Fluctuatiile valorice si consolidarea creantelor banesti

Sectiunea I
Lichiditatea creantelor si continuitatea afacerii comerciale

1. Circuitul fara sincope al banilor in economie este o conditie a sanatatii

organismului social si a succesului in afacerile comerciale. Incasarea integrala si la
timp a creantelor banesti asigura lichiditatea unei intreprinderi, inversul acestei
situatii afectandu-i continuitatea. O intreprindere lichida este o afacere de succes.
O intreprindere care nu are capacitate imediata de plata este o intreprindere in
dificultate sau chiar in insolventa. Oprirea fluxului de lichiditati poate determina
colapsul comerciantului, ceea ce i-ar putea afecta in lant si pe partenerii sai de
afaceri, cu consecinta unui adevarat risc sistemic. Termenele de plata uzuale care
se acorda in comert genereaza un “pret” care remunereaza lipsa de folosinta a
banilor, in timp ce depasirea acestor termene se penalizeaza, pentru a nu lasa
creditorul fara lichiditate si fara emolumentul creantei sale banesti 1. Creanta
baneasca poate suferi in timp o erodare a valorii sale reale, determinata de
fluctuatiile inflationiste, masiv alimentate de creatia bancara de bani-datorie, si de
volatilitatea cursului de schimb al monedei in care comerciantul isi face platile in
raport de moneda in care isi face majoritatea incasarilor. Pentru mentinerea
capacitatii de plata a comerciantului, a puterii sale de cumparare si a lichiditatii
intreprinderii sale, precum si pentru sanatatea sectorului economic sau a pietei
relevante pe care actioneaza comerciantul, este esentiala prezervarea valorii reale si
consolidarea creantei banesti.
Consolidarea valorii creantei banesti se realizeaza, la nivel minimal, prin normele
supletive referitoare la dobanda legala, la nominalismul monetar si la actualizarea
creantei cu indicele preturilor de consum. Insa, in raporturile juridice comerciale,
in scopul consolidarii valorii creantei banesti se utilizeaza, de regula, clauze
contractuale dedicate acestei finalitati, cum sunt clauza penala (penalitatile de
intarziere), clauza de indexare, clauza de risc valutar, clauza de hardship
(impreviziune) etc. In prezenta unor asemenea mecanisme contractuale de
consolidare a creantelor banesti, regulile supletive, inclusiv cele din Codul civil,
referitoare la dobanda legala, la nominalismul monetar si la actualizarea valorii
creantei banesti, sunt inlaturate de la aplicare. In schimb, lipsa ori imprecizia unor
astfel de clauze in contract determina aplicarea regulilor de drept comun, cu titlu
de norme supletive, care complinesc vointa lacunara a partilor. In anumite situatii

1
Desi este contraintuitiv, trebuie admis ca, in realitate, ceea ce remunereaza acest “pret” este, de fapt, timpul, adica
decalajul intre momentul nasterii obligatiei banesti si momentul platii efective. Echivalent valoric al marfurilor si al
serviciilor si mijloc de schimb sau de tezaurizare, banii nu sunt marfuri sau servicii si, deci, in sine, nu pot avea un
pret.
faptice, aceste reguli supletive pot intra in coliziune cu norme din legi speciale,
cum sunt cele reunite de legislatia protectiei consumatorilor sau de legislatia
concurentei, regulile supletive din dreptul comun fiind si in aceste cazuri inlaturate
de la aplicare. Cum normele de protectie a consmatorilor si de concurenta fac parte
din ordinea publica economica, inseamna ca particularii nu pot “deroga” de la ele
prin contract, astfel ca si acele clauze contractuale care reglementeaza un exces de
protectie a creantei banesti a comerciantului care abuzeaza de puterea sa
economica vor fi inlaturate din contract (sau, dupa caz, vor fi considerate nescrise
si fara de efect fata de partea “slaba” a contractului). De precizat ca, daca sunt
inserate in contracte pre-formulate, ne-negociate, aceste clauze pot fi calificate ca
abuzive, iar in raporturile juridice dintre comercianti si consumatori, caracterul ne-
negociat si dezechilibrat ale acestor clauze este prezumat. Pe de alta parte, daca
aceste clauze sunt excesive, ele pot fi supuse operatiunii de re-echilibrare a
prestatiilor, operatiune care, in extremis, poate determina desfiintarea, cu efect
liberatoriu pentru debitor, a contractului. Mai multe metode si mecanisme de re-
echilibrare sunt expres prevazute de lege, dar cele mai importante sunt extrase din
principiul echitatii si al bunei credinte in conventii. Aceste mijloace conventionale
de asigurare a valorii reale a creantei banesti sunt legitime si utile (sau chiar
necesare) daca intentioneaza consolidarea si incasarea la timp, ritmica, a creantei
banesti si mentinerea puterii de cumparare a banilor incapsulati temporar in
carapacea juridica a creantei banesti. Dar aceste mijloace nu sunt legitime si nici
echitabile daca speculeaza slabiciuni ale debitorului si informatii asimetric
distribuite in piata, opace pentru simplul particular sau pentru comerciantul mic (si
necalificat in operatiuni financiare sofisticate), daca duc la imbogatirea fara justa
cauza a creditorului ori la ruina debitorului sau daca obiectiveaza abuzul de putere
economica.

2. Din punctul de vedere al limbajului comun si, mai ales, din punct de vedere
economic, lichiditatea are sensul de capacitate imediata de plata, adica, de
disponibil banesc, aflat fie la vedere sau in cont curent, fie la dispozitia titularului,
sub forma unui credit sau a unor instrumente financiare imediat transformabile in
bani, cum ar fi actiunile sau obligatiunile listate la bursa, titlurile de stat,
conosamentele, cecurile si alte titluri de valoare platibile imediat.
In traditia dreptului comercial, creanta in numerar (creanta baneasca) este asimilata
cu lichiditatea, mai precis, cu banii lichizi, imediat disponibili. O creanta baneasca
incasabila imediat poate reface, consolida sau spori lichiditatea intreprinderii. Mai
mult chiar, creantele pecuniare pot fi puse in garantie pentru asigurarea rambursarii
datoriilor proprii ale titularului si pot fi constituite ca aport la capitalul social al
unor societati comerciale.
Cu toate acestea, o creanta baneasca neachitata este, mai degraba, un risc de
neplata din partea debitorului. Nefiind pretinsa la timp, creanta baneasca neachitata
se poate prescrie sau isi poate pierde din valoarea reala fie prin simpla trecere a
timpului (banii, neutilizati, nu mai produc alti bani, nici macar sub forma de
dobanzi la depozite sau la unele instrumente financiare, cum ar fi obligatiunile sau
titlurile de stat), fie prin erodarea sa cauzata de inflatie ori de fluctuatiile valorice
ale monedei de plata. In plus, drumul de parcurs pana la realizarea unei creante,
neachitate de buna voie si la timp de debitor, este anevoios si costisitor. De regula,
este necesara o actiune judiciara sau arbitrala pentru constatarea creantei (daca
creditorul nu detine deja un titlu executoriu contra debitorului), urmata de o
executare silita. Intrucat un proces are intotdeauna un grad mai mult sau mai putin
ridicat de risc de a cadea in pretentii (adica, de a pierde procesul) si, corelativ, de a
suporta costurile judiciare, inseamna ca titularul creantei banesti ar putea fi inhibat
in aceasta actiune judiciara sau arbitrala, abandonand-o. In tot acest timp, debitorul
poate deveni insolvabil sau se poate pune voluntar sub protectia tribunalului,
obligandu-l pe creditor sa participe la procedura insolventei pentru a putea spera la
realizarea, macar in parte, a creantei banesti. Creantele care nu beneficiaza de
cauze de preferinta nu primesc, aproape niciodata, nimic, de pe urma lichidarii
bunurilor unui debitor insolvabil sau falit. Pentru ca efectele negative ale
nerealizarii creantei banesti sa fie si mai mult amplificate, comerciantul este
obligat, in considerarea dispozitiilor imperative ale legislatiei fiscale, sa emita si
factura fiscala contra propriului debitor sau, cu consecinta generarii unor obligatii
fiscale platibile (impozit, tva) imediat si “recuperabile” intr-un termen nedefinit.
De regula, momentul la care este posibila recuperarea acestor plati fiscale
anticipative este incetarea procedurii de insolventa, moment de care Codul de
procedura fiscala leaga obligatia fiscului de a restitui sumele achitate de
contribuabil pentru un venit nerealizat, iar aceasta incetare poate surveni dupa o
lunga perioada de timp. De aceea, a preintampina prin clauze penale riscul de
neplata la scadenta a creantei banesti este un demers prudential necesar si legitim.
De altfel, pentru a neutraliza sau a reduce acest risc de neplata, in comert sunt
frecvent utilizate tehnici de circularizare a creantelor banesti, incepand cu titlurile
comerciale de valoare (cambie, bilet la ordin si cec) si continuand cu factoringul
(cedarea unui portofoliu de facturi de incasat, dar cu scadenta depasita, la un agent
economic specializat, care achita o parte din totalul creantelor constatate de
facturile respective, urmand sa preia riscul acelor facturi), cu cesiunea de portofolii
de creante catre colectorii de creante si terminand cu securitizarea (“impachetarea”
titlurilor de creanta de acelasi fel contra unui numar mare de debitori si vanzarea
lor sub forma unor obligatiuni sau titluri ipotecare).
Lichiditatea creantei prezinta, insa, un interes chiar si mai profund, atat pentru
comerciant, cat si pentru toti cei care intra in relatii de afaceri cu acesta.
Creantele banesti sunt baza fluxului de numerar (cash flow). Incasarea la termen a
acestor creante permite plata fara sincope a propriilor datorii ale comerciantului,
intr-un ciclu auto-generat si indeterminat ca intindere in timp. Neintrerupt, acest
flux de numerar inseamna continuitatea afacerilor, continuitate care se pastreaza
chiar si in situatia in care, din punctul de vedere al dreptului civil, comerciantul ar
aparea ca fiind insolvabil (cand valoarea contabila a activelor sale executabile silit
este mai mica decat totalitatea pasivului, debitorul este insolvabil, in sensul art.
1417 alin.2 teza intai Cciv). Un flux de numerar cu sincope anormale poate
insemna o dificultate financiara sau chiar o insolventa iminenta. Un flux de
numerar intrerupt pe o perioada mai mare sau egala cu perioada de rotatie a banilor
(plati, incasari, urmate de alte plati menite a relua ciclul de fabricatie, distributia
sau prestarea serviciilor comerciantului) inseamna insolventa. Daca acest circuit
este definitiv oprit, situatia comerciantului este iremediabil compromisa si, deci,
falimentul, adica esecul ireversibil al afacerii, intervine “natural”. Pe de alta parte,
fluxul de lichiditati determina increderea in afacerea si in persoana comerciantului.
Or, creditul personal (credibilitatea) este o condiţie a existenţei pe piaţă.
Credibilitatea comerciantului inseamna succes in afaceri. In schimb, lipsa
credibilitatii inseamna esecul afacerii, adica faliment. Este important de retinut ca,
in conditiile globalizarii, cand credibilitatea unui comerciant nu mai poate fi
masurata la nivel inter-personal, s-au pus la punct metode matematice, statistice, de
masurare a credibilitatii, care pot avea atat fatete preponderent negative (se
masoara lipsa de incredere), cat si fatete preponderent pozitive (se masoara
bonitatea). Spre exemplu, rating-ul inseamna o masurare a gradului in care un
comerciant, avand un flux de numerar oarecare la momentul masurarii, este capabil
sa isi achite datoriile, intocmai si la timp, fara intermitente anormale, care sa
afecteze propriile fluxuri de numerar ale partenerilor de afaceri. O clasificare
modesta in cadrul acestei masuratori inseamna lipsa de credibilitate (si invers). Din
cealalta perspectiva, a bonitatii, se efectueaza masuratori de tip scoring, care
analizeaza trecutul recent al comerciantului, din punctul de vedere al platilor
efectuate, intocmai si la timp, adica gradul de credibilitate a acestuia, din care
rezulta beneficiile estimate ale unei viitoare relatii de afaceri cu acel comerciant.
Cu un scoring bun, pentru un comerciant devin mai usoare atat accesarea de
credite, cat si intrarea intr-o retea de franciza sau de exclusivitate, ori participarea
cu sanse de castig la o licitatie sau la o negociere. Pe de alta parte, un istoric
negativ de plati catre bugetele centrale sau locale este principalul motiv pentru care
comerciantul poate fi inscris pe lista neagra a contribuabililor cu cazier fiscal,
eveniment care are grave repercursiuni in planul afacerii, dar si in planul personal
(cel in cauza este, practic, decazut din dreptul de a face afaceri sau de a fi
reprezentant legal ori manager al unei persoane juridice).
Riscul propriu, insularizat la nivelul comerciantului, pe care il antreneaza
intreruperea, chiar si temporara, a fluxului de lichiditati, este agravat de riscul
sistemic al neplatii datoriilor banesti. Falimentul comerciantului intervine cand
acesta nu isi mai poate plati datoriile, fie pentru ca s-a intrerupt fluxul de lichidati,
fie pentru ca afacerea sa este iremediabil compromisa.
Privit in dimensiunea sa concreta, individualizata, falimentul comerciantului
inseamna sanctiunea esecului afacerii acestuia. Dar un faliment inseamna sacrificii
si pierderi cauzate actionarilor indirecti (stakeholders) ai intreprinderii
comerciantului. Mult mai grav, un faliment poate determina, prin iradiere,
dificultati financiare sau falimente in lant, pe tot traseul raporturilor juridice cu
partenerii de afaceri, si chiar in cadrul grupului din care ar putea face parte
comerciantul falit.
Intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si
interdependenta, intreprinderea nu mai poate fi considerata un simplu vehicul
concurential sau o « masina de facut bani » a titularului sau, ci si un centru vital in
jurul caruia graviteaza o multitudine de interese, altele decit cele ale
intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil
la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati,
un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru
actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in
supraveituirea intreprinderii. O intreprindere viabila sau redresabila poate continua
sa functioneze daca va fi separata de managerii sai incompetenti sau fraudulosi si
incredintata unor noi manageri, care sa fie capabili sa faca fata rigorilor competitiei
economice.
In exercitiul afacerii sale, comerciantul se afla in mijlocul unei retele quasi-infinite
de relatii de afaceri, fiind angrenat intr-un intreg lant de contracte, operatiuni si
interese, fata de care trebuie sa “furnizeze” continuu incredere (credibilitate). Cei
ce se pot baza pe rectitudinea si ritmicitatea platilor comerciantului vor continua sa
faca afaceri cu comerciantul. In schimb daca un comerciant nu isi plateste sau nu
isi reglementeaza la timp obligatiile banesti, el nu mai beneficiaza de increderea
partenerilor de afaceri. Intr-o prima faza, acestia il vor stigmatiza. Intr-o faza
secunda, acestia il vor evita. In final, pentru a evita efectul de contaminare in lant,
partenerii de afaceri ai comerciantului vor deveni fosti parteneri de afaceri. Din
acest stadiu, afacerea comerciantului devine iremediabil compromisa, ceeea ce il
transforma pe comerciant in debitor, supus unei proceduri de insolventa sau unei
proceduri de preluare ostila.
De foarte multe ori efectul de contaminare este inevitabil. Unii comercianti
genereaza raporturi de dependenta cu furnizorii sau cu clientii, unele dintre acestea
fiind atat de profunde si de puternic sudate incat creeaza adevarate simbioze,
conglomerate si captivitati reciproce (legislatia insolventei chiar se refera la asa-
numitii consumatori captivi, la furnizorii de neinlocuit si la creditorii esentiali).
Insolventa sau falimentul unui astfel de comerciant nu mai intereseaza doar din
perspectiva individuala, insularizata, ci si din perspectiva sistemica, de vreme ce
poate determina alte insolvente. Managerii sau actionarii comerciantilor ajunsi in
insolventa din cauza falimentului comerciantului dominant, comerciant de care,
economic, comerciantii dominati erau dependenti, nu mai pot fi trasi la raspundere
pentru cauzarea insolventei. Aceasta insolventa consecventiala intervine in mod
obiectiv. Nu este exclusa vina initiala sau supra-venita a respectivilor manageri sau
actionari, dar chestiunea este separata de conjunctura determinata de falimentul
comerciantului dominant.
Acestea sunt motivele de principiu pentru care legea, inclusiv Codul civil, consacra
creantelor banesti un set de reguli speciale, derogatorii de la principiile teoriei
generale a obligatiilor, menite a asigura lichiditatea si consolidarea valorii
creantelor banesti.

3. Spre deosebire de intelesul din limbajul comun si din teoria economica,

lichiditatea are un sens complet diferit in sistemul normelor procesual-civile
referitoare la executarea silita. Ca o cerinta a admisibilitatii unei executari silite,
lichiditatea este acea caracteristica a unei creante, specifica procedurii civile, de a
fi determinata sau determinabila, aceasta fiind una dintre conditiile admisibilitatii
unei executari silite.
De regula, sunt lichide creantele banesti. O creanta baneasca, intrucat este lichida
si exigibila, este platibila imediat. Mai mult chiar, daca rezulta dintr-un titlu
executoriu (daca, deci, este certa) si nu exista alta modalitate de realizare a
creantei, o creanta baneasca poate fi realizata prin executare silita.
Conform art. 663 alin.1 din Codul de procedura civila, executarea silita nu se poate
face decat daca creanta este certa, lichida si exigibila. O creanta este certa daca
rezulta din insusi titlul executoriu2, iar aceasta creanta este si lichida atunci cand

2
Textul art.663 alin2. Cprciv, care reglementeaza aceasta conditie de admisibilitate a executarii silite, contine o
grava greseala de conceptie, pe care nu o facea vechiul Cod de procedura civila, intrucat leaga certitudinea creantei
de constatarea acesteia printr-un titlu executoriu, adica o hotarire judecatoreasca sau arbitrala ori un act juridic
calificat prin lege ca titlu executoriu (titlurile comerciale de valoare, cum sunt cambia si biletul la ordin, contractual
de credit bancar, contractul de leasing, contractul de imprumut autentificat la notar sau certificat de avocat etc.;
titularul creantei rezultate din aceste acte juridice nu este tinut sa parcurga drumul anevoios si riscant al unui proces
pentru a constata existenta creantei). In vechea reglementare, creanta era considerata certa si in cazul in care ea ar fi
rezultat indubitabil din actul generator al creantei, fara a se pune conditia suplimentara ca acesta sa fie un titlu
executoriu. Certitudinea creantei inseamna caracterul indubitabil al existentei sale, si nu faptul ca este stabilita
printr-un titlu executoriu. O creanta nu este certa daca, spre exemplu, rezulta dintr-un contract incheiat sub conditie
suspensiva, iar evenimentul viitor si incert de care depinde nasterea creantei inca nu s-a intamplat (pendente
conditione). De asemenea, o creanta nu este certa daca creditorul are optiunea intre mai multe alternative de
realizare a creantei si nu a ales inca una dintre ele. Dar, in cazul in care conditia s-a implinit (eveniente conditione)
sau in cazul in care creditorul a ales una dintre alternativele de realizare a creantei, aceasta a devenit certa,
indubitabila.
obiectul ei este determinat sau cand titlul executoriu contine elementele care permit
stabilirea lui (art. 663 alin.2-3 Cprciv). In fostul Cod de procedura civila de la
1865, in art. 379 alin. 4, se considera ca o creanţa este lichidă “atunci când câtimea
ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu
ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor,
fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a
stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă pentru această determinare ar
fi nevoie de o deosebită socoteală". Chiar daca actualul Cod de procedura civila nu
se mai refera la câtimea (cuantumul) creantei, lasand sa se inteleaga ca si celelalte
creante, corelative obligatiilor de a da, a face sau a nu face, ar putea fi executate
silit, in realitate, solutia nu s-a schimbat, intrucat aceste obligatii, altele decat cele
banesti, pot fi puse in executare silita in natura lor specifica (predarea bunului,
evacuarea, executarea de catre creditor in contul debitorului a obligatiei), in caz
contrar, ele urmand a fi executate prin echivalent, adica prin obligarea la
despagubiri. Or, creantele constand in despagubiri nu pot fi considerate lichide
decat dupa ce vor fi fost constatate printr-un titlu executoriu, in cuantumul lor, in
mod precis sau usor determinabil.
Daca o creanta nu este lichida, nu se incuviinteaza executarea silita (art. 666 alin.5
pct. 4 Cprciv). Pentru o creanta ne-lichida nu se poate declansa o urmarire silita. O
creanta ne-lichida nu poate fi compensata cu o creanta reciproca. Titularul unei
creante ne-lichide nu poate cere insolventa debitorului sau.
 Sectiunea a II-a

Despre bani si (in)stabilitatea preturilor

§1. Definitia si functiile banilor

1. Probabil ca cel mai complicat demers teoretic in economie, filosofie, psihologie

si drept este definirea banilor.
Paradoxul lucrurilor mirene si banale, omniprezente, asa cum sunt si banii, este ca
ne iluzionam ca stim totul despre ele, fara a avea, de fapt, nici cea mai vaga idee
despre ceea ce sunt in realitate si cum functioneaza.
Iluzia profunzimii explicative3 rezulta din acest set de intrebari simple:

1. Pe o scala de la 1 la 7, cat de bine intelegeti cum functioneaza banii?

2. Cum functioneaza banii? Descrieti cat puteti de amanuntit toti pasii implicati in modul de
functionare a banilor.
3. Acum, pe aceeasi scala de la 1 la 7, evaluati inca o data cunostintele voastre despre modul de
functionare a banilor.

Cat de precis stim ce sunt banii, cum sunt creati si cum functioneaza? Cel mai
probabil, la fel de precis ca toata lumea. Pentru marea noastra majoritate, banii sunt
ceea ce toata lumea stie ca sunt banii. La fel si dobanzile, la fel si inflatia.
In plus, lucrari de specialitate si dictionare explicative, laolalta, sunt grevate de
aceeasi iluzie a preciziei si adancimii explicatiei lucrurilor banale.
In lumea contemporana, strivita de goana dupa bani, coplesita de atat de multele
forme sub care se pot (de)materializa banii si bulversata de atat de multe,
3
In stiintele cognitive, aceasta iteratie este o metoda cvasi-infailibila de studiere a ignorantei. Acest set simplu de trei
intrebari a fost inventat de Frank Keil si se referea la fermoar. In lumea noastra, fermoarul este un obiect atat de
banal, trivial chiar, incat ai crede ca nu exista om care sa nu stie ce este si cum functioneaza fermoarul. Daca la
prima intrebare referitoare la functionalitatea fermoarului raspunsurile converg catre valori superioare ale scalei,
dupa raspunsul (detaliat sau nu) la intrebarea doi, certitudinea cunostintelor despre fermoar scade simtitor, catre
valori inferioare, intrucat intervievatul realizeaza (cu sau fara smerenie) cat de putine lucruri stie in realitate despre
fermoare. Experimentul, care nu a fost conceput pentru a demonstra ca majoritatea oamenilor este ignoranta, ci
pentru a atrage atentia asupra erorilor oneste de judecata si asupra pericolului deciziilor irationale si stereotipice, este
enuntat la p.32 din cartea Iluzia cunoasterii, scrisa de Steven Sloman si Philip Fernbach si publicata in limba romana
la editura Publica, Bucuresti, 2017.
controversate si contradictorii teorii economice relative la bani, pare a fi mai
simplu de stabilit ce nu sunt banii.
Omniprezenta banilor face, insa, absolut necesar un astfel de demers clarificator, o
definitie a ceea ce sunt banii, chiar cu riscul asumat al unor inexactitati.
Conform unei definitii din Dictionarul limbii romane literare contemporane (editia
1955-1957), preluata pe dexonline, banii reprezinta echivalentul general al valorii
marfurilor, fiind identificati, pe baza uzului social, cu forma naturala a aurului.
Banii indeplinesc, conform acestei definitii, functiile de masura a valorii, de etalon
al preturilor, de mijloc de circulatie, de plata si de tezaurizare. Aceeasi definitie
arata ca moneda de metal (sau de hartie) este recunoscuta ca mijloc de schimb si de
plata, adaugand ca moneda este ea insasi o marfa. Contrar realitatii si chiar
evolutiilor conceptuale si doctrinare contemporane, Noul dictionar explicativ al
limbii romane (Nodex 2002), cand defineste banii, incepe chiar prin a spune ca
banii sunt ei insisi “marfuri”, indeplinind, in acelasi timp, functia de echivalent
general al tuturor marfurilor in procesul de schimb.
Este evident ca aceste definitii etimologice sunt nesatisfacatoare. Definitiile oferite
de economisti, bancheri sau oficiali ai bancilor centrale sunt, la randul lor,
criticabile, mai ales pentru ca nu exceleaza deloc prin claritate, coerenta sau
caracter comprehensiv, usor inteligibil, multe dintre ele “picand” testul iluziei
profunzimii explicative.
In doctrina economica se insista asupra rolului banilor de instrument social 4. Banii
sunt, in aceasta conceptie, “o formă particulară imediat mobilizatoare a avuției
sociale, o întruchipare transmisibilă și omnivalentă a puterii de cumpărare, care
conferă deținătorului dreptul asupra părții din produsul social al țării emitente”.
Din perspectiva teoriilor monetariste, banii nu se confunda cu moneda si nici cu
bogatiile, cu avutia sau cu veniturile. Banii nu se rezuma la moneda (care
reprezinta unitatile de cont, diviziunile, subdiviziunile si multiplii acestora),
notiunea fiind extinsa asupra depozitelor si a disponibilitatilor din conturi. De fapt,
asa cum se va putea observa in cele ce urmeaza, moneda nu reprezinta decat o
mica parte din masa banilor aflati in circulatie (sub 10%), ponderea cantitativa a
acestora fiind data de banii scripturali si, mai ales, de banii – datorie. Banii nu
inseamna toata avutia (bogatia, resursele), intrucat in conceptul de avutie intra si
activele imobiliare sau cele mobiliare cu termen mare de utilizare, precum si
actiunile, obligatiunile si alte valori sau instrumente financiare. Cu toate acestea,
banii reprezinta o forma de tezaurizare a averii, o forma particulara, imediat
utilizabila, de avere5. In plus, banii sunt etalonul valoric al tuturor celorlalte lucruri
cu valoare economica si de intrebuintare.

4
Costin Kiritescu, Moneda – mica enciclopedie, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1982.
5
Costin Kiritescu, E. M. Dobrescu, Bancile. Mica enciclopedie, Editura Expert, Bucuresti, 1998, p.34.
Pentru unii istorici, banii sunt instrumente de cooperare, realitati imaginative care
au toate la baza notiunea de incredere6. Miturile, asa cum sunt si banii, au invatat
oamenii (sau, mai degraba, i-au obligat, prin violenta, lege si cutume) sa isi creeze
instincte artificiale7 care le-au permis sa coopereze, sa impartaseasca idei,
cunostinte, deprinderi, valori si bunuri materiale care au dus la acumularea unei
forte colective (materiale, morale sau culturale) infinit mai mare decat forta
individuala. Miturile, desi sunt realitati imaginative, nu sunt mai putin reale decat
lucrurile palpabile sau fenomenele naturale. Miturile, asa cum sunt si banii, sunt
liantul societatii, motivele pentru care oamenii coopereaza, gruparea de forte care
fac ca realitatea palpabila sa fie permanent modificata de om. Ca si natiunea,
corporatia, religia sau brandurile, banii sunt mijloace ale dezvoltarii umane, si nu
scopuri in sine. Cooperarea, tinerea societati laolalta este scopul in sine.
Banii sunt esentiali pentru societate, intrucat ne permit constructia pasnica si
consolidarea unei lumi a prosperitatii prin comert.
In stiintele cognitive se considera ca valoarea depinde de comunitatea umana intr-
un mod fundamental. Banii, ca etalon valoric, sunt ei insisi dependenti de
comunitate, de ceea ce cred oamenii despre valoare. In fapt, singura justificare a
valorii banilor contemporani este increderea nestirbita a celorlalti oameni ca banii
pe care cineva ii propune la schimb cu marfuri si servicii sunt lucruri care
reprezinta si inmagazineaza valoare. In lipsa increderii celorlalti in acest etalon
valoric, cel ce ii detine si vrea sa ii ofere la schimb pentru marfuri si servicii nu ii
mai poate utiliza in acest scop. Daca societatea ar fi cuprinsa de o stare generala de
amnezie relativa la functionalitatile lor, banii ar disparea instantaneu. Banii isi
extrag valoarea din credinta comuna ca reprezinta o valoare8.
La origini, oamenii care făceau schimb de bunuri își arătau încrederea lor în
străinii cu care făceau schimbul, credința că acei străini cu care intrau într-o relație
de schimb (și pe care nu îi cunoșteau) le remiteau ceea ce se așteptau sau sperau să
le remită. A avea încredere în cel cu care faci comerț 9 înseamnă a te aștepta ca
acela să fie corect, cinstit, să fie acolo unde a promis, să își respecte promisiunea
etc. Când oamenii au înțeles să înlocuiască trocul cu banii, au ales in acest scop
unele materiale considerate capabile sa inmagazineze valoare10. Aceste lucruri erau
6
Y. N. Harari, Sapiens. Scurta istorie a omenirii, Editura Polirom, Bucuresti, 2017, p.19-20.
7
Ibidem. Autorul numeste pur si simplu cultura aceste instincte artificiale care indeamna oamenii la cooperare.
8
St. Sloman, Ph. Fernbach, op.cit., p.292.
9
Cuvântul “comerț”, care vine din latină – cum merx, cu marfă – este, practic, echivalent cu schimbul, numit și troc.
10
Pietrele – rai sunt niste bolovani de calcar, de forma unei gogosi cu gaura la mijloc, pe care populatia Yapese din
insula Yap din Micronezia le utilizeaza ca unitati monetare. Unele astfel de “monede” pot fi foarte voluminoase si
grele. In fapt, pot fi atat de mari incat, la schimbarea proprietarului, nici nu se misca din loc. Puterea circulatorie a
unei astfel de “monede” se exercita prin intermediul increderii – toata lumea are constiinta faptului ca s-a schimbat
proprietarul, care este in drept sa “tezaurizeze” sau, dupa caz, sa faca moneda sa “circule”, in acelasi mod, trecand in
mod simbolic posesia la noul proprietar. O legenda locala sustine ca, odata, o moneda a cazut dintr-o canoe in
adancul oceanului. Cu toate ca nu a mai vazut-o nimeni, niciodata, “moneda” a continuat sa aiba valoare
considerate prețioase, dar nu neapărat ca valoare în sine, ci prin prisma
proprietăților lor perene și relativ stabile in timp. Aurul, spre exemplu, apare ca
fiind peren, nedegradabil în timp și benign (nu se consumă prin utilizare, nu se
oxidează, nu este coroziv, nu afectează corpul uman prin atingere sau
contaminare), putand conferi siguranța că aceste proprietăți se vor menține în timp
și, corelativ, ca se va mentine in timp si capacitatea de inmagazinare a valorii, ceea
ce le va permite oricând sa obțina de la alți oameni bunurile, serviciile, valorile,
etc. necesare sau utile prin simplul schimb al unei cantități oarecare de aur. Banii
moderni, contemporani, sunt insa complet desprinsi de valoarea de intrebuintare a
unor lucruri, fundamentandu-si functionalitatile doar pe increderea in institutia
bancii centrale si pe lege (pentru banii fiduciari), respectiv, in bancile comerciale si
cutuma (pentru banii - datorie) sau pe sistemul digital emitent (pentru bani
electronici sau cryptomonede).
Intr-adevar, banii au însemnat dintotdeauna și vor însemna mereu încredere,
materializata intr-un fel sau altul in anumite lucruri sau indreptata spre anumiti
oameni ori institutii.
Etimologic, încrederea înseamnă, conform DEX, sentimentul de siguranță față de
cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva, faptul de ”a se încrede în cineva”
avînd sensul de “a se bizui pe, a conta pe, a se sprijini pe cineva”, a fi sigur de
fidelitatea cuiva. Încrederea are și sensul de credință, dar semnifică și nădejde,
speranță sau chiar siguranță. În orice caz, încrederea este opusul incertitudinii
subiective, al îndoielii sau al suspiciunii. Faptul de a se încrede este determinat de
un sentiment de convingere, de siguranță, de o lipsă de îndoială. Încrederea este o
forma de emotie, un sentiment.
Dacă banii înseamnă încredere, iar încrederea este un tip de sentiment, o emoție,
înseamnă că banii sunt sentimente și emoții.
Ceea ce oamenii prețuiesc nu sunt banii, bunurile, aurul, pietrele prețioase etc., ci
încrederea, sentimentele și emoțiile asociate acesteia, care ii fac sa coopereze sau
sa concureze. Nu banii au valoare, ci emoția pe care o încorporează.

2. In teoria dreptului nici macar nu exista definitii ale banilor, desi banii sunt
ubicui in teoria generala a obligatiilor si in materia contractelor speciale, precum si
in insolventa si in fiscalitate.

circulatorie, intrucat populatia Yapese inca mai crede in ea, “stiind” ca inca se afla la adapost, pe fundul oceanului.
A se vedea, pentru aceste informatii, St. Sloman, Ph. Fernbach, op.cit., p.291. Desi suna bizar, povestea este foarte
aproape de natura reala a banilor contemporani. Toate bancile centrale ale lumii actuale se bazeaza pe o anumita
cantitate de aur care reprezinta o “rezerva” de valoare, simbolica, a banilor fiduciari. In afara de faptul ca aceasta
rezerva acopera doar o parte nesemnificativa din masa monetara primara (fiind o parte infima din masa monetara in
sens larg), nimeni nu stie nici daca exista efectiv acest aur si nici daca valoarea “asigurata” de aceasta rezerva are
vreo baza factuala. Tot ceea ce stim este ca trebuie sa avem incredere in bancile centrale emitente ale banilor
fiduciari, ceea ce le asigura acestora puterea circulatorie legala pe tot teritoriul acoperit de zisele banci centrale.
Este paradoxal ca, desi Codul civil si multe dintre legile speciale fac referinte
perene si ubicui la bani, nu avem la dispozitie o definitie normativa a banilor. Pana
la aparitia banilor-datorie, o astfel de definitie normativa a banilor a fost
considerata inutila, intrucat conceptul de bani (a parut ca) este unul intuitiv, de-la-
sine-inteles. Ca si in teoria economica, ca si in limbajul comun, in dreptul civil
banii sunt, practic, “tot ceea ce toata lume stie ca sunt banii”. Situatia a fost
complicata de aparitia mai recenta a banilor virtuali si, mai ales, a
cryptomonedelor.
In doctrina de drept civil, banii sunt considerati bunuri de gen, consumptibile si
fungibile, care pot fi obiect static, de rezerva, al dreptului de proprietate 11 si care
servesc scopului stingerii datoriilor pecuniare prin plata (solutio). Este tot ceea ce
putem regasi in teoria dreptului civil ca incercare de definitie a banilor.
Aceste caracteristici traditionale ale banilor, vazuti in mod gresit ca bunuri
(neavand valoare de intrebuintare proprie, banii nu pot fi marfuri, in ei insisi) sunt,
insa, pre-conceptii eronate ale doctrinei juridice, contrazise de realitatea economica
si factuala contemporana.
Bunurile fungibile sunt bunuri similare, care se pot substitui intre ele in executarea
unei obligatii. Traditional, banii sunt considerati bunuri fungibile prin excelenta,
intrucat orice bun poate fi “substituit” cu o suma de bani. Dar, cu toate ca banii pot
inlocui, practic, orice bun (exceptand bunurile neevaluabile in bani sau lucrurile
nepretuite), inversul nu este valabil, intrucat este evident ca nu orice bun poate
servi ca bani. De aceea, este clar ca fungibilitatea banilor este una foarte speciala.
Este ironic, dar banii nu sunt perfect fungibili nici cu ei insisi. Nu toate monedele
sunt convertibile in devize, iar monedele unor state (considerate monede rare,
exotice sau lipsite de putere circulatorie si liberatorie) nu prezinta niciun interes pe
piata valutara. Transformarea banilor virtuali sau a cryptomonedelor in numerar nu
este deloc comoda, fiind, dupa caz, interzisa12 sau foarte formalista13. Precaritatea
caracterului fungibil al banilor este ilustrata si de chestiunea consolidarii/indexarii
sau a exprimarii platilor in moneda straina, fara putere circulatorie pe teritoriul
tarii. Este dubitabil ca moneda nationala ar fi fungibila cu monede exotice si este
incert ca moneda nationala, comod convertibila in devizele forte (euro sau dolari)
isi pastreaza pe deplin puterea circulatorie si capacitatea de stingere a datoriilor
pecuniare prin plata de vreme ce devizele forte capata puterea de moneda de facto
a tarii.
11
Pentru aceasta ipostaza a banilor, a se vedea Jean Carbonnier, Droit civil, vol. 3, Les Biens (Drept civil, Bunurile),
Editura Press Universitaire de France (PUF), Paris, editia a 13-a, 1990, p.34, apud Radu I. Motica, Lucian Bercea,
Banii in Codul civil roman, publicat pe drept.ucv.ro.
12
Spre exemplu, majoritatea tarilor lumii refuza puterea circulatorie si de plata a bitcoinului, desi Japonia a acceptat-
o in anul 2018.
13
Pentru astfel de transformari se efectueaza inregistrari in cont si se emit extrase de cont dupa ce titularul
cryptomonedelor introduce in sistem “cheile”, cea publica si cea privata.  
Bunurile consumptibile sunt menite a disparea fizic ca urmare a consumului
substantei lucrului. Banii sunt considerati, in mod traditional, si bunuri
consumptibile. Dar, in realitate, banii nu se consuma fizic, ci se “consuma” prin
instrainare. Banii care ies din patrimoniul cumparatorului pentru a fi platit pretul
vanzarii nu dispar fizic, ci doar isi schimba detinatorul, care se regaseste in
persoana vanzatorului. Cel mult se poate sustine ca banii sunt bunuri consumptibile
doar din punct de vedere juridic, nu si din punct de vedere fizic. Chiar si aceasta
“consumptibilitate juridica” poate fi contestata. Banii nu sunt meniti a servi
exclusiv schimbului, intrucat ei au si o functie de tezaurizare (care permite
activitatea bancara si, mai ales, crearea banilor-datorie). De fapt, banii nu se
consuma nici fizic, nici juridic. Ei doar sunt meniti a fi rezistenti in timp (pana la
scoaterea lor din circulatie) si destinati unor utilizari repetate.
Banii – datorie se rataseaza contractului de imprumut si chiar persoanei
imprumutatului, existand doar in masura in care exista contractul. Crypto-
monedele se raporteaza la detinator, identificandu-l printr-un extras de cont, care
rezulta dupa introducerea in sistemul electronic descentralizat emitent al
cryptomonedei a unei chei publice si a unei chei private. In mod evident, aceste
doua categorii de bani sunt departe de calificarea juridica traditionala de bunuri
generice care se rataseaza notiunii de bani, calificare cvasi-unanima oferita cu
generozitate de doctrina noastra juridica de drept civil.
Banii virtuali nu pot fi calificati nici macar ca bunuri corporale, tangibile. Avand in
vedere ca banii fiduciari (care au inlocuit in totalitate banii reprezentantivi, cu
echivalent in aur) reprezinta simple hartii fara valoare in lipsa puterii circulatorii si
liberatorii de datorie conferite prin lege (curs fortat), nu se poate sustine cu prea
mult temei nici ca acesti bani ar fi bunuri corporale. De aceea, dobandirea
proprietatii asupra lor prin posesia de buna credinta si transmiterea proprietatii
asupra lor prin simpla traditiune, tipice bunurilor mobile corporale, se pot lovi de
chestiuni conceptuale delicate. Numai in cazul numerarului (daca, prin fictiune
juridica, se considera ca banii in numerar sunt bunuri mobile corporale), aceste
doua institutii clasice ale dreptului civil pot fi considerate aplicabile fara prea
multe complicatii conceptuale.
Redusi la esenta lor, banii – datorie sunt o creanta asupra bancii (pana la crearea
depozitului rezultat din actul juridic al imprumutului) si o creanta a bancii contra
detinatorului, care este si imprumutat, creanta care se naste dupa perfectarea
imprumutului si constitutirea depozitului. Banii astfel creati, cata vreme exista
imprumutul, au putere similara cu banii fiduciari, putand fi utilizati ca instrument
de schimb, de plata si de tezaurizare. Tot printr-o fictiune juridica, banii-datorie
aflati in circulatie se supun si regulii dobandirii proprietatii prin simpla posesie de
buna credinta si transferului dreptului de proprietate prin simpla traditiune. In
schimb, banii electronici si cryptomonedele (cata vreme acestora le li se va fi
acceptat putere circulatorie) sunt doar creante asupra emitentului. In consecinta,
circulatia acestora se realizeaza prin cesiune de creanta, si nu prin simpla
traditiune.

3. Definitiile date banilor, atat in dictionare, cat si in manualele de economie sau in

luarile de pozitie oficiale ale bancii noastre centrale, sunt ilogice si inadecvate.
Conform limbajului literar sau comun, banii ar fi, in acelasi timp, si marfuri, dar si
echivalentul valoric al tuturor marfurilor. Manualele de economie, dupa ce
precizeaza functiile banilor (instrument de schimb si de tezaurizare si echivalent
valorica al marfurilor), adauga, invariabil, ca banii sunt ei insisi “marfuri speciale”.
Acest inexistent atribut al banilor contemporani este afirmat perpetuu si de banca
noastra centrala, in special in intentia de a confirma oficial ca, fiind marfuri, banii
au un pret, ca orice alta marfa, ceea ce justifica si dobanda, ca “pret” al banilor, si
creatia bancara, adica a banilor - datorie.
Dar, in mod logic, specia nu poate oferi decat unele indicii asupra genului, fara sa
poate fi egala genului, chiar si daca i-ar fi (doar) un echivalent valoric. Cantitatea
speciei nu poate defini caracteristicile calitative ale genului14.
Tot din perspectiva logica, daca banii sunt etalonul valorii, adica sistemul de
referinta dupa care se cuantifica valoarea, inseamna ca banii nu pot creste sau
descreste prin intermediul pretuirii. Ar fi ca si cand etaloanele de masura a
lungimii, masei sau temperaturii (adica metrul, kilogramul sau gradele Celsius) ar
avea valori inconstante, in functie de pretuirea care li se acorda15.
Pe de alta parte, spre deosebire de marfuri, banii contemporani nu au valoare de
intrebuintare (utilitate) proprie, majoritatea covarsitoare a acestora fiind
contabilizati sub forma de bani-datorie, care sunt creati, la propriu, din nimic (ceea
ce determina lipsa oricarei utilitati, adica a valorii de intrebuintare) si care au o
existenta efemera, egala ca extensie temporala cu existenta raportului juridic care ii
creeaza din nimic. Cel mult asa-numitii bani-marfa, proprii epocii de inceput,
arhaice, a economiei banesti, ar fi putut fi considerati ei insisi specii de marfa,
intrucat aveau si valoare de intrebuintare proprie. Dar acest tip arhaic de bani nu
mai exista in lumea contemporana. Banul – marfa este o relicva a trecutului. Banul
contemporan inseamna inmagazinare a increderii, fara de care devine simpla
bucata de metal sau de hartie, fara putere circulatorie.
Banii nu sunt marfuri, ci echivalentul valoric al marfurilor, mijlocul de schimb al
acestora si instrumentul tezaurizarii si al acumularii de valoare in vederea
14
A spune ca banii sunt marfuri si echivalent valoric al marfurilor, in acelasi timp, este ca si cand ai spune ca pisicile
sunt animale si, in acelasi timp, echivalentul valoric al animalelor, de unde concluzia, evident absurda, ca toate
animalele pe care le putem vedea fara ajutorul microscopului sunt pisici, in cantitati mai mici sau mai mari.
15
Este posibil ca metrul sau kilometrul sa nu ii spuna prea multe americanului de rand, care este obisnuit cu alte
unitati de masura (piciorul si mila), dar aceasta nu inseamna ca unitatile globale, general acceptabile, de masura a
lungimii pot fi (dis)pretuite.
achizitionarii viitoare a altor marfuri. Banii sunt resurse ale societatii pe care
bancile comerciale si banca centrala le exploateaza cartelar si manipulatoriu.
De vreme ce banii nu pot fi calificati ca marfuri, inseamna ca nu poate exista o
piata a banilor.
Oricum, sistemul bancar cu greu poate fi considerat o piata, in adevaratul sens al
cuvantului fiind, mai degraba, un sistem de rente si exclusivitati, un monopol de
facto, impus prin lege. O situatie certa de monopol se regaseste in domeniul
platilor cu numerar mai mari de 2000 de lei pe zi, care nu pot fi efectuate decat
prin virament bancar, adica prin banci. De asemenea, bancile au monopol asupra
creatiei banilor – datorie. Pe de alta parte, cele cateva banci din sistemul bancar
romanesc, daca nu actioneaza cartelar (ceea ce, in mod frecvent, se intampla in
cazul indicilor de dobanda interbancara), atunci actioneaza mimetic, plutonul
aliniindu-se practicilor liderului. O aparenta de piata bancara poate fi reprezentata
doar de serviciile prestate de banci clientilor: plati si incasari, garantii de plata sau
de buna executie, facilitarea schimburilor comerciale internationale (prin emiterea
de acreditive si inkasso-uri), call center, custodie pentru activele financiare ale
investitorilor pe piata financiara sau de capital. Dar aceasta piata nu este o piata a
banilor, mai ales ca banii vehiculati in aceste operatiuni nu sunt bani – datorie, ci
bani pre-existenti, care provin din exteriorul bancii.
De vreme ce banii nu sunt marfuri, inseamna ca nu exista un pret al banilor si, deci,
dobanda nu este un pret al banilor. Chiar din Legea nr.312/2004 a Statutului BNR
rezulta ca acceptarea la plata in vederea stingerii obligatiilor pecuniare exclusiv a
insemnelor monetare emise de BNR, la valoarea lor nominala (ceea ce inseamna ca
banii fiduciari, “tari”, nu sunt purtatori de dobanzi si, deci, nu au pret) este
obligatorie pe teritoriul Romaniei (art.16).
Ceea ce remunereaza, de fapt, dobanzile nu sunt banii incredintati spre pastrare in
depozit sau dati cu imprumut, ci timpul trecut intre momentul nasterii datoriei si
cel al exigibilitatii acesteia. Cel ce economiseste “vinde” perioada de timp in care
se poate lipsi de lichidatile sale, iar cel ce ia cu imprumut bani de la banca
“achiztioneaza” perioada de timp in care banca isi poate permite sa se lipseasca de
banii deponentilor sau de fondurile proprii.
Bancile nu vand bani, ci timp.
Cand creaza bani – datorie, bancile vand datorii, creindu-si din nimic dreptul la
dobanda.
O abordare functionala a banilor, concentrata pe scopurile si utilitatea banilor, ar
putea fi mai facila si chiar mai lamuritoare decat incercarea de a le da o definitie 16.
16
Unii autori au sustinut ca banii nu au natura, ci doar functii, ei fiind doar lucrurile (cu sau fara valoare de
intrebunitare proprie) care functioneaza ca bani; mai plastic spus, banii sunt ceea ce fac banii. A se vedea Remy
Libchaber, Recherches sur la monnaie en droit prive (Cercetari relative la moneda in dreptul privat), editura Librarie
Generale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Paris, 1992, p.1, apud Radu I. Motica, Lucian Bercea, Banii in
Codul civil roman, publicat pe drept.ucv.ro.
Banii nu sunt valori in sine si, cu atat mai putin, nu sunt scopuri in sine, ci
mijloace, instrumente, cu functionalitati aparte, cum ar fi acelea de a masura
valoarea (banii sunt etaloane ale valorii), de a facilita schimbul (banii sunt
instrumente de schimb) si de a pastra sau acumula averile (banii sunt instrumente
de economisire).
Rolul juridic al banilor este acela de mijloc de stingere a datoriilor pecuniare prin
plata (solutio). Banii emisi de banca centrala si aflati in circulatie sunt inzestrati in
virtutea legii cu o astfel de putere. Din art. 16 din Legea nr.312/2004 privind
Statutul Bancii Nationale a Romaniei rezulta ca banii emisi de banca centrala
trebuie acceptati la valoarea nominala pentru plata tuturor obligatiilor (pecuniare)
publice sau private. Banii, in acceptiunea lor de mijloc de plata emis de banca
centrala, nu sunt purtatori de dobanzi
Rolul economic al banilor este acela de a conferi deţinătorului putere de
cumpărare.
Primordial, banii sunt etalonul general al valorii, adica masura prețurilor
bunurilor și serviciilor. In plan juridic, cel mai important rol al banilor este acela de
mijloc de plata, avand efect liberatoriu de datorie pecuniara (solutio), in comert
banii avand rolul esential de mijloc de schimb al marfurilor si serviciilor.
Intrucat toată lumea are încredere in bani, acestia sunt uşor de folosit pentru
achiziţia de bunuri şi servicii 17. In plus, banii înmagazineaza o anumită valoare,
permitand economisirea si acumularea de valoare si de avere (tezaurizarea),
precum si utilizarea lor facila, în orice moment, pentru achizitia oricaror bunuri
sau servicii.
Ca etalon al valorii, banii permit exprimarea valorii comerciale (de schimb) a
bunurilor, ceea ce face posibila compararea cu alte bunuri a oricarui bun concret
prin simpla aplicare a acestei masuri a valorii. Daca preturile sunt exprimate in
bani, atunci banii sunt numitorul comun al tuturor bunurilor si serviciilor,
cuantificatorul lor economic.
Banii emisi de banca centrala (nu si cei creati de bancile comerciale) sunt neutri.
Ei nu creaza si nici nu distrug valoare si avutie prin ei insisi.
Exista, totusi, lucruri nepretuite, pentru care banii nu pot fi echivalent valoric
sau etalon (mijloc de masura), cum sunt apa, aerul, emotiile (atat cele pozitive,
cat si cele negative), bunurile scoase din circuitul civil, auto-aprecierea,
increderea, realitatile imaginative etc. Aceste lucruri sunt neevaluabile in bani si
nesupuse vanzarii sau schimbului.
Banii, in orice caz, nu masoara valoarea umana si, in genere, nu masoara
valoarea unui om in raport de alt om sau in raport de comunitatea din care face
parte ori in raport de bunuri cu valoare comerciala. Expresia “totul are un pret”
poate fi corecta numai in raport de bunuri (lucruri cu valoare comerciala sau de
17
Evident, banii nu sunt tot atat de usor de procurat ...
intrebuintare), nu si in raport de oameni sau de lucruri nepretuite. Intr-adevar,
orice bun are o valoare cuantificabila in bani (lichida) si, deci, poate fi schimbat
pe bani pentru a fi apropriat de cumparator, bani cu care vanzatorul poate sa isi
aproprie ulterior alte bunuri.
In fine, banii nu masoara utilitatea (valoarea de intrebuintare) a bunurilor, mai
ales pentru ca bunurile pot avea utilitati foarte diferite in functie de fiecare
posesor si chiar, in cazuri concrete, intrebuintari foarte diferite de utilitatea
indeobste recunoscuta bunului respectiv 18. Mărfuri sau servicii de aceeași valoare
de întrebuințare circulă în schimbul unor cantități de bani diferite, în funcție de
locul de unde se procură, de marca vânzătorului, de brandul produsului, de emoțiile
cumpărătorului sau de politicile economice. O ceașcă de cafea costă 7 Euro în
Geneva sau 7 lei în București, deși e vorba de același brand, iar materia primă
necesară preparării acelei cești de cafea, cumpărată, să zicem, de Nestle, din
Etiopia, costă 0,0007 euro/ceașca. Un zbor low cost București-Barcelona are un
preț de 50 de euro, în timp ce un zbor “clasic” pe același traseu, cu același tip de
avion, în aceleași condiții de confort, costă 200 de euro.
Functia de masura a valorii nu este stabila in timp. Oamenii, in timp, isi schimba
preferintele, iar banii sunt supusi unui continuu proces de schimbare a puterii de
cumparare. De aceea, etalonul valoric furnizat de bani este destul de relativ. Asa
cum se va vedea mai jos, chiar si cele mai puternice si notorii monede sunt
supuse unui proces de erodare a puterii de cumparare, uneori in perioade de
timp frustrant de scurte. In plus, banii – datorie, creatia monetara a bancilor
comerciale, afecteaza neutralitatea banilor, contribuind la redistribuirea injusta a
avutiilor, prin generarea de dobanzi si preconstutuirea si executarea de garantii
de plata.
Oamenii detin bani, in principal, pentru ca intentioneaza sa ii schimbe, la
nevoie, pe bunuri cu valoare de intrebuintare, si nu ca scop in sine. Banii sunt
mijloace de schimb si, cu aceasta functionalitate, ei inlocuiesc trocul (marfa 1
contra marfa 2 sau serviciu) cu o dubla tranzactie de vanzare (bani contra marfa
1 si marfa 2 contra bani). Data fiind aceasta functionalitate a banilor, se elimina
complicatia dublei coincidente a nevoii sau dorintelor. Pentru a fi posibil trocul,
trebuie ca in acelasi loc, in acelasi timp, proprietarul blanurilor sa fie fata in fata
cu proprietarul painii, al carnii, al incaltamintei sau al bijuteriilor si, in plus,
trebuie sa co-existe dorinta acestora pentru a face schimb. Altfel, trocul nu
exista, fiecare proprietar fiind nevoit sa se intoarca acasa cu marfa nevanduta.
Dar, mult mai important, utilizarea banilor ca mijloc de schimb faciliteaza
18
Spre exemplu, unele bunuri au o valoare sentimentala, sunt “insufletite” de amintirea unei persoane sau de trairile
aferente unei periode anume din viata persoanei posesorului, iar altele pot avea o utilitate care este specifica
utilizatorului concret, dar complet “straina” oricarui alt potential utilizator al acelui bun. Un pictor valorizeaza o
pensula total diferit fata de utilitatea pe care ar putea sa i-o dea un fotbalist profesionist si invers, fotbalistul poate da
o valoare de intrebuintare imensa unei mingi de fotbal, in timp ce pentru pictor aceasta este, de regula, indiferenta.
diversitatea marfurilor la piata. Stiind ca, prin intermediul banilor, se poate
cumpara orice marfa sau serviciu, oricine ar avea ceva de vandut va veni cu
marfa la piata, va obtine bani in schimb si, dupa caz, ii va folosi pentru a
produce alte marfuri, pentru a consuma sau pentru a tezauriza. Consecutiv,
devine utila cresterea productiei si a comertului. De aceea, o economie
sanatoasa si, mai ales, o economie care se bazeaza pe increderea in viitor, are
nevoie de bani (care nu sunt altceva decat recipiente ale increderii). Invers, o
economie in care trocul inlocuieste tranzactiile banesti este o economie
suferinda. Nu numai ca participantii la piata nu mai au incredere in moneda
nationala sau locala, dar nu mai au incredere nici in viitor, ceea ce face ca
intentia de consum sa se limiteze la ceea ce se poate obtine prin troc si, deci, ca
productia sa intre in regres, cu consecinta scaderii economice si a saracirii
tuturor.
Oamenii detin bani si pentru a pastra nealterata valoarea avutiei proprii sau
pentru a o spori. Banii sunt lucruri despre care se crede ca isi pastreaza valoarea
in timp, in mod predictibil, intrucat nu sunt perisabile. Aurul si argintul isi
pastreaza proprietatile sute sau chiar mii de ani. Alimentele sunt, insa, imediat
perisabile si alterabile. De aceea, aurul si argintul pot avea o functia de pastrare
si acumulare a valorii, dar alimentele, nu 19. Banii sunt rezerve de valoare 20,
intrucat cel ce ii detine nu trebuie, in mod necesar si imediat, sa ii utilizeze
pentru schimb, ci ii poate pastra (in rezerve proprii, in depozite bancare, in
titluri de stat si, mai nou, in sisteme electronice descentralizate si securizate) in
vederea unei utilizari viitoare. Functia de tezaurizare permite, in principal,
acumularea valorii, fie prin stocarea excesului de lichiditati (cheltuielile curente
de consum sunt mai mici decat veniturile disponibile), fie prin renuntarea sau
amanarea cheltuielilor de consum (increderea in viitor este redusa, individul in
cauza alocand o parte din venituri pentru cheltuieli viitoare, neprevazute).
Acumularea de valori poate fi justificata si explicitata similar si in cazul
comerciantilor, atata doar ca, in cazul acestora, consumul este inlocuit, de
regula, cu investitiile necesare extinderii afacerii sau cu cheltuielile de
intretinere (mentenanta) a activelor si de retehnologizare. Acumularea de valori
permite o mai buna gestiune a riscurilor, o independenta economica si chiar un

19
Oricat ar parea de bizar, exista o exceptie notabila de la acest principiu. Un fel special de branza, produs in Italia,
numita Parmegiano (parmezan) isi pastreaza proprietatile destul de mult in timp, motiv pentru care inca se mai
obsinuieste sa fie luate in garantie de banci. A se vedea: http://www.zf.ro/business-international/branza-care-
valoreaza-190-de-milioane-de-euro-si-este-tinuta-in-seifurile-bancilor-din-italia-video-11263799 precum
si https://curierulnational.ro/Economie%20mondiala/2013-08-22/Sistem+de+creditare+unic+in+lume
%3A+povestea+rotilor+de+parmezan+din+seifurile+bancilor+din+Italiasau
http://www.meat-milk.ro/parmezanul-acceptat-de-o-banca-drept-garantie-bancara/ .
20
Expresia a fost utilizata pentru prima data in doctrina noastra economica de Costin Kiritescu, devenind, ulterior, o
adevarata „clauza de stil” in doctrina economica.
control asupra unor persoane si entitati. Totusi, asa cum avertiza Adam Smith in
Avutia natiunilor (iar contemporanii care se revendica de la opera acestuia il
ignora), acumularea excesiva si indelungata de averi poate perverti functia de
tezaurizare a banilor, prin efectul de redundanta si de reflux al consumului,
determinand averi stagnante, nocive pentru economie si inevitabil perisabile.
Adevăratele averi ale unui individ sunt, insa, timpul și libertatea sa. Banii sunt doar
un mijloc prin care se înmagazinează valoarea (sau energia) economică, până în
momentul când se dorește a fi folosită.
Subsidiar, functia de tezaurizare permite un comportament economic mai
rational, intrucat, ne-existand presiunea timpului, potentialul cumparator nu va
fi nevoit sa achizitioneze orice i se ofera momentan, putand amana momentul
achizitiei, in asteptarea unui produs superior calitativ sau a unui pret mai redus,
in functie de preferinta. Asadar, functia de tezaurizare a banilor poate facilita,
mai ales pentru consumator, o alegere in deplina cunostinta de cauza.
Evident, nimic din avantajele pentru consumator ale functiei de tezaurizare a
banilor nu se manifesta atunci cand banii, de fapt, sunt imprumutati, si nu
tezaurizati din resurse proprii.
Depozitele bancare sunt, de altfel, nu numai mijloace de economisire
(tezaurizare) utile titularilor, dar si baza fundamentala pe care s-a construit
intregul sistem bancar. Activitatea bancara clasica inseamna atragerea de
economii de la simpli particulari sau de la comercianti, urmata de plasarea
ulterioara a banilor astfel obtinuti, cu titlu de credit, comerciantilor, autoritatilor
publice sau simplilor particulari. In acceptiunea sa clasica si sanatoasa, o banca
intermediaza intre cei care, momentan, nu au nevoie de lichiditati sau nu vor sa
le cheltuie, preferand sa economiseasca, pe de o parte, si cei care au nevoie
imediata de lichiditati, pe de alta parte. Pentru aceasta activitate de intermediere,
bancile incaseaza o dobanda, menita a acoperi atat costul depozitului bancar
(dobanda la depozit, platibila deponentilor) cat si celelalte costuri bancare, plus
o anumita marja de profit. Asa cum se va vedea in cele ce urmeaza, sistemul
bancar nu mai functioneaza in aceasta maniera inca de la inceputul sec. XX,
cand s-a adoptat si generalizat sistemul rezervelor fractionare. Printr-un
mecanism juridic fara echivalent intr-un fapt economic real, bancile comerciale
creaza, simultan perfectarii unui imprumut, bani “interni” sau privati, care nu
pre-exista si nu supravietuiesc actului juridic al imprumutului. Acesti “bani”
sunt, de fapt, datorii. Spre deosebire de banii emisi de bancile centrale, care
trebuie primiti ca plata la valoarea nominala, indiferent de fluctuatiile lor
valorice, banii – datorie genereaza, prin insasi existenta lor, dobanzi, creind bani
suplimentari (bani din bani din nimic).
§2. Evolutia conceptului de bani

4. Primii bani, denumiti metaforic bani-marfă, erau obiecte realizate din materiale,
precum monedele din aur sau argint, care aveau ele insele valoare de intrebuintare.
Ulterior, banii – marfa au fost inlocuiti cu banii reprezentativi, adica bancnote
(note/chitanțe de bancă) care puteau fi schimbate pentru o anumită cantitate de aur
sau argint. Economiile moderne, inclusiv cea a zonei euro, se bazează, insa, pe
moneda fiduciară. Desi este emisa de o bancă centrală, spre deosebire de banii
reprezentativi, moneda fiduciara nu poate fi convertita într-o cantitate fixă de aur
sau argint. Banii fiduciari nu au valoare intrinsecă. Hârtia utilizată pentru bancnote
este lipsită de valoare, posesorul neavand nici macar garantia ca o poate
preschimba in aur sau argint (cum se intampla, in trecut, in cazul banilor
reprezentativi). Cu toate acestea, banii fiduciari sunt acceptați în schimbul
bunurilor și serviciilor, deoarece populația are încredere că banca centrală va
menține valoarea banilor stabilă în timp. În cazul în care băncile centrale nu ar
reuși să facă acest lucru, moneda fiduciară și-ar pierde rolul de mijloc de schimb
general acceptat și de mijloc de tezaurizare. Banii contemporani pot exista și
independent de o reprezentare fizică, de exemplu, sub forma unor datorii sau a
unor date informatice. De asemenea, banii pot fi stocați sub forma unui cont de
economii (depozit). Banii digitali sau banii electronici reprezintă o valoare
monetară stocată, de exemplu, pe un card preplătit sau pe un smartphone.
Operațiunile de debitare directă, plățile prin internet și transferurile între carduri
constituie forme de plată fără numerar. Monedele “digitale” (asa cum sunt
cryptomonedele) sunt produsul unui sistem informatic descentralizat, pentru care
nu există un punct de emisie si control central (bancă centrală).
Orice lucru, cu sau fara valoare de intrebuintare proprie, o bucata de metal, o hartie
simbolica, un stoc contabil de valoare sau un flux de informatii, a putut fi folosit ca
bani cîtă vreme a putut facilita, ca etalon valoric, schimbul de marfuri, a avut
putere liberatorie de datorie, fiind acceptat ca plata (solutio), a permis tezaurizarea
(stocarea valorii), a fost usor (trans)portabil, standardizat, durabil, divizibil și o
valoare stabila (adică puterea de cumpărare) un timp indelungat. Exceptand ultima
caracteristica, aceea de a mentine puterea de cumparare21, banii reprezentativi si
moneda fiduciara au putut indeplini cu succes functiile banilor, intrucat au intrunit
caracteristicile enuntate. In ceea mai mare parte a istoriei cunoscute, aurul si
argintul, in sine, sau monedele batute din aur si argint, au intrunit toate
caracteristicile banilor, inclusiv cea de pastrare pe timp indelungat de a puterii de
cumparare.
Precursorii banilor propriu-zisi au fost anumite mărfuri selectate în calitate de
echivalent în tranzacții de schimb (cochilii, animale, blănuri, metale etc.). Cand
oamenii au simtit nevoia acuta sa schimbe bunuri si valori, au avut nevoie de un
echivalent valoric, de ceva material, solid, rar si de dimensiuni mici pentru a fi usor
de manipulat. Initial au fost cochiliile, aurul sau argintul. Pe la anul 600 i.e.n., pe
vremea regelului lidian Alyattes, s-au emis primele monede, care aveau ștanțat pe
ele chipul regelui, valoarea monedelor fiind garantata de rege. Chiar de la acea
vreme, monede nu au emis doar regii, ci si ligile de comercianti sau cetatile, cum
erau Atena sau Corinth. Pana acum 300 de ani, cand au aparut bancnotele, metalele
pretioase s-au impus ca moneda. Deseori, unitatile de masura a cantitatilor de
metale, cum ar fi marca sau livra, au devenit denumiri de monede. Zonele din care
se extragea masiv metal pretios au devenit, de asemenea, denumiri de monede.
Spre exemplu, valea Saint-Joachim, din Boemia, de unde se extragea argint, a dat
numele unei monede – thaler, de la thal = vale in germana. Aceasta denumire a
devenit, in timp, atat de celebra si dezirabila incat a putut determina si numele de
dollar22, precum si numele de “leu” – pe thaler era efigia unui leu.
Banul-marfă era un bun cu valoare de intrebuintare intrinseca, insa unul
conventional ales pentru a fi echivalentul general al celorlalte marfuri. Materialul
din care erau confecționate aceste bunuri speciale avea întrebuințare directă.
Valoarea de schimb a banilor-marfă era egală cu valoarea lor de întrebuințare.
Multe bunuri materiale au indeplinit rolul de bani, dar cele mai de succes au fost
aurul si argintul, intrucat corespundeau cerințelor de raritate, omogenitate,
divizibilitate și durabilitate. Banii din aur si argint 23 aveau si avantajul ca puteau sa
isi schimbe in mod facil functionalitatea, din mijloace de plata ei putand deveni
usor mijloace de tezaurizare si invers. Dintre toate tipurile de bani, banii metalici
au fost utilizati cea mai lunga perioada de timp.
21
Stabilitatea puterii de cumparare este negata tot mai des in ultima suta de ani de inflatie, alternata cu scurte
perioade de deflatie si de cursul de schimb fluctuant intre diferite devize, pe de o parte, si moneda de plata acceptata
pe un teritoriu national, pe de alta parte. Recrudescenta banilor – datorie torpileaza stabilitatea preturilor.
22
Jean – Marc Vittori, Une etape logique de l’histoire monetaire, in Les Echos, supliment al nr. din 20 ianuarie
2018, p.3.
23
Cuvantul “bani” se traduce in franceza prin argent (=argint).
De-abia pe la sfarsitul sec. XVII au aparut bancnotele (chitantele de banca) care
erau garantate cu anumite cantitati de aur si argint si care permiteau preschimbarea
imediata in cantitatile de aur si argint reprezentate de bancnote. De aceea, acesti
bani de hartie cu acoperire in aur si argint au putut fi numiti bani reprezentativi –
efectiv, ei reprezentau o anumita cantitate din repectivele metale pretioase. Este
ceea ce, in istorie si in teoria economica se numeste sistemul etalonului aur, sistem
abandonat in totalitate in anul 1971. Biletul de banca a aparut in special datorita
raritatii metalelor pretioase si a cererii crescande de bani. Banca Angliei a fost
creata in 1694 chiar cu scopul de a emite bancnote. Acestea, multa vreme, au fost
considerate similare actiunilor, fiind ratasate de emitent. La finalul sec. XIX
bancnotele au dobandit curs fortat. Valoarea lor de schimb si puterea circulatorie
nu mai erau legate de performantele economice ale emitentului, ci de monopolul
etalonului valoric si de functia de instrument obligatoriu de plata. Bancnota
reflecta o ordine monetara foarte centralizata, garantata de stat (si, ulterior, de
banca centrala).
Bancnotele, dupa abandonarea etalonului aur, in 1971, nu se mai bazeaza pe nicio
realitate subiacenta, ci pe increderea (nerezonabila) in banca centrala si in stat24.
Moneda fiduciara, denumita, uneori, si ban – semn, nu mai are nicio valoare de
intrebuintare (utilitate) proprie, fiind, in lipsa andosarii sale de catre bancile
centrale si a dotarii, prin lege, cu putere circulatorie, pe o anumita piata teritorial
definite, o simpla hartie sau o bucata de metal. De asemenea, banii fiduciari nu mai
sunt garantati cu o cantitate echivalenta de aur sau argint, ci sunt garantati sau
“garantati” de emitent, ei avand functionalitatile de bani doar pentru ca legea le
impune puterea circulatorie si de tezaurizare, toti resortisantii teritoriului supus
acelei legi fiind obligati sa aiba incredere in banca centrala emitenta, indiferent de
calitatea politicilor acesteia sau de performantele economiei nationale ori unionale
pe care se sprijina. Garantia banilor fiduciari este data exclusiv de increderea in
banca centrala (de unde si denumirea – fides, fiducia inseamna incredere). Chiar
daca, din ratiuni de protectie contra erodarii puterii de cumparare a monedei legale
pe o anumita piata sau pe o anumita arie geografica, particularii pot adopta, in
relatiile dintre ei, alte monede de referinta sau de indexare 25, banii fiduciari sunt
singurii care au putere liberatorie legala pe acea piata sau pe acel teritoriu si trebuie
primiti ca plata a tuturor marfurilor si serviciilor la valoarea lor nominala,
24
Gaspard Koenig, Le bitcoin, c’est mieux que l’euro, in Les Echos, 14 februarie 2018, p.11. Pe motiv ca nu se poate
abtine sa se imprumute in mod curent, autorul gratuleaza statul post-modern cu atributul “incontinent”. Banii
scripturali sunt consecinta acordului de la Breton Woods, din 1946, ultima legatura a monedei cu aurul disparand in
1971, cand SUA a deconectat dolarul de acoperirea in aur.
25
Pentru sistemul financiar mondial monedele de referință sunt două: dolarul și euro. Cam 70% din totalul platilor se
fac in dolari, iar cca 30% in euro. Toate celelalte monede, inclusiv francul elvețian, rubla rusească, yuanul chinezesc
sau yenul japonez, sunt mai mult sau mai puțin exotice raportat la dolar sau euro. Sistemul și, forțați de sistem,
oamenii își consolidează planurile și economiile în dolari sau euro pentru că au mai multă încredere în aceste două
monede, mai precis, în economiile (teoretic) puternice și stabile care se află în „amontele” acestor monede.
nepurtatoare de dobanzi. De aceea, banii emisi de banca centrala se mai numesc si
bani “tari”. Cu toate acestea, printr-o cutuma instalata in urma cu cca 100 de ani,
cand a fost abandonat sistemul rezervei integrale (banii pusi in circulatie cu titlu de
imprumut isi aveau echivalentul integral in capitaluri proprii si depozite bancare),
banii – datorie, creati de bancile comerciale cu ocazia perfectarii contractului de
imprumut, au aceeasi putere liberatorie de datorie si circulatorie ca si banii
fiduciari, emisi de banca centrala.
In lumea contemporana, cei mai multi bani care circula in comert sunt bani –
datorie. Pentru fiecare unitate monetara emisa de banca centrala exista cel putin 9
unitati monetare create de bancile comerciale ca bani – datorie. Daca emisiunea de
bani fiduciari este, in continuare, atributul exclusiv al bancilor contrale, crearea
de bani-datorie este exorbitantul privilegiu al bancilor comerciale.
5. Cryptomonedele sunt valute descentralizate, cu circulatie pe internet, care nu
sunt create sau administrate de nicio entitate singulara, oficiala sau privata, dar
care au toate functionalitatile banilor.
Aparitia si aparentul succes26 ale acestor valute informatice au fost facute posibile
de tehnologia blockchain, care este un tip special de contabilitate publica,
descentralizata. In acest registru contabil ubicuu, nelocalizat in vreun server central
si nesupus intermedierii sau controlului vreunui administrator, se stocheaza si se
actualizeaza permanent toate tranzactiile, informatiile si valorile asociate acestora,
pentru a le face acccesibile, oricand si de oriunde, utilizatorilor. Tranzactiile
efectuate pe platformele blockchain sunt dez-intermediate, participantii actionand
ca intre egali (peer-to-peer). O tranzactie odata efectuata, nu mai poate fi
modificata retroactiv (block) si se inregistreaza in lant intr-o baza de date in
continua dezvoltare, care pastreaza “lanturile” de tranzactii (chain). Distribuirea si
stocarea acestui registru contabil in retea, la dispozitia utilizatorilor si spre stocarea
sa insularizata, descentralizata, este o buna metoda de prevenire a erorilor de
inregistrare si a fraudelor. Se poate presupune ca informatiile si tranzactiile sunt
mai sigure daca sunt distribuite in intreaga comunitate, intrucat o persoana sau un
grup de persoane nu pot avea monopolul sau controlul asupra informatiilor stocate.
Accesul (nelimitat) la informatii inseamna control, deci inechitate si pierderea
neutralitatii informatiei, in timp ce descentralizarea inseamna echitate si diviziunea
justa a muncii cognitive27.
Cryptomonedele sunt unitati digitale de cont, dematerializate si (presupus)
securizate prin criptare, la ele avand acces doar posesorul celor doua “chei”
(publica si privata) cu care se poate patrunde si opera in sistemul digital
26
Pe piata sunt peste 250 de cryptomenede, create cu ocazia asa-numitelor Initial Coin Offer (ICO) derulate cu
relativ succes. Exista chiar si mai multe ICO esuate – peste 1500 la nivelul anului 2017. Pentru aceste date, a se
vedea Gaspard Koenig, Le bitcoin, c’est mieux que l’euro, in Les Echos, 14 februarie 2018, p.11.
27
Steven Sloman, Philip Fernbach, Iluzia cunoasterii. De ce nu gandim niciodata singuri, Editura Publica, Bucuresti,
2017, p.181.
descentralizat care le gazduieste. In vederea schimbului de valori, participantii
interactioneaza de la egal la egal (peer – to – peer), fara intermedierea unei banci
comerciale sau centrale. Cryptomonedele sunt informatii stocate prin tehnologia
blokchain. Denumirea acestor “monede” vine tocmai de la criptarea informatiei.
Circulatia si tezaurizarea acestor monede digitale se realizeaza doar prin transferul
celor doua chei de acces. Desi nu sunt monede in sens fizic, cryptomonedele pot fi,
totusi, fractionate sau multiplicate, punerea in circulatie si tezaurizarea putand viza
toate sau doar o parte a unitatilor de cont detinute (ori subdiviziuni ale acestora).
Cryptomonedele (par ca) raspund tuturor criteriilor monedei sanatoase emise de
scoala austriaca28, intrucat: (i) cantitatea lor este finita29, (ii) creatia si fluctuatiile
lor de valoare sunt independente de interventii exterioare30 si (iii) nicio institutie
publica sau privata nu are capacitatea de a le crea ex nihilo, asa cum se intampla cu
banii – datorie.
Cryptomonedele utilizate pentru plati sau imprumutate vor trece de la un “posesor”
la altul fara dobanda si fara intermediere bancara, prin operatiuni criptate efectuate
in interiorul retelei descentralizate.
Se sustine31 ca nimeni nu poate deturna sau distruge o cryptomoneda, intrucat
fiecare participant la sistem detine valoarea respectiva (exprimata in
cryptomonede) sub forma unei chei private, fiind el insusi propria banca
“depozitara” a acestei valori. Asa – numitele “portofele virtuale” (wallet) permit
detinerea si deplasarea acestei valori oriunde poate fi localizat la un moment dat
titularul cheii private, ca si cand acesta ar avea asupra sa oricand lingouri de aur.
Conform unei entuziaste prezentari facute bitcoin in presa franceza32, “daca
economiile monetar-bancare sunt simple jocuri de semnaturi bancare garantate de
state insolvabile, bitcoin poate sa reziste spolierii practicate de puterea centrala,
falimentelor bancare, hiper-inflatiei si razboiului. Astfel, moneda isi regaseste
functia primara, originara – aceea de simplu mijloc de schimb neutru (fara valoare
proprie, n.n.), independenta de hazardul frontierelor si insensibila la arbitrariul
politic. […] Bitcoin deseneaza o lume fluida si egalitara”.
Cryptomonedele sunt reactii ale particularilor si ale pietei la nenumaratele si din ce
in ce mai profundele crize financiare generate de banci, dar suportate intotdeauna
de contribuabili, de consumatori si de deponenti, crize care au slabit sau aneantizat
increderea in monedele traditionale.

28
Sub aceasta denumire se includ, dde regula, economistii austrieci din perioada interbelica, Ludwig von Mises,
Joseph Schumpeter si Friedrich Hayek.
29
Se spune ca pot fi create doar 21 de milioane de bitcoin si ca ultimul bitcoin va fi creat doar in anul 2040.
30
Bitcoin este „cautat” in spatiul virtual al internetului de catre (viitorii) utilizatori, care se comporta ca un fel de
mineri cautatori de aur. Mining-ul de bitcoin chiar este similar cu ceea ce faceau cautatorii de aur in era industriala.
31
Gaspard Koenig, Le bitcoin, c’est mieux que l’euro, in Les Echos, 14 februarie 2018.
32
Ibidem. Autorul afirma ca, in 2018, Japonia ar fi oficializat bitcoin ca mijloc de plata.
Cryptomonedele se bazeaza exclusiv pe increderea utilizatorilor in sistemul
descentralizat, in participantii de la egal la egal la sistem si in capacitatea de a-si
mentine sau majora valoarea in timp. Statul sau bancile centrale nu au niciun rol in
creatia, circulatia si tezaurizarea cryptomonedelor, intrucat reteaua care le
gazduieste si tranzactiile in care sunt utilizate sunt delocalizate in spatiul virtual
liber si nemarginit al internetului.
Tranzactiile in monede digitale sunt “atractive” pentru ca dau aparenta
anonimatului. De fapt, spre deosebire de tranzactiile cu cash, in cazul tranzactiilor
cu moneda digitala ramane o inregistrare permanenta in contabilitatea publica,
descentralizata, informatie care poate fi recuperata de specialistii in IT. Dupa
expresia lui Mervyn King, un fost guvernator al Bancii Angliei, aceste tranzactii
sunt mai degraba pseudonime decat anonime33.
Oficial, cryptomonedele nu sunt considerate bani din punct de vedere juridic 34.
Bancile comerciale si chiar bancile centrale se declara ingrijorate de potentialul de
frauda pe care l-ar ascunde cryptomonedele35, dar ceea ce transpare, de fapt, de sub
aceasta aparent benigna rezerva fata de cryptomonede este teama de a pierde
monopolul creatiei de bani – datorie, si, implicit, a controlului asupra economiei si
a societatii.
In raport de aparitia si notorietatea crescanda a cryptomonedelor, Mervyn King, se
intreba recent36 daca mai avem cu adevarat nevoie de bani pentru a cumpara lucruri
si pentru a cuantifica valoric productia, forta de munca, resursele si averea si, daca
nu cumva inovatiile tehnologice ar putea sa faca de prisos banii si, implicit,
bancile, in conditiile in care, oricum, foarte rar mai utilizam bani fizici in prezent,
acestia fiind inlocuiti aproape total cu transferurile electronice, intermediate de
banci si, bineinteles, purtatoare de costuri. Cryptomonedele si extensia rapida a
tehnologiei de tip blokchain au facut posibile transferurile bilaterale de valori, in
33
Mervyn King, Sfarsitul alchimiei, op.cit., p. 408, nota 38 subs., unde ii citeaza pe Jerry Brito si Andreea Castillo,
Bitcoin: A Primer for Policymakers, 2013.
34
https://www.ecb.europa.eu/explainers/tell-me-more/html/what_is_money.ro.html . Totusi, comerciantii sau
simpli particulari pot accepta crytomonedele sau monedele locale, de vreme ce se stabileste, in contract, pe
platormele electronice de plati sau in statutele profesionale la care adera, o paritate cu o moneda cu putere
circulatorie si de schimb.
35
Pentru evocarea unor astfel de “ingrijorari”, a se vedea Calin Rechea, Un creator al banilor din nimic acuza
criptomonedele ca sunt bani din nimic, in Bursa, numarul din 19.09.2017, vizibil aici: http://www.bursa.ro/un-
creator-al-banilor-din-nimic-acuza-criptomonedele-ca-sunt-bani-din-nimic-
331319&s=international&articol=331319.html. În opinia analistului financiar Michael Krieger (expusa pe
blogul Liberty Blitzkrieg si evocata de autorul citat), "Bitcoin nu este nici pe departe o fraudă, ci un mijloc de luptă
împotriva fraudei", deoarece "codul său este deschis, iar furnizarea sa este limitată, în timp ce distribuirea este
transparentă". Krieger sustine chiar ca sefii sistemului financiar actual sunt constienti de faptul ca acesta este o
frauda in sine, atacand Bitcoin şi alte tehnologii similare intrucat par ca ameninţă această paradigmă distructivă şi
coruptă care greveaza economia globala contemporana. Mai mult chiar, se sustine (Calin Rechea, art.cit.) ca stapanii
si creatorii banilor sunt foarte iritati de un potenţial competitor, dar este evident ca fără bănci şi dezastrele lor
recente, criptomonedele nici nu ar fi existat.
36
Mervyn King, op.cit., p. 408.
care nu mai este nevoie de intermedierea bancara. Mai mult chiar, din punct de
vedere fiscal, aceste tranzactii sunt, practic, nelocalizabile, ceea ce poate face
colectarea impozitelor si a taxelor pe circulatia marfurilor cvasi-imposibila.
O problema reala a cryptomonedelor este faptul ca nu reprezinta un etalon de
valoare actuala, contemporana emiterii si punerii in circulatie, ci o valoarea
estimata, viitoare. Ca intr-un joc cu margele de sticla, cei ce fac tranzactii cu
cryptomonede au incredere in mentinerea sau majorarea viitoare a acestei valori.
Din aceasta perspectiva, cryptomonedele chiar par a fi un fel de “aur digital”,
atragator pentru cei care cred ca guvernele sau bancile centrale nu ar trebui sa
controleze masa monetara, dar extrem de volatil37 si in mare parte iluzoriu. O alta
problema reala a acestui tip de moneda este riscul de piratare si de furt de
indentitate pe internet (phishing). Tranzactiile cu cryptomonede pot fi la fel de usor
de atacat de hackeri ca si orice alte tranzactii sau informatii de pe internet. Ca si
alte feluri de bani, si monedele digitale pot fi “pierdute” in adancimea web-ului,
din neglijenta sau lipsa de prevedere. Alte probleme care pot fi cauzate sau
ocazionate de tranzactiile cu cryptomonede sunt suspiciunile de terorism, de
spalare de bani si de trafic de droguri sau de fiinte umane. Aceste tranzactii sunt
deja supuse “scanarii” de catre serviciile secrete si de catre autoritatile de ancheta
penala. In plus, cryptomonedele atreneaza riscul unor operatiuni efectuate de
algoritmi cu putere mare de calcul, la intervale de nano-secunde si cu frecventa
uriasa (High Frequency Transactions). Masinile de calcul sunt in prezent capabile
sa anticipeze, chiar si cu fractiuni de secunda38, toate operatiunile care se
efectueaza pe pietele financiare sau de capital cu mijloacele obisnuite, si sa “fure”
startul, pentru a obtine avantaje non-etice in fata “competitorilor”. Acest tip non-
etic de afacere se numeste front running intrucat, la fel ca in competitiile sportive,
cand cineva fura startul, are un avantaj neonest fata de urmaritori. De aceea
tranzactiile peer-to-peer cu valori digitale ar putea fi riscante, daca ar fi efectuate
de masini de calcul (sau, previzibil deja, de inteligentele artficiale).
Dar toate aceste inconveniente pot fi depasite in timp real, in asa fel incat in
viitorul apropiat tranzactiile cu cryptomonede (deja posibile in prezent) sa fie si
sigure si la adapost de suspiciuni.

6. Tranzactiile comerciale sau financiare de tip peer-to-peer (de la egal la egal)

sunt tranzactii descentralizate, directe, dar virtuale si anonime, care nu mai
presupun intermedierea bancara si nici macar a unei alte scheme de plata
electronica (paypal, visa, virtual wallet etc.). In masura in care participantii au sau
isi consolideaza increderea in sistem, exista un potential mare de dezintermediere
37
Mervyn King, op.cit., p. 294.
38
Prin fibra optica se pot efectua tranzactii cu viteze similare vitezei luminii. Masinile de calcul dotate cu acesti
algoritmi reusesc viteze un pic mai mari...
totala a schimburilor. Conditia este ca sistemul sa permita stocarea si transmiterea
informatiilor directe in maniera sigura si descentralizata 39. In caz contrar,
increderea (care defineste banii si, mai ales, da una dintre caracteristicile esentiale
ale comertului si ale economiei in ansamblu), ar fi neutralizata si, odata cu ea,
insasi notiunea de moneda virtuala, criptica.   
Tehnologia de tip blockchain permite, cel putin teoretic, inlaturarea intermedierii,
iar acest lucru este riscant, intrucat intermedierea este insusi comertul. Daca am
trece la sistemul tranzactiilor bilaterale in care toti am cumpara si vinde bunuri,
servicii si active prin transferuri de (fractiuni) de avere, fara intermedierea
comerciantilor sau a bancilor, atunci nici banii, nici bancile nu ar mai fi necesari in
forma lor actuala40. Chiar daca banii asa cum ii stim vor disparea ca mijloace de
plata, vom avea in continuare nevoie de o unitate stabila de cont (un criteriu de
referinta, o unitate de masura, ca in cazul etaloanelor folosite pentru lungimi,
greutati, temperatura) pentru a stabil pretul bunurilor si al serviciilor.
Pasi catre acest nou sistem de unitati de masura a valorii au fost deja facuti.
Tehnologia de tip wallet virtual este un exemplu al acestei evolutii. In acest
buzunar virtual se acumuleaza si se pastreaza unitati de cont, fractiuni ale averii
proprii, in loc de bani (inclusiv bani digitali). Din acest portofel virtual se
efectueaza plati, dar nu prin mutarea banilor dintr-un cont in altul, asa cum se
procedeaza in prezent utilizand conturi sau carduri bancare, ci prin trecerea prin
intermediul dispozitivelor electronice (computer, telefoane mobile, tablete sau ale
aparate) care sunt conectate la internet sau care, pur si simplu, comunica intre ele,
direct, in timp real, a unei fractiuni din averea cumparatorului pe cardul
vanzatorului, in schimbul bunului sau produsului achizitionat.
Acest tip de plati este foarte popular in China. Mai mult de 90% din totalul platilor
din comertul chinez (cca 14,5 trilioane de dolari pe an) sunt astfel efectuate.
In interiorul acestui sistem de plati non-monetare si-a facut aparitia asa-numitul
credit social, un sistem de puncte de rating ratasate comportamentului recent al
cetateanului sau consumatorului, puncte cu care se pot cumpara ulterior mai multe
sau totalitatea bunurilor si serviciilor necesare consumului personal sau familial.
Comportamentul verificat este atat atitudinea fata de legile si moravurile societatii
si actiunea cetateanului individual, in comunitate si in spatiul privat (??!), cat si
modul in care consumatorul isi respecta sau nu datoriile rezultate din tranzactiile
comerciale sau financiare. Un cetatean recalcitrant, lipsit de respect fata de valorile
si moravurile societatii sau un consumator rau-platnic va avea un rating mai mic
sau care tinde catre zero, in functie de gravitatea actului ilicit sau contrar bunelor
39
Un jurnalist francez sustinea recenta ca forta tehnologiei de tip blockchain consista in securizarea informatiei, care
“repune” increderea in sistem. A se vedea Raphael Bloch, La blockchain, le nouvel Eldorado des entreprise, in Les
Echos, 8 martie 2018.
40
Ibidem, p.298.
moravuri. Invers, rating-ul va fi mai mare. Asadar, acest “credit” social este, de
fapt, credibilitatea sau onorabilitatea sociala a fiecarui particular, in dubla ipostaza
de cetatean supus legilor si moravurilor sociale si de consumator supus contractelor
comerciale, elemente in functie de care simplul particular va avea sau nu acces la
achizitionarea bunurilor de consum sau a serviciilor. Un simplu particular ne-
onorabil si care nu are obiceiul sa isi achite datoriile va fi penalizat cu excluderea
partiala sau totala de la utilitatile si beneficiile societatii de consum. Gradele de
marime ale acestei onorabilitati permit atribuirea si acumularea de puncte, care
totalizeaza “creditul” social total de care se bucura cetateanul, inclusiv in ipostaza
sa de consumator. Pentru a putea achizitiona pe credit social bunuri sau servicii, va
fi nevoie de un anumit numar de puncte, in functie de valoarea bunurilor sau
serviciilor, care nu se mai cuantifica in bani. Rolul banilor de echivalent al valorii
este, astfel, eliminat. Fiind extrem de importanta proba comportamentului social si
comercial (pozitiv sau negativ), este nevoie, evident, de suporti probatorii. In afara
de monitorizarea operatiunilor pe internet sau in cadrul convorbirilor si
comunicatiilor electronice, statul chinez a pus la punct cel mai “avansat” si mai
vast sistem de recunoastere faciala din lume – cate o camera de supraveghere la
fiecare cetatean chinez, adica cca 1,4 miliarde. Cu un asemenea sistem se pot
recunoaste facial, indiferent de multimea in care s-ar pierde sau de eventuale
deghizari, mai mult de 3 miliarde de persoane. Nimeni nu mai poate scapa acestui
Ochi Atoatevazator.
Acesti “bani” creati prin credit social (mai precis, prin constructia credibilitatii sau
a onorabilitatii sociale) sunt similari banilor-datorie fabricati de banci. In plus,
insa, fata de marile probleme antamate de banii – datorie creati de bancile
comerciale, acest tip de “bani” creati din datoriile consumatorului si din
indatoririle cetatenesti ale individului prezinta si pericolul (letal pentru democratie)
al segregarii pe criterii consumeriste si comportamentale. Odata cu acest stigmat al
rating-ului redus, omul devine un paria, exclus de la toate beneficiile societatii de
consum.
Este evident nu numai ca acest sistem este segregationist, impartind oamenii in
caste sociale in functie de “onorabilitate”, ci si concentrationar, intrucat stricta
respectare a granitelor impuse de “onorabilitatea” fiecaruia (calculata dupa
algoritmii cunscuti doar de administratorii sistemului) este monitorizata din
exterior si auto-impusa, interiorizata chiar, prin actiunea diverselor modalitati de
recompense si pedepse41.
41
Cateva amanunte privitoare la aceste credite sociale generatoare de puncte si, deci, de „bani”, pot fi extrase din
ancheta publicata de cotidianul frnacez Les Echos, numarul din 6 iunie 2018, cu titlul En Chine, 1,4 milliard des
suspencts sur surveillance, de Frederic Schaeffer. Oamenii supusi acestui angoasant experiment social il accepta cu
bucurie sau implicit, chiar daca modul in care este “judecat” rating-ul este complet netransparent si realmente
sinistru. In mod evident, nu doar chinezii ar adopta si interioriza acest sistem, ci toti acei membri ai societatii
contemporane, digitalizate, care au fost invatati ca singurul lucru important este consumul si care au fost ghidati
O societate a acestor victime ale excluziunii sociale va avea nevoie, in mod natural,
de propriile mituri, moravuri si bani. Pentru a ajunge acolo, insa, va trece prin
diverse faze de anarhie si restriste.
7. Monedele locale si monedele unor comunitati regionale sunt, de regula,
rezultatul esecului sistemului monetar oficial sau al rejectarii unei monede in care
o comunitate nu (mai) are incredere.
Pe varful crizei datoriei externe falimentare, in Grecia oamenii isi creasera
propriile sisteme de plata, mai ales in insule si in comunitatile turistice, ca un fel de
fronda impotriva euro, vazut ca un instrument al imperialismului european (mai
precis, franco-german). Acele monede locale erau, in acelasi timp, bune metode de
evitare a constrangatoarelor taxe impuse Greciei de bancile creditoare frnaco-
germane pentru achitarea datoriei externe.
In Italia, guvernul Conte, instalat in anul 2018, a propus punerea in circulatie a
unui mare numar de obligatiuni de stat, fara dobanda si fara scadenta, cu care
detinatorii sa poata cumpara orice bun sau serviciu de la societatile apartinand
statului italian, acestea urmand a fi obligate sa primeasca in plata astfel de
obligatiuni (sau sub-diviziuni ale acestora) chiar daca puterea circulatorie a euro pe
teritoriul Italiei inca este impusa prin lege. Practic, aceste obligatiuni fara termen si
fara dobanda, neutre ca si banii “tari”, vor putea sa joace rolul de bani alternativi
pe segmentul economic al intreprinderilor publice italiene. Succesul acestor
instrumente de plata si tezaurizare se va putea proba daca si intreprinderile private
vor ajunge sa primeasca la plata, in loc de euro, obligatiuni fara termen si fara
dobanda emise de Statul italian. Iar acest lucru va putea insemna sfarsitul euro,
intrucat Italia este a treia economie a zonei euro.
In Franta, in baza Legii “Hamon” asupra economiei sociale si solidare, incepand
din 2017, a fost permisa emiterea de monede locale, complementare monedei euro,
destinate sa circule in comertul de proximitate si in retele de membri alesi
(comercianti, artizani, producatori traditionali...), care acceptau plata in astfel de
monede pe motiv de incredere, traditie, ecologie sau chiar de patriotism local 42.
Aceste monede locale au si nume proprii sau acronime, unele dintre ele foarte

catre acest castel butaforic al Vrajitorului din Oz pe cararea pavata cu caramizi galbene cu un singur sens de mers.
Multimea utilizatorilor de sisteme de socializare on-line considera, in mod complet bizar, ca de vreme ce oamenii
normali nu au nimic de ascuns si, mai ales, deoarece este nevoie de proba comportamentului corect pentru a obtine
mult doritul credit social care asigura consumul a tot ceea ce o persoana ori o familie are nevoie sau isi doreste,
inseamna ca nu este nimic grav in faptul ca statul si sistemul digital privat sustinut de acesta ii monitorizeaza si ii
suspecteaza de ilegalitati pe toti membri societatii, inclusiv pe cei inocenti si inclusiv pe copii. Elucubrant, in raport
de tragicele experimente sociale ale secolului trecut, fascismul si comunismul, este insasi faptul ca se accepta ca
societatea poate fi segregata pe criterii de onorabilitate si ca lipsa acesteia “justifica” privarea suspectilor de
drepturile si libertatile fundamentale, cum ar fi libertatea economica, egalitatea in drepturi si accesul la hrana,
utilitati si la sisteme de ingrijire a sanatatii si de securitate sociala.
42
A se vedea, pentru relatarea acestei bizarerii, Les Echos, numarul din 10 ianuarie 2018, p.25.
ingenui: abeille (albina), sol-violette (circula in Toulouse), stuck (circula in
Strasbourg), gonette (circula in Lyon) etc.
Acesta nu ar fi un sfarsit trist al euro si nici o reintoarcere in feudalism 43, ci o
motivatie pentru abandonarea treptata a nocivei si vatamatoarei economii bazate pe
banii – datorie si pe creditul cu dobanda, in favoarea unei economii a cooperarii si
a distributivismului.

§3. Masa monetara si puterea de cumparare a banilor

8. Trebuie facuta o distinctie neta intre cantitatea si calitatea banilor. Masa

monetara si fluctuatiile monetare reprezinta aspectul cantitativ al banilor. Puterea
de cumparare a banilor si stabilitatea preturilor reprezinta aspectul calitativ al
banilor.
Puterea de cumparare a unei monede se reflecta in cantitatea de bunuri si servicii
care pot fi cumparate cu o unitate monetara.
Ca etalon al valorii, instrument de schimb si mijloc de tezaurizare, banii trebuie sa
fie neutri.
Stabilitatea preturilor, analizata ca un volum constant de unitati monetare care se
schimba pe marfuri si servicii, este atat de importanta in plan economic incat este
declarata de majoritatea bancilor centrale ale lumii, inclusiv de banca noastra
centrala, drept obiectiv fundamental.
Asa cum rezulta din art.2 alin.1 din Legea nr.312/2004 privind Statutul Bancii
Nationale a Romaniei (BNR), obiectivul fundamental al BNR este asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor. Cand elaborează programul de emisiune a
bancnotelor şi monedelor, BNR trebuie să asigure necesarul de numerar în strictă
concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti (art.15 alin.1), de unde rezulta
concluzia ca banca centrala nu poate influenta in mod esential fluctuatiile
cantitative ale banilor (inflatia sau deflatia) ci, dimpotriva, este tinuta de obligatia
asigurarii si mentinerii stabilitatii preturilor. Cu toate acestea, fie din culpa, fie in
mod intentionat, dar “justificat” prin false ratiuni de politica monetara sau fiscala,
bancile centrale obsinuiesc sa determine fluctuatii cantitative ale masei monetare
care, la randul lor, pot determina scaderea puterii de cumparare a banilor, ceea ce
le altereaza calitatea si, implicit, denota ratarea sau chiar incalcarea obiectivului
fundamental al bancilor centrale, adica stabilitatea preturilor.

43
Probabil ca va reaparea concurenta medievala dintre monede – cele emise de bancile centrale sau de state, banii –
datorie, cryptomonedele, monedele locale, monede care vor fi complementare sau antinomice, iar zarafii vor avea
din nou de lucru, dar, in genere, abandonarea economiei bazate pe credit cu dobanda ar fi, categoric, benefica.
Prin dispozitiile art. 2 alin.2 lit.c) si art.12 din Legea privind Statutul Bancii
Nationale a Romaniei nr.312/2004 se statueaza ca BNR este unica instituţie
autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca
mijloace legale de plată pe teritoriul României.
Sunt mijloace legale de plată pe teritoriul Romaniei numai bancnotele şi monedele
emise şi neretrase din circulaţie de către BNR. Doar aceste însemne monetare
trebuie acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor obligaţiilor publice şi
private (art. 16 din Legea nr.312/2004). Doar banii “tari”, neafectati de inflatie si
de volatilitate in raport de valutele straine de referinta, sunt bani neutri44.
Prin inflatie, prin volatilitatea cursului de schimb si prin dobanda nenatural
generata de creatia de bani – datorie, banii isi pierd neutralitatea si devin
instrumente ale redistribuirii injuste, ilogice si anti-economice a avutiei45.
Orice efort de stabilizare a preturilor este subminat de fluctuatiile “pietei” banilor –
datorie, bani care sunt creati de bancile comerciale cu ocazia actului juridic al
imprumutului46. Mai mult de 90% din masa monetara este “reprezentata” de acesti
bani – datorie, doar o fractiune de sub 10% din masa monetara fiind reprezentata
de banii emisi de banca centrala. Banii – datorie genereaza dobanda prin chiar
existenta lor efemera (banii – datorie nu pre-exista si nu supravietuiesc actului
juridic al imprumutului). Dobanda la banii – datorie majoreaza artificial masa
monetara, fara a avea vreun corespondent in fapte economice concrete 47, fiind un
cost suplimentar impus de feonomenul de financializare si bancarizare a economiei
si suportat de toata lumea, fie ca se imprumuta sau nu la banci. De vreme ce toti
agentii economici se imprumuta la banci si, deci, antreneaza costuri cu dobanzile,
toate preturile includ dobanzi aplicabile pentru creatia de bani - datorie. De vreme
ce statul si autoritatile locale se imprumuta la banci, inseamna ca o parte
substantiala din taxele si impozitele pe care le platim este grevata de dobanzile
aplicabile pentru aceeasi creatie de bani – datorie. In plus, rambursarea datoriilor
catre banci si incasarea bobanzilor sunt garantate cu bunurile reale, palpabile, si cu
veniturile viitoare ale debitorilor, care pot fi executate silit in caz de neplata, la
preturi cu mult sub valorile lor reale, justificate economic, ceea ce inseamna inca o
modalitate de redistribuire injusta a avutiei.
44
Din perspectiva acestei norme imperative a legii, utilizarea pentru plati a monedei Euro (care are o circulatie de
facto pe teritoriul Romaniei), utilizarea mult prea facila a Euro ca moneda contabila, de indexare sau consolidare a
valorii reale a banilor, si emiterea banilor-datorie (bani “interni”) de catre bancile comerciale, cu ocazia perfectarii
contractelor de imprumut, ne apar ca fiind manifest ilegale.
45
Toate cele trei tipuri de bogatie ilustrate de Adam Smith si Max Weber, adica acumularea stagnanta, averile
cumparate pe credit sau grevate de ipoteci si capitalul re-investit in vederea cresterii economice si a bogatiei
natiunilor sau a cetatii, sunt afectate de scaderea puterii de cumparare a banilor.
46
Pentru mai multe detalii, a se vedea infra, §4. Manipularea „pietei” banilor.
47
Doar o mica parte din totalul operatiunilor financiare globale reprezinta fapte economice reale, concrete: 15%.
Restul de 85% reprezinta speculatii intre jucatorii bancari si ai pietelor financiare (credit, burse de valori, burse de
marfuri), care se repeta la infinit, intr-o bucla interminabila.
Cand rambursam cu dobanda credite bancare, nu rambursam banii deponentilor si
nu contribuim la remunerarea efortului acestora de a economisi, ci banii creati din
nimic de bancile comerciale, la care se adauga dobanzi. Prin actul “creatiei”
bancare, dobanda devine un scop in sine, prin care se produc bani din bani.
Pierzandu-si neutralitatea, banii astfel creati devin mijloace de redistribuire injusta
a avutiei si instrumente de control. Dobanda la banii creati de bancile comerciale
din nimic este pur si simplu maligna.

9. Masa monetara reprezinta totalitatea banilor aflati in circulatie sau in depozite la

un moment dat.
Conventional, masa monetara se compune din numerar (bancnote şi monede
metalice), depozite bancare generate prin creatia de bani – datorie şi rezerve ale
băncii centrale. Dupa canoanele BNR, masa monetara M0 inseamna banii aflati in
circulatie, banii “tari” la care se refera art. 2 alin.2 lit.c) si art.12 din Lege
nr.312/2004 privind statutul BNR atunci cand le confera putere de mijloace legale
de plata. Masa monetara M1 include M0, plus banii aflati in conturi de depozit la
vedere sau in conturi curente, deci bani lichizi, utilizabili imediat. Masa monetara
in sens larg (M2 si M3) inseamna banii aflati in depozite, inclusiv cei care rezulta
din creatia de bani – datorie, precum si rezervele bancii centrale. Ponderea in
interiorul masei monetare in sens larg este data de banii-datorie. Practic, pentru
fiecare unitate monetara fiduciara (ban “tare”, emis de banca centrala) exista cel
putin 9 unitati monetare create de bancile comerciale sub forma de bani-datorie.
Cantitatea de bani aflati in circulatie are “obiceiul” de a fluctua, alimentand
inflatia, determinand cresterea dobanzilor comerciale si afectand puterea de
cumparare a banilor.

10. Inflația este un dezechilibru economic major generat de creșterea prețurilor și

scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naționale.
Dictionarul explicativ al limbii romane (DEX, editia 2009) arata ca inflatia este un
fenomen specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor
de hârtie aflați în circulație ca urmare fie a emiterii unei mase bănești peste nevoile
reale ale circulației, fie a reducerii volumului producției și circulației mărfurilor,
fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor. Alte definitii insista pe
creșterea cantității de hârtie-monedă mult peste necesitățile reale ale circulației
mărfurilor, creștere care nu are suficientă acoperire în aur și mărfuri, ducând astfel
la scăderea puterii de cumpărare a banilor (Nodex 2002), dar toate definitiile
oficiale ale inflatiei retin ca inflatia este un fenomen, ceea ce, la nivel teoretic, ar
exclude greselile de politica monetara sau masurile de stimulare a cresterii
economice prin cresterea controlata a inflatiei si a creditarii.
In presa de specialitate, inflaţia este definita ca un dezechilibru macroeconomic
caracterizat printr-o creştere anormală, continuă şi generalizată a preţurilor şi prin
scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale, creşterea preţurilor
fiind considerata inflaţionistă doar in situatia in care costul factorilor de producţie
creşte într-o proporţie mai mare decât creşte productivitatea acestora48.
In principiu, inflatia este cauzata de emisiunea excesivă de monedă peste oferta
reală de bunuri și servicii, de excedentul de cerere de bunuri si servicii fata de
oferta reala, de cresterea costurilor de productie, indepenedenta de cererea de
bunuri si servicii. Inflatia poate fi cauzata si de “importul” de inflatie: o economie
care se bazeaza foarte mult pe import de mijloace de productie va fi afectata de
inflatia din tara de origine a acestor bunuri 49. De asemenea, inflatia poate fi si
structurala: o organizare defectuoasa, dezechilibrata, a economiei, care depinde
intr-o masura mare de monopoluri si oligopoluri, va fi afectata de preturile ridicate
impuse de actorii putini, rentieri, privilegiati si mult prea puternici ai economiei.
La calcularea ratei inflatiei se utilizeaza, de regula, indicele prețurilor de consum50,
care ia un considerare un “cos” constituit din bunurile de necesitate, de largă
utilizare in gospodariile populatiei, cum ar fi bunurile de consum curent, zilnic
(alimente, benzina), bunurile de folosință îndelungată (îmbrăcăminte, calculatoare
personale și mașini de spălat), serviciile (transport, asigurări și închiriere de
locuințe). Fiecare produs din acest coș are un preț care poate varia în timp. Rata
anuală a inflației este dată de prețul coșului integral într-o anumită lună comparat
cu prețul acestuia în aceeași lună a anului precedent51.
In contradictie cu principiul stabilitatii preturilor, care este obiectivul fundamental
al bancilor centrale, in teoria economica main-stream si in politicile monetare
oficiale ale unor banci centrale (inclusiv Federal Reserve din SUA, Banca Centrala
Europeana si Banca Angliei), se considera ca o inflaţie controlată, de 2-3% pe an,
este acceptabilă, ba chiar benefică unei economii de piaţă, intrucat o creştere
aşteptată a preţurilor încurajează activitatea economică a agenţilor economici, care
se aşteaptă la o creştere a profiturilor 52. Afirmatia este din multiple puncte de
48
Pentru acesta definitie, a se vedea: http://m.bursa.ro/ghidul-investitorului-inflatie-deflatie-dezinflatie-
stagflatie-8826949.
49
Inflatia importata este o caracteristica veche a economiei Romaniei. Creşterea constanta a preţurilor la materiile
prime, majoritatea provenind din import, a fost insotita, de regula, de deprecierea monedei naţionale. Cresterea
generalizata a importurilor (in mod aberant, in Romania, tara cu cea mai mare suprafata agricola pe cap de locuitor
din Europa, se importa mai mult de 80% din totalul alimentelor, cifra valabila la finalul anului 2017) determina plati
masive in valuta, ceea ce duce la o constanta depreciere a monedei naţionale cu consecinta ca importatorii plătesc
din ce în ce mai mulţi lei pentru produse.
50
Exista si un asa-numit “indice general al prețurilor” (IGP), care se calculeaza ca raport între produsul intern brut
exprimat în prețuri curente și produsul intern brut exprimat în prețurile unei perioade anterioare, de bază.
51
https://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/hicp/html/index.ro.html
52
In doctrina economica, acest tip de inflaţie este denumită inflaţie “târâtoare” (până în 4% pe an). Inflaţia mai poate
fi "deschisă" (5-10% pe an), "galopantă" (peste 15% anual), "megainflaţie" (peste 15% pe lună) şi "hiperinflaţia"
(cea mai acută formă de manifestare a inflaţiei, cu creşteri a preţurilor de peste 200-300% pe an).
vedere gresita, iar practicarea inflatiei controlate este un tip malign de politica
monetara. O crestere asteptata (si anuntata oficial) a inflatiei este o invitatie pentru
comercianti la a creste nenatural preturile, iar inundarea pietei cu mai multi bani
decat ar fi necesari, in ideea cresterii temporare a inflatiei (tehnica denumita, in
mod cinic, quantitative easing, adica relaxare cantitativa) nu face decat sa dea
temporar iluzia cresterii economice, urmata de severe corectii si masuri de
austeritate impuse populatiei, ceea ce determina o spirala a reducerii sau amanarii
consumului si, consecvential, o reducere a productiei si a numarului de locuri de
munca, fenomene generatoare ale altor cicluri succesive de reducere a consumului,
o redistributie injusta a avutiei si, in final, o stare generalizata de saracie si
marginalizare sociala.
Generalizarea productiei de bani – datorie face complet inadecvata definitia
monetarista a inflatiei, care insista asupra cantitatii banilor “tari” aflati in circulatie
(moneda fiduciara, emisa si garantata de banca centrala) in raport de acoperirea lor
in marfuri sau in aur. Inflatia arata variatia cantitativa a masei monetare in raport
de perioada anterioara, dar nu si ceea ce s-ar putea cumpara cu un anumit numar de
unitati monetare. In plus, de vreme ce banii fiduciari reprezinta doar 10% din masa
monetara (sau chiar mai putin in tari ca Marea Britanie sau SUA), inseamna ca a
cantona conceptul de inflatie la aceasta mica parte din masa monetara este, chiar si
dupa criteriul cantitativ, ilogic. Banii – datorie, care covarsesc cantitativ banii
fiduciari (banii “tari”, emisi de banca centrala) si sporesc continuu masa monetara
prin productia de datorii si de dobanzi aferente, afecteaza puterea de cumparare si
prin efectul indirect de (supra)indatorare a particularilor, a statelor sau a
autoritatilor publice. Toti datornicii trebuie sa isi restringa cantitatea de resurse
financiare disponibile consumului, cheltuielilor publice sau investitiilor, in
favoarea bancilor comerciale, fabricantii de bani – datorie, entitati fata de care au
datorii crescande care erodeaza constant puterea de cumparare a banilor periodic
incasati de datornici (venituri) sau acumulati in depozite (economii).
Mult mai realist este, in schimb, un alt indicator, puterea de cumparare a banilor,
care se concentreaza asupra calitatii banilor, inclusiv a banilor-datorie. Puterea de
cumparare a banilor ne arata ce se poate cumpara cu o anumita cantitate de unitati
monetare, iar ceea ce se poate cumpara contine si dobanda pretinsa de banci pentru
creatia de bani-datorie. Toti comerciantii se imprumuta la bancile comerciale, deci
costurile lor contin dobanzile platibile bancilor comerciale 53. Fata de inflatie, care
53
Puterea de cumparare a leului a scazut in 2012, in raport de anul 1999, cu 664%, adica, de mai mult de 6,6 ori. In
2012, cu 100 de lei se puteau cumpara cam de 6,6 ori mai putine bunuri decat se puteau cumpara in 1999 (100 de lei
noi inseamna un milion de lei vechi). In zona euro, in anul 2017, cu 138,5 de euro se puteau cumpara bunurile si
serviciile care puteau fi achizitionate cu 100 de euro in 1999 (anul trecerii la euro). In Marea Britanie, ceea ce s-ar fi
putut cumpara in 1999 cu 100 de lire, se putea cumpara in 2017 cu 146 de lire. In SUA, diferenta este de la 100 USD
in 1999, la 150 USD in 2017. Pentru aceste cifre, precum si pentru comentarii foarte interesante relative la ipocrizia
politicilor monetare ale bancilor centrale, a se vedea: http://www.bursa.ro/mario-draghi-merge-catre-infinit-si-
este un indicator deopotriva incert si ipocrit, fiind supus manipularilor declarate
sau insidioase praticate de actorii pietei financiare (banci comerciale si banci
centrale), puterea de cumparare a banilor este un indicator precis al (in)stabilitatii
preturilor. Scaderea puterii de cumparare a banilor, atat ca indicator de-sine-
statator, cat si ca o consecinta a cresterii peste limitele necesitatilor pietei de
marfuri si servicii a cantitatii de bani fiduciari aflati in circulatie, determina
redistribuirea (injusta) a veniturilor și avuției. Regula nominalismului monetar,
prezenta atat in Codul civil, cat si in Legea nr.312/2004 privind Statutul BNR,
aplicata in conditii de inflatie galopanta, face ca orice plata efectuata dupa scadenta
sa fie din ce in ce mai diluata in valoare reala, pe masura ce plata intarzie mai mult,
in timp ce dobanda pretinsa de banci pentru crearea de bani – datorie se regaseste
in pretul marfurilor si serviciilor, afectand in sens invers puterea de cumparare. In
plus, asa cum este general acceptat in teoria economica, inflatia stimulează
înclinația spre consum și descurajează înclinația spre economisire, fiind decisiva si
in privinta ratei dobanzii.
In presa economica, deflaţia este considerata opusul inflaţiei, intrucat s-ar
manifesta ca o scădere continuă şi generalizată a preţurilor 54. Acest fenomen este
considerat a fi chiar mai rău decât inflaţia, intrucat ar putea sa descurajeze
producţia (agenţii economici isi limiteaza planurile de investitii sau isi reduc
capacitatile curente, intrucat obţin profituri din ce în ce mai mici) şi chiar sa
determine recesiune economică.
Cu toate acestea, definitia din DEX (editia 2009) data deflatiei insista pe actiunea
de retragere din circulație a unei cantități de bancnote în timpul unei inflații,
actiune care se intreprinde pentru a face să crească puterea de cumpărare a banului.
Conform definitiei din Nodex (editia 2002), deflatia este un ansamblu de măsuri
economice și financiare luate pentru a soluționa o criză de inflație. Una dintre
definitiile “specializate” indicate pe dexonline arata ca deflatia este, dupa caz, una
dintre modalitatile (cea mai drastică) de combatere a inflației prin reducerea masei
monetare în circulație, în scopul diminuării cererii de consum, o restrângere a
circulației biletelor de bancă (deflatia monetară), o politica de excedent bugetare si
de achitare a datoriei publice față de banca centrală (deflatia financiară) sau o
masura punctuala ori concertata de ridicare a nivelului dobânzilor și limitare a
acordării creditelor, controlul prețurilor și al salariilor, sporirea nivelului
impozitelor (deflatia de credit). Asadar, in mod oficial, deflatia este definita nu
numai ca un fenomen natural, asa cum este (gresit) definita inflatia, ci si ca un
ansamblu de masuri necesare combaterii inflatiei, o actiune constienta, ghidata de
politici economice, punctuala sau periodica, de retragere de bani fiduciari din
circulatie pentru a combate “fenomenul” inflatiei.
dincolo-de-el-in-timp-ce-il-asteapta-pe-godot-337506&s=macroeconomie&articol=337506.html .
54
A se vedea: http://m.bursa.ro/ghidul-investitorului-inflatie-deflatie-dezinflatie-stagflatie-8826949 .
Deflatia nu ar trebui confundata cu "dezinflaţia", care este o creştere a preţurilor,
dar într-o proporţie din ce în ce mai mică faţă de perioada anterioară55.
O inflaţie deschisă (de 5-10% pe an), combinata cu şomaj şi stagnare economică
inseamna stagflaţie, situatie economica si sociala dintre cele mai grave posibil, mai
ales intrucat acțiunile necesare combaterii inflației ar putea determina cresterea
ratei șomajului și, invers, cresterea numarului locurilor de munca ar putea
determina cresterea inflatie, intrucat ar stimula intr-un ritm periculos consumul si,
mai ales, consumul pe credit.
§4. Manipularea “pietei” banilor

11. Emisiunea de bani fiduciari este decisa (discretionar) de o banca centrala care,
asa cum s-a sustinut recent in presa franceza 56, “poate decide sa ii imbogateasca pe
unii si sa ii saraceasca pe toti ceilalti”.
Principala tinta a unei banci centrale este stabilitatea preturilor, ceea ce inseamna
nu numai o inflatie redusa si o deflatie inexistenta, ci si mentinerea relativ
constanta a puterii de cumparare a monedei fiduciare, emisa chiar de banca
centrala. O diferenta intre valoarea nominala a banilor fiduciari si valoarea lor reala
inseamna o putere de cumparare in scadere 57. Uneori, bancile centrale (mai ales
Federal Reserve din SUA si Banca Centrala Europeana) sporesc intentionat
cantitatea de bani aflati in circulatie, prin asa-numita relaxare cantitativa
(quantitative easing), alteori retrag bani din circulatie, temporar, pentru a-i
“steriliza”, prin dobanzi atractive acordate bancilor pentru depozitele constituite la
banca centrala (ceea ce determina o crestere generala a dobanzilor la depozite,
menita a atrage banii populatiei in depozite si, indirect, a descuraja consumul).
Emisiunea suplimentara de bani, excedentara fata de nevoile reale ale pietei (asa-
numita relaxare cantitativa) este unul dintre factorii esentiali maligni care au cauzat
bulele imobiliare sau ale activelor, in general, dar si supra-indatorarea statelor si
penalizarea prudentei deponentilor si a investitorilor in obligatiuni, in profitul
cvasi-exclusiv al bancilor comerciale.
In sine, ideea de relaxare cantitativa, care presupune majorarea artificiala a masei
monetare in scopul majorarii ratei inflatiei, este destul de bizara in raport de
obiectivul fundamental al oricarei banci centrale, acela de mentinere a stabilitatii
preturilor. Cu toate acestea, relaxarea cantitativa (quantitative easing) este deja o
55
In jargonul economic se mai utilizeaza, uneori, si sintagma “inflatie negativa”, pentru a evita cuvantul “deflatie”,
care este un fel de spaima pentru autorii rapoartelor oficiale de statistica economica; dar alaturarea celor doua
cuvinte nu face decat sa construiasca un frumos oximoron, intrucat inflatia sugereaza o umflare, care nu poate fi
negativa, fara sa se transforme in dez-umflare, adica, o dezinflatie sau chiar o deflatie.
56
Gaspard Koenig, Le bitcoin, c’est mieux que l’euro, in Les Echos, 14 februarie 2018, p.11.
57
Mervyn King vorbeste chiar de o expropriere (Sfarsitul alchimiei, p.312). Impunerea unei rate negative reale a
dobanzii – in esenta, in impozit pe avere – asupra tuturor formelor de avere financiare expropriaza venitul celor care
economisesc si poate modifica asteptarile privind viitoarele rate efective ale impozitelor pe avere.
practica general acceptata, fiind considerata, mai ales dupa criza economica
globala declansata de falimentul Lehman Brothers din octombire 2008, o politica
monetara curenta. Atat banca centrala a SUA (Federal Reserve), cat si Banca
Centrala Europeana, au majorat artificial masa monetara aflata in circulatie, in
speranta (naiva) de a stimula cresterea inflatiei de la valori negative sau neutre la
un nivel apropiat de 2% pe an, nivel considerat suficient si sigur pentru a stimula
consumul si, implicit, productia si economia. In realitate, aceste programe de
relaxare cantitativa au determinat crestere economica pe datorie si dobanzi real-
negative58, care penalizeaza prudenta celor care economisesc sau a celor care
investesc in produse financiare sigure (inclusiv – sau mai ales – prudenta
fondurilor de pensii, impusa prin lege). Banca Centrala Europeana (BCE) permite
statelor si bancilor comerciale sistemice sa emita obligatiuni cu dobanzi apropriate
de zero, pe care le achizitioneaza cu bani suplimentari printati in acest scop. Pe
baza acestor obligatiuni-cadou, bancile comerciale pot crea si mai multi bani-
datorie, imprumutand statele, institutiile publice, comerciantii si simpli particulari.
Nu numai ca masa monetara primara este suplimentata artificial, dar masa
monetara in sens larg este suplimentata exponential, cu alti bani – datorie, fara ca
“vechii” bani – datorie sa fi apucat sa fie rambursati sau sterilizati59.
Instabilitatea preturilor, urmarita ca politica monetara declarata a bancilor centrale,
devalorizarea “controlata” a monedei, in scopul stimularii economiei, prin
stimularea (nesanatoasa) a creditului de consum si prin iluzia cresterii intermedierii
58
Absurditatea acestor dobanzi rezulta din faptul ca deponentii sau cumparatorii de obligatiuni emise de statele cu
economie dezvoltata sau de marile banci comerciale, in loc sa primeasca o remuneratie pentru plasarea in aceste
“produse” ale pietei financiare a economiilor proprii (sau a banilor de pensii a “asiguratilor” la fondurile de pensii
care trebuie sa dea stabilitate si randament), au ajuns sa plateasca bancilor sau statului dobanzi pentru “beneficiul”
de a-si tine economiile la adapost de … inflatie, aceeasi inflatie pe care relaxarea cantitativa isi propune sa o
stimuleze, pentru a stimula consumul pe credit si, indirect, cresterea economica.
59
Evident, si banca noastra centrala a majorat artificial masa monetara, in speranta desarta a combaterii deflatiei si a
stimularii cresterii economice prin inflatie. In Romania, masa monetara M0 a crescut intre 2006 - 2017 de la 14,6
miliarde lei, la 36,3 miliarde de lei (sursa: raport BNR, august 2017), adica de 2,5 ori. Masa monetara M1 a crescut
si mai abrupt. In anul 2015, M1 era de 149,5 miliarde lei, iar in februarie 2018 era de 211,14 miliarde lei (sursa:
raport BNR, martie 2018). Diferenta in plus este de cca 62 de miliarde de lei, in procente variatia fiind de 17,8%. In
aceeasi perioada, BNR atragea public atentia asupra pericolului “inflatiei negative”, aratand ca ar trebui combatuta.
Este evident, deci, ca BNR a stimulat inflatia, in incercarea de a opri procesul de deflatie. Si mai grav este ca, in luna
ianuarie 2018, prin declaratii publice, conducerea BNR a aratat ca inflatia va creste si ca se asteapta ca, pana in
aprilie 2018, inflatia sa depaseasca 4%. Utilizand cifre si termene precise relative la inflatie, BNR a invitat, practic,
comerciantii sa majoreze preturile. Daca, in luna august 2017, inflatia nu depasea 1,5%, in luna iunie 2018 inflatia
ajunsese 5,44%. In plus, sistemul bancar romanesc s-a confruntat, in prima parte a anului 2018, cu un paradoxal
exces de lichiditate, rezultat din esecul sistemului bancar de a credita economia, care a atras consecinte grave in
planul inflatiei si al dobanzilor la credite. A se vedea:
https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/financiar/isarescu-a-devenit-o-problema-ca-avem-economisire-
mult-mai-mare-decat-poate-economia-sa-absoarba-sau-sa-dea-credit-am-sarit-dintr-o-extrema-in-alta-
18141577. Raportul credite-depozite ajunsese in decembrie 2017 la un minim de 74,7%, după ce sumele
economisite se majoraseră la 303 miliarde de lei (fata de 274 miliarde de lei in decembrie 2016), în timp ce soldul
creditelor avansase mult mai lent, de la 220 miliarde de lei, la doar 232 miliarde de lei. Excesul de lichiditate rezultat
este de aproape 70 de miliarde de lei.
financiare pentru companii, toate acestea sunt consecinte neasteptate ale unor
politici monetare pro-ciclice, pernicioase, care au agravat criza determinata de
“productia” nelimitata, iresponsabila, de bani – datorie de catre bancile comerciale,
cauza crizelor anterioare si samanta celor viitoare.

12. In cadrul sistemului monetar al banilor fiduciari emisi de bancile centrale,

bancile comerciale detin (nu in baza legii, ci a unei cutume) prerogativa
exorbitanta de a imprumuta bani care nu pre-exista si care nu supravietuiesc actului
juridic al imprumutului.
Acesti “bani” creati de bancile comerciale in afara procesului emisiunii de moneda
fiduciara (care este atributul exclusiv al bancilor centrale) rezulta direct din actul
juridic al imprumutului. Pentru a crea acesti “bani”, bancile comerciale nu au
nevoie de o rezerva anterioara de bani fiduciari. Acesti “bani” nu pre-exista (si, de
altfel, nu supravietuiesc) imprumutului. Nu numai ca acesti “bani” sunt legati de o
datorie, dar ei chiar sunt bani-datorie.
Creatia si efemeritatea acestor bani sunt posibile doar pentru ca exista sistemul
rezervelor fractionare. Suma de bani proprii pe care trebuie sa ii aiba o banca
pentru a se lansa in operatiuni de creditare, adica rezerva minima obligatorie, este
doar o fractie a sumei ce urmeaza a fi imprumutata si, instantaneu, transformata in
depozit bancar la dispozitia imprumutatului. Din sumele date cu imprumut, doar
fractia respectiva reprezinta banii bancii, care provin fie din capitalul social 60, fie
din depozite, fie din imprumuturi de pe piata interbancara. Restul de pina la 100%
sunt bani fictionari, “valori” alchimice care vin de niciunde si se indreapta catre
nicaieri. In Romania, in anul 2017, volumul banilor – datorie in raport de banii
fiduciari detinuti de banca putea fi multiplicat de 12,5 ori, în condiţiile unei rate a
rezervelor minime obligatorii de 8%.
Daca debitorii ramburseaza (la termen sau anticipat) datoriile creatoare de bani,
atunci acesti asa-zisi bani sunt aneantizati, cu efecte similare distrugerii efective a
banilor fiduciari retrasi din circulatie de bancile centrale. Dar pana la neutralizarea
lor, banii – datorie sunt considerati instrumente de schimb si de tezaurizare, ca si
cand ar fi bani propriu-zisi, emisi de bancile centrale.
Toata lumea acccepta ca acesti bani – datorie au aceleasi proprietati si functii ca si
banii emisi de bancile centrale, singurul tip de bani care, conform legii, au putere
circulatorie si liberatorie pe teritoriul national. Este o cutuma, practic, indeniabila
si inevitabila, mai puternica decat legea, desi banii – datorie sunt bani fictionari.
Pusi in circulatie dupa perfectarea actului juridic al imprumutului si alimentarea
instantanee a depozitului bancar al debitorului, acesti “bani” au determinat cvasi-
completa financiarizare a economiei si desprinderea tot mai frecventa a notiunii de

60
In Romania, acest capital este situat la valoarea ridicola de 8 mil Euro.
bani de faptul economic concret61. Doar 15% din totalul operatiunilor financiare
mai reprezinta fapte economice reale, restul fiind speculatii financiare.
Prin fabricarea masiva a banilor – datorie, s-a ajuns ca debitorul sa cheltuie bani
care nu exista si sa platesca dobanzi aferente unor sume de bani pe care banca nu ii
are.
Banii-datorie sunt bani creati de bancile comerciale care nu sunt garantati cu
rezerve integrale de aur sau de bani fiduciari si nici cu increderea in banca centrala.
Cel putin in acceptiunea BCE, banii – datorie sunt “garantati” cu totalitatea
creditelor acordate de banca si aflate in derulare, credite in virtutea carora
imprumutatii au o datorie fata de banca62. Fara creditele acordate, banii-datorie nu
ar (mai) putea exista.
Asadar, banii-datorie sunt “garantati” de alti bani-datorie, ca si cand o butaforie s-
ar sustine nu pe o scena solida si stabila, ci pe o alta butaforie.
De regula, in cadrul masei monetare a unei tari, banii – datorie reprezinta peste
90%, in Marea Britanie procentul fiind chiar de 97%. Moneda fiduciara, emisa
si andosata de bancile centrale, nu mai reprezinta decat restul masei monetare
(3-10%).
Interesant este ca existenta si alchimia banilor-datorie, pana nu demult negate de
majoritatea economistilor si de bancheri, deopotriva, este in prezent recunoscuta
oficial de bancile centrale. Se acccepta, in mod oficial, ca băncile comerciale nu
mai sunt simpli intermediari financiari, ci creatoare (fabricanti) de bani-datorie.
Banca Angliei63, Banca Centrala Europeana64 si FMI65 dedica ample studii oficiale
acestei chestiuni, ceea ce semnifica acceptarea ubicua a acestei teorii.
BCE considera ca bancile comerciale pot crea bani “interni”, pe care ii garanteaza
cu alte credite private (??!). La randul sau, FMI a recunoscut existenta si
recrudescenta banilor – datorie, sustinand ca "emiterea banilor prin creditare
61
Nimeni nu s-a gandit sa il contrazica pe acel fost sef al Goldman Sachs care isi permitea sa spuna ca bancherii fac
munca lui Dumnezeu (a se vedea Reuters, editia electronica din 8 noiembrie 2009, Goldman Sachs boss says banks
do “God’s Work”, precum si Business Insider, editia electronica din 9 noiembrie 2009, Lloyd Blankfein Says He is
Doing God’s Work) pentru ca ei pot emite bani din nimic – fiat pecunia (sa fie bani!).
62
Teoria, oficial sustinuta de BCE, poate fi regasita aici:
https://www.ecb.europa.eu/explainers/tell-me-more/html/what_is_money.ro.html .
63
Buletinul trimestrial al Băncii Angliei, Trimestrul 1 din 2014, contine doua studii scrise de Michael McLeay, Amar
Radia şi Ryland Thomas, intitulate Banii în economia modernă: o introducere si, respectiv, Crearea banilor în
economia modernă, ambele evocate de Calin Rechea aici: Înţelegerea naturii banilor este mai presus de înţelegerea
produselor financiare (partea I în Bursa, 28.04.2014, iar partea a II-a în Bursa, 06.05.2014). Teoria este acceptata si
chiar explicitata ca o “alchimie” de Mervyn King, fost guvernator al Bancii Angliei, in Sfarsitul Alchimiei: Banii,
bancile si viitorul economiei globale, publicata in limba romana de editura comunicare.ro, Bucuresti, 2017.
64
A se vedea: https://www.ecb.europa.eu/explainers/tell-me-more/html/what_is_money.ro.html .
65
A se vedea studiul Adevărul despre bănci, publicat in revista FMI, Finance & Development (nr. 1, din martie
2016), de Michael Kumhof şi Zoltan Jakab (articol evocat de Calin Rechea, in Bursa, numarul din 11.07.2016, cu
titlul Sprint final in cursa falimentelor bancare in Europa?, care poate fi regasit aici: http://www.bursa.ro/bce-
este-descalificata-de-apelul-pentru-un-nou-ajutor-de-stat-sprint-final-in-cursa-
falimentelor-...&s=international&articol=302187.html ).
creează o legătură permanentă între bani și credit, care devine problematică atunci
când nivelul ridicat al datoriilor poate declanșa o criză financiară" si aratand, in
plus, ca "dacă băncile sunt libere să creeze bani când acordă credite, atunci se
amplifică potențialul de creare a boom-urilor și prăbușirilor ciclice, mai ales când
băncile evaluează greșit capacitatea de rambursare".
Banca noastra centrala admite66 ca banii care constituie ponderea cantitativa a
masei monetare in sens larg (M2 sau M3) au fost creati din nimic, “adesea sub
forma electronica, dematerializata”. Mai mult chiar, se admite chiar ca banii noi
sunt creaţi doar atunci când băncile comerciale acordă credite sectorului privat şi
guvernamental67, procesul invers, al distrugerii banilor, avand loc atunci când, la
scadenţa creditului, "hârtiile de valoare sunt returnate emitentului, iar acesta
rambursează banii primiţi, care sfârşesc prin a fi sterilizaţi de banca centrală".
Denumirea de “bani interni” utilizata de BCE este un eufemism. Cuvantul
“intern” poate sugera ca banii respectivi exista doar in circuitul intern al bancii.
In realitate, dupa ce sunt emisi si pusi in circulatie, acestor bani “interni” li se
permite, in mod cutumiar, a se comporta ca si cand ar avea aceleasi atribute ca
si banii fiduciari, adica putere de plata si de tezaurizare. Esential este, insa, ca
acesti bani “interni” sunt generatori de dobanzi prin simplul fapt al crearii lor, in
timp ce banii fiduciari nu sunt purtatori de dobanzi, fiind admisi la plata la
valoarea lor nominala, cu toate riscurile date de fluctuatiile lor valorice. In plus,
contractele de imprumut care creeaza banii-datorie pot fi vandute unor colectori
de creante sau “securitizate”, adica impachetate in portofolii mari, cu sau fara
elemente comune, pentru a fi circularizate, mobilizate sau puse in garantie
pentru ca banca sa obtina imprumuturi de refinantare de la alte banci. Cata
vreme exista contractul de imprumut care i-a creat, acesti bani exista ca oricare
alt tip de ban fiduciar.
Daca banii fiduciari nu pot fi considerati marfuri, cu atat mai putin pot fi astfel
calificati banii “interni”, fabricati de bancile comerciale. Banii “interni” ai bancilor
comerciale sunt doar insemne ale datoriilor, si nu insemne ale valorii nominale
66
Afirmatiile sunt preluate dintr-un studiu prezentat de oficiali din BNR in cadrul unui seminar de educatie
financiara adresat judecatorilor (?!!), intitulat Ce sunt banii: cum sunt creaţi şi cum sunt distruşi. Rolul încrederii
într-o economie bănească, studiu evocat de Calin Rechea, intr-un articol publicat in Bursa, in numarul din
19.04.2017 (care se poate regasi si aici: http://www.bursa.ro/banca-nationala-face-educatie-financiara-
magistratilor-i-stie-bnr-cum-sunt-creati-banii-in-econom...&s=banci_asigurari&articol=321298.html ).
Lectorul care a prezentat studiul a afirmat si ca, desi banii sunt creati din nimic, ei nu sunt, totusi, emisi in schimbul
a nimic, intrucat ar avea “in spate” diverse garantii, cum ar fi titluri sau obligatiuni de stat si municipale sau alte
garantii mobiliare sau imobiliare, ceea ce este o afirmatie fara acoperire faptica si contrazisa chiar de lectorul
respectiv, care a sustinut ca atat BNR, care emite banii “tari” (banii care constituie masa monetara M0), cat si
bancile comericale, care emit banii “interni”, adica banii generati de actul juridic al creditarii si care fac parte din
masa monetara in sens larg (M2 sau M3), se bazeaza doar pe increderea utilizatorilor sau a debitorilor in banci.
67
Ibidem. Afirmatia este inexacta, intrucat si banca noastra centrala a emis bani excedentari, meniti a „stimula”
cresterea economica prin stimularea inflatiei. Masa monetara M 0 a fost, practic, triplata in decursul celor 11 ani de
la aderarea Romaniei la UE, asa cum se va putea vedea mai jos.
intrinseci. Tocmai de aceea, denumirea corecta a acestui tip de bani este cea de
bani-datorie.
Desi, din perspectiva bancii comerciale creatoare de bani – datorie, acestia sunt
“garantati” cu totalitatea banilor – datorie fabricati de respectiva banca, la fel ca
intr-un joc al oglinzilor paralele, debitorul este tinut, totusi, sa constitutie
garantii personale si reale pentru asigurarea rambursarii acestui rezultat al
alchimiei, ceea ce il pune in permanent pericol de a fi executat silit pe venituri
viitoare reale ori pe bunuri mobiliare si imobiliare (inclusiv casa de locuit sau
fondul de comert) palpabile. Garantiile se constituie chiar si pe veniturile publice
viitoare, atunci cand debitorul este statul insusi sau o autoritate publica locala.
Debitorul trebuie sa ramburseze banii – datorie, cu dobanda (si alte costuri, mai
mult sau mai putin transparente). Intarzierea rambursarii sau, dupa caz, omisiunea
ori imposibilitatea platii determina aparitia asa-numitelor credite neperformante
(care nu sunt altceva decat rebuturi de bani-datorie, esecul sistematic al “creatiei”
bancare) care afecteaza lichiditatea bancilor si exercita presiuni inflationiste
suplimentare asupra banilor propriu-zisi, cei “tari”, emisi de banca centrala. Pentru
a da iluzia solvabilitatii (impusa de reglementarile prudentiale), aceste credite
neperfomante sunt repuse in circulatie prin intermediul cesiunii de portofolii de
astfel de credite – problema catre asa-numitii colectori de creanta, care vor
continua, in locul bancii comerciale, efortul de recuperare a banilor – datorie si,
implicit, le vor prelungi viata, atat de precara si efemera cat este, executand
venituri reale, bunuri reale (inclusiv case de locuit) si valori importante ale
debitorilor.
 Sectiunea a III-a
Consolidarea valorii creantelor banesti

§1. Dobanzi

1. Pentru a-si pastra nealterata valoarea, puterea de cumparare si de economisire si

functia circulatorie, banii care nu circula in comert sunt producatori de dobanzi.
Creanta baneasca este producatoare de dobanzi fie pentru ca asa vor fi stabilit
partile raportului juridic obligational, prin conventia lor, fie pentru ca, in lipsa
conventiei partilor, se aplica dobanda legala, cu titlu de norma supletiva, menita a
suplini vointa partilor. Dobanda scadenta poate produce ea insasi dobanzi, cu
conditia ca legea sa fi permis sau contractul sa fi prevazut o dobanda la dobanda
(anatocism) ori, in lipsa, cu conditia ca dobanda la dobanda sa fi fost ceruta in
instanta68, caz in care aceasta ar curge doar de la data cererii de chemare in
judecata (art.1498 alin.2 Cciv). Asadar, spre deosebire de vechea si traditionala
regula a interdictiei anatocismului in raporturile juridice civile clasice, actuala
reglementare permite majorarea dobanzilor cu alte dobanzi69. Asa cum rezulta din
art. 8 alin. 3 din OG nr.13/2011, capitalizarea dobanzilor si aplicarea de dobanzi la
suma rezultata (dobanda la dobanda) este permisa, practic, fara restrictii, in cazul
dobanzilor remuneratorii, in acord cu conventia partilor. Dobanzile penalizatoare,
68
Aceasta dispozitie din Codul civil este ciudata si inexplicabila. Daca anatocismul nu a fost prevazut intr-o
conventie speciala a partilor si nici permis in lege, care este temeiul juridic al unei cereri de acordare de dobanda la
dobanda de catre instanta? Anatocismul, un mecanism juridic care poate ruina debitorul si poate instaura terorismul
contractual, nu este o regula supletiva care sa se aplice in lipsa unei clauze contractuale exprese, ci un element de
risc supra-adaugat al contractului, in legatura cu care debitorul nu poate fi luat prin surprindere printr-o actiune in
justitie ne-anuntata nici de lege, nici de contract. In plus, anatocismul este inlaturat in prezenta unei dispozitii legale
exprese care il interzice.
69
A se vedea, in acelasi sens, Cristina Zamsa, comentariul art.1489 Cciv, in Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
editia a doua, Fl. Baias si colectiv, editura CH Beck, p.1671.
in schimb, se pot capitaliza si pot produce dobanzi doar daca exista o conventie
speciala de anatocism (nefiind suficienta o clauza contractuala dedicata acestui
aspect al relatiilor dintre parti) si numai pentru dobanzi datorate pe cel putin un an.
Anatocismul este interzis doar in cazul contractului de cont curent si in cazurile
anume prevazute de lege. De exemplu, in cadrul procedurii insolventei, dupa data
deschiderii acesteia, este interzisa adaugarea de dobanzi, penalitati si alte costuri,
creanta baneasca fiind, practic, inghetata, la nivelul valorii sale nominale din data
deschiderii procedurii (art. 80 alin.1 si art. 107 din Legea insolventei nr.85/2014).

2. Dreptul comun al dobanzii legale este dat de art. 1-8 din OG nr.13/2011 privind
dobanda legala70.
Cand Codul civil sau legile speciale fac referire la dobanda legala, fara a se preciza
actul normativ care o reglementeaza, trimiterea legala implicita este catre OG
nr.13/2011.
Dobanzile percepute de BNR, de institutiile de credit, de institutiile financiare non-
bancare si de Ministerul Finantelor, precum si modul de calcul al acestora, se
stabilesc prin “reglementari specifice” (art.9 din OG nr.13/2011). Dobanzile, ca si
penalitatile si majorarile de intarziere percepute de fisc pentru intarzierea sau
neplata datoriilor fiscale, sunt stabilite in Codul fiscal si in Codul de procedura
fiscala. Dobanzile percepute de BNR pentru operatiunile de politica monetara (cum
ar fi imprumuturile de tip repo acordate bancilor pentru echilibrarea nivelului
lichiditatilor de pe piata, a nivelului dobanzilor sau a ratei inflatiei sau dobanzile
platite bancilor pentru rezervele minime obligatorii pastrate la BNR), precum si
pentru creditarea propriilor angajati in conditii preferentiale, sunt enuntate in Legea
nr.312/2004 privind statutul BNR, dar sunt reglementate, prin delegare de putere
legislativa, de BNR, prin regulamente. In privinta institutiilor de credit si a
institutiilor financiare non – bancare (IFN), nu exista reglementari specifice, nici
macar de nivelul secundar, al regulamentelor emise de BNR. Asa fiind, este
evident ca dreptul comun al dobanzii legale, stabilit in art.1-8 din OG nr. 13/2011,
ramane aplicabil si institutiilor de credit si IFN-urilor.
Conform art. 10 din OG nr.13/2011, dispozitiile din Codul civil relative la clauza
penala sunt aplicabile dobanzii penalizatoare, dar numai in masura in care nu vin in
conflict cu limitele si plafoanele aplicapile penalitatilor, stabilite conform
dispozitiilor art.5 din OG nr.13/2011, mai jos analizate.
Tehnica de reglementare a OG nr.13/2011 se bazeaza pe trei iteratii fundamentale:
(i) partile sunt libere sa stabileasca, prin contract, rata dobanzii; (ii) in lipsa de
70
Ordonanta Guvernului nr.13/2011 privind dobanda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti,
precum si pentru reglementarea unor masuri financiare-fiscale in domeniul bancar, publicata in M. Of., nr. 607/29
august 2011. OG nr.13/2011 a abrogat mai vechea OG nr.9/2000 privind dobanda legala, care a coexistat, pana in
anul 2011, cu venerabila Lege nr.313/1879 privind interzicerea clauzei penale in contractele de imprumut si a
anatocismului.
conventie sau stipulatie expresa relativa la dobanzi, se aplica dobanda legala, adica
dobanda de referinta a BNR; (iii) cuantumul penalitatilor si, in relatiile dintre
simpli particulari, nivelul ratei dobanzii, sunt plafonate.
Astfel, conform art.1 alin.1 din OG nr.13/2011 privind dobanda legala
remuneratorie si penalizatoare pentru obligatiile banesti, părţile sunt libere să
stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei
sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. Daca partile
nu au stabilit o dobanda in conventia lor, se aplica dobanda legala (art. 1489 alin.1
Cciv, precum si art. 2 si art. 6 din OG nr.13/2011). In relatiile dintre simpli
particulari, rata dobanzii legale (remuneratorie sau penalizatoare) este diminuata cu
20%. Dobanzile contractuale (remuneratorii sau penalizatoare) nu pot depasi
dobanda legala decat cu 50% din rata acesteia. Orice conventie contrara este nula
si se sanctioneaza suplimentar cu decaderea creditorului din dreptul de a pretinde
dobanda (art. 3 si, respectiv, art. 5 din OG nr.13/2011).
Preluand aproape integral o dispozitie criticabila si confuza a art. 6 din fosta OG
nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti (actualmente,
abrogata), în art. 1 alin.5 din OG nr. 13/2011 se stabileste că “prin dobândă se
înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii sub orice
titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei
capitalului”. Nu se poate sti, cu precizie, ce anume poate fi, altceva decat o suma
socotita in bani, o prestatie echivalenta cu o dobanda. O prestatie in munca sau in
natura? O obligatie de a face sau a nu face? Alte sume de bani, cum ar fi
comisioanele, spezele, tantiemele si primele de asigurare? Daca ar fi asa, inseamna
ca ceea ce in contractele de credit bancar se numeste cost al creditului 71 nu este
altceva decat un supliment de dobanda, greu de depistat si inteles de catre debitor
si, de aceea, putin compatibil cu principiul bunei credinte in negociere si al
informarii debitorului la momentul incheierii si al executarii contractului de credit.
Un astfel de camuflaj al unor dobanzi secrete si insidioase transforma contractul de
credit din contrat comutativ in contract aleatoriu, ceea ce este interzis sub
sanctiunea nulitatii in legislatia protectiei consumatorilor.
Pe de alta parte, limitarea dobanzii remuneratorii la operatiunea juridica de
imprumut cu dobanda (enuntata de art. 1 alin.1 si repeta de art. 8 alin.1 din OG
nr.13/2011, unde se vorbeste de “suma imprumutata”) este nejustificata, intrucat
dobanzi remuneratorii pot fi convenite si in cazul creditului, al depozitului
remunerat (si a variantelor comerciale ale acestuia, cum ar fi ipoteca pe o suma de
bani sau contul escrow), precum si in cazul pretului amanat la plata, al chiriilor
71
Acest “cost al creditului” contine, alaturi de dobanda, comisioane de risc, de administrare sau de monitorizare a
riscului ori de administrare a creditului, costul cu lichiditatea, costul cu riscul de tara, primele de asigurare, spezele
bancare etc., toate aceste denumiri ingenue fiind, de fapt, inventate pentru a ascunde realitatea imprastierii in cadrul
intregului portofoliu de credite a riscului afacerii bancare, risc pe care, in loc sa il suporte actionarii si managerii
bancii, il suporta debitorii, atat cei fara incidente de plata, cati si cei rau – platnici, plus deponentii.
restante, al sumelor de bani datorate de mandatar mandantului (si invers) si al
ratelor de leasing. Dispozitia citata conduce, pur si simplu, la negarea titlului insusi
al actului normativ, care se refera, indistinct, la obligatiile banesti, si nu doar la
obligatiile banesti rezultate din contractele de imprumut.

3. Dobanda se defineşte, etimologic, fie ca “o sumă de bani care se plăteşte pentru

un împrumut bănesc”, fie ca “un castig, un folos sau un profit” (DEX). Se
consideră că acest cuvânt este derivat regresiv din verbul „a dobândi”.
Din punct de vedere juridic, noţiunea de „dobândă“ este primitoare de cel puţin
două înţelesuri72:
- dobânda remuneratorie, ca remuneraţie a capitalului, având natura juridică de
fruct civil; dobânda are acest înţeles în cazul împrumutului cu dobândă, în
operaţiunile de credit, în cazul depozitului bancar remunerat, in cazul leasing-ului
financiar etc.;
- dobânda reparatorie, care se aplica pentru întârzierea în plata unei obligaţii
băneşti, fiind menita a repara prejudiciul suferit de creditor prin interzierea la plata
si având, deci, natura juridică de daună-interes moratorie.
De altfel, dispozitiile art. 1 alin.2-4 din OG nr.13/2011 chiar dau dobanzii acest
dublu inteles : (i) dobanda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la
un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului
scadenţei obligaţiei, este denumită normativ dobândă remuneratorie; (ii) dobanda
datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective
la scadenţă este denumită normativ dobândă penalizatoare.
Desi, etimologic, cuvantul “penalizator” ar putea sugera idea de sanctiune, in
realitate este vorba de o suma cu caracter indemnizator, reparatoriu, menita a
acoperi un prejudiciu suferit de creditor prin neexecutarea obligatiei 73. Dobanda
penalizatoare este echivalentul prederminat, legal sau conventional, al prejudiciului
incercat de creditor prin neexecutarea obligatiei debitorului (echivalent care, daca
prejudiciul nu este integral acoperit, poate fi, in mod exceptional, completat cu
daune – interese compensatorii). Ideea de acoperire a prejudiciului nu are legatura
cu cea de sanctionare a debitorului. Raspunderea civila nu are caracter aflictiv, ci
72
I. Bacanu (in Regimul juridic al dobanzilor, ed. Lumina Lex, 1996, nota 80 subsol, pg.40-41) adauga si o a treia
acceptiune - beneficiul nerealizat la suma de bani de care a fost lipsit creditorul pe perioada de la cauzarea
prejudiciului si pina la pronuntarea hotaririi, in cazul obligatiilor izvorite de delicte.
73
In dreptul anglo-saxon sunt admisibile daunele punitive, care sunt sume de bani menite a sanctiona, din punct de
vedere civil, un comportament (contractual sau factual) ilicit, si nu a repara un prejudiciu. In dreptul nostru, astfel de
daune punitive sunt permise in materia protectiei drepturilor inerente persoanei umane. Spre exemplu, art. 253 alin.4
Cciv permite persoanei prejudiciate sa pretinda de la autorul prejudiciului nu numai despagubiri, ci si o reparatie
patrimoniala pentru prejudiciul nepatrimonial. Reparatia patrimonaiala, alta decat despagubirile, reprezinta daune
punitive, intrucat ele nu sunt determinate de intinderea prejudiciului, ci de atingerea adusa drepturilor
nepatrimoniale, acestea fiind, in mod esential, ne-evaluabile in bani. Pe de alta parte, OUG nr.39/2017 evoca
daunele punitive in domeniul prejudiciilor cauzate prin fapte anticoncurentiale.
caracter reparatoriu. Formula normativa utilizata are, mai degraba, intentia de a
accentua latura preventiva si de garantie indirecta a platii intocmai si la timp a
obligatiei pe care o pot indeplini atat penalitatea conventionala, cat si cea legala
(care suplineste vointa partilor). Astfel, stiind ca, in caz de neplata, va putea fi
obligat la despagubiri care depasesc cu mult limitele originare ale efortului necesar
efectuarii platii, debitorul va fi determinat, indirect, sa efectueze plata in conditiile
agreate, pentru a evita consecintele negative ale depasirii scadentei.
Dobanda legala este un reper normativ care se aplica raporturilor juridice dintre
parti in lipsa unei conventii sau a unei clauze care sa reglementeze concret nivelul
dobanzii conventionale. Atributul “legal” din sintagma “dobanda legala” nu are
sensul de “legitim” sau de “indreptatit”, ci intelesul de standard legal generic,
aplicabil in raporturile juridice ale partilor in lipsa unui acord concret al acestora cu
privire la nivelul sau cuantumul dobanzii, de norma cu caracter supletiv care
suplineste vointa partilor care au stabilit ca obligatia este purtatoare de dobanda,
dar au omis sa o cuantifice.
Dobanda legala este, conform OG nr.13/2011, dobânda de referinta a BNR.
Aceasta este o rata de dobândă de politică monetară stabilita periodic de BNR.
Este, deci, o dobândă schimbatoare si volatila, variind in functie de deciziile luate,
la intervale regulate sau la nevoie (criza economica, risc sistemic, incurajare sau
descurajare a creditului, “tintirea” inflatiei etc.) de Consiliul de administraţie al
Băncii Naţionale a României. Solutia nu este de natura a promova si consolida
siguranta circuitului civil, introducand in relatiile juridice civile, inclusiv cele
dintre simpli particulari, o marja de hazard incompatibila cu principiul stabilitatii si
predictibilitatii legii, prevazuta de art. 1 alin.4 din Constitutie, precum si de art. 6
din CEDO. Interesant este ca, asa cum rezulta din art. 4 din OG nr.13/2011, in
raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este
aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe
an. In conditiile unor dobanzi real-negative cu care piata se confrunta in prezent,
acest procent este urias, dar prezinta macar avantajul stabilitatii si al
predictibilitatii.

4. De principiu, dobanda nu se poate calcula decat asupra sumei care reprezinta

creanta baneasca principala. Dobanzile remuneratorii se pot, totusi, capitaliza
inainte de scadenta obligatiei principale si pot produce dobanzi, conform
conventiei partilor. De altfel, dupa scadenta, dobanzile remuneratorii se vor adauga
sumei ce reprezinta creanta baneasca principala (vor fi capitalizate), iar la suma
rezultata se vor calcula dobanzi penalizatoare (daune interese moratorii), care în
contractul părţilor pot fi stabilite şi sub formă de penalitati de întârziere. Dupa
scadenta nu se mai datoreaza dobanzi remuneratorii, intrucat contractul trece in
“zona” executarii, depasind “zona” derularii in configuratia sa specifica, originara.
Dobânda remuneratorie se calculează numai până la momentul scadenţei obligaţiei
producătoare de dobândă. Ca atare, creditorul unei obligatii banesti nu mai poate
pretinde dobânda remuneratorie la o suma scadenta, intrucat aceasta s-a adaugat
deja la obligatia principala (s-a capitalizat), devenind purtatoare de dobânda
moratorie sau de penalităţi de întărziere74. Spre deosebire de dobanzile
remuneratorii, cele penalizatoare se pot capitaliza si pot produce dobanzi, dar
numai in baza unei conventii speciale (si nu a unei simple clauze contractuale) si
doar pentru depasirea scadentei cu mai mult de un an. In orice caz, limitarile si
plafoanele de dobanda stabilite de art. 5 din OG nr.13/2011 in favoarea simplilor
particulari si analizate mai sus sunt aplicabile si anatocismului.

5. Intrucat dobanda convenita de parti poate fi, dupa caz, o remuneratie a

capitalului (fruct civil) sau o compensatie a prejudiciului suferit de creditor prin
trecerea timpului dincolo de scadenta obligatiei banesti (dauna-interes moratorie,
dobanda penalizatoare), inseamna ca, in cazul in care partile au omis sa cuantifice
dobanda conventionala, se pot intalni atat o dobanda legala remuneratorie, cat si o
dobanda legala penalizatoare. Astfel, daca, potrivit dispoziţiilor legale sau
prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau
penalizatoare, după caz, în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către
părţi se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea (art. 2 din OG
nr.13/2011). Ambele tipuri de dobanda, menite a suplini vointa partilor, pot fi
inlaturate prin conventia partilor, rata dobanzilor conventionale putand fi mai mare
(sau mai mica) decat rata dobanzii legale. Partile pot stipula, de exemplu,
penalitati, mai mari sau mai mici decat dobanda legala, in conditiile art.1538-1543
Cciv. De asemenea, in conditiile art. 1535 alin. 3 Cciv, creditorul poate cumula
dobanda legala cu daunele – interese compensatorii, pentru repararea integrala a
prejudiciului suferit.
Dobânda conventionala nu se presupune, ci trebuie să fie stabilită prin act scris, in
lipsa acestuia creditorul sumei de bani avand dreptul doar la dobanda legala (art.6
din OG nr.13/2011). Practic, din punctul de vedere al dobanzii conventionale,
forma scrisa a contractului este o conditie ad validitatem. Intrucat norma legala nu
distinge, inseamna ca regula actului scris se aplica atat dobanzii remuneratorii, cat
si dobanzii penalizatoare (art. 1 alin.4 din OG nr.13/2011). In consecinta, si in
cazul in care scadenta obligatiei banesti a fost depasita, se aplica dobanda
penalizatoare legala, numai ca aceasta nu mai are natura juridica a renumeratiei
capitalului (fruct civil), ci natura juridica a raspunderii civile contractuale (dauna-

74
În practica bancară, se obişnuieşte a se calcula despăgubiri sub diferite forme şi denumiri ingenue, de genul:
„dobânda curentă la credit restant“, şi „dobânda restantă la credit restant“, „penalităţi la dobândă“, „majorări de
întârziere“, pe lângă noţiunile de dobândă legală sau penalitate de întărziere; în realitate, toate aceste denumiri care
se dau despăgubirilor se rezumă la cele două categorii uzuale de daune moratorii.
interes). Trebuie observat ca ipoteza art. 6 este diferita de cea de la art. 2 din OG
nr.13/2011, intrucat, in primul caz, nu exista un act scris constatator al dobanzii si,
de aceea, se aplica dobanda legala, in timp ce, in cel de-al doilea caz, exista un act
scris care prevede plata de dobanzi, numai ca dobanda nu este determinata in
cuantumul sau si nici determinabila. In ambele cazuri, insa, se aplica dobanda
legala. Practic, solutia este identica cu cea in care, intr-un contract de vanzare-
cumparare, nu este prevazut un pret, caz in care se aplica pretul curent al marfii, al
produsului sau al serviciului vandut.
Pentru dobânda legala remuneratorie, rata se stabileşte, asa cum rezulta din art. 3
alin.1 din OG nr.13/2011, la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a
României.
In raporturile juridice dintre profesionisti si in raporturile juridice dintre
profesionisti, pe de o parte, si autoritatile publice contractante, pe de alta parte, rata
dobanzii legale penalizatoare este dobanda de referinta, la care se adauga 8 puncte
procentuale (art. 3 alin.21 din OG nr.13/2011). In toate celelalte raporturi juridice
care rezulta din exercitiul unei intreprinderi, rata dobânzii legale penalizatoare se
stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă, la care se adauga un plus de 4
puncte procentuale (art. 3 alin.2, OG nr.13/2011). In raporturile juridice
comerciale, partile pot stabili penalitati contractuale diferite de standardul legal.
Daca raporturile juridice generatoare ale creantelor banesti nu rezulta din exercitiul
unei intreprinderi cu scop lucrativ, atat dobanda legala remuneratorie, cat si cea
legala penalizatoare, se reduc cu 20% (art. 3 alin.3, OG nr.13/2011). Dispozitia
legala priveste atat raporturile juridice intre simpli particulari, cat si de raporturile
juridice care rezulta din exploatarea unei intreprinderi fara scop lucrativ (o
activitate non-profit, un serviciu public), cu conditia ca cealalta parte a raportului
juridic sa nu fie un comerciant.
Daca creanta baneasca purtatoare de dobanzi nu rezulta dintr-un raport juridic
generat de exercitiul unei intreprinderi cu scop lucrativ, dobanda contractuala nu
poate depasi cu mai mult de 50% pe an dobanda legala. Intrucat, atunci cand nu se
precizeaza altfel, termenul “dobanda” priveste atat dobanda remuneratorie, cat si
dobanda penalizatoare (art.1 alin.4 din OG nr.13/2011), inseamna ca plafonul
maxim de 50% din rata dobanzii legala cu care se poate suplimenta conventional
(contractual) dobanda legala priveste ambele tipuri de dobanda, adica atat dobanda
remuneratorie, cat si dobanda penalizatoare, precum si, mai ales, dobanda la
dobanda, adica anatocismul. Aceasta dispozitie legala este o norma juridica de
protectie a persoanelor vulnerabile, prezumate victime ale camatariei, ale
inselatoariei, manipularii si abuzului de putere economica si, de aceea, este de
ordine publica. O clauza care ar incalca aceasta interdictie nu numai ca ar fi nula
de drept, dar ar determina si decaderea creditorului din dreptul de a pretinde
dobanda legala (art. 5 alin.2 din OG nr.13/2011).
In schimb, daca creanta baneasca decurge din exercitiul unei intreprinderi, aceasta
plafonare a dobanzii contractuale devine inaplicabila.
Asa cum este redactat si este in vigoare in prezent, art. 5 din OG nr.13/2011 lasa sa
se inteleaga ca libertatea de cuantificare conventionala a dobanzii dincolo de limita
de 50% pe an aplicabila peste nivelul de dobanda legala priveste nu numai
raporturile dintre comercianti, dar si raporturile dintre comercianti, pe de o parte, si
simplii particulari (consumatori), pe de alta parte. Daca, in raporturile dintre
comercianti, o astfel de libertate de stabilire a cuatumului dobanzii poate fi
considerata rezonabila75, in raporturile dintre simpli particulari (consumatori) si
comercianti, aceasta libertate este complet nerezonabila si inechitabila, fiind de
natura a dezechilibra grav, in timp, raporturile juridice contractuale, prezumate a fi
conforme cu interesele originare ale ambelor parti. In fapt, in aceasta “zona” de
asa-zisa libertate contractuala se manifesta cel mai adesea abuzul de putere
economica al creditorilor, practicile inselatoare si contractele toxice ale
comerciantilor si cele mai multe cazuri de ruina sau captivate a debitorilor simpli
pariculari in contracte. Acesta este motivul pentru care a fost conceputa legislatia
protectiei consumatorilor, care deroga de la dreptul civil, tocmai pentru ca acesta,
din exces de grija pentru libertatea contractuala a creditorilor, omite realitatea
economica a inegalitatii comerciantilor cu simplii particulari.

6. Desi incomplete si inadecvate, reglementari recente ce tin de legislatia protectiei

consumatorilor stabilesc unele limite ale dobanzilor generate de contractele dintre
comercianti si consumatori, limite favorabile consumatorilor.
Astfel, asa cum rezulta din art. 53 din OUG nr.52/2016 (care este aplicabila
creditelor imobiliare incheiate cu consumatorii), rata dobânzii penalizatoare se
calculează pe bază de procent fix ce nu poate fi mai mare de trei puncte
procentuale, care se adaugă la rata dobânzii curente și se aplică la principalul
restant76. Se observa ca plafonul nu foloseste drept criteriu de referinta dobanda
legala (dobanda de interventie BNR), ci dobanda curenta, adica dobanda
remuneratorie conventionala. Se observa, de asemenea, ca se accepta dobanda la
dobanda. Din aceasta perspectiva, protectia debitorilor, mai ales a celor care se afla
in situatie vulnerabila, contra camatei, este cat se poate de precara, de vreme ce
contractul, care impune debitorului o anumita dobanda curenta, este pre-formulat si
non-negociabil, fiind, practic, o simpla forma de exprimare, in scris, a vointei
unilaterale a creditorului. Reglementarea impune, totusi, ca totalul dobanzilor sa nu
depaseasca principalul restant (art.54 alin.2 din OUG nr.52/2016). Pe de alta parte,
75
Cu exceptia cazului in care ar intra in domeniul terorismului contractual, al clauzelor abuzive in raporturile juridice
dintre comercianti, al raporturilor juridice de dependenta sau al violentei economice.
76
Daca, in perioada derularii contractului, debitorul sau soțul/soția acestuia se află în situație dificila (șomaj,
reducere cu cel putin 15% a salariului, deces), plafonul de dobânda penalizatoare scade la 2%, dar numai temporar
(maxim 12 luni).
asa cum rezulta din art. 55 din OUG nr.52/2016, după declararea scadenței
anticipate, dobândă penalizatoare nu mai este calculată in functie de dobanda
curenta (care, dupa caz, este variabila sau fixa, conform contractului), ci este fixă si
limitată la 2%. Dupa declararea scadentei anticipate, dobanda contractuala se
adauga la suma restanta de rambursat (principal), rezultand datoria exigibilă la care
se adaugă exclusiv dobanda penalizatoare, de maxim 2%, fiind interzisa aplicarea
si calcularea altor dobanzi. In fine, pe parcursul procedurii de executare silită se
interzice perceperea dobânzilor și a dobânzilor penalizatoare. In consecinta,
creanta certa, lichida si exigibila pentru realizarea careia se exercita executarea
silita este inghetata (limitata) la datoria exigibila, adica principalul restant, plus
dobanzile contractuale curse pana la declararea scadentei anticipate a contractului,
plus dobanda penalizatoare fixa de 2%, care se calculeaza doar pana la momentul
demararii executarii silite.
In mod corespunzator, aceste reguli si iteratii, precum si principiul inghetarii sumei
realizabile de catre creditor pe calea executarii silite, se aplica si in cazul creditelor
de nevoi personale (adica, acele credite care sunt acrodate, fara garantii imobiliare,
pe termen mai scurt de 5 ani si pentru sume mai mici de 20 de mii de euro), asa
cum rezulta din art. 38 din OUG nr.50/2010.
Din cele de mai sus rezulta ca dobanzile penalizatoare sunt plafonate doar in
privinta creditelor de nevoi personale (care reprezinta obiectul de reglementare al
OUG nr.50/2010) si a creditelor imobiliare contractate de consumatori (care
reprezinta obiectul de reglementare al OUG nr.52/2016), nu si in privinta celorlalte
acte juridice care implica plata de catre consumator a unor sume de bani purtatoare
de bobanda. Este important de precizat ca plafonarea nu priveste si dobanzile
remuneratorii, precum si ca actele normative enuntate nu stabilesc si un cost total
maximal al creditului (DAE), ceea ce inseamna ca plafoanele de dobanzi
penalizatoare pot fi usor ocolite prin niveluri ridicate ale dobanzii remuneratorii
sau, dupa caz, prin diverse comisioane si speze care, desi par legate de servicii
accestorii creditului, in realitate sunt suplimente de dobanda, fara contraprestatie
din partea bancii.
Asadar, protectia consumatorilor contra abuzurilor si a practicilor incorecte ale
comerciantilor, concretizate in politicile, strategiile si comportamentele publicitare
sau contractuale referitoare la dobanzi, este insuficienta, ceea ce necesita ajustarea
si imbunatatirea legislatiei in materie. De lege ferenda, OG nr.13/2011 privind
dobanda legala ar trebui modificata in sensul parificarii situatiei simplilor
particulari care se imprumuta de la camatari cu situatia consumatorilor care se
imprumuta de la comerciantii autorizati sau le datoreaza acestora sume de bani cu
dobanda, pentru a se elimina discriminarea intre simpli particulari in functie de
calitatea sau “calitatea” creditorului. De asemenea, cele doua acte normative
relative la creditarea consumatorilor, mai sus citate, ar trebui completate cu o serie
de reguli de plafonare a costurilor totale ale creditelor (DAE), pentru a nu permite
debuseele in dobanzi si comisioane si transgresarea facila a limitelor impuse
penalitatilor.

§2. Daune – interese compensatorii şi daune-interese moratorii

7. Desi orice obligatie este supusa principiului executarii in natura sa specifica

(art.1561 alin.1 Cciv), in caz de imposibilitate de executare in natura, obligatia
urmand a fi executata prin echivalent, adica sub forma de despagubiri (art. 1530
Cciv), obligatia de a da o suma de bani este oricand executabila in natura sa
specifica, intrucat executarea prin echivalent (adica despagubirea) inseamna tot o
suma de bani. Atat suma principala, cat si dobanzile remuneratorii, dupa ce devin
scadente, sunt generatoare ale unor despagubiri, iar acestea, fie ca sunt
conventionale (penalitati), fie ca sunt datorate in virtutea legii (dobanzi legale
penalizatoare), curg de drept, din data scadentei. Astfel, preluand o dispozitie din
fostul art. 43 Ccom (actualmente abrogat), actualul art. 1523 alin.2 lit.d) Cciv
dispune ca debitorul este de drept in intarziere cand nu a fost executata obligatia de
a plati o suma de bani, asumata in exercitiul activitatii unei intreprinderi77. Or, asa
cum rezulta din art. 1516 alin.2 Cciv, “atunci cand, fara justificare, debitorul nu isi
executa obligatia si se afla in intarziere, creditorul poate, la alegerea sa, si fara a
pierde dreptul la daune interese, daca i se cuvin”, sa ceara sau, dupa caz, sa treaca
la executarea silita a obligatiei (diferenta de formulare rezulta din faptul ca unele
creante sunt generate de acte juridice care sunt declarate, ele insele, de lege, titluri
executorii, fara a mai fi nevoie ca creditorul sa ceara instantei sau tribunalului
arbitral constatarea creantei printr-un titul executoriu judiciar sau arbitral),
77
De vreme ce textul art. 1523 alin.2 lit.d) Cciv vorbeste de o activitate a unei intreprinderi, inseamna ca sensul
notiunii de întreprindere este acela de entitate (cu sau fara personalitate juridica), si nu acela de activitate organizata.
Cu toate acestea, conform art. 3 alin.3 Cciv, întreprinderea este o activitate organizata. Este, desigur, absurd sa
vorbesti de o activitate a unei activitati organizate. Desi in Dreptul Uniunii Europene notiunea de întreprindere are
inteles de organism economic, fiind, practic, parificata cu intelesul notiunii de comerciant, totusi, legea romana, mai
precis, Codul civil, a optat pentru conotatia de activitate organizata, titularul acesteia fiind profesionistul, si nu
organismul economic de care vorbesc Dreptul Uniunii Europene si jurisprudenta CJUE. Din punctul de vedere al
tehnicii legisaltive, schimbarea conotatiei cuvintelor folosite in curpinsul aceleiasi legi este o grava greseala,
incalcand Legea nr.24/2000.
rezolutiunea sau rezilierea conventiei, reducerea propriilor obligatii ale creditoului
sau alte masuri de realizare a creantei sale banesti. Vechea regula din fostul art.
1088 alin.2 din Codul civil de la 1864, dupa care, in raporturile juridice civile,
dobanzile curgeau numai de la data cererii de chemare in judecata, a fost inlocuita
cu regula dupa care dobanzile penalizatoare la dobanzile remuneratorii pot fi
calculate numai de la data cererii de chemare in judecata avand ca obiect aceste
dobanzi la dobanda (1489 alin.2 Cciv).
De reţinut că, spre deosebire de dispoziţiile fostului art. 43 C. com., care consacrau
unul dintre efectele punerii în întârziere, respectiv, curgerea de drept a dobânzilor
legale penalizatoare sau a penalitatilor conventionale, actualul art. 1523 alin.2 lit.
d) Cciv consacra regula punerii de drept în întârziere a debitorului (dies interpellat
pro homine), cu conditia obligatia de a da o suma de bani sa rezulte din “exercitiul
activitatii unei intreprinderi”. Punerea în întârziere sau starea de întârziere de drept
are, pe linga efectul curgerii daunelor-interese moratorii (proprie exclusiv
obligatiilor banesti), şi alte efecte, ca de exemplu: transferul riscului pieirii fortuite
a lucrului asupra debitorului aflat în întârziere, posibilitatea de a cere rezoluţiunea,
dreptul de a cere executarea silită sau despăgubiri etc. Pe de altă parte, vechiul text
al art. 43 Ccom se referea numai la un tip anume de obligaţii, respectiv, la
obligaţiile comerciale, lichide şi plătibile în bani, in timp ce art. 1523 alin.2 lit.d)
Cciv nu contine astfel de limitari, referindu-se doar la sursa generatoare a obligatiei
banesti (exercitiul activitatii unei intreprinderi). Este evident, insa, ca pentru
motivele aratate mai sus, nu se poate pune problema curgerii dobanzilor pentru
datorii nelichide sau ne-exigibile.

8. Obligaţiile se execută în natură, adica in configuratia lor originara, indiferent de

specia acestora. Într-adevăr, “creditorul are dreptul la indeplinirea integrala, exacta
si la timp a obligatiei” (art. 1561 alin.1 Cciv), el putând sa ceara oricand ca
debitorul sa fie constrans sa execute obligatia in natura, cu exceptia cazului in care
o asemenea executare este imposibila (art. 1527 alin.1 Cciv). Creditorul nu poate fi
obligat sa primeasca, in lipsa unei dispozitii legale exprese, alta prestatie decat cea
datorata (art. 1492 alin.1 Cciv). În principiu, obligatia contractuala se executa de
bună voie (art. 1350 alin.1 Cciv), dar şi, în caz de necesitate, pe cale silită (art.
1527 alin.1 teza I Cciv si art. 629 alin.1 Cprciv).
În cazul în care, însă, executarea în natură, chiar silită, nu este sau nu mai este
posibilă ori utilă creditorului (art. 1527 alin.1 teza a doua Cciv), acesta are dreptul
la despăgubiri din partea debitorului, adică la executarea obligaţiei prin
echivalent78. In cazul executarii prin echivalent, creanta initiala este inlocuita cu o
78
In doctrina procesual-civila se afirma chiar ca, in cazul in care executarea (voluntara sau silita) devine imposibila,
obligatia principala se preschimba in despagubiri : S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silita, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 439.
alta creanta, o creanta de despagubire, avand ca obiect o suma de bani ce reprezinta
prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea obligatiei asumate 79. Astfel,
conform art. 1350 alin.2 Cciv, atunci când, fara justificare, debitorul nu îşi
îndeplineşte indatorirea de executare de buna voie a obligatiei contractuale, el este
raspunzator de prejudiciul cauzat celeilalte parti, fiind obligat sa repare acest
prejudiciu, in conditiile legii. Conform art. 1530 Cciv, creditorul are dreptul la
daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat si care
este consecinta directa si necesara a neexecutarii fara justificare sau, dupa caz,
culpabile, a obligatiei.
Se observa, la o analiza sinoptica, o diferenta destul de mare intre cele doua texte
citate (art. 1350 alin.2 si art. 1530 Cciv).
Din perspectiva debitorului, la care se refera art. 1350 alin.2 Cviv, raspunderea
contractuala este conditionata de cauzalitatea existenta intre omisiunea executarii
de buna voie a contractului si de inexistenta justificarii pentru aceasta omisiune.
In schimb, din perspectiva creditorului, la care se refera art. 1530 Cciv, dreptul la
daune-interese este conditionat nu numai de o simpla cauzalitate intre omisiunea
executarii de buna voie si prejudiciu, ci si de caracterul direct si necesar al acestei
cauzalitati. In plus, lipsa justificarii pentru omisiunea executarii de buna voie este
completata cu alternativa culpabilitatii (vinovatiei) debitorului. Asadar, daca
prejudiciul suferit de creditor nu este consecinta directa a omisiunii executarii
obligatiei debitorului, ci consecinta unei conjuncturi economice dificile sau
consecinta unei reactii in lant determinata de neexecutarea unei obligatii de catre
un tert din amonte (un furnizor nu si-a executat obligatia de aprovizionare) sau din
aval (un client nu si-a platit datoria), dreptul creditorului la daune interese este
incert, putand fi combatut cu succes in instanta. La fel, daca prejudiciul nu a fost
determinat in mod necesar de neexecutarea obligatiei debitorului, ci de un complex
de factori obiectivi sau subiectivi care concura la cauzarea prejudiciului, atunci
dreptul creditorului la daune interese este, inca odata, incert. In fine, daca
nexecutarea obligatiei nu este culpabila, ci provine dintr-o „cauza straina 80”,
dreptul creditorului la daune-interese este, din nou, incert, putand fi refuzat de
instanta.
Din punctul de vedere al dreptului comercial, diferenta de conceptie a celor doua
texte citate (care par contradictorii) este esentiala, avand in vedere ca, in dreptul

79
C. Statescu, C. Barsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, editia a IX-a, aditura Hamangiu, Bucuresti,
2009, p. 328; unii autori au sustinut ca despagubirile sunt datorate in virtutea obligatiei initiale, acestea
reprezentand, de fapt, obiectul subsidiar, sanctionator, al obligatiei originare, si nu o obligatie noua; a se vedea, in
acest sens, Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generala a obligatiilor, Bucuresti, 1968, p.319.
80
In vechiul drept civil, conform art. 1082 din Codul civile de la 1864, era fixata regula dupa care “debitorul este
osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării,
cu toate că nu este reacredinţă din parte-i, afară numai dacă nu va justifica ca neexecutarea provine din o cauză
străină, care nu-i poate fi imputată”.
comercial, afacerile se fac pe banii altora (les affaires sont l’argent de l’autrui), iar
participantii la raporturile juridice comerciale sunt, efectiv, noduri intr-o retea
infinita obligationala, stare care face ca un incident de plata al unui participant la
aceasta retea sa afecteze in lant multi alti participanti. In lumea globalizata de azi,
datoriile se restructureaza, iar economiile se confisca. Daca este vorba de o simpla
inadvertenta a legiuitorului si nu de o intentie de reforma a vechii teorii a
raspunderii civile (care ajunsese sa parifice cu cauzele conditiile contributive la
aparitia prejudiciului81), atunci cele doua texte trebuie sa se interpreteze in sensul
in care sa se aplice, si nu in sensul in care sa nu se aplice si, in acest scop, se va da
interpretarea care este mai favorabila debitorului (in dubio pro reo), adica va avea
prioritate la aplicare art. 1530 Cciv si nu art. 1350 alin.2 Cciv si, deci, raspunderea
sa va fi supusa conditiilor mai restrictive pentru creditor, stabilite de art. 1530
Cciv.
Executarea prin echivalent a obligaţiei reprezintă răspunderea civilă contractuală,
care nu poate fi angajată decât dacă:
- debitorul a fost pus în întârziere (art. 1516 alin.2 Cciv) sau este de drept în
întârziere (art. 1523 Cciv); debitorul unei obligatii banesti asumata in exercitiul
unei intreprinderi este de drept in intarziere, imediat ce obligatia a devenit scadenta
(art. 1523 alin.2 lit.d) Cciv);
- sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, respectiv : (i) fapta
ilicită a debitorului, constand in omisiunea executarii integrale, exacte si la timp, a
obligatiei asumate; (ii) prejudiciul cauzat creditorului; (iii) legătura de cauzalitate
dintre fapta ilicită şi prejudiciu, o legatura care trebuie sa fie directa si necesara;
(iv) neexecutarea fara justificare sau, dupa caz, culpabila, a obligatiei debitorului;
acestea sunt, in cazul raspunderii contractuale, presupuse până la proba unei cauze
străine de debitor, care nu-i poate fi imputată sau până la proba cauzei de forţă
majoră ori a cazului fortuity, caresunt exoneratoare de raspundere.
Dovada neexecutarii obligatiei nu il scuteste pe creditor de proba prejudiciului, cu
exceptia cazului in care prin lege sau prin conventia partilor se prevede altfel (art.
1527 Cciv). Spre exemplu, in materie de obligatii banesti, prejudiciul este pre-
determinat, sub forma dobanzii legale (aplicabile in lipsa unei clauze sau a unei
conventii speciale de dobanda) sau a penalitatilor de intarziere, nefiind necesara
proba acestuia. Mai mult chiar, conform art. 1535 alin.1 teza a doua Cciv, debitorul
nici macar nu are dreptul sa faca proba ca prejudiciul suferit prin intarzierea
81
A se vedea, pentru aceasta idee si pentru evolutia doctrinei si a jurisprudentei catre acest final, M. Eliescu,
Raspunderea civila delictuala, Editura Academiei, Bucuresti, 1972, p.110-139, precum si L. Pop, Teoria generala a
obligatiilor, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p.220-222. Potrivit acestei teorii (denumita si teoria „unitatii
indivizibile” intre cauze si conditii), in ipoteza in care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie
valoare cauzala egala tuturor faptelor si imprejurarilor care l-au precedat. Interesant este ca, in timp ce fosta Lege a
insolventei nr.85/2006 limita strict cazurile de raspundere pentru insuficienta activelor debitorului aflat in insolventa
la persoanele care ar fi cauzat insolventa, actuala Lege a insolventei nr.85/2014 largeste sfera persoanelor
responsabile la toti aceea care vor fi contribuit la ajungerea debitorului in insolventa.
executarii obligatiei este mai mic decat penalitatea de intarziere sau decat dobanda
legala (aplicabila in lipsa unei clauze penale expres stipulate in contract). Dar
dobanda legala sau penalitatea nu reprezinta decat un minim de acoperire a
prejudiciului, care poate fi completata, in conditiile legii, cu daunele – interese
compensatorii sau cu sumele sumplimentare necesare actualizarii valorii creantei
banesti82.

9. Despăgubirile pot fi daune-interese compensatorii, acordate creditorului pentru

pagubele create prin neexecutarea, totală sau parţială, a obligaţiei, ori prin
executarea necorespunzătoare a acesteia, şi daune-interese moratorii, acordate
creditorului pentru acoperirea pagubelor cauzate prin întârzierea în executarea unei
obligaţii contractuale.
Chiar dacă daunele interese moratorii pot fi calificate, la rigoare, tot daune interese
compensatorii, căci executarea cu întârziere a unei obligaţii este o executare
necorespunzătoare a acesteia, reglementările Codului civil disting între daunele
interese compensatorii şi daunele interese moratorii.
Teoretic, distinctia celor doua categorii de despabubiri este justificata de finalitatea
lor principial diferita : daunele compensatorii sunt menite a compensa paguba
efectiva (damnum emergens) suferita de creditor prin ne-executarea obligatiei, in
timp ce daunele moratorii, mai ales in materie de obligatii banesti, reprezinta
castigul nerealizat (lucrum cessans) din cauza neexecutarii la timp a obligatiei.
Mai importante sunt, insa, necesităţile practice ale distinctiei.
Astfel, dacă daunele interese compensatorii sunt menite a înlocui executarea în
natură şi, în consecinţă, ele nu se pot cumula cu aceasta din urmă, daunele
moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei asumate, ci o faciliteaza
sau o determina prin amenintarea cu cresterea volumului de plati si a efortului
financiar al debitorului in caz de omisiune a executarii in natura a obligatiei
principale şi, ca atare, daunele moratorii se pot cumula cu executarea in natura,
după cum se pot cumula şi cu daunele-interese compensatorii, când executarea în
natură, chiar si silită, devine imposibilă83. Regula care permite acest cumul este
repararea integrala a prejudiciului.
In cazul creantelor banesti, creditorul are dreptul la dobanzi moratorii (daune
interese moratorii pentru neplata la termen a sumei de bani datorate), acestea
putand fi anticipate de parti prin contract (penalitati de intarziere) sau, in lipsa,
putand lua forma dobanzii legale penalizatoare. Creditorul poate opta pentru
penalitati de intarziere, cu avantajul predictibilitatii si al scutirii de sarcina probei
82
Clauza penala excesiva poate fi, totusi, redusa. A se vedea infra, §3. Terorismul contractual. Reducerea
penalitatilor excesive.
83
A se vedea, pentru confirmari jurisprudentiale ale acestei idei: CSJ, s.com., dec.nr.661/1995, Buletinul
Jurisprudentei 1995, p.346, precum si, mai recent, ICCJ, sectia I civila, dec. nr. 593/2016, publicata pe site-ul ICCJ,
la sectiunea Jurisprudenta.
existentei si intinderii prejudiciului, sau pentru dobanzi legale, cu avantajul
completarii despagubirilor cu daune compensatorii aditionale, necesare acoperirii
integrale a prejudiciului (dar cu dezavantajul sarcinii probei). Cand dobanzile
moratorii nu exista sau sunt mai mici decat dobanda legala, creditorul are dreptul
atat la dobanda legala, cat si la daune interese in completare, pentru repararea
integrala a prejudiciului suferit (art. 1535 alin.3 Cciv).
In alta ordine de idei, distinctia intre cele doua tipuri de daune este importanta si
din perspectiva consolidarii valorii creantei banesti, care poate fi erodata de
inflatie, de evolutia paritatii monedei de plata si de timpul trecut de la scadenta
pana la momentul platii efective. Pentru scopul consolidarii creantei banesti si al
prezervarii valorii sale reale, cele doua tipuri de daune – interese se pot cumula84.

10. Daunele-interese, compensatorii sau moratorii, pot fi evaluate în trei

modalităţi: pe cale judiciară, pe cale legală şi pe cale convenţională.
Evaluarea judiciară reprezintă regula, celelalte două tipuri de evaluare constituind
excepţiile. În consecinţă, atunci când evaluarea legală ori cea convenţională sunt
insuficient caracterizate sau prezintă lacune de reglementare, se va apela la regulile
evaluării judiciare.
Evaluarea judiciară este guvernată de regulile prevazute de art. 1531 – 1537 Cciv.
In mod esential, judecatorul trebuie sa tina cont, conform art. 1531 Cciv, de
principiul repararii integrale a prejudiciului, care se poate prezenta atat sub forma
unei pagube efective (damnum emergens), cat si sub forma unui beneficiu
nerealizat (lucrum cessans). Creditorul are dreptul si la repararea prejudiciului
nepatrimonial. La stabilirea intinderii prejudiciului, judecatorul trebuie sa tina
seama si de cheltuielile rezonabile facute de creditor pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului.
Conform art. 1532 Cciv, atat prejudiciul actual (care este cert, intrucat deja s-a
intamplat), cat si cel viitor, dar sigur ca se va intampla, sunt supuse repararii. Este
supus repararii si prejudicul rezultat din pierderea unei sanse de a obtine un avantaj
(sau de a evita o pierdere85). In cazul in care cuantumul prejudiciului nu poate fi
stabilit cu certitudine (desi existenta prejudiciului este certa), acesta va fi
determinat de judecator.
Conform art. 1533 Cciv, pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie sa fie
previzibil. Daca neexecutarea contractului este intentionata sau este rezultatul unei
culpe grave a debitorului, chiar si prejudicil imprevizibil poate fi reparat (dar numai
84
In doctrina s-a afirmat ca „executarea prin echivalent este singurul remediu care se poate cumula cu orice alt
remediu”. A se vedea: L. Pop, I. Fl Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Ed. Universul
juridic, Bucuresti, 2012, p.303.
85
Aceasta “sansa” de a evita o paguba (pierdere), un pic ciudata ca formulare, este considerata similara cu un
avantaj, pierderea ei putand fi un prejudiciu care ar putea fi reparat prin despagubiri ; a se vedea, in acest sens, L.
Pop, I. Fl Popa, S. I. Vidu, op.cit., p. 307.
in masura in care acest prejudiciu imprevizibil este consecinta directa si necesara a
ne-executarii obligatiei86). Previzibilitatea prejudiciului este analizata la momentul
incheierii contractului : debitorul a prevazut sau a putut sa prevada ca, in cazul
neexecutarii obligatiei, va cauza creditorului un prejudiciu. Daca prejudiciul (sau
probabilitatea acestuia) survine incheierii contractului, nu ne mai aflam in
domeniul repararii prejudiciului, ci in domeniul impreviziunii, care poate duce la
revizuirea (conventionala sau judiciara) a contractului sau la incetarea acestuia, cu
efect liberatoriu pentru debitor.
Obligatia debitorului de reparare a prejudiciului poate fi, insa, redusa, partajata cu
creditorul sau chiar inlaturata, in masura in care, dupa caz, la aparitia prejudiciului
a contribuit creditorul, prejudiciul a fost determinat, in total sau in parte, de un
eveniment al carui risc a fost asumat de creditor sau creditorul a omis sa depuna
minime diligente pentru a impiedica producerea prejudiciului.

11. Valorificand o solutie doctrinara traditionala in dreptul comertului

international87, o dispozitie de principiu din Conventia de la Viena din 1980
privind vanzarea internationala de bunuri (art. 77) precum si unul dintre Principiile
UNIDROIT privind contractele comerciale internationale (editia 2004), art. 1534
alin.1 Cciv prevede ca, “daca, prin actiunea sau omisiunea sa culpabila, creditorul
a contribuit la producerea prejudiciului, despagubirile datorate de debitor se vor
diminua corespunzator”. Solutia diminuarii despagubirilor se aplica si atunci cand
paguba a fost partial cauzata de un eveniment al carui risc a fost asumat de
creditor. Legiuitorul roman a recunoscut inechitabilul situatiei in care, desi
creditorul ar fi contribuit, prin fapta sa culpabila, la producerea prejudiciului,
intreaga raspundere contractuala ar fi ramas in sarcina debitorului88.
86
Aceasta formula adaugata la finalul art. 1533 Cciv este superflua, de vreme ce ea este deja enuntata de art. 1530
Cciv.
87
Pentru evocarea acestei solutii, a se vedea: Decebal-Adrian Ghinoiu, comentariul art. 1534 Cciv, in Fl Baias si
colectivul, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, 2014, CH Beck, p. 1695, care il citeaza pe B. Audit
(La vente internationale de marchandises. Convention des Nations-Unies du 11 avril 1980, LGDJ, Paris, 1990,
p.170); un autor (Bazil Oglinda, Remedii antipasivitate in arbitrajul commercial international. Obligatia
creditorului de a-si limita prejudiciul, publicat pe juridice.ro, aici : https://www.juridice.ro/411726/remedii-
anti-pasivitate-in-arbitrajul-comercial-international-obligatia-creditorului-de-a-si-limita-prejudiciul.html )
a aratat ca “obligația creditorului de limitare a prejudiciului este reglementată la nivel internațional în Principiile
UNIDROIT precum și în Convenția de la Viena din 1980 privind Contractele pentru vânzarea internațională de
bunuri si ca legislația națională a preluat reglementarea internațională in Codul Civil, textul fiind aproape identic
celui prevăzut de Principiile UNIDROIT”; a se vedea, pentu dreptul nostru, L. Pop, I. Fl Popa, S. I. Vidu, op.cit.,
p.258, care considera ca, pentru partajarea raspunderii intre debitor si creditor sau pentru diminuarea despagubirilor
datorate de debitor nu este neaparat necesara proba vinovatiei creditorului; cu toate acestea, legatura de cauzalitate
intre fapta sau omisiune creditorului si neexecutarea de catre debitor a obligatiei este esentiala.
88
In doctrina foarte recenta (a se vedea Monna-Lisa Belu Magdo, Raspunderea civila contractuala in noul Cod civil,
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2017, p.229) s-a retinut ca, atunci cand creditorul, nu depune minime diligente pentru
evitarea producerii sau agravarii prejudiciului, ar fi inechitabil ca numai debitorul sa raspunda. Mai mult chiar,
autoarea afirma : „creditorul are […] obligatia sa nu astepte o finalizare defectuoasa a contractului, pentru ca apoi sa
solicite despagubiri”. In opinia autoarei, impartirea sarcinii acoperirii prejudiciului intre debitor si creditor si, mai
Mai mult decat atat, insa, conform art. 1534 alin.2 Cciv, “debitorul nu datoreaza
despagubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minima
diligenta”. Din acest aparent surprinzator text legal rezulta cel putin doua axiome:
(i) creditorul are, fata de debitor, obligatia de minima diligenta de a evita
producerea prejudiciului rezultat din ne-executarea obligatiei debitorului;
(ii) omisiunea executarii acestei obligatii este sanctionata cu pierderea dreptului la
despabugiri pentru prejudiciul rezultat din ne-executarea obligatiei debitorului.
Liberarea debitorului de datoria de acoperire a prejudiciului poate fi partiala, in
masura in care, cu minime diligente ale creditorului, prejudiciul ar fi putut fi evitat
doar in parte, sau totala, daca intregul prejudiciu putea fi evitat. Pentru liberare,
debitorul trebuie sa probeze simpla posibilitate (si nu probabilitatea) evitarii
prejudiciului.
Legea nu contine o definitie normativa a sintagmei “minima diligenta”. In
asemenea conditii, urmand un principiu din Legea tehnicii legislative nr.24/2000,
vom putea conchide ca sensul sintagmei este cel din limbajul comun. Conform
DEX, diligenta inseamna zelul, sârguința, osteneala, promptitudinea pe care o
persoana trebuie sa le exercite pentru a atinge o finalitate, un scop anume. Pentru a
nu afecta normala derulare a contractului si nici echilibrul prestatiilor contractuale,
aceasta sârguință trebuie sa fie minimala. Spre deosebire de modelul art. 77 din
Conventia de la Viena din 1980, care se refera la o intensitate medie, rezonabila, a
acestui zel, legea noastra a optat pentru varianta redusa la minim, favorabila
creditorului.
In sistemul legii noastre, creditorul are obligatia unui bonus pater familias fata de
bunurile sale, inclusiv creantele, fiind nu numai indreptatit, dar chiar obligat sa isi
pazeasca in mod prudent proprietatea. O creanta rezultata dintr-un raport juridic
echilibrat este o creanta care poate fi platita, inclusiv pe termen lung si in mod
continuu. O creanta excesiva, care se augmenteaza prin simpla trecere a timpului,
este greu sau imposibil de platit de un debitor care, intre timp, poate deveni
insolvabil. De aceea, creditorul, ca un bonus pater familias, nu poate lasa acest
dezechilibru sa se instaleze. Ar fi ca si cand ar contribui la inundatia propriei
gradini.
Este evident, insa, ca aceste “minime diligente” nu se confunda cu excesul de zel al
creditorului care, prin demersurile repetate de a se asigura ca nu va trebui sa
suporte vreun prejudiciu sau prin cheltuielile excesive antrenate in acest scop, ar
afecta derularea normala a raporturilor juridice cu debitorul, transformand o
obligatie de minima diligenta intr-un drept abuziv exercitat. Este in sensul
mult, liberarea debitorului de obligatia de acoperire a prejudiciului, este justificata de faptul ca creditorul a abdicat
de la principiul bunei credinte si al colaborarii cu debitorul in executarea contractului ori si-a asumat riscul
producerii prejudiciului cauzat de un eveniment, dand ca exemplu situatia in care creditorul nu a furnizat
informatiile corecte sau materialele necesare executarii contractului, omisiuni care l-au impiedicat pe debitor sa isi
execute obligatiile.
combaterii acestui potential exces de zel al creditorului este art. 1531 alin.2 teza a
doua Cciv, conform caruia, la stabilirea intinderii prejudicului, se va tine cont si de
cheltuielile facute, intr-o limita rezonabila, de creditor, pentru evitarea sau pentru
limitarea prejudiciului. Cheltuielile excesiv de oneroase facute de un creditor mult
prea zelos in acest scop nu il pot impovara pe debitor. Daca aceste cheltuieli
depasesc limitele minimei diligente, ramanind, totusi, rezonabile ca intindere,
atunci creditorul are dreptul la acoperirea acestora de catre debitor, ceea ce,
evident, determina o depasire, in masura acestor cheltuieli rezonabile, a
cuantumului necesar acoperirii integrale a prejudiciului propriu-zis. Conditionalul
pe care il foloseste textul art. 1534 alin.2 Cciv (“prejudiciile pe care creditorul le-
ar fi putut evita”) sugereaza ca, in momentul in care se pune problema liberarii
debitorului de obligatia de acoperire a prejudiciului care ar fi putut fi evitat cu
minime diligente ale creditorului, acesta este actual, adica cert. Obligatia
minimelor diligente ale creditorului se refera, insa, la potentialul prejudiciu si, mai
ales, la prejudiciul iminent rezultat din (ne)executarea contractului. In sistemul
Conventiei de la Viena din 1980 privind vanzarea internationala de bunuri,
creditorul trebuie sa ia masurile necesare de indata ce constata ca exista pericolul
aparitiei unui prejudiciu. Daca este cert ca debitorul nu isi va indeplini obligatia,
creditorul nu trebuie sa astepte implinirea termenului de executare, asistand pasiv
la producerea prejudiciului si, eventual, sperand ca va incasa despabubiri
corespunzatoare de la debitor, ci trebuie sa ia masuri in scopul evitarii sau macar al
reducerii prejudiciului cauzat ca urmare a neindeplinirii obligatiei debitorului 89.
Este evident, deci, ca aceste minime diligente nu se confunda cu masurile luate de
creditor inainte de incheierea contractului sau cu ocazia acestuia, cum ar fi
garantiile materiale sau personale, asigurarile de risc de afaceri si clauzele penale.
De asemenea, obligatia minimei diligente a creditorului pentru evitarea
prejudiciului nu se confunda nici cu exceptia de neexecutare, intrucat liberarea
debitorului de datoria de acoperire a prejudiciului nu se refera la obligatia
principala, ci la obligatia de despagubire.
Solutia legala, prevazuta de art. 1534 alin.2 Cciv, a refuzului dreptului creditorului
la despagubiri pentru omisiunea sa de a depune minime diligente pentru evitarea
producerii prejudiciului, poate parea contra-intuitiva. Cu toate acestea, solutia este
logica, pentru mai multe motivatii de natura principiala sau practica.
Atat sanctiunea neplatii la termen a datoriei banesti, cat si consolidarea valorii
creantei banesti sunt justificate prin ratiunea asigurarii lichiditatii si a continuitatii
intreprinderii creditorului si, mai larg, prin ratiunea asigurarii unui flux financiar
sanatos pe piata relevanta pe care actioneaza creditorul, dar aceste justificari se
pierd, esuand in zona ilegitimului si a disproportionalului, daca creditorul asista
pasiv la “umflarea” obligatiei de plata sau chiar o incurajeaza, asteptand momentul
89
In acelasi sens, Decebal-Adrian Ghinoiu, op.cit., p.1729.
in care sa “colecteze” rezultatul acestei acumulari, care se intampla prin simpla
trecere a timpului. Daca daunele – interese moratorii (legale sau conventionale)
sunt, asa cum s-a retinut in doctrina clasica a dreptului civil, modalitati indirecte de
asigurare a executarii in natura a obligatiei principale90, atunci, macar pentru
ineditul conducerii comparatiei pana la ultimele sale consecinte, trebuie extrasa
concluzia ca, la fel ca si in cazul asigurarilor de bunuri, creditorul trebuie sa ia
masuri pentru prevenirea aparitiei “riscului asigurat”. Conform art. 2216 alin.1
Cciv, in asigurarile de bunuri, “asiguratul este obligat sa intretina bunul asigurat in
conditii corespunzatoare, in scopul prevenirii producerii riscului asigurat” iar,
conform art.2216 alin.3, asiguratul, chiar dupa producerea riscului, trebuie sa ia
masuri de limitare a pagubelor. Mai mult chiar, daca, in asigurarile de bunuri sau in
asigurarile de raspundere civila, riscul asigurat a fost produs cu intentie de catre
asigurat, atunci asiguratorul nu datoreaza indemnizatia (art. 2208 alin.2 Cciv). Asa
cum asigurarile se incheie in scopul acoperirii, in totalitate sau in parte, a
pagubelor cauzate de evenimentul asigurat, si nu pentru a procura asiguratului un
beneficiu speculativ sau ilegitim rezultat din incasarea indemnizatiei de asigurare,
prin abandonul implicit sau voluntar al bunului sau al valorii asigurate, tot asa,
daunele-interese sunt menite a acoperi o paguba, si nu a duce la imbogatirea fara
just temei a creditorului.
Pe de alta parte, solutia este o rezultanta comuna a cerintei interdependentei
intereselor partilor, reclamata de solidarismul contractual, si a imperativul
echilibrului contractual, care pretinde repartitia justa a emolumentului contractual
si a eventualelor pierderi. Intr-adevar, in virtutea solidarismului contractual, partile
sunt datoare nu numai sa coopereze in vederea atingerii emolumentului
contractului, fiecare dintre parti trebuind sa ii asigure celeilalte parti satisfacerea
interesului contractual, dar si sa actioneze (individual sau in cooperare cu cealalta
parte) pentru evitarea aparitiei sau a agravarii unui prejudiciu rezultat din derularea
defectuoasa a contractului ori din aparitia unor evenimente situate dincolo de
vointa partilor, dar care ar afecta economia contractului si, implicit, sansele
creditorului de a-si recupera prejudiciul de la un debitor devenit, intre timp, cvasi-
insolvabil. Creditorului nu i se poate permite sa lase prejudiciul sa se produca si sa
se amplifice la infinit, desi, cu minime diligente, ar fi putut sa il evite sau sa ii
limiteze amplitudinea. Aceasta amplificare a daunelor ar, fi de altfel, in
dezavantajul creditorului, intrucat, pe masura cresterii lor, scade capacitatea
debitorului de a le achita.
A decide altfel ar insemna ca o institutie legitima, aceea a daunelor-interese
datorate de debitor pentru ne-executarea fara justificare a obligatiilor contractuale,
sa se transforme intr-un motiv de speculatie juridica fara fundament economic si
90
Ideea a fost emisa, pentru prima data aici : T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică,
București, 1968, p. 320.
intr-un motiv de ruina a debitorului (situatie care, rapid, s-ar intoarce chiar
impotriva creditorului, intrucat un debitor insolvabil este echivalent cu un debitor
lipsa). Ar fi ca si cand un asigurat si-ar abandona propria casa, lasand-o prada
incendiului, fie pentru a incasa asigurarea, fie pentru a grabi emiterea avizelor si
aprobarilor necesare demolarii.
Regula impartirii pierderilor si, dupa caz, a liberarii de obligatia de despagubire a
debitorului pentru motivul lipsei diligentei minimale a creditorului ce trebuie
depusa pentru evitarea producerii prejudiciului, prevazuta de art. 1534 Cciv, se
aplica si in cazul acumularii excesive a volumului platilor care ar trebui efectuate
de debitor ca urmare a aplicarii inechitabile a regulilor supletive sau a clauzelor
contractuale exprese din domeniul daunelor moratorii, din domeniul actualizarii
creantei si din domeniul nominalismului monetar.
Un contract avand ca obiect o obligatie pecuniara care, fie prin intermediul unor
clauze exprese, fie prin intermediul unor norme legale supletive (norme menite a
completa lacunele de reglementare ale contractului), ar impune (i) o indexare a
sumelor de plata in functie de rata inflatiei ori in functie de rata de schimb sau o
consolidare in moneda straina a obligatiei de plata a debitorului, (ii) o penalitate de
intarziere dublata de plata anticipata a tuturor ratelor, adaugata luarii in posesie a
bunului achizionat pe credit sau in leasing sau (iii) o penalitate excesiva,
amplificata la infinit prin simpla trecere a timpului, toate acestea supra-amplificate
de omisiunea creditorului de a depune minime diligente menite a evita producerea
unui prejudiciu rezultat din ne-executarea obligatiei originare de plata, ar putea
determina nu numai aplicarea mecanismului revizuirii judiciare a contractului in
vederea re-echilibrarii prestatiilor, ci si aplicarea regulii relative la exonerarea
(liberarea) debitorului de obligatia de plata a despagubirilor pentru omisiunea
minimelor diligente ale creditorului menite a evita producerea prejudiciului. Spre
exemplu, daca in contract exista o dobanda variabila, iar variabilitatea respectiva
determina costuri excesive sau ruinatoare in sarcina debitorului, creditorul are
obligatia de minima diligenta de a-l avertiza pe debitor si de a-i oferi posibilitatea
de a trece la o dobanda fixa, sustenabila pe termen lung. Daca in contract exista o
clauza de indexare a monedei de plata sau de consolidare a platilor intr-o moneda
straina, iar hiper-valorizarea monedei de plata sau de consolidare determina
cresterea galopanta a volumului platilor in moneda in care debitorul isi obtine
principalele venituri, atunci creditorul trebuie sa il avertizeze de indata pe debitor
si sa ii ofere posibilitatea conversiei monedei de cont in moneda de plata, la un
curs de schimb care sa faca sustenabil pe termen lung contractul. Spre exemplu, in
aplicarea unui principiu din Directiva 2014/17 a Comisiei si a Parlamentului
European prin creditele de consum imobiliare, o variatie de maxim 20% fata de
momentul incheierii contractului a cursului monedei de plata fata de moneda de
cont (de consolidare a creantei), mai ales in cazurile in care debitorul nu este
acoperit natural fata de riscul valutar al hiper-valorizarii monedei de plata, obliga
creditorul sa-l avertizeze pe debitor si sa il informeze de indata asupra posibilitatii
efectuarii conversiei in moneda in care debitorul isi obtine majoritatea veniturilor,
tocmai in vederea evitarii riscului de hiper-valorizare a monedei de cont (de
indexare sau de consolidare a creantei banesti). Avertizarea prompta a debitorului
si oferta de stabilizare a volumului de plati in vederea reducerii riscului
penalitatilor excesive este nu numai o obligatie de cooperare a creditorului cu
debitorul, dar si o masura prudentiala sanitara pentru creditor, intrucat un debitor
ruinat este, in sine, un risc de neplata pentru creditor sau, mai degraba, un debitor
lipsa. In plus, o astfel de minima diligenta a creditorului, ne-executata fiind, poate
determina liberarea debitorului de obligatia de a plati despagubiri rezultate din
neexecutarea contractului. Daca poate proba omisiunea efectuarii de catre creditor
a acestor minime diligente, debitorul poate solicita liberarea de obligatia de
despagubire atat in cadrul unei actiuni in constatare, cat si in cadrul unei contestatii
la executare. Daca penalitatile contractuale sunt excesive sau ruinatoare, iar
creditorul nu il avertizeaza pe debitor in legatura cu riscul cresterii nelimitate a
obligatiilor de plata sau nu ia alte masuri minimale pentru evitarea producerii
prejudiciului, atunci penalitatile nu numai ca pot fi reduse, conform art. 1541 Cciv,
dar ele pot fi, pur si simplu, sterse, prin decaderea creditorului din dreptul de a le
mai pretinde, conform art. 1534 alin.2 Cciv. De altfel, penalitatea nu poate fi ceruta
atunci cand executarea obligatiei a devenit imposibila din cauze neimputabile
debitorului (art. 1540 alin.2 Cciv), iar omisiunea minimei diligente a creditorului in
vederea evitarii producerii prejudiciului nu este o cauza imputabila debitorului, ci o
“cauza straina”, exoneratoare de raspundere.

12. Intrucat regulile evaluarii judiciare a prejudiciului in cazul raspunderii civile

contractuale sunt similare (uneori pana la identitate) cu cele privind raspunderea
civila delictuala, explicatiile si consecintele practice mai sus expuse se aplica nu
numai raspunderii civile contractuale, ci si raspunderii civile delictuale. De altfel,
art.1534 Cciv isi are corespondentul aproape identic in art.1371 alin.1 Cciv, text
plasat de legiuitor in materie de raspundere civila delictuala, conform caruia, "in
cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la
mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel
chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a
pricinuit-o".
Asa cum se va putea observa mai jos, aplicabilitatea regulilor evaluarii judiciare a
prejudiciului in materie fiscala rezulta nu numai din caracterul acestora de drept
comun pentru procedura fiscala relative la creantele fiscale si la recuperarea
prejudiciilor prin intermediul executarii silite fiscal, ci si din principiul rolului activ
al organului fiscal si din principiul proportionalitatii.
De asemenea, se va putea observa mai jos ca, in materie penala, aplicabilitatea
regulilor evaluarii judiciare a prejudiciului (si, implicit, a regulii diminuarii
despagubirilor sau a liberarii debitorului de obligatia de plata a acestora) este data
de dispozitiile art. 19 alin.5 Cprocpen.
Intelesul aproape identic al art.1534 Cciv cu echivalentul sau, art.1371 alin.1 Civ,
rezulta dintr-o recenta decizie de interpretare obligatorie, cu efecte erga omnes,
pronunata de ICCJ in domeniul raspunderii civile antrenate in cadrul unui proces
penal91. Prin Decizia nr.12/2016 s-a statuat ca “dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din
Codul civil se interpretează în sensul că autorul faptei [debitorul obligatiei de
acoperire a prejudiciului cauzat de fapta penala, n.n., Gh. P.] va fi ţinut să răspundă
numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima
prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului
sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă”.
In edictarea acestei solutii s-a pornit de la sesizarea Curtii de Apel Târgu Mureş,
pricinuita de un dosar penal in care era probat faptul ca victima faptei ilicite
contribuise la cauzarea prejudiciului, sesizare ce ridica problema daca art. 1.371
alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că poate fi reţinută culpa victimei
la mărirea sau la neevitarea prejudiciului, chiar dacă acţiunea sau omisiunea
victimei nu este una ilicită.
In opinia instantei de trimitere la ICCJ a intrebarii preliminare, textul art. 1371
alin.1 Cciv “nu pretinde victimei să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită”, instanta
de trimitere considerand ca doar atitudinea victimei din punct de vedere subiectiv
este importantă, astfel că, “atunci când victima avea posibilitatea să reducă sau să
evite prejudiciul ori agravarea acestuia prin mijloace rezonabile şi nu a făcut-o,
autorul va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a
pricinuit-o” si ca, deci, “fapta victimei trebuie analizată din punct de vedere
subiectiv, şi nu obiectiv”.
In considerentele Deciziei nr.12/2016, ICCJ a retinut ca legea nu impune condiţia
ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, fiind relevantă, în ipoteza data,
doar examinarea atitudinii victimei, sub forma intentiei sau culpei, necesara si
suficienta fiind doar proba “unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul
cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de
diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului”; fapta
victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a
autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul
de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile
delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite; aşadar, “dacă există o vinovăţie
91
Este vorba de Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) şi art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, publicata in
M. Of. nr.498/2016.
comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror
plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la
producerea prejudiciului; […] autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru
partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a
contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a
evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.
Din perspectiva analizei de fata, mult mai importante sunt alte doua considerente
ale ICCJ, inserate din Decizia nr.12/2016. Pentru a ajunge la conclizia conform
careia “consecinţa aplicării acestei reguli [art. 1.371 alin. (1) din Codul civil] are
drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta
fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”, ICCJ a
retinut, cu caracter de principiu, ca “prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii
reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului
injust cauzat”. De vreme ce prejudiciul este masura raspunderii reparatorii, se
poate extrage destul de facil concluzia ca, daca prejudiciul s-a produs in totalitate
sau s-a agravat din cauza atitudinii (active sau pasive) culpabile a victimei
prejudiciului, debitorul va putea fi liberat de intreaga obligatie a repararii acelui
prejudiciu si nu doar de o parte a acesteia, sub forma diminuarii obligatiei de
reparare a prejudicului.

13. Extensia larga, cuprinzand si raspunderea civila delictuala, a regulii diminuarii

sau a liberarii debitorului de obligatia acoperirii prejudicului pentru omisiunea
diligentelor minime ale creditorului in vederea evitarii producerii prejudiciului,
este de o capitala importanta practica in domeniul raspunderii civile antrenate in
cadrul procesului penal, precum si in domeniul raspunderii civile antrenate in
cadrul executarii silite a creantelor fiscale.

13.1. In procedura penala, in cazul infractiunilor de rezultat, repararea prejudiciului

cauzat de savarsirea infractiunii se face conform regulilor din legea civila (art.19
alin.5 C.pr.pen.). In consecinta, intrucat art. 1534 Cciv si corelativul sau, art. 1371
alin.1 Cciv, fac parte din “legea civila”, in cazul in care nu a depus minime
diligente pentru evitarea producerii prejudiciului, persoana vatamata nu mai este
indrituita la acoperirea prejudiciului, intrucat faptuitorul (debitorul obligatiei) nu
mai este tinut sa acopere prejudiciul.
Desigur ca, pentru a se putea antrena astfel de consecinte drastice pe planul
raspunderii civile in cadrul procesului penal, persoana vatamata trebuie sa poata,
atat din punct de vedere obiectiv, cat si din punct de vedere subiectiv, sa depuna
acele minime diligente pentru evitarea producerii prejudiciului. Evident ca nu se
pune problema unor astfel de minime diligente in cazul victimelor unor fapte cum
ar fi furtul calificat, talharia, inselaciunea, fapta creditorului de a profita de starea
de nevoie a debitorului etc., caci acestea, prin imprevizibilul sau violenta lor, nu
pot fi evitate, oricate diligente ar depune victima, dar astfel de minime diligente se
cer entitatilor calificate si, mai ales, autoritatilor publice, in cazurile de prejudicii
care ar putea fi antrenate de fapte cum sunt gestiunea frauduloasa, bancruta
frauduloasa, delapidarea, evaziunea fiscala sau abuzul in serviciu. Omisiunea de a
depune minime diligente pentru evitarea producerii prejudiciului echivaleaza cu
contributia victimei insasi la cauzarea sau la majorarea acestuia. Intrucat
“prejudiciul este masura raspunderii reparatorii”, asa cum a statuat ICCJ in Decizia
nr.12/2016, inseamna ca aceasta omisiune este, si in cadrul actiunii civile aferente
unui proces penal, liberatorie (partial sau total) pentru autorul prejudiciului. Astfel
de minime diligente in astfel de cazuri, in privinta unor astfel de persoane sau
entitati, sunt obligatorii, intrucat aceste persoane si entitati au mijloacele logistice
si financiare, precum si resursele umane necesare evitarii prejudiciilor ce ar putea
fi cauzate de persoanele cu care intra in relatii juridice, justificate de ratiuni
economice, sociale sau, pur si simplu, comunitare. Raporturile juridice care pot
degenera in astfel de fapte impun, atat la momentul nasterii lor, cat si in cursul
derularii lor, o conduita atenta a acestor entitati calificate sau autoritati publice,
care nu pot asista pasiv la derularea in paguba proprie sau in paguba interesului
public, a acestor raporturi juridice, fara a depune minime diligente pentru stoparea
acumularii de prejudicii, inclusiv prin sesizarea prompta a organelor de cercetare
penala, atunci cand se impune, care ar putea impune rapid masuri asiguratorii,
conservatorii si preventive. Acumularea in perioade lungi de timp a unor
despagubiri nu inseamna ca aceste prejudicii chiar se vor putea recupera de la
infractor, care poate deveni insolvabil intre timp (inclusiv printr-o regie sau printr-
o constructie juridica artificiala de ascundere a bunurilor si a valorilor urmaribile).
In locul unui proces penal declansat la 10 ani de la savarsirea faptei, raportul
juridic de functie publica ce a degenerat intr-un abuz in serviciu ar fi trebuit incetat
imediat, la momentul faptei, pentru a evita producerea si agravarea prejudiciului;
contractul de privatizare care a degenerat in delapidare, fapte de coruptie si abuz in
serviciu ar fi trebuit incetat imediat, in acelasi scop al evitarii producerii
prejudiciului; contractele, operatiunile, platile si incasarile unui contribuabil sau ale
unui grup care au degenerat in evaziune fiscala si spalare de bani ar fi trebuit oprite
la momentul faptei, prin recalificare si ajustarea bazei de impunere, pentru a evita
producerea prejudiciului; un prejudiciu provocat creditorilor pintr-o fapta de
bancruta simpla sau frauduloasa ar fi putut fi evitat prin declansarea unei
insolvente fata de debitor la cererea creditorului, printr-o atenta monitorizare a
procedurii si prin exercitiul cailor de atac prevazute de legea insolventei, menite a
apara drepturile creditorilor inclusiv impotriva unor potentiale bancrute, o
procedura penala declansata la mai mult de 3 luni de la savarsirea faptei fiind
inutila, intrucat opereaza incetarea procesului penal pentru tardivitatea plangerii
penale prealabile. In plus, in conditiile art. 1534 alin.2 Cciv, dovada ca se puteau
depune aceste minime diligente determina si exonerarea faptuitorului de obligatia
de a acoperi prejudiciile92.

13.2. In procedura de executare silita fiscala, accesoriile creantei fiscale principale,

respectiv, dobanzile, penalitatile si majorarile de interziere, nu pot fi pretinse de la
contribuabil daca fiscul nu a depus minime diligente pentru evitarea producerii
prejudiciului cuantificat sub forma acccesoriilor fiscale. Lipsa minimala de
diligenta in evitarea acestui prejudiciu poate duce si in cazul creantei fiscale la
pierderea dreptului de a pretinde despagubiri. Se intampla deseori in practica
organelor fiscale ca o creanta fiscala sa fie pretinsa la plata la distante mari in timp
fata de momentul scadentei, profitand de termenul mare de prescriptie a creantei
fiscale, care este, practic, dublu fata de cel din dreptul comun, debitului principal
atasandu-i-se si accesorii (dobanzi, penalitati si majorari) care, de regula, dubleaza
si uneori tripleaza suma originara.
O astfel de practica este in contradictie nu numai cu obligatia creditorului de a
depune minime diligente pentru evitarea producerii prejudiciului, ci si cu
proportionalitatea si cu principiul rolului activ si al bunei credinte in relatia cu
contribuabilii. Conform art. 6 alin.2-3 din Codul de procedura fiscala, organul
fiscal își exercită dreptul de apreciere în limitele rezonabilității și echității,
asigurând o proporție justă între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru
atingerea acestuia; termenele trebuie să fie rezonabile, putand fi prelungite pentru
motive temeinice. Conform art. 7 alin.1-2 si, respectiv, art.12 alin.1, din acelasi
Cod de procedură fiscala, în desfășurarea unei proceduri de administrare a
creanțelor fiscale, organul fiscal înștiințează contribuabilul asupra drepturilor și
obligațiilor prevăzute de lege ce îi revin acestuia în desfășurarea procedurii si are
obligația să examineze starea de fapt în mod obiectiv și în limitele stabilite de lege,
precum și să îndrume contribuabilul/plătitorul în aplicarea prevederilor legislației
fiscale, în îndeplinirea obligațiilor și exercitarea drepturilor sale, ca urmare a
solicitării contribuabilului/plătitorului sau din inițiativa organului fiscal, după caz;
relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe
bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii; buna credinta a contribuabilului
se prezuma, pana cand organul fiscal dovedeste contrariul. Organul fiscal are, deci,
92
Ne putem intreba daca nu cumva stergerea, ulterior savarsirii faptei, a acestei obligatii de acoperire a prejudiciului,
ar putea determina si achitarea, pentru aneantizarea unuia dintre elementele constitutive ale infractiunii. In cazul asa-
numitelor „infractiuni de rezultat”, lipsa unui rezultat pagubitor al faptei inseamna lipsa infractiunii. In cazul evocat
de art. 1543 alin.2 Cciv, prejudiciul exista, numai ca, in lipsa unor minime diligente depuse de creditor (in ipoteza
unei infractiuni de rezultat, creditorul este victima infractiunii), obligatia faptuitorului de a repara prejudiciul se
sterge, ceea ce echivaleaza cu inexistenta de la inceput a prejudiciului. In orice caz, indiferent de existenta
raspunderii penale, masurile asiguratorii menite a repara prejudiciul, precum si masura de siguranta a confiscarii
speciale sau extinse raman fara obiect dupa ce se va fi probat ca creditorul nu a depus minime diligente pentru a
evita producerea prejudiciului.
atat obligatia de informare si indrumare a contribuabilului, cat si un rol activ in
preventia prejudiciilor fiscale si in stimularea cresterii gradului de conformare
voluntara a contribuabilului (plata benevola a obligatiilor fiscale), de unde deriva
obligatia de a actiona din timp, in asa fel incat datoria fiscala sa fie prompt
achitata, iar accesoriile (despagubirile moratorii) sa nu se acumuleze in volume
prohibitive, care sa depaseasca suprafata financiara sau chiar patrimoniala a
contribuabilului. Or, un contribuabil covarsit de datorii rezultate din penalitati,
majorari si alte accesorii amplificatoare ale datoriei principale, ar putea deveni
rapid un contribuabil insolvabil si, deci, ar putea determina pierderea prin
imposibilitate de plata a creantei fiscale.
In procedura fiscala nu numai accesoriile fiscale, dar chiar si creanta fiscala
principala se pot pierde daca fiscul nu a depus minime diligente pentru a o pretinde
contribuabilului onest care, la data asa-zisului fapt generator al creantei fiscale, nu
era in cunostinta de cauza asupra “calitatii” sale de contribuabil. In practica
organelor fiscale, in anii 2009-2013, anumite operatiuni juridice considerate, pana
la acel moment, neimpozabile cu tva, au devenit brusc93 impozabile, persoanele in
cauza fiind, retroactiv, obligate sa plateasca tva, plus accesorii care triplau valoarea
“creantei” principale, la care s-a adaugat (pana la aparitia cauzelor conexe Tulica si
Plavosin94) sanctiunea refuzului dreptului de deducere a tva-ului achitat. A fost
(este inca) cazul operatiunilor juridice de transfer al dreptului de proprietate asupra
imobilelor si cazul cesiunilor de drepturi de autor. O norma fiscala incerta,
impredictibila, asupra exactitatii careia nu exista lamurire oficiala nici macar in
practica anterioara schimbarii bruste a comportamentului organului fiscal, nu este o
lege in sensul CEDO si, deci, trebuie inlaturata de la aplicare. Fiscul nu poate
extrage o taxa sau un impozit dintr-o incertitudine legislativa95.

13.3. De altfel, in dreptul fiscal (si chiar si in dreptul penal), solutia aparent
surprinzatoare prezenta in art. 1534 alin.2 Cciv isi gaseste un suport si in
principiului proportionalitatii, un principiu menit, mai ales in domeniul
administrativ sau fiscal, sa solutioneze conflictul intre un interes privat si un interes
public. Masura legala sau administrativa luata in interes public, care afecteaza
interese private, fara, insa, a le anihila, trebuie sa fie corespunzatoare atingerii unui
scop legitim, necesara si rezonabila. In caz contrar, masura incalca principiul
93
Prin Decizia nr.2/2011 a Comisiei Fiscale Centrale, Ministerul Finantelor a „decretat” ca, pentru livrarile taxabile
de constructii si de terenuri, taxa pe valoarea adaugata colectata aferenta se determina in functie de vointa partilor,
prin aplicarea cotei de TVA la contravaloarea livrarii, chiar si in cazul in care partile nu au convenit nimic cu privire
la TVA. Aceasta „solutie” incerca, in mod intrucavta naiv, sa justifice retroactiv campania inceputa in anul 2009 de
fisc de impunere retroactiva cu tva a tranzactiilor imobiliare. Doar ca, in perioada 2005-2009, nimeni nu stia, nici
macar fiscul, ca aceste tranzactii sunt purtatoare de tva, ci doar de impozit pe tranzactie.
94
CJUE, cauzele conexate C - 249/12 si C - 250/12 Corina Tulica Hrisi si Calin Ion Plavosin.
95
CEDO, speta Martorii lui Iehova contra Frantei, decizia din 30 iunie 2011.
proportionalitatii. Asa cum s-a vazut mai sus, acesta este evocat, de altfel, chiar in
art. 6 alin.2-3 din Codul de procedura fiscala.
Conform jurisprudentei CJUE, statele membre sunt obligate să îşi exercite
competenţele cu respectarea dreptului Uniunii şi a principiilor sale generale şi, în
consecinţă, cu respectarea principiului proporţionalităţii96.
In jurisprudenta relativ recenta a sectiei de contencios administrativ a ICCJ 97 s-a
retinut, in legatura cu principiul proportionalitatii, ca acesta obligă autoritățile
publice să ia numai acele măsuri necesare pentru atingerea scopului urmărit. Asa
cum bine s-a aratat in doctrina relativ recenta 98, “in condiţiile în care culpa pentru
inexistenţa unei legislaţii fiscale corespunzătoare aparţine autorităţilor statului,
solicitarea penalităţilor şi dobânzilor de întârziere ar trebui văzută ca o măsură
administrativă care încalcă principiul proporţionalităţii”. Or, culpa autoritatilor
pentru incertitudinea legala si reglementara echivaleaza cu omisiunea de a depune
minime diligente pentru prevenirea aparitiei prejudiciului fiscal. Asa cum rezulta si
din jurisprudenta instantei europene de la Luxembourg, “penalităţile nu trebuie să
treacă dincolo de ce este strict necesar […], iar procedurile de control […] nu
trebuie să fie însoţite  de o penalitate disproporţionată cu gravitatea 
încălcării99”; aceste măsuri, menite a consolida veniturile statului, nu trebuie să
meargă dincolo de ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv şi nici nu ar
putea fi exercitate astfel încât să limiteze dreptul100”.

14. Din perspectiva asa-numitei “lupte” contra evaziunii fiscale, contra hotiei din
banii publici si contra coruptiei, lupta dusa in ultimii ani mai mult teatral si formal
de autoritatile fiscale si penale, afirmatia – cheie a ICCJ, conform careia
prejudiciul este masura raspunderii reparatorii, este cruciala. Sumele exorbitante
vehiculate ca prejudicii sunt, fara indoiala, rezultanta aproape exclusiva a unei
“inflatii” a daunelor acumulate prin simpla trecere a timpului, inflatie favorizata de
96
Cauza C-188/09 Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak Orłowski.
97
A se vedea ICCJ, Sectia de Constencios administrativ si fiscal, decizia nr. 1424/2013, vizibila pe site-ul ICCJ. “O
măsură națională care condiționează, în esență, dreptul la scutire de la plata unei contribuții de respectarea unor
obligații de formă, fără a lua în considerare cerințele de fond și, mai ales, fără a se întreba dacă acestea erau
îndeplinite, depășește ceea ce este necesar pentru a se asigura perceperea corectă a taxei (C.E.J. – Speța Collee – C
146/05). [...] În baza principiului prevalenței substanței asupra formei, relevat și aplicat de Curtea de Justiție a
Uniunii Europene în aceeași speță, precum și de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 2041/2007,
autoritățile publice nu pot aduce restrângeri drepturilor individuale sau impune obligații pe considerente pur formale,
în măsura în care acestea nu sunt dublate de considerente ce țin de substanța raporturilor sociale cărora li se
adresează. “refuzul acordării unui drept prevăzut de lege, pe motiv că nu s-a îndeplinit o formalitate, care nu este
determinantă în obținerea acelui drept, înseamnă a nesocoti principiile generale aplicabile în materie de fiscalitate,
relevate și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv principiul certitudinii impunerii,
principiul proporționalității și principiul prevalenței substanței asupra formei”.
98
Luisiana Dobrinescu, Principiul proportionalitatii in Dreptul European. Exemple de neproportionalitate din
legislatia si practica romaneasca, in Curierul fiscal, nr.1/2013.
99
C-210/91 Comisia Europeană vs. Grecia, apud L. Dobrinescu, loc.cit.
100
CEJ, speta C 286/94 Garage Molenheide BVBA v. Belgian State, apud L. Dobrinescu, loc.cit.
atitudinea pasiva a “victimei” acestor prejudicii, adica autoritatile si institutiile
publice care au mandat de la contribuabili pentru a colecta cu promptitudine banii
publici, care isi tradeaza constant misiunea de bonus pater familias, asistand inerte
la prejudicierea proprietatilor si veniturilor publice dar, mai ales, a sanselor de a fi
recuperate vreodata. Autoritatile considera ca simpla amenintare cu penalitatile
exorbitante este suficienta pentru a starni conformarea “voluntara” (constienta, dar
nu libera, ci impusa prin frica de consecintele raspunderii) a contribuabililor si ca,
daca suspiciunea de frauda se extinde la toti contribuabilii, acestia vor deveni mai
disciplinati din punct de vedere fiscal. Este anormal ca o astfel de "victima" sa stea
in pasivitate cu decadele, așteptând ca valoarea prejudiciului sa devina cât mai
mare, in asa fel incat, in proportie inversa, “beneficiile” mediatice sa fie cat mai
mari, in timp ce sansele de recuperare a prejudiciilor (imense pe hartie) tind
asimptotic catre zero. In timp, autorul prejudiciului a putut sa devina, obiectiv sau
regizat (artificial), insolvabil, cu consecinta imposibilitatii recuperarii
prejudiciului. Or, un prejudiciu de 10 lei nerecuperabil este tot atat de “valoros” cat
un prejudiciu de 10 milioane de lei nerecuperabil. Singurul “avantaj”, in acest caz,
ramane cel mediatic, al luptatorului anti-coruptie, anti-evaziune si anti-hotie,
salvator al aparentelor, si nu al banilor publici.

15. Evaluarea convenţională a daunelor-interese este reglementată, cu caracter de

principiu, de art. 1538 – 1546 Cciv.
Acest tip de evaluare a despăgubirilor se prezintă, in mod traditional, sub forma
clauzei penale, dar si, in reglementarea Codului civil din 2011, sub forma arvunei
confirmatorii si a arvunei penalizatoare, precum si a conventiei prin care partile
sunt de acord ca, in caz de rezolutiune sau de reziliere, creditorul sa pastreze plata
partiala facuta de debitor.
Legea nr.313/1879 declara nula clauza penala din contractele de imprumut 101, fiind
vizata atat clauza penala expres prevazuta, cat si cea deghizata (disimulata) sub alte
forme, iar nulitatea se impunea indiferent daca raportul juridic respectiv era de
natura civila sau comerciala si indiferent daca partile contractante erau sau nu
comercianti. Instanta nu putea, in caz de ne-executare a obligatiei de plata a sumei
de bani rezultata din asemenea contracte, decat sa acorde creditorului dobanda
legala sau daune-interese, conform (fostului) art. 1084 Cciv, cifrata, pe atunci, la
5% in raporturile civile si la 6% in raporturile comerciale. Aceeasi lege interzicea
101
Foarte interesant din perspectiva istoriei dreptului, dar si dintr-o perspectiva etimologica, gramaticala, este ca
Legea nr.313/1879 privea nu numai contractele de imprumut, ci si contractele de “prestatiuni in natura”. Mai mult
chiar, titlul insusi al legii se referea la "oricare" contracte, ceea ce putea determina concluzia ca priveste orice
contracte care stipulau datorii banesti si clauze penale pentru neachitarea intocmai si la timp a acestora. Este, insa,
mult mai probabil ca legea avea in vedere doar contractele de imprumut si contractele de prestatiuni in natura,
evocate in cuprinsul art.1-2, cuvantul “oricare” fiind, de fapt, o transliteratie gresita a cuvantului “oarecari”, expresie
vetusta care are conotatia de “anumite”, “unele”, “cateva”.
si anatocismul (dobanda la dobanda), pe care il permitea, in mod exceptional,
numai in cazul “conventiunilor comerciale”. Exceptarea era aplicabila doar in caz
de dobanda la dobanda, nu si in cazul clauzei penale, expres stipulate in contract
sau deghizate sub alta forma. Clauza penala era interzisa si in contractele
comerciale de imprumut. Aceasta lege a fost abrogata de-abia prin Legea
nr.71/2011 de punere in aplicare a Codului civil (art. 230 lit.b), fiind in vigoare
pana in data de 1 octombrie 2011. Realitatea si efectivitatea acestei legii rezulta
dintr-o decizie obligatorie erga omnes pronuntata in 2005 de ICCJ, intr-un recurs
in interesul legii102. Mai mult chiar, actualitatea si constitutionalitatea Legii
nr.313/1879 au fost confirmate si de Curtea Constitutionala, prin decizia nr.524/2
decembrie 1998. Conform deciziei ICCJ din 2005, obligatorie erga omnes, intrucat
clauza penala in contractele de imprumut este interzisa prin dispozitii legale de
ordine publica, de la care nu se poate deroga prin contract, clauza penala prin care
se stabileste obligatia restituirii la scadenta a sumei imprumutate sub sanctiunea
penalitatilor de intarziere, pe langa dobanda contractuala convenita sau pe langa
dobanda legala contravine prevederilor legii. Desigur, insa, ca multi juristi
pozitivisti ar putea sustine ca o astfel de lege, venita din negurile sec. XIX, ar fi
intrat demult in desuetudine, fiind inaplicabila. Cu toate acestea, venerabila lege
este chiar mai tanara decat Codul civil de la 1864, cod care ultraactiveaza, el
insusi, tot in baza Legii nr.71/2011 de punere in aplicare a noului Cod civil, cel
putin in privinta contractelor incheiate sub “imperiul” acestui cod vechi, inainte,
deci, de intrarea in vigoare a noului Cod civil. Conform art. 102 alin.1 din aceeasi
Lege nr.71/2011, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a
fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi
încetarea sa. In plus, conform art. 115 din Legea nr.71/2011, clauza penală
convenită după intrarea în vigoare a Codului civil produce efectele prevăzute de
acesta, indiferent de data naşterii obligaţiei principale. De aici consecinta ca, per a
contrario, clauza penala convenita anterior intrarii in vigoare a Codului civil se
supune (inca) legii vechi, deci inclusiv Legii nr.313/1879. Toate clauzele penale
din contractele de imprumut (inclusiv creditele bancare sau creditele acordate de
IFN-uri) incheiate de dinainte de intrarea in vigoare a Codului civil sunt nule de
drept.
Clauza penală este o stipulatie contractuala, materializată într-o clauză specială în
contract ori sub forma unei convenţii separate, prin care părţile stabilesc, în mod
anticipat, despăgubirea ce urmează a fi plătită de către partea în culpă în cazul
neexecutării sau executării cu întârziere a uneia dintre obligaţiile contractuale. In
prezenta unei clauze penale, atat evaluarea legala a prejudiciului (concretizata, in
102
A se vedea ICCJ, dec. nr. XI /24 octombrie 2005, enuntata aici:
https://www.juridice.ro/46709/nevalabilitatea-clauzei-penale-aplicabila-pe-langa-dobanda-contractuala-
in-materia-creditelor-acordate-persoanelor-fizice-de-catre-cooperativele-de-credit-solutia.html .
cazul creantelor banesti, sub forma dobanzii legale sanctionatoare), cat si evaluarea
judiciara a acestuia sunt excluse, cu exceptia cazului in care, conform art. 1535
alin.3 Cciv, precum si conform dezvoltarilor jurisprudentiale mai jos citate, s-ar
impune acordarea unor daune – interese compensatorii aditionale103.
Clauza penală este o convenţie accesorie raportului juridic principal, motiv pentru
care răspunderea sub forma penalităţilor există numai dacă părţile le-au prevăzut
expres, fie prin clauza inserata în contract si dedicată acestui scop, fie printr-o
convenţie separată. Faptul că, în dreptul comercial, raporturile juridice contractuale
nu sunt întotdeauna îmbrăcate în formă scrisă nu schimbă cerinţa formei scrise si
dedicate a clauzei penale, întrucât activitatea comercială este reglementata direct
(art.3 alin.1 Cciv) sau ca drept comun (art.2 Cciv) de legea civila, inclusiv de
regulile privind existenţa şi validitatea convenţiilor, în general, şi regulile existenţa
şi valabilitatea convenţiei de clauză penală, în special.
De regula, in cazul in care evalueaza anticipat prejudiciul care rezulta din ne-
executarea obligatiei principale, clauza penala este prevazuta sub forma unei sume
globale (forfetare).
In schimb, in cazul in care clauza penala evalueaza anticipat prejudiciul rezultat
din intarzierea executarii obligatiilor, clauza penala este configurata ca o suma
aferenta fiecarei unitati de timp de intarziere sau, dupa caz, ca un procent aplicat
asupra valorii obiectului obligatiei principale, calculat pe fiecare zi de intarziere (in
acest caz, vorbim de penalitate de intarziere sau de penalitate moratorie).
Daca este menita a inlocui executarea in natura a obligatiei principale, clauza
penala nu poate fi cumulata cu executarea in natura. In caz de neexecutare,
creditorul nu poate cere decat fie executarea silita in natura a obligatiei principale,
fie clauza penala (caz in care va fi scutit de dovada prejudiciului), iar debitorul nu
se poate libera oferind plata clauzei penale (art. 1538 Cciv).
In schimb, daca penalitatea este prevazuta pentru ne-executarea la timpul sau in
locul stabilit a obligatiei principale, creditorul poate cere si plata (sau executarea
silita) in natura a obligatiei principale, si penalitatea, cumulul celor doua obligatii
putand fi, totusi, obiectul unei renuntari (exprese sau tacite) la drept din partea
creditorului, asa cum rezulta din art. 1539 Cciv.
In afara de rolul de a inlocui evaluarea judiciara sau, dupa caz, evaluarea legala a
prejudiciilor, si de rolul de a-l scuti pe creditor de proba existentei si a cuantumului
prejudiciului, clauza penala mai are si rolul de a-l incuraja sau, mai degraba, de a-l
103
Cererea creditorului unei sume de bani de despăgubiri aditionale se plasează în domeniul evaluării judiciare, în
cazul căreia trebuie îndeplinite toate condiţiile răspunderii contractuale pentru a se putea dispune, de către instanţă,
repararea prejudiciului, inclusiv cea a legăturii de cauzalitate. Spre exemplu, nu se pot acorda dobânzi bancare, ca
despăgubiri în completarea dobânzilor moratorii, pentru că în acest caz nu se poate proba legătura de cauzalitate
între prejudiciul invocat (plata de dobânzi bancare pentru creditele contractate pentru asigurarea de disponibilităţi) şi
fapta ilicită a debitorului de a nu-şi plăti la timp datoria. Intr-adevăr, creditele bancare respective pot fi luate şi cu alt
scop, iar disponibilităţile pot fi asigurate şi din alte surse. A se vedea, in acest sens : CSJ, s.com., dec.nr.477/1996, in
Buletinul jurisprudentei 1996, p.294; CSJ, s.com., dec.nr.837/1996, Buletinul jurisprudentei 1996, p.296.
determina pe debitor sa isi achite intocmai si la timp datoriile asumate prin
contract, pentru a evita consecintele patrimoniale drastice pe care le poate avea
obligatia de plata a penalitatii. De aceea, clauza penala joaca si rolul unei garantii
indirecte a executarii obligatiei, constituind o asigurare a creditorului ca debitorul
isi va executa obligatia104, prin faptul ca existenta clauzei penale este o modalitate
de constringere a debitorului la executare. Stiindu-se amenintat cu majorarea
prejudiciului pe care ar urma sa il acopere in caz de ne-executare, debitorul, cel
mai probabil, va plati. Cel mai adesea, acest rol de garantie indirecta este jucat de
penalitatile de intarziere, motiv pentru care, in contractele comerciale, penalitatile
de intarziere sunt practici obisnuite ale partilor sau chiar clauze – tip inserate in
contractele de adeziune pe care le practica marii comercianti. Aceste penalitati de
intarziere pot fi, insa, intimidante prin caracterul lor excesiv si, mai mult, pot face
din contract o adevarata zona de captivitate a debitorului, care nu mai este liber sa
actioneze conform intereselor proprii, adaptate la necesitatile unui contract normal,
ci este controlat de creditor prin teroarea acumularii treptate a penalitatilor de
intarziere. Desi pare contra-intuitiv, exista motive pentru ca insusi creditorul sa se
fereasca de astfel de acumulari si excese de penalitati de intarziere, intrucat un
debitor ruinat nu mai este o sursa de lichiditate pentru creditor, ci un risc de
insolvabilitate si, deci, de imposibilitate de plata a datoriilor. De aceea, art. 1541
Cciv consacra unele reguli (incomplete) privind reducerea penalitatilor excesive,
reguli asupra carora vom reveni in paragraful final al acestei sectiuni 105. In plus,
regula asa-zisei “imutabilitati” a clauzei penale (regula fundata pe o interpretare
rigida a principiului fortei obligatorii a contractului, care impune ca, in prezenta
unei penalitati, judecatorul sa nu poata acorda depagubiri nici mai mici, nici mai
mari decat cele evaluate anticipat de partile contractului) poate fi inlaturata atat
dand curs cerintelor echitatii si bunei credinte care guverneaza orice raport juridic
contractual, cat si principiul echilibrului contractual, daca penalitatile sunt
inechitabile sau daca ele releva o situatie de impreviziune.

16. Evaluarea legală a daunelor-interese are în vedere, în principiu, doar obligaţia

de a da o sumă de bani106. Despăgubirile pentru neexecutarea la scadenţă a
obligaţiilor băneşti sunt evaluate legal, sub forma dobânzii legale penalizatoare.
Asa cum s-a aratat mai sus, aceasta dobanda legala se aplica fie in cazul in care nu
104
Cass.com.fr., 29 jan.1991, no.89-16446, Bull.civ. IV, no.43, apud B. Fages, op.cit., p. 317. A se vedea si : C.
Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1992, p. 299-302; T.R.
Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968, p. 320; Smaranda Angheni,
Clauza penală în dreptul civil și comercial, Editura Oscar Print, București, 1996, p. 15.
105
A se vedea infra, §3. Terorismul contractual. Reducerea penalitatilor excesive.
106
Exista, insa, si alte cazuri de evaluare legala a prejudiciului. In materia contractului de transport, raspunderea
carausului este evaluata legal, sub forma unui multiplu al tarifului de transport, in cazul intirzierii transportului, sau
al unui pret curent al marfii deteriorate sau pierdute, in cazul celorlalte tipuri de transporturi deficitare.
exista conventie speciala privitoare la dobanzi, fie in cazul in care partile, prin
contract, au stabilit ca obligatiile banesti sunt purtatoare de dobanda, fara a stabili,
insa, un cuantum al dobanzii.
Intrucat dobanda legala penalizatoare este stabilita de lege prin norme supletive,
partile, mai ales in raporturile juridice comerciale, o pot inlatura de la aplicare prin
clauza contractuala sau conventie separata speciala, sub forma unei penalitati de
intarziere, caz in care penalitatea de intarziere inlocuieste dobanda legala. Intrucat
dobanda legala si penalitatea de intarziere indeplinesc acelasi rol, acela de a pre-
determina prejudiciul cauzat de intarzierea platii obligaţiilor băneşti, penalitatea de
intarziere nu se poate cumula cu dobanda legala107.
Dar nimic nu se opune ca fie dobanda legala, fie penalitatea de intarziere, sa fie
cumulate cu daune-interese compensatorii aditionale, pentru repararea integrala a
prejudiciului cauzat prin intarzierea executarii obligatiei banesti. Jurisprudenta
destul de recenta a ICCJ a confirmat legalitatea acestui cumul, mai ales cand
daunele interese compensatorii aditionale sunt solicitate pentru actualizarea
creantei banesti cu indicele de inflatie108. Intr-adevar, dacă dobânda legală (sau
chiar cea convenţională) nu acoperă integral prejudiciul, pentru că a intervenit o
erodare a valorii reale a monedei de plată, astfel că cerinţa acoperirii integrale a
prejudiciului nu mai poate fi satisfăcută prin aplicarea dobânzii legale (sau a celei
convenţionale), se poate apela la principiile evaluării judiciare, pentru a se acorda
creditorului daune compensatorii suplimentare (aditionale). Evaluarea judiciară
este regula pentru celelalte tipuri de evaluare şi li se aplică şi acestora din urmă în
caz de lacună de reglementare. De altfel, vechea regula din art. 1088 alin. 1 din
Codul civil de la 1864, conform careia, in materie de obligatii banesti, daunele
interese moratorii nu puteau cuprinde decat dobanda legala devenise desueta,
dovadă că a si fost abandonata de legiuitor. În condiţiile instabilităţii monetare, o
astfel de soluţie, ce datează din epoca monedei — aur, este o soluţie injustă pentru
creditor. Echitatea sau situatiile de impreviziune justifica acordarea de despagubiri

107
In acest sens este atat jurisprudenta anterioara, cat si cea ulterioara adoptarii actualului cod civil. A se vedea:
ICCJ, Decizia XI/2005 data intr-un recurs in interesul legii, asadar, obligatorie erga omnes, sub imperiul Codului
civil de la 1864; solutia era intemeiat, intre altele, pe dispozitiile Legii nr.313/1879 privind interzicerea clauzei
penale in contractele de imprumut (actualmente abrogata). A se vedea, de asemenea, ICCJ, sectia I civila, dec. nr.
593/2016, precitata. Pentru doctrina, a se vedea Monna-Lisa Belu Magdo, op.cit., 2017, p. 240-241,.
108
A se vedea ICCJ, sect.com, dec. nr. 304/2009, dec.nr. 3252/2009, precum si dec. nr. 722/2010. Conform acestei
din urma decizii, “actualizarea se constituie intr-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, in timp ce
dobanda urmareste acoperirea beneficiului nerealizat”. In acelasi sens este si decizia nr.2/2014 emisa de ICCJ intr-
un recurs in interesul legii, decizie reamintita mai jos. In sensul ca in materie de obligatii banesti daunele interese
sunt exclusiv daune moratorii, neputind fi concepute daune interese compensatorii, a se vedea Mona Maria
Pivniceru, Maria Gaita, Nota la dec.civ.nr. a C.Ap. Iasi, in Dreptul nr.10/2001, p.188.
in completarea dobinzii legale penalizatoare109 sau a penalitatilor de intarziere110.
Condiţia care se pune pentru admisibilitatea daunelor compensatorii în materie de
obligaţii băneşti (in completarea daunelor moratorii) este aceea ca creditorul să
dovedească existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta
debitorului de a nu plăti la timp datoria sa şi erodarea valorii monedei de plată,
întrucât în acest caz, nemaifiind îndeplinite condiţiile art. 1535 alin.1 Cciv (care a
inlocuit desuetul art. 1088 alin. 1 din Codul civil de la 1864), nici prejudiciul şi
nici legătura de cauzalitate nu mai pot fi considerate prezumate.
§3. Actualizarea valorii

17. Neplata la scadenta a creantei banesti poate determina scaderea puterii

cumparare a titularului creantei, scadere ce ar putea accelera si dura atat de mult
incat devalorizarea sa nu mai poata fi compensata prin dobanzi legale sau
conventionale. Partile pot, desigur, sa prevada metode si mecanisme contractuale
de indexare, de consolidare in valuta sau de adaptare (revizuire) a sumei de bani
platibile de catre debitor, in vederea evitarii erodarii puterii de cumparare a sumei
de bani datorata de debitor111. In lipsa unor astfel de clauze sau in prezenta unor
clauze incerte si imprecise “dedicate” unui astfel de scop, se poate apela la
mecanismul daunelor-interese compensatorii, pentru complinirea vointei lacunare a
partilor. Practic, in astfel de cazuri, compensarea prejudiciului suferit de creditorul
unei sume de bani prin erodarea valorii reale a monedei de plată, denumita,
jurisprundential si, in ultima vreme, chiar normativ, actualizarea creantelor
109
Codul civil roman de la 1864 admitea, cel putin indirect, ca in materie de imprumut de bani, era posibila
revizuirea contractului, inclusiv sub forma despagubirilor in completare. Astfel, art. 1579 alin.3 C.civ. arata : [...]
„asemenea când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori de argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi
calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va
restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate”. A se vedea:
M.-E. Burzo, Efecte ale devalorizării monetare în raporturile juridice civile patrimoniale, teză de doctorat,
Facultatea de Drept, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1998, p. 49-52 – apud, L.Pop op.cit, p. 537, nota
de subsol nr. 8.
110
In sens contrar, a se vedea: CSJ, s.com., dec.nr.243/1996, Buletinul jurisprudentei 1996, p.290 : „Prin stipularea
clauzei penale (conventie accesorie), partile au hotarit anticipat daunele-interese compensatorii in cazul neexecutarii
totale sau partiale a obligatiei ori daunele interese moratorii pe care una din parti le-ar incerca in urma executarii cu
intarziere. […] Partile, prin vointa lor, hotaresc dinainte asupra cuantumului despagubirilor pentru prejudiciile
suferite ca urmare a neexecutarii obligatiilor asumate. Ca atare […] nu se mai pot pretinde alte despagubiri (subl.n.)
ca urmare a neindeplinirii totale sau partiale a obligatiei ori pentru simpla intarziere in executare, in acest sens fiind
dispozitiile art.1087 Cciv. Intrucit parata a fost obligata la plata de penalitati catre reclamanta, aceasta nu mai este in
drept sa pretinda si dobanzile prevazute in art.43 Ccom. (subl.n.)”.
111
In jurisprudenta fostei Curti Supreme de Justitie s-a retinut ca actualizarea sumei datorate cu indicele de inflatie
intervine chiar si in cazul lipsei unei astfel de clauze in contract, o atare clauza fiind sub-inteleasa. A se vedea CSJ,
s.com., dec.nr.4456/1999, in Buletinul Jurisprudentei pe anii 1990-2003, apud Monna-Lisa Belu Magdo, op.cit., p.
228, nota 1 subs. Avand in vedere ca, la aceea epoca (anii 1998-2001), inflatia avea cote foarte ridicate in Romania,
solutia fostei CSJ era justificata illo tempore, dar privita retroactiv, ea este, intr-o oarecare masura, exagerata in
prezent. In realitate, actualizarea poate fi pretinsa ca un timp special de daune-interese compensatorii, prejudiciul
suplimentar cauzat de erodarea valorii creantei banesti neputand fi prezumat, ci urmand a fi probat de creditor, dupa
regulile evaluarii judiciare.
banesti, se poate dovedi a fi unica masura reala de consolidare a valorii creantei
banesti.
Codul civil permite, asa cum s-a vazut, daune-interese aditionale pentru cazurile in
care daunele moratorii (stabilite ca penalitati de intarziere sau ca dobanzi
moratorii) nu ar fi suficiente pentru acoperirea integral a prejudiciului cauzat de
intarzierea executarii obligatiei banesti, doctrina si practica judiciara admitand, in
plus, ca erodarea valorii creantei banesti sa fie compensata si cu actualizarea
acesteia in functie de diverse criterii, cum ar fi indicele inflatiei sau al preturilor de
consum.
Chestiunea actualizarii valorii creantei banesti este veche si controversata in
dreptul nostru de dupa 1990, fiind tipica perioadelor de criza economica si de
tulburare a increderii intre comercianti, date fiind incidentele dese de plata,
alimentate de inflatie, cresterea cursului devizelor convertibile fata de moneda
nationala si falimentele ce intervin in lant. Actualizarea valorii creantei banesti
este, in primul rand, un castig al jurisprudentei. Asa cum am aratat cu foarte multa
vreme in urma112, desi rare, existau inca din anii 1995-2000 unele soluţii
jurisprudenţiale, din practica fostei Curţii Supreme de Justitie, care anticipau
solutiile actualului Cod civil relative la daunele-interese compensatorii
suplimentare (aditionale) si la necesitatea probei prejudiciului si a legaturii de
cauzalitate, ca cerinte ale admisibilitatii unor astfel de despagubiri aditionale 113.
Jurisprudential, principiul care a fost pus la baza instituţiei actualizării valorii
creanţei băneşti a fost acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de debitor
prin neplata la termen a datoriei băneşti. Considerand ca noţiunea de „pierdere
efectivă“ (damnum emergens) are în vedere şi pierderea suferită de creditor prin
erodarea valorii reale a monedei de plată, proces la care creanţa este supusă din

112
Gh. Piperea, Nota la dec.nr. 3208/2000 a CSJ, s.com., publicata in Pandectele Romane nr. 4/2001.
113
A se vedea, in acest sens, CSJ, s.com., dec.nr.479/1995, Buletinul Jurisprudentei 1995, p.338, conform careia
„raspunderea pentru nerespectarea obligatiei de plata a pretului produselor livrate, in relatiile comerciale, poate fi o
raspundere sub forma penalitatilor sau sub forma despagubirilor, iar in unele situatii acestea pot fi cumulate”; a se
vedea, de asemenea, CSJ, s.com., dec.civ.nr.508/1995, ibidem, p.340, care statueaza ca „in obligatiile comerciale,
sanctiunea aplicabila debitoarei sub forma dobanzilor si (subl.n.) penalitatilor se aplica de la scadenta platilor”. Se
pare insa ca, in acesta decizie de speta, in opinia instantei supreme, penalitatile sunt altceva decat despagubirile -
n.n.; a se vedea, de asemenea, si CSJ, s.com., dec.nr.249/1996, Buletinul jurisprudentei 1996, p.292, conform careia
„nu se justifica aplicarea si a dobanzilor solicitate in temeiul (fostului) art.43 C.com., atata timp cit nu s-a facut
dovada ca, prin rolul lor de despagubire, penalitatile nu au acoperit daunele (subl.n.). […] Acordarea acestora (a
despagubirilor in completare, n. n.), determinata de culpa debitoarei, este conditionata, potrivit art.1086 Cciv, de
dovada legaturii de cauzalitate intre prejudiciu si fapta culpabila a debitoarei.” A se vedea, de asemenea, si CSJ,
s.com., dec.nr.1897/2000 [unde s–a retinut ca : „parata trebuie sa acopere prejudiciul cauzat prin retinerea abuziva a
sumelor aflate in contul curent al reclamantei, suportand diferenta de dobanzi chiar in lipsa conventiei de depozit,
(lipsa – adaug.n., G.P.) invocata de parata. In conditiile in care reclamanta a fost lipsita de beneficiul sumelor
blocate abuziv de parata, aceasta datoreaza si sporul de inflatie, pe langa dobanzile aplicate pentru retinerile
efectuate fara contract de depozit.”] si CSJ, s.com., dec.nr. 3208/2000, publicata in Pandectele Romane nr. 4/2001,
cu Nota de Gh. Piperea.
vina debitorului, care întârzie plata creanţei 114, s-a ajuns la concluzia ca si acest
prejudiciu este supus procedurii actualizării115.
Într-o decizie din 1999, fosta Curte Supremă de Justitie a decis 116 că „prin faptul că
partea beneficiară nu a efectuat plata la scadenţă, echilibrul contractual nu s-a mai
păstrat (subl. n.), prestatoarea fiind prejudiciată prin devalorizarea leului
corespunzător indicelui de inflaţie. Respingerea cererii de reactualizare a preţului
de către instanţele de fond pe considerentul că părţile nu au prevăzut o asemenea
posibilitate în contract este criticabilă. Aceasta întrucât nu suntem în prezenţa unei
sancţiuni pentru neîndeplinirea unei prestaţii contractuale, cum ar fi clauza de
penalităţi, ci a unei reactualizări a preţului (subl. n.) convenit la data încheierii
contractului, respectiv de stabilire a valorii prestaţiilor reclamantei la data plăţii
efective de către beneficiară. Dobânzile prevăzute de art. 43 C. com. privesc
sancţionarea întârzierii plăţii şi nu se confundă (subl. n., G.P.) cu preţul prestaţiilor
actualizate“. Solutia actualizarii valorii creantei banesti, ca modalitate de reparare a
prejudiciului suferit de creditor prin erodarea acestei valori, cauzata de trecerea
timpului, a fost extinsa chiar si in domeniul raspunderii civile delictuale in
raporturile juridice dintre simplii particulari117.
Valorificand aceste solutii, Codul de procedura civila de la 1865 a ajuns, treptat, sa
evoce ideea actualizarii creantei banesti, mai intai in domeniul executarii silite si,
ulterior, in domeniul somatiei sau al ordonantei de plata. Vechiul cod de procedura
civila, inainte de abrogare, fusese deja modificat in acest sens de mai multe ori 118.
Actualul Cod de procedura civila prevede, in art. 628 alin.3, competenta
functionala a executorului judecatoresc de actualiza creanta baneasca, in principal,
in functie de indicele de inflatie. De asemenea, acelasi cod evoca posibilitatea
cumului dobanzilor legale cu “alte despagubiri ce se cuvin creditorului, potrivit
legii”, atunci cand stabileste continutul petitului principal al cererii de ordonanta de
plata (art. 1017 alin.1, lit.d) Cprciv).
Acele decizii mai vechi ale instantei de la varful sistemului nostru judiciar, evocate
mai sus, anticipau, de altfel, si o solutie recenta pronuntata intr-un recurs in

114
A se vedea, in acest sens, CSJ, s.com., dec.nr.1931/13.05.1999, RDC nr.5/2001, p.139.
115
Pentru o critica a institutiei actualizarii, a se vedea M.M.Pivniceru, M.Gaita, loc.cit., in Dreptul nr.10/2001, p.193.
116
CSJ, s.com., dec.nr.1931/13.05.1999, precitata, in RDC nr.5/2001, p.139.
117
A se vedea Decizia nr. 6587 din 11 iunie 2009, Sectia civila si de proprietate intelectuala, Inalta Curte de Casatie
si Justitie, publicata pe portalul ICCJ: “vanzatorul este obligat sa plateasca cumparatorului diferenta dintre pret si
sporul de valoare dobandit de lucru intre momentul incheierii contractului si data producerii evictiunii, indiferent de
cauza care a produs excedentul de valoare sau daca sporul a fost sau nu previzibil ori vanzatorul de buna sau de rea-
credinta; datorita (fostului, n.n.) art. 1344 C. civ., cumparatorul nu suporta riscul devalorizarii monetare”. Intr-
adevar, conform art. 1344 din Codul civil de la 1864, “daca lucrul vindut se afla, la epoca evictiunii, de o valoare
mai mare, din orice cauza, vinzatorul este dator sa plateasca cumparatorului, pe linga pretul vinzarii, excedentele
valorii in timpul evictiunii”.
118
Pentru aceste modificari, a se vedea Gh. Piperea, Introducere in Dreptul contractelor profesionale, editura CH
Beck, Bucuresti, 2011, p. 217-219.
interesul legii, solutie care are caracter obligatoriu, erga omnes, in toate cazurile
care releva aceeasi problema de drept. Este vorba de Decizia ICCJ nr.2/2014, o
decizie pronuntata in materia speciala a drepturilor salariale, amanate la plata prin
ordonante de urgenta succesive 119, dar care are, totusi, valoare de principiu in
dreptul civil120, dovada stand o recenta solutie a ICCJ care face referire la ea, ca
fiind o solutie general obligatorie121. In decizie se retine ca “pierderea efectiv
suferita de creditor, ca prim element de reparare integrala a prejudiciului, este
remediata prin […] actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele
preturilor de consum”, ca “[...] principiul repararii integrale a prejudiciului suferit
de creditor, ca efect al executarii esalonate a titlurilor executorii, impune si
remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea
beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese
moratorii, sub forma dobanzii legale, ca “debitorul poate fi exonerat de obligatia de
a repara integral prejudiciul cauzat prin executarea cu intarziere a creantei stabilite
prin titlu executoriu daca face dovada interventiei unui caz fortuit sau a unui caz de
forta majora, imprejurari care se circumscriu sintagmei „cauza straina, care nu-i
poate fi imputata” si ca, “atat timp cat repararea integrala a prejudiciului
presupune, cu valoare de principiu, atat acoperirea pierderii efective suferite de
creditor (damnum emergens), cat si beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum
cessans), a accepta faptul ca […] poate fi acoperita doar pierderea efectiva, iar nu
si beneficiul nerealizat, echivaleaza cu nesocotirea principiului repararii integrale a
prejudiciului”. Intr-o recenta decizie de speta 122, dar enuntata tot cu valoare de
pincipiu, aceeasi ICCJ a retinut ca “natura juridică a dobânzii este diferită de
natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o
sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată - lucrum
cessans), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data
efectuării plăţii (daune compensatorii - damnum emergens). Diferenţa dintre cele
două instituţii juridice conduce la concluzia admisibilităţii cumulului acestora
neputându-se vorbi despre o dublă reparaţie, ceea ce ar reprezenta o îmbogăţire
fără justă cauză a creditorului. Prin urmare, este legal cumulul actualizării sumei
executate cu dobânda, deoarece numai prin această modalitate se asigură
respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului”. Decizia precitata face
referire, in motivare, la decizia nr.2/2014, retinand ca “relativ la chestiunea privind
cumulul daunelor interese moratorii cu cele compensatorii, trebuie avut în vedere
că problema de drept în discuție a fost clarificată prin decizia nr. 2/2014 […] care
119
Decizia a fost publicata si poate fi consultata aici : http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?
customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=86931.
120
La aceeasi concluzie a ajuns si Monna-Lisa Belu Magdo, op.cit., 2017, p. 242.
121
Decizia ICCJ nr.593/2016, precitata.
122
ICCJ, sectia I civila, dec. nr. 593/2016, precitata.
a statuat, cu forță obligatorie, în privința naturii sumelor solicitate a fi actualizate
cu indicele de inflaţie şi a posibilităţii cumulului dobânzii legale cu actualizarea
aceloraşi sume, cu indicele de inflaţie”.
Asadar, chestiunea admisibilitatii actualizarii creantei banesti este, in prezent,
castigata teoriei generale a obligatiilor. In lipsa unor clauze speciale, dedicate
consolidarii valorii reale a creantei banesti, sau in prezenta unor clauze de acest
gen, imprecise sau incomplete, actualizarea judiciara a creantei banesti este
categoric admisibila.
Mai mult chiar, in anumite conditii speciale, care fac obiectul urmatorului sub-
paragraf, actualizarea creantei poate fi cumulata cu dobanzile moratorii sau cu
penalitatile de intarziere.

§4. Cumulul penalitatilor de intirziere sau al dobanzii cu actualizarea valorii

18. Actualizarea valorii creantei banesti nu are natura garantiei sau a asigurarii
indirecte a platii obligatiei principale (dupa unele opinii 123, acestea fiind
caracteristice dobanzii legale sau penalitatii de intarziere) si, cu atat mai putin, nu
are natura sanctionatorie, ci este menita a prezerva valoarea reala, intrinseca, a
creantei banesti si, implicit, a puterii de cumparare a cantitatii de moneda
implicata. De aceea, principial, este admisibil cumulul dobanzilor legale sau al
penalitatilor cu actualizarea valorii creantei banesti.
In argumentarea Deciziei nr.2/2014 pronuntata de ICCJ intr-un recurs in interesul
legii (precitata) s-a retinut opinia specialistilor oficial consultati in vederea emiterii
solutiei, conform carora “daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu actualizarea
sumelor de bani cu indicele preturilor de consum, avand in vedere finalitatile
123
Pentru aceasta caracterizare, a se vedea T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică,
București, 1968, p. 320. Ulterior, ideea a fost reluata in doctrina de dupa 1990. A se vedea, cu titlu de exemplu, C.
Statescu, C. Barsan, op.cit., editia 1992, p.299-302.
distincte ale acestor despagubiri, si anume: mentinerea valorii reale a obligatiei
monetare la data efectuarii platii (evitarea „erodarii” creantei prin inflatie) in cazul
actualizarii creantei cu indicele preturilor de consum, care are caracter
compensatoriu (damnum emergens), respectiv castigul pe care creditorul l-ar fi
obtinut ca urmare a investirii banilor, daca acestia ar fi fost platiti la scadenta
(fructele civile), in cazul dobanzii penalizatoare, care are caracter moratoriu
(lucrum cessans). Acordarea cumulata a acestor despagubiri este impusa si de
principiul repararii integrale a prejudiciului”. In decizia propriu-zisa a ICCJ s-a
retinut ca “in cazul executarii cu intarziere a obligatiei de plata a unei sume de
bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligatiei, daunele-interese
sub forma dobanzii legale se datoreaza, fara a se face dovada unui prejudiciu si
fara ca principiul repararii integrale a prejudiciului sa poata fi nesocotit”, cu
consecinta ca actualizarea valorii creantei banesti poate fi cumulata cu dobanda
legala (asa cum, de altfel, poate fi cumulata si cu penalitatea de intarziere care ar
inlocui dobanda legala).
Devalorizarea puternică a monedei de plată față de moneda de referință din
contract, cu consecința prejudicierii grave a creditorului, prejudiciu cauzat de
faptul culpabil al debitorului de a fi întârziat plată, face posibilă actualizarea valorii
creanței bănești. Intr-o astfel de situatie, nominalismul monetar (despre care se va
vorbi in subpragraful urmator) nu este o modalitate de protectie a creditorului, ci o
facilitate acordata debitorului, potential inechitabila. De aceea, creditorul
profesionist trebuie să se asigure contra riscului devalorizării, prin includerea în
contract de clauze speciale, dedicate, de menţinere a valorii monedei de plată —
spre exemplu, prin parificarea sumei în lei cu echivalentul acesteia în devize
convertibile — sau prin includerea de penalităţi într-un cuantum suficient de mare
pentru a acoperi şi riscul devalorizării. Acoperirea prin clauze contractuale
dedicate a riscului devalorizării este posibilă numai în cazul contractelor scrise, al
facturilor acceptate, al altor acte scrise care să constate creanţa bănească şi clauza
de menţinere a valorii reale a monedei de plată. In cazul contractelor care nu
îmbracă forma scrisă — oferta urmată de acceptare, comanda urmată de executarea
acesteia, contractele încheiate în sistem e-commerce etc. — cumulul penalităţilor
cu despăgubiri în completare, pentru acoperirea devalorizării monedei de plată,
este întotdeauna admisibil.
Este admisibilă chiar si acordarea de despăgubiri în completarea penalităţilor de
întârziere (sau în lipsă, a dobânzilor moratorii), mai ales în cazul devalorizării
monedei de plată, daca acestea au caracter derizoriu in comparative cu
amplitudinea prejudiciului real cauzat direct si necesar de intarzierea platii,
intarziere de care este culpabil debitorul.
Clauza penală derizorie face posibile daune-interese compensatorii, în completare.
Este important de observat că, de pe poziția de „puternic al economiei”, un
profesionist poate să impună co-contractantului său și clauze penale derizorii. De
regulă, aceste mecanisme contractuale de evaluare anticipată a prejudiciilor
cauzate de partea puternică în contract părții slabe a contractului este accesoriul
aproape invariabil al clauzelor penale excesive impuse pentru prejudiciile cauzate
de partea slabă în contract. În fapt, clauzele penale excesive sau draconice care
joacă împotriva părții slabe a contractului sunt însoțite de clauze penale derizorii
„împotriva” celui puternic, de termene largi, favorabile acestuia, de posibile
extensii ale acestor termene, determinate de simple acte unilaterale ale părții
puternice în contract, de cazuri de încetare a contractului pentru simple notificări
unilaterale relative la lipsuri calitative, de clauze de mediere sau conciliere
prealabilă menite a întârzia un litigiu etc.
De altfel, o astfel de clauză penală derizorie poate fi calificată ca fiind abuzivă, în
virtutea Legii nr. 72/2013, care introduce conceptul de clauze și practici abuzive în
contractele dintre profesioniști124. O astfel de calificare poate duce la excluderea
din contract a clauzei penale respective, cu consecința că, alături de dobânda
remuneratorie, cuantumul despăgubirii se va calcula după criteriul dobânzii legale.
Conform art. 12 din Legea nr.72/2013, dacă termenul de plată ori nivelul dobânzii
sau al daunelor-interese suplimentare sunt stabilite în mod vădit inechitabil în
raport cu creditorul, atunci practica sau clauza respectivă este considerată abuzivă.
La fel, in conformitate cu art. 14 lit.a) din aceeasi lege, o clauza contractuala care
ar impune, in dauna profesionistului mai slab in contract, dobanzi mai mici decat
cele legale sau penalitati derizorii, este calificata ca o clauza abuziva. Fiind clauze
abuzive, ele sunt lovite de nulitate absolută si, conform art. 15 alin.2 din aceeasi
lege, ele pot da naștere, în condițiile Codului civil, și la despăgubiri. In consecinta,
clauzele abuzive nu numai ca urmeaza a fi eliminate din contract, dar consecinta va
putea fi si obligarea co-contractanului la despabugiri, care vor putea lua forma
cumulului dobanzii sau penalitatii cu daune interese compensatorii, inclusiv sub
forma unei actualizari a creantei banesti. Dreptul la acțiunea în constatarea nulității
și la acțiunea în daune aparține oricărui profesionist, indiferent dacă partea
contractantă este un alt profesionist (spre exemplu, o bancă, un asigurator, un lanț
de supermarket-uri, un transportator etc.) sau o autoritate (care poate fi co-
contrctant al comerciantului, spre exemplu, în achizițiile publice). Același drept de
acțiune îl au și organizațiile patronale reprezentative (art. 19 lit. b) din Legea
nr.72/2013). Pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze sau practici
contractuale, instanța sesizată “va ține cont”, așa cum rezultă din art. 13 din Legea
nr.72/2013, de toate circumstanțele cauzei, dar în special de: (i) abaterile grave de
124
Legea nr.72/2013 privind masurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plata a unor sume de
bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante (M. Of. nr.
182/2013).
la practicile statornicite între părţi sau de la uzanţele conforme ordinii publice sau
bunelor moravuri; (ii) nerespectarea principiului bunei-credinţe şi a principiilor de
diligenţă în executarea obligaţiilor; (iii) natura bunurilor sau serviciilor; (iv) ne-
prevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata
dobânzii; (v) poziţia dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere
mică sau mijlocie. Deși nu rezultă expres din lege o astfel de concluzie, se poate
spune că, în prezenta unor astfel de „circumstanțe ale cauzei”, judecătorul va putea
aplica o prezumție simplă de caracter abuziv al clauzelor sau practicilor
contractuale, ceea ce înseamnă că profesionistul sau autoritatea, pârâți într-o astfel
de acțiune, vor fi nevoiți să răstoarne prezumția de caracter abuziv, demonstrând
inversul circumstanțelor enunțate de art. 13 din Legea nr. 72/2013. La o astfel de
concluzie se poate ajunge pe baza a cel puțin patru argumente: (i) în contextul
cauzei, judecătorul are de analizat uzanțele conforme ordinii publice sau bunelor
moravuri, principiul bunei-credințe și măsura în care clauzele sau practicile
contractuale incriminate s-ar abate de la aceste uzanțe sau principii; de asemenea,
judecătorul are de analizat și poziția dominantă a co-contractantului reclamantului;
de pe poziția sa dominantă, profesionistul sau autoritatea, pârâte în astfel de
acțiuni, își va fi impus, de regulă, voința în contractele cu partenerii săi de afaceri,
contracte care au structura și configurația contractelor pre-formulate, de adeziune;
băncile, societățile de asigurări, lanțurile de supermarket-uri, societățile de leasing,
de telefonie etc. își impun „condițiile generale de afaceri” nu numai clienților lor
de retail (consumatori), ci și clienților lor corporate (profesioniști), iar autoritățile,
evident, își impun voința prin așa-numitele „caiete de sarcini” sau prin
regulamentele de achiziții; (ii) în sistemul Legii nr.193/2000, consumatorul
beneficiază de o prezumție de lipsă a negocierii în contractele de adeziune, precum
și de o prezumție de dezechilibru semnificativ între prestațiile părților; cum Legea
nr. 72/2013 evocă noțiunea de clauze sau practici contractuale stabilite „în mod
vădit inechitabil”, sintagmă similară cu cea de „dezechilibru semnificativ”,
înseamnă că sistemul de prezumții din art. 4 din Legea nr.193/2000, precum și
jurisprudența acumulată în aplicarea acestui text legal, s-ar putea aplica, prin
analogie, și în litigiile având ca obiect clauze sau practici abuzive în relațiile dintre
profesioniști; (iii) destinatarii Legii nr.72/2013 sunt IMM-urile, victime predilecte
ale abuzului de poziție dominantă al marilor actori ai economiei sau al autorităților
contractante; (iv) art. 14 din Legea nr.14/2013 contine o listă de clauze calificate
de lege ca fiind abuzive, adică prezumate absolut ca fiind abuzive, listă care
conține condiții contractuale ce nu ar putea fi prezente în contracte negociate; sunt
clauze abuzive cele care exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau
stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare, cele care
fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor, cele
care prevăd un termen mai mare decât cel normal de la care creanţa produce
dobânzi sau, în contractele dintre profesionişti şi autorităţi contractante, un termen
de plată mai mare decât cel obișnuit, cele care elimină posibilitatea plăţii de daune-
interese suplimentare și cele care stabilesc un termen pentru emiterea/primirea
facturii; in mod evident, un profesionist care are putere de negociere egală sau mai
mare cu cea a co-contractantului său, nu ar accepta astfel de clauze, dar IMM-urile,
care nu au putere de negociere și care nu pot evita altfel concedierile, reducerile de
activitate sau insolvența, ar fi forțate să accepte astfel de contracte; ei le vor semna
sub imperiul unui abuz de putere economică sau administrativă și, de aceea, Legea
nr.72/2013 califică aceste clauze drept clauze al căror caracter abuziv este
prezumat absolut, dovada contrară nefiind posibilă.

§5. Nominalismul monetar

19. Creanta baneasca se stinge, in mod natural, prin remiterea de catre debitor a
sumei de bani datorate125. Debitorul este liberat de datoria baneasca daca remite
creditorului suma nominala datorata (art. 1488 alin.1 si art. 2158 alin.1 Cciv).
Insemnele monetare emise de banca centrala trebuie primite ca plata, la valoarea

125
Plata (solutio) este modul obisnuit, natural, in care se stinge o obligatie. Plata se efectueaza voluntar sau pe cale
de executare silita. Dar plata nu este singurul mod in care se stinge o obligatie, paleta fiind mult mai larga :
compensatia, confuziunea, remiterea de datorie, novatia, darea in plata sau descarcarea de datorii ca urmare a
incheierii unei proceduri de insolventa. Pe de alta parte, intrucat, pana la proba contrarie, imprumutul unei sume de
bani se presupune a fi cu titlu oneros (art. 2159 alin.2 Cciv), inseamna ca, pentru a se obtine efectul liberatoriu,
impreuna cu suma de bani efectiv imprumutata, trebuie achitate si dobanzile remuneratorii.
lor nominala, pe intreg teritoriul tarii (art. 16 din Legea nr.312/2004 privind
Statutul BNR).
In cazul imprumutului de consumatie, daca imprumutul poarta asupra unei sume de
bani, imprumutatul nu este tinut sa inapoieze decat suma nominala primita, oricare
ar fi variatia valorii acesteia, daca partile nu au convenit altfel (art.2164 alin.2
Cciv). Desi imprumutul unei sume de bani este, conform calificarii legale, un
imprumut de consumatie, totusi, regulile relative la restituirea imprumutului unei
sume de bani sunt diferite de cele relative la imprumutul de consumatie avand ca
obiect alte bunuri fungibile si consumptibile. In cazul acestora, debitorul are
obligatia sa restituie creditorului aceeasi cantitate de bunuri, de aceeasi natura si
calitate (art. 2158 alin.1, teza a doua Cciv), in caz de imposibilitate a unei astfel de
restituiri, imprumutatul fiind obligat sa plateasca valoarea lor la data si locul unde
restituirea trebuia facuta (art. 2164 alin.3 Cciv). Debitorul nu are obligatia de
restituire in natura a acelorasi bunuri imprumutate, intrucat imprumutul de
consumatie vizeaza bunuri fungibile si consumptibile, si nu bunuri individual
determinate, ci obligatia de restituire a unor alte bunuri, dar de aceeasi natura si
calitate si in aceeasi cantitate. Spre exemplu, daca s-a imprumutat o cantitate de
cereale de o anumita calitate, pe care imprumutatul a consumat-o, restituirea nu va
purta asupra bunului initial, ci asupra unei cantitati egale de bunuri de aceeasi
natura si calitate (cereale). In schimb, imprumutul unei sume de bani presupune
restituirea unei sume de bani, si nu a monedelor propriu-zise (in care imprumutul a
fost acordat sau in care obligatia debitorului a fost indexata), vazute ca bunuri
individual determinate. Restituirea poarta, si in acest caz, asupra valorii nominale a
creantei, debitorul nefiind obligat sa restituie decat suma nominala primita initial.
Indiferent de variatia valorica a creantei, asadar, indiferent de cresterea sau
descresterea volumului de unitati monetare generata de cursul de schimb intre
moneda de referinta si moneda de plata, suma de bani platibila de catre debitor este
egala cu suma nominala primita, adica suma remisa debitorului de catre creditor la
momentul perfectarii imprumutului.
Fara a fi indentic, un regim juridic similar era prevazut si in vechiul Cod civil. O
analiza succinta a acestui regim este utila atat pentru a releva sensul originar al
conceptului, cit si pentru ca, in virtutea art. 102 din Legea nr.71/2011 de punere in
aplicare a Codului civil, toate contractele incheiate sub imperiul vechiului Cod
civil raman supuse acestei reglementari.
Din dispozitiile art. 1578 alin.2 din Codul civil de la 1864 rezulta ca, daca exista o
fluctuatie a „pretului” monedelor, anterioara scadentei imprumutului, plata
liberatorie se efectueaza numai in banii lichizi ai epocii126, adica in „speciile127
aflatoare in curs” la data platii. Conform art. 1579 alin.3 din Codul civil de la 1864,
chiar daca s-a stabilit in contract obligatia restituirii sumei imprumutate in aceeasi
specie si calitate, in caz de fluctuatie a monedei se va putea efectua, cu efect
liberatoriu, o plata a echivalentului pretului intrinsec al acestei monede stabilit la
momentul la care a fost imprumutata.
Reglementarile enuntate sunt temelia juridica pe care s-a edificat, doctrinar si
jurisprudential, asa-numitul “principiu al nominalismului monetar”, care pretinde
inghetarea creantei banesti la nivelul valorii sale nominale din data nasterii
creantei, astfel incat, indiferent de inflatie si de fluctuatiile valorice ale monedei de
plata de pana la epoca platii, debitorul sa fie tinut doar de suma nominala datorata.
Regula nominalismului monetar din vechiul Cod civil are in vedere orice imprumut
in moneda straina, adica orice credit acordat sau indexat in alte monede decit cea
„aflatoare in curs la momentul platii”. La momentul edictarii Codului civil din
1864 nu exista o moneda nationala a Romaniei128. Leul românesc nu era în
circulație in 1864, deci nu era o “specie aflatoare in curs”; el nu era nici macar in
fiinta in 1864. Leul românesc a intrat in circulatie abia începând cu 22 aprilie 1867
cind, prin lege, a fost declarat moneda națională a Romaniei. Din acel moment, leul
românesc a devenit singura „specie” aflatoare in curs pe teritoriul Romaniei, platile
fiind liberatorii doar daca erau efectuate in lei; in caz de fluctuatie a „pretului”
monedelor, toate imprumuturile contractate dupa data de 22 aprilie 1867 in acele
monede al caror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, in „specia aflatoare in
curs”, adica in lei129. De vreme ce art. 1579 alin.3 din Codul civil de la 1864
evoca„pretul intrinsec al monedei in timpul in care a fost imprumutata”, inseamna
ca, in cazul creditelor in valuta, daca exista o fluctuatie a cursului, se va putea
126
A se observa ca textul art. 1578 alin.2 din vechiul Cod civil se refera la moneda in sensul sau originar, de ban
circular din metal (a se vedea, pentru conformitate definitia din DEX a cuvintului „moneda”). In mod evident, la
acea data in Romania nu prea existau bani fiduciari (bancnote) si, cu atit mai putin, nu existau bani electronici,
scripturali sau virtuali (bani - datorie). A decide ca un astfel de venerabil text este aplicabil unor contracte ale lumii
noastre, in care banii sunt virtuali si, cel mai adesea, sunt creati din nimic, este ridicol.
127
Cuvintul „specii” din acest vechi text inseamna bani lichizi, fiind in mod evident o traducere (un pic cam
nefericita) din cuvintul „espéces” din franceza, care inseamna acelasi lucru.
128
Pe teritoriul Romaniei de atunci circulau monede ale altor state, de genul : zlot polonez, rubla sau imperial rusesc,
lira turceasca, sterling englez, franc francez (nu si franc elvetian, care era si atunci o moneda exotica pentru
Romania), taler olandez, ducat austro-ungar etc.
129
Asadar, conversia creditelor din valuta in lei este enuntata inca din 1864, de mai mult de 150 de ani, chiar de
textele care reglementeaza nominalismul monetar. De aici consecinta ca a pretinde ca este interzisa conversia
intrucit s-ar opune principiului nominalismului monetar este fortat si usor ridicol. De altfel, in practica, aproape de
fiecare data, debitorii – consumatori de credite de retail in franci elvetieni au avut doar impresia ca au primit credit
in franci elvetieni. In realitate, acesti bani, care nu au circulatie in Romania, ei fiind, practic, exclusiv monede de
depozit si de tezaurizare. Acesti bani nu au fost nici detinuti de banci la momentul creditarii, nici remisi fizic sau
prin virament bancar debitorului. Cind s-a cumparat casa pe credit ori cind s-au achizionat pe credit celelalte bunuri,
vinzatorul a primit, direct in conturile sale bancare, lei sau euro, niciodata franci elvetieni. De ce vinzatorul ar fi vrut
sa primeasca o suma de bani in franci elvetieni, cind acestia nu aveau, in Romania, nici macar puterea circulatorie
de facto a dolarilor sau a leilor moldovenesti?
efectua plata in lei la un curs inghetat la nivelul celui din data acordarii creditului.
In caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plata, instanta va putea sa-l
oblige sa accepte o astfel de plata la un curs inghetat in timp la momentul acordarii
creditului130, indiferent de fluctuatiile cursului de schimb.
Aceste vechi reglementari (inca aplicabile contractelor incheiate inainte de 1
octormbrie 2011, data intrarii in vigoare a actualului Cod civil) erau menite a
combate tentatiile imprumutului de tip camataresc. Intrucit contractul de imprumut
cu dobanda superioară celei prevăzute de lege era considerat împrumut cămătăresc
si, deci, interzis de lege sub sancțiunea nulității absolute, iar practica “reusise” sa
ocoleasca interdictia prin consolidarea imprumuturilor banesti in monede care nu
aveau putere circulatorie in Romania, dar erau in continuu proces de apreciere fata
de moneda de circulatie curenta, redactorii Codului civil de la 1864 au incercat, in
limitele legale, morale si culturale ale epocii, sa salveze de la nulitate unele
contracte care, aparent, erau imprumuturi camataresti, introducind aceste reguli
supletive menite a asigura un anumit echilibru al prestatiilor. Fara a permite ruina
debitorului, legiuitorul a optat pentru mentinerea „in viata” a unor astfel de
contracte.

20. In configuratia sa originara, clasica, principiul nominalismului monetar este

favorabil debitorului si defavorabil creditorului, fiind un mecanism de protectie a
debitorului contra riscurilor de crestere nelimitata a inflatiei sau, dupa caz, a
cursului de schimb al monedei nationale. Valoarea nominala a creantei banesti
poate fi mult redusa in raport de valoarea sa reala si, cu cat executarea obligatiei de
catre debitor este mai intarziata, cu atat valoarea nominala este mai departe de cea
reala.
Anii 2000-2001, dominati de o inflatie galopanta, au demonstrat ca aceasta veche
regula devenise o modalitate aproape perfecta prin care debitorii isi finantau
activitatea cu banii creditorilor, prin simpla trecere a timpului, fiind la adapost de
orice pretentie a creditorilor de compensare a prejudiciului suferit prin erodarea
130
Este interesant de observat ca, intr-un prim alineat, art. 1579 din vechiul Cod civil arata ca regula paritatii sumei
numerice fixate in contract, edictata pentru imprumutul in bani, nu se aplica si in cazul imprumutului in “vergi
metalice” si producte. Practic, aceste obiecte nu erau bani, in sensul contemporan al notiunii, ci instrumente speciale
de tezaurizare, de genul lingourilor de aur, care erau marcate corespunzator si, in consecinta, puteau fi individual
determinate. Pentru aceste lucruri imprumutate, care, in mod evident, nu sunt bunuri fungibile, obligatia de restituire
este fixata asupra aceleiasi cantitati si calitati, oricare ar fi „suirea sau scaderea” pretului lor. Este o obligatie
similara cu restituirea in natura. Este, de aceea, clar ca acest text nu este aplicabil in cazul imprumutului in bani. In
schimb, art. 1579 alin.3 din vechiul Cod civil poate fi aplicat imprumutului in bani, acei bani pe care ii folosim in
prezent. Este adevarat ca textul se refera la imprumutul in monede de aur sau argint, lucruri care ar putea fi luate cu
imprumut si pentru alte scopuri decit consumatia (spre exemplu, pentru expozitii sau colectii numismatice), dar
aceste lucruri sunt, ca si banii, bunuri perfect fungibile si, deci, pot fi asimilate cu banii care nu au putere circulatorie
pe teritoriul Romaniei. Mai precis spus, imprumutul in monede de aur sau argint poate fi asimilat cu imprumutul in
valuta. Asadar, se va putea admite ca regula restituirii echivalentului preţului intrinsec al monedelor de aur sau
argint la momentul la care au fost imprumutate se aplica si imprumutului in valuta.
valorii reale a banilor, atata timp cat instantele refuzau ideea actualizarii,
catonandu-se pe stricta interpretare a nominalismului si pe limitarea despagubirilor
(moratorii sau compensatorii) la dobanda legala de 6% pe an. In conditiile unei
inflatii cu trei cifre, intarzierea la plata cu mai mult de un an de zile putea duce nu
numai la erodarea valorii creantei, ci chiar la pierderea ei cvasi-totala, prin efectul
acestei inflatii galopante. Dobanzile legale (aplicabile, illo tempore, chiar si
contractelor comerciale, din automatism) nu mai acopereau decat in proportie
infima regresul valoric al creantei, platibila doar la valoarea sa nominala, iar
penalitatile contractuale erau cvasi-inexistente131. Practic, in virtutea
nominalismului monetar, debitorul care intarzia platile in perioade de inflatie
galopanta isi procura un credit, in conditii avantajoase, cu dobanzi negative, de la
creditor, provocandu-i acestuia nu numai pierderea concreta materializata in
prejudiciul rezultat din ne-executarea la timp a obligatiei banesti, ci si un
prejudiciu generic, de natura blocajului financiar, care ii putea fi fatal creditorului.
Aceste pierderi au provocat, illo tempore, chiar blocaje financiare in lant, ducand,
la un moment dat, la pierderea puterii circulatorii a monedei nationale, care fusese,
pur si simplu, inlocuita cu trocul sau cu compensarile bi-, tri- sau multilaterale. Din
motive de inflatie galopanta si de indisciplina financiara, banii emisi de banca
centrala nu mai circulau. Iar una dintre cauzele acestei stari ce putea derapa in
colaps economic a fost chiar nominalismul monetar, “pazit” cu strasnicie de
instantele de judecata, care nu acceptau derogari de la principiul nominalismului
monetar si nici de la regula dupa care, in domeniul creantelor banesti, nu sunt
admisibile daunele-interese compensatorii aditionale daunelor moratorii. De-abia
in anii 2000-2001 s-a putut observa un reviriment al jurisprudentei, care a ajuns sa
accepte ideea actualizarii creantei banesti, tocmai cu scopul de a pune la dispozitia
creditorului o modalitate de acoperire a prejudiciului rezultat din erodarea valorii
creantei banesti si, deci, cu scopul de a corecta inechitatile principiului
nominalismului monetar, aplicat cu prea multa comoditate in perioade de inflatie
galopanta. In prezent, nominalismul monetar, avand exact acest sens, de protectie a
debitorului, este aplicabil in special in domeniul insolventei, unde, pe motivul
concursualitatii procedurii insolventei si al exploatarii la maxim a sanselor unei
reorganizari judiciare a debitorului, de care ar beneficia toti stakeholders-ii
debitorului, nu se accepta nici cresterea cuantumului creantei prin efectul adaugarii
131
O vreme, in raporturile juridice comerciale, penalitatile contractuale au fost obligatorii. Conceptul de baza al
acestei aparent anti-liberale legi economice era acela al disciplinei contractuale, adica al realizarii la timp a
obligatiilor banesti, in vederea acoperirii necesitatilor de lichiditati ale comerciantilor si a evitarii erodarii creantei,
prin simpla trecere a timpului. Intr-adevar, asa cum s-a putut remarca in cele de mai sus, penalitatile pot fi bune
masuri de asigurare (garantare) a platilor, prin efectul de persuasiune pe care il pot avea asupra contractantilor. A se
vedea, de exemplu, art. 4 din fosta Lege nr.469/2002 privind intarirea disciplinei contractuale, abrogata prin Legea
nr.246/2009, care impune penalitati in raporturile juridice dintre parti, indiferent de forma contractului, precum si
cumulul penalitatilor contractuale cu despagubiri in completare, inclusiv sub forma acutalizarii valorii creantei
banesti.
de dobanzi (art.80 din Legea nr.85/2014), nici actualizarea creantei, care va fi
inghetata la valoarea nominala din data deschiderii procedurii (art.107 din Legea
nr.85/2014).
Recent, in doctrina132, s-a afirmat ca “nominalismul absolutizeaza valoarea
nominala a banilor, ignorand valoarea lor reala, generata de fluctuaiile monetare,
devenind o cauza de injustitie si un principiu ce inceteaza a se mai armoniza cu
realitatile vietii economice. Potrivit principiului nominalismului monetar, debitorul
este liberat de datorie, remitand suma nominala, indiferent de valoarea datoriei
supusa fluctuatiei instrumentului, a mijloacelor banesti cu care obligatia se stinge”.
Nominalismul nu pune la adapost creantele banesti de consecintele daunatoare ale
deprecierilor monetare. Un alt autor sustinea 133, inca din anul 2006, ca prin
impunerea valorii nominale a monedei, care nu mai corespunde valorii reale
creantei, in determinarea si corelarea cu valoarea prestatiei datorate, se ajunge nu
numai ca moneda sa nu mai conserve valoarea prestatiei, dar si la scindarea intre
valoare si moneda. Cuantumul monetar al obligatiei nu este o masura a intinderii
acesteia, aceasta fiind data, de fapt, de “valoarea pe care suma de bani, ca
instrument de plata, nu face decat sa o actualizeze, in scopul mentinerii valorii
prestatiilor datorate in stare de echivalenta, indiferent de fluctuatiile monetare, si al
pastrarii echivalentei dintre datoria debitorului si plat ape care acesta trebuie sa o
faca134”. Asadar, suma de bani trebuie re-evaluata, pentru a-si “integra” valoarea in
cuprinsul obligatiei pecuniare135. Cuantumul primar al obligatiilor este dat de
valoare, iar atunci cand cantitatea de unitati monetare nu mai cuantifica intinderea
obligatiei, ci intervine pentru a conferi, la momentul platii, expresia monetara a
valorii, aceasta submineaza functia banilor136. De aceea, nu nominalismul, ci
valorismul (inclusiv cel conventional) asigura repunerea partilor in situatia
anterioara, prin stabilirea sumelor de bani corespunzatoare valorii originare a
obligatiei.
Intrucat distanta in timp intre data scadentei si epoca platii poate fi considerabila,
iar creanta, in valoare reala, se poate eroda, provocand, in mod inechitabil, un
prejudiciu creditorului, partile pot conveni, asa cum rezulta din partea de final a
art. 2164 alin.2 Cciv, diverse modalitati contractuale de evitare a platii cu intarziere
a creantei banesti sau, dupa caz, de acoperire a prejudiciului rezultat din erodarea
valorii creantei banesti, cum ar fi clauzele de indexare ori de consolidare a platilor
132
Monna-Lisa Belu Magdo, Raspunderea civila contractuala in noul Cod civil, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2017,
p. 252.
133
F. Rosioru, Datoriile de valoare. Principiul reformator al obligatiilor pecuniare, in Dreptul nr.4/2006, p. 147-
155, apud Monna-Lisa Belu Magdo, op.cit., p.253.
134
Liviu Pop, Cateva consideratii generale referitoare la categoria datoriilor de valoare, in Dreptul nr.9/2002,
p.64, apud Monna-Lisa Belu Magdo, op.cit., p. 252.
135
Monna-Lisa Belu Magdo, op.cit., p.253.
136
Ibidem.
in valute convertibile sau clauzele de hardship. Aceste clauze sunt menite a corecta
dezechilibrele contractuale generate de nominalismul monetar 137, nefiind permis ca
ele insele sa determine dezechilibre contractuale in sens contrar. Spre exemplu,
astfel de clauze de indexare sau de consolidare in valuta a platilor pot imbraca
“haina” unor clauze abuzive daca sunt inserate in contractele-tip ale comerciantilor
cu consumatorii, contracte care sunt prezumate a fi ne-negociate si generatoare de
dezechilibre semnificative in dauna consumatorilor. In lipsa unor instrumente
contractuale, creditorul poate apela la mecanismul legal sau judiciar al actualizarii
valorii creantei banesti. De precizat ca prejudiciul rezultat din erodarea valorii
creantei banesti este un prejudiciu efectiv (damnum emergens), care poate fi
acoperit prin daune-interese compensatorii, in virtutea principiului reparatiei
integrale138, el fiind separat de prejudiciul rezultat din intarzierea platii, acesta din
urma putand fi acoperit prin daune-interese moratorii, fie sub forma dobanzilor
legale penalizatoare, fie sub forma penalitatilor de intarziere. Fiind menite a
acoperi doua tipuri distincte de prejudicii, cele doua categorii de daune pot fi
cumulate, in conditiile mai sus expuse. Actualizarea creantei banesti nu este
automata, ci trebuie pretinsa in justitie (care va proceda la evaluarea judiciara a
daunelor-interese compensatorii rezultate din regresul valoric al creantei cauzat de
debitor, prin intarzierea platii), iar daca creanta este stabilita printr-un titlu
executoriu, actualizarea se efectueaza, la cerea creditorului, de catre executorul
judecatoresc (operatiunea de actualizare fiind supusa contestatiei la executare).
Intr-o masura importanta, derogarile conventionale sau judiciare de la “principiul”
nominalismului se suprapun cu impreviziunea (care poate fi valorificata pe cale
conventionala, prin intermediul unor clauze de tipul clauzei de hardship, sau pe
cale judiciara) sau, in genere, cu chestiunea echilibrului contractual, putandu-se
apela si la solutiile oferite de teoria solidarismului contractual. Daca indexarea,
consolidarea sau actualizarea creantei determina si o crestere excesiva a daunelor
platibile creditorului, iar acesta nu a depus minime diligente pentru a evita aparitia
prejudiciului, debitorul poate fi liberat, partial sau total, de obligatia de acoperire a
prejudiciului, in conditiile art. 1534 Cciv.
In practica, in prezent, cel putin in privinta comerciantilor in bonis, nominalismul
monetar este frecvent inlaturat de la aplicare, prin clauze contractuale, asa cum
sunt:
(i) indexarea, care are efect, in raport de variatia unui indice de referinta stabilit de
parti, consolidarea periodica a valorii creantei banesti;
137
In acelasi sens s-a pronuntat si Monna-Lisa Belu Magdo, op.cit., p. 252.
138
In practica, in aceste cazuri, s-ar putea pune problema alegerii intre doua principii care sunt stabilite prin norme
legale supletive: principiul repararii integrale, care face posibila actualizarea, si principiul nominalismului, care
interzice plata unei sume diferite fata de cuantumul nominal al creantei. In concursul dintre aceste norme supletive,
se va da aplicare acelei reguli care este mai favorabila debitorului, mai ales a aceluia care are calitatea de
consumator, sau a creditorului care are calitatea de profesionist mai slab in contract.
(ii) revizuirea, care obliga partile sa renegocieze contractul in vederea
echilibrarii139, in lipsa negocierii reale si effective, revizuirea putand fi pronuntata
de instanta;
(iii) actualizarea creantei, care trebuie solicitata instantei, in vederea evaluarii
judiciare a daunelor-compensatorii rezultate din erodarea valorii creantei; daca
creanta este constatata prin titlu executoriu, actualizarea se poate cere executorului
judecatoresc, in cadrul executarii silite.

§6. Terorismul contractual. Reducerea penalitatilor excesive140

139
In acelasi sens, Liviu Pop, op.cit., p. 474.
140
Varianta originara a textului acestui paragraf a fost publicata in Revista Curierul judiciar, numarul din 14 mai
2014, sub titlul O stafie bantuie Europa : terorismul contractual. Prezentul paragraf este o reeditare si o adaptare a
acelui text.
 Love me or hate me. It will be both in my favour.
If you will love me, I will forever be in your heart.
If you will hate me, I will forever haunt your mind.

(William Shakespeare, Îmblânzirea scorpiei)

23. In anul 1972, Philippe Malaurie a introdus in limbajul juridic termenul de

terorism contractual. Comentand o hotarare a Curtii de Casatie franceze din 1972,
Malaurie a spus: un text care permite terorismul contractual trebuie reformat de
urgenta141. Speta comentata se referea la unul dintre textele din Codul civil francez,
respectiv, art. 1152, in redactarea anterioara anului 1975, text aproape identic celui
din Codul nostru civil din 1864. In redactarea sa initiala, textul art. 1152 din Codul
civil francez impunea aplicarea clauzei penale indiferent de marimea prejudiciului
produs de intirzierea la plata si indiferent de criza contractului ori de ruina
debitorului. Clauza penala era considerata, pe atunci, imutabila si intangibila.
Ulterior, formula lui Malaurie a fost preluata si de Denis Mazeaud 142, precum si de
Bertrand Fages143.

24. Conform DEX (editia 2009), terorismul inseamna totalitatea actelor

intentionate de violenta comise de un grup sau de o organizatie pentru a provoca
teama generalizata si pentru atingerea unor scopuri politice. In limbaj juridic si
diplomatic, terorismul inseamna folosirea deliberata si sistematica a unor mijloace
violente sau amenintari de natura sa provoace teama si neincredere, panica si
nesiguranta, ignorind orice norme umanitare.
Terorismul este, deci, o actiune violenta, socanta, menita a stirni panica, frica si
tulburarea. Aceasta actiune violenta si socanta concentreaza sau distrage atentia,
obligind omul la ignorarea realitatii si activitatii lui obisnuite. Cel ce este terorizat
este controlat de terorist; el nu mai actioneaza liber si nici constient; el alege,
fortat, sa salveze viata sau integritatea fizica, a sa ori a persoanelor apropiate, in
detrimentul optiunilor rationale sau emotionale libere.
Teroristul patrunde violent in intimitatea gindurilor, populeaza cosmarurile,
alimenteaza teama si angoasele si, de aceea, determina ura. Sau, ca in sindromul
Stockholm, determina, intr-un mod pernicios si patologic, simpatie cu ideile si
actiunile lui aberante.
Teroarea (si ura sau supunerea emotional oarba, patologica si pernicioasa,
consecutiva acesteia) este exact ceea ce urmareste teroristul; persoana sau stafia lui
va bintui perpetuu mintea si inima terorizatilor.

141
Ph. Malaurie, nota la decizia Casatiei franceze, camera comerciala, din 4 iulie 1972 (Cass.com., 4 juill.1972,
no.71-11194, D. 1972.732), apud Bertrand Fages, Droit des obligations, 3eme ed., LGDJ, Paris, 2011, p. 316-317.
142
Denis Mazeaud, La notion de clause pénale, thèse Paris XII, éd. 1992, n° 109, p. 67.
143
Bertrand Fages, p.317.
Dar nu e nimic din ceea ce un om constient si in deplina libertate ar putea decide sa
faca. Nu tot ceea ce este constient este si liber.
In plan juridic, cel mai grav este faptul ca terorismul obliga omul sa-si ignore
drepturile si libertatile144.
Ostaticii si cei terorizati nu sunt sclavi. Ei au o mica libertate de a se misca, dar
numai in spatiul, timpul si conditiile dictate de terorist. La fel si cel prins in lantul
juridic. Cel ce isi consuma toate resursele si energiile pentru a executa un contract
abuziv si inrobitor esueaza invariabil si constant in incercarea de a se concentra pe
interesele personale si familiale cotidiene, exact in coordonatele in care victimei
teroristului i se rapeste libertatea de a gandi si actiona liber, sub imperiul necesitatii
de a-si proteja viata si integritatea, a sa ori a celor apropiati siesi.

25. Libertatea contractuala, de pe pozitii de abuz de putere economica, derapeaza

usor in terorism contractual.
Libertatea „puternicilor economiei” de a crea, prin contracte de adeziune sau prin
contracte obligatorii, un iuris vinculum (= lant juridic), captivant si intins pe zeci
de ani de la data adeziunii, esueaza intr-o lipsire de libertate a debitorului inlantuit.
O astfel de lipsire de libertate poate fi cauzata de clauzele penale, mijloace, in
principiu, oneste de asigurare a platii unei datorii, intocmai si la timp, dar care se
pot transforma usor, asezonate fiind de abuzul de putere economica a creditorului,
in instrumente de aservire.
Dupa regula clasica a Codului civil francez, preluata de Codul civil roman de la
1864, clauza penala nu poate fi nici redusa, nici majorata, indiferent de marimea
prejudiciului real in raport de cel preconizat de parti atunci cind l-au evaluat
anticipat in contract. Dupa aceasta solutie, care se sustine pe principiul fortei
obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), clauza penala este imutabila si
intangibila.
Multa vreme aceasta solutie nu a suscitat nicio dificultate de aplicare practica.
Jurisprudenta franceza a fost ferma si unitara in aplicarea principiului imutabilitatii
clauzei penale, pina prin anii 1960, cind au aparut frecvent clauze penale excesive
in contracte (inedite pentru acea perioada) cum ar fi : leasing, locatie de gestiune,
vinzare pe credit, credite de nevoi personale. Clauzele penale din contractele de
leasing, spre exemplu, erau nu doar excesive, ci de-a dreptul draconice. Pentru cea
mai usoara culpa, contractul era reziliat, bunul preluat imediat in posesie de
144
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea si combaterea terorismului defineste terorismul ca ansamblu de acţiuni
şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională, având următoarele caracteristici:
a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini extremiste, ostile faţă de alte
entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente şi/sau distructive; b) au ca scop realizarea unor
obiective specifice, de natură politică; c) vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi
instituţiilor publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora; d) produc stări cu un puternic
impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă atenţia asupra scopurilor urmărite.
creditor, in plus fiind percepute penalitati de intirziere si de compensare a
profitului nerealizat din ratele de platit pina la finalul perioadei initiale a
contractului. Toate aceste sanctiuni erau impuse prin contracte de adeziune de
profesionisti a caror forta economica, juridica si tehnica era disproportionat de
mare in raport de bietul lor “partener” contractual. Pur si simplu, aceste clauze nu
puteau fi refuzate de acesti “parteneri” contractuali lipsiti de semnificatie in raport
de puternicul lor co-contractant. Si, cu toate acestea, judecatorului nu i se permitea
sa intervina in contractul partilor pentru a-l revizui, in vederea re-echilibrării, pe
motiv de imutabilitate a clauzei penale rezultată din principiul forței obligatorii a
contractului. De aici, o veritabilă criză a instituției clauzei penale (si, pe un plan
mai general, o criza a institutiei contractului).
Denis Mazeaud spunea, în 1992, că liberul joc al clauzelor penale eșuează, uneori,
într-un veritabil terorism contractual, ale cărui victime sunt, cel mai frecvent,
consumatorii neglijenți sau imprudenți, orbiți de mirajul creditului (subl.n., Gh. P.)
pe care îl vehiculează contractele ispititoare (seducătoare), dar cu risc înalt145.
Astfel de obligații indeminitare excesive ar fi putut fi declarate nule, întrucât ar fi
putut fi considerate lipsite de cauză sau pentru că ar fi putut rezulta din
angajamente false ori ilicite146. Dar, după câte se pare, Curtea de Casație franceză a
refuzat constant, până în anul 1972, să consacre această soluție, refuzând chiar și
alte idei cum ar fi abuzul de drept, frauda la lege sau leziunea147.
Ulterior, jurisprudența franceză a ajuns să perceapă și chiar să penalizeze acest
terorism contractual construit în jurul clauzei penale, mai ales în cazurile în care
debitorul era consumator. Pe plan legislativ, prerogativa de a modera (reduce),
respectiv, de a majora penalitățile cuprinse într-un contract a fost acordată instanței
printr-o lege din 9 iulie 1975, care a reformat două articole din Codul civil francez
(art. 1231 și art. 1152). Ca urmare a acestei modificări, suma prestabilita in
contract cu titlu de indemnizație poate fi mărită dacă este manifest derizorie și
poate fi redusă dacă este manifest excesivă. In formula initiala a legii de
modificare a codului civil francez, chiar dacă legea atribuia judecătorului puterea
de a modera o astfel de clauză, modificarea judiciară a clauzei penale putea fi
exclusă de către părți printr-o clauză expresă. Dar, printr-o lege din 11 octombrie
1985, s-a acordat judecătorului puterea de a reduce penalitățile chiar si din oficiu.
145
D. Mazeaud, op.cit., p.67 : „le libre jeu des clauses pénales débouchait ainsi sur un véritable «terrorisme
contractuel» dont les victimes étaient le plus souvent des consommateurs négligents ou imprudents aveuglés par le
mirage du crédit que véhiculent certains contrats alléchants mais à haut risque”. Multe alte voci critice s-au ridicat
impotriva acestui principiu vetust al imutabilitatii clauzei penale, mai ales ca dreptul francez devenise anacronic in
raport de alte sisteme de drept care recunosteau dreptul judecatorului de a reduce penalitatile excesive. Spre
exemplu, Codul elvetian al obligatiilor (art. 163 al.3), Codul civil german (art. 343 alin.1) si Codul civil italian (art.
1384) dadeau aceasta putere judecatorului. Pentru amanunte, a se vedea si G. Cornu, De l'énormité des peines
stipulées en cas d'inexécution partielle du contrat de crédit-bail, RTD civ. 1971. 167.
146
Pentru cateva cazuri practice, a se vedea Bertrand Fages, op.cit., p.317.
147
Com. 4 juill. 1972, D. 1972. 732 ; 11 mai 1976, Bull. civ. IV, n° 157, p. 134, apud B. Fages, op.cit., p. 317.
În orice caz, o penalitate trebuie să fie în mod manifest excesivă sau derizorie
pentru ca instanța să poată interveni. Practica judiciară franceză ulterioară anului
1985 este constantă în a considera că este lipsită de temei legal o hotărâre prin care
se intervine în contract fără a se demonstra caracterul excesiv sau derizoriu al
penalității148.
În dreptul nostru, în materie de răspundere contractuală evaluată anticipat prin
clauze penale, în reglementarea Codului civil din 1864, nu exista un cadru general
care să permită intervenția instanței de judecată, la cerere sau din oficiu, asupra
clauzei penale, în vederea modificării acesteia, deși art. 1070 permitea, în anumite
condiții, „împuținarea” clauzei penale, iar art. 1084 permitea acordarea de daune-
interese în completarea clauzei penale sau reactualizarea valorii creanței bănești.
În principiu, instanța nu putea interveni în convenția părților, clauza penală
neputând fi nici redusă, nici agravată. Teoretic, creditorul era îndreptățit să
primească penalitățile, indiferent de întinderea prejudiciului suferit prin
neexecutarea obligației de către debitorul său 149. Într-adevăr, art. 1087 din Codul
civil din 1864, părea să excludă orice posibilitate a intervenției judecătorului în
vederea modificării penalităților convenite de părți: când convenția cuprinde că
partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se
poate acorda celeilalte părți o sumă nici mai mare nici mai mică. Această
prevedere nu avea însă caracter de ordine publică, întrucât apăra, în primul rând,
un interes individual și nu unul general.
Posibilitatea reducerii clauzei penale era prevăzută numai pentru ipoteza unei
executări parțiale a obligației. Astfel, potrivit art. 1070 din Cod civil din 1864,
penalitatea poate fi împuținată de judecător când obligația principală ar fi fost
executată în parte. De asemenea, în măsura în care părțile ar fi reglementat în
contract reducerea clauzei penale atunci când întinderea reală a prejudiciului ar fi
fost inferioară cuantumului clauzei penale, instanța era datoare să ia act de voința
părților și, în temeiul principiului pacta sunt servanda, avea posibilitatea de a
dispune reducerea clauzei penale, proporțional cu prejudiciul suferit de creditor.
Realitatea practică, economică, a demonstrat că unele clauze penale pot fi atât de
excesive încât să fie necesară nu doar moderarea lor de catre instanță, ci chiar
constatarea nulității lor, pentru leziune sau violență economică sau psihică.
Totodată, economia anilor 2000 a făcut loc și unor clauze penale pur și simplu
derizorii, în condițiile în care disciplina financiară era atât de puțin fermă încât
termenele de plată erau depășite cu anii, cu consecința devalorizării monedei de
148
Ca să nu devină un fel de “chei universale de reechilibrare a stipulațiilor contractuale”, cele două texte sunt
interpretate restrictiv: Bertrand Fages, op.cit., p.317.
149
Doctrina noastra clasica a fost categorica in sensul ca instanța de judecată nu are dreptul, nici la cerere și nici din
oficiu, să reducă ori să mărească suma stabilită de părți cu titlu de clauză penală. A se vedea : C. Stătescu, C. Bîrsan,
Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, revizuită și adăugită, ed. Hamangiu, București, 2008, p. 346-
347.
plată și, corelativ, a reducerii valorii reale a creanței bănești. Reglementările
Codului civil din 1864 au oferit comerciantii puternici din punct de vedere
economic oportunitatea de a profita de natura preponderent sancționatoare a
instituției clauzei penale, prin inserarea unor penalități excesive în contractele
comerciale. De pe aceasi pozitie de abuz de putere economica, aceeasi comercianti
au impus partenerilor lor contractuali clauze penale derizorii pentru incalcarea
termenelor si a celorlalte rigori contractuale care ar fi atras raspunderea lor
contractuala.
Un exemplu curent, cotidian, de terorism contractual, il reprezinta transferul asupra
consumatorului al riscurilor antrenate de criza contractului (inclusiv devalorizarea
leului fata de moneda de plata), transfer dublat de penalitati excesive, care
depasesc cu mult prejudiciul potential al creditorului si triplat de clauze abuzive
care suplimenteaza costurile contractului in mod injust si in afara puterii de
negociere a debitorului. Deseori, aceste contracte, care consacra supra-indatorarea
prin preturi, dobinzi sau penalitati excesive, ducind la ruina debitorului, sunt
urmate de acorduri de “restructurare” a creditelor prin impunerea unor acte
aditionale la contracte care cimenteaza clauzele abuzive, ca o conditie a renuntarii
la executarea silita si care adauga dobinzi si penalitati (un santaj soft, exercitat prin
mijloace „contractuale”…). De altfel, de multe ori, aceste contracte sunt viciate de
violenta (economica sau psihica), putand fi ipostaze ale unor infractiuni, in cazul in
care, cu ocazia semnarii, executarii sau modificarii lor, creditorul profita de starea
de vulnerabilitate a debitorului. Descrisa sub denumirea marginală de Exploatarea
patrimonială a unei persoane vulnerabile, infractiunea de la art. 247 alin. (1) Cpen
este “fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani […], profitând de
starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată […] relaţiei de dependenţă în
care debitorul se află faţă de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru sine
sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă
de această prestaţie”, fiind pedepsita cu închisoarea de la unu la 5 ani. De aici
rezultă că impunerea în contracte a unor clauze penale excesive poate fi
considerată infracțiune, dacă creditorul profită de starea vădită de vulnerabilitate a
debitorului, datorată relației de dependență a debitorului față de creditor. Este
vorba, deci, de un vinculum juris pervertit, patologic, în care debitorul este
transformat în victimă, iar creditorul în agresor.
Aceste situații practice intolerabile au determinat necesitatea găsirii unor pârghii în
vederea atenuării consecintelor draconice ale clauzelor unor astfel de contracte,
instanțele de judecată fiind chemate de nenumărate ori să se pronunțe asupra
solicitărilor debitorilor de reducere a clauzelor penale. În acest scop, atât literatura
de specialitate, cât și jurisprudența au încercat să ofere remedii eficiente. Astfel,
dacă în doctrina franceza s-a vorbit despre revizuirea clauzei penale150, în doctrina
150
D. Mazeaud, op.cit., p.67.
noastră s-a vorbit despre reductibilitatea151, mutabilitatea152, modificarea,
adaptarea153 sau revizuirea154 clauzei penale prin intervenția instanței de judecată.
De asemenea, clauzele penale excesive pot fi anulate pentru violenta economica
sau pentru cauza falsa ori ilicita.
În anul 2011, Codul nostru civil a introdus un mecanism de atenuare (și nu de
neutralizare) a acestui "terorism contractual" rezultat din aplicarea clauzelor penale
excesive. În contractele de după intrarea in vigoare a Codului civil (1 octombire
2011), cuantumul clauzei penale se poate reduce în instanță în baza art. 1541 Cod
civil, dacă : (i) obligația principală a fost executată în parte și executarea a profitat
creditorului, iar (ii) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi
prevăzut de părți la încheierea contractului. Într-adevăr, excesul de despăgubire
înseamnă o îmbogățire fără justă cauză a creditorului. De precizat că mecanismul
reglementat prin art. 1541 Cciv nu instituie o cauză de nulitate absolută (care poate
să fie invocată și din oficiu) sau relativa, acestea putand interveni in virtutea altor
mecanisme sanctionatorii reglementate in Codul civil sau in legislatia speciala.

26. Contractele pot fi afectate de viciul de consimţământ al violenţei, ceea ce le

face anulabile. Spre deosebire de eroare, care vizează aspectul mental, intelectual
al consimţământului (conştienţa lipseşte din expresia intenţiei de a se obliga),
violenţa vizează libertatea, aspectul volitiv al consimţământului. Violenţa este o
constrângere asupra unei persoane pentru a o determina să îşi dea consimţământul
la încheierea unui contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat 155. Voinţa exprimată sub
imperiul violenţei nu e liberă, „contractantul” fiind conştient că încheie un contract
dezavantajos, dar, cu toate acestea, îşi exprimă consimţământul şi se obligă prin
contract pentru a scăpa de un rău mult mai grav decât semnarea contractului, rău
care îi este cauzat în prezent sau îi poate fi cauzat în viitor, în situaţia în care refuză
să se angajeze contractual. Violenţa, ca viciu de consimţământ, poate îmbrăca
forma şantajului, care este o faptă pedepsită de legea penală. Răul cu care este
ameninţată victima violenţei poate fi de natură patrimonială, fizică (distrugerea
unui bun, ruina economică), dar şi morală (spre exemplu, compromiterea
reputaţiei).

151
Smaranda Angheni, op.cit., p.15.
152
Deleanu, I., Deleanu, S. (2003) Consideraţii cu privire la clauza penală, în „Pandectele române” nr.1/2003 –
Supliment, pp.113-135; Man, A., Varo (Cozea), N. (2004) Consideraţii cu privire la „ireductibilitatea clauzei
penale”, în „Pandectele române” nr. 6/2004, pp. 251-254
153
Deleanu, I., Deleanu, S. (2003) Consideraţii cu privire la clauza penală, în „Pandectele române” nr.1/2003 –
Supliment, pp.113-135;
154
Dumitru, M. (2008) Reevaluarea judiciară a clauzei penale, în „Dreptul” nr. 4/2008, Dumitru, M. (2010)
Regimul juridic al dobânzii moratorii, ed. Universul Juridic, Bucureşti
155
J. Ghestin, op. cit., p. 489, precum şi L. Pop, op. cit., p. 270.
Pentru a fi în prezenţa violenţei ca viciu de consimţământ, nu este necesar să se
ajungă la transpunerea în fapt a ameninţărilor, fiind suficientă o ameninţare gravă
şi plauzibilă. Această ameninţare este determinantul sentimentului de teamă al
victimei violenţei. Într-adevăr, ameninţarea cu acest rău mult mai grav decât
semnarea contractului trebuie să fie de natură a determina o temere victimei
violenţei.
Legalmente, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească temerea pentru se putea
considera că suntem în prezenţa violenţei ca viciu de consimţământ sunt:
(i) temerea să fie justificată;
(ii) temerea să fie indusă fără drept;
(iii) temerea să fie indusă la momentul încheierii contractului.
Deşi, de regulă, viciul de consimţământ al violenţei priveşte simplii particulari, se
pot întâlni situaţii-limită în care acest viciu al violenţei poate afecta şi raporturile
contractuale dintre profesionişti (sau dintre profesionişti şi consumatori). În
principal, este vorba de ceea ce, în doctrina recentă, se numeşte violenţă
economică156. Spre exemplu, unii autori157 au susţinut că poziţia dominantă a unui
profesionist în raport de un alt profesionist sau starea de dependenţă a unuia faţă de
altul pot constitui stări sau fapte care să se subsumeze ideii de violenţă-viciu de
consimţământ şi că, spre exemplu, refuzul de a vinde, dependenţa de un furnizor 158
sau monopolurile legale sau faptice pot constitui situaţii în care concret un
comerciant este constrâns să contracteze în condiţii care nu îi sunt avantajoase.
Dependenţa economică presupune parteneri contractuali aflaţi într-o asemenea
situaţie faptică, încât existenţa şi chiar supravieţuirea economică a unuia dintre
parteneri, cel dominat, depinde de relaţiile permanente, privilegiate sau exclusive
stabilite cu cocontractantul său (cel dominant). Dacă această stare de dependenţă
este exploatată abuziv, se poate ajunge la absenţa sau cel puţin la alterarea
libertăţii partenerului dependent în ce priveşte stabilirea şi formularea clauzelor
contractuale şi, prin urmare, la obligarea sa la acceptarea de „condiţii contractuale
dictate” de partenerul dominant159. Consimţământul părţii dependente nu este liber
exprimat, deoarece nu dispune de alte soluţii la care să recurgă.
Aceste fapte constituie, de regulă, abuzuri de poziţie economică dominantă care,
fiind fapte ilicite de concurenţă neloială, sunt sanctionate ca atare de lege.
156
L. Pop, op. cit., p. 276-277, precum şi Ş. Diaconescu, Violenţa economică – mijloc de protecţie a părţii mai slabe
în contractele comerciale, în P. Vasilescu (coord.), op. cit., p. 105-105.
157
L. Pop, op. cit., p. 277; A. Lisievici, C. Tăbîrţă, Discuţii privind viciul de consimţământ al violenţei în raporturile
dintre profesionişti. Încadrarea violenţei economice, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 9/2013, p. 63.
158
Legislaţia insolvenţei recunoaşte, de altfel, o categorie aparte de contracte, acelea în care debitorul este considerat
consumator captiv, furnizorul neavând dreptul să termine în vreun fel acest contract, odată ce s-a deschis procedura
insolvenţei (art. 38 din fosta Lege nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, respectiv art. 77 din Legea nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă).
159
L. Pop, op. cit., p. 277. Autorul citează o jurisprudenţă franceză care a acceptat această soluţie: Cass. civ. 1,
decizia din 30 mai 2000, Recueil Dalloz, 2000, p. 879.
În planul condiţiilor de valabilitate a contractului, astfel de constrângeri pot
constitui motive de anulare, prin „interpretarea flexibilă” a textelor Codului civil
referitoare la violenţă160. Pentru a putea fi considerată viciu de consimţământ,
violenţa trebuie să fie ilegitimă. Cel ce îşi exercită drepturile, chiar (prea) ferm, nu
poate fi acuzat de violenţă, ca fapt care să vicieze consimţământul
cocontractantului său. În cazul în care, însă, drepturile respective ar fi exercitate
abuziv sau prin mijloace ilegale, violenţa redevine ilegitimă. Spre exemplu, faptul
de a profita de propria forţă economică şi de slăbiciunea sau ignoranţa
cocontractantului, cu rezultatul unui grav dezechilibru al prestaţiilor contractuale în
favoarea contractantului, este nimic altceva decât violenţă economică ilegitimă. Pe
de altă parte, în sistemul Codului civil este protejată voinţa internă, reală, şi nu cea
exprimată (sau prezumată). Numai o voinţă conştientă, neviciată, poate echivala cu
libertatea contractuală. Desfiinţarea actului juridic viciat garantează libertatea
voinţei juridice şi, în principiu, anulabilitatea loveşte actul juridic în ansamblul
său161, dar nimic nu se opune la o nulitate partiala, care va determina evacuarea din
contract a clauzei penale excesive, pe motiv ca este viciata de violenta economica.
Astfel de solutii, in care doar clauza penala excesiva este anulata pentru violenta,
dar nu si intregul contract, sunt dezirabile mai ales in domeniul contractelor
comerciantilor cu consumatorii, domeniu caracterizat prin tendinta de re-
echilibrare a contractului, incetarea acestuia fiind o situatie cu totul exceptionala (a
se vedea art. 6 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive).

27. În doctrina noastră, anterioară actualului Cod civil, s-a arătat că, în virtutea
legăturii lor de solidaritate, cooperarea dintre părțile contractante se impune, mai
ales în situația în care apar dificultăți în executarea contractului. Dacă dificultățile
în executarea contractului sunt proprii sau personale uneia dintre părți, obligația de
cooperare se traduce prin îndatorirea de toleranță. Astfel, cealaltă parte nu va trece
la executarea silită imediata a clauzelor penale stipulate în caz de executare cu
întârziere, ci va încerca, cu bună-credință, să faciliteze cocontractantului
executarea angajamentelor sale162. Dacă dificultățile în executarea contractului sunt
consecința unor factori extrinseci, ca de exemplu conjunctura economică, blocajul
financiar, falimentul debitorilor de la care una dintre părți are de încasat creanțe
etc., părțile trebuie să coopereze, să manifeste toleranță și să revizuiască în mod
amiabil contractul pentru asigurarea echilibrului contractual163. Desigur că, în caz
160
Ibidem.
161
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, Colecţia Universitaria, Ed. Sfera
Juridică, Bucureşti, 2008.
162
L. Pop, op.cit., p. 520, unde îl citează pe Y. Picod, Le devoir de loyauté dans l’exécution du contrat LGDJ, Paris,
1989 (nota de subsol nr. 1).
163
A se vedea L. Pop, Încercare de sinteză a principalelor teorii referitoare la fundamentele contractului cu privire
specială asupra teoriei autonomiei de voință și a solidarismului contractual, RRDP nr. 5/2007.
contrar, partea interesată va putea cere revizuirea în instanță a contractului pentru
încălcarea obligației de cooperare (toleranță).
Dacă proporționalitatea reclamă existența și persistența unui echilibru între
drepturile și obligațiile părților și între sarcinile și avantajele care rezultă din
contract, pe seama și respectiv în favoarea părților contractante 164, coerența
pretinde armonizarea clauzelor contractuale astfel încât acestea să asigure o justă
repartizare a sarcinilor și a profiturilor între părțile contractante, adică echilibrul
contractual. Cooperarea, proporționalitatea și coerența țin de solidarismul
contractual. Acestea pot fi, asa cum s-a aratat mai sus, motivatii indirecte, dar
suficiente ale liberarii (partiale sau totale) a debitorului de obligatia de a acoperi
prejudiciul pentru omisiunea culpabila a creditorului de a depune minime diligente
pentru evitarea producerii acestuia (1534 Cciv).
Astfel de principii corective permit reducerea clauzei penale excesive (asa cum
permit, de altfel, completarea indemnizației ori actualizarea valorii creanței
bănești, în cazul clauzei penale derizorii). Posibilitatea intervenției judecătorului
din perspectiva solidarismului contractual se bazează pe corijarea dezechilibrului
contractual preexistent, concomitent sau survenit încheierii contractului. Intrucat o
clauză penală abuzivă încalcă exigențele bunei-credințe și ale echității, ducând la
un dezechilibru între prestațiile părților, care se traduce în final într-o îmbogățire
fără just temei a uneia dintre părți în defavoarea celeilalte, judecătorul poate
corecta sau revizui această clauză, realizând dreptatea (justiția) contractuală.

28. Deși jurisprudența noastră s-a arătat mai degrabă sceptică în privința revizuirii
clauzei penale, se intimpla sa existe, totuși, câteva soluții care se pot constitui în
repere ale tehnicii de revizuire și de intervenție a instanțelor în contract în vederea
reducerii clauzei penale. În principal, aceste soluții sunt motivate de existența unui
dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și de necesitatea reechilibrării
contractului sau de necesitatea respectării cerinței bunei-credințe și a echității.
În jurisprudența anterioară anului 1989, desi timid, s-a reținut uneori că, în baza
art. 1070 din Codul civil de la 1864, judecătorul poate „împuțina” clauza penală
dacă obligația s-a executat în parte165.
În doctrina de dupa 1990 s-a retinut ca, atunci când obligația devine prea oneroasă
pentru una dintre părțile contractante, este admisibilă revizuirea contractului pentru
impreviziune, în vederea restabilirii echilibrului valoric al prestațiilor, deoarece
părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului,

164
A se vedea L. Pop, op.cit., p. 58; a se vedea, de asemenea, Y. Guyon, Le principe de proportionalité en droit
commercial, în Mélanges en l’honneur de Michel Vasseur, sous la direction de Th. Bonneau, Banque éditeur , 2000,
p. 75 și urm.
165
Trib. Suprem, col. civ. Dec. Nr. 287/1959, în Legalitatea populară nr. 9/1959, p. 105 – în Coduri adnotate, Viorel
Terzea, Codul civil, Volumul II, art. 644 -1404, Editura C.H. Beck, p. 791
iar dacă acestea s-au schimbat, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile
împrejurări economice166.
Practică judiciară de dinainte de 1989, chiar atat de timida si sporadica, a fost
ulterior reluata si imbogațită167.
Curtea de Apel Oradea a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 970 Cod civil de la
1864 în vederea reducerii clauzei penale de 3% pe zi de întârziere, stabilite în
contract, cu următoarea motivare : „instanţa de fond a reţinut corect că art. 969 din
vechiul Cod civil trebuie coroborat cu art. 970 Cod civil, în sensul că numai
executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor este rezultatul firesc al obligativităţii
contractului, contractul rămânând legea părţilor numai în măsura în care niciuna
dintre ele nu încalcă cu bună ştiinţă îndatoririle asumate. Cum în speţă debitorul şi-
a executat parţial obligaţia asumată, obligarea sa la plata unor penalităţi în cuantum
înzecit faţă de debitul neexecutat ar duce la crearea unei situaţii inechitabile cu
efecte lezionare pentru el, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 970 din vechiul
Cod civil, nefiind încălcat principiul obligativităţii contractului valabil încheiat,
reglementat de art. 969 din vechiul Cod civil168”.
În orice caz, drepturile conferite de lege părților nu pot fi interpretate în sensul unei
libertăți absolute. O astfel de libertate absolută transformă exercițiul dreptului într-
un adevărat terorism contractual. Or, prin inserarea unei clauze penale excesive,
creditorul profită de o lacună a legii și abuzează de drepturile sale (inclusiv de
principiul pacta sunt servanda), conferite de lege. În consecință, în măsura în care
executarea clauzei penale este extrem de oneroasă, ducând la ruinarea debitorului,
obligarea sa la plata acesteia reprezintă o deturnare a clauzei penale de la scopul
său, utilizarea unei astfel de clauze penale reprezentând astfel un abuz de drept și o
modalitate ilicită de terorizare a partenerilor de afaceri.
Cu privire la problema abuzului de drept, în doctrină s-a exprimat și opinia relativ
izolată conform căreia, „fără niciun fel de dubiu”, instanța de judecată poate să
considere că o anumită clauză contractuală, printre care și o clauză penală, este
abuzivă, caz în care soluția ar fi înlăturarea ei din contract, constatându-se nulitatea
absolută a acesteia; atâta timp cât legiuitorul nu îngăduie reducerea penalităților
(cu excepția unei executări parțiale) singura soluție legală în cazul constatării unui
abuz de drept este aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzei respective și, în
niciun caz micșorarea în mod arbitrar a cuantumului penalităților169.
166
Gh. Beleiu, Teoria impreviziunii – rebus sic stantibus – in dreptul civil, II, revista Dreptul, nr. 10-11/1993.
167
A se vedea, spre exemplu, C.A. Craiova, s. civ., dec. Nr. 2292/1999, în Lege 4 - în Coduri adnotate, Viorel
Terezea, Codul civil, Volumul II, art. 644 -1404, Editura C.H. Beck, p. 791
168
Decizia nr.114/C/12.02.2013. Soluția se găsește pe site-ul www.legeaz.net.
169
Smaranda Angheni, Considerații teoretice și practice privind reductibilitatea clauzei penale în dreptul român și
în dreptul comparat, RDC nr. 6/2001, p. 62. In jurisprudenta CJUE constatarea caracterului abuziv al unei clauze
din contractele consumatorilor cu profesioniștii duce inevitabil și exclusiv la nulitatea absolută a acesteia și la
eliminarea din contract, fără a se putea lăsa judecătorului posibilitatea de a modifica în vreun fel clauza. Justificarea
Caracterul vădit excesiv al unei clauze penale poate fi constatat și sancționat si
pentru cauză ilicită și imorală. Astfel, în sensul reducerii unei clauze penale
excesive de 9,25%/zi de întârziere, s-a pronunțat realtiv recent Curtea de Apel
Galați170. În speță, in cadrul unei proceduri de insolventa, creditoarea solicita
înscrierea la masa credală a debitoarei cu o sumă de aproximativ 2,9 miliarde de lei
cu titlu de penalități de întârziere de 9,25%/zi de întârziere și cu suma de
aproximativ 49 de milioane cu titlu de principal. In fond, tribunalul (oricat ar putea
parea de bizar) admisese aceasta pretentie, insa Curtea de Apel Galați a admis
recursul formulat de debitoare și a redus penalitățile de la 2.9 mld lei la
aproximativ 46 mil. lei. În mod evident, caracterul excesiv trebuie apreciat de la
caz la caz, însă trebuie avut în vedere că în speța precitată penalitățile erau de
aprox. 50 de ori mai mari decât cele convenite de părțile contractului de vânzare-
cumpărare și distribuție, iar totalul penalitatilor depasea de cca 550 de ori totalul
sumei la care erau adaugate.
De asemenea, practica arbitrală recentă a adoptat soluția nulității absolute parțiale
atunci când cuantumul clauzei penale s-a dovedit a fi ruinător pentru debitorul care
nu a executat contractul. Nulitatea s-a pronunțat în temeiul art. 966-968 Cod civil
din 1864 referitoare la cauza ilicită171, dar și al art. 5 din acelasi Cod civil de la
1864 (care interzicea contractele care ar fi incalcat ordinea publica si bunele
moravuri). Similar s-a pronunțat o instanță arbitrală din Cluj 172, care a respins în
totalitate cererea privind acordarea de dobânzi penalizatoare, pe motiv că
penalitățile și dobânzile, chiar în materie comercială, nu pot să depășească orice
limită rezonabilă, fiind contrare bunelor moravuri prevăzute în art. 5 din Codul
civil de la 1864, iar dobânzile cămătărești sunt interzise. Tribunalul arbitral a
reținut că dispozițiile art. 969 din Codul civil de la 1864, care conferă putere de
solutiei este data de necesitatea de a nu încuraja profesionistul să introducă în contract și să utilizeze clauze abuzive
știind că sancțiunea pe care ar risca-o este eventuala reducere a cuantumului sau energiei clauzei și nu lipsirea
acesteia de efecte. Astfel de soluții apar în practica CJUE încă din anul 2003 (speța Cofidis C-473/2000), fiind,
ulterior, consolidată în mai multe decizii succesive (speța Pohotovost, C-76/10, spețele Banco Español de Crédito
SA c. Joaquín Calderón Camino – C-618/10, pronunțată în 2012 și Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya,
C-415/11, pronunțată în 14.03.2013). Un contract poate să fie împănat de la început cu clauze abuzive, care sunt
nule pentru că încalcă ordinea publică, sau poate să antreneze un dezechilibru originar al prestaţiilor, contemporan
încheierii contractului (leziunea). În materie de clauze abuzive, soluţia care se impune instanţelor statelor membre
ale Uniunii Europene ca metodă eficientă de luptă contra terorismului contractual este cea din speţa C-618/10
(Joaquin Camino), conform căreia instanţa naţională, când constată o clauză abuzivă, o elimină din contract, cu titlu
de sancţiune şi din necesităţi de prevenţie a clauzelor abuzive. Dacă clauza abuzivă este referitoare la dobândă sau
alte costuri ale creditului, Dreptul Uniunii Europene nu se opune la eliminarea lor din contract, lăsând contractul de
credit fără dobândă.
170
Curtea de Apel Galati, decizia nr. 759/02.12.2013 (nepublicată).
171
Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Cluj, hotărârea nr. 80/24 octombrie
2000, apud L. Pop, op.cit., p. 689.
172
Hotărârea arbitrală nr. 80/24.10.2000 a Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și
Agricultură Cluj, în RDC 1/2001, p. 119-122 apud Smaranda Angheni – Considerații teoretice și practice privind
reductibilitatea clauzei penale în dreptul român și în dreptul comparat, în Revista de drept comercial nr. 6/2001,
Editura Lumina Lex, 2001, p. 61.
lege contractului, se referă la cele legal făcute; libertatea contractuală nu înseamnă
că părțile au o libertate absolută și discreționară de a contracta, adică de a stabili
legea. Din textul art. 969 din Codul civil de la 1864 rezultă că legea recunoaște
forța deplină doar contractelor legal făcute, așadar acelea care nu derogă de la
ordinea publică și bunelor moravuri173. S-a mai arătat că, potrivit art. 966 din Codul
civil de la 1864, obligația fără cauză sau fondată pe o cauză ilicită, nu poate avea
vreun efect, întrucât dobânda cămătărească este interzisă ca imorală prin tradiția
juridică174. În fine, nivelul clauzei penale care, potrivit art. 1069 din Codul civil de
la 1864, este o consecință a daunelor interese ce creditorul suferă din neexecutarea
obligației, nu poate să exceadă o limită obișnuită și rezonabilă, în acest sens fiind
necesar a fi înțelese prevederile art. 1066 și 1087 din Codul civil de la 1864. Se
poate observa că tribunalul arbitral a respins pur și simplu și categoric cererea
privind acordarea de dobânzi penalizatoare, fără să procedeze la o dimensionare a
lor, în vederea unei eventuale reduceri a acestora la nivelul dobânzii legale.
Inedită sub raportul motivării este, spre exemplu, sentința arbitrală nr. 88/1998 175,
în care s-a statuat: „clauza penală îndeplinește o funcție compensatoare de reparare
a prejudiciului suferit de către una dintre părțile contractante pentru neîndeplinirea
corespunzătoare de către cealaltă parte a obligației la care s-a angajat. În condițiile
în care părțile contractante au stipulat penalități de întârziere în plata prețului care
duc la o disproporție certă între prejudiciul cauzat și reparația solicitată, această
situație nu poate fi acceptată, întrucât dezechilibrează vădit raporturile dintre părți;
or, în concepția legiuitorului roman, contractul nu poate fi transformat, prin clauze
abuzive, într-un instrument de speculă a unei părți de către cealaltă (subl.n., Gh.
P.)”.
Soluția reducerii clauzei penale motivată de considerarea acesteia ca fiind o clauză
penală cămătărească, ceea ce face ca obligația asumată de debitor să fie întemeiată
pe o cauză ilicită, a fost reținută și în practica instanțelor judecătorești. Curtea de
Apel Cluj a statuat că, nivelul clauzei penale stipulate într-un contract, trebuie să
aibă o limită obișnuită și rezonabilă. În considerentele sale, instanța a reținut că în
ceea ce privește clauza penală stabilită la un procent de 1% pe zi de întârziere în
situația neîndeplinirii întocmai a obligațiilor contractuale, Curtea are în vedere că,
într-adevăr, potrivit art. 969 din Codul civil de la 1864, convențiile legal făcute au
putere de lege între părțile contractante. Din această perspectivă, părțile au
173
D. Chirică, Principiul libertății de a contracta și libertățile sale…, în Revista de Drept comercial nr. 6/1999, p.
45.
174
I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanțelor, indexarea convențională a obligațiilor
pecuniare și indexarea dobânzilor, în Dreptul nr. 1/1994, p. 53.
175
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Curtea de Comerț și industrie a României, sentința nr.
88/1998, publicată în Jurisprudență comercială arbitrală, 1953-2000 (volum editat de Curtea de Arbitraj Comercial
Internațional de pe lângă Curtea de Comerț și industrie a României, București, 2002, p. 86). A se vedea si Dreptul
nr. 4/2003, Notă de Adrian Man și Narcisa Varo la hotărârea arbitrală nr. 83 din 31.10.2000 a Comisiei de Arbitraj
Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Cluj, pp. 187-188.
posibilitatea includerii unei clauze penale în convențiile pe care le încheie pentru a
determina anticipat prejudiciul ce trebuie reparat în ipoteza neîndeplinirii întocmai
a obligațiilor contractuale. Dar, nivelul acestei clauze penale trebuie să aibă o
limită obișnuită și rezonabilă, în sensul de a determina doar cuantumul daunelor
interese rezultate din neexecutarea obligațiilor asumate. În acest context, instanta
are posibilitatea de a verifica cuantumul clauzei penale și, constatând că aceasta
este excesivă, o poate diminua176.
La randul sau, Tribunalul Covasna a reținut 177 că penalitatea de 6 % pe zi de
întârziere, care este enormă în raport cu dobânda de referinţă a B.N.R., de sub 25
% pe an, conduce la o certă disproporţie între prejudiciul cauzat pentru
neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de plată de către reclamantă şi
reparaţia solicitată de pârâtă, situaţie care nu poate fi acceptată întrucât
dezechilibrul raportului comercial între părţi este vădit, iar o convenţie nu poate fi
transformată printr-o clauză abuzivă într-un instrument de cămătărie. Clauzele
penale cămătăreşti sunt interzise prin norma legală, astfel că, obligaţia fără cauză
sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect. În consecință,
Tribunalul Covasna redus cuantumul de la penalitatea de 6 % pe zi la dobânda de
referinţă a B.N.R., deoarece clauza penală de 6 % pe zi echivalează cu o dobândă
enormă, de peste 15 ori obligaţia de plată. Deși soluția nu a fost menținută în căile
de atac, apreciez că ea reprezintă un argument în favoarea posibilității reducerii
clauzei penale. Doctrina a preluat acest argument, arătând că reevaluarea judiciară
a clauzei penale poate fi motivată prin imperativul unei cauze licite, adică în
concordanță cu bunele moravuri și ordinea publică. Prin urmare, dacă instanța va
constata că acest comandament nu este satisfăcut, poate interveni și corecta
convenția părților178.
Îmbogățirea fără just temei poate fi un mecanism de corectare a clauzei penale care
excede prin cuantumul ei cu mult prejudiciul suferit de creditor. Nu poate fi
considerată legitimă îmbogățirea creditorului prin perceperea unei clauze penale ce
încalcă vădit echitatea contractuală și buna-credință, mai exact prevederile art. 970
alin. (1) și (2) Cod civil din 1864. Îmbogățirea fără justă cauză apare astfel ca un
efect al încălcării bunei credințe și echității care trebuie să subziste pe toată durata
executării contractului.

176
Decizia civilă nr. 213/2004, citata de Florin Ludușan, Reductibilitatea clauzei penale în accepțiunea Codului civil
din 1864, a noului Cod civil, a practicii judiciare și doctrinei, Dreptul nr. 5/2013, p. 99-100.
177
sentința civilă 845 din 29.09.2004. Sursa: legeaz.net
178
Florin Ludușan, Reductibilitatea clauzei penale în accepțiunea Codului civil din 1864, a Noului Cod civil, a
practicii judiciare și doctrinei în Dreptul nr. 5/2013, Editura Universul Juridic, p. 95.
De altfel, a existat, prin anii de final ai sec. 20, o practică relativ constanta a
instanțelor arbitrale romanesti, în sensul reducerii penalităților excesive prevăzute
în contract sau chiar a înlăturării clauzei privind dobânda penalizatoare179.
Arbitrajul de la București180 a dispus reducerea unei clauze penale excesive,
considerând că penalitățile stipulate în contract erau de 20 de ori mai mari decât
debitul pe care trebuia să îl achite pârâtul. S-a reținut că, fără a se ignora
dispozițiile art. 1066 și următoarele din Codul civil de la 1864, din care rezultă că
judecătorul nu poate reduce clauza penală, totuși nu se poate accepta ca aceste
principii să se aplice și în situația existenței unei clauze penale abuzive. Regula
ireductibilității clauzei penale nu poate fi înțeleasă că s-ar aplica și unei clauze
penale abuzive, prin care s-ar încălca exigențele echității și ale bunei credințe, a
echilibrului între prestațiile părților și, prin care s-ar ajunge la îmbogățirea fără just
temei a unei părți în dauna celeilalte părți. Cu privire la considerentele acestei
sentințe arbitrale, în literatura de specialitate181 s-a aratat că ea are nu numai meritul
incontestabil “de a evada din carapacea mistificatoare a normelor imperative cu
privire la clauza penală”, de a face să prevaleze interpretarea teleologică a normei,
dar si pe acela de a realiza o breșă într-o practică judiciară și arbitrală prin
excelență conservatoare, care ignora realitatea, precum și meritul de a fi oferit un
reper, observat deja de unele tribunale arbitrale și, cu totul izolat, chiar de unele
instanțe, pentru un alt mod de abordare a dispozițiilor art. 1087 din Codul civil din
1864, un mod contemporan cu legislația altor țări, în materie, și cu orientările
internaționale182.
179
Atitudinea instantei de la varful sistemului nostru judiciar a fost, insa, mult mai conservatoare. In contra acestui
curent, fosta Curte Supremă de Justitie a decis in mod constant că voința părților în stabilirea clauzei penale nu poate
fi modificată de instanțe, în sensul limitării penalităților, contra celor convenite prin contract (a se vedea, cu titul de
exemplu, Curtea Supremă de Justiție, secția com, decizia 4/2000, în Revista de drept comercial nr. 9/2001, p. 162).
In mod evident, aceasta atitudine, contrazisa de recentele dezvoltari legislative, trebuie schimbata.
180
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, sentința 158
din 19.10.1999, in Revista de Drept comercial nr. 4/2000, Editura Lumina Lex 2000, pp. 125-127. Reducerea
clauzei penale s-a facut la nivelul unei penalității de 0,4%, așa cum a fost reglementată prin Legea nr. 76/1992
(abrogată prin OUG nr. 10/1997, abrogată prin Legea 469/2002, aceasta din urmă fiind abrogată prin Legea
246/2009).
181
Deleanu, I., Deleanu, S. (2003) Consideraţii cu privire la clauza penală, în „Pandectele române” nr.1/2003 –
Supliment p. 123. Ibidem,
182
Ibidem. Autorii trec in revista diversele soluții legislative recente in domeniu, in intenția de a demonstra caracterul
anacronic al legislației (de la vremea publicarii articolului citat) și jurisprudenței noastre majoritare. Spre exemplu,
art. 1384 din Codul civil italian prevede că, atunci când penalitatea este manifest excesivă, ea poate fi redusă în
echitate; art. 163 alin. (3) din Codul federal elvețian al obligațiilor prevede că judecătorul poate reduce penalitatea
dacă o estimează ca excesivă; art. 343 din legea civilă germană prevede că, atunci când penalitatea este excesiv de
ridicată, la cererea debitorului, ea poate fi reducă la un cuantum rezonabil, ținând seama de interesul legitim al
creditorului și nu numai de interesul său patrimonial; art. 1152 alin. (2) din Codul civil francez prevede că
judecătorul, chiar din oficiu, poate modera sau augmenta pedeapsa convenită, dacă ea este manifest excesivă sau
derizorie; toate stipulațiile contrare vor fi prezumate ca nescrise. In continuare, autorii citeaza si alte surse
doctrinare: A. Pinto-Monteiro, La clause pénale en Europe, Etudes offertes à J. Ghestin, Librairie Générale de Droit
et de Jurisprudence, 2001, p. 719 și urm.; J. Ghestin, G. Viney, P. Jourdain Traité de droit civil. Les effets de la
responsabilité, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, EJA, 2001, nr. 229. A se vedea de asemenea: G.
Bâldea, Clauza penală, expresie a răspunderii contractuale, în Dreptul nr. 2/2000, p. 50 și urm. Si alți autori au
susținut anacronismul legii noastre : a se vedea C. Bîrsan, Efectele obligațiilor, în Drept civil. Teoria generală a
obligațiilor, C. Stătescu, C. Bîrsan, Editura All, 1992, p. 309.