Academia de Studii Economice Bucuresti

RISCUL DE FALIMENT

Bucuresti
-2011-

Cuprins

1. Conceptul falimentului
capitolul2. Definitie, elemente, specific
capitolul 3. Starea de incetare a platilor
capitolul 4. Analiza riscului de faliment
capitolul 5. Efectele falimentului
capitolul 6. Concluzii
capitolul

Capitolul 1. Conceptul falimentului

In Micul dictionar enciclopedic termenul faliment este explicat ca o stare a unui comerciant care
se afla in incetare de plati, constatata intr-o hotarare judecatoreasca iar sintagma a dat faliment
semnfifica in limbajul curent a nu izbuti intr-o actiune.
In lucrarile de specialitate juridical semnificatia acestui concept dobandeste acuratetea necesara
relevand mai pregnant caracterul de procedura de executare silita unitara, colectiva, concursuala si
egalitara asupra bunurilor debitorului comun al mai multor creditori, destinata satisfacerii intereselor
acestora. Persoana falitului era cunoscuta sub denumirea de decoctor ori defraudator, iar dupa
cristalizarea institutiei falimentului in forma cunoscuta in epoca moderna, a fost desemnat ca fallito in
limba italiana, failli in franceza, fallido in spaniola si failure in engleza.

Capitolul 2. Definitie, elemente, specific

De regula, actele normative nu definesc institutiile juridice pe care le normeaza, aceasta sarcina
revenind cel mai adesea literaturii de specialitate. In decursul timpului, doctrina juridicala a reunit
diverse definitii ale falimentului care, in le comerciale.
Astfel, in doctrina perioadei interbelice, falimentul a fost identificat cu procedura de executie
silita aplicata pentru lichidarea avutului comerciantilor din cauza ca s-au aflat in stare de incetare a
platilor pentru datoriile comerciale. In literatura juridica mai recenta, majoritatea autorilor definesc
falimentul ca fiiind procedura de executare silita avand caracter unitar, colectiv, egalitar si concursual,
care vizeaza toate bunurile debitorului comun al mai multor creditori si este menita sad ea satisfactie
intereselor fiecaruia dintre acestia.
Specificitatea falimentului decurge din caracterele sale subliniate de aproape toate definitiile.
Caracterul concursual particularizeaza procedura falimentului prin aceea ca aceasta face
posibila satisfacerea intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice si juridice care pretinzandu-se
creditori ai falitului isi declarau si supuneau spre verificare creantele cu care, in felul acesta, veneau in
concurs. Caracterul colectiv denota faptul ca aceasta procedura concentra multitudinea creditorilor
comuni ai unui comerciant ajuns in stare de incetare a platilor pentru datoriile sale comerciale.
Ansamblul creditorilor formau ceea ce se numea masa credala sau concursuala.
Nota egalitara se releva prin aceea ca falimentul mijlocea satisfacerea intereselor tuturor
creditorilor falitului deodata si impreuna, in cadrul unei procedure unice. Pentru a aduce la cunostinta
tuturor creditorilor unui comerciant imprejurarea ca fata de acesta s-a deschis procedura si pentru a le
da acestora posibilitatea sa faca demersurile legale pentru recuperarea creante care le posedau, Codul
commercial roman prevedea prin norme cu character imperative obligativitatea infaptuirii publicitatii
hotararii declarative de faliment.

Profesionalitatea procedurii decurgea din cel putin doua aspect: pe de-o parte, subiect pasiv al
procedurii putea fi numai comerciantul care a dobandit aceasta calitate potrivit legii, fiind astfel exclusi
debitorii civili si ceilalti profesionisti care exercitau cu titlu professional activitati care nu erau
comerciale.
Caracterul executoriu integreaza falimentul in marea categorie a procedurilor de executare
silita; procedura falimentara se manifesta, insa, ca o cale de executare silita specifica dreptului
comercial, fiind deosebita de executarea legiferata de dreptul comun. Pentru a evidentia succinct notele
distinctive ale celor doua tipuri de procedure avem in vedere cel putin trei aspect:
a) in primul rand, precizarea sediului diferit al reglementarilor celor doua cai de executare
silita, adica Codul comercial roman in cazul fostei procedure falimentare iar actualmente
Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului si respective
Codul de procedura civila, in principal, pentru executarile silite supuse dreptului comun.
b) in al doilea, sublinierea elementului definitoriu pe care il comporta executarea silita
apartinand dreptului commercial si anume desesizarea debitorului, care afecteaza
universalitatea patrimoniului sau.
Executarea silita de drept comun legiferata principalmente de Codul de procedura civila nu
presupune cu necesitate deposedarea debitorului de bunurile sale. Modalitatea concreta de infaptuire a
acestei forme de executare produce, insa, un inconvenient major deoarece, adeseori, din cauza felului in
care se realizeaza, creeaza un anume antagonism intre debitor si creditorii sai.
Spre deosebire de aceasta, procedura falimentului este in masura datorita solutiilor la care
participantii pot recurge sa infaptuiasca o conciliere si chiar o armonizare a intereselor celor doua
categorii implicate, pe de-o parte comerciantul debitor a carui interes rezida in obtinerea unei
lichidari avantajoase a patrimoniului sau pentru a scapa de datorii, iar pe de alt parte, creditorii animate
de dorinta de a-si recupera cat mai repede creantele. Astfel, participantii la procedura clasica a
falimentului puteau ajunge la o intelegere amiabila relative la solutionarea falimentului care, din punct
de vedere formal, se materialize fie in incheierea unui concordat, fie in acordarea unui moratoriu.
c) in al treilea rand, originalitatea procedurii falimentare care este conferita si de perioada
suspecta (pe langa aspectul relevant la pct. b) care se releva ca un mijloc de inlaturare a
actelor fraudatorii infaptuite de debitorul falit in dauna creditorilor sai; aceasta institutie
juridica nu se regaseste in dreptul comun al executarii silite.
Distinctia intre cele doua proceduri a preocupat doctrina juridica si a fost coerent formulata prin
exprimarea ca reglementarea falimentului este si ea o forma de protest de dreptul comun al urmaririi
individuale cu incovenientele binecunoscute.

Capitolul 3. Starea de incetare a platilor

Notiune. Definitie
Starea de incetare a platilor a constituit, in regimul Codului comercial roman, conditia de fond,
indispensabila pentru declansarea procedurii falimentare, iar in prezent sub imperiul Legii nr. 64/1995
conduce la initierea procedurii de reorganizare juridica si falimentului.
Art. 695 din Codul comercial declara in stare de faliment pe comerciantul care a incetat platile pentru
datoriile sale comerciale. Textul art. 696 aducea un corectiv celui dintai prin enuntarea regulii de
principiu potrivit careia comerciantul care refuza plata datoriilor sale pe temeiul unor exceptii pe care,
cu buna credinta, le socoteste intemeiate, nu este considerat in stare de incetare a platilor.
Starea de incetare a platilor pentru datoriiloe comerciale, denumita in doctrina juridica insolventa
comerciala nu a fost definita de Codul comercial roman.
Art. 695 din cod definea insa starea de faliment prin precizarea a doua premise:
1.Calitatea de comerciant a subiectului procedurii falimentare: comerciantul care a incetat
platile pentru datoriile sale comerciale este in stare de faliment;
2.Incetarea platilor pentru datorii comerciale.
Actualmente, Legea nr. 64/1995 conditioneaza declansarea procedurii pe care le instituie de intrunirea
acelorasi conditii esentiale si comune falimentului. Pentru ca imprejurarea in care se afla comerciantul
sa fie calificata ca incetare de plati, imposibilitatea de a onora obligatiile contractate trebuie sa fie reala,
obiectiva , si publica, adica sa se manifeste prin semne exterioare care sunt de natura sa dauneze
creditului sau.
Delimitarea continutui notiunilor de insolventa comerciala si insolvabilitate
Delimitarea continului notiunilor de insolventa comerciala si insolvabilitate a fost realizata de
jurisprudenta antebelica si a raspuns nu doar unor pretentii de teoretizare ci si unor necesitati de ordin
practic, deoarece in fata multiplelor si diverselor cazuri pe care erau cheamte sa le solutioneze,
instantele au fost puse in situatia de a aprecia stari de fapt deduse judecatii, uzand de norme legale care
nu explicitau ce anume se intele prin a inceta platile pentru datoriile comerciale.
Insolventa comerciala sau stare de incetare a platilor, ca si concept apartine dreptului comerciala si
presupune neplata datoriilor nascute din creante comerciale ajunse la scadenta, de catre comerciantuludebitor, stare care poate sa apara indiferent de raportul valoric dintre activul si pasivul patrimonial; este
suficient sa existe si sa se constate o imposibilitate manifestata de plata a datoriilor comerciale.
Insolvabilitatea este o notiune specifica dreptului civil desemnand starea deficitara a patrimoniului unui
debitor care se concretizeaza in depasirea valorica a elementelor active de catre componentele
pasivului, cu consecinta imposibilitatii creditorilor de a obtine plata datoriilor exigibile, pe calea
exercitarii silite.

Delimitarea continutului notiunilor de insolventa comerciala si incapacitate de plata

In doctrina recenta, autorii fac distinctie intre insolventa comerciala si incapacitatea de plata, desi
ambele notiuni se refera la starea patrimoniului comerciantilor.
Incapacitatea de plata este definita ca fiind situatia in care se afla un debitor care nu este in masura sasi onoreze obligatiie de plata la scadenta, in timp ce prin incetare de plati se intelege stare de fapt a
comerciantului care nu face fata obligatiilor sale contractulare.
Incapacitatea de plata a fost descrisa in art. 10 din lege ca o stare in care se afla agentii economici
indiferent de forma de organizare si tipul de proprietate care au plati restante a caror scadenta a fost
depasita cu 30 de zile calendaristice. Dupa expirarea acestui termen, care se calcula de la data scadentei
creantei, creditorul era indreptatit sa comunice debitorului incapacitatea de plata constanta in conditiile
art. 10 si precedata de punerea in intarziere a debitorului, conform disp. Art 11 din lege.
Totusi art. 6 al. 2 din lege fixa criteriul legal de determinare a scadentei creantelor, atat a celor
comerciale cat si a celor financiare care constata obligatii fiscale catre stat (impozite, taxe si alte
contributii la bugetul public si bugetele locale).
Astfel, textul legal indica modul de stabilire a scadentei creantelor prin:
-contracte incheiate cu agentii economici;
-contracte de credit;
-titluri de credit;
-prevederi legale, in cazul impozitelor si taxelor;
-instiintarea debitorului, efectuata de creditor cu cel putin 10 zile inaintea termenului de plata, in cazul
platilor pentru care nu era prevazuta scandeta.
Alaturi de constatarea de catre creditor a incapacitatii de plata a debitorului, punerea in intarziere a
acestuia din urma aparea ca o conditie prealabila pentru sesizarea instantei competente in vedea
obtinerii titlului executoriu prinvind obligarea debitorului la plata sumei datorate si, dupa caz, a
penalitatilor.
Punerea in intarziere a debitorului se face, in mod neobisnuit la scadenta, dar in cazul in care premerge
acest moment, produce efecte juridice tot de la data scadentei; in materie extracontractuala nu este
necesara punerea in intarziere a debitorului.
Criteriile care definesc starea de incetare a platilor
a) Starea de incetare a platilor tre sa fie reala deci efectiva.
Criteriul legal si judiciar al aprecierii insolventei trebuie cautat in situatia reala a comerciantului,
care trebuie sa releve neputinta acestuia de a efectua plati in vederea stingerii datoriilor rezultate din
obligatiile comerciale contractate in cursul execitarii activitatii.

Incetarea de plati este reala atunci cand rezulta din semen positive si exterioare, cu carater
permanent, care indica un dezechilibru economic al patrimoniului comerciantului, de natura sa-I
alarmeze pe creditori.
Astfel, s-a statuat ca refuzul platii unei singure cambii nu este un criteriu sigur de stabilire a
incetarii platilor, desi, in anumite cazuri, un unic protest al cambiilor poate constitui un indiciu pentru
constatarea incetarii platilor; cu toate acestea, se impune pentru o apreciere corecta, examinarea
situatiei comerciantului maniera care sa conduca la confingerea ca refuzul platilor ori faptul neplatii
dobandeste un character de generalitate.
Starea de incetare a platilor, fiind o chestiune e fapt care poate fi dedusa si constatata dintr-un
complex de imprejurari, era lasata la aprecierea exclusive a instantei judecatoresti car se pronunta dupa
evaluarea probelor administrate. Judecatorii se puteau calauzi dupa criteria cum sunt:

Numarul creantelor neplatite;

Starea activului si importanta datoriei;
Cauzele extraordinare si neprevazute care au generat insolventa;
Mentinerea sau, dimpotriva, pierderea creditului de care se bucura comerciantul;
Crizele economice si financiare de pe piata comerciala care sunt de natura a influenta
evolutia profesionala a comerciantului.

Incetarea platilor a fost apreciata ca reala si in acele cazuri in care comerciantul a continuat sa
efectueze plati facand acte ruinatoare sau utilizand mijloace frauduloase.
Asadar, aprecierea faptului daca un comerciant se afla in insolventa constituie, in prezent ca si in
trecut, un atribut, o prerogativa absoluta a instantei judecatoresti care este datoare sa constate cauzele
care au condus pe comerciant la situatia de a nu mai putea face fata angajamentelor sale comerciale. Cu
alte cuvinte, instant trebuie sa aiba in vedere orice fapte si circumstante care denota ca incetarea
platilor este efectiva, reala, ca a condus la compromiterea creditului de care se bucura comerciantul, cu
consecinta imposibilitatii acestuia de a continua comertul.
b) Starea de incetare a platilor trebuie sa fie permanenta si deci constanta.
In cazul in care pe parcursul cercetarii judecatoresti se releva faptul ca incetarea platilor de catre
comerciant avea caracter temporar, fiind doar o jena momentana, nu putea fi declarat falimentul.In
regimul instituit prin Codul commercial roman, insolventa nu putea decurge dintr-o dificultate
momentana in care se afla debitorul si nici dintr-un refuz de plata facut cu buna-credinta de catre
comerciantul care avea convingerea ca nu datoreaza cuantumul creantei ori ca obligatia nu este
exigibila.

c) Starea de incetare a platilor trebuie sa fie obiectiva.

Pentru a determina declansarea procedurii falimentare, insolventa comerciala trebuia sa fie
obiectiva, adicasa constea intr-o imposibilitate concreta a comerciantului-debitor de a efectua plata
obligatiilor asumate, fara a avea relevant daca doreste sau nu sa achite debitele, sau daca, din contra, se
afla in eroare cu privire la temeiul sau scadenta acestora.
Aceasta subliniere reliefeaza idea ca neplata constituie un fapt care poate depinde nu numai de
situatia financiara a comerciantului ci si de vointa acestuia, intrucat el poate refuza plata si din alte
motive, cum ar fi convingerea ca nu datoreaza suma pretinsa ori ca dreptul la actiune al creditorului s-a
prescris.In legatura cu aceasta chestiune instantele judecatoresti investite cu solutionarea unei cereri de
declarare a falimentului unui comerciant, cercetau conitia subiectiva, respective daca neplata sau
refuzul platii erau expresia bunei-credinte cu care a actionat debitorul.
d) Starea de incetare a platilor trebuie sa fie invederata sau publica, adica sa fie cunoscuta in
sfera comerciantilor si, deci, sa dauneze creditului de care se bucura comerciantul.
Notorietatea imposibilitatiide plata a datoriilor indreptatea tribunalul commercial ca, pe baza
prevederilor art. 705 din Codul commercial, sa declare din oficiu falimentul comerciantului.
Temeiul unei astfel de abilitari legale se gaseste in natura interesului general ocrotit si in considerentul
ca regularitatea platilor comerciale constituie o necessitate de ordine publica si un principiu de baza al
comertului.
In practica, insa, foarte putine instante au procedat la declararea falimentului din oficiu, poate si
pentru ca o astfel de masura deosebit de severa era considerate ca o forma de imixtiune in activitatea
unui comerciant, care atragea dupa sine consecinte nefavorabile fata de acesta; pentru aceste ratiuni,
tribunalul avea caderea sa uzeze de aceasta prerogative numai cand era justificata de notorietatea starii
de insolventa a comerciantului sau de fapte neindoielnice care semnalau aceasta stare.
Instanta judecatoreasca era abilitata sa aprecieze in mod suveran elementele de fapt si
imprejurimile care individualizau situatia comerciantului, pentru a decide daca acesta se afla sau nu in
incetare de plati care sa justifice declararea in faliment. In cadrul unei astfel de aprecieri, raportul valoric
dintre activul si pasivul patrimonial al debitorului prezinta mai putina relevant in calificarea starii de
insolventa.

Capitolul 4. Analiza riscului de faliment

Diagnosticul riscului de faliment consta in evaluarea capacitatii intreprinderii de a face fata
angajamentelor sale. Se sprijina pe doua tipuri de analiza: statica, fondata pe studierea bilantului si
analiza dinamica, fondata pe studierea fluxurilor. Fundamentele analizei statice isi gasesc originea in cele
doua mari conceptii posibile ale bilantului: patrimoniala si functionala. Fiecare dintre aceste conceptii
permite sa elaboreze instrumente specifice pentru diagnostic.

Analiza statica a riscului de faliment

Inventarul activelor si pasivelor constituie bilantul. Conceptia initiala a bilantului este natura
patrimoniala. Inventarul este realizat in vederea masurarii valorii reale a patrimoniului actionarilor
intreprinderii. Pe de o parte aceasta evaluare este ceruta de actionari, care sunt proprietarii
intreprinderii si care vor sa cunoasca valoarea patrimoniului lor, iar pe de alta parte aceasta evaluare
este ceruta de creditori, pentru care activul constituie fajul ultim pentru createle lor.
Evaluarea patrimoniului intreprinderii se face porinind de la infoarmatii contabile. Marimea contabila a
patrimoniului porneste de la o evaluare fondata pe preturile de achizitie si procedeaza la aproprierea de
valorile reale (valorile de piata), recurgand la corectarea valorilor fondate pe principiile contabile. In
conceptia functionala, bilantul constituie un ansamblu de active (utilizarea capitalurilor investite) si de
resurse (originiea capitalurilor investite). Aceasta conceptie se sprijina pe o analiza a activitatii fondata
pe diferite cicluri de operatii si are ca scop final facilitatea intelegerii functionarii intreprinderii.
Conceptia functionala este bazata pe valuare activelor si pasivelor la pretul de achizitie, facandu-se
abstractie de valoarea reala. Bilantul functional este indispensabil analizei fluxurilor. El permite
intelegerea politicii financiare urmarita de intreprindere si completeaza rezultatele analizei
patrimoniale.
Conceptia patrimoniala
Dupa definitia patrimoniala, bilantul este situatia elementelor de activ si de pasiv ale intreprinerii.
Metodele contabile de evaluare apreciaza ca acest bilant prezinta o imagine deformata in raport cu
veritabila valoare a intreprinderii, asa cum ar rezulta din evaluari date de piata. Evaluare contabila se
face indeosebi prin aplicarea metodei costurilor istorice, perspectiva continuitatii activitatii de
exploatare si avand in vedere principiul prudentei. Principiul continuitatii exploatarii semnifica faptul ca
situatiile financiare sunt stabilite in conditiile in care intreprinderea nu are nici intentia, nici obligatia sa
intre in lichidare sau sa-si reduca activitatile. Prudenta este aprecierea rezonabila a situatiei, pentru a
evita riscul de transfer asupra viitorului a incertitudinilor prezente, suspectibile sa greveze patrimoniul si
rezultatele intreprinerii. Conturile anuale trebuie sa dea o imagine fidela a patrimoniului, a situatiei
financiare si a rezultatelor societatii.
Aplicarea principiilor contabile face sa se aplice corecturi valorilor istorice pentru a le apropria de
valoara de piata. De exemplu, provizionale pentru deprecierea stocurilor sunt evaluate avandu-se in
vedere valorea de piata, de realizare. Totusi corecturile practiate nu asigura totdeauna o apropriere de
valorile de piata si de aceea bilantul contabil nu face decat o evaluare aproximativa a patrimoniului.
Structura bilantului patrimonial
Activ
Valori imobilizate nete
Stocuri de valori realizabile si disponibilitati

Pasiv
Capitaluri proprii (neexigibile)
Datorii pe termen lungi si mediu
Datorii pe termen scurt

Gestiunea financiara a intreprinderii, Profesor universitar dr. Vasile Ilie

Diagnosticul riscului de faliment pe baza bilantului patrimonial

Este nevoie sa se faca o serie de corecturi bilantului contabil, pentru a-l transfora intr-un bilant
patrimonial.
> Prelucrarea prealabila a informatiei contabile
Analiza patrimoniala necesita determinarea activului net corectat si prezentarea structurii activului si
pasivului in functie de criteriul lichiditatii, respectiv exigibilitatii. Analiza se faca pornind de la bilantul
intocmit dupa repartizarea rezultatului.
Principalele corecturi care se fac pentru constituirea bilantului patrimonial sunt urmatoarele:
a)eliminarea din activ a cheltuielilor de infiinatare, de cercetare, de dezvoltare, si a cheltuielilor care se
repartizeaza pe mai multe exercitii. Suma acestor cheltuieli se va scadea si din capitalurile proprii pentru
a determina activul net corectat;
b)reintegrarea in activ si in pasiv a angajamentelor in afara bilantului, cum ar fi de exemplu operatiile de
leasing si efectele comerciale scontate si neincasabile.
Leasingul se analizeaza ca o finantare care se substituie unui imprumut pe termen lung si mediu si
trebuie corectat bilantul in acest sens. Valoarea neta contabila a imobilizarilor finantate prin leasing se
aduga la valoarea imobilizarilor nete din activ, iar in pasiv vor creste datoriile pe termen lung.
Efectele comerciale scontate si neincasabile vor fi adaugate postului clienti in activ si creditelor bancare
curente in pasiv. Este vorba de creante fata de clienti care sunt scontate, transferandu-se asftel dreptul
de proprietate asupra unei banci. Daca insa creanta nu se plateste la scadenta, intreprinderea redevine
proprietarul creantei si suporta riscul;
c) considerarea provizioanelor pentru riscuri si cheltuieli ca datorii pe termen scurt;
d) ordonarea posturilor de activ in functie de lichiditatea reala, mai mare sau mai mica de un an si a
posturilor de pasiv in functie de exigibilitatea lor reala;
> Instrumentele analizei patrimoniale
2

Analiza solvabilitatii
Bilantul patrimonial permite evaluarea fondurilor proprii dupa principiile contabile. Diferenta dintre
activ si ansamblul datoriilor constituie activul net contbail, care reprezinta valoarea contabila a
fondurilor proprii si baza financiara a intreprinderii.
Activul net intervine in diagnosticul solvabiliatii, pentru estimarea capacitatii intreprinderii de a face fata
angajamentelor sale, gratie acestor active. Solvabilitatea masoara traditional prin raportarea activului
net corectat la totalul pasivului. Solvabilitatea minima acceptata de banci in general e cuprinsa intre o
cincime si o treime de pasiv.
Dificultatile apar datorita necunoasterii valorii reale a anumitor active si absentei unor norme clare
privind cerintele care trebuie indeplinite, in cazul cand activul net este negativ. Tinand cont de principiul
prudentei, solvabilitatea constituie un element al riscului de faliment, care nu este de neglijat.
Analiza exigibilitate lichiditate
2

Gestiunea financiara a intreprinderii, Profesor universitar dr. Vasile Ilie

Analiza riscului de faliment, se bazeaza pe notiunile de exigibilitate si de lichiditate, pune in

corespondenta structura activului cu structura pasivului. Principalele intrumente pe care se bazeaza
aceasta analiza sunt: fondul de rulemnt patrimonial, ratele de lichiditate si rata automiei financiare.
Fondul de rulment patrimonial s-a nascut din compararea structurii lichiditatii activului cu structura
exigibilitatii pasivului, putandu-se face o apreciere pe termen scurt a riscului de faliment. Detinatorul
unei creante pe termen scurt estimeaza ca pentru a face fata rambursarilor, debitorul va trebuie sa
realizeze rapid activele. Prin urmare evalueaza ca riscul sau in raport cu valoarea activelor cele mai
lichide si cu datoriilor pe termen scurt. Cum exigibilitatea datoriilor pe termen scurt este certa, in timp
ce lichiditatea activelor este aleatoare, creditorii considera ca o diferenta pozitiva intre suma activelor
pe termen scurt si cea a datoriilor pe termen scurt le permite sa se acopere contra riscului. Aceasta
diferenta constituie fondul de rulment patrimonial.
FRP = Active circulante - Datorii pe termen scurt
FRP = Capitaluri permanente - Valori imobilizate nete
Capitalurile permanente reprezinta suma capitalurilor proprii si a datoriilor pe termen lung si mediu, a
caror scadenta este mai mare de un an. Fondul de rulment patrimonial constituie rezerva de securitate
pentru intreprindere, creditorii dorind ca acesta sa fie pozitiv.
Utilizarea ca indicatori al riscului sufera aceleasi critici ca si activul net. Nu exista norca care sa
defineasca nivelul optim al FRP. Utilizarea acestui indicator nu poate deci sa se faca decat luand in
considerare FRP al intreprinderilor care practica aceeasi activitate si care sunt supuse unui risc similar.
Ratele de lichiditate
Fundamentul ratelor de lichiditate consta in compararea activelor rapid realizabile, cu datoriile pe
termen scurt. Ratele traditionale sunt urmatoarele:
-rata lichidatatii generale, stabilita ca raport intre activele lichididabile in mai putin de un an si datoriile
exigibile in mai putin de un an. Aceasta rata, in mod normal trebuie sa fie supraunitara, ceea ce
echivaleaza cu un fond de rulment pozitiv si permite sa se faca apreciere relative la nivelul FRP;
-rata lichidatatii reduse, stabilita ca un raport intre activele lichidabile in mai putin de un an si datoriile
exigibile in mai putin de un an. Aceasta rata exclude din activele pe termen scurt stocurile de materiale
si productie nedeterminata, care constituie adesea, elemente a caror valoare si lichiditate sunt incerte.
Se apreciaza ca norma pentru aceasta rata este de 80%;
-rata lichidatii immediate, stabilita ca raport intre titlurile de plasament si disponibilitati, pe de o parte si
datoriile exigibile in mai putin de un an, pe de alta parte. Aceasta rata tine seama de elementele cele
mai lichide si de datoriile pe termen scurt.

Rata autonomiei financiare

Se va calcula ca raport intre datoriile financiare pe termen lung si mediu si capitalurile proprii.
Majoritatea organismelor financiare recurg la aceasta rata si apreciaza ca trebuie sa fie subunitara. Altfel
spus, indatorarea pe termen mediu si lung trebuie sa fie inferioara sumei capitalurilor proprii.
In concluzie, analiza patrimoniala, tinand cond de problemele legate de evaluare contabila si de
caracterul aproximativ al indicatorilor, nu permite aprecierea foarte exacta a riscului de faliment. Putem

apreca insa, ca un fond de rulment patrimonial negativ, sau cu o evolutie defavorabila, constituie in cele
mai multe situatii semnele unui risc de faliment.
3

Bilantul functional si diagnosticul riscului de faliment

Analiza functionala a bilantului permite sa intelegem functionarea intreprinderii, care da o utilizare
resurselor. Ne putem pronunta asupra riscului de faliment pornind de la politica de finantare urmarita.
Examinarea bilantului conduce la indentificarea resurselor si a utilizarii lor in functie de cilclul de operatii
(investitii, exploatare si finantare):
a)imobilizarile brute corespund ciclului de investitii;
b) nevoia de fond de rulment pentru exploatare reprezinta nevoia de finanatare asociata ciclului de
exploatare (aprovizionare, productie, vanzari);
NFRE = Stocuri + Creante de exploatare Datorii de exploatare
c) ansamblul resurselor corespunde ciclului de finantare, putand sa avem fonduri proprii externe,
fonduri proprii interne rezultate din activitatea intreprinderii si datorii financiare.

CICLUL DE
INVESTITII
CICLUL DE
EXPLOATARE

Utilizari
Imobilzari Brute

Nevoia de fond de
rulment
(suma bruta)
Disponibilitati

Resurse
Fonduri proprii externe
(capital, subventii
pentru investitii)
Fonduri proprii interne
(rezerve, amortizari,
provizioane)

CICLUL
DE
FINANTARE

Datorii financiare
(imprumuturi pe termen
lungi si credite bancare)
Acest tip de bilant exprima situatia la un moment dat a derularii diferitelor cicluri. Elementele acestui
bilant reprezinta lichiditati imobilizate in diferite cicluri. Utilizarile si resursle nu au semnificatie din
punct de vedere al valorii de piata, pentru ca rezulta din agregarea unor fluxuri ale caror valori nu sunt
omogene. De exemplu investitiile corespund imobilizarilor achizitionate pe un interval de mai multi ani.
In consecinta, examinarea bilantului functional permite aprecierea la un moment dat a struncturii
resurselor si utilizarilor si a modului in care se acopera cu resurse activele economice. Diagnosticul
riscului de faliment rezulta din interpretarea acestei acoperiri.

Structura bilantului functional

Generalizarea rationamentului precedent face sa consideram ca ansamblul utilizarilor stabile si mai ales
imobilizarile, trebuie sa fie cu prioritate finantate din resursele stabile. Resursele stabile trebuie sa
acopere imobilizarile si NFRE pentru componenta sa stabila.

Gestiunea financiara a intreprinderii, Profesor universitar dr. Vasile Ilie

Vom denumi utilizarile stabile rezultate din ciclul de exploatare, utilizarile aciclice stabile sau active
imobilizate. Termenul de ciclicitate va fi rezervat utilizarilor si resurselor care se refera la ciclul de
exploatare. Resursele financiare stabile si nelegate de ciclul de exploatare vor fi desemnate prin
termenul de resurse aciclice sau capitaluri permanente.
Diferenta intre resursele aciclice stabile si utilizarile aciclice stabile constituie fondul de rulment
functional sau finantarea stabila a nevoii legate de ciclul de exploatare. Termenul functional semnifica
faptul ca fondul de rulment are functia de a finanta NFRE.
FRF = Resurse aciclice stabile Utilizari aciclice stabile
Anumite posturi ale bilantului asociate ciclului de finantare sau de investitii, constituie utilizarile sau
resursele tranzitorii sau instabile, cum ar fi de exemplu cheltuielile financiare datorate, furnizorii pentru
investitii sau posturile legate de plata impozitului asupra beneficiilor. Aceste elemente aciclice si
instabile de utilizari si resurse determina nevoia de fond de rulemnt in afara exploatarii (NFRAE). Nevoia
de fond de rulment pentru exploatare si nevoia de fond de rulment in fara exploatarii constituie nevoia
de fond de rulment global (NFRG).
NFRAE = Utilizari aciclice instabile Resurse aciclice instabile
NFRG = NFRE + NFRAE
UTILIZARI
Utilizari aciclice stabile
(imobilizari brute corporale,
financiare)

necorporale

Nevoia de finantare legata de ciclul de exploatare

(NFRE)

si

RESURSE
Resurse aciclice stabile
- fonduri proprii externe
- fonduri proprii interne
- imprumuturi pe termen lungi si mediu
(fara cele scadente in mai putin de un an)
Fond de rulment functional (FRF)
Nevoia de fond de rulment in afara exploatarii
(NFRAE)
Trezoreria
(Disponibilitati + valori mobiliare de plasament
credite bancare curente)

Examinarea bilantului functional conduce la stabilirea relatiei de trezorerie (T):

T = FRF NFRE NFRAE
sau
T = FRF NFRG
Trezoreria depinde de politica dupa care se stabileste marimea FRF si NFRG. Presupunand ca resursele
stabile acopera utilizarile stabile si neglijand NFRAE, trezoreria trebuie sa fie in mod normal pozitiva,
pentru ca regula echilibrului functional, de afectare a resurselor stabile pentru utilizari stabile, sa fie
respectata.
T = Active de trezorerie Credite bancare curente
Activele de trezorerie sunt compuse din disponibilitati si din valori mobiliare de plasament. Trezoreria nu
trebuie sa fie confundata cu incasarile.

Capitolul 5. Efectele falimentului

Sentinta declarative de faliment pronuntata in conformitate cu atr.701 coroborat cu art.708 din Codul
comercial,producea in persoana si patrimonial falitului doua categorii de efecte:
a.Efecte cu character nepatrimonial
b.Efecte cu caract. Patrimonial
Actualmente, Legea nr 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare s,in termeni neechivoci, ca
atributie principala a judecatorului-sindic darea hotararii de deschidere a procedurii(art.10 lit.a).
Din punct de vedere formal, aceasta hotarare se poate concretiza in:
a.Incheierea de deschidere a procedurii data de judecatorul-sindic in cazul prevazut de
dispozitiile art.31 al. 1, teza I-a si al. 7 din lege;
b.Sentinta de deschidere a procedurii pronuntata de judecatorul-sindic in ipotezele prevazute
de art.31 al. 1, teza a II-a, al.5 si 6 din lege.
1.Efecte cu caracter nepatrimonial
Efectele nepatrimoniale ale declararii judecatoresti a falimentului unui comerciant-debitor, mai prcis,
cele care nu au un continut economic, produceau consecinte juridice mai ales cu privire la persoana
falitului.Astfel, art.710, 713, 715, 716 si art. 943 din Codul commercial prevedeau in mod expres
asemenea consecinte.
1.1.Publicitatea
Art. 710 Cod commercial dispunea ca in termen de 24 de ore de la pronuntarea sentintei declarative de
faliment sa se afiseze un extras din hotararea judecatoreasca pe usa tribunalului. Textul legal preciza, in
acelasi timp, ca afisarea se face independent de publicarea ceruta de art.943.
Prin art. 943 Cod commercial erau prevazute doua categ. De publicatiuni:
- In primul rand, afisarea sentintei declarative de faliment si a celei de condamnare pentru vreuna
din infractiunile reglementate de titlul VII., intr-o serie de localitati si institutii: la usa
tribunaluilui care a pronuntat hotararea, in sala burselor si la Camera de comert din localitatea
de resedinta a falitului si din localitatile unde acesta avea stabilimentele de comert;
-

A doua modalitate de efectuare a publicitatii, mentionata de alineatul 2, consta in publicarea, in

extras, a sentintei in diferite ziare si in foaia anunturilor judiciare din locurile aratate la alineatul
1, fiind lasata la latitudinea judecatorului-sindic efectuarea unei publicitati mai largi atunci cand
imprejurarile falimentului atrageau astfel de masuri.
In toate cazurile, judecatorul-sindicera indrituit sa faca demersurile pt. publicitate intr-un termen scurt,
variind intre 24 de ore(prevazut de art.710 ) si cel mult 3 zile de la pronuntarea hotararii declarative de
faliment (stabilit de art. 943 Cod comercial).
Urgenta masurilor de publicitate se justifica din cel putin 2 ratiuni:

a. De ordin procedural legea stabilea in functie de momentul efectuarii publicitatii curgerea

termenului de opozitie contra sentintei declarative de faliment, de 5 zile sau de 10 zile libere,
calculate in ziua afisarii, in extras, a sentintei pe usa tribunalului;
b. De interes oublic publicitatea create in legatura cu numele comerciantului sa ofere informatii
despre situatia economica deficitara a acestuia si nu in ultimul rand, sa avizeze pe potentialii
parteneri de afaceri ai comerciantului falit asupra pericolului contractarii unor afaceri cu acesta.
In acelasi context, se inscribe si masura de publicitate prevazuta de art. 715 Cod commercial prin care se
stipula inscrierea numelui si prenumelui falitului intr-un tablou al falitilor afisat in sala de sedinte a
tribunalului si in salile burselor de comert, cu consecinta interzicerii accesului falitului in localul burselor,
exprimata in terminis de alineatul 2 in urmatoarea formulare: Acei al caror nume figureaza pe acest
tablou nu pot intra in localurile burselor.Aceasta dispozitiune trebuie sa fie inscrisa pe tablou..
Decaderile care il loveau pe falit, prevazute si in alte legi, existau, insa , independent de inscrierea pe
tablou a falitului.Astfel, comerciantul devenit falit era decazut din unele drepturi cum ai fi dreptul de a
allege si de a fi ales, de asemenea nu mai putea fi tutore sau curator ori mandatar.
In contextual Legii nr. 64/1995, republicata, publicitatea deschiderii procedurii se realizeaza prin
notificarea efectuata de judecatorul-sindic catrea toti creditorii mewntionati in lisra depusa de debitor
ca anexa la cererea introductiva, debitorului si Oficiului registrului comertului unde este inmatriculat
debitorul, in vederea efectuarii mentiunii in conformitate cu dispozitiile art .21 lit.f) din legea nr.
26/1990 privind registrul comertului, republicata.
Publicitatea se realizeaza si prin notificarea deschiderii procedurii falimentului pe care judecatorul
syndic este obligat- in baza art. 85 din lege sa o efectueze la oficiile postale, statiile de cale ferata,
anrepozite, depozite portuare si alte locuri de inmagazinare din circumscriptia in care debitorul are
sediul social ori filial sau sucursale, bancilor la care debitorul are disponibil in conturi, precum si
instantelor sau autoritatilor care tin registrele de publicitate imobiliara si cele de transcriptii sau
inscriptiuni, daca debitorul are bunuri supuse transcriptiei, inscriptiei sau inregistrarii in aceste register.
1.2. Limitarea libertatii de deplasare a falitului pe durata desfasurarii procedurii
Norma cuprinsa in art. 716 Cod commercial inscria interdictia indepartarii falitului de la domiciliu, pe
parcursul derularii procedurii, fara permisiunea judecatorului-sindic.
O asemenea interdictie nu a mai fost stipulate in noua Lege nr. 64/1995.
Sanctiunea nerespectarii acestei interdictii era prevazuta in art. 877 al. 4 Cod commercial, care dispunea
ca falitul era culpabil de infractiunea de bancruta simpla daca, fara impiedicare legitima, nu s-a
prezentat in persoana, inaintea judecatorului-sindic, in cazurile si in termenele prescrise, si daca,
prezentandu-i-se i-a dat informatii false sau daca s-a departat fara permisiune de la domiciliul sau in
timplul falimentului.

Conform art. 716 , teza a doua, falitul avea obligatia de a se prezenta in fata judecatorului-sindic ori de
cate ori acesta il solicita, fiind admisa o singura exceptie, anume in situatia in caredin cause
binecuvantate falitul nu se putea prezenta personal, judecatorul-sindic avand indrituirea de a-l autoriza
sa se prezinte prin mandatar.Legea nu prescria conditii special privind reprezentarea falitului prin
mandatar, astfel ca aceasta de realize dupa reguliledreptului comun.
Prin cauze bine-cuvantate se intelegeau imprejurarile si situatiile obiective care il impiedicau pe falit sa
se prezinte in persoana la solicitarea judecatorului-sindic, cum ar fi, de exemplu, starea de boala a
falitului sau producerea unor calamitati natural care sa impiedice libera circulatie.
In marea majoritate a cazurilor, parasirea domiciliului de catre falit si inchiderea magazinelor sale creau
prezumtia de culpabilitate a acestuia si constituiau un indiciu de frauda care indreptatea tribunalul sa
dispuna in temeiul prev. art.713 Cod commercial arestarea falitului.
1.3. Privarea de libertate a falitului
Art. 713 Cod commercial abilita tribunalul commercial sa dispuna (in exprimarea legii sa ordone )
arestarea falitului daca existau contra acestuia indicia suficiente de frauda, mai ales in cazurile de lipsa
sau disparitie a registrelor comerciale ori in caz de nedepunere a bilantului.
In masura in care instant cinstata existent unor astfel de indicia de frauda in sarcina falitului, putea
ordona luarea masurii privarii de libertate a falitului, fie deodata cu pronuntarea sentintei declarative de
faliment, fie ulterior, prin ordonanta , in orice stadiu al procedurii.
Ordonanta da arestare a falitului se comunica de indata parchetului care avea obligatia sa deschida
actiunea publica, conform alineatului 3 al art. 713 Cod commercial.
Judecatorul de instructive din procedura penala, investit prin mijlocul procedural aratat, devenea
titularul actiunii impotriva falitului, fiindu-I recunoscuta posibilitatea de a obtina toata informatiile
necesare derularii cercetarii penale, fie prin verificarea personala a unor documente depuse in dosarul
falimentului, la grefa tribunalului commercial, fie indirect prin obtinerea datelor, explicatiilor si relatiilor
necesare de la tribunalul commercial, de la judecatorul-sidnic, ori ca urmare a solicitarii unor copii sau
extrase de pe actele procedurii falimentului sau de pe registrele si scriptele apartinand falitului
(deoarece art. 714 al.2 Cod commercial interzicea ridicarea acestora de la grefa tribunalului comercial).
Hotararea definitava prin care se solutiona actiunea penala era notata pe marginea sentintei declarative
de faliment si facea obiectul publicitatii, asa dupa cum dispune alineatul ultimo al art. 714 Cod
commercial.
Separat de aceasta cale, parchetul se putea investi ex officio procedanda la arestarea falitului cand se
constatau grave indicia de frauda din partea acestuia , chiar daca tribunalul commercial nu ordona o
asemenea masura.

Ipoteza prevazuta de atr. 713 al. final se coroboreaza cu cea continuta de art. 712 alin.2 Cod comercial
potrivit careia presedintele tribunalului trebuie, pana in 24 de ore, sa comunice procurorului copie de pe
sentinta declarative de faliment, cu toate celelalte acte si informatiuni aflate la tribunal.
2.Efecte cu caracter patrimonial
Art. 717 si urmatoarele din codul comercial (in prezent abrogate) consacrau principalele efecte cu
caracter patrimonial ale sentintei declarative de faliment.
Pronuntarea hotararii declarative de faliment avea drept consecinte:
- desesizarea falitului de patrimonial sau;
- exercitarea actiunilor apartinand falitului de catre judecatorul-sindic, cu exceptia celor care priveau
drepturi exclusiv personale sau care erau strainefalimentului;
- exigibilitatea datoriilor falitului;
- suspendarea curgerii dobanzilor fata de masa creditorilor;
- fixarea datei incetarii platilor
- nulitatea actelor incheiate de falit in perioada suspecta.
Desesizarea falitului de patrimonial
Principalul efect patrimonial al declararii judecatoresti a falimentului se materialize in desesizarea
falitului de bunurile sale, concretizata in pierderea dreptului de administrare si de dispozitie asupra
bunurilor pe care le poseda la data pronuntarii hotararii precum si asupra celor pe care le dobandea pe
parcursul desfasurarii procedurii falimentului.
Art. 717 al. 1 Cod commercial dispunea in termini imperative : Sentinta declarative de faliment ridica de
drept falitului, din ziua pronuntarii sale, administratiunea bunurilor sale chiar si a acelora pe care le-a
dobandit in timpul falimentului.
Din continutul prevederii legale rezulta ca desesizarea falitului opera de plin drept din ziua pronuntarii
hotararii prin care s-a declarat falimentul comerciantului-debitor.
Din acel moment, falitul nu mai putea sa exercite prerogativele conferite de dreptul de dispozitie nefiind
abilitat a instraina bunurile sale ori a constitui asupra acestora drepturi reale in favoarea tertilor. Cu alte
cuvinte, falitul pierdea dreptul de dispozitie juridica asupra bunurilor din patrimonial sau, dar si dreptul
de dispozitie materiala, fiind lipsit de posibilitatea de a consuma, distruge sau modifica functionalitatea
vreunuia dintre bunurile ce compuneau averea sa.
Concomitent, falitului ii era interzis sa efectueze orice act de administrare cu privire la averea sa, prin
care tindea la intretinerea si folosirea patrimoniului. Toate masurile care intrau in sfera actelor de
administrare, cum sunt, de exemplu , perceperea fructelor si recoltelor, incasarea veniturilor, inchirierea
bunurilor si masurile de utilizare, amenajari, axploatare a bunurilor, apartineau competentei
judecatorului-sindic. Acesta se constituia potrivit art. 752 Cod commercial depozitar judiciar al
marfurilor, banilor, titlurilor de creante, registrelor, hartiilor, mobilelor si celorlalte obiecte si bunuri
mobile si imobole ale falitului si era indrituit cu aprobarea tribunalului sa ia orice masuri de paza si
de asigurare a acestora.

Capitolul 6. CONCLUZII
n concluzie, cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase i vizeaz reducerea de
activitate, reducerea marjelor si a ratelor de rentabilitate, probleme specifice de trezorerie, de
management, precum i cauze accidentale legate de falimentul unor clieni, reducerea pieelor
de desfacere, blocajul n lan .a. Studiul cauzelor falimentului a condus la concluzia c acesta
nu este un fenomen brutal, imputabil doar fluctuaiilor conjuncturale, ci este un rezultat al unei
degradri progresive a situaiei financiare, riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu civa ani
nainte de ncetarea plilor. Degradarea n timp a rezultatelor entitilor, dificultile cu care se
confrunt i care nu sunt numai de ordin financiar au furnizat analizei financiare un cmp de
investigaii deosebit de bogat n scopul gsirii unor metode de detectare precoce i de
previzionare a riscului de faliment consecutiv dificultilor financiare.
Metodele contabile (cantitative i analitice) se folosesc n cazul analizelor comparative n
timp, n scopul estimrii evoluiei viitoare a activitii, n acest scop, analiza aptitudinii
ntreprinderii de a fi solvabil i de a evita falimentul vizeaz echilibrul financiar pe baza
fondului de rulment financiar, acea marj de securitate financiar care asigur capacitatea de
plat pe termen lung si scurt, precum si ratele de solvabilitate - lichiditate menionate.
Concluziile unor asemenea analize sunt semnificative doar n cazul comparaiilor temporale sau
spaiale cu ntreprinderi similare din acelai sector, dar ele ofer informaii insuficiente privind
viitorul, deoarece rezultatele financiare se pot degrada n timp.
Metodele bancare propun detectarea timpurie a vulnerabilitii i a riscului de faliment prin
intermediul unor note de risc sintetice obinute prin metode statistice de analiz discriminant
care permit determinarea unei functii-scor a crei valoare clasific ntreprinderile n vulnerabile
si sntoase.

BIBLIOGRAFIE

http://legislatie.just.ro/

Falimentul. Evolutie si Actualitate, Prof.dr.Mircea N.Costin, Dr.Angela Miff, Lumina Lex 2000
Gestiunea Financiara a Intreprinderii, Prof.unir.dr.Vasile Ilie
RISCUL DE FALIMENT PUNCT CENTRAL N DIAGNOSTICUL FINANCIAR CONTABIL, Prof. univ. dr.
Gheorghe HOLT, Analele Universitii Constantin Brncui din Trgu Jiu, Seria Economie, Nr. 3/2009