Unitatea de învăţare 10

MACROECONOMIA INTERNAŢIONALĂ

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10………………………………..175

10.1 Conceptul de economie mondială şi trăsăturile ei ………………175
10.2 Piaţa mondială şi fluxurile economice internaţionale….………179
10.3 Comerţul internaţional………………….............................……181
10.3.1 Mutaţiile comerţului intenaţional………………………………182
10.3.2 Balanţa comercială şi balanţa de plăţi…………………………186
10.3.3 Eficienţa comerţului exterior……………………………………191
10.4 Globalizarea economiei mondiale……………………....…….....192
10.5 Răspunsuri şi comentarii la Testele de autoevaluare……............196
10.6 Lucrare de verificare Unitatea 10……………………...............196
10.7 Bibliografie pentru Unitatea 10….……………………………..197

Obiectivele Unitaţii de învăţare 10

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
 reţineţi procesele ce caracterizează economia mondială în era
postbelică;
 cunoaşteţi conţinutul şi principalele fluxuri economice specifice
pieţei mondiale;
 identificaţi mutaţiile înregistrate de comerţul mondial în era
postbelică;
 înţelegeţi principiile şi conţinutul balanţei de plăţi;
 sesizaţi căile de îmbunătăţire şi indicatorii prin care se exprimă
eficienţa comerţului exterior;
 înţelegeţi mecanismele definitorii şi implicaţiile globalizării
economiei.

10.1 Conceptul de economie mondială şi trăsăturile ei

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor
naţionale ale statelor lumii, legate între ele printr-un complex de
Economia relaţii generate de participarea la diviziunea internaţională a
mondială muncii.
Formarea economiei mondiale, proces istoric îndelungat, a
fost consencinţa consolidării pieţelor şi economiilor naţionale,
precum şi a creşterii şi diversificării relaţiilor economice dintre
ţările lumii.

1
 Evoluţiile pe plan politic şi economic înregistrate după cel de-
al doilea război mondial, au imprimat anumite caracteristici
economiei mondiale.

A. Accentuarea internaţionalizării şi globalizării economiilor

naţionale, ca urmare a adâncirii diviziunii internaţionale a muncii
şi a diversificării formelor relaţiilor economice internaţionale.
În general, procesul de internaţionalizare desemnează gradul
de deschidere a economiilor naţionale ale diferitelor ţări şi
corespunde dezvoltării relaţiilor economice dintre ele. În primul
rând, economiile naţionale sunt internaţionalizate prin intermediul
schimburilor de bunuri şi servicii, deci prin pieţe.
Accentuarea interdependenţelor economice internaţionale şi
tendinţa spre mondializarea vieţii economice constituie dominanta
perioadei postbelice. Gradul de interdependenţă poate fi pus în
evidenţă de evoluţia ponderii exporturilor şi importurilor în PNB,
a valorii activelor deţinute în străinătate, a ponderii capitalurilor
străine în investiţiile realizate, etc.
Aceste tendinţe sunt însoţite de creşterea gradului de integrare
a economiilor, calificat drept proces de globalizare şi
mondializare. Pieţele internaţionale tind să se integreze într-o
singură piaţă, anume piaţa mondială.Astfel, schimburile
economice nu constituie unica dimensiune a unei economii
naţionale deschise. Economia mondială se caracterizează şi prin
dezvoltarea integrării pieţelor financiare ca urmare a mobilităţii
deosebite a capitalurilor la scară internaţională. Acest proces,
manifestat la începutul anilor '70, desemnează multiplicarea
deplasărilor de capital. Globalizarea finaciară defineşte, aşadar,
constituirea unui spaţiu unificat de circulaţie a capitalurilor între
marile pieţe financiare. De fapt, peste 80% din tranzacţiile care se
efectuează pe pieţele financiare din lume se înregistrază la New
York, Londra şi Tokyo.
Creşterea volumului schimburilor comerciale internaţionale
este însoţită de o creştere mult mai accelerată a tranzacţiilor
înregistrate pe pieţe financiare. Înlăturarea restricţiilor privind
circulaţia capitalului, creşterea de noi instrumente finaciare şi
progresele tehnologice din domeniul comunicaţiilor au condus la
formarea sistemului financiar internaţional integrat. La sfârşitul
anilor '90, volumul tranzacţiilor valutare reprezenta 1500 miliarde
de dolari zilnic (o creştere de 8 ori faţă de 1986), faţă de 25
miliarde de dolari cât reprezenta valoarea globală a exporturilor de
bunuri şi servicii.
Încă din anii '60, paralel cu aceste tendinţe manifestate pe
Trăsăturile

2
economiei pieţele schimburilor de bunuri şi a celor financiare, se desfăşoară
mondiale transnaţionalizarea proceselor productive, în ritmuri şi proporţii
diferite. Firmele multinaţionale acţionează direct la scară
planetară, activitatea lor determinând importante consecinţe pentru
economia mondială, atât pentru economiile ţărilor de origine, cât
şi pentru cele în interiorul cărora acţionează.
ONU estimează existenţa a peste 60.000 corporaţii
multinaţionale, care controlează peste 900.000 de unităţi de
producţie şi în care activează peste 86 de milioane de lucrători.
Împreună, ele deţin un sfert din producţia mondială şi o treime
din comerţul mondial.
În ceea ce priveşte gradul de extindere şi intensitate a
manifestării acestor fenomene în economia mondială postbelică,
trebuie arătat că ele caracterizează numai acele economii naţionale
care deţin preponderenţa în schimburile comerciale şi monetar–
financiare internaţionale.
B. Fragilitatea economiei mondiale şi profundele sale
dezechilibre. În anii '70, au intervenit dereglări profunde care au
afectat substanţial ordinea economică instituită după al doilea
război mondial. Este vorba, în principal, de probuşirea sistemului
monetar internaţional instituit în anul 1944 şi de apariţia şocurilor
petroliere.
Dereglările monetare s-au evidenţial prin ample fluctuaţii
înregistrate de dolar, care rămâne principala lichiditate
internaţională. De asemenea, trebuie consemnată amploarea
fluctuaţiilor ratelor de schimb şi profundele perturbări ale
economiei mondiale generate de instabilitatea lor.
Vulnerabilitatea sistemului monetar şi finaciar internaţional
ameninţă stabilitatea economiei mondiale. Devine tot mai evidentă
deconexiunea economiei financiare de economia reală. Astfel, în
SUA, raportul dintre ele a crescut de la 2 ori în 1970, la 50 de ori
în 2006.
În condiţiile actuale, un complex de factori de natură
economică şi monetar-financiară prefigurează una dintre cele mai
profunde crize cu care s-a confruntat economia mondială în
perioada postbelică.
C. Exacerbarea rolului ratelor de schimb şi a ratelor dobânzii
în anii '80, a determinat manifestarea unei noi forme de
competitivitate între ţările dezvoltate ale lumii prin intermediul
politicilor macreconomice.
Preocupările privind controlul inflaţiei şi creşterea gradului de
ocupare a forţei de muncă s-au concretizat în schimbarea radicală
a politicii economice a S.U.A., ulterior şi a altor ţări indistrializate.

3
 Aceste schimbări au vizat, în general, două aspecte: o politică
monetară restrictivă şi o politică bugetară şi fiscală expansivă
(reducerea fiscalităţii pe seama recomandărilor economiştilor
adepţi ai ofertei, creşterea cheltuielilor bugetare ş.a.). O asemenea
combinare a acestor mijloace şi pîrghii de orientare a activităţii
economice se defineşte prin politica economică mixtă.
În anii '80, economia S.U.A. şi a altor ţări dezvoltate se
confruntă cu un dublu deficit: deficitul bugetar şi deficitul extern.
În literatura economică sunt definite ca deficite „gemene”. O
asemenea situaţie caracterizează deficitele conjugate ale bugetului
şi ale comerţului exterior. La jumătatea anilor '80, ele au
înregistrat creşteri considerabile şi s-au aflat într-o strânsă
interdependenţă. Finanţarea acestor deficite a contribuit la
creşterea gradului de îndatorare a ţărilor respective. În bună
măsură, datoria externă este concentrată în unele ţări. Numai la
Banca Mondială, 20 de ţări deţin 60% din mărimea datoriei
mondiale.
D. Accentuarea contrastelor şi a vitezei cu care se recompun
ierarhiile în economia mondială. Creşterea economică rapidă
înregistrată în regiunea Asia-Pacific, determină tendinţa de
deplasare a centrului de greutate al economiei mondiale din
bazinul Atlanticului în cel al Pacificului. Bascularea economiei
mondiale către Asia riscă să altereze preeminenţa economiei
transatlantice în favoarea unui duopol americano-asiatic.
Totodată, un context internaţional marcat de noi provocări şi
oportunităţi a condus la schimbarea raportului de forţe din
economia mondială şi la emergenţa unor noi puteri economice
non-europene şi non-occidentale. Astfel, între 1980-2006,
ponderea SUA în PIB –ul mondial rămâne de 21%, ponderea
Uniunii Europene se reduce de la 28% la 20%, în timp ce în Asia
de Est creşte de la 16% la 28%. Extrapolând ritmurile actuale, se
prefigurează schimbări semnificative în ierarhia mondială. PIB–ul
din China va depăşi pe cel din Japonia în anul 2015 şi din Asia în
anul 2040. Prin prisma aceluiaşi indicator, Rusia va devansa
Regionalismul Germania, Anglia şi Franţa, în anul 2025.
economic E. Noul regionalism şi implicaţiile majore asupra economiei
mondiale. Extinderea regionalismului economic în Europa şi Asia
generează dezbateri între economişti în privinţa eficacităţii sale, în
comparaţie cu instituţiile globale, în soluţionarea unor probleme
economice majore, precum şi a rolului său în asigurarea unei
economii mondiale deschise şi integrate. Semnificative sunt
evoluţiile regionalismului economic pe plan european. În materie
economică, Uniunea Europeană se afirmă ca prima putere

4
mondială: deţinea 17% din comerţul mondial în anul 2006 (29%
dacă se include şi comerţul intracomunitar), 26% din exportul
mondial de servicii, 17% din exportul modial de produse de înaltă
tehnologie, 21% din fluxul mondial de investiţii directe. Totodată,
U.E. reprezintă 25% din PIB mondial şi moneda euro deţine 25%
din rezervele oficiale mondiale.

Tema de reflecţie 10.1.

Analizaţi trăsăturile postbelice ale economiei mondiale.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

10.2. Piaţa mondială şi fluxurile economice internaţionale

Procesul istoric de formare a economiei mondiale a presupus
constituirea pieţei mondiale şi a diviziunii internaţionale a muncii.
Piaţa mondială reprezintă ansamblul schimburilor
economice de bunuri şi servicii, monetare şi transferuri valorice
realizate între agenţii economici din diverse ţări ale lumii. Piaţa
mondială constituie cadrul general de manifestare a diviziunii
internaţionale a muncii. Aceasta poate fi definită drept procesul
de repartizare a producţiei şi comercializării bunurilor şi
serviciilor între ţări sau zone economice mai mult sau mai puţin
specializate. Ea este expresia specializării între diferite ţări care
participă la schimburile economice internaţionale de bunuri şi
servicii.
Pe măsura progreselor înregistrate în evoluţia economiilor
naţionale, a îmbunătăţirii structurilor acestora şi a accentuării
specializării în producţie au intervenit mutaţii substanţiale în
diviziunea internaţională a muncii care, în fiecare etapă, reflectă
locul şi rolul fiecărei ţări pe piaţa mondială a diferitelor bunuri şi
servicii. Aşadar, acest proces nu are caracter definitiv. Diviziunea
internaţională a muncii a fost fondată pe schimbul de materii
prime şi produse manufacturate exportate de ţările dezvoltate.

5
 Criza economică declanşată în anii '70 aduce modificări
substanţiale în diviziunea internaţională a muncii : unele ţări în
curs de dezvoltare îşi îmbunătăţesc poziţia de exportatori de
materii prime, altele (noile ţări industrializate) se afirmă ca
exportatori de produse manufacturate; ţările occidentale au
devenit principalii producători mondiali de produse agricole;
schimbul de produse manufacturate de consum curent fabricate cu
forţă de muncă abundentă, contra produselor care înglobează
noile tehnologii fabricate în ţările industrializate.
Teoriile relaţiilor economice internaţionale încearcă să
explice originea şi evoluţia diviziunii internaţionale a muncii.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, A. Smith, adept al
liberului schimb, susţine că orice ţară are interesul să se
specializeze în producţiile pentru care dispune de un avantaj
absolut, adică ale căror costuri sunt inferioare celor înregistrate în
alte ţări. Avantajul absolut în comerţul internaţional este asigurat
de posibilitatea de a produce şi exporta o marfă în condiţii mai
eficiente.
D. Ricardo propune o altă explicaţie a diviziunii
internaţionale a muncii, concretizată în teoria costurilor
comparative sau a avantajului comparativ. Potrivit acestei teorii,
fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor
bunuri pe care le obţine cu costuri relativ mai scăzute; în schimb,
va importa acele bunuri pe care le produce cu costuri relativ mai
ridicate. Această teorie a costurilor comparative a fost
aprofundată în sec. al XX-lea de economiştii suedezi Hecksher şi
Ohlin şi de economistul american Paul Samuleson. Conform
concepţiei lor, dacă dotările cu factori de producţie sunt diferite în
două ţări şi dacă proporţiile factorilor utilizaţi în fabricarea a două
produse diferă, atunci fiecare ţară are interesul să se specializeze
în producerea şi exportul acelui bun care utilizează intensiv
factorul de producţie care există relativ abundent şi să importe
bunul economic a cărei producţie reclamă factori de producţie
rari. Această teorie se mai numeşte „legea proporţionalităţii
factorilor” şi se înscrie pe linia gândirii liberale a schimburilor
Fluxuri internaţionale.
economice Forma concretă de derulare a schimburilor internaţionale o
internaţionale reprezintă fluxurile economice internaţionale. Ele se referă la
schimbul unor valori materiale şi băneşti între diferite ţări şi se
caracterizează printr-un proces continuu de diversificare. Fiecare
flux economic internaţional reprezintă o piaţă internaţională
specifică, iar ansamblul acestora constituie piaţa mondială. În
cadrul acesteia, se derulează următoarele fluxuri economice

6
internaţionale:
a) comerţul internaţional, reprezentat prin importul şi
exportul de mărfuri între ţări;
b) fluxul internaţional al serviciilor;
c) piaţa internaţională a capitalurilor, care cuprinde
operaţiunile legate de plasarea în şi din străinătate a
capitalurilor sub diverse forme (investiţii directe,
împrumuturi şi cumpărări de titluri de valoare);
d) piaţa tehnologiilor şi a altor rezultate ale cercetării
ştiinţifice;
e) piaţa internaţională a forţei de muncă.

Totalitatea fluxurilor economice internaţionale care iau

naştere între agenţii economici din diferite ţări alcătuiesc circuitul
economic mondial.

10.3. Comerţul internaţional

Principala formă a relaţiilor economice dintre ţări a
reprezentat-o comerţul internaţional. Evoluţia ecestuia este
relevantă după revoluţia industrială, care a fost însoţită de o
înflorire fără precedent a schimburilor internaţionale de mărfuri.
De altfel, însăşi sintagma de comerţ internaţional s-a născut odată
cu economiştii şcolii clasice engleze, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea.
Prin urmare, secolul următor se caracterizează prin progresul
foarte rapid al schimburilor comerciale. Dacă în 1800 acestea
reprezentau doar 3% din producţia mondială, ponderea lor creşte
la 33% în anul 1917. O asemenea evoluţie a fost determinată de
progresele economice înregistrate în perioada respectivă, de
stabilitatea monetară (etalonul-aur) şi de reducerea costului
transporturilor internaţionale.
Pe parcursul secolului al XIX-lea se înregistrează creşterea
mai rapidă a comerţului mondial faţă de cea a producţiei. Prin
aceasta, se măreşte gradul de deschidere al economiilor naţionale
către exterior. Pe măsura dezvoltării sale, se manifestă şi tendinţa
de schimbare a naturii comerţului mondial. Astfel, creşte
ponderea schimbului de materii prime de bază (care reprezenta
circa 69% din volumul comerţului mondial) şi se manifestă un
început al schimbului de produse manufacturate.
În această perioadă, Europa reprezenta centrul comerţului
mondial, realizând 70% din volumul acestuia. Anglia, Franţa şi
Germania deţineau aproximativ 40% din schimburile mondiale.

7
 În acest context, se cristalizează o primă schemă a diviziunii
internaţionale a muncii, în cadrul căreia ţările europene produc şi
exportă, în principal, produse manufacturate şi importă produse
primare din alte regiuni ale lumii.
Între cele două războaie mondiale se înregistrează stagnarea
schimburilor comerciale internaţionale, datorată crizei economice
din anii '30, perturbaţiilor sistemului monetar internaţional şi
creşterii protecţionismului. Pe fondul acestor evoluţii, are loc
declinul Europei Occidentale în comerţul mondial (35% faţă de
60% în, anul 1880) şi ascensiunea S.U.A. (America de Nord
asigura la acea dată 22% din comerţul mondial).
Perioada 1949-1973, poate fi considerată drept „vârsta de
aur” a creşterii economice şi a comerţului mondial. Rata medie de
creştere producţiei industriale a fost de aproximativ 6%, Japonia
înregistrând ritmuri superioare (10%). Creşterea comerţului
mondial devansează cu patru procente creşterea înregistrată de
producţie.
Această evoluţie favorabilă este întreruptă în anul 1974,
datorită declanşării crizei petrolului. Cele două şocuri petroliere,
asociate cu dereglarea sistemului monetar internaţional şi
amplificarea dezechilibrelor macroeconomice, au contribuit la
încetinirea creşterii economice şi, odată cu aceasta a schimburilor
comerciale internaţionale.
Dificultăţile anilor '70 sunt amplificate de creşterea
concurenţei în comerţul internaţional, legată de pătrunderea pe
piaţa mondială a noilor ţări exportatoare şi de declinul vechilor
industrii europene. Aceasta provoacă o anumită recrudescenţă a
protecţionismului, în special sub forma barierelor netarifare (noul
protecţionism).

10.3.1 Mutaţiile comerţului mondial

Evoluţia postbelică a comerţului mondial pune în evidenţă
următoarele trăsături:
a) Dezvoltarea mai rapidă a comerţului internaţional în
raport cu producţia mondială. Potrivit raportului O.M.C.
(Organizaţia Mondială a Comerţului), volumul comerţului a
crescut cu 9,5% în anul 1994 şi cu 8% în anul 1995. În decurs de
45 de ani, volumul producţiei a crescut de 5,5 ori, iar cel al
comerţului mondial de 14 ori. Pentru prima dată, în anul 1994
volumul comerţului cu produse a depăşit 4.000 miliarde de dolari.
În ultimii 60 de ani, rata medie anuală de creştere a
comerţului internaţional a fost de 6%, iar volumul său a crescut de
la 84 miliarde de dolari în 1953 la 10 trilioane în 2005. Ca urmare

8
 a creşterii mai rapide a comerţului internaţional faţă de producţia
mondială a făcut ca proporţii tot mai din producţia de bunuri şi
servicii create într-o şară să fie consumate în alte ţări.
b) Globalizarea comerţului mondial
Globalizarea evidenţiază noi forme de comerţ şi de activităţi
mondiale. Sisteme economice mondiale se substituie relaţiilor
tradiţionale internaţionale şi conduc la pierderea de către stat a
entităţii sale economice, iar schimburile se realizează într-o mai
mică măsură între întreprinderi independente sau ţări, ci
transgresând statele. Această transnaţionalizare a economiilor
plasează statele într-o stare de dependenţă şi limitează marjele de
Triada manevră ale politicilor naţionale.
Slăbirea statelor-naţiuni se realizează sub influenţa unei duble
situaţii: pe de o parte, schimburile mondiale se efectuează
primordial între mari regiuni comerciale care domină lumea
(denumite de K. Ohmae „Triada”); pe de altă parte, statele-regiuni
reprezintă unităţi economice mai eficace şi mai omogene decât
statele-naţiuni. Nordul Italiei, China meridională sau Silicon
Valley reprezintă pieţe suficient de mari pentru a rentabiliza
infrastructura necesară pentru a participa la economia mondială.
c) Evoluţiile semnificative structurale în comerţul mondial.
Astfel, structura pe produse a comerţului internaţional pune în
evidenţă o netă supremaţie a produselor manufacturate, care
reprezintă peste 78% din schimburile mondiale de produse. În
cadrul acestora, bunurile de echipament reprezintă 47% din
comerţul mondial. Analiza în dinamică evidenţiază o schimbare
radicală a raportului dintre ponderea produselor manufacturate şi
cea a produselor primare.
Importanţa schimburilor internaţionale de produse
manufacturate a condus la dezvoltarea unui tip de comerţ
interramură sau interindustrial.
Evoluţiile structurale vizează, de asemenea, şi comerţul
mondial cu servicii (transporturi, turism, telecomunicaţii,
asigurări, activităţi bancare, ş.a.), care a cunoscut o creştere mai
rapidă în comparaţie cu comerţul de mărfuri, reprezentând circa
20% din valoarea acestuia.
d) Redistribuirea rolului ţărilor dezvoltate în comerţul
mondial şi apariţia noilor ţări industrializate.
Ponderea cea mai mare în comerţul mondial de mărfuri o
deţin S.U.A., Germania şi Japonia, împreună asigurând
aproximativ o treime din exporturile şi importurile mondiale.
Începând cu deceniile şase şi şapte se înregistrează declinul
S.U.A. şi Angliei în comerţul internaţional, în favoarea Germaniei

9
 şi Japoniei. După anii '70, un rol important în comerţul mondial
încep sa-l deţină noile ţări industrializate, caracterizate prin
ritmuri susţinute de creştere a producţiei naţionale, strategii de
promovare a exporturilor, ş.a. Din această categorie se remarcă
unele ţări din Asia de Sud-Est, denumite şi „cei patru dragoni”:
Hong Kong, Coreea de Sud, Singapore şi Taiwan. Se remarcă, de
asemenea, rolul crescând în exporturile de produse manufacturate
şi al altor ţări asiatice: Tailanda, Malaesia, Indonezia, India,
Filipine şi Pakistan. Din anii '90, China continentală devine al XI-
lea exportator mondial. Pentru prima dată, în anul 1984
schimburile comerciale transpacifice devansează, prin importanţă,
schimburile transatlantice.
Aceste evoluţii economice internaţionale (relaţii Nord-Sud) şi
analiza acestora în contextul unei lumi tripolare.
e) Contrastul dintre politicile comerciale care fac apologia
liberului schimb şi recrudescenţa protecţionismului în comerţul
internaţional.
Într-un sens mai larg, protecţionismul poate fi definit prin
aplicarea unor măsuri variate care vizează crearea de distorsiuni
pe piaţa internă şi pe pieţele internaţionale de produse. În acest
scop, pot fi folosite mai multe categorii de măsuri:
Tarif - măsuri tarifare de restricţii indirecte care
vamal acţionează asupra importurilor şi exporturilor modificâmdu-se
costurile. Principalele restricţii tarifare sunt taxele vamale care
reprezintă un impozit prelevat asupra unei mărfi la trecerea
frontierei. Ansamblul taxelor vamale constituie tariful vamal. În
principal, efectele tarifului vamal se manifestă asupra producţiei,
consumului, importurilor, veniturilor fiscale şi redistribuirii
venitului;
- măsuri de restricţii netarifare sau directe:
interdicţii privind anumite exporturi strategice sau importuri din
motive sanitare; contingentările prealabile pentru importul
anumitor produse; controlul asupra calităţii produselor, impunerea
de norme, formalităţi administrative;
- măsuri de protecţionism monetar. Pentru aceasta,
sunt utilizate politici de devalorizare sau de depreciere
„competitivă”, măsurile privind controlul ratelor de schimb,
acţiuni asupra ratelor dobânzii.
În urma primului şoc petrolier din anul 1973, se constată o
accentuare, sub diferite forme a protecţionismului, fenomen
calificat drept neoprotecţionism. Obstacolele netarifare utilizate
sunt numeroase. În principal, neoprotecţionismul este susţinut
prin: cote, care înseamnă acceptarea unei anumite mărimi a

10
importurilor, fie ca volum, fie ca valoare; restricţii cantitative la
export; subvenţiile şi dumping – ul (a vinde un produs pe pieţe
străine la un preţ mai redus faţă de piaţa internă).

Tema de reflecţie 10.2

Evidenţiaţi caracteristicile postbelice ale comerţului mondial.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Interdependenţa crescândă dintre economiile naţionale,

dezvoltarea schimburilor şi necesitatea liberalizării lor au
amplificat rolul organismelor internaţionale de cooperare
economică. În cadrul acestora, se disting G.A.T.T. (Acordul
General pentru Tarife Vamale şi Comerţ ) şi U.N.C.T.A.D.
(Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare), cu rol
deosebit în promovarea şi extinderea comerţului internaţional.
G.A.T.T. (Acordul General) a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1948 şi se prezintă sub forma unui acord comercial multilateral.
El are ca obiect facilitatea creşterii comerţului mondial pe baza
limitării restricţiilor aplicabile tuturor părţilor contractuale în baza
principiului nediscriminării (concretizat în tratamentul naţiunii
celei mai favorizate),
În Acordul general sunt proclamate trei mari principii:
a) nediscriminarea între partenerii comerciali. Astfel, art. 1
al G.A.T.T. instituie principiul clauzei naţiunii celei mai
favorizate. El asigură un tratament identic în negocierile
comerciale. Dacă între două ţări intervine un acord de reducere
bilaterală a tarifului vamal o altă formă de protecţie, această
concesie trebuie aplicată şi celorlalte naţiuni contractante la
G.A.T.T.;
b) reciprocitatea concesiilor tarifare. Acest pricipiu stipulează
necesitatea ca ţara care acceptă o concesie tarifară trebuie să
ofere, în aceeaşi măsură, o concesie în schimb;
c) transparenţa politicilor comerciale.

11
 Negocierile periodice în scopul liberalizării schimburilor
comerciale poartă denumirea de runde. În existenţa G.A.T.T. s-au
desfăşurat opt runde de negocieri comerciale multilaterale (runda
Kennedy, 1964-1967; runda Tokyo, 1973-1979, runda Uruguay,
1986-1994). Într-o primă perioadă, în cadrul acestor negocieri
accentul a fost pus pe reducerea taxelor vamale.
Prin importanţa obiectivelor conţinute, se detaşează
negocierile din cadrul rundei Uruguay, declanşată în anul 1986
într-o reuniune ministerială la Punta del Este (Uruguay). În ciuda
unor mari întârzieri faţă de calendarul iniţial, finalizarea
negocierilor este consemnată în anul 1994, la reuniunea
programată la Marrakesh (Maroc). Acordurile finale ale rundei
Uruguay intră în vigoare de la 1 ianuarie 1995 şi sunt semnate de
117 ţări.
Acordul General se transformă în Organizaţia Mondială de
Comerţ (O.M.C.), care are ca obiectiv reducerea sensibilă a
tarifelor vamale şi aaltor protecţii netarifare, precum şi includerea
produselor agricole, textilelor şi serviciilor în cadrul general al
Balanţa acordurilor. Misiunea principală constă în asigurarea unor
comercială schimburi comerciale loiale şi echitabile.

10.3.2 Balanţa comercială şi balanţa de plăţi

Balanţa comercială reprezintă un tablou statistico-economic
în care se reflectă, într-o ordine stabilită, totalitatea operaţiunilor
de comerţ exterior realizate de o ţară, într-o perioadă dată. Ea
cuprinde cumpărările (importurile) şi vânzările (exporturile).
Exporturile reprezintă cererea externă de produse naţionale.
Nivelul lor este condiţionat de preţul relativ al produselor
naţionale şi al produselor externe, adică de rata de schimb reală.
O creştere a acesteia, corespunde unei îmbunătăţiri a
Soldul competitivităţii, ceea ce poate contribui la stimularea exporturilor.
comercial Pe măsura creşterii nivelului activităţii interne, cererea
internă devine mai puternică, o parte a acesteia satisfacându-se cu
produse străine, ceea ce conduce la amplificarea importurilor.
Diferenţa dintre exporturi şi importuri reprezintă soldul
comercial. Atunci când valoarea exporturilor este egală cu cea a
importurilor, balanţa comercială este echilibrată (soldul este nul).
Dacă exporturile sunt superioare importurilor, balanţa comercială
este excedentară (soldul comercial este pozitiv). În situaţia
inversă, se înregistrează un deficit comercial (soldul comercial
este negativ).

12
 Test de autoevaluare 10.1
Cum apreciaţi consecinţele următoarelor situaţii asupra
soldului comercial?
a) aprecierea euro?
b) diminuarea consumului privat?
c) diminuarea invesţiilor?
Folosiţi spatiul de mai jos pentru scrierea raspunsului.

Balanţa
de plăţi

Analiza fluxurilor economice externe ale unei ţări se

realizează cu ajutorul balanţei de plăţi (externe), care descrie
relaţiile economice cu agenţii care nu aparţin economiei
naţionale. Balanţa de plăţi este un document curent utilizat pentru
a stabili diagnosticul evoluţiilor macroeconomice şi evidenţiază
ansamblul fluxurilor realizate între o economie şi restul lumii pe
parcursul unei perioade (an, lunp, trimestru). Mai exact, este
vorba de a evoca fluxurile economice dintre rezidenţii unei
economii şi nonrezidenţi.
Se poate spune că balanţa de plăţi reprezintă documentul
statistic care grupează şi ordonează, într-un cadru definit de reguli
metodologice universal acceptate, ansamblul tranzacţiilor
economice şi financiare ale unei ţări – sau ale unei zone
economice – cu restul lumii, în decursul unei perioade date.
Conform Manualului balanţei de plăţi, (editat de FMI, ediţia a
V-a, 1993), balanţa de plăţi reprezintă „o evidenţă statistică în
care sunt înregistrate, pentru o perioadă de timp, tranzacţiile
economice ale unei ţări cu restul lumii”.
Din punct de vedere al structurii, există încă diferenţe minore
între prezentarea standard a FMI şi cea utilizată în zona euro.
Utilizarea balanţei de plăţi ca instrument de realizare şi
reflectare a echilibrului economic extern are în vedere logica sa de

13
ansamblu. În esenţă, este vorba de utilizarea contabilităţii în
contrapartidă dublă, conform căreia oricare tranzacţie trebuie
înregistrată de două ori, corespunzător celor două fluxuri opuse.
De fapt, oricărei operaţiuni realizate între un rezident şi un
nerezident, îi sunt ataşate un flux de intrare (de la nerezident către
rezident) şi un flux de ieşire (în sens invers); unul dintre ele indică
natura operaţiunii, celălalt modul său de reglementare. În balanţa
de plăţi, principiul este acela că orice flux de intrare este
contabilizat în credit (cu semnul plus) şi orice flux de ieşire în
debit (cu semnul minus). De exemplu, o operaţiune de export este
contabilizată în credit pentru că este vorba de un venit (un flux de
intrare) pentru exportatorul rezident; în schimb, creanţa dobândită
de exportator asupra clientului nerezident, este contabilizată în
debit, pentru că este vorba de un flux de ieşire.
Simetric, un import este contabilizat în debit pentru că are loc
un flux de ieşire (cheltuiala rezidentului către nerezident), în timp
ce diminuarea devizelor din ţara importatorului este contabilizată
în credit, deoarece corespunde unei diminuări de creanţe faţă de
restul lumii.
Regula generală în contruirea balanţei de plăţi este aceea că
valoarea unei operaţiuni înscrisă cu semnul plus indică o
diminuare de active, indiferent dacă acestea sunt realem financiare
sau monetare. În mod corespunzător, o cifră cu semnul minus,
semnifică o creştere de activ.
Exemplificare: un export, plătit în devize, se interpretează
astfel: se reduce stocul de bunuri şi sporeşte stocul de devize. În
ansamblul lor, operaţiunile comerciale sunt contabilizate cu
semnul plus, pentru că ele corespund cu intrări de devize
(exporturi) şi cu semnul minus, pentru că reprezintă ieşiri de
devize (importuri).

Test de autoevaluare 10.2

Cum se contabilizează în balanţa de plăţi operaţiunile
următoare :
a) importurile de bunuri din străinătate;
b) dividentele obţinute ca urmare a unei investiţii directe
efectuate în străinătate;
c) un împrumut bancar efectuat din străinătate de o
întreprindere naţională.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

14
 Contul
curent

Corespunzător celui de-al cincilea manual al FMI, balanţa de

plăţi are următoarele componenete: contul tranzacţiilor curente,
contul de capital şi contul financiar.
Tranzacţiile curente se referă la toate operaţiunile legate direct
sau indirect de schimburile internaţionale: importuri şi exporturi
Contul de bunuri şi servicii, veniturile factorilor de producţie (din muncă
de capital şi investiţii) şi transferuri curente (contribuţiile şa instituţiile
internaţionale, donaţiile, transferurile lucrătorilor din străinătate
către ţările de origine).
Soldul tranzacţiilor curente este egal cu soldul comercial la
care se adaugă soldul tuturor operaţiunilor de repartizare a
veniturilor şi al transferurilor curente. Un sold pozitiv semnifică o
Contul balanţă excedentară, deci o intrare netă de devize în ţară.
financiar Contul de capital regrupează transferurile de capital: plăţi de
dobânzi la datoria externă, achiziţii şi cesiuni de active
nefinanciare (brevete, mărci, drepturi de autor), ş.a.
Soldul tranzacţiilor curente, la care se adaugă soldul contului
de capital exprimă capacitatea sau nevoia de finanţare a unei ţări,
adică nivelul de echilibru între investiţiile şi economisirea internă.
Contul financiar este structurat conform cu natura
capitalurilor, investiţiilor de portofoliu, produselor financiare
derivate, altor investitţii şi active de rezervă. În cadrul contului
financiar, operaţiunile sunt subdivizate în creanţe şi angajamente.
Soldul pozitiv reflectă o diminuare de active sau creştere de
angajamente.

Tema de reflecţie 9.3

Caracterizaţi structura balanţei de plăţi.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

15
Echilibrul
balanţei
globale

Având în vedere principiile care stau la baza întocmirii sale,

balanţa de plăţi este întodeauna echilibrată în sens contabil.
Prezintă interes şi echilibrul economic al balanţei de plăţi. De
fapt, în analiza economică se are în vedere echilibrul balanţei
globale (formată din balanţa curentă redusă la schimburile de
bunuri şi servicii şi balanţa operaţiunilor financiare private).
Acest echilibru este atins atunci când variaţia rezervelor
oficiale este nulă, adică atunci când soldul balanţei globale este
nul (soldul contului curent + soldul balanţei operaţiunilor
financiare este egal cu zero). Această condiţie defineşte echilibrul
pe piaţa valutară. Astfel, piaţa valutară este echilibrată atunci
când variaţia rezervelor oficiale este nulă. Ceea ce coincide cu
noţiunea de echilibru al balanţei globale.
Soldul balanţei de plăţi curente are o semnificaţie deosebită
pentru economia unei ţări. Dacă se înregistrază un deficit curent
(soldul este negativ), se evidenţiază faptul că economia respectivă
consumă şi investeşte mai mult decât produce. Pentru a finanţa
consumul şi investiţiile suplimentare, este necesar apelul la
credite externe. Ţinând cont de echilibrul permanent al balanţei de
plăţi, deficitul curent corespunde unui excedent al balanţei
capitalurilor. Acest excedent se datorează îndatorării către
străinătate, investiţiilor externe în economie sau unei reduceri a
Deficit creanţelor asupra străinătăţii. Astfel, insuficienţa economisirii
extern naţionale este compensată cu cea externă.
Dimpotrivă, o ţară care înregistrează un excendent curent,
consumă şi investeşte mai puţin decât produce şi ce constituie o
economisire naţională.
Atunci când o ţară se confruntă cu o situaţie de deficit extern,
se impune ajustarea balanţei de plăţi curente. Pentru aceasta,
poate promova o politică de manevrare a ratei de schimb, în
sensul deprecierii monedei naţionale, fie o reducere a cererii prin
instrumentele de politică economică.

16
 10.3.3 Eficienţa comerţului exterior
O componentă a creşterii economice o reprezintă eficienţa
comerţului exterior, pentru a cărei măsurare se compară efectele
economice utile obţinute cu eforturile depuse. Efectele acestei
activităţi sunt reprezentate de veniturile încasate din export,
precum şi de bunurile şi serviciile obţinute din import. Eforturile
se concretizează în cheltuielile făcute (în moneda naţională)
pentru producerea mărfurilor exportate şi, respectiv, în valută
pentru mărfurile exportate şi respectiv în valută pentru mărfurile
importate.
Pentru sporirea eficienţei comerţului exterior se poate acţiona
pe mai multe căi: valorificarea superioară a resurselor materiale,
reducerea costurilor naţionale de producţie, ridicarea calităţii
produselor destinate exporturului, creşterea ponderii produselor
cu un înalt grad de prelucrare în structura exportului, asigurarea
condiţiilor de pătrundere pe pieţele externe, etc.
Eficienţa comerţului exterior se află în strânsă dependenţă cu
competitivitatea pe piaţa externă, care poate lua forma
competitivităţii prin preţ sau a competitivităţii în afara preţului
(structurală).
Competitivitatea prin preţ permite compararea evoluţiei
preţului de export al unei ţări cu cel al partenerilor comerciali. Ea
este direct legată de nivelul ratei de schimb şi se măsoară prin rata
de schimb reală şi depinde, în principal, de rata de schimb
nominală şi de costurile de producţie. Când cursul de schimb se
Competitivitate depreciază, competitivitatea prin preţ a produselor naţionale se
ameliorează în raport cu produsele străine. În condiţii normale
sodul comercial ar trebui să se îmbunătăţească. Evoluţia relativă a
costurilor de producţie face trimitere la competitivitatea prin cost.
Indicatorii O ţară va fi considerată competitivă atunci când costul de
comerţului producţie străin este superior costului naţional.
exterior Competitivitatea structurală a unei ţări depinde de calitatea
specializării (care se evaluează în raport de cerere) produselor
sale, reţeaua comercială, serviciile post-vânzare, capacitatea de
inovare, etc. Pentru a aprecia evoluţia activităţii de comerţ
exterior se pot utiliza indicatori de performanţă şi indicatori de
preţ. Din prima categorie fac parte:
- soldul comercial, determinat ca diferenţa între exporturi (X)
şi importuri (M);

(X+M)/2
- rata (sau gradul) de deschidere: ————;
PIB

17
 - rata de acoperire, care măsoară partea importurilor
acoperite prin exporturi (X: M).
Din categoria indicatorilor de preţ, fac parte:
- termenul de schimb, care se determină ca raport între
indicele de preţ al bunurilor exportate şi indicele de preţ al
bunurilor importate. Atunci când acest raport se diminuează, are
loc o degradare a termenului de schimb;

Test de autoevaluare 10.3

Ce semnifică degradarea termenului de schimb pentru o ţară?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

- puterea de cumpărare a exporturilor, care reprezintă

volumul importurilor posibile ţinând cont de preţurile şi cantităţile
exportate.

Tema de reflecţie 10.4

Prezentaţi indicatorii comerţului exterior.
Folosiţi spaţiul liber pentru scrierea răspunsului.

10.4 Globalizarea economiei mondiale

Economia globalizată constituie o realitate a zilelor noastre.
Caracterul multidimensional şi complexitatea acestui fenomen au
generat abordări multiple, care pun în evidenţă aspectele
controversate referitoare la originea, formele de manifestare şi
consecinţele sale.
Proces controversat, globalizarea s-a plasat în centrul
dezbaterilor teoretice la sfârşitul secolului al XX-lea şi a fost

18
 determinat de interacţiunea unor factori tehnici şi politici.
Inovaţiile tehnologice şi crearea unei infrastructuri internaţionale
Indicatorii au determinat expansiunea economiei globale în această perioadă.
globalizării În intervalul 1815-1914, comerţul mondial a crescut în medie cu
3,5% anual, de 3,5 ori mai mult decât se înregistrase pe parcursul
a trei secole anterioare.
Fenomenul globalizării nu s-a manifestat permanent. În prima
jumătate a secolului al XX-lea, accentul cade pe dezvoltarea
economiilor naţionale. Marea Depresiune a avut drept consecinţă
colapsul producţiei şi al ocupării. Între 1929-1933, producţia
S.U.A. s-a diminuat cu 30%, în timp ce şomajul s-a majorat cu
25%.
După anii '60, principalii indicatori ai globalizării sunt în
expansiune. Procesele actuale ale globalizării sunt fără precedent
istoric. Anii '90, constituie epoca cea mai prosperă din punct de
vedere economic din istoria umanităţii şi se caracterizează prin
globalizarea pieţelor, producţiei şi finanţelor.
În perioada 1980-2006, PIB-ul mondial se multiplică de 3 ori,
iar comerţul cu produse industriale de 25 de ori. Producţia
planetei depăşeşte 40 de trilioane de euro. Valul postbelic al
Factorii globalizării pune în evidenţă condiţii şi forme de manifestare
globalizării specifice. Deşi are caracter multidimensional, dimensiunea
primordială este cea economică. Globalizarea, adesea identificată
cu procesul de intensificare a integrării economiei mondiale,
precum şi cu tendinţele de liberalizare şi internaţionalizare, se
măsoară prin intensificarea şi viteza interacţiunilor şi
intercondiţionărilor din economia mondială. Explicaţiile privind
globalizarea economică tind să se concentreze asupra factorilor
tehnici, economici şi politici. Adesea, se argumentează că
tehnologia constituie cauza esenţială a globalizării. Totuşi, în
rândul proceselor cu influenţă considerabilă care au generat şi
accelerat globalizarea se pot menţiona liberalizarea economiei, ca
urmare a expansiunii revoluţiei neoliberale, liberalizarea
comerţului, dereglementarea pieţelor, liberalizarea transporturilor,
a pieţelor financiare, ş.a. Totodată, trebuie menţionată contribuţia
statelor naţionale, care au jucat un rol important în procesul
globalizării economiei.
Natura profundă a globalizării economice rezidă în
deschiderea spaţiilor economice, despaţializarea şi
deteritorializarea activităţii economice, ceea ce contribuie la
reducerea capacităţii statelor de a regla procesele economice şi
sociale.
Mondializarea contemporană semnifică şi multiplicarea

19
 fluxurilor transnaţionale, accentuarea interdependenţelor şi se
manifestă printr-un nivel record al deplasărilor transfrontaliere a
capitalului, serviciilor, tehnologiei, creşterea volumului
investiţiilor directe externe, ş.a.
Actuala fază a globalizării evidenţiază profunde modificări
calitative faţă de perioadele anterioare: desfăşurarea operaţiunilor
pe pieţele financiare internaţionale în timp real, amploarea
deosebită a fluxurilor de bunuri şi de capital pe termen scurt,
instituirea relaţiilor economice şi a nivelului interregional prin
organizaţii globale şi regionale, extinderea organizaţiilor de
reglare transnaţională, etc. Manifestarea acestor noi tendinţe se
realizează cu contribuţia semnificativă a actorilor globalizării,
precum instituţii regionale sau mondiale, corporaţiile
multinaţionale, organizaţii nonguvernamentale, ş.a.
Realităţile economiei mondiale actuale impun aprecierea
globalizării ca un fenomen asimetric, în evoluţie şi ca o realitate
incomplet construită. Astfel, globalizarea economică este limitată
ca arie geografică, referindu-se primordial la ţările industrializate
din Europa, America de Nord şi Japonia, care asigură peste 75%,
din valoarea achimburilor mondiale. Totodată, globalizarea este
limitată, unele industrii fiind mai globalizate (electronica) decât
altele (industria oţelului).
Deşi acţionează importante forţe globalizante, actualmente nu
putem vorbi de existenţa unei economii mondiale complet
globalizată.
Caracteristicile Analizând natura, amploarea şi semnificaţiile globalizării, pot
globalizării fi desprinse următoarele concluzii:
- caracterul polisemic al conceptului de globalizare;
- globalizarea poate fi definită ca un rezultat şi ca un proces.
Ca rezultat, globalizarea caracterizează economia mondială în
care politicile guvernamentale favorizează extinderea şi
intensificarea tranzacţiilor economice. Ca proces, globalizarea se
concretizează în fluxurile de bunuri, servicii, capital şi tehnologie,
care se desfăşoară într-o economie mondială unică, precum şi
transformările exercitate asupra economiilor naţionale;
- globalizarea nu reprezintă un proces singular, iar
dimensiunea sa economică este primordială;
- globalizarea economică defineşte principala tendinţă în
economia mondială contemporană;
- regionalizarea nu este întotdeauna incompatibilă cu
globalizarea economiei;
- globalizarea trebuie percepută ca un fenomen complex, care
se desfăşoară pe termen lung şi rezultă din acţiunea combinată a

20
 mai multor factori;
- coordonatele globalizării economice se referă la deschiderea
spaţiilor economice şi la despaţializarea activităţii, precum şi la
procesul de dezetatizare a societăţii, ceea ce afectează formele de
autoritate şi putere ale statelor şi conduce la diminuarea
aptitudinii lor de a regla procesele economice şi sociale;
- procesele acutale ale globalizării sunt fără precedent istoric;
- efectele globalizării sunt limitate şi nu trebuie exagerate;
- globalizarea contribuie la apariţia de noi forme de organizare
economică şi socială care transced frontierele naţionale.
Insuficienţele Dezbaterile privind consecinţele globalizării economice au
globalizării generat opinii pro şi antiglobalizare. În general, antiglobaliştii
sunt preocupaţi de măsura în care actuala globalizare asigură
oportunităţile necesare ţărilor mai puţin dezvoltate ale lumii,
susţinând necesitatea reformării sale.
Au fost identificate mai multe tipuri de insuficienţe specifice
actualei forme de globalizare:
- regulile care guvernează globalizarea avantajează ţările
industrializate şi au contribuit la înrăutaţirea situaţiei ţărilor cele
mai sărace;
- neglijarea mediului înconjurător şi a altor valori;
- diminuarea capacităţii ţărilor în curs de dezvoltare de a
adopta decizii importante;
- caracterul inacdecvat al soluţiilor propuse ţărilor în curs de
dezvoltare.
Eşecurile înregistrate de ţările mai puţin dezvoltate, care au
aplicat soluţiile propuse de organizaţiile economico-financiare
internaţionale, au condus la iniţierea unor strategii de
dezglobalizare, ca alternativă la globalizarea neoliberală actuală.
Reputatul economist american J. Stiglitz apreciază că problema
nu o reprezintă globalizarea în sine, ci modul în care a fost
gestionată. Ca urmare, sunt propuse măsuri concrete care să
conducă la identificarea unei variante mai echitabile de
globalizare.

21
 10.5. Răspunsuri şi comentarii la Testele de autoevaluare
Test de autoevaluare 10.1
Răspunsurile la aceste întrebări pot ţine cont de următoarele
considerente:
a) aprecierea euro, contribuind la creşterea preţurilor de
vînzare în euro, va contribui la degradarea soldului
comercial;
b) diminuarea consumului privat poate reprezenta un
factor de ameliorare a soldului comercial, deoarece
reducerea cererii diminuează cantităţile de bunuri
importate;
c) diminuarea investiţiilor va determina, pe termen scurt,
acelaşi efect ca şi diminuarea consumului privat. Însă,
pe termen lung, micşorarea investiţiilor poate afecta
competitivitatea structurală a ţării.

Test de autoevaluare 10.2

Ţinând cont de principiile care stau la baza construcţiei
balanţei de plăţi, rezultă:
a) importurile de bunuri din străinătate se înregistrază în
debit deoarece corespund unei ieşiri de devize;
b) dividentele obţinute ca urmare a unei investiţii directe
efectuate în străinătate se înregistrază în credit, pentru că
se produc intrări de devize;
c) un împrumut bancar efectuat din străinătate de o
întreprindere naţională se înregistrează în credit.

Test de autoevaluare 10.3

Răspunsul poate fi dezvoltat în jurul următoarelor idei:
- degradarea termenului de schimb evidenţiază faptul că
schimbul devine mai puţin favorabil la aceeaşi cantitate
schimbată;
- exporturile sunt relativ devalorizate în raport cu
importurile;
- la cantităţi identice de bunuri exportate, se pot achiziţiona
mai puţine bunuri de provenienţă străină.

10.6. Lucrare de verificare Unitatea 10

Analizaţi natura, caracteristicile şi implicaţiile globalizării
economice.

22
10.7. Bibliografie pentru Unitatea 10

1. Creţoiu Ghe., Cornescu V., Bucur Ion – Economie, Ed. A

III-a, Editura C.H.Beck, 20011;
2. Gilpin Robert - Economia mondială în sec. XXI, Editura
Polirom, Iaşi, 2004;
3. Stiglitz Joseph – Mecanismele globalizării,Editura
Polirom,Iaşi, 2008;
4. Held David, ş.a. – Transformări globale, Editura Polirom,
Iaşi, 2004.

23