridicarea acestei restricţii, se permitea
stabilirea liberă a cursului leului la
nivelul echilibrării cererii şi ofertei pe
piaţa valutară bancară.
Mecanismul de formare a cursului de
schimb, prin fixing la banca
centrală, avea multiple dezavantaje:
 băncile comerciale acţionau numai în calitate de brokeri (în nume propriu, dar în contul
clienţilor) şi aveau un rol pasiv în definirea cursului de echilibru;
 cursul era rigid, el nu se putea modifica în cursul zilei;
 clienţii băncilor nu puteau alege cursul cel mai avantajos, dintre mai multe cursuri;

14
Cap.6.

 investitorii străini nu erau atraşi de încetineala cu care se desfăşurau decontările valutare,

care le-ar fi blocat o parte a capitalului circulant, în mod inutil;
 cursul cotat era numai „spot” (la vedere), neexistând cursuri forward, care să permită
investitorilor efectuarea de calcule de eficienţă.
Ca urmare, introducerea pieţei valutare interbancare reprezenta o necesitate absolută,
întrucât aceasta contribuia la eliminarea tuturor dezavantajelor enumerate. Astfel, în
România, piaţa valutară interbancară a intrat în funcţiune începând cu 1 august 1994.

6.3.2. Piaţa valutară

interbancară

Funcţionarea bună a licitaţiei valutare a

permis trecerea, începând cu data de 8
aprilie 1994, la o nouă treaptă în
funcţionarea pieţei valutare. Începând
cu această dată, a fost eliminat controlul
exercitat de banca centrală în
mecanismul formării cursului valutar.
Licitaţia valutară desfăşurată la Banca Naţională a fost, de facto, liberalizată.
De la 1 august 1994, a fost introdus mecanismul unei pieţe valutare interbancare,
integrate şi continue, care să funcţioneze după principiile bine cunoscute pe plan mondial.
Conform noilor condiţii, cursul valutar se stabilea zilnic prin relaţia directă dintre cerere şi
ofertă. Ca urmare, acesta putea fluctua în cursul zilei şi era diferit de la o bancă la alta - în
anumite limite, ale mecanismului pieţei. Banca Naţională a României determina zilnic un
curs de referinţă, ca o medie ponderată a cursurilor de vânzare şi cumpărare practicate de-a
lungul zilei pe piaţa interbancară. Aceasta putea interveni pe piaţa interbancară, ca orice alt
ope rator, pentru a cumpăra sau vinde, influenţând în felul acesta raportul cerere-ofertă.
Organizarea şi funcţionarea pieţei
interbancare în România a fost
reglementată prin Anexa nr. 3 - Normele
privind funcţionarea pieţei valutare
interbancare - la Regulamentul privind
efectuarea operaţiunilor valutare nr. 7
(V/10813), emis de Banca Naţională a
României la data de 18 august 1994. În
prezent, organizarea şi funcţionarea
pieţei valutare în România este
reglementată de Norma B.N.R.
nr.3/2005 privind funcţionarea pieţei
valutare interbancare modificată prin Norma B.N.R. nr.10/2007.

15
Cap.6.

Conform Normei amintite, piaţa valutară interbancară

este piaţa pe care se efectuează operaţiuni de schimb valutar de
către intermediarii pieţei valutare (instituţiile de credit
autorizate să funcţioneze în România, care acţionează pe piaţa
valutară interbancară în limita obiectului lor de activitate
prevăzut în autorizaţia de funcţionare şi cu îndeplinirea
condiţiilor prevăzute în Norma nr. 3/2005).
Piaţa valutară interbancară este piaţa pe care se
efectuează tranzacţii valutare de către intermediari, precum şi de Banca Naţională a
României. Intermediarii pe piaţa valutară interbancară sunt instituţiile de credit autorizate
să funcţioneze în România, care acţionează pe piaţă în limita obiectului lor de activitate. Ei
pot încheia tranzacţii valutare atât în nume şi cont propriu, cât şi în nume propriu şi contul clienţilor.
Intermediarii sunt obligaţi să afişeze permanent cursurile de schimb valutar ale leului
(cumpărare/vânzare), la vedere (spot) şi la termen (forward) pentru cel puţin următoarele
valute: euro (EUR), dolarul american (USD). Cursul de schimb la termen se cotează pentru
cel puţin următoarele scadenţe: o lună (1M), trei luni (3M), şase luni (6M), nouă luni (9M),
douăsprezece luni (12M). Altă caracteristică importantă a pieţei valutare interbancare a
constituit-o defalcarea în cursuri spot (valabile 2 zile lucrătoare) şi cursuri forward (valabile
la termen de 1, 3, 6, 9 şi 12 luni). Cursurile spot, la rândul lor, se puteau prezenta sub trei
forme: curs afişat, curs cotat şi curs de referinţă.

În principiu, cursul afişat este cel prezentat în cursul unei zile la casa de schimb a băncii
(la ghişeul băncii), având un caracter orientativ
şi poate fi acceptat sau respins de clienţii unei
bănci (şi arată cursul la care banca vinde şi
cumpără o valută). În ultimul caz, aceştia pot să-
şi exprime opţiunea de a recurge la cursul
cotat. Acest curs fluctuează în cursul zilei.
Cursul de referinţă este stabilit de B.N.R. şi
reprezintă media ponderată a cursurilor din
sistemul bancar.

Introducerea
pieţei valutare interbancare a reprezentat un pas important
în reformarea sistemului financiar-bancar şi a contribuit la
pătrunderea României pe piaţa internaţională de capital. Prin
introducerea pieţei valutare interbancare, cursul de
schimb se determină pe piaţă, în funcţie de raportul dintre
cerere şi ofertă, B.N.R. fiind un participant activ pe piaţă,
urmărind trei obiective: testarea funcţionării corecte a
pieţei în toate componentele sale, orice abatere urmând a
fi sancţionată cu promptitudine; evitarea fluctuaţiilor de
amploare ale cursului; consolidarea rezervelor valutare.

16
Cap.6.

În prezent, cotaţiile interbancare reprezintă cursul la care băncile fac tranzacţii între
ele. Cursul valutar interbancar fluctuează permanent pe parcursul zilei, motiv pentru care
CursValutarBanci.ro oferă posibilitatea de a urmări evoluţia cotaţiilor valutare interbancare
în timp real, cotaţii care permit luarea celei mai bune decizii de vânzare sau de cumpărare.
CursValutarBanci.ro este un site care afişează cotaţiile interbancare (cursul valutar
interbancar) în raport cu leul atât pentru EUR şi USD, cât şi pentru CHF (franci elveţieni) şi
GBP (lira sterlină), afişând, de asemenea, şi evoluţia cursului USD/EUR.

6.4. Operaţiuni principale pe piaţa

valutară

Operaţiunile principale ce au loc pe piaţa

valutară sunt de două feluri:

Operaţiunile la vedere (spot) - sunt acele

operaţiuni în care vânzarea şi cumpărarea de
valută se încheie în aceeaşi zi (sau maximum în
48 ore), astfel că momentul tranziţiei coincide cu
momentul formării cursului valutar al zilei. Operaţiunile la vedere măresc viteza de
circulaţie a valutelor şi uşurează derularea tranzacţiilor de import-export.
Sunt iniţiate, de regulă, în următoarele scopuri:
 obţinerea de valută necesară unor plăţi internaţionale, în condiţiile în care în
disponibilităţi există alte valute;
 modificarea structurii disponibilităţilor în valută potrivit unor criterii de optimizare
(bazate pe evoluţia cursurilor valutare);
 obţinerea unui câştig în viitor.
Caracteristica de bază a acestei tehnici
constă în aceea că, într-un timp foarte
scurt, deţinătorii unor disponibilităţi în
valute aflate în pericol de a se deprecia
obţin alte valute, în curs de apreciere.
Aceste operaţiuni se bazează pe
prognozele privind evoluţia cursurilor
valutare, care în unele cazuri sunt
infirmate de evoluţia reală a fenomenelor.
De aceea interesul pentru operaţiunile la
vedere nu este prea mare.

17
Cap.6.

Operaţiunile la termen (forward) - sunt

acelea în care tranzacţia are loc imediat, dar
livrarea valutelor se face după un termen
convenit. Acest termen este standardizat,
putând fi de 1 lună, 3 luni, 6 luni, 9 luni şi 12
luni. Sunt cele mai utilizate tehnici de evitare
sau diminuare a riscului valutar în cadrul
tranzacţiilor a căror derulare nu depăşeşte, de
regulă, un an. Astfel, riscul valutar se
atenuează ori poate fi chiar eliminat prin
vânzarea sau cumpărarea la termen a valutelor
ce vor proveni din încasări sau ce sunt destinate unor plăţi viitoare. Operaţiunile la termen
se încheie în baza cursului la termen, iar între derularea contractului comercial şi
operaţiunea la termen trebuie să existe o corelare cât mai riguroasă (îndeosebi în privinţa
scadenţei).
Angajarea în paralel cu un contract comercial internaţional şi a unei operaţiuni la termen
asigură determinarea anticipată a cursului valutei ce urmează a fi încasată/ plătită. Iniţierea
unei astfel de operaţiuni se face cu luarea în considerare a situaţiei valutei de contract
(poziţia de ansamblu pe piaţa valutară), a cursului la vedere şi a celui la termen şi a ratelor
dobânzilor pe piaţa valutară.
Pot fi: simple sau complexe:

 operaţiunile la termen simple constau în realizarea unei tranzacţii de vânzare-

cumpărare de valută la un termen dat (1-12 luni), în baza cursului la termen de la
momentul iniţierii operaţiunii;

 operaţiunile la termen complexe permit acoperirea unor angajamente (datorii)

existente la un termen stabilit (exprimate într-o anumită valută) prin efectuarea simultană
a două operaţiuni valutare: una de vânzare şi una de cumpărare la scadenţe diferite (una
la vedere şi una la termen).
Prin realizarea operaţiunilor la termen se
urmăreşte, în principal, reducerea riscului
valutar şi doar în subsidiar obţinerea unui câştig
din evoluţia favorabilă a cursurilor valutare. De
regulă, exportatorul caută să evite riscul legat de
deprecierea valutei în care urmează să
primească contravaloarea mărfurilor/ serviciilor
care fac obiectul contractului de vânzare-
cumpărare internaţional, iar importatorul
urmăreşte evitarea aprecierii valutei în care
urmează să efectueze plata.

18
Cap.6.

6.5. Operaţiuni de arbitraj valutar

Arbitrajul valutar are o pondere însemnată

în cadrul operaţiunilor efectuate de bănci pe
pieţele valutare, acestea găsind astfel o modalitate
de a-şi valorifica disponibilităţile în valută.
Practic, operaţiunile de arbitraj se realizează prin
ordine de vânzare sau de cumpărare transmise
rapid de către bănci, prin mijloace de comunicare
moderne, corespondenţilor lor pe alte pieţe
valutare.
Arbitrajul valutar reprezintă o operaţie de
vânzare şi cumpărare simultană de valute pe pieţele valutare, în scopul exclusiv al realizării
unui câştig pe seama:
 diferenţelor dintre cursurile aceleaşi valute pe două pieţe diferite;
 diferenţelor dintre cursurile a două valute pe diferite pieţe;
 diferenţelor dintre ratele dobânzii la diferite valute sau pe diferite pieţe.
Arbitrajul valutar este utilizat pe scară largă deoarece creează posibilitatea
fructificării disponibilităţilor (în moneda naţională sau valutară) de care dispun băncile.
Operaţiunile de acest tip se derulează cu ajutorul mijloacelor rapide de comunicaţie (ordine
telefonice, telex, internet), în condiţiile în care băncile au legături permanente cu
corespondenţii lor care acţionează pe diferite pieţe valutare.
Principalele modalităţi de arbitrare sunt:

Arbitrajul direct - constă din vânzarea la vedere a

unei valute pe piaţa unde cotează cel mai bine în
paralel cu operaţia, tot la vedere, de cumpărare a
aceleaşi valute, pe piaţa valutară unde cotează cel mai
slab. Se poate practica, în funcţie de situaţia cursurilor
la un moment dat, şi arbitraj triunghiular (între trei
pieţe valutare), ordinele de vânzare-cumpărare şi
transfer urmărind filiera cea mai avantajoasă pentru
arbitragist, care în final să-i aducă un câştig.

Arbitrajul la termen - se poate efectua pe una/mai

multe pieţe:
 arbitrajul la termen pe două pieţe care urmăreşte
realizarea unui câştig de pe urma diferenţelor de curs
valutar la termen pe două pieţe; operaţiunea este

19
Cap.6.

similară arbitrajului direct cu deosebirea că de data aceasta tranzacţiile se încheie la

termen în baza cursurilor la termen dintre două valute stabilite pe două pieţe diferite;
 arbitrajul combinat este o operaţie mai complexă şi se bazează pe folosirea termenelor şi
pieţelor celor mai favorabile; de exemplu, se poate obţine un câştig prin vânzarea la
vedere, combinată cu achiziţionarea la termen a aceleaşi valute pe aceeaşi piaţă sau
cumpărarea la vedere se poate realiza pe o piaţă şi vânzarea la termen pe o altă piaţă, în
funcţie de aprecierile pe care le face arbitragistul cu privire la evoluţia cursurilor valutare
pe pieţele respective;
 arbitrajul ratei dobânzilor se poate realiza prin operaţii în care beneficiile arbitragistului se
obţin pe seama diferenţelor dintre ratele dobânzii la diferite plasamente de capital pe o
piaţă sau alta.
 se mai pot practica şi variante combinate de arbitraj valutar şi al ratelor dobânzii, urmărind
îmbinarea cât mai favorabilă a operaţiunilor de vânzare/cumpărare de
valută (la vedere sau la termen) cu plasarea acestora (acordarea de
credite) pe pieţele cele mai favorabile.
Operaţiunile de arbitraj valutar uniformizează cursurile valutare deoarece
determină creşterea cererii acolo unde cursul valutar este mai scăzut şi
sporirea ofertei acolo unde cursul valutar este mai ridicat. În acest fel, se
reduc diferenţele existente între
cursurile valutare de pe diferite pieţe.

6.6. Operaţiuni speculative pe piaţa

valutară

Alături de alte forme ale speculaţiei, speculaţia valutară

se practică în mod curent pe pieţele valutare,
realizându-se atât prin operaţiuni la vedere, cât şi prin
operaţiuni la termen.

Speculaţia valutară este acea tranzacţie de

vânzare/ cumpărare de valută prin care se urmăreşte nemijlocit realizarea unui câştig ca
diferenţă între cursul unei valute la două momente diferite pe aceeaşi piaţă (un curs
cunoscut, unul preconizat). Orice speculaţie valutară este legată de riscul valutar.
Speculatorul încheie diferite tranzacţii, bazându-se pe anumite prognoze (de ordin
personal). Dacă acestea se adeveresc el obţine un câştig, dacă nu înregistrează o pierde.
Speculaţiile valutare pot fi:

Speculaţii active la vedere se realizează la cursul zilei, cu predarea/ primirea sumei

imediat sau în maximum 24 de ore. În condiţiile în care un speculator consideră că o anumită
valută (x) va înregistra o tendinţă continuă de scădere a cursului pe un anumit interval de

20
Cap.6.

timp, în timp ce o altă valută (y) este stabilă sau prezintă o

tendinţă de apreciere (pe acelaşi interval de timp), pentru a
obţine un câştig, el poate proceda după cum urmează:
 la momentul iniţial (t0) el ia un credit în valuta x,
rambursabil la un alt moment (t1), cu suma obţinută
achiziţionând imediat valuta y;
 la termenul t1 el preschimbă valuta y în valuta x pentru a
rambursa împrumutul iniţial.
Dacă prognoza sa a fost corectă el obţine un câştig fără nici un
aport personal de fonduri (ca urmare a faptului că raportul y/x
(t1) > y/x (t0) ). Dacă prognoza nu se adevereşte va înregistra o
pierdere, riscurile asumate de speculator fiind în general foarte mari.
C/P – câştig/pierdere;
Cv0 – curs la vedere la care se încheie şi se lichidează tranzacţia
C / P  Cv1  Cv0 (cunoscut);
Cv1 – curs la vedere de la orice dată ulterioară tranzacţiei
(preconizat).

Speculaţii active la termen se realizează la cursul la termen convenit de cei doi parteneri
sau publicat de bancă pentru termenul respectiv, fiind forma cea mai răspândită. Teoretic,
cursul la termen minus dobânda ar trebui să coincidă cu cel la vedere de la scadenţă (la
expirarea termenului). În practică însă, această coincidenţă se întâmplă foarte rar, ca urmare
a faptului că, cursul la vedere se formează după 1, 3, 6, 9, 12 luni, timp în care pe piaţa
valutară pot să intervină alţi factori a căror acţiune nu a putut fi prognozată la momentul
iniţial al formarii cursului la termen. Speculaţia are în vedere tocmai această eventualitate,
mai probabilă, a apariţiei unei diferenţe între cotaţia la vedere de la scadenţă şi cotaţia la
termen stabilită la momentul iniţial.
Să presupunem, de exemplu, că un speculator
apreciază, pe baza unei prognoze proprii, că peste 3
luni cursul de vedere al valutei x faţă de valuta y va fi
mai mare decât actualul curs la termen (pentru 3 luni)
al celor două valute. Cursul mai mic la termen indică
faptul că, în mod oficial, se scontează pe o depreciere
a valutei x fată de y, dar speculatorul consideră că nu
va avea loc acest fenomen, contând chiar pe un proces
invers de apreciere a valutei x faţă de valuta y.
Pornind de la aceste considerente, speculatorul va
încheia o tranzacţie la termen, achiziţionând valuta x
în schimbul valutei y la cursul la termen iniţial,
urmând ca la scadenţă (peste 3 luni) să revândă la vedere valuta x în schimbul valutei y.
Dacă prognoza sa se va confirma, va obţine un câştig, dacă nu va realiza o pierdere.

21
Cap.6.

C / P  Cv1  Ct 0
C/P – câştig/pierdere;
Cv1 – curs la vedere de la data lichidării
tranzacţiei;
Ct0 – curs la termen la care se încheie şi se
lichidează tranzacţia.
Faţă de cursul la vedere, cursul la termen poate
fi mai ridicat, făcând report sau mai scăzut,
făcând deport. În primul caz este vorba de
valute pentru care se prognozează un proces de
apreciere, iar în cazul al doilea este vorba de
valute pentru care se aşteaptă o depreciere.

Cursul la termen se poate

exprima în raport cu cursul la
vedere astfel:

- report (creştere)
Ct=Cv+R
- deport (descreştere)
Ct=Cv–D

Speculaţii pasive. Deşi au un

mecanism similar speculaţiilor active, prin scopul urmărit ele nu se încadrează, de fapt, în
categoria operaţiilor speculative. Acestea sunt, în esenţă, operaţiuni la bursă în care scopul
urmărit nu este câştigul propriu-zis, ci prevenirea unor pierderi de capital ca urmare a
manifestării riscului valutar. Aşa-numita speculaţie pasivă este, de fapt, o reacţie firească a
deţinătorilor de valute, de apărare în faţa fenomenelor proprii pieţei valutare. Evitarea unor
pierderi ca urmare a inflaţiei sau deprecierii monetare nu poate fi confundată cu tendinţa de
a realiza câştiguri din specularea diferenţelor dintre cursurile valutare.

22
 Cap.7.

Modalităţi de plată aplicate în tranzacţiile

comerciale internaţionale
Cap.7.

Unităţi de învăţare:
 ordinul de plată
 incasso-ul bancar
 acreditivul documentar
 scrisoarea de garanţie bancară

Obiectivele temei:
 prezentarea principalelor modalităţi de plată utilizate în cadrul tranzacţiilor
economice internaţionale;
 descrierea mecanismului de derulare a diferitelor tipuri de modalităţi de plată.

Bibliografie recomandată:
 Boajă, M., Radu, S.C., Relaţii financiare şi valutare
internaţionale, Editura ProUniversitaria, București, 2012
 Cerna, S., Monedă și finanțe internaționale, Editura
Universității de Vest, Timișoara, 2012
 Marinoiu A.M., Arhitectura plăților și finanțării
internaționale, Editura Pro Universitaria, București, 2014
 Mionel O., Tehnica plăților și finanțării internaționale,
Ediția a II-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013
 Obreja, C., Cursul de schimb şi piaţa valutară, Editura
Universitară, Bucureşti, 2008
 Popa I., Belu M.G., Afaceri internaționale. Tehnica
operațiunilor de export-import, 2018
 Voinea, G., Zugravu, B., Ghiba, N., Finanțe internaționale, Editura Tehnopress, Iași, 2014
 Voinea, G.M., (coord.), Economia financiar-monetară internațională și unele probleme ale lumii
contemporane, Ediția a II-a, Editura Tehnopress, Iași, 2014
 UBB, Afaceri economice internaţionale, Cluj-Napoca, 2019

2
Cap.7.

Relaţiile de plăţi internaţionale şi relaţiile

comerciale ce stau la baza lor se
desfăşoară prin acorduri guvernamentale
opozabile părţilor semnatare sau pe baza
unor aranjamente bancare sau au loc în
cadrul unor relaţii de drept privat care se
referă la contractele comerciale
internaţionale încheiate între agenţii
economici. Participanţii la tranzacţii
internaţionale trebuie să respecte atât legislaţia ţării din care provin, cât şi prevederile
legislative ale ţării partenerului extern. Pentru asigurarea interdependenţei dintre
executarea principalelor obligaţii ale celor două părţi contractante, în practica specifică
activităţii de comerţ exterior efectuarea tranzacţiilor se realizează în anumite condiţii de
plată care se referă la: locul şi termenul de decontare a contravalorii mărfurilor sau serviciilor
care fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare internaţional, modalitatea de plată
utilizată, moneda în care se va efectua plata, garanţiile oferite de importator şi documentele
necesare derulării tranzacţiei.

Modalitatea de plată reprezintă mecanismul prin care se realizează trecerea de la

importator la exportator a contravalorii mărfurilor sau serviciilor, constituind obiect de
negociere între cele două părţi. Modalităţile de plată utilizate în
cadrul tranzacţiilor internaţionale cuprind totalitatea
operaţiunilor şi a tehnicilor de plată, controlul bancar, circuitul
documentelor prin intermediul cărora creditorul încasează de la
debitor creanţa rezultată din schimbul economic extern.
 În practică, cel mai adesea se utilizează următoarele
modalităţi de plată:
o ordinul de plată,
o incasso-ul bancar,
o acreditivul documentar,
o scrisoarea de garanţie bancară.
 Dacă acreditivul documentar şi scrisoarea de garanţie bancară sunt modalităţi de
plată care garantează exportatorului încasarea contravalorii mărfurilor livrate sau
serviciilor prestate, incasso-ul bancar şi ordinul de plată sunt forme de decontare care
nu asigură garanţia încasării drepturilor băneşti de către exportator, chiar dacă a
respectat întocmai obligaţiile contractuale, fiind utilizate doar în situaţia în care există
încredere deplină între parteneri.

3
Cap.7.

7.1. Ordinul de plată

Ordinul de plată este o modalitate de decontare mai

rar utilizată pe plan extern datorită riscului de revocare
pe care-l implică. Reprezintă o dispoziţie dată de
ordonator băncii sale de a plăti o anumită sumă de bani
unui beneficiar pentru stingerea obligaţiei băneşti rezultate din relaţia directă dintre aceştia.

emitentul OP care iniţiază plata,

ordonatorul stabileşte condiţiile acesteia, putând
 
(importatorul) revoca plata în orice moment până la
executarea sa efectivă;
Plata se
desfăşoară pe banca ordonatoare
căreia clientul îi dă dispoziţia de
filieră bancară,  (banca 
efectuare a plăţii;
părţile importatorului)
participante
banca plătitoare achită beneficiarului suma
fiind:  
(banca exportatorului) reprezentând drepturile sale băneşti;

beneficiarul
  în favoarea căruia se efectuează plata.
(exportatorul)

După modalitatea de încasare, ordinul de plată poate fi simplu când plata nu este
condiţionată de prezentarea unor documente justificative sau documentar care presupune
obligaţia băncii plătitoare de a nu efectua plata decât contra prezentării unor documente din
care să rezulte îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către beneficiar.
Efectuarea plăţii prin utilizarea ordinului de plată presupune parcurgerea etapelor:

Etape: 1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-

cumpărare;
2. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-
cumpărare;
3. exportatorul livrează mărfurile respectând clauzele şi condiţiile din
contract;
4. importatorul emite ordinul de plată şi dispune efectuarea plăţii;
5. banca ordonatoare remite băncii plătitoare ordinul de plată cu
instrucţiunile referitoare la modul de efectuare a plăţii;
6. banca plătitoare efectuează plata.

4
Cap.7.

1
Importator Exportator
2

3 5

Banca Banca
ordonatoare plătitoare
4

 Spre deosebire de celelalte forme de plată, ordinul de plată are un caracter revocabil până
în momentul realizării plăţii efective. Astfel, se recomandă utilizarea sa în combinaţie cu
alte modalităţi de plată pentru a putea evita prejudiciile ce pot fi determinate de
revocarea sa de către importator. Ordinul de plată se utilizează mai ales în operaţiuni
auxiliare contractului comercial propriu-zis
cum ar fi plata de taxe vamale, comisioane,
cheltuieli de transport.

7.2. Incasso-ul bancar

Incasso-ul bancar reprezintă o altă formă

de decontare frecvent folosită în cadrul relaţiilor de plăţi externe, fiind utilizată însă doar
atunci când există o încredere deplină între parteneri, pentru că în acest caz, spre deosebire
de acreditivul documentar, băncile nu se angajează la plată, având doar rolul de gestionare
a documentelor.
iniţiază această formă de decontare, fiind
 exportatorul 
numit şi trăgător;

căreia furnizorul îi încredinţează

banca remitentă (banca
  operaţiunea de încasare a drepturilor
exportatorului)
Părţile sale băneşti;
implicate în implicată în procesul de încasare, îşi
derularea vizează clientul de sosirea
incasso-ului banca colectoar
  documentelor, acţionând corespunzător
bancar (banca importatorului)
instrucţiunilor formulate în cadrul
ordinului de încasare;

numit şi tras, acceptă plata în baza

 importatorul  ordinului de încasare emis de
beneficiarul sumei.

5
Cap.7.

 Incasso-ul bancar este acea modalitate de plată pe baza căreia exportatorul transmite
băncii sale documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, solicitând
acesteia să le remită spre încasare importatorului prin banca acestuia.
Derularea operaţiunilor prin incasso presupune parcurgerea etapelor:

1
Importator Exportator

6 5 3 8

Banca 4 Banca
colectoare remitentă
7

Etape: 1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-cumpărare

internaţional în care se precizează faptul că stingerea obligaţiilor băneşti se
realizează prin incasso;
2. exportatorul livrează mărfurile respectând clauzele şi condiţiile din contract;
3. exportatorul remite băncii documentele ce atestă îndeplinirea obligaţiilor sale
împreună cu un ordin de încasare prin care dispune operaţiunea de incasso;
4. banca remitentă verifică documentele şi, dacă sunt complete şi corect
întocmite, le remite băncii importatorului;
5. banca importatorului îşi vizează clientul de sosirea documentelor, acţionând
corespunzător instrucţiunilor formulate în ordinul de încasare (avizarea la
plată);
6. importatorul confruntă documentele privind recepţia mărfurilor cu
documentele de plată şi verifică corecta determinare a sumei pretinse de
exportator (acceptarea plăţii);
7. banca importatorului face plata către banca exportatorului (onorarea plăţii);
8. banca exportatorului notifică clientul de încasarea drepturilor sale băneşti.

 Incasso-ul ca formă de decontare este mai puţin sigură pentru exportator deoarece el
livrează mărfurile pe adresa importatorului fără a avea vreo garanţie privind încasarea
contravalorii acestora. Acest neajuns poate fi însă eliminat prin solicitarea de către
exportator a unei scrisori de garanţie bancară, întocmirea unor documente de asigurare
de către importator, plata unor sume în avans, expedierea mărfii pe adresa unei bănci
agreate de exportator sau a unui depozit de mărfuri din ţara de destinaţie, făcând
menţiunea că mărfurile urmează să fie eliberate importatorului doar pe baza unor
documente care atestă efectuarea plăţii (în practică este denumită vinculaţie).

6
Cap.7.

Vinculaţia reprezintă mecanismul prin care

exportatorul expediază mărfurile nu direct
importatorului, ci pe adresa unui terţ (casă de expediţie,
depozit) cu dispoziţia expresă ca mărfurile să fie
eliberate importatorului numai pe baza unor documente
care atestă efectuarea plăţii. Est e asociată cu plata prin
incasso, având menirea ca, în cazul în care importatorul
nu îşi îndeplineşte obligaţiile de plată, exportatorul să fie asigurat că acesta nu are acces la
mărfuri şi să aibă posibilitatea să recupereze mărfurile sau să schimbe destinaţia lor.
Derularea vinculaţie presupune parcurgerea următoarelor etape:

Etape: 1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-cumpărare

internaţional;
2. exportatorul livrează mărfurile pe adresa casei de expediţie;
3. exportatorul remite băncii documentele ce atestă îndeplinirea obligaţiilor
sale împreună cu un ordin de încasare prin care dispune operaţiunea de
incasso;
4. banca exportatorului remite ordinul de încasare şi documentele băncii
importatorului;
5. banca colectoare îşi vizează clientul că pe numele său a fost emis un ordin
de încasare (avizarea la plată);
6. importatorul verifică corecta determinare a sumei pretinse de exportator şi
acceptă plata;
7. banca colectoare, după acceptarea plăţii, eliberează importatorului
documentele ce atestă proprietatea asupra mărfurilor;
8. importatorul se prezintă la casa de expediţie cu documentele ce atestă
proprietatea asupra mărfurilor;
9. casa de expediţie eliberează mărfurile pe baza documentelor ce atestă faptul
că importatorul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;
10. banca importatorului face plata către banca exportatorului (onorarea
plăţii);
11. banca exportatorului notifică clientul de încasarea drepturilor sale băneşti.

7
Cap.7.

8
Casa de
expediţie 2
9

Importator Exportator
1

7 6 5 3 11

4
Banca Banca
colectoare remitentă
10

 Dacă în intervalul stabilit, importatorul nu efectuează plata, banca colectoare (numită şi

încasatoare) anunţă exportatorul care trebuie să ia o decizie fie de recuperare a mărfurilor
de la casa de expediţie, fie de orientare a acestora către un alt client. Prin urmare, acest
mecanism de vinculare a mărfii garantează exportatorului faptul că importatorul nu
poate intra în posesia mărfurilor decât după achitarea contravalorii lor, dar presupune
cheltuieli suplimentare pentru exportator legate de depozitarea mărfurilor la casa de
expediţie şi, în caz de neplată, cheltuieli legate de
recuperarea mărfurilor.

7.3. Acreditivul documentar

Acreditivul documentar este una din cele mai

utilizate modalităţi de plată în relaţiile comerciale
internaţionale, conferind maximul de siguranţă pentru
ambele părţi:
 vânzătorul nu mai depinde de posibilităţile de plată ale cumpărătorului, având garanţia
că va fi plătit de către bancă,
 cumpărătorul este asigurat că nu va trebui să plătească marfa comandată decât atunci
când aceasta a fost efectiv expediată.

 Acreditivul documentar reprezintă un angajament prin care o

bancă, acţionând la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile
clientului său, se obligă să efectueze o plată către o persoană,
reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate sau a serviciilor
prestate pentru care aceasta a făcut dovada livrării mărfurilor sau
prestării serviciilor conform prevederilor contractuale prin
intermediul anumitor documente.

8
Cap.7.

iniţiază această modalitate de plată prin

instrucţiunile date băncii sale cu privire la
ordonatorul
  deschiderea acreditivului pe baza
(importatorul)
condiţiilor stabilite în contractul de
vânzare-cumpărare internaţional;

banca emitentă
Părţile  (banca 
deschide acreditivul la solicitarea
implicate importatorului;
ordonatoare)
în derularea
acrediti- banca
vului înştiinţează clientul său despre deschiderea
corespondentă
  acreditivului transmiţându-i o copie a
(banca
scrisorii de deschidere a acreditivului;
exportatorului)

expediază mărfurile şi apoi depune la

beneficiarul
  banca sa documentele întocmite conform
(furnizorul)
condiţiilor prevăzute în acreditiv.

Efectuarea plăţii prin utilizarea acreditivului documentar presupune parcurgerea mai

multor etape:

1
Importator Exportator

9 2 4 6 7

3
Banca Banca
emitentă corespondentă
8

Etape: 1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-cumpărare

internaţional în conţinutul căruia se precizează că modalitatea de
decontare va fi acreditivul;
2. importatorul dă băncii sale dispoziţia de deschidere a acreditivului şi în
acest sens întocmeşte un OP;
3. banca importatorului analizează oportunitatea utilizării acreditivului,
admite cererea clientului şi dispune deschiderea acreditivului;
4. banca corespondentă procedează la deschiderea acreditivului şi comunică
clientului său toate datele cu privire la modul de utilizare a acreditivului;
5. exportatorul livrează mărfurile;

9
Cap.7.

6. exportatorul depune la banca sa documentele cerute prin acreditiv care

atestă îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale;
7. banca exportatorului verifică concordanţa documentelor cu prevederile
acreditivului şi efectuează plata;
8. banca exportatorului remite documentele băncii importatorului;
9. banca emitentă remite importatorului documentele privind mărfurile,
acesta obţinând astfel dreptul de proprietate asupra mărfurilor cumpărate.

7.4. Scrisoarea de garanție bancară

Scrisoarea de garanţie bancară (SGB)

reprezintă un înscris pe care o bancă comercială o
eliberează, la cererea expresă a clientului său aflat în
calitate de plătitor (importator), obligându-se să
onoreze la plată documentele introduse de
exportator, dacă la scadenţă importatorul nu dispune
de disponibilităţi de plată.
 Scrisoarea de garanţie bancară joacă rolul unui factor de siguranţă în derularea
viramentului bancar deoarece, atunci când partenerii se cunosc mai puţin, oferă
credibilitate, prin emiterea SGB banca îşi asumă practic responsabilitatea de a sprijini
derularea tranzacţiei clientului său (importatorul).
 Această modalitate de plată se utilizează pe scară largă în relaţiile externe şi garantează
exportatorului încasarea contravalorii mărfurilor livrate sau serviciilor prestate.
Derularea operaţiunilor prin folosirea scrisorii de garanţie bancară presupune
parcurgerea unor etape:

1
Importator 4 Exportator

5
2 9 6 11
3 8

7
Banca Banca
importatorului exportatorului
10

10
 Cap.7.

Etape: 1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-cumpărare

internaţional;
2. importatorul solicită băncii sale eliberarea SGB;
3. banca importatorului eliberează clientului său SGB;
4. importatorul remite exportatorului SGB;
5. exportatorul livrează mărfurile respectând clauzele şi condiţiile din contract;
6. exportatorul remite băncii sale documentele împreună cu SGB şi un ordin de
încasare prin care dispune operaţiunea de incasso;
7. banca exportatorului remite documentele, SGB şi ordinul de încasare băncii
partenere;
8. avizarea la plată: banca importatorului îşi vizează clientul de sosirea
documentelor, acţionând corespunzător instrucţiunilor formulate în cadrul
ordinului de încasare;
9. acceptarea plăţii: importatorul verifică concordanţa dintre documentele
privind recepţia mărfurilor cu documentele de plată şi verifică corecta
determinare a sumei pretinse de exportator;
10. onorarea plăţii: banca importatorului face plata către banca exportatorului;
11. banca exportatorului notifică clientul de încasarea contravalorii mărfurilor.

 Scrisorile de garanţie bancară pot fi revocate şi

modificate în privinţa sumelor şi a termenelor de
valabilitate, dar acest lucru se face numai cu acordul
părţilor implicate şi cu acordul băncii emitente a
scrisorii de garanţie bancară.

11
 Cap. 8
Tehnici de finanţare şi creditare în tranzacţiile
comerciale internaţionale

Unităţi de învăţare:
 Conţinutul finanţării internaţionale
o Investiţiile străine directe
o Plasamente internaţionale de titluri
o Forfetarea
o Factoringul
o Leasingul internaţional
 Creditul pe piaţa internaţională
o Credite pe termen scurt
o Credite pe termen mediu şi lung

Obiectivele temei:
 prezentarea investiţiilor străine directe;
 cunoaşterea aspectelor legate de realizarea plasamentelor internaţionale de titluri;
 descrierea operaţiunilor de forfetare şi factoring;
 prezentarea operaţiunilor de leasing;
 înţelegerea rolului creditului pe piaţa internaţională.

Bibliografie recomandată:
 Bari, I., Tratat de economie politică globală, Editura Economică, Bucureşti, 2010
 Boariu, A.; Zugravu, B., Relaţii valutar financiare internaţionale, Editura
Universitatii"Al.I.Cuza", Iaşi, 2007
 Bonciu, F., Investiţiile străine directe şi noua ordine economică mondială, Editura
Universitară, Bucureşti, 2009
 Covlea, M., Finanțele întreprinderii de comerț exterior, Editura Pro Universitaria, Bucureşti,
2014
 Marinoiu A.M., Arhitectura plăților și finanțării internaționale, Editura Pro Universitaria,
București, 2014
 Mecu, D.G., Evoluția tranzacțiilor comerciale internaționale și a investițiilor în contextul
globalizării economiei mondiale, Editura Alfa, 2012
 Mionel O., Tehnica plăților și finanțării internaționale, Editura Universitară, Bucureşti, 2012
 Moisuc, C. (coord.), Finanţe şi plăţi internaţionale, Editura Fundaţia România de Mâine,
Bucureşti, 2006
  Păun, C., Finanțe internaționale, Universitatea Româno-Americană din București, Suport
de curs, 2010
 Popa, R.A., Finanțarea dezvoltării în Europa Centrală și de Est. Cazul investițiilor străine
directe, Editura ASE, 2013
 Stănescu. M.C., Efectele investițiilor străine directe în sistemul bancar românesc, Editura Pro
Universitaria, București, 2013
 Voinea, G., Zugravu, B., Ghiba, N., Finanțe internationale, Editura Tehnopress, Iași, 2014
 Voinea, G.M., (coord.), Economia financiar-monetară internațională și unele probleme ale
lumii contemporane, Ediția a II-a, Editura Tehnopress, Iași, 2014

8.1. Conţinutul finanţării internaţionale

Prin finanţare, în sens larg, se înţelege punerea la dispoziţia unei instituţii

Definiţie: guvernamentale sau private a unor fonduri pe termen lung, necesare realizării
de către beneficiar a unor obiective economice importante.

 Realizarea acestor obiective, necesitând mobilizarea unor fonduri substanţiale,

depăşeşte de obicei posibilităţile financiare proprii ale solicitantului. Finanţarea se
rambursează de obicei indirect, prin exploatarea investiţiei sau prin primirea
profiturilor pe o anumită perioadă de timp. Există, însă, şi finanţări nerambursabile
sub formă de ajutoare sau asistenţă financiară acordată de organisme financiare
internaţionale.
 Tehnicile de finanţare internaţională sunt adaptate diferitelor forme de realizare a
tranzacţiilor internaţionale. În acest sens, putem vorbi de finanţarea exportului, a
importului, a proiectelor de cooperare internaţională, a investiţiilor internaţionale, a
filialelor în străinătate. În terminologia uzuală de pe piaţa financiară şi de credit,
preluarea de către o bancă a creditului comercial prin forfetare şi factoring, precum şi
realizarea de către o firmă intermediară a contractului de leasing sunt considerate
operaţiuni de finanţare a comerţului exterior. Prin aceste operaţiuni, activitatea de
comerţ exterior este accelerată, fie prin recuperarea contravalorii mărfurilor exportate
cu mult înaintea ajungerii la scadenţă a creditului comercial (evidenţiat prin titlurile de
creanţă), fie prin intrarea în exploatare a unor bunuri costisitoare, chiar dacă
importatorul nu dispune de sumele necesare plăţii integrale (prin contractul de
leasing).
 Operaţiunile financiare internaţionale sunt: investiţii internaţionale directe, finanţarea
pentru plasamentul internaţional de titluri, forfetarea, factoringul, leasingul.

8.1.1. Investiţiile străine directe

 Activitatea economică de realizare a investiţiilor în context internaţional a devenit o
preocupare din ce în ce mai amplă. Ea este generată de necesitatea construirii sau dezvoltării
de întreprinderi, obiective social-culturale şi administrative, instalaţii militare, prospecţiuni
geologice. Astfel, în cadrul formelor alternative de finanţare a comerţului exterior un loc
important îl ocupă investiţia străină. Există la nivel internaţional o preocupare din ce în ce mai
amplă privind activitatea economică de realizare a investiţiilor.
Investiţiile străine directe
 Au drept scop realizarea unor obiective economice importante, cum ar fi construirea de
întreprinderi, mijloace de transport, realizări de prospecţiuni geologice, proiecte edilitare
etc. Investiţia poate fi integrală sau parţială, caz în care beneficiarul participă cu o parte
convenită la investiţie. Obiectivele construite rămân pe o perioadă determinată
proprietatea furnizorului.
 Prin asemenea investiţii se obţin avantaje pentru ambele părţi. Astfel, finanţatorul are
avantajul obţinerii unor materii prime mai ieftine, a unei pieţe de desfacere asigurate,
facilităţi fiscale şi vamale, posibilitatea de scoatere din ţară a beneficiului realizat, garanţii
pentru proprietatea asupra obiectivului construit. În acelaşi timp, partea primitoare se
bucură de un aport valutar, de o îmbunătăţire a nivelului tehnic, de valorificarea
resurselor interne, de crearea de noi locuri de muncă etc.

Investiţiile străine directe reprezintă principala formă de realizare a exportului

de capital. Constau din plasamente, fonduri băneşti sau mijloace materiale,
Definiţie: destinate înfiinţării sau dezvoltării unor proiecte edilitare sau sociale. La
investiţiile directe, care valoric sunt mult mai importante decât investiţiile de
portofoliu, participă diferite firme sau bănci de dimensiuni mari.

Realizarea investiţiei internaţionale se face în mai multe etape:

 etapa  în care fiecare parte se informează şi realizează o documentaţie asupra
pregătitoare partenerului. Furnizorul se documentează asupra aspectelor economice,
politice, fiscale şi monetare, asupra legislaţiei privind investiţiile din ţara
beneficiară. Astfel, furnizorul este interesat de solvabilitatea beneficiarului,
posibilităţile de a se repatria banii şi profiturile în valuta proprie, existenţa
materiilor prime, forţei de muncă, pieţei de desfacere, problemele ecologice,
nivelul impozitelor şi al taxelor vamale. La rândul său, beneficiarul se
documentează asupra solvabilităţii investitorului, asupra reputaţiei sale pe
piaţa mondială, asupra posibilităţilor tehnice oferite etc. Etapa pregătitoare se
încheie cu un acord internaţional de investiţii, respectiv un contract în care se
prevăd drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele de apărare pentru ambele
părţi, clauzele fiscale, monetare sau politice;
 etapa de  se trece la finanţarea lucrărilor de realizare a obiectivului proiectat. Se
execuţie evaluează contribuţia cu fonduri, materiale sau instalaţii, drepturi de
proprietate industrială (marcă, patent). Evaluarea se face în etalonul
internaţional stabilit. Fondurile destinate investiţiei circulă prin mijloacele
internaţionale de plată şi sunt folosite pentru plăţile necesare realizării
obiectivului sau constituirii unui capital social;
 etapa de  lichidarea investiţiei se face în cazul vânzării obiectivului construit de către
lichidare a partea beneficiară sau în cazul apariţiei falimentului. Se evaluează partea de
investiţiei proprietate a fiecărui partener, în etalonul internaţional, eventualele daune sau
despăgubiri şi apoi se reglează mişcarea corespunzătoare fondurilor prin
băncile participanţilor.

Caracterizarea statistică a ISD are în vedere, pe de o parte, stocul de investiţii, pe de altă

parte, fluxurile de investiţii.
Stocul de ISD reprezintă cumularea vărsămintelor de capital financiar făcute în
momentul înregistrării investiţiei la Registrul Comerţului. De obicei, astfel de
informaţii sunt furnizate la sfârşitul anului calendaristic pe perioade
Definiţie: multianuale. Un investitor străin, dar şi un om de afaceri interesat să realizeze
un simplu export de marfă sau o prestare de servicii într-o ţară este interesat să
cunoască diverse aspecte ale stocului de ISD pentru a aprecia calitatea mediului
de afaceri şi, în particular, calitatea mediului investiţional din acea ţară.

Pentru a arăta semnificaţia relativă a ISD pentru ţara gazdă, se recurge la folosirea unor
indicatori consacraţi, precum:
 ISD/locuitor exprimă atractivitatea mediului de afaceri din ţara gazdă pentru investitorii
străini. Cu cât ISD/locuitor este mai mare, cu atât oportunităţile de afaceri sunt mai
mari, iar mediul investiţional este mai favorabil. Semnificaţia unui stoc de ISD/locuitor
redus este inversă faţă de cele menţionate mai sus.
 Stocul de ISD exprimat în procente în raport cu PIB-ul ţării gazdă reprezintă o altă
modalitate de a exprima permeabilitatea mediului local de afaceri faţă de investitorii străini,
dacă ISD sunt abordate prin prisma ţării gazdă, sau atractivitatea economiei pentru
potenţialii investitori, dacă ISD sunt analizate prin prisma intereselor acestora.
 Valoarea medie a proiectelor de ISD rezultă din raportarea stocului de ISD existent în ţară
la numărul firmelor cu capital integral sau parţial străin care au fost constituite. Cum
ISD sunt purtătoare de progres tehnologic, orice ţară gazdă de ISD este interesată să
încurajeze proiecte de ISD mari pentru a determina modernizarea structurilor de
producţie, pentru a promova competiţia între diferiţii ofertanţi de produse similare pe
piaţa autohtonă.

 Distribuţia în = ceea ce permite identificarea principalelor ţări

funcţie de ţara de investitoare şi, pe acest temei, conceperea de strategii
Pentru origine a de atragere de ISD şi din alte ţări
analiza capitalului
structurală a
stocului de  Distribuţia în = în care se face ISD poate fi folosită ca eventuală bază
ISD, se funcţie de ramura pentru conceperea de strategii diferenţiate de
alcătuiesc trei de activitate încurajare a ISD, potrivit propriilor obiective de
genuri de economică din ţara dezvoltare ale ţării gazdă
distribuţii: gazdă

 Distribuţia pe = ceea ce ajută la stabilirea atractivităţii diferenţiate a

judeţe şi/sau zonelor ţării gazdă pentru investitorii străini şi,
 regiuni de eventual, conceperea de strategii ale administraţiei
dezvoltare publice centrale sau locale pentru atragerea mai
multor ISD

Fluxurile de ISD sunt intrările şi ieşirile noi de ISD. Ele se înregistrează

Definiţie: pe o bază lunară şi anuală în debitul (intrări de ISD) şi în creditul (ieşiri
de ISD) contului financiar al balanţei de plăţi externe.

 Diferenţa dintre cele două sume exprimă poziţia netă în domeniul ISD a ţării analizate.
Ea poate fi o poziţie net debitoare numită şi poziţie netă de investitor (unele dintre marile
ţări furnizoare de capital) sau o poziţie net creditoare, numită şi poziţie netă de beneficiar
(majoritatea ţărilor sunt mai mult recipiente de ISD decât furnizoare de ISD).
Cunoaşterea nivelului, structurii şi dinamicii fluxurilor de ISD permite observarea
unor trăsături ale economiei ţării analizate, prin prisma oportunităţilor de afaceri, a
profitabilităţii relative etc.
 Intensitatea fluxului de noi ISD. Fluxul anual de ISD nou intrate în economie poate fi
exprimat sub formă de coeficient faţă de formarea brută de capital fix în economia ţării
gazdă. Acest indicator este, de fapt, o Elemente de analiza statistică a fluxurilor
internaţionale de investiţii mărime relativă de coordonare, care arată câte (sub)unităţi
monetare de ISD corespund fiecărei unităţi monetare investite în economie de către
operatorii economici autohtoni. Ambele tipuri de investiţii generează creşterea
economică, astfel încât compararea lor directă ajută pe omul de afaceri să înţeleagă mai
bine cât de mult depinde o ţară de propriul efort investiţional al operatorilor economici
locali şi cât de mare este influenţa investitorilor străini. Evident, translatarea în monedă
de circulaţie internaţională a formării brute interne de capital fix se face la cursul
mediu oficial de schimb al monedei naţionale faţă de moneda de referinţă (USD sau
Euro).
 Orientarea geografică a fluxurilor investiţionale. Abordarea clasică a fluxurilor de ISD
potrivit căreia „nordul” este investitor net, iar „sudul” este beneficiar net este tot mai
consistent contrazisă de statisticile oficiale, care relevă faptul că fluxurile de investiţii
intraregionale cunosc în ultimii 10-15 ani o dinamică mult mai puternică decât fluxurile
de ISD interregionale. Există cel puţin două explicaţii:
 libera circulaţie internaţională a capitalurilor este confruntată cu tot mai puţine
bariere financiare, fiscale sau administrative, ceea ce elimină, cel puţin teoretic,
prezenţa investitorilor străini în orice economie.
 capitalul acumulat în ţările în dezvoltare şi în ţările în tranziţie postcomunistă caută
oportunităţi mai avantajoase de valorificare pe alte pieţe din regiune, în măsura în
care se liberalizează contul de capital şi financiar din BPE a ţării de origine a
investitorului. Acest capital, lipsit de experienţa valorificării internaţionale, preferă
investirea în economii asemănătoare cu cea a ţării de origine, decât intrarea pe o
piaţă dezvoltată, pe care concurenţa este mai ascuţită, iar regulile de supraveghere a
investitorilor sunt mai stricte.
 Analiza structurală a fluxurilor de ISD are în vedere următoarele aspecte: pentru
factorii de decizie macroeconomică şi pentru administraţiile regionale este important
 să se cunoască mărimea noilor proiecte de ISD, impactul lor asupra pieţei locale a
muncii, precum şi distribuţia pe ţări a noilor fluxuri şi distribuţia pe ramuri investite.
 Uneori este interesant să se cunoască şi dinamica noilor fluxuri de ISD intrate într-o
ţară sau regiune. Se utilizează în acest scop indici cronologici simpli sau ritmuri de
creştere de la un an la altul sau pentru o întreagă perioadă de referinţă (de obicei,
deceniu).
 Comparaţiile diacronice la nivelul unui grup de ţări dintr-o regiune pot releva
eficacitatea diferită a strategiilor de atragere a ISD sau medii investiţionale mai mult
sau mai puţin atrăgătoare.
 Investiţiile străine directe exercită o influenţă direct sesizabilă asupra balanţei de
plăţi externe a unei ţări, dar şi asupra economiei interne a ţării gazdă.
 Impactul fluxurilor de ISD asupra balanţei de plăţi externe se analizează prin prisma
aportului net de resurse financiare pe calea ISD pentru economia ţării gazdă, respectiv,
prin determinarea diferenţei între intrările nete de noi ISD şi repatrierile nete de
profit generate de ISD.
 Dincolo de aspectele legate de influenţa asupra BPE, omul de afaceri este profund
interesat să cunoască cel puţin efectele directe (dacă nu şi efectele de antrenare) ale
ISD.

Efectele directe ale ISD asupra economiei ţării gazdă sunt evidenţiate cu indicatori de felul celor
enumeraţi mai jos:
 cota parte a filialelor şi companiilor străine în producţia unei ramuri sau în PIB-ul ţării
gazdă;
 numărul locurilor de muncă create de aceste filiale sau companii străine şi cota lor parte
pe piaţa locală a muncii;
 contribuţia fiscală a filialelor şi companiilor străine în vărsămintele la bugetul public al
ţării gazdă;
 volumul valoric şi ponderea filialelor şi companiilor străine în exportul unei ramuri de
activitate economică sau în exportul total al ţării gazdă.

Totodată, nu poate fi ignorat faptul că ISD au un impact pozitiv asupra ritmului creşterii
economice şi bunăstării din ţara gazdă. Estimările bazate pe statistici din ultimele trei
decenii arată că fiecare procent suplimentar de ISD faţă de PIB se asociază cu o
creştere mai mare a PIB/locuitor cu 0,3-0,4%.

Efectele indirecte sau efectele de antrenare (spillovers) ale ISD au multiple forme de manifestare şi
sunt greu cuantificabile. Ele constau în beneficii care îşi au originea în prezenţa firmelor cu
capital străin sau a societăţilor multinaţionale în economia unei localităţi sau a unei regiuni.
Aceste beneficii nu sunt şi nici nu pot fi integral exprimate prin indicatori de felul celor
enumeraţi mai sus. Dintre beneficiile indirecte merită menţionate efectele pozitive ale
proiectelor de ISD constând în difuzarea de informaţii cu privire la existenţa de noi tehnologii de
fabricaţie, de noi metode de producţie, de management şi de marketing şi demonstrarea
posibilităţii de valorificare profitabilă a acestora în contextul economiei locale sau în
răspândirea informaţiilor cu privire la oportunităţile de export. Potrivit unui studiu al OMC
există cel puţin trei canale de difuzare a acestor informaţii:
 Piaţa muncii: atât managerii locali angajaţi la un moment dat într-o corporaţie
multinaţională sau într-o firmă cu capital străin, cât şi ceilalţi angajaţi au libertatea de a-
şi schimba locul de muncă fie în cadrul aceleiaşi pieţe, fie peste hotare. Cu prilejul
acestei schimbări a locului de muncă, ei poartă şi informaţia cu privire la noile tehnici
manageriale, de producţie sau de marketing, după cum difuzează şi informaţiile despre
existenţa oportunităţilor de afaceri constatate la vechiul loc de muncă. Efectul general
este unul pozitiv, chiar dacă firma iniţială va trebui să facă faţă unei concurenţe sporite.
 Efectele de demonstrare a accesului pe noi pieţe: studii empirice confirmă faptul că firmele
locale preiau şi imită înclinaţia de export a corporaţiilor transnaţionale şi a firmelor cu
capital străin din regiune. Buna cunoaştere a pieţelor internaţionale de către aceste firme
şi utilizarea unor canale eficiente pentru tranzacţiile lor internaţionale sunt uşor însuşite
şi de firmele locale, astfel că internaţionalizarea economiei este mai pronunţată în astfel
de regiuni decât în cele în care capitalul străin nu este atras.
 Efecte de practici interfirme la nivelul subfurnizorilor locali. De obicei, firmele cu capital
străin şi companiile transnaţionale manifestă o anumită rigurozitate în gestionarea şi
derularea tranzacţiilor lor cu furnizorii şi subfurnizorii locali. Cu timpul, astfel de
practici riguroase sunt utilizate de aceste subiecte economice locale şi în relaţia cu
proprii lor furnizori, ori în relaţia cu alţi clienţi din mediul local de afaceri. Această
rigurozitate se referă la designul produselor, la serii pilot de fabricaţie, la reglarea
procesului tehnologic şi, mai presus de toate, la autocontrolul calităţii producţiei. Studii
ale Biroului Internaţional al Muncii demonstrează empiric efectul pozitiv de contaminare
cu rigurozitate a mediului local de afaceri prin preluarea cerinţelor de exigenţă formulate
de întreprinderile bazate pe ISD.

Chiar dacă astfel de aspecte nu pot fi comensurate direct prin mijloacele şi metodele
specifice statisticii, ele nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât ele contribuie la sporirea
funcţionalităţii economiei locale.

8.1.2. Plasamente internaţionale de titluri

Instituţii de pe pieţele financiare deţinătoare de capital disponibil pot plasa acest

capital prin cumpărarea de titluri (acţiuni, obligaţiuni, titluri ipotecare, bonuri de
tezaur etc.) în altă ţară. Operaţiunea poate fi privită, de asemenea, din punctul de
vedere al emitentului, ca un plasament extern de titluri. Fondurile astfel obţinute
de partea emitentă, primesc apoi o destinaţie economică sau financiară internă. Emitentul de
titluri (întreprindere, guvern, instituţie de credit) este condus la vânzarea acestora pe piaţa
internaţională de lipsa de fonduri pe piaţa proprie. El obţine prin acest procedeu fondurile
financiare necesare pentru realizarea unui obiectiv.
Valorile mobiliare sunt titluri de credit emise de firme, guverne sau organisme
internaţionale, cu scopul mobilizării de resurse financiare pe termen lung. Plasarea acestora pe
piaţa financiară internaţională presupune asigurarea unor profituri pentru cumpărători
deoarece, pentru aceştia din urmă, riscurile pe care şi le asumă prin operaţiunile de acest gen
nu sunt dintre cele mai mici (deteriorarea cursului monedei în care sunt exprimate titlurile de
credit, modificarea condiţiilor politice din ţările emitente). În general, pentru a se asigura un
interes corespunzător al investiţiilor în asemenea plasamente, avantajele asigurate de emitenţii
titlurilor de credit trebuie să fie proporţionale cu riscurile pe care şi le asumă cumpărătorii.

8.1.3. Forfetarea

Forfetarea constituie o tehnică modernă de finanţare a operaţiunilor de export/import,

pe termen scurt şi mediu, care dă posibilitatea exportatorului, care a vândut marfă pe credit, să
se refinanţeze vânzându-şi creanţele materializate în înscrisuri exigibile în termen de peste 90
de zile, în favoarea unor instituţii financiare specializate în astfel de operaţiuni.

Forfetare (discount al facturilor) – este operaţiunea prin care o instituţie de

Definiţie: credit (forfetor) cumpără creanţele clientului său, creanţe pe termen scurt şi
mediu, înainte ca acestea să ajungă la scadenţă, contra unei taxe de forfetare.

Forfetare
 creanţele sunt exigibile în termen de peste 90 zile, până la 3 ani (uneori
chiar 5 ani);
 valoarea creanţelor prezentate la forfetare trebuie sa fie mai mare de o
limită minimă;
Caracteristici  creanţele sunt materializate în titluri (cambia şi bilet la ordin) avalizate;
 finanţarea poate fi de 100%;
 banca cumpără creanţele fără regres;
 taxa de forfetare este stabilită în funcţie de marja ratei dobânzii pe piaţă şi
marja globală de risc.

 să fie necondiţionate;
Condiţii
 să fie acceptate legal la plată;
(ce trebuie
îndeplinite  să fie avalizate/ garantate de către o bancă agreată;
de titluri)  să fie emise într-o limbă de circulaţie internaţională (limba engleză).

 taxa de forfetare;
Costuri  comision de angajament;
 comision de opţiune, în cazul ofertei cu opţiune.

 cererea de forfetare, semnata de persoanele autorizate sa reprezinte legal

societatea;
Documente  efectele de comerţ avalizate/ garantate de către o banca agreată /
necesare acreditivul documentar;
 documente relevante cu privire la tranzacţia comerciala (copii conforme
ale contractului comercial, facturilor comerciale, documentelor de
 transport aferente, a licenţei de export - după caz);
 orice alte documente necesare solicitate de banca.

 se îmbunătăţesc lichidităţile în valută ale exportatorului, tranzacţia «la

termen» transformându-se în tranzacţie « la vedere » ;
 posibilitatea finanţării integrale a tranzacţiei (până la 100%);
 transferul riscului de neplata în proporţie de 100% (nu exista regres
asupra exportatorului, odată ce acesta a vândut înscrisurile, cu excepţia
cazurilor de frauda);
 structurarea tranzacţiei în funcţie de solicitările deţinătorului creanţei;
Avantaje  eliminarea riscului fluctuaţiei dobânzii, de transfer, de neplata;
 eliminarea costurilor de administrare si urmărire a plăţii
 rata dobânzii este fixă până la scadenta;
 nu sunt solicitate garanţii reale (ipoteci, gajuri etc.) ;
 asigurarea confidenţialităţii, în funcţie de opţiunea participanţilor la
tranzacţia respectiva;
 documentaţie relativ simplificată.

Forfetarea:
 Astfel, forfetarea reprezintă o tehnică specială de finanţare pe termen mediu şi lung a
exportatorilor care presupune cumpărarea de către bănci (forfetori) a creanţelor băneşti
exprimate în valută ale exportatorilor, creanţe provenite din livrarea de mărfuri la extern.
De regulă, scadenţele sunt la intervale de până la 3 ani. Utilizarea acestei tehnici permite
deci realizarea unei operaţiuni de finanţare pe termen mediu şi lung stimulând astfel
exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse de valoare ridicată.
 Exportul va primi de la forfetor valoarea titlului mai puţin plata unei dobânzi, a unei
marje de risc (1-5%) şi a unui comision de gestiune (1-5%) totalul acestor reţineri
neputând depăşi 20%. Prin forfetare, finanţarea unei creanţe de export cu scadenţa mai
mare de 3 luni, a fost înlocuită cu vânzarea acesteia fără regres, transformând-o într-un
titlu cu scadenţa prelungită la mai mulţi ani. Forfetorul suportă în acest timp riscul
deprecierii valutei determinat de fluctuarea cursului valutar.
 În condiţiile în care forfetorul este cumpărătorul direct al creanţelor în valută de la
exportator, acesta este denumit forfetor primar, iar operaţiunea, forfetare primară
internaţională. Dacă, la rândul lui, forfetorul vinde pe piaţă, înainte de maturitate sau
scadenţă, creanţele în valută cumpărate de la exportator, ne referim la o forfetare
secundară internaţională.

8.1.4. Factoringul

Factoringul este o modalitate specifică de finanţare a unui exportator care este în

posesia mai multor creanţe pe termen scurt provenite din vânzarea de mărfuri. O instituţie
specializată cumpără toate creanţele exportatorului cu preluarea riscului neîncasării creanţelor
la termen. În felul acesta factorul finanţează pe exportator, substituindu-se în toate drepturile
şi obligaţiile care derivă din poziţia acestuia de creditor, în schimbul unui comision.

Factoring – reprezintă operaţiunea prin care o instituţie de credit (factor) preia

Definiţie: creanţele pe termen scurt (cel mult 180 zile) ale clientului său (aderent), asigurând
finanţarea acestuia prin plata anticipată a respectivelor creanţe.

Factoring
 perioada de finanţare este de cel mult 180 de zile de la data emiterii
facturilor;
 asigură finanţarea creanţelor materializate în facturi sau comenzi;
 permite finanţarea imediată în proporţie de maxim 80-90% din
Caracteristici contravaloarea facturilor în momentul cumpărării (restul se eliberează în
momentul încasării);
 nivelul finanţării poate fi de 100% în condiţiile utilizării acreditivului ca
modalitate de plată
 poate fi intern (cu regres sau fără regres) şi extern (fără regres).

 produsele/serviciile facturate trebuie sa fie livrate/prestate efectiv către

clienţi;
 facturile sa nu fie cesionate în favoarea altor datorii/ obligaţii;
 scadenta facturilor sa nu depăşească 180 de zile de la emitere;
 daca încasările din contractele propuse a fi derulate prin factoring au fost
Condiţii cesionate băncii în baza unor contracte de credit de producţie/investiţii,
finanţarea prin factoring poate fi acordata numai daca sumele respective
rambursează creditul acordat anterior.
 perfectarea tranzacţiilor de factoring se concretizează prin semnarea de
către client si banca a Acordului-cadru de factoring si a actelor adiţionale
pentru fiecare client în parte.

 comision de factoring: variază intre 0,5-2% flat, aplicat la valoarea

nominala a facturilor, pentru serviciile de factoring intern în lei/valuta cu
Costuri regres;
 comision de finanţare: egal cu nivelul ratei dobânzii la creditele pe termen
scurt în lei sau valuta, aplicat la sumele finanţate.

 pentru aprobarea plafonului de finanţare: formularul - cerere de factoring;

copie contract comercial/comanda; situaţiile financiare ale solicitantului;
Documente situaţiile financiare ale debitorului;
necesare  pentru finanţare: facturile (original/copie) care sa poarte menţiunea
subrogatorie comunicata la încheierea contractului; copii ale documentelor
care atesta livrarea mărfii; chitanţa subrogatorie; comanda, după caz.

 plata imediata a facturilor, în ziua prezentării facturilor la unitatea bancara

Avantaje
teritoriala, după aprobarea tranzacţiilor si semnarea Acordului - cadru de
 factoring;
 plata creanţelor înainte de scadenta, încasarea ”la termen” transformându-
se în încasare ”la vedere”;
 acces la lichidităţi într-un timp mult mai scurt decât în cazul unui credit,
obţinându-se astfel o îmbunătăţire a cash-flow-ului;
 flexibilitate în utilizarea fondurilor obţinute prin finanţare, în funcţie de
necesităţile imediate, nefiind necesara justificarea destinaţiei plăţilor;
 finanţare fără garanţii materiale;
 flexibilitate în negocierea costurilor;
 documentaţie redusă pentru obţinerea finanţării prin factoring fata de cea
pentru acordarea unui credit.

Contractul de factoring:
 Este un contract comercial încheiat între aderent şi factor în temeiul căruia factorul preia în
proprietate de la aderent creanţele acestuia asupra debitorilor cedaţi, rezultate din
contracte de vânzare de mărfuri sau prestare de servicii încheiate în prealabil cu aceştia, şi,
odată cu creanţele acceptate, îşi asumă obligaţia de finanţare a aderentului prin plata
anticipată a respectivelor creanţe, obligaţia de încasare de la debitorii cedaţi a plăţilor
acestora, precum şi obligaţia de garantare împotriva riscului de credit, respectiv împotriva
riscului de neplată, la scadenţă, a creanţelor în cauză de către debitorii cedaţi.
 Prin încheierea unui contract de factoring se realizează o operaţiune de finanţare a
comerţului exterior prin faptul că permite cedarea creanţelor deţinute de un exportator
(aderent), creanţe pe care le are asupra clienţilor săi, unei persoane numită factor, acesta
obligându-se să încaseze aceste creanţe, fiind subrogat, în acest scop, în toate drepturile pe
care aderentul le are împotriva debitorilor săi.

În prezent, factoringul este un mecanism de finanţare prin care se obţin lichidităţi din
vânzarea de facturi a căror scadenţă nu depăşeşte de regulă 180 de zile, prin preluarea de către
societatea cumpărătoare (instituţie de credit, societate de factoring), de la client a facturilor
acestuia contra unei sume de bani (agio).

Clasificarea operaţiunilor de factoring

a). din punctul de vedere al sferei de cuprindere, al modalităţii de preluare şi administrare a
creanţelor de către factor, există:
1. factoringul parţial, care presupune o selecţie a factorilor fără ca factorul să îndeplinească
funcţia de administrator al acestora, obligaţia încasării factorilor revenind în continuare
aderentului;
2. factoringul total, când factorul preia de la aderent toate facturile, asigurând şi funcţia de
administrare, de încasare a lor de la debitorii aderentului, de finanţare şi acoperire a riscului
de credit; în practică, factoringul total mai este cunoscut sub denumirea de factoring standard;
b). din punctul de vedere al modalităţii de efectuare a plăţii creanţelor de către factor, atât
factoringul parţial, cât şi factoringul total pot fi:
1. factoringul cu plată imediată, în cazul în care factorul achită aderentului contravaloarea
facturilor la prezentarea lor;
2. factoring cu plată la o anumită dată viitoare după prezentarea factorilor de către aderent;
3. factoring mixt, atunci când factorul plăteşte la prezentare o parte din contravaloarea
facturilor sub formă de avans, până ca cel mult 80% din contravaloarea acestora, iar diferenţa,
la o anumită dată viitoare după prezentare;
c). din punct de vedere al dreptului de regres pe care banca poate să-l exercite asupra
aderentului, factoringul poate fi:
1. factoring fără regres, situaţi în care factorul plăteşte aderentului contravaloarea acceptată a
facturii sau facturilor, de regulă 80% imediat după emitere şi 20% în termen de 180 de zile de
la data scadenţei facturii, chiar dacă nu încasează integral / parţial una sau mai multe facturi;
2. factoring cu regres, situaţie în care factorul, după expirarea termenului de 30 zile de la
scadenţa facturii, în caz de neplată din partea debitorului, îşi va recupera sumele neîncasate de
la aderent prin exercitarea dreptului de regres.

8.1.5. Leasingul internaţional

Leasingul - este o formă de comerţ şi de finanţare prin închirierea de către

societăţi financiare specializate sau direct de producători a unor bunuri către
Definiţie:
clienţii care nu dispun de suficiente fonduri proprii ori împrumută pentru a le
cumpăra.

 Potrivit cadrului legal în vigoare, contractele de leasing sunt acorduri prin care o
parte, denumită locator/finanţator, proprietar al bunului, cedează celeilalte părţi,
locatar/utilizator, dreptul de folosinţă/utilizare pentru un activ, pe o anumită
perioadă, în schimbul plăţii periodice a unor rate de leasing.
 La sfârşitul perioadei de leasing, locatarul are următoarele opţiuni:
 poate prelungi contractul de leasing;
 poate cumpăra bunul care a făcut obiectul contractului de leasing;
 poate restitui bunul şi înceta raporturile contractuale.

instituţia financiară ce deţine dreptul de proprietate

 locatorul 
asupra bunului
Părţile implicate
în derularea persoana fizică/juridică ce deţine, în baza contractului
 locatarul 
operaţiunii de de leasing, dreptul de folosinţă
leasing
producătorul care livrează bunul ales de locatar şi
 furnizorul 
cumpărat de locator

Astfel, derularea operaţiunii de leasing presupune, în esenţă, două contracte:

 un contract de vânzare-cumpărare între furnizor şi locator;
 un contract de locaţie între locator şi locatar (clientul beneficiar).
Operaţiunea de leasing este iniţiată de locatar (persoana care doreşte închirierea bunului) prin
transmiterea unei oferte ferme în care se precizează bunul care va constitui obiectul
contractului de leasing.

 Operaţiunea de leasing este iniţiată de locatar (persoana care doreşte închirierea

bunului) prin transmiterea unei oferte ferme în care se precizează bunul care va
constitui obiectul contractului de leasing.
 Leasingul reprezintă deci, atât o formă de comerţ, cât şi una de finanţare a investiţiilor.
În condiţiile actualei revoluţii ştiinţifico-tehnice, când înnoirea produselor şi uzura
morală a maşinilor sunt deosebit de accelerate, leasingul internaţional se dovedeşte o
alternativă avantajoasă pentru obţinerea unor utilaje costisitoare necesare extinderii şi
modernizării producţiei. Astfel, pe lângă faptul că perioadele pentru care se închiriază
maşinile sunt, de regulă, mai scurte decât cele care corespund duratei de exploatare a
acestora, în contractele de leasing pot prevedea clauze pentru înlocuirea operativă a unor
utilaje, depăşite moral între timp.
 De asemenea, leasingul internaţional poate fi o soluţie optimă de import când utilajele care
fac obiectul acestor operaţiuni corespund unor necesităţi temporare, unor utilităţi cu
caracter unicat. La toate acestea se mai adaugă preocuparea producătorilor de elită de a-
şi proteja secretul de fabricaţie (din care cauză preferă să transfere doar dreptul de
folosinţă, ce poate fi condiţionat şi nu să vândă bunurile complexe), cât şi unele restricţii
de politică comercială care nu permit vânzarea, dar admit leasingul pentru unele
tehnologii foarte noi.
 Obiectul operaţiunilor de leasing internaţional îl formează, în special, echipamentele
electronice de calcul, aparatele şi instrumentele de măsură, mijloacele de transport,
maşinile-unelte, materialele pentru mecanica grea, maşinile agricole, unele bunuri de
folosinţă îndelungată. În ultimul timp, leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar, având ca
obiect închirierea de clădiri cu destinaţie industrială, comercială, turistică,
administrativă şi chiar unele bunuri pentru uz şi confort personal (autoturisme,
locuinţe, reşedinţe).

Clasificarea leasing-ului
a). După poziţia furnizorului în contractul de leasing, se disting:
1. Leasingul direct se realizează prin încheierea contractului între producătorul
exportator şi utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii, finanţarea fiind asigurată de
către furnizor. Leasingul direct (sau experimental) se practică pentru a realiza intrarea pe piaţă
a unor produse noi în condiţiile în care aceasta (piaţa) este acoperită (chiar saturată) cu
produse de bună calitate. Producătorul oferă - mai întâi - produsele noi spre testare, spre
încercare, contractul de leasing având un rol simbolic (îndeosebi rata de leasing este foarte
mică). După expirarea contractului iniţial utilizatorul poate opta pentru: restituirea
produsului; prelungirea contractului de leasing (evident de data aceasta rata de leasing va fi
cea normală); cumpărarea (dacă este posibil) a bunului respectiv. Producătorul vizează
ultimele două alternative.
2. Leasing indirect este organizat de societăţile specializate în leasing, care preiau
funcţia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum şi asumarea riscurilor ce decurg din
aceste operaţiuni. Societăţile de leasing pot fi: societăţi generale de leasing, societăţi de leasing
de intermediere, societăţi de leasing integrate, instituţiile de credit; societăţile de asigurare.
b). După conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export, distingem:
1. Leasingul financiar presupune că în perioada de închiriere de bază (prima închiriere)
să se realizeze întregul preţ de export la obiectul contractat, inclusiv costurile auxiliare,
precum şi un beneficiu. Contractul de leasing financiar se încheie, în mod obişnuit, pentru
perioada de bază, care, de regulă, este mai scurtă decât durata de folosinţă a obiectului
închiriat şi nu poate fi reziliat de nici una din părţi, iar riscurile economico-financiare sunt
transferate în totalitate asupra clientului. În cazul întârzierii plăţii ratelor de către client,
societatea de leasing are dreptul să dispună de obiectul de închiriat. Leasingul financiar se
utilizează la produsele la care cererea este scăzută (deci probabilitatea apariţiei celui de-al
doilea client mică). Leasingul financiar poate să aibă două variante: cu plata integrală şi cu plata
parţială. În prima variantă, ratele sunt astfel calculate încât după încheierea perioadei de bază
întreprinzătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de producţie şi cele comerciale, plus alte
cheltuieli suplimentare şi să realizeze valorificarea capitalului investit plus un anumit
beneficiu care sporeşte pe măsura creşterii duratei de închiriere. În cea de a doua variantă,
dacă apare un al doilea client, la sfârşitul perioadei de închiriere se determină valoarea
reziduală a echipamentului folosit, iar clientul va plăti diferenţa dintre preţul de achiziţie şi
valoarea reziduală plus dobânzile aferente.
2. Leasingul funcţional presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o parte
din preţul de export al obiectului contractului. În acest tip de leasing, accentul cade pe
serviciile furnizate de societatea de leasing, neexistând, de regulă, o relaţie directă între preţul
la care a fost achiziţionat echipamentul de către societatea de leasing şi chiria percepută.
Societatea de leasing îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii, reparaţiilor, asigurarea
echipamentelor şi plata diverselor taxe şi impozite. Leasingul funcţional este reziliabil, la
cererea beneficiarului, formulată în avans faţă de data expirării contractului. Ambele părţi au
dreptul, după terminarea perioadei de bază, să prelungească închirierea, fapt ce are loc, de
regulă, în mod tacit. Leasingul funcţional este folosit mai ales de către societăţile de leasing
sau de către producătorii care dispun de mărfuri foarte căutate pe piaţa mondială.
c). În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi clasificat în:
1. Leasing brut cuprinde în ratele sale pe lângă preţul de vânzare al mărfii (total sau
parţial) şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii. Uneori în cadrul acestui tip de leasing,
furnizorii asigură şi instruirea şi specializarea personalului clientului, aceasta în scopul creării
unor premise pentru exploatarea cât mai raţională a maşinilor.
2. Leasing net cuprinde în ratele sale numai preţul de export al obiectului de închiriat
(respectiv cota de amortizare aferentă perioadei de închiriere).
d). Ţinând seama de particularităţile tehnicii de realizare se disting o serie de forme speciale de
leasing, cum sunt:
1. Lease-back cuprinde operaţiunile prin care proprietarul, având dificultăţi financiare
temporare îşi vinde întreprinderea unor societăţi de leasing şi, simultan, o închiriază de la
aceasta. Scopul acestor operaţiuni este transformarea fondurilor imobilizate în fonduri
disponibile. După expirarea perioadei primei închirieri, în timpul căreia societatea de leasing
reintră în posesia fondurilor investite, proprietarul iniţial are dreptul să răscumpere
întreprinderea la un preţ dinainte stabilit, în general relativ scăzut. Acest tip de operaţiuni se
utilizează, de regulă, pentru bunurile imobiliare, dar uneori şi pentru bunuri mobile, ele
permiţând o finanţare pe termen lung în condiţii mai simple decât prin procedeele
tradiţionale, cum ar fi emisiunile de valori mobiliare sau împrumuturi ipotecare.
2. Time-sharing presupune sistemul închirierilor pe timpi partajaţi, simultan de către
mai multe întreprinderi. Această formulă de leasing s-a adoptat în practică din considerente
economice, cum ar fi, de exemplu, costul ridicat al unor utilaje şi capacitatea lor (de producţie)
mult mai mare decât nevoile - normale - ale unui singur client: echipamente electronice de
calcul, avioane moderne de transport, precum şi uzura morală a acestora. Sistemul prezintă
două avantaje esenţiale: pentru client pentru că îi permite acestuia să-şi acopere nevoile plătind
o rată de leasing mai mică (de câteva ori) decât rata normală şi pentru societate, deoarece prin
utilizarea cât mai completă a bunului se obţine o rată totală de leasing mult mai mare decât cea
care s-ar putea percepe de la un singur beneficiar.
3. Operaţiuni hire/renting. În literatura de specialitate şi în practica comercială se
întâlnesc şi alte concepte definind operaţiunile de leasing, ca de pildă, renting sau hire. Acestea
sunt, de fapt, operaţiuni de leasing pe termen scurt sau foarte scurt şi cuprind închirierile cu
ziua sau cu ora, în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de construcţie:
macarale, buldozere. Având în vedere perioada foarte scurtă de închiriere şi simplitatea
acestor operaţiuni, unii specialişti le consideră ca fiind forme de trecere de la închirierea
obişnuită, la leasing.

8.2. Creditul pe piaţa internaţională

8.2.1. Consideraţii generale

Tranzacţiile cu mărfuri sau operaţiunile ce implică mişcări de capital efectuate pe plan

internaţional fac necesară existenţa unor fonduri importante pe piaţa mondială. Constituirea
de fonduri pe piaţa internaţională de credit este rezultatul activităţii unui complex de
relaţii între un aparat specializat, format din instituţii internaţionale de credit, adică un
cadru internaţional de credit şi economiile naţionale.
Relaţiile de credit pe piaţa mondială dintre instituţiile financiare internaţionale sau
naţionale, prin care, pe de o parte, se acumulează fonduri (sub formă de bunuri,
Definiţie:
servicii sau capital), iar pe de altă parte, se concretizează cereri de credit constituite
piaţa internaţională de credit.

Piaţa internaţională a creditului cunoaşte în prezent o structură foarte flexibilă,

atât sub aspectul subiecţilor care acţionează (ca debitori sau creditori externi), cât
şi în ceea ce priveşte obiectul creditelor, categoriile de credite, tehnicile de
realizare a operaţiilor, costul creditelor şi mecanismele de asigurare şi garantare a
acestora. Principalii participanţi la piaţa creditului sunt instituţiile financiar-bancare din
diferite ţări şi zone ale lumii: organisme naţionale, organisme regionale sau organisme
internaţionale.
Aceste instituţii realizează în principal următoarele tipuri de operaţiuni:
 asigurarea de facilităţi de credit în favoarea altor ţări (pentru finanţarea exporturilor
 sau a diferitelor proiecte de investiţii);
 participă la realizarea unor acorduri de credit cu organismele financiar-valutare din
sistemul ONU sau la nivelul unor grupuri regionale;
 participă la angajarea ca debitor sau creditor la credite intenţionale;
 acordă credite de export rezidenţilor;
 participă la asigurarea şi garantarea creditelor.

În multe state, rolul principal în operaţiunile de credit internaţional îl au băncile

specializate (numite şi bănci de export-import de comerţ sau cooperare).

Clasificarea creditelor internaţionale

a) după obiectul de creditare sunt:
 credite pentru operaţiuni de import-export - se acordă, de obicei, pentru 80-85% din
valoarea contractului, restul urmând a fi achitat sub formă de avans de către importator;
plata se face în aceeaşi valută în care se face creditul;
 credite pentru alte scopuri:
- credite bancare care, spre deosebire de creditele comerciale acordate unul altuia de către
vânzătorul şi cumpărătorul mărfii, sunt acordate de bănci fie exportatorului, fie
importatorului pentru completarea sau restituirea fondurilor proprii;
- credite obţinute prin lansarea pe piaţă a unor obligaţiuni: o bancă emitentă de astfel de
titluri purtătoare de dobânzi, cu o scadenţă variabilă (termen mediu sau lung), devine
debitoare beneficiind de sumele pe care le primeşte de la diverşi cumpărători de pe
piaţa internaţională, aceştia devenind creditori internaţionali;
- credite pentru nevoi de balanţă, de care beneficiază un stat sau autoritatea monetară a
unei ţări în scopul de a acoperi soldurile deficitare ale balanţei de plăţi externe; fondurile
sunt puse la dispoziţie de unele instituţii financiare importante de pe piaţa
internaţională a creditului;
- credite interguvernamentale, care sunt acordate sau primite de guverne, organisme
financiare internaţionale sau de unele instituţii publice şi servesc, de obicei, pentru
acoperirea unor necesităţi financiare generale şi nu pentru tranzacţii comerciale;
b) după durată sunt:
 credite pe termen scurt - se acordă pe o durată de 6-12 luni şi sunt folosite pentru
cumpărarea bunurilor de consum sau a utilajelor de mică importanţă ca valoare, cu durată
mică de funcţionare;
 credite pe termen mediu şi lung - au o durată de 1-7 ani, respectiv peste 7 ani şi servesc la
plata unor bunuri şi servicii de importanţă mai mare;
c) după natura creditului există:
 creditul de export (de furnizor) - este acordat de către un furnizor (exportator)
cumpărătorului (importator), prin livrare de mărfuri, furnizorul acceptând ca
importatorul (cumpărătorul) să achite valoarea mărfii la o dată convenită de părţi;
vânzarea de mărfuri pe credit reprezintă un avantaj oferit de exportator importatorului
pentru a-şi facilita vânzările proprii; în urma acestui credit, exportatorul îşi diminuează
fondurile proprii, situaţie ce poate fi remediată prin scontarea la bănci a efectelor de
 comerţ (cambii, bilete la ordin) primite de la importator;
 creditul de import (de cumpărător) - este un credit bancar acordat de o bancă din ţara
exportatorului direct importatorului, pentru ca acesta să poată plăti marfa la livrarea ei;
mărimea creditului trebuie să acopere atât suma cuvenită exportatorului, cât şi sumele
necesare pentru transport, taxe vamale, impozite; prin această operaţiune, riscul este
preluat de banca creditoare;
d) după modalitatea de acordare sau primire deosebim:
 creditul de scont - se obţine de firmele comerciale, industriale, de servicii, de bănci prin
scontarea efectelor de comerţ rezultate din tranzacţiile comerciale şi are o valoare egală cu
valoarea nominală a efectelor de comerţ, mai puţin taxa de scont reţinută de bănci;
 creditul de cont curent - este acordat de băncile comerciale clienţilor săi, pe termen scurt,
pentru acoperirea unor cecuri;
 creditul de rambursare - este acordat clienţilor care au contactat împrumuturi pe piaţa
internaţională, iar la data scadenţei nu au suficiente mijloace de returnare a acestuia;
 creditul pentru constituirea de depozite - se acordă în cazurile în care este necesar să se
creeze anumite depozite bancare în diferite ţări sau pentru deschiderea de acreditive cu
confirmare (cash-collateral).

Creditele în eurovalute (eurocreditele)

 În urma unei conjuncturi neobişnuite pe piaţa bancară, în timpul “războiului rece”, s-a
creat o categorie deosebită de dolari SUA. O sumă importantă de dolari, de teama de a
nu fi “îngheţată” în bănci din motive politice, a fost păstrată în activele unei bănci cu
capital rusesc. Banca respectivă, situată la Paris, purta numele de Banque de l’Europe
du Nord şi avea indicativul telex “Eurobank”. Ca urmare dolarii deţinuţi de această
bancă s-au numit “eurodolari”. Prin extensie, orice deviză deţinută în afara ţării
emitente a devenit o “eurodeviză”. Prefixul “euro” nu are nici o legătură cu Europa,
eurodevizele putând proveni din orice ţară a lumii, dacă îndeplinesc condiţiile necesare.
Eurovaluta nu este o monedă aparte, ea se comportă ca moneda respectivă a ţării
emitente, urmând fluctuaţiile acesteia pe piaţă. Pentru ca o operaţie comercială să fie
calificată drept operaţie în eurovalută, trebuie îndeplinite două condiţii: valuta utilizată
să fie străină faţă de ţara în care se desfăşoară operaţiunea şi nici una din părţile
contractante să nu fie rezident al ţării emitente a valutei folosite.
 Operaţiunile în eurovalute pot prezenta uneori următoarele avantaje:
 un profit mai mare pentru depunător, deoarece dobânda la depuneri în eurovalute
este adesea superioară celei plătite la depunerile în valută;
 securitate sporită, depunătorul în eurovalută în eurobănci scapă de restricţiile
autorităţilor emitente ale valutei respective;
 comoditate relativă, câştigată prin faptul că depunerile nu se mai fac obligatoriu
numai în ţara de origine a valutei, ele putându-se face la cea mai apropiată şi mai
convenabilă eurobancă.
 În acelaşi timp, operaţiunile cu eurodevize implică şi unele riscuri:
 nu există nici o limită impusă împrumutatului asupra modului de folosire a
eurodevizelor (nu există compensare asupra modului de folosire a eurodevizelor);
  riscul unor restricţii asupra schimbului este important cu atât mai mult cu cât este
greu de prevăzut.

Eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu, de regulă

purtând scadenţe între 3 şi 7 ani, prin apelare la piaţa eurodevizelor. Ele sunt
acordate de un grup de bănci constituite într-un consorţiu, sub conducerea unei
Definiţie:
bănci coordonatoare care încheie contractul cu beneficiarul, organizează şi
coordonează consorţiul şi acţionează ca mandatar al acestuia. În general, consorţiul
este internaţional, dar banca coordonatoare este, de regulă, din ţara beneficiarului.

În jurul băncii coordonatoare se constituie un grup de coordonare care reprezintă

nucleul propriu-zis al consorţiului, membri lui asumându-şi obligaţia de a asigura fiecare o
anumită cotă din valoarea totală a creditului solicitat, pentru care ei primesc un comision de
management, care se adaugă la costul creditului.

Mecanismul mobilizării creditelor constă în următoarele etape:

 stabilirea contactului între beneficiarul creditului şi banca care coordonează
operaţiunea, acţionând ca mandatar al consorţiului;
 organizarea de către banca coordonatoare a consorţiului bancar care va acorda creditul;
 constituirea grupului de coordonare a operaţiunii şi stabilirea cotelor de credit între
băncile consorţiului;
 stabilirea condiţiilor creditului, respectiv volumul creditului, costul acestuia, moneda în
care se face creditarea, scadenţa;
 atragerea de fonduri pe termen scurt de către băncile ce constituie consorţiul pentru
acoperirea cotelor lor;
 finalizarea operaţiunii prin remiterea efectivă a fondurilor către beneficiar.

 Linia de credit (acordul “stand-by”) este un acord între o bancă şi un client

prin care banca convine să acorde un împrumut în valută până la un total
stabilit în comun. Clientul poate preleva din acest total sumele necesare,
plătind dobândă numai pentru acestea. Pentru sumele nefolosite din total se
plăteşte un comision de angajament. Linia de credit este revizuită periodic la
anumite termene, banca având posibilitatea de a denunţa înţelegerea în cazul
când situaţia financiară a clientului se modifică sau în cazul când acesta
Tehnici de
utilizează creditul pentru alte scopuri decât acelea stabilite prin acord. Banca
acordare a
are dreptul să ceară clientului dări de seamă financiare periodice, pentru a fi
creditelor în
informată asupra folosirii acestuia.
eurovalute
 Acordul revolving constă în faptul că o bancă îşi ia obligaţia faţă de o firmă
comercială industrială sau de servicii să-i pună la dispoziţie o sumă
determinată în valută, pentru o perioadă de 3-5 ani. Firma respectivă îşi asumă
riscul de plăti o dobândă mărită, datorită variaţiei valutei în care este
exprimată, dar în schimb are certitudinea că va dispune de resurse financiare
pe durata stabilită. Creditul se realimentează automat pe măsură ce se
consumă, până la valoarea sa nominală pe toată durata acordului. Se utilizează
 când există un contract cu valoare mare, cu livrări succesive, cu plăţi eşalonate
în timp. Băncile comerciale aflate sub presiunea măsurilor de politică
monetară introduse de statul respectiv prin Banca centrală caută să iasă de sub
controlul statului şi să profite de posibilitatea oferită pe piaţa de credit a
eurovalutelor. Prin folosirea masivă a eurovalutelor, şi mai ale a eurodolarilor,
creşte lichiditatea internaţională, ceea ce influenţează economiile ţărilor cu
monede convertibile, menţinând însă şi agravând inflaţia. Acesta este un
aspect negativ al utilizării eurovalutelor.

7.2.2. Credite pe termen scurt

Creditarea pe termen scurt are ca scop asigurarea unor mijloace de plată pentru
exportatorul care a vândut mărfuri pe credit, urmând să recupereze de la importator
contravaloarea exportului într-o perioadă de până la un an. Creditele pe termen scurt pot avea
un caracter de prefinanţare a operaţiunilor, fiind legate de activitatea de producţie-export a
clientului băncii. Alte credite sunt legate strict de o operaţiune de export şi pot fi acordate
producătorilor exportatori sau firmelor comerciale de export şi import.
În vederea sprijinirii activităţii de export, băncile acorda exportatorilor diferite credite
pe termen scurt.

1. Credite de prefinanţare sunt legate de activitatea de producţie-export a clientului băncii şi

pot îmbrăca următoarele forme:
 credit direct - exportatorul convine cu banca acordarea unui credit în anumite condiţii
de termene şi dobândă, creditul fiind pus la dispoziţia furnizorului în contul curent al
acestuia; se recurge la acest credit în cazul unei lipse prelungite de lichidităţi;
 avans în cont curent - facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor mari fluctuaţii
periodice a soldului conturilor lor; până la o limită prestabilită, firmele pot trage cecuri
asupra contului lor, chiar dacă nu au disponibilităţi, banca onorându-le plata;
 credite în cont curent (creditele de descoperit) - presupun o înţelegere între o bancă şi un
client prin care convin ca, în limita unui plafon stabilit, clientul să poată utiliza din
contul său curent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai sunt disponibilităţi, dobânda
calculându-se numai asupra sumelor efectiv utilizate; asemenea înţelegeri se por realiza
şi între banca exportatorului şi banca importatorului;
 credite de prefinanţare specializate - acordarea lor este legată de fabricarea şi pregătirea
pentru export a unui produs strict determinat şi se acordă pentru produse de valori mari
şi cu ciclu lung de fabricaţie; deseori, acordarea creditului este condiţionată de mărimea
exportului, astfel încât, exportatorii nu pot beneficia de aceste credite decât dacă
valoarea produselor exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de bancă; sunt
cazuri în care astfel de credite se acordă unor producători-exportatori cu flux continuu şi
ridicat de exporturi; rolul creditelor de prefinanţare specializate este de a acoperi
necesarul de lichidităţi la producător atunci când avansul primit de la cumpărător la
semnarea contractului nu este acoperitor sau când apar probleme de acoperire a
cheltuielilor pe parcursul fabricaţiei; mărimea creditului este stabilită pe baza unui plan
lunar de finanţare, în care se trec toate avansurile primite de exportator la semnarea
 contractului şi în timpul perioadei de fabricaţie, ca şi cheltuielile de producţie ale
produsului la export;
 creditele de prospectare - au ca scop facilitarea activităţii de descoperire a noi pieţe de
desfacere de către exportatori; în Franţa, aceste credite sunt asigurate de un organism
specializat, exportatorul care subscrie un contract de asigurare pentru prospectare
putând beneficia de un credit pentru finanţarea cheltuielilor angajate în cadrul
campaniei de prospectare în străinătate; creditul poate acoperi valoarea integrală a
bugetului de prospectare, iar durata acestuia este de până la un an.

2. Creditele de export sunt legate strict de o operaţiunea de export şi îmbracă

următoarele forme:
 avans pe documente de mărfuri - se acordă de către bănci pe baza unor documente care
atestă existenţa mărfurilor pregătite pentru export, iar valoarea creditului este
proporţională cu mărfurile astfel gajate, dar nu depăşeşte 80% din valoarea lor; de regulă,
astfel de credite se acordă exportatorilor care livrează partizi mari de mărfuri, o formă
particulară a acestui tip de credit fiind creditul pe bază de warant; firma exportatoare, pe
baza gajului de mărfuri, dă băncii un înscris (numit warant) care reprezintă un titlu de
proprietate asupra mărfurilor şi este negociabil, astfel că băncile comerciale îl pot sconta la
banca centrală; o formulă nouă o constituie warantul global care presupune gajarea unui
stoc minim de mărfuri de către exportatori, în baza căruia pot beneficia permanent de
credite în condiţii asemănătoare;
 avans în valută - reprezintă o tehnică de finanţare practicată în multe ţări care are şi
avantajul acoperirii riscului valutar, desfăşurându-se în trei faze: exportatorul împrumută
de la bancă suma în valută reprezentând contravaloarea exportului său, la rata dobânzii
de pe europieţe, apoi, dă instrucţiuni băncii să-i transforme suma în moneda naţională, iar
rambursarea creditului în valută se face din veniturile obţinute în urma exportului;
 avans pe baza cesionării creanţelor - în unele ţări, băncile acordă facilităţi sub formă de
avans exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceştia în livrări de
mărfuri pe termen scurt, prin cesionarea creanţelor deţinute asupra importatorilor străini;
cesionarea se efectuează pe baza unui document financiar de cesionare, în baza căruia pot
beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până la încasarea creanţelor
de la importatori; avansul acordat nu depăşeşte, de regulă, 70% din valoarea facturilor, iar
acordarea creditului presupune din partea băncii o analiză de fond a solvabilităţii
exportatorului;
 credit de accept - constituie o altă modalitate frecvent utilizată în creditarea exporturilor
pe termen scurt, acest tip de credite putând fi acordate atât în favoarea exportatorului, cât
şi a importatorului; creditul de accept în favoarea exportatorului apare în cazul în care
partenerul de contract nu acceptă utilizarea titlurilor de credit, iar exportatorul are
posibilitatea să tragă o cambie asupra băncii sale care acceptă cambia pentru o scadenţă ce
nu depăşeşte, de regulă, 180 de zile; creditul de accept în favoarea importatorului apare în
situaţia în care banca acceptantă, în conformitate cu convenţia de credit, acceptă cambii
trase asupra sa şi scontate în favoarea importatorului, destinate să achite exportatorul care
este clientul său; în acest caz, exportatorul este plătit la vedere, iar importatorul rămâne
debitor faţă de bancă, suportând costul creditului de accept;
  creditul de scont - constituie una dintre cele mai utilizate tehnici de creditare pe termen
scurt a exporturilor, de regulă, vânzarea pe credit fiind însoţită de emiterea unui titlu de
credit, cambie sau bilet la ordin, prin care importatorul este obligat să plătească, la
scadenţă, contravaloarea mărfurilor. Biletul la ordin reprezintă un ordin scris şi
necondiţionat de plată, întocmit de cumpărător (emitent), de a plăti o sumă de bani la un
anumit termen furnizorului (beneficiar). Rezultă deci un credit ce curge din momentul
eliberării mărfii către cumpărător contra biletului la ordin şi momentul efectuării plăţii.
 Cambia presupune, de regulă, o scadenţă de aproximativ 90 de zile până la un an şi
este întocmită de vânzător (trăgător) care dă ordin cumpărătorului (tras) să plătească suma
de bani, reprezentând contravaloarea mărfii unei terţe persoane (beneficiar) la o anumită
scadenţă. De regulă, exportatorul nu eliberează marfa ce urmează a fi plătită prin cambie
decât după acceptarea ei de către importator, aflat în calitatea de tras. Aceste titluri de credit
(bilet la ordin sau cambie), fiind înscrisuri negociabile, por fi scontate la băncile comerciale.
Scontarea reprezintă o formă de mobilizare a creditelor pe termen scurt şi constă în
vânzarea unui titlu de credit unei bănci înainte de scadenţă. Scopul scontării este ca
beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la ordin să transforme creanţa pe care o are asupra
unui terţ într-o sumă lichidă, fără să mai aştepte scadenţa. Cambia presupune, de regulă, o
scadenţă de aproximativ 90 de zile până la un an şi este întocmită de vânzător (trăgător)
care dă ordin cumpărătorului (tras) să plătească suma de bani, reprezentând contravaloarea
mărfii unei terţe persoane (beneficiar) la o anumită scadenţă. De regulă, exportatorul nu
eliberează marfa ce urmează a fi plătită prin cambie decât după acceptarea ei de către
importator, aflat în calitatea de tras. Aceste titluri de credit (bilet la ordin sau cambie), fiind
înscrisuri negociabile, por fi scontate la băncile comerciale. Scontarea reprezintă o formă de
mobilizare a creditelor pe termen scurt şi constă în vânzarea unui titlu de credit unei bănci
înainte de scadenţă. Scopul scontării este ca beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la
ordin să transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără să mai
aştepte scadenţa.
 Creditul de scont este utilizat de exportatorul care vinde pe credit pe termen scurt şi
se finanţează prin scontare. Creditul de scont care se acordă de către bancă are deci o
valoare calculată, plecând de la valoarea cambiei, din care se scade taxa scontului; totodată,
se percepe şi un comision pentru acoperirea riscurilor băncii în astfel de operaţiuni.
 În practică, creditul de scont poate fi acordat în favoarea atât a exportatorilor, cât şi a
importatorilor. Creditul de scont-cumpărător, cel mai des utilizat în practică, apare în situaţia
în care exportatorul, fiind în posesia cambiei acceptate, o scontează la o bancă comercială şi
încasează contravaloarea ei, mai puţin scontul. În acest mod, o vânzare pe credit este
transformată într-o vânzare cu plata la livrare. Datorită acestei posibilităţi, deseori
exportatorii includ în preţul de ofertă o marjă suplimentară care să acopere costul scontării.
La scadenţă, banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.
 Creditul de scont-furnizor are în vedere faptul că importatorul scontează cambia la
banca exportatorului, asigurând acestuia plata mărfurilor integral până la livrare, el
rămânând debitor faţă de banca exportatorului până la scadenţa cambiei şi suportă costul
scontării. De regulă, creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune
acceptarea iniţială a operaţiunii de către banca exportatorului.
 Creditele legate direct de operaţiunea de export, în funcţie de tehnica derulării, pot fi
acordate numai producătorilor exportatori (avansul pe baza cesiunii de creanţe), iar altele
 pot fi acordate de bănci deopotrivă exportatorilor şi importatorilor, caz în care îmbracă
forma creditului furnizor şi a creditului cumpărător (creditul de scont şi creditul de accept).

8.2.3. Credite pe termen mediu şi lung

Creditarea pe termen mediu şi lung (cu scadenţă de până la 7 ani şi, respectiv, peste 7
ani) este specifică exporturilor de mare valoare, exporturilor complexe, ca şi unor forme de
cooperare industrială. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de creditare, şi anume prin
creditul furnizor şi creditul cumpărător, sau prin tehnici moderne, cum sunt creditul consorţial
şi cofinanţarea.
1. Creditul furnizor
 Este un credit bancar acordat exportatorului atunci când acesta consimte partenerului
său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate. Practic, operaţiunea
presupune două relaţii distincte de creditare: un credit în marfă, acordat de exportator
importatorului prin acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen de livrare şi un
credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanţarea operaţiunii de export.
Participanţii implicaţi în derularea creditului furnizor sunt prezentaţi în tabelul de mai jos.
 Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanţeze, să-şi întregească
fondurile acordate sub formă de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o
instituţie specializată în finanţarea exporturilor din ţara lor. Creditul furnizor este un
credit pe termen mediu sau lung şi are la bază considerentul că, deşi valoarea mărfii
livrate este mare, resursele financiare ale exportatorului permit vânzarea ei pe credit.
Creditul furnizor nu depăşeşte, de regulă, 80-90% din valoarea mărfii, diferenţa fiind
achitată de importator sub forma avansului sau plăţii la livrare.

Participanţii implicaţi în derularea creditului furnizor

În ţara exportatoare În ţara importatoare

- exportatorul, cel care vinde pe credit comercial bunurile la - importatorul, cel care cumpără pe
export şi care solicită băncii sale derularea tranzacţiei prin credit credit comercial bunurile în scopul
furnizor; realizării de investiţii;
- banca exportatorului, finanţează operaţiunea de export prin - banca importatorului, garantează
acordarea unui credit bancar exportatorului; de regulă, banca sau avalizează plata efectelor de
condiţionează acordarea creditelor de asigurarea lor la o instituţie comerţ (cambii sau bilete la ordin)
de asigurare specializată; generate ca urmare a vânzării de
- agenţia de garantare şi asigurare a creditelor de export, care bunuri pe credit comercial.
joacă un dublu rol în derularea creditului furnizor: acoperă
financiar tranzacţia (prin refinanţarea băncii care a acordat credit
exportatorului) şi asigură creditul bancar împotriva riscurilor
specifice de nerambursare, prin intermediul unei poliţe de
asigurare specială, dacă banca exportatorului o impune.

 Băncile condiţionează acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora la o

instituţie de asigurare, poliţa de asigurare emisă în favoarea furnizorului fiind cedată
 băncii care a finanţat exportul. Costul asigurării, sub forma primei de asigurare plătită de
exportator, este suportat întotdeauna de importator, fie prin evidenţierea ei separat în
contract, fie prin includerea în preţul mărfii. Creditul furnizor presupune trei
documente: contractul comercial internaţional (exportator-importator), convenţia de
creditare (exportator-bancă) şi poliţa de asigurare (exportator-instituţia de asigurare).
 Deoarece furnizorul este cel ce avansează fonduri proprii sau mobilizează alte resurse,
de regulă, creditul furnizor este mai scump decât creditul cumpărător, astfel că
exportatorii includ în preţul de ofertă şi costul propriei finanţări, precum şi alte speze şi
comisioane bancare.
Mecanismul derulării creditului furnizor presupune parcurgerea următoarelor etape:
Etape: 1. încheierea contractului comercial internaţional, în care se stipulează plata unui
avans de 15-20% din valoarea contractului de către importator şi acordarea, de
către exportator, a unui credit furnizor pentru restul de 80-85%;
2. la solicitarea importatorului, banca din ţara sa îi acordă un credit pe termen scurt;
3. la rândul său, banca se refinanţează pe piaţa monetară şi de capital naţională;
4. importatorul achită suma corespunzătoare avansului;
5. încheierea convenţiei de credit între exportator şi banca sa, având ca obiect
creditul bancar acordat acestuia pentru refinanţare;
6. poliţa de asigurare a creditului, solicitată de banca exportatorului;
7. acordarea creditului solicitat de exportator;
8. banca exportatorului stabileşte relaţii cu o instituţie specializată de finanţare a
exporturilor care îi va asigura refinanţarea creditului bancar acordat;
9. banca exportatorului se poate refinanţa şi pe piaţa monetară/de capital naţională;
10. la rândul său, instituţia de finanţare a exporturilor poate fi finanţată de la buget
şi, în acelaşi timp, poate mobiliza fonduri prin operaţiuni directe pe piaţa
monetară şi de capital naţională/piaţa valutar-financiară internaţională;
11. exportatorul livrează pe credit mărfurile contractate.

Mecanismul derulării creditului furnizor

2. Creditul cumpărător
 Este un credit direct acordat importatorului de către o bancă din ţara exportatorului
pentru a-i permite să plătească imediat contravaloarea mărfii, valoarea creditului
situându-se între 75-90% din valoarea mărfii, diferenţa fiind suportată de importator
sub formă de avans sau plată la livrare. În cazul acestui tip de credit, furnizorul este
plătit integral la livrarea mărfii. Dacă în cazul creditului furnizor exportatorul trebuie
să se preocupe de încasarea creanţelor sale de la o bancă, în creditul cumpărător
exportatorul este exonerat complet de cerinţele mobilizării fondurilor, el fiind plătit pe
loc de către importator. Participanţii implicaţi în derularea creditului cumpărător sunt
prezentaţi în tabel.

Participanţii implicaţi în derularea creditului cumpărător

În ţara exportatoare În ţara importatoare

- exportatorul, cel vinde bunurile de capital şi solicită
băncii sale derularea tranzacţiei prin intermediul unui
credit cumpărător;
- banca exportatorului, acordă un credit bancar
importatorului (prin intermediul băncii sale), în scopul
plăţii contravalorii bunurilor achiziţionate de acesta de
la exportator; ea nu pune efectiv fondurile la dispoziţia
importatorului, deoarece realizează plata direct către
exportator.
- agenţia de garantare şi asigurare a creditelor de
export, are tot un dublu rol ca şi în cazul creditului
furnizor, însă, ea îşi asumă obligaţia de rambursare
numai faţă de banca exportatorului, dacă banca
importatorului nu plăteşte creditul cumpărător. Astfel,
agenţia nu-şi asumă nici o obligaţie de plată faţă de
banca importatorului atunci când importatorul nu
onorează plata (ca în cazul finanţării prin linii de credit
externe). Dacă creditul cumpărător se acordă direct
importatorului, agenţia de garantare a creditelor de
export acoperă financiar tranzacţia, inclusiv pentru
situaţia în care importatorul nu onorează plata.
- importatorul, cel care cumpără prin credit
cumpărător bunurile în scopul realizării de
investiţii;
- banca importatorului, îşi asumă obligaţia
rambursării creditului cumpărător conform
prevederilor convenţiei externe de credit
bancă - bancă, încheiată de aceasta cu banca
exportatorului (prin emiterea unor bilete la
ordin, în favoarea băncii exportatorului, a
căror valoare şi scadenţă sunt în concordanţă
cu graficul de rambursare a creditului
cumpărător). Astfel, la scadenţă, banca
importatorului rambursează creditul,
indiferent dacă importatorul îşi îndeplineşte
sau nu obligaţia de plată faţă de ea,
răscumpărându-şi astfel biletele la ordin pe
care le-a emis.

 Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituţii specializate în

finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenţie
de credit între importator (sau banca acestuia) şi banca exportatorului. Asigurarea
creditelor se realizează de banca exportatorului la o instituţie de asigurare din ţara sa,
iar costul asigurării este suportat, de obicei, de importator. Creditul cumpărător
presupune deci trei documente: contractul comercial internaţional (exportator-
importator), convenţia de credit (importator-banca exportatorului) şi poliţa de
asigurare (banca exportatorului-instituţia de asigurare).
 Creditul furnizor şi cel cumpărător sunt, în principiu, modalităţi de finanţare
complementare, în timp ce primul este propriu mai ales pentru operaţiunile de valoare
 mai redusă, cel mai adesea pe termen mediu, creditul cumpărător se aplică finanţărilor
pe termen lung pentru contracte de valoare ridicată. În cele doua cazuri, relaţia de
creditare prezintă o serie de elemente comune.
 Costul creditului internaţional reprezintă elementul determinant în mecanismul pieţei
creditului. El este constituit din dobânzi (percepute de creditor şi care reprezintă
ponderea principală), prime de asigurare şi diverse speze bancare. Dobânda pe care
debitorul o plăteşte creditorului se exprimă ca procent la valoarea creditului acordat pe
timp de un an. Mărimea ei se stabileşte în funcţie de nivelul dobânzii de refinanţare a
băncii centrale din ţara creditorului (taxa scontului).
 Rambursarea creditului de către beneficiar comportă două perioade: perioada de graţie
în care nu se restituie nimic şi perioada efectivă de rambursare care se poate calcula ca
perioada medie de rambursare în care se iau în considerare perioada de graţie,
intervalul dintre prima şi ultima rambursare şi intervalul dintre două rate de
rambursare succesive, toate exprimate în ani sau luni. Cu cât perioada de graţie este
mai mare, cu atât beneficiarul creditului este mai avantajat, crescând perioada medie
de rambursare.

Mecanismul derulării creditului cumpărător

Mecanismul derulării creditului cumpărător presupune parcurgerea etapelor:

Etape: 1. încheierea contractului comercial internaţional între exportator şi importator;
2. la solicitarea băncii exportatorului, importatorul obţine o garanţie de la bancă;
3. exportatorul încheie un contract de asigurare pentru mărfurile exportate;
4. banca exportatorului îşi asigură creditul pe care îl va acorda importatorului;
5. banca exportatorului acordă creditul importatorului;
6. banca exportatorului se refinanţează la o instituţie specializată sau pe piaţa
monetară/de capital;
7. exportatorul livrează marfa;
8. importatorul plăteşte imediat contravaloarea mărfii.
 Un rol important în tehnica de creditare revine sistemului de asigurare şi de
garantare a creditelor de export. Asigurarea creditelor constă în asumarea de către
o instituţie specializată a obligaţiei de a rambursa furnizorului autohton creditul
acordat de acesta beneficiarului străin, în cazul în care respectivul credit nu a fost rambursat
din diverse cauze. Riscurile de natură comercială şi politică nu sunt acoperite integral de
asigurare, furnizorul preluând astfel o parte din risc, numită franciză. Instituţia care asigură
creditul primeşte o primă de asigurare din partea celui care a cerut asigurarea.

3. Creditul consorţial
 Reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o grupare
temporară, fără personalitate juridică, unui beneficiar dintr-o ţară terţă. Consorţiul este
format dintr-o bancă principală (coordonatoare) şi câteva bănci participante din ţări
diferite care se obligă să asocieze un număr mare de bănci terţe la acordarea creditului.
Această formă de creditare s-a dezvoltat puternic în a doua jumătate a deceniului opt,
prin lansarea de împrumuturi importante pe piaţa eurodevizelor în favoarea unor
beneficiari terţi.
 În condiţiile instabilităţii accentuate a pieţei financiare s-au impus tehnici specifice de
acordare a creditului care vizează, în principal, atenuarea riscului de insolvabilitate, şi
anume: creditul revolving care permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu
prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile şi creditul cu rată flotantă a
dobânzii care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobândă
care este revizuită periodic, în general la trei luni, pentru a se ţine seama de rata
dobânzii pe termen scurt.

4. Cofinanţarea
 Este o tehnică relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru finanţarea de noi
proiecte economice de anvergură şi de necesitatea asigurării unei garanţii superioare
creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii
Mondiale cu fonduri la acordarea de împrumuturi ţărilor membre, alături de
organisme de credit public, instituţii de creditare a exporturilor sau bănci.
 Iniţial, operaţiunile de cofinanţare cuprindeau două credite separate care se derulau în
paralel, unul din partea Băncii Mondiale şi celălalt de la banca comercială. Ulterior,
proiectele de cofinanţare au început să implice mai profund Banca Mondială prin
participarea directă la împrumuturile băncilor comerciale, fie printr-o contribuţie
financiară, fie garantând o parte din împrumut.
 În cazul cofinanţării, poate fi realizată o finanţare mixtă când fondurile sunt asigurate
de părţi pentru ansamblul proiectului economic sau o finanţare paralelă când Banca
Mondială şi ceilalţi creditori finanţează diferite bunuri şi servicii sau diferite părţi ale
proiectului. Avantajul cofinanţării este faptul că, prin componenta publică se asigură
exportatorilor obţinerea unor finanţări la un cost inferior celui al pieţei.
 Teste de autoevaluare

Cap. 1-2

1. Care dintre următoarele categorii are cea mai largă sferă de cuprindere:
a). relaţiile economice internaţionale; c). economia mondială;
b). tranzacţiile economice internaţionale; d). economiile naţionale.

2. Cei mai mulţi teoreticieni susţin că economia mondială s-a conturat:

a). la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea;
b). la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea;
c). la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea;
d). la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea.

3. Tranzacţiile internaţionale nu se pot grupa în:

a). schimburi de servicii; c). economii naţionale;
b). schimburi de capital; d). schimburi de mărfuri.

4. Formele tradiţionale de comerţ exterior sunt:

a). export de mărfuri şi cooperarea economică internaţională;
c). import şi export de mărfuri;
b). import de mărfuri şi cooperarea economică internaţională;
d). toate variantele sunt corecte.

5. Tranzacţiile economice internaţionale prezintă următoarele roluri:

1). stimulează realizarea progresului tehnic;
2). împiedică accesul statelor la resurse materiale mondiale;
3). asigură stabilitate şi dezvoltare pe plan mondial;
4). facilitează realizare profitului de monopol de către agenţii economici;
5). facilitează accesul statelor la resurse materiale mondiale;
6). acţionează ca o piedică în calea progresului tehnic.
Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 4 + 5; c). 1 + 4 + 5; d). 2 + 3 + 6.

6. Politica comercială este o parte componentă a politicii:

a). monetare a statului; c). fiscale a statului;
b). economice a statului; d). valutare a statului.
 7. Autarhia se caracterizează prin:
a). libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor
tarifare din calea relaţiilor economice internaţionale;
b). starea generală de izolare a economiei şi orientarea exclusivă spre interior;
c). protejarea economiei naţionale prin limitarea importului de produse străine;
d). libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor
netarifare din calea relaţiilor economice internaţionale.

8. Având în vedere graficul de mai jos, care dintre următoarele afirmaţii sunt
adevărate:
1). segmentul AB arată oferta internă la preţul P;
2). segmentul AB arată creşterea ofertei la creşterea preţului;
3). segmentul OB arată oferta internă la preţul P1;
P 4). segmentul BC arată creşterea cererii la creşterea
O
preţului;
5). segmentul BC arată importul la preţul P1;
P1 6). segmentul BC arată importul la preţul P.
Este valabilă combinaţia:
P
a). 2 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 6;
C
c). 3 + 5 + 6; d). 1 + 2 + 4.
O A B C D Q

9. Taxa vamală are rolul de a corela preţul produselor din import cu cel al produselor
indigene atunci când gradul de protecţie nominală este:
a). GPN > 100; b). GPN = 100; c). GPN < 100; d) GPN = 0.

10. Gradul de protecţie nominală se determină pe baza formulei:

a). tv s  100 ; b). C1  100  100; c). (VV  Tv )  C  100 ; d) Si
 100 .
VV C0 Pint 100  Kf mp

11. Instrumentele de realizare a politicii netarifare sunt:

1). taxele vamale; 4). contingentele;
2). tariful vamal; 5). ajustările fiscale la frontieră;
3). licenţele de import-export; 6). limitarea importurilor prin reglementări tehnice.
Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 3 + 4; b). 2 + 3 + 4 + 5; c). 3 + 4 + 5 + 6; d). 1 + 4 + 5 + 6.

12. Instrumentele netarifare care produc efecte restrictive prin intermediul

mecanismului preţurilor sunt:
a). licenţele de import-export; c). taxele vamale;
b). contingentele; d). ajustările fiscale la frontieră.

13. Măsurile de natură bugetară utilizate pentru stimularea exporturilor sunt:

a). licenţele de import-export; c). contingentele;
b). subvenţiile de export; d). creditele de export.
 14. Politica comercială trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
1). promovarea relaţiilor economice externe;
2). impulsionarea exporturilor;
3). protejarea economiei naţionale de concurenţa străină;
4). facilitarea realizării profitului de monopol de către agenţii economici;
5). împiedicarea accesului statelor la resurse materiale mondiale;
6). împiedicarea progresului tehnic.
Este valabilă combinaţia: a). 4 + 5 + 6; b). 3 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 1 + 2 + 3.

15. Tipurile de politică comercială sunt:

a). zonele de liber schimb; c). politica vamală;
b). uniunile vamale; d). autarhia.

16. După obiectul impunerii, taxele vamale sunt:

a). cu caracter fiscal; c). specifice;
b). ad-valorem; d). de import.

17. Taxele vamale ad-valorem:

a). sunt uşor de stabilit, fără un tarif vamal detaliat;
b). elimină pericolul evaziunii fiscale;
c). oferă o protecţie tarifară ridicată;
d). sunt stabilite în sumă fixă, pe o unitate fizică de marfă.

18. Protecţionismul reprezintă:

a). un instrument al politicii comerciale;
b). un instrument al politicii monetare;
c). un tip de politică comercială;
d). o categorie de politică fiscală.

19. Politica vamală:

a). reprezintă componenta de bază a politicii monetare;
b). se realizează cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat care vizează comerţul interior
al ţării;
c). cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor adoptate de stat care vizează
impulsionarea globală a exporturilor;
d). se realizează prin intermediul tarifului vamal, al codurilor şi regulamentelor vamale.

20. Tariful vamal reprezintă:

a). principalul instrument de protecţie a economiei naţionale;
b). un mijloc de promovare a exporturilor;
c). instrumentul de realizare a politici netarifare;
d). instrumentul de realizare a politicii de promovare şi simulare a exporturilor.

21. Zona de liber schimb:

1). presupune instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu terţii;
2). nu presupune instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu terţii;
3). presupune eliminarea barierelor din comerţul reciproc al ţărilor participante;
4). reprezintă o formă de integrare vamală;
5). reprezintă, de fapt, o uniune vamală;
6). presupune eliminarea doar a barierelor tarifare din comerţul reciproc al ţărilor
participante.
Este valabilă combinaţia: a). 4 + 5 + 6; b). 3 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 1 + 2 + 3.

22. Contingentele reprezintă:

a). restricţii cantitative;
b). instrumente netarifare ce produc efecte restrictive prin mecanismul preţurilor;
c). măsuri de protecţionism administrativ;
d). plafoane cantitative care lărgesc importul unor produse pe o anumită perioadă.

23. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). taxele vamale de retorsiune se instituie împotriva acelor parteneri care folosesc practici
comerciale neloiale;
2). taxele vamale specifice sunt exprimate procentual şi aplicate asupra valorii în vamă a
mărfurilor;
3). taxele vamale protecţioniste sunt percepute pentru a reduce puterea concurenţială a
produselor importate;
4). taxele vamale compensatorii sunt stabilite asupra mărfurilor importate care au beneficiat
în ţara de origine de subvenţii din parte statului;
5). taxele vamale ad-valorem sunt exprimate în valori absolute pe unitatea fizică de marfă;
6). taxele vamale protecţioniste urmăresc încurajarea fluxurilor comerciale pentru anumite
produse sau în relaţie cu anumiţi parteneri.
Este valabilă combinaţia: a). 2 + 4 + 5; b). 1 + 3 + 4; c). 3 + 5 + 6; d). 1 + 3 + 5.

24. La produsul x, valoarea în vamă este 100 USD, taxa vamală percepută este 20%, iar
cursul valutar este de 3 u.m./USD. Preţul de comercializare al produsului din import va
reprezenta:
a). 330 USD; b). 330 u.m.; c). 360 USD; d) 360 u.m.

P
O
25. Segmentul AB din graficul alăturat arată:
a). oferta internă la preţul P;
b). oferta internă la preţul P1;
P1 c). creşterea ofertei la creşterea preţului;
d). creşterea cererii la creşterea preţului.
P

C
26. Care segment din graficul alăturat arată
O A B C D Q
importul la preţul P1: a). AB;
b). OA;
c). OC;
d). BC.
 27. Tip de politică comericală este:
a). politica vamală; c). politica netarifară;
b). autarhia; d). nici un răspuns nu este corect.

28. Care dintre tipurile de politică comercială se caracterizează prin starea generală de
izolare a economiei şi orientarea exclusivă spre interior:
a). protecționismul; c). autarhia;
b). liberul-schimb; d). politica vamală.

29. Uniunile vamale:

a). reprezintă o formă de integrare vamală;
b). reprezintă un instrument de realizare a politicii comerciale;
c). nu presupun instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu terţii;
d). determină un fenomen ce poartă denumirea de apreciere monetară.

30. În prezent caracteristica de bază a comerţului internaţional este:

a). autarhia; c). protecţionismul;
b). liberul-schimb; d). nici un răspuns nu este corect.

31. Diviziunea internaţională a muncii reprezintă:

a). ansamblul relaţiilor de schimb ce se stabilesc între agenţii economici din diferite ţări;
b). adaptarea potenţialului economic naţional la cerinţele pieţei mondial;
c). totalitatea tranzacţiilor economice internaţionale dintre statele lumii;
d). toate variantele de mai sus sunt corecte.

32. Tranzacțiile economice internaţionale reprezintă o componentă a:

a). relaţiilor valutare şi financiare internaţionale;
b). economiei mondiale;
c). politicii comercial;
d). economei naționale.

33. Economia mondială:

a). este o ramură relativ nouă a ştiinţei economice;
b). s-a conturat ca urmare a formării statelor independente şi adâncirii diviziunii
internaţionale a muncii;
c). se caracterizează, în prezent, prin extinderea şi intensificarea tranzacţiilor economice
internaţionale;
d). toate variantele de mai sus sunt corecte.
Rezolvare - Teste cap. 1-2

1. c 14. d 27. b
2. b 15. d 28. c
3. c 16. d 29. a
4. c 17. a 30. c
5. a 18. c 31. b
6. b 19. d 32. b
7. b 20. a 33. d
8. a 21. c
9. b 22. a
10. c 23. b
11. c 24. d
12. d 25. c
13. b 26. d
 Teste de autoevaluare

Cap. 3

1. Care dintre următoarele metode de determinare a cursului valutar se bazează pe

principiul: două mărimi egale cu o a treia sunt egale între ele:
a). metoda cotării la bursă; b). metoda cotării directe;
c). metoda cursului încrucişat; d). metoda cotării indirecte.

2. Cursul valutar:
a). desemnează însumarea resurselor utilizate pentru producerea şi desfacerea de
bunuri/servicii pe plan internaţional;
b). este expresia bănească a valorii bunurilor/serviciilor care fac obiectul schimburilor
economice internaţionale;
c). reprezintă raportul valoric dintre monedele a două ţări, fiind stabilit pentru
reglementarea sch. econ. internaţionale;
d). reprezintă totalitatea cheltuielilor ocazionate de consumul de factori de producţie pentru
producerea şi desfacerea unor bunuri/servicii.

3. Deprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprimă:

a). o scădere a cursului de schimb a monedei pe plan extern;
b). o creştere a puterii de cumpărare a monedei pe plan intern;
c). punctul de echilibru între cererea şi oferta cumulată pentru o valută într-un interval
delimitat;
d). o creştere a cursului de schimb a monedei pe plan extern.

4. Clauzele de consolidare valutară:

a). au menirea de a proteja importatorul / exportatorul împotriva efectelor negative ale
modificării cursurilor valutare;
b). reprezintă o parte componentă a politicii economice a oricărui stat;
c). constituie tehnici de acoperire extra-contractuală ale riscului valutar;
d). reprezintă mecanisme de stabilire ale cursului valutar pe piaţă.

5. Cursul valutar stabilit pe piaţa valutară interbancară:

a). nu are în vedere relaţia dintre cererea şi oferta de valută;
b). nu poate fluctua în cursul zilei;
c). nu poate fi diferit de la o bancă la alta;
d). reprezintă un punct de echilibru între cererea şi oferta cumulată pentru aceeaşi valută
într-un interval delimitat.

6. Aprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprimă:

a). o scădere a cursului de schimb a monedei pe plan extern;
b). o creştere a puterii de cumpărare a monedei pe plan intern;
c). punctul de echilibru între cererea şi oferta cumulată pentru o valută într-un interval
delimitat;
d). o scădere a puterii de cumpărare a monedei pe plan intern.

7. Clauza aur vizează legarea cursului monedei de plată de:

a). o altă valută, considerată mai stabilă, devenită monedă de referinţă;
b). de un coş valutar;
c). preţul aurului pe piaţa internaţională;
d). de cursul DST.

8. Coeficient de fluctuaţie al monedei de plată în raport cu elementul cheie se

determină pe baza formulei:
a). tv s 100 ; c). (VV  Tv)  C  100 ;
VV Pint
C1 Si
b).  100  100 ; d).  100 .
C0 100  Kf mp

9. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). conform metodei cotării directe, cursul valutar reprezintă numărul de unităţi monetare
străine ce revin la o unitate monetară naţională;
2). mişcarea cursurilor valutare serveşte la cuantificarea fenomenelor de apreciere, respectiv
depreciere monetară;
3). cursul de referinţă stabilit de banca centrală reprezintă media ponderată a cursurilor de
vânzare şi cumpărare practicate de-a lungul zilei pe piaţa interbancară;
4). în practică, cele mai utilizate tehnici extra-contractuale de acoperire a riscului valutar sunt
clauzele valutare;
5). fenomenele de apreciere şi depreciere monetară sunt, în principal, determinate de starea
economiei naţionale;
6). pentru exportator, riscul valutar se produce în situaţia în care, la data încasării sumei,
moneda de plată are o putere de cumpărare mai mare decât la momentul încheierii
contractului.
Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 3 + 5; c). 1 + 4 + 6; d). 2 + 3 + 6.

10. Coeficientul de fluctuaţie al monedei de plată în raport cu elementul cheie se

determină pe baza relației: C1 100  100 , unde:
C0
a). C0 reprezintă cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data
scadenței;
b). C1 reprezintă cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data
efectuării plăţii;
c). C0 reprezintă cursul unei unităţi din elementul de referinţă față de moneda de plată la
data încheierii contractului;
d). C1 reprezintă cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data
încheierii contractului.

11. Cuantificarea fenomenelor de apreciere și depreciere monetară se realiză cu

ajutorul indicatorului:
a). gradul de protecţie nominală a economiei naționale;
b). protecţia nominală a economiei naționale;
c). coeficientul de fluctuaţie a monedei de plată în raport cu elementul cheie;
d). coeficientul de fluctuaţie a monedei naționale în raport cu elementul de referinţă.

12. Paritatea puterii de cumpărare este:

a). o metodă de cotare a cursului valutar;
b). o teorie de determinare a cursului de schimb valutar;
c). un indicator macroeconomic;
d). toate variantele de mai sus sunt false.

13. Dacă în momentul t0 cursul valutar este 1 GBP = 6,32 RON, iar în momentul t1
cursul valutar este 1 GBP = 6,34 RON, vorbim de fenomenul de:
a). apreciere a RON în raport cu GBP;
b). depreciere a RON în raport cu EUR;
c). apreciere a RON în raport cu USD;
d). depreciere a RON în raport cu GBP.

14. Dacă în momentul t0 cursul valutar este 1 GBP = 1,55 USD, iar în momentul t1
cursul valutar este 1 GBP = 1,58 USD, vorbim de fenomenul de:
a). apreciere a RON în raport cu GBP;
b). depreciere a EUR în raport cu GBR;
c). apreciere a GBP în raport cu USD;
d). depreciere a GBP în raport cu USD.

15. Care dintre următoarele afirmaţii este falsă:

a). deprecierea monetară are un efect de impulsionare a exporturilor;
b). aprecierea monetară acţionează ca un factor de frânare a exporturilor;
c). cursul valutar stabilit pe piaţa valutară interbancară nu are în vedere relaţia dintre cererea
şi oferta de valută;
d). stabilirea raportului valoric dintre diferite monede poartă denumirea de cotare sau
cotaţie.

16. Dacă cursul valutar este 1 PLN = 1,04 RON, care va fi cursul valutar dintre RON și
PLN exprimat prin metoda cotării indirecte:
a). 0,7142 PLN/RON;
b). 0,7142 RON/PLN;
c). 0,9615 PLN/RON;
d). 0,9615 RON/PLN.
 17. Clauza mono-valutară vizează legarea cursului monedei de plată de:
a). de cursul DST;
b). o altă valută, considerată mai stabilă, devenită monedă de referinţă;
c). preţul aurului pe piaţa internaţională;
d). de un coş valutar.

18. Clauza plurivalutară vizează legarea cursului monedei de plată de:

a). o altă valută, considerată mai stabilă, devenită monedă de referinţă;
b). de un coş valutar;
c). preţul aurului pe piaţa internaţională;
d). de cursul DST.

19. Clauza monedă internaţională vizează legarea cursului monedei de plată de:
a). o altă valută, considerată mai stabilă, devenită monedă de referinţă;
b). de un coş valutar;
c). preţul aurului pe piaţa internaţională;
d). de cursul DST.

20. Riscul valutar se produce pentru exportator în situaţia în care:

a). apare fenomenul de depreciere a monedei naţionale a exportatorului în raport cu moneda
de plată;
b). apare fenomenul de apreciere a monedei de plată în raport cu moneda naţională a
exportatorului;
c). la data plăţii moneda de plată are o putere de cumpărare mai mică decât la momentul
încheierii contractului;
d). la data plăţii moneda de plată are o putere de cumpărare mai mare decât la momentul
încheierii contractului.

21. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). clauzele de consolidare valutară reprezintă o parte componentă a politicii economice a
oricărui stat;
2). clauzele de consolidare valutară reprezintă mecanisme de stabilire ale cursului valutar pe
piaţă;
3). clauzele de consolidare valutară au menirea de a proteja participanţii la o tranzacţie
internaţionale împotriva efectelor negative ale modificării cursurilor valutare;
4). cursul valutar stabilit pe piaţa valutară interbancară nu poate fluctua în cursul zilei;
5). cursul valutar stabilit pe piaţa valutară interbancară are în vedere relaţia dintre cererea şi
oferta de valută;
6). clauza multivalutară presupune legarea cursului monedei de plată de un coş valutar.
Este valabilă combinaţia:
a). 2 + 3 + 6; b). 1 + 4 + 6; c). 2 + 4 + 5; d). 3 + 5 + 6.

22. În relația de calcul al coeficientului de fluctuaţie a monedei de plată în raport cu

elementul cheie C0 reprezintă:
a). cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data scadenței;
b). cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data efectuării
plăţii;
c). cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data încheierii
contractului;
d). cursul unei unităţi din elementul de referinţă față de moneda de plată la data efectuării
plăţii.

Rezolvare - Teste cap. 3

1. c 9. b 17. b
2. c 10. b 18. b
3. a 11. d 19. d
4. a 12. b 20. c
5. d 13. d 21. d
6. b 14. c 22. c
7. c 15. c
8. b 16. c
 Teste de autoevaluare

Cap. 4

1. Cambia reprezintă:
a). un angajament de plată prin care emitentul se angajează să plătească beneficiarului o anumită
sumă de bani;
b). un ordin scris dat de către un client băncii sale de a plăti o anumită sumă, fie lui, fie unei terţe
persoane;
c). un înscris prin care o persoană dă ordin unei alte persoane să plătească o anumită sumă unei terţe
persoane;
d). un instrument de plată bazat pe electronică, ca alternativă la instrumentele clasice de plată.

2. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). acceptarea reprezintă garanţia prin care o persoană garantează efectuarea plăţii de către tras;
2). scontarea reprezintă operațiunea prin care cambiile deţinute de o persoană sunt transmise unei
bănci în vederea achitării lor;
3). scontarea se realizează la valoarea nominală a cambiei;
4). cambia poate servi atât ca instrument de plată, cât şi ca instrument de credit;
5). în procesul cambial sunt frecvente op. de prelungire a scadenţei şi de înlocuire a mai multor
cambii cu una singură;
6). scontarea este operaţiune prin care banca comercială preschimbă cambia în bani la banca centrală.
Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 5; b). 1 + 3 + 4; c). 2 + 4 + 5; d). 2 + 4 + 6.

3. Emitentul cambiei poartă denumirea de:

a). tras; b). beneficiar; c). trăgător; d). bancă.

4. Operaţiunea cambială prin care trasul îşi însuşeşte obligaţia de plată şi stabileşte momentul
plăţii se numeşte:
a). avalizare; b). acceptare; c). andosare; d). scontare.

5. Avalizarea reprezintă operaţiunea cambială care vizează:

a). transferul unei alte persoane a tuturor drepturile izvorâte din cambie;
b). garanţia personală acordată pentru garantarea efectuării plăţii de către tras;
c). însuşirea obligaţiei de plată de către tras;
d). stabilirea momentului la care debitorul se obligă să efectueze plata.
 6. Scontarea reprezintă operaţiunea prin care cambiile sunt transmise în vederea achitării lor:
a). băncii centrale; c). unor persoane fizice;
b). Ministerului Finanţelor Publice; d). băncilor comerciale.

7. În procesul cambial:
1). trăgătorul şi giranţii sunt debitori de regres;
2). trăgătorul şi giranţii sunt obligaţi principali;
3). posesorii cambiei pot fi beneficiarul sau giratarul;
4). obligatul principal este trasul;
5). posesorii cambiei pot fi trăgătorul sau giratarul;
6). obligatul principal este beneficiarul.
Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 5 + 6; c). 2 + 4 + 5; d). 1 + 3 + 4.

8. Acţiunea cambială de protest, întocmită de posesorul cambiei, se îndreaptă contra:

a). trăgătorului; b). girantului; c). trasului; d). giratarului.

9. Acţiunea cambială de regres, întocmită de posesorul cambiei, se îndreaptă contra:

a). trăgătorului; b). avaliştii trasului; c). trasului; d). beneficiarului.

10. Biletul la ordin este supus aceloraşi operaţiuni ca şi cambia, mai puţin operaţiunea de:
a). avalizare; b). andosare; c). scontare; d). acceptare.

11. Cecul pune în relaţie directă teri părţi, dintre care trasul este:
a). o bancă centrală; b). o firmă; c). o bancă comercială; d). o persoană fizică.

12. Fiind plătit întotdeauna doar la prezentare, ………… reprezintă un instrument de plată la
vedere.
a). cambia; b). biletul la ordin; c). cecul; d). trata.

13. Cecul, biletul la ordin şi cambia în formă electronică sunt recunoscute ca instrumente de
plată în România din anul:
a). 2013; b). 1934; c). 1990; d). 2008.

14. Cel care emite cecul în baza unui disponibil constituit în prealabil la o bancă poartă
denumirea de:
a). tras; b). beneficiar; c). trăgător; d). bancă.

15. …………… reprezintă angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă de bani

(conţinând formularea „voi plăti”).
a). cambia; b). biletul la ordin; c). cecul; d). trata.
Rezolvare - Teste cap. 4

1. c 9. a
2. c 10. d
3. c 11. c
4. b 12. c
5. b 13. d
6. d 14. c
7. d 15. b
8. c