CUPRINS

INTROCUCERE........................................................................................................3

CAPITOLUL I. NOŢIUNEA ŞI DESCRIEREA GENERALĂ A PROCESULUI

DE INSOLVABILITATE

1.1. Noţiunea de insolvabilitate..................................................................................5

1.2. Descriere generală a procesului de insolvabilitate:..........................................8
• Subiecţii procesului de
insolvabilitate...........................................................10
• Intentarea procesului de insolvabilitate........................................................11
• Desfăşurarea procedurii de insolvabilitate...................................................12
• Distribuirea masei debitoare.........................................................................13

CAPITOLUL II. ÎNCETAREA PROCESULUI DE INSOLVABILITATE

2.1. Încetarea procesului de insolvabilitate după distribuirea finală.......................16

2.2 . Încetarea procesului de insolvabilitate din alte motive:...................................17
• Refuzul intentării procesului de insolvabilitate în cazul insuficienţei masei
debitoare........................................................................................................17
• Încetarea procesului de insolvabilitate din lipsa masei debitoare...............18
• Încetarea procesului de insolvabilitate din lipsa temeiului de
insolvabilitate................................................................................................20
• Încetarea procesului de insolvabilitate cu acordul
creditorilor....................20
• Încetarea procesului de insolvabilitate după confirmarea planului.............20

CONCLUZIE...........................................................................................................23

2
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................25
INTRODUCERE

Procedura de insolvabilitate reprezintă un important mecanism juridico-

economic de asigurare a stabilităţii şi siguranţei circuitului civil. Acesta permite a
diminua la maxim efectele negative ale situaţiei cînd un subiect de drept se află în
incapacitate de plată.
În Republica Moldova reglementări privind insolvabilitatea au încercat a fi
introduse odata cu apariţia activităţii antreprenoriale şi trecerea de la o economie
centralizată la una de piaţă liberă. Iniţial a fost adoptată Legea cu privire la faliment
din 1992, care ulterior a fost înlocuită prin legea cu privire la faliment din 1996, iar
la moment procedura de insolvabilitate este reglementată prin Legea cu privire la
insolvabilitate nr.632/2001.
Prin insolvabilitate se înţelege situaţia financiară a debitorului caracterizată
prin imposibilitatea di de a-şi onora obligaţiile de plată ajunse la scadenţă, iar
procedura de insolvabilitate reprezintă totalitatea actelor procedurale realizate de
instaţa de insolvabilitate, ce au drept scop satisfacerea concomitentă şi
proporţională a creanţelor creditorilor unui debitor aflat în incapacitate de plată sau
supraîndatorare.
Încetarea procesului de insolvabilitate este ultima fază în cadrul procedurii
de insolvabilitate în care au loc finisarea tuturor lucrărilor în legătură cu
examinarea pricinii de insolvabilitate.
În cadrul acestei teze am încercat să determin şi să expun toate
circumstanţele cînd poate fi încetat procesul de insolvabilitate. Legea
insolvabilităţii prevede mai multe cazuri în care poate fi adoptată hotărîrea de
încetare a procesului civil şi acestea diferă în dependenţă de faptul dacă a fost sau
nu intentată procedura de insolvabilitate şi de tipul procedurii aplicate - fie
procedura de lichidare a patrimoniului, fie procedura planului.
Teza este strucuturată în două capitole a cîte două secţiuni fiecare. În primul
capitol este redată noţiunea şi evoluţia insolvabilităţii în Republica Moldova.
Deasemenea în acest capitol am efectuat o descriere generală a procesului
3
de insolvabilitate cu o prezentare sumară a etapelor şi a acţiunilor din cadrul
procedurii de insolvabilitate precum şi a celor care preced procesul de
insolvabilitate.
Capitolul doi, al tezei, secţiunea întîi descrie momentul de încetare al
procesului de insolvabilitate prin prisma circumstanţelor generale de încetare, cea
de după distribuirea finală, în cazul cînd s-a mers pe lichidarea patrimoniului
debitorului. Secţiunea a doua a capitolului redă încetarea procesului în cazul lipsei
masei debitoare, lipsa temeiurilor de insolvabilitate şi în cazul cînd a fost
confirmată, prin hotărîre, procedura planului.

3
CAPITOLUL I. CONCEPTUL ŞI CARACTERISTICA GENERALĂ A
PROCESULUI DE INSOLVABILITATE

1.1. Noţiunea de insolvabilitate

Activitatea comercială este una dintre cele mai vechi activităţi umane. Ea a
apărut din primele momente în care omul a realizat conceptul de proprietate,
delimitînd astfel sfera bunurilor ce-i aparţineau de ceea ce aparţinea celorlalţi.
Practicat iniţial sub forma schimbului, comerţul a constituit un instrument utilizat
de oameni pentru a-şi acoperi necesităţile imediate ale vieţii de zi cu zi.
Cu timpul, după apariţia banilor şi după ce schimbul bunurilor a fost înlocuit
cu vînzarea mărfurilor, comerţul a devenit o profesie, cu pronunţat caracter,
speculativ, practicată de un grup uman specializat în această activitate; comercianţii
îşi desfăşoară activitatea nu pentru satisfacerea propriilor trebuinţe, ci pentru
îndeplinirea nevoilor şi pentru obţinerea unui profit.[4,p.276]
Aşadar activitatea comercială urmăreşte profitul; romanii spuneau, de altfel,
că finis mercatorum est lucrum. Profitul fiind, însă, determinat de carcaterul
speculativ al activităţii comerciale, realizarea lui presupune un anumit risc, asumat
de comercianţi şi subordonat imperativului cîştigului.
Comerţul, adică activitatea de producere şi circulaţie a mărfurilor şi a
serviciilor, se întemeiază, în general, pe raporturile juridice contractuale stabilite
între comerciaţi. Prin astfel de raporturi, la baza cărora se află creditul şi executarea
obligaţiilor asumate, întocmai şi cu bună-credinţă, se realizează aprovizionarea
tehnico-materială, desfacerea mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea
serviciilor.
Neîndeplinirea voluntară a obligaţiilor îi dă creditorului dreptul să ceară,
executarea silită fie prin predarea materială a bunului ce face obiectul contractului
sau realizarea creanţelor, prin oprirea sumelor pe care debitorul le are de primit de
la propii săi debitori, fie prin vînzarea silită a bunurilor debitorului şi încasarea
sumelor rezultate din valorificarea fiecărui bun, atunci cînd alte proceduri de
executare nu sunt posibile.
2
 O astfel de procedură nu este, în concordanţă cu interesele comercianţilor,
cînd debitorul comerciant se află în incapacitate de a plăti datoriile. Prin aplicarea
normelor de drept comun, unul dintre creditori, cel care a solicitat primul
executarea sau are o creanţă privegeliată, ar fi plătit în întregime, iar ceilalţi nu ar
putea recupera nimic din creanţele lor. Debitorul s-ar bucura, însă, de încrederea
tuturor creditorilor săi şi în cazul în care nu mai poate acoperi datoriile lor cu
lichidităţi, trebuie să ia în considerare interesele tuturor creditorilor săi, care au
drepturi egale asupra patrimoniului debitorului lor. [4,p.278]
Asemenea cerinţe au determinat legiuitorul să instituie o procedură specială
de executare colectivă, egalitară şi concursală, asupra bunurilor debitorului
comerciant, aflat în imposibilitatea de a efectua plăţile comerciale. Această
procedură a fost denumită pentru prima dată în legislaţia R.Moldova prin noţiunea
de „faliment” (în Legea cu privire la faliment nr.851/1992 şi în Legea cu privire la
faliment nr.786/1996).
În 2001 a fost adoptată o nouă lege – Legea insolvabilităţii nr.632/2001, care
a modificat denumirea instituţiei respective şi a folosit în locul termenului de
„faliment” termenul „insolvabilitate”.
Noţiunea de insolvabilitate este strîns legată de noţiunea faliment. În unele
legislaţii acestea sunt considerate sinonime, în altele prin insolvabilitate se înţelege
ceea ce alţii înţeleg prin faliment, deşi este preferată utilizarea unei singure noţiuni.
[4, p.280]
Există, însă, şi legislaţii care fac distincţie între aceste două cuvinte,
considerînd insolvabilitatea o stare de fapt a debitorului insolvabil, iar falimentul o
stare de drept, adică o insolvabilitate constatată de instanţa de judecată competentă.
Tradiţional, starea de fapt în care se găseşte comerciantul care a încetat
plăţile pentru datoriile sale comerciale este denumită faliment. Prin acelaşi termen
este desemnată starea juridică a comerciantului împotriva căruia s-a pronunţat o
[3,p.481]
sentinţă declarativă de faliment. Dicţionarul explicativ al limbii române
explică termenul „faliment” ca o „stare a unui comerciant care se află în încetare de
plăţi, constată printr-o hotărîre judecătorească”, iar „a da faliment înseamnă a nu
izbuti într-o acţiune”. Falimentul este considerat şi o organizare judecătorească a
apărării în comun a intereselor tuturor creditorilor contra debitorului lor comun,
3
aflat în încetare de plăţi şi, prin aceasta, o măsură legală de protejare a creditului.
Doctrina juridică în definirea semnificaţiei acestui concept relevă caracterul de
procedură de executare silită unitară, colectivă, concursală şi egalitară asupra
bunurilor debitorului comun „al mai multor creditori destinată satisfacerii
intereselor acestora, starea sau situaţia unui comerciant supus acestei proceduri
fiind carcterizată prin încetarea plăţilor sau insolvenţă”. [3,p.481]
Din punct de vedere etimologic, cuvîntul faliment provine din verbul latin
fall-fallere care înseamnă a lipsi, a scăpa (întrucît falitul lipseşte de la datoria de a
da satisfacţie creditorilor săi de a plăti). Termenula fost preluat în limba italiană
sub denumirea de fallere, în sensul de a greşi, a înceta o plată şi denumirea
falimento care se traduce prin faliment, eroare, greşeală şi chiar înşelăciune.
Comerciantul în stare de încetare de plăţi a fost numit falito în limba italiană,
termen preluat în limba română sub denumirea de fali; în limba franceză se
numeşte failli, în limba spaniolă fallido, iar în limba engleză – fallure şi bunkrupty.
Terminologia are, însă, acelaşi sens pentru că desemnează falimentul ca instituţie
juridică care reglementează modalitatea de executare silită a bunurilor debitorului
comerciant aflat în stare de încetare a plăţilor.
În Republica Moldova Legiuitorul a aevitat noţiunea de faliment şi a
înlocuit-o cu insolvabilitatea. Conform art.2 al Legii cu privire la insolvabilitate
nr.632/2001, insolvabilitatea constituie situaţia financiară a debitorului
caracterizată prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente,
inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în
cazul în care debitorul a încetat să efectueze plăţi. [1,p375]
În doctrina juridică incapacitatea de plată este denumită ca insolvenţă,
reprezentînd absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiei scadente.
Starea de insolvenţă este independentă de raportul pasiv-activ patrimonial, în
sensul că ea nu presupune în mod necesar ca activul patrimonial să fie inferior
pasivului. Ea poate surveni chiar şi atunci cînd activul patrimonial este superior
pasivului, dar cînd debitorul nu poate mobiliza într-un ritm satisfăcător resursele
financiare necesare acoperirii la scadenţă a datoriilor sale comerciale. Cauza
insolvenţei o poate constitui, deci, un raport nepotrivit între activele imobiliare şi
3
lichidităţile financiare ale unui debitor, o politică imprudentă de investiţii care nu
produce lichidităţi în ritmul necesar efectuării plăţilor scadente, blocarea
lichidităţilor în operaţii de lungă durată sau, pur şi simplu, realizarea unor afaceri
soldate cu pierderi financiare.
Consecinţa imediată a insolvenţei o reprezintă încetarea plăţilor în contul
datoriilor scadente; constatarea insolvenţei unui comerciant debitor îndreptăţeşte pe
creditorii acestuia să declanşeze împotriva lui procedura insolvabilităţii.
Încetarea plăţilor nu este însă întotdeauna sinonimă cu insolvenţa; debitorul
poate refuza să facă anumite plăţi din motive pe care el le consideră întemeiate. Pe
de altă parte, insolvenţa poate fi dedusă nu numai din încetarea plăţilor, ci şi din
unele manifestări ale debitorului: mărturisirea, fuga, continuarea plăţilor cu
mijloace obţinute în mod fraudulos. [2,p.526]
Ca şi falimentul, insolvabilitatea este carcaterizată de două stări: starea de
fapt şi starea de drept. Starea de fapt presupune imposibilitatea onorării obligaţiilor
ajunse la scadenţă, care poate fi reprezentată printr-o insuficienţă a lichidităţilor, o
absenţă a fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente.
În sens juridic, prin insolvabilitate se înţelege procesul judiciar, care se
intentează împotriva societăţii comerciale incapabile de a-şi onora obligaţiile
ajunse la scadenţă şi care se desfăşoară sub supravegherea instanţei judecătoreşti.

1.2. Descriere generală a procesului de insolvabilitate

Procedura de insolvabilitate poate fi definită ca o totalitate de acte

procedurale realizate cu participarea obligatorie a instanţei de judecată, îndreptate
spre satisfacerea concomitentă şi proporţională a creanţelor creditorilor unui
debitor aflat în incapacitatea de plată sau supraîndatorare.[5,p.205]
Procesul judiciar se intentează împotriva debitorului în scopul determinării
masei debitoare şi repartizării acesteia între creditori în ordinea stabilită de lege,
dacă nu este posibilă satisfacerea cerinţelor creditorilor în alt mod.

3
 Datorită specificului desfăşurării procedurii de declarare a insolvabilităţii,
aceasta dispune de anumite caractere specifice: caracterul unitar, concursal de
remediu, general, colectiv, egalitar şi judiciar.
Carcaterul unitar presupune că această procedură este aceeaşi pentru
oricare comerciant aflat în starea de încetare de plăţi, indiferent de dimensiunea
activităţilor şi apartenenţa capitală.
Caracterul concursal presupune că această procedură urmăreşte
satisfacerea creanţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la executarea impusă
a debitorilor.
Caracterul de remediu al procesului de insolvabilitate presupune că scopul
său este plata pasivului prin remedierea incapacităţii de plată, cînd starea de
insolvenţă a întreprinderii este mai puţin avansată. Ideea de bază este că măsurile
stabilite prin procedura planului să ducă la redresarea debitorului, cu plata
datoriilor faţă de creditori şi, în acest mod, la salvarea debitorului. În caz de
nereuşită, intervine procedura planului de lichidare a bunurilor din patrimoniul
debitorului.
Caracterul general, întrucît procedura prevăzută de leagea insolvabilităţii
nr.632/2001 se aplică tuturor bunurilo aflate patrimoniul debitorului, inclusiv cele
dobîndite în cursul procedurii, precum şi a celor ieşite în mod fraudulos şi readuse
în patrimoniu, cu excepţia celor care nu pot face obiectul executării silite.
Carcterul colectiv reprezintă o apărare comună a intereselor şi drepturilor
tuturor creditorilor acestui debitor.
Caracterul egalitar realizează stingerea tuturor creanţelor într-o proporţie
directă cu ponderea pe care fiecare creanţă o deţine în pasivul patrimoniului
falitului.
Caracterul judiciar presupune că procesul de insolvabilitate se desfăşoară
numai de către instanţa de judecată şi sub supravegherea ei. [1,p.377]
Subiecţii procedurii de insolvabilitatea. Subiecţii participanţi la procedura de
insolvabilitate pot fi clasificaţi în trei mari categorii, şi anume: instanţa de judecată,
participanţii la proces şi persoanele ce contribuie la desfăşurarea procedurii de
insolvabilitate. [4,p.211]
3
 Participanţii la procedura de insolvabilitate includ debitorul, creditorul
(inclusiv organele creditorilor), administratorul insolvabilităţii (inclusiv
administratorul provizoriu).
În calitate de persoane ce contribuie la desfăşurarea procedurii de
insolvabilitate se vor considera acei subiecţi care participă la proces, asupra cărora
actele de dispoziţie ale instanţei de judecată nu au influenţă în raport cu patrimoniul
acestora; aici putem menţiona specialistul, expertul ce pot participa atît la faza
examinării cererii introductive, cît şi ulterior pe parcursul desfăşurării procesului.
Una dintre problemele definitorii în cadrul analizei subiecţilor procedurii de
insolvabilitate este determinarea condiţiilor necesare pentru a fi debitor. Astfel,
esenţial rămîne a fi calitatea de întreprinzător a debitorului, deci pot fi declarate
insolvabile doar persoanele fizice sau juridice care practică activitate de
întreprinzător- În acelasşi timp, luînd în consideraţie prevederile art.26 alin.(1) CC,
în afară de activitatea de întreprinzător, aceştia trebuie să fie înregistraţi într-o
formă organizatorico-juridică. [5,p.211]
Determinarea calităţii de creditor în cadrul procedurii de insolvabilitate este
condiţionată de faptul dacă aceştia depun cerere introductivă sau îşi înaintează
creanţele după intentarea procedurii de insolvabilitate.
Creditorii participă în cadrul procedurii de insolvabilitate ca participanţi de
sine stătători, precum şi prin intermediul organelor reprezentative ale acestora,
adunurea creditorilor şi comitetul creditorilor.
Figura centrală, în cadrul procedurii de insolvabilitate, administratorul, are
scopul de a îndeplini supravegherea realizată de instanţa de judecată, protejarea şi
administrarea masei debitoare şi asigurarea protecţiei drepturilor creditorilor.
Anume datorită cerinţelor înaintate faţă de acesta, legea impune o serie de condiţii
de fond obligatorii, pentru îndeplinirea funcţiei de administrator al insolvabilităţii.
În calitate de subiecţi ai procesului de insolvabilitate pot apărea şi Comisian
Naţională a Pieţei Financiare – în cazul insolvabilităţii unui participant profesionist
pe piaţa de asigurări. Alţi subiecţi sunt ministerele de resort ţi organele
administraţiei publice locale.

2
 Intentarea procesului de insolvabilitate. Procedura de insolvabilitate poate fi
pornită atît la cererea debitorului cît şi la cererea unui creditor de al său.
Temeiul general de intentare a procesului de insolvabilitate îl reprezintă
incapacitatea de plată a debitorului, adică situaţia cînd acesta nu poate plăti
creanţele sale scadente, fiind în lipsă de lichidităţi, pasivul însă nu excedează
activul.
Temeiul special este supraîndatorarea debitorului, rezultată din
imposibilitatea onorării creanţelor din cauza excedentului pasivului asupra
activului. Supraîndatorarea mai este numită şi incapacitate de plată absolută şi spre
deosebire de incapacitatea de plată, menţionată mai sus, nu poate poate fi depăşită
prin valorificarea activelor debitorului.
Pentru intentarea procedurii de insolvabilitate, fie debitorul, fie creditorul,
trebuie să depună o cerere introductivă conform condiţiilor de fond şi de formă
indicate atît în Legea insolvabilităţii, cît şi în Codul de procedură civilă.
O dată cu depunerea cererii începe prima etapă în desfăşurarea procedurii de
insolvabilitate, cea de primire şi examinare a cererii introductive.
La etapa dată instanţa stabileşte existenţa temeiurilor de declarare a
insolvabilităţii. Totodată se preia controlul asupra masei debitoare ăn scop de
supraveghere prin numirea administratorului provizoriu. De asemenea, la această
etapă, în vederea asigurării integrităţii masei debitoare, sînt aplicate măsuri
asiguratorii conform Legii insolvabilităţii nr.632/2001 şi Codului de procedură
civilă.
În cadrul desfăşurării acestei etape se deosebesc două momente esenţiale,
primirea cererii introductive şi intentarea procesului de insolvabilitate.
La momentul primirii cererii introductive instanţa decide asupra primirii
cererii introductive spre examinare sau de a refuza, restitui sau nu da curs cererii
dacă sunt încalcate condiţiile de formă şi de fond.
Cît priveşte al doilea moment, acesta apare doar după examinarea cererii
introductive referitor la existenţa sau inexistenţa temeiurilor de insolvabilitate. În
urma stabilirii circumstanţelor date, instanţa poate intenta procesul sau respinge

3
cerea introductivă ca neîntemeiată, sau de a refuza în intentarea procesului în
legătură cu lipsa masei debitoare şi de a porni procedura de lichidare. [1,p.383]
Desfăşurarea procedurii de insolvabilitate. Unul din efectele principale ale
adoptării hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate este convocarea
primei adunări a creditorilor, numită şi adunarea de raportare. Convocarea adunării
de raportare ţine de competenţa şi obligaţiunea instanţei.
Rolul principal în desfăşurarea adunării de raportare revine adunării
creditorilor care urmează a hotărî asupra destinului debitorului şi posibila
desfăşurare a activităţii lui în continuare.
După şedinţa de raportare urmează şedinţa de validare care are ca scop
aprobarea finală a creanţelor debitorului insolvabil. Creditorii trebuie să îşi
înainteze cererile de înaintare a creanţelor pînă la această adunare.
La etapa validării creanţelor are loc o examinare temeinică a
incontestabilităţii şi certitudinii creanţelor înaintate de creditori, precum şi a
temeiniciei constestaţiilor înaintate de administrator sau debitor.
Etapa cea mai importantă din punct de vedere procesual în cadrul adunării de
validare este şedinţa de validare a creanţelor. În cadrul acestei şedinţe se
examinează creanţele propriu-zise, potrivit cuantumului şi rangului acestora.
Examinarea creanţelor se exprimă în analiza validităţii acestora şi în pronunţarea
asupra aprobării lor.
Necesitatea examinării creanţei apare, mai ales, în condiţiile contestării
acesteia. Contestarea creanţelor poate fi făcută de administrator, de debitor sau de
un creditor chirografar, iar creanţele contestate de aceştia trebuie examinate în mod
special. Examinarea creanţelor se face numai la şedinţa de validare a acestora, însă
legea admite şi situaţia înaintării tardive a creanţei şi în aceste cazuri instanţa de
judecată va numi o şedinţă specială de validare pe cheltuiala creditorului înîrziat cu
notificarea administratorului şi a debitorului.
În urma examinării creanţelor şi contestaţiilor împotriva acestora, instanţa de
judecată se pronunţă prin încheiere. Încheierea de validare a creanţei ori încheierea
prin care contestaţia este declarată întemeiată, devenind definitivă, este executorie
pentru administrator şi creditori cf.art 138 al Legii insolvabilităţii nr.632/2001.
3
 Distribuirea masei debitoare. Prin încheierea definitivă privind validarea
creanţelor este marcat începutul unei noi etape în cadrul procedurii de
insolvabilitate – distribuirea masei debitoare. Distribuirea masei debitoare constă în
executarea creanţelor creditorilor conform listei creanţelor validate. De menţionat
că legea protejează şi creditorii ale căror creanţe au fost înaintate, dar nu au fost
validate. În acest sens, administratorul insolvabilităţii este obligat să rezerveze din
masa debitoare partea pentru creditorii ale căror creanţe nu au fost validate în
cadrul procesului de insolvabilitate şi ale căror creanţe se examinează separat într-
un proces pendinte suspendat, în cazul prezentării de către aceştia, în termen de 15
zile din data depunerii listei de distribuire în instanţa de judecată, a dovezii faptului
că refuzul validării a fost contestat sau că procesul în derulare suspendat a fost
reluat. [4,p.293]
Distribuirea se efectuează de administrator, dar dacă se realizează o
distribuire intermediară, el este obligat să ceară acordul comitetului creditorilor. De
menţionat că administratorul va trebui să rezerve o parte din masa debitoare pentru
plata părţii neacoperite cu garanţii reale a creanţelor creditorilor garantaţi sau cota
integrală a acestora în cazul renunţării lor la garanţiile reale.
În cadrul etapei de distribuire a masei debitoare sînt posibile două tipuri de
distribuire în dependenţă de momentul la care se produc. Prima categorie este
distribuirea intermediară care se produce anterior şedinţei de distribuire finale.
Distribuirea intermediară este executarea creanţelor creditorilor garantaţi sau
repartizarea produsului obţinut în urma lichidării bunurilor care nu pot fi
păstrate(perisabile, alte mărfuri care pot pierde din valoare etc.). Pentru fiecare
distribuire intermediară administratorul trebuie să întocmească o listă de distribuire
intermediară cu indicarea creanţelor ce vor fi plătite şi, respectiv, sumele
creanţelor. În cadrul distribuirii intermediare comitetul creditorilor stabileşte cota
de distribuire la propunerea administratorului.
Al doilea tip de distribuire, şi cel mai important, este distribuirea finală, care
se produce la şedinţa de distribuire finală, în cadrul căreea se exercită toate
creanţele validate. Pentru realizarea distribuirii finale aceasta trebuie aprobată de
instanţa de judecată, care fixează data adunării creditorilor şi îi convoacă la ultima
3
lor adunare. Între data publicării anunţului despre ziua adunării de distribuire
finale şi data acestei adunări se va stabili un interval de timp de cel puţin două
săptămîni şi cel mult o lună.
Odată cu realizarea sarcinilor adunării finale a creditorilor se decide şi asupra
mijloacelor băneşti obţinute. Sumele care la momentul distribuirii finale sînt
rezervate se depun de administrator, cu încuviinţarea instanţei de judecată, pe
cheltuiala creditorului în a cărui favoare a fost făcută rezervarea, pe contul
„Mijloace intrate temporar în dispoziţia instanţei de judecată” nu se utilizează,
deoarece el nu există şi nu există un act care ar reglementa organizarea şi
gestionarea acestuia. [5,p.241]
Dacă la distribuirea finală creanţele tuturor creditorilor au fost satisfăcute în
volum total, administratorul transmite surplusul către debitor. În caz dacă debitorul
este persoană juridică, administratorul transmite fiecărui participant partea din
surplus care i-ar fi revenit în cazul lichidării în afara procesului de insolvabilitate.
După terminarea distribuirii finale şi exercitării tuturor creanţelor validate instanţa
de judecată dispune încetarea procesului de insolvabilitate. În termen de două
saptămîni de la data publicării hotărîrii administratorul prezintă la Registrul de stat,
fie la Registrul de stat al întreprinderilor, la Registrul de stat al organizaţiilor al
Ministerului Justiţiei sau Primăriei, hotărîrea ce constituie temei pentru radierea din
registru. Din momentul radierii sale debitorul va fi considerat lichidat.
Pentru protejarea intereselor creditorilor, în special în cazurile în care
produsul lichidării masei debitoare nu a ajuns pentru satisfacerea deplină a creanţei,
legea insolvabilităţii prevede posibilitatea distribuirii după încetarea procesului de
insolvabilitate. Conform art.152 al Legii insolvabilităţii, în cazul în care procesul
de insolvabilitate a încetat totuşi, pot exista situaţii în care instanţa de judecată
hotărăşte o distribuire suplimentară după încetarea procesului de insolvabilitate, şi
anume: cînd după finisarea adunării de distribuire finală au devenit libere anumite
sume rezervate sau sumele plătite din masa debitoare au fost restituite din diverse
motive. [1,p.445]

3
 Distribuirea suplimentară poate fi pornită din oficiu sau la cererea
administratorului, precum şi a creditorului chirografar. Încetarea procesului, la
rîndul său, nu se va opune hotărîrii privind distribuirea suplimentară.

CAPITOLUL II. ÎNCETAREA PROCESULUI DE INSOLVABILITATE

2.1. Încetarea procesului de insolvabilitate după distribuirea finală

Finisarea distribuirii masei debitoare în cazul procedurii de lichidare a

patrimoniului semnifică intrarea procesului de insolvabilitate în ultima sa fază -
cea de încetare. După terminarea distribuirii finale, instanţa de judecată
hotărăşte încetarea procesului de insolvabilitate.
2
 Hotărîrea de încetare şi motivaţia acesteia vor fi publicate în termen de 10
zile din data adoptării acesteia în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Cheltuielile de publicare se atribuie la cheltuielile de judecată. Deasemenea
instanţa de judecată poate dispune publicarea dispozitivului hotărîrilor şi
încheierilor şi în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sînt
concentrate sediile celor mai mulţi creditori. În două săptămîni de la data
publicării, administratorul prezintă Registrului de stat al întreprinderilor şi
Registrului de stat al organizaţiilor hotărîrea instanţei de judecată care serveşte
drept temei pentru radierea debitorului din aceste registre. Din momentul radierii
sale din Registrul de stat al întreprinderilor sau din Registrul de stat al
organizaţiilor, debitorul este considerat lichidat. [2,p.570]
După încetarea procesului de insolvabilitate, creditorii chirografari pot
înainta fără restricţii creanţele lor faţă de debitor. Creditorul chirografar ale cărui
creanţe au fost validate şi nu au fost contestate de către debitor în şedinţa de
validare poate să ceară, în măsura în care nu au fost satisfăcute în cadrul
procesului de insolvabilitate, executarea lor silită în temeiul înregistrării în tabel ca
în temeiul unui titlu executoriu. O creanţă necontestată este asimilată unei creanţe
contestate a cărei contestare a fost respinsă de instanţa de judecată.
In cazul cînd procesul de insolvabilitate a încetat, iar după adunarea de
distribuire finală anumite sume rezervate au devenit libere, anumite sume plătite
din masa debitoare au fost restituite din diverse motive ori au fost descoperite
bunuri care aparţin masei debitoare, instanţa de judecată hotărăşte o distribuire
suplimentară după încetarea procesului de insolvabilitate la cererea
administratorului, a unui, creditor chirografar sau din oficiu.
Încetarea procesului de insolvabilitate nu se opune hotărîrii privind
distribuirea ulterioară. Dacă suma este mică sau valoarea bunului este neglijabilă,
instanţa poate decide transmiterea acestora către debitor. Adoptarea hotărîrii, de
distribuire după încheierea procesului de insolvabilitate poate fi făcută dependentă
de mărimea sumei de bani vărsată pentru acoperirea eventualelor cheltuieli de
distribuire. Încheierea de respingere a cererii de distribuire ulterioară trebuie
notificată solicitantului şi poate fi atacată cu recurs de către solicitant. Încheierea
3
prin care s-a decis distribuirea ulterioară va fi notificată administratorului,
debitorului şi creditorului (dacă ultimul a depus cerere). Încheierea poate fi atacată
cu recurs de către debitor. [2,p.247]
După dispunerea distribuirii ulterioare, administratorul distribuie, conform
listei finale, produsul din realizarea bunului descoperit urmînd ca ulterior să
prezinte instanţei de judecată un raport cu privire la distribuirea masei debitoare.

2.2 Încetarea procesului de insolvabilitate din alte motive

Refuzul intentării procesului de insolvabilitate în cazul insuficienţei masei
debitoare
Conform art.153 al Legii insolvabilităţii atunci cînd se constată că debitorul
nu dispune de bunuri sau că bunurile lui nu permit acoperirea cheltuielilor
procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată adoptă o încheiere prin care
respinge cererea introductivă şi hotărăşte lichidarea debitorului. Această încheierea
de respingere a cererii introductive poate fi contestată cu recurs. Respingerea
cererii introductive, însă, nu va avea loc dacă se va depune o sumă de bani
suficientă pentru achitarea cheltuielilor procesului de insolvabilitate, iar persoana
care a achitat cheltuielile astfel prevăzute, poate cere restituirea lor din contul
persoanelor debitorului, recunoscute în modul stabilit drept culpabile de
neîndeplinirea obligaţiei de depunere a cererii introductive. [2,p.572]
In cazul respingerii cererii, instanţa de judecată desemnează o comisie de
lichidare sau un lichidator pentru lichidarea debitorului. Comisia de lichidare
(lichidatorul) întocmeşte bilanţul de lichidare a debitorului, concluzia despre lipsa
masei debitoare şi le prezintă instanţei de judecată spre aprobare. Instanţa de
judecată aprobă bilanţul de lichidare şi adoptă o hotărîre de lichidare a debitorului,
al cărei dispozitiv se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în termen
de 10 zile din data adoptării.
După ce primeşte hotărîrea instanţei de judecată, Camera Înregistrării de
Stat radiază imediat debitorul din Registrul de stat al întreprinderilor sau din
Registrul de stat al organizaţiilor la data emiterii hotărîrii.

4
 Datele privind debitorii cărora nu li s-au intentat procese de insolvabilitate
se înscriu în registrul cauzelor de insolvabilitate, care este ţinut de instanţa de
judecată competentă.
Încetarea procesului de insolvabilitate din lipsa masei debitoare
În caz că după intentarea procesului de insolvabilitate, se stabileşte că masa
debitoare nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile procesului, instanţa de
judecată prin prisma art. 154 al Legi insolvabilităţii trebuie să înceteze procesul.
Excepţie de la cele enunţate anterior, poate face doar situaţia cînd creditorii sau un
terţ achită cheltuielile procesului de insolvabilitate ceea ce le permite ulterior să
ceară restituirea lor din contul persoanelor debitorului, recunoscute în modul
stabilit drept culpabile de neîndeplinirea obligaţiei de depunere a cererii
introductive.
Înainte de adoptarea hotărîrii de încetare, instanţa de judecată audiază
adunarea creditorilor, administratorul şi creditorii masei. Dacă există mijloace
băneşti atunci administratorul trebuie să achite cheltuielile procesului de
insolvabilitate, iar dintre acestea, în primul rînd spezele administrative, în
dependenţă de mărimea lor.
În continuare instanţa de judecată desemnează o comisie de lichidare sau un
lichidator pentru lichidarea debitorului. Comisia de lichidare (lichidatorul)
întocmeşte bilanţul de lichidare a debitorului, concluzia despre lipsa masei
debitoare şi le prezintă instanţei de judecată spre aprobare. Instanţa de judecată
aprobă bilanţul de lichidare şi adoptă o hotărîre de lichidare a debitorului, al cărei
dispozitiv se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în termen de 10
zile din data adoptării.
După ce primeşte hotărîrea instanţei de judecată, Camera Înregistrării de
Stat radiază imediat debitorul din Registrul de stat al întreprinderilor sau din
Registrul de stat al organizaţiilor la data emiterii hotărîrii.
Dacă cheltuielile procesului de insolvabilitate sunt acoperite, dar masa
debitoare nu este suficientă pentru acoperirea altor obligaţii scadente ale masei
(creanţele masei), administratorul este obligat să informeze instanţa de judecată
despre insuficienţa masei. Administratorul are aceeaşi obligaţie în cazul în care
3
este previzibil că masa să nu fie suficientă pentru acoperirea altor obligaţii ale sale
la momentul scadenţei lor.
Instanţa de judecată, de asemenea, trebuie să avizeze creditorii masei
debitoare despre insuficienţa masei. Obligaţiile administratorului privind
administrarea şi valorificarea masei rămîn valabile şi după avizarea despre
insuficienţa masei debitoare. Astfel, administratorul trebuie să stingă obligaţiile
masei debitoare conform următoarelor grade de prioritate, iar în cadrul aceluiaşi
grad - proporţional sumei: 1) cheltuielile procesului de insolvabilitate; 2)
obligaţiile masei debitoare, care rezultă din acţiunile administratorului după
avizarea despre insuficienţa masei debitoare, inclusiv impozite, taxe şi alte
obligaţii de plată care nu ţin de cheltuielile procesului 3) alte obligaţii ale masei.
Sunt considerate creanţe ale masei debitoare: 1) obligaţiile din contractele
bilaterale, pe care administratorul a ales să le execute după ce a avizat cu privire
la insuficienţa masei 2) obligaţiile dintr-un raport cu executare succesivă, în
măsura în care administratorul a acceptat, după ce a făcut public avizul despre
insuficienţa masei debitoare, să efectueze o contraprestaţie pentru această masă.
Imediat după ce administratorul a distribuit masa debitoare conform art.156
al Legi nr.632/2001, instanţa încetează procesul de insolvabilitate. După ce a emis
avizul despre insuficienţa masei debitoare, administratorul prezintă o dare de
seamă cu privire la activitatea sa. Dacă sunt descoperite bunuri ale masei debitoare
după încetarea procesului de insolvabilitate, instanţa decide, din oficiu sau la
cererea administratorului ori a unui creditor al masei, asupra distribuirii
suplimentare. [2,p.573]
Încetarea procesului de insolvabilitate din lipsa temeiului de insolvabilitate
Procesul de insolvabilitate va înceta la cererea debitorului dacă acesta
garantează că, după încetarea procesului, nu va fi în stare de insolvabilitate sau de
supraîndatorare (în situaţia cînd ultima a servit ca temei pentru intentarea
procesului). Cererea de încetare a procesului este admisă dacă lipsa temeiului de
insolvabilitate este probată.
Încetarea procesului de insolvabilitate cu acordul creditorilor

3
 În cadrul procesului de insolvabilitate creditorii au puterea de a hotărî
soarta de facto a debitorului. Astfel dacă, după expirarea termenului de înaintare a
creanţelor, debitorul dispune de aprobarea tuturor creditorilor chirografari care au
înaintat creanţe atunci procesul de insolvabilitate poate încetează la cererea
debitorului cu acordul creditorilor. In ceea ce priveşte aprobarea sau garantarea
creditorilor a căror creanţe sunt contestate de către debitor sau de administrator,
precum şi a creditorilor garantaţi, hotărăşte instanţa de judecată, la propria
latitudine. Procesul de insolvabilitate poate înceta la cererea debitorului pînă la
expirarea termenului de înaintare a creanţelor dacă nu sunt cunoscuţi alţi creditori
care şi-au dat expres acordul.
Încetarea procesului de insolvabilitate după confirmarea planului
Legea nr. 632/2001 prevede că, după intentare procesul de insolvabilitate se
desfăşoară în continuare ca un proces de lichidare a patrimoniului (bunurilor)
debitorului şi de repartizare între creditori a banilor obţinuţi. Dacă însă debitorul
sau administratorul insolvabilităţii propune, iar adunarea creditorilor şi instanţa de
judecată acceptă, faţă de debitorul insolvabil poate fi aplicată procedura planului.
Astfel, în sensul Legii nr.632/2001, procesul de insolvabilitate poate avea două
faze: procedura planului şi procedura de lichidare a patrimoniului.
Procedura planului are ca scop restabilirea solvabilităţii debitorului, ori
executarea obligaţiei într-un alt mod decât vânzarea bunurilor debitorului.
Procedura planului poate fi aplicată numai dacă planul propus este acceptat
de creditori şi confirmat de instanţa de judecată. În această procedură, titularul
dreptului de gestiune şi dispoziţie asupra bunurilor şi al dreptului de reprezentare a
debitorului rămâne a fi conducătorul acestuia, desemnat de adunarea generală a
asociaţilor, iar administratorul desemnat de instanţă doar supraveghează activitatea
acestuia. [5,p.254]
Astfel dacă planul propus a fost acceptat de adunarea creditorilor atunci
instanţa trebuie sa decidă asupra confirmării sau refuzului de confirmare a acestuia.
După ce hotărîrea de confirmare a planului devine definitivă, instanţa de
judecată, prin prisma art.191 din Legea insolvabilităţii, dispune, printr-o hotărîre,
încetarea procesului de insolvabilitate şi continuă procedura planului. Dispozitivul
4
hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate se publică în conformitate
cu art.19 al aceleeaşi legi şi se notifică în mod individual debitorului,
administratorului şi membrilor comitetului creditorilor.
Din momentul adoptării hotărîrii de încetare a procesului de insolvabilitate şi
de continuare a procedurii planului, debitorul reintră în dreptul de administrare a
masei debitoare, administratorului revenindu-i în continuare un rol de
supraveghere a activităţii debitorului.
Procedura încetării procesului de insolvabilitate
Cererea de încetare a procesului de insolvabilitate, conform prevederilor
legale va fi adusă la cunoştinţa creditorilor şi depusă la dosar pentru accesul liber
al creditorilor. Contra unei astfel de cereri, creditorii chirografari pot face opoziţie
în scris. Instanţa de judecată adoptă hotărîrea privind încetarea procesului după
audierea solicitantului, a administratorului şi comitetului creditorilor, dacă un
asemenea comitet a fost desemnat. In cazul opoziţiei, va fi audiat şi creditorul care
a înaintat opoziţia. În caz de încetare a procesului de insolvabilitate,
administratorul trebuie să achite creanţele necontestate ale creditorilor masei
debitoare şi să depună garanţie pentru cele contestate.
Hotărîrea prin care procesul de insolvabilitate încetează, inclusiv temeiul
încetării, se dă publicităţii, iar debitorul, administratorul şi membrii comitetului
creditorilor se notifică cu privire la data încetării. O dată cu încetarea procesului,
debitorul îşi redobîndeşte dreptul de a dispune liber de bunurile masei. [2,p.573]
Dacă procesul de insolvabilitate încetează, dreptul la recurs îl are fiecare
creditor chirografar şi debitorul, după caz.

3
 CONCLUZIE

Încetarea procesului de insolvabilitate semnifică finisarea tuturor lucrărilor

în legătură cu examinarea pricinii de insolvabilitate. Actul care semnifică finisarea
procesului civil este hotărîrea de încetare a procesului de insolvabilitate. Legea
insolvabilităţii prevede mai multe cazuri în care poate fi adoptată hotărîrea de
încetare a procesului civil şi acestea diferă în dependenţă de faptul dacă a fost sau
nu intentată procedura de insolvabilitate şi de tipul procedurii aplicate - fie
procedura de lichidare a patrimoniului, fie procedura planului.
Primul caz de adoptare a hotărîrii de încetare a procesului de insolvabilitate,
reglementat de art.149 al Legii insolvabilităţii, prezintă regula generală aplicabilă
după finisarea procedurii de lichidare şi distribuire a patrimoniului. În cazul în care
după şedinţa de distribuire finală au fost exercitate toate creanţele şi aprobat
raportul administratorului, instanţa de judecată va înceta procesul ca rezultat al
lichidării patrimoniului debitorului şi satisfacerii creanţelor creditorului, respectiv
5
adoptarea hotărîrii de încetare va semnifica finisarea tuturor actelor procesuale şi
va constitui temei de radiere a debitorului din Registrul de stat.
Al doilea caz sau echivalent primului în care se adoptă hotărîrea de încetare
a procesului de insolvabilitate, este cazul aplicării procedurii planului. Conform
art.191 al Legii insolvabilităţii, după ce hotărîrea de confirmare a planului devine
definitivă, instanţa de judecată adoptă hotărîrea de încetare a procesului de
insolvabilitate şi prelungeşte aplicarea procedurii planului.
Suficienţa masei debitoare constituie o condiţie obligatorie a desfăşurării
procesului de insolvabilitate menită sa asigure acoperirea creanţelor creditorilor,
dar şi acoperirea tuturor cheltuielilor legate de desfăşurarea procesului de
insolvabilitate. Potrivit art.154 al Legii Insolvabilităţii, dacă după intentarea
procesului de insolvabilitate se stabileşte că masa debitoare nu este suficientă
pentru a acoperi cheltuielile procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată
trebuie să înceteze procesul. Înainte de adoptarea hotărîrii de încetare a procesului
de insolvabilitate instanţa de judecată va audia adunarea creditorilor,
administratorul şi creditorii masei debitoare. În cazul adoptării hotărîrii de încetare
a procesului de insolvabilitate instanţa de judecată va desemna o comisie de
lichidare sau un lichidator pentru lichidarea debitorului. Comisia de lichidare
întocmeşte bilanţul de lichidare a debitorului, concluzia despre lipsa masei
debitoare şi le prezintă instanţei spre aprobare. Instanţa aprobă bilanţul de lichidare
şi decide lichidarea debitorului. Hotărîrea instanţei constituie temei pentru radierea
debitorului din Registrul de stat.
În cadrul reglementărilor Legii insolvabilităţii găsim şi două cazuri specifice
de încetare a procesului de insolvabilitate şi de adoptare a hotărîrii de încetare a
procesului de insolvabilitate şi de adoptare a hotărîrii de încetare a procesului de
insolvabilitate. Conform art.158 al Legii insolvabilităţii, procesul de judecată poate
înceta în cazul cînd se stabileşte lipsa temeiurilor de insolvabilitate. Procesul de
insolvabilitate va fi încetat în acest caz la cererea debitorului, dacă acesta
garantează că, după încetarea procesului, el nu va fi în stare de insolvabilitate sau
supraîndatorare. În baza cererii sale debitorul va fi obligat să probeze lipsa
temeiului de insolvabilitate.
3
 Art.159 al Legii insolvabilităţii dispune o situaţie similară celei descrise în
art.158 al aceleiaşi legi. În acest caz procesul de insolvabilitate încetează la cererea
debitorului dacă acesta după expirarea termenului de înaintare a creanţelor, dispune
de aprobarea tuturor creditorilor chirografari, care au înaintat creanţe, de a nu porni
procedura insolvabilităţii. În cazul aplicării prevederilor articolelor 158, 159 ale
Legii insolvabilităţii, cererea de încetare a procesului de insolvabilitate va fi adusă
la cunoştinţă creditorilor şi depusă la dosar pentru accesul liber al creditorilor.
Hotărîrea prin care procesul de insolvabilitate încetează, inclusiv temeiul
încetării, se dă publicităţii, iar debitorul, administratorul şi membrii comitetului
creditorilor se notifică cu privire la data încetării.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

1. Codul Civil al Republicii Moldova, Nr.1107 din 06.06.2002, Monitorul

Oficial Nr. 82-86 din 22.06.2002.
2. Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova, Nr.225 din 30.05.2003,
Monitorul Oficial Nr.111-115 din 12.06.2003.
3. Legea isolvabilităţii nr.632 din 14.11.2001, Monitorul Oficial Nr. 139-140
din 15.11.2001.
4. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845 din 03.01.1992,
Monitorul Oficial Nr.2-33 din 28.02.1994.
5. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire
la modificarea Hotărîrii explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie
nr.34 din 22.11.2004 „Cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de către
instanţele judecătoreşti economice”, nr.9 din 04.07.2005.

4
Literatura de specialitate:

1. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Dreptul afacerilor Volumul I – Chişinău 2004.

2. Gribencea Lilia, Dreptul afacerilor – Chişinău 2005.
3. Turcu Ion, Falimentul – actuala procedură ed. aV-a – Bucureşti 2005.
4. Vladislav Rusu, Curs de drept comercial – Chişinău ASEM 2006.
5. Valentin Barba, Gheorghe Macovei, Procedura insolvabilităţii, suport de
curs – Institului Naţional al Justiţiei 2009.