Capitolul X

Contractele comerciale nenumite

1. Contractele tipice, reglementate in Codul civil sau in legi speciale, au o

denumire normativa, o prestatie caracteristica si un set de reguli (in marea lor
majoritate, supletive) care le individualizeaza atat in categoria lor, cat si fata de
celelalte contracte tipice, dar mai ales fata de contractele nereglementate,
atipice, neadoptate (inca) de legiuitor si nici intrate in domeniul cutumei
(uzantelor) profesionale.
Colocvial, aceste contracte atipice, nereglementate, sunt intitulate contracte
nenumite. Dar aceasta titulatura nu trebuie sa induca in eroare, intrucat nu este
vorba de contracte care nu au un nume, ci de contracte carora nu le sunt
dedicate reglementari legale sau uzuri profesionale. De altfel, partile
contractelor nenumite folosesc denumiri foarte diverse, unele dintre ele
originale si precise, altele vagi si incerte. Deseori, acest gen de contracte
reunesc mai multe figuri juridice diferite intr-un document unic, ceea ce releva
un contract complex sau un grup de contracte.
Contractele nenumite sunt creatii ale practicii care, dupa o utilizare suficient de
indelungata si larg raspandita, devin contracte – model sau cutume si, uneori,
fac saltul la reglementarea prin lege, sub forma unor (noi) contracte tipice. De
aceea, contractele nenumite sunt instrumente juridice fluide, flexibile,
adaptabile foarte rapid la necesitatile pietei si inovative.
Lipsa unei reglementari antreneaza, insa, cateva inconveniente majore ale
contractelor nenumite.
Unele formule juridice, desi nereglementate, au un succes pe piata atat de mare,
incat majoritatea participantilor la piata le adopta ca atare in practica de afaceri
proprie. Prin mimetism si prin replicarea la infinit a modelului de succes,
contractul respectiv devine treptat o cutuma, standardizata sau nu. Asa a fost
cazul, spre exemplu, al contractului de expeditie. Pana la adoptarea sa in Codul
civil ca “varietate” de comision, contractul de expeditie era un model
standardizat de contract, recomandat ca buna practica de catre asociatiile
profesionale ale expeditionarilor. Dar acesta este exemplul bun. Exista multe
alte contracte nenumite, care circula pe piata in volume imense, si care sunt
standardizate nu de asociatii profesionale, ci de comerciantii globali si cvasi-
monopolisti care covarsesc piata, eliminand orice idee de competitie si inovatie,
inclusiv sub aspectul unor noi formule contractuale, superioare calitativ si
orientate catre echilibru. Asa este cazul contractelor de credit, care circula pe
piata sub forma unor formule contractuale tipizate, mimetic preluate de
“concurentii” institutiei de credit (cu consecinta lipsei vreunei optiuni pentru
clientii bancii intre contractele inchistate in interesele castei bancare si
eventuale contracte flexible si orientate catre echilibrul prestatiilor reciproce ale
partilor). Asa este cazul contractelor care circula pe internet si care dau acces,
cu sau fara plata, la diverse servicii electronice, programe de software, pagini de
socializare, portaluri de vanzari si distributie sau aplicatii pentru smartphone.
Standardizarea nu este urmarea initiativei unor organizatii profesionale sau a
certificarii “calitatii juridice” de catre asociatii ale consumatorilor, ci rezultatul
unor practici comerciale si metode de “optimizare” manageriala pe care
comerciantul le impune co-contractantilor sai, de pe pozitia unui detinator al
puterii economice si al resurselor. Acest gen de contracte nenumite, dar
standardizate in interesul si dupa chipul comerciantilor care detin puterea
economica, sunt contracte de adeziune si, in consecinta, nu permit negocierea,
ci numai aderarea fara rezerve la oferta de a contracta. Flexibilitatea si inovatia,
proprii ideii de contract nenumit, sunt abandonate in favoarea modelului
inflexibil si non-negociabil, impus de mega-comerciant.
Lipsa definitiei normative poate determina o recalificare fiscala a operatiunii
juridice, pentru motive reale sau din exces de zel al inspectorilor fiscali. Spre
exemplu, operatiunile de finantare care se practica, pe de o parte, intre actionari
si societate si, pe de alta parte, intre societatile afiliate, in interiorul grupului de
societati, pot fi recalificate de organele fiscale, mai ales in cadrul procedurii
preturilor de transfer, ceea ce poate determina o modificare a bazei de
impozitare (atat din punctul de vedere al impozitului pe profit, cat si din punctul
de vedere al tva), cu consecinte drastice in privinta lichiditatii si sanatatii
financiare a participantilor la astfel de operatiuni, fara a mai lua in calcul riscul
unor cercetari penale pentru evaziune fiscala sau spalare de bani.
Dificultatea sau imposibilitatea de a identifica prestatia caracteristica a
contractului nenumit determina, in jurisprudenta referitoare la contractele
comerciantilor cu consumatorii, dilema (in)admisibilitatii analizei caracterului
abuziv al clauzei care pare a defini obiectul principal al contractului. De
exemplu, contractul de credit, un contract banal prin repetabilitatea si usurinta
cu care se perfecteaza, dar care isi pastreaza, paradoxal, caracterul de contract
nenumit, nu are o prestatie caracteristica usor identificabila. Sarcina de a
identifica o astfel de prestatie este facuta aproape imposibila de ambiguitea
(intretinuta artificial de bancheri si alimentate de imprecizia termenilor utilizati
de economisti, care au sensuri diferite de cele tehnico-juridice) vecinatatii sau
similaritatii cu imprumutul si cu vanzarea. Caracteristica de contract similar cu
imprumutul nu este deloc certa pentru teoreticienii, analistii si instantele care
asimileaza creditul cu vanzarea unui “produs financiar”. Daca un contract de
credit nu este o forma de vanzare, ci mai degraba un tip special de imprumut de
consumatie cu dobanda, inseamna ca nu exista pret al contractului, de unde
concluzia ca nu se poate exclude mecanic analiza caracterului abuziv al unei
clauze care pare sa se refere la un pret cand, in realitate, se refera la dobanda
sau la un mecanism de modificare a costului creditarii. Invers, daca un contract
de credit bancar nu este un tip special de imprumut, ci o varietate de vanzare
purtand asupra unui “produs financiar”, inseamna ca regula nominalismului
monetar, proprie imprumutului de consumatie, nu este aplicabila contractului de
credit.
Similaritatea unui contract nenumit cu o “ruda” a sa apropiata nu rezolva, ci
complica sarcina de a stabili daca, de exemplu, contractul nenumit este sau nu
opozabil tertilor. Contractul de factoring este un un contract nenumit considerat
similar cu cesiunea unei universalitati de creanta. Opozabilitatea unei astfel de
cesiuni se asigura prin inscrierea sa in arhiva electronica de garantii mobiliare,
de unde concluzia ca factoringul devine opozabil cumparatorilor sau
beneficiarilor cedati in aceeasi maniera. Dar, intrucat factoringul inseamna un
flux de facturi transferate factorului, ramane neacoperita legal problema
(in)opozabilitatii factoringului fata de cumparatorii sau beneficiarii cedati dupa
data inscrierii in arhiva a cesiunii universalitatii de creante.
Problema cea mai delicata a existentei contractelor nenumite este, insa,
incertitudinea care persista in privinta reglementarii aplicabile in caz de lacuna a
acordului partilor.

2. In vechiul Cod civil de la 1864, chestiunea contractelor nenumite era complet

ignorata. Actualul Cod civil, fara a utiliza formula colocviala cu care doctrina si
practica anterioare ne-au obisnuit, enunta contractele nenumite, insa confuzia si
ambiguitatea in privinta dreptului comun aplicabil nu sunt eliminate ci, mai
degraba, sunt amplificate.
O prima chestiune de analizat este regula din art.1168 Cciv conform careia
contractelor nereglementate de lege li se aplica principiile generale ale
contractului (reunite in cap. I din Titlul II al Codului civil), iar daca acestea nu
sunt “indestulatoare”, devin aplicabile regulile speciale privitoare la contractul
cu care se aseamana cel mai mult. Asadar, in trepte, reglementarea aplicabila
contractelor nereglementate este dreptul comun al contractelor si, in caz de
“neindestulare”, regulile aplicabile contractului tipic cel mai asemenator. In
realitate, contractul ramane unul neregementat, atata doar ca, in caz de lacuna a
acordului partilor, se aplica principiile generale ale contractelor si, in
completare, prin analogie, regulile tipice contractului aflat in “vecinatate” sa
conceptuala.
Este surprinzatoare, insa, diferenta intre art. 1168 Cciv, pe de o parte, si art. 1
alin.2 Cciv, pe de alta parte. Din art. 1 alin.2 Cciv rezulta ca, in cazurile
neprevazute de lege se aplica uzantele, iar in lipsa acestora, dispozitiile legale
privitoare la situatii asemanatoare (analogia iuris), iar cand nu exista asemenea
dispozitii, principiile generale ale dreptului. Contractele nenumite sunt contracte
nereglementate, deci “cazuri neprevazute de lege”, in sensul art. 1 alin.2 Cciv,
care prioritizeaza uzantele si inverseaza iteratia din art. 1168 Cciv, in sensul ca,
mai intai, se aplica dispozitiile legale referitoare la situatii asemanatoare,
folosind analogia, iar in lipsa acestora, se aplica principiile generale. Este bizara
aceasta rocada. Este si dificil de stabilit o ordine de prioritate la aplicare intre
cele doua dispozitii legale de principiu, intrucat ambele fac parte din categoria
normelor generale. Intrucat art. 1168 Cciv este plasat in materia contractului, ca
izvor de obligatii, probabil ca in practica i se va da prioritate, intrucat art. 1
alin.2 Cciv se refera la orice caz nereglementat de lege, si nu numai la
contracte.
In plus, regula din art. 1168 Cciv pare sa contrazica art. 10 Cciv, conform caruia
legile care deroga de la o dispozitie generala se aplica numai in cazurile expres
si limitativ prevazute de lege, ceea ce semnifica, pur si simplu, interzicerea
analogiei. Pentru a avea sens, trebuie admis ca art. 10 Cciv se refera la legi
derogatorii, exterioare Codului civil, si nu la dispozitii ale Codului civil insusi,
asa cum este dispozitia din art. 1168 Cciv.

3. Importanta uzantelor in materie de contracte nenumite depaseste rolul lor

obisnuit de adjuvant in interpretarea sau completarea vointei partilor. Desi plaja
contractelor nenumite este foarte larga, fiind, in plus, imbogatita in mod curent
de practica, o serie de formule contractuale care au devenit, prin repetabilitate,
modele de contract, sunt adoptate de majoritatea sau chiar de totalitatea pietei,
prin mimetism contractual, iar organizatiile profesionale ale comerciantilor sau
instantele internationale de arbitraj le transforma in constructii juridice tipice,
similare cu contractele numite. Astfel de contracte au fost contractul de leasing
si contractul de franciza (nostrificate in dreptul nostru intern in anul 1997),
precum si contractul de expeditie (reglementat, ca “variatie” de comision, in
chiar Codul civil actual), si inca sunt contractul de factoring si contractul de
distributie, care isi pastreaza, cel putin din perspectiva lipsei unei reglementari
tipice in Codul civil sau in legi speciale, caracterul de contracte nenumite, desi
uzantele si contractele – model care le imbraca le-ar putea ridica la “rangul” de
contracte numite.
In doctrina1 se vorbeste chiar de contracte anationale, cu vocatie de
internationalizare si globalizare, vocatie care vine nu din utilizarea lor ca
instrumente ale dreptului international privat, ci ca recipiente ale unor principii
si reguli aplicabile oriunde, indiferent de variatiile si de deviatiile minimale pe
care le-ar impune legislatia interna, prin norme imperative. Desi indrazneata si
provocatoare, ideea poate declansa un risc de metamorfozare a contractului intr-
o sursa de drepturi exorbitante ale partii puternice (si potential abuzive) si de
obligatii inrobitoare ale partii slabe a contractului, mai ales cand contractul este
impus de comerciant consumatorului sau IMM-ului co-contractant, prin clauze
tipizate, pre-formulate si non-negociabile. Contractul nu poate fi perfectat si pus
in aplicare contra legem. Contractul nu poate fi considerat valabil daca incalca
limitele ordinii publice si ale bunelor moravuri (art. 11 Ccov). Contractul isi
extinde efectele dincolo de vointa exprimata a partilor, intrucat el obliga
inclusiv la urmarile pe care practicile statornice ale partilor, uzantele, legea si
echitatea i le dau dupa natura sa, iar clauzele obisnuite se subinteleg, chiar daca

1
A se vedea Ionut – Florin Popa, Factoringul – un transplant juridic acceptat de dreptul comun?, in RRDP
nr.2/2017, numar subintitulat Formele speciale ale creditului bancar, p.97. Autorul pledeaza pentru ridicarea
teoreei generale a contractelor profesionale la rangul de sursa independenta a dreptului.
nu sunt expres stabilite (art. 1272 Cciv). Asdar, chiar si un model anational de
contract va fi supus legii interne, cel putin sub aceste aspecte.
In schimb, uzantele sunt, asa cum rezulta din art. 1 alin.2 Cciv, chiar izvoare ale
dreptului civil si nu exista niciun argument de ordin principial pentru ca o figura
juridica tipica, creionata sau complet configurata prin uzante si modele
repetabile la infinit in practica sa nu fie considerata reglementata (numita) doar
pentru ca norma nu face parte din dreptul statal, ci din cutumele internationale.
Un argument suplimentar rezulta din art. 1 alin.3 Cciv, conform caruia uzantele
se aplica in cazurile reglementate de lege numai daca partile trimit expres la ele.
De aici rezulta ca uzantele se pot aplica in mod direct contractelor nemumite,
indifferent daca partile trimit sau nu la ele, intrucat nu suntem in prezenta unor
cazuri reglementate de lege. Desigur ca, la fel ca si contractele, uzantele sunt
aplicabile numai daca respecta ordinea publica si bunele moravuri. Partea care
le invoca trebuie sa faca proba existentei si a continutului uzantelor. In cazul in
care exista culegeri, colectii sau “coduri” publicate de organisme profesionale
abilitate in domeniu, care listeaza tipuri de clauze sau practici comerciale
aplicabile in domeniul de care este legat contractul 2, se prezuma ca uzantele
exista, partea interesata putand face, totusi, proba contrara. In fine, sunt uzante,
in sensul art. 1 Cciv, adica surse generatoare de drept, atat obiceiurile
(cutumele), cat si uzurile profesionale.
Spre deosebire de uzante, care au vocatia aplicabilitatii generale, similare legii,
practicile statornicite de parti nu au efecte decat in privinta relatiilor de durata si
stabile ale unor contractanti concreti. Desi joaca un rol deosebit de important in
intepretarea sau chiar perfectarea contractului (judecatorul poate emite, asa cum
rezulta din art. 1182 alin.3 Cciv, o hotarire de completare a contractului cu
elemente secundare, inca neacceptate de amble parti, iar aceste elemente pot
consta in practici statornice ale partilor care determina natura contractului) si
chiar daca pot determina extinderea efectelor contractului dincolo de vointa
expresa a partilor, aceste practici statornice nu preschimba contractul nenumit
intr-un tipic, reglementat.

4. Contractele de prestari de servicii au, din punctul de vedere al reglementarii,

o pozitie ambigua in Codul civil, imbracand fie haina antreprizei (cand defineste
acest contract, art. 1851 alin.1 Cciv evoca si “prestarea unui anumit serviciu”),
fie haina furnizarii (prestarea de servicii poate fi obiect principal sau accesoriu
al contractului de furnizare, asa cum rezulta din definitia normativa a acestui
contract, definitie oferita de art. 1766 Cciv). Mai mult chiar, prestarea de
servicii poate face parte dintr-o vanzare de bunuri viitoare, daca prin intentia
partilor, executarea lucrarii nu constituie obiectul principal al contractului.
Furnizarea bunurilor, care au valori intrinseci mari, inglobeaza prestarea de
2
Sunt astfel de culegeri regulile Incoterms in materie de vanzare internationala de marfuri (publicate si
actualizate periodic de Camera de Comert International de la Paris), contractul – model de antrepriza FIDIC,
Publicatia 500 referitoare la accreditive si incasso-uri etc.
servicii, facand ca natura contractului sa fie aceea de vanzare, si nu de
antrepriza (art. 1855 Cciv).
Pe de alta parte, plaja serviciilor care pot fi prestate este enorma, neputand fi
comod incadrata in vreuna dintre figurile juridice evocate. Spre exemplu,
consultanta, mai ales cand este “prestata” clientului de catre un avocat (care nu
poate fi asimilat comeriantului sau persoanei fizice care exercita activitati
economice), nu este o prestare de servicii in adevaratul sens al sintagmei,
intrucat consta intr-o opinie (avizata si experta), pe care clientul o poate urma si
pune la baza propriilor decizii sau o poate ignora 3. Expeditia nu inseamna doar
organizarea sau facilitarea unui transport de marfa, ci si o serie intreaga de
servicii conexe, cum ar fi serviciile de incarcare – descarcare, formalitatile
vamale, platile si incasarile aferente, contractarea asigurarii, paza si protectia
transportului etc. Platformele de vanzari online nu se limiteaza la actul juridic in
sine al vanzarii, ci se extind la distributie, asigurarea garantiei produselor,
prezentarea produselor (inclusiv off line), acumularea de oferte si cereri, pe care
portalul de vanzari le pune in conexiune pentru perfectarea automata si cvasi-
anonimizata a vanzarilor, efectuarea sau facilitarea, in numele utilizatorilor, de
plati si plasamente etc., operatiuni juridice complexe care releva inclusiv
operatiuni de mandat sau de inchiriere. Prin diversitatea si complexitatea lor,
aceste operatiuni juridice depasesc sfera antreprizei sau a furnizarii de servicii,
patrunzand in “zona” inovatiei juridice sub forma contractelor nenumite.

5. Contractul de distributie este un tip special de contract de parteneriat

comercial de durata in vederea revanzarii in flux constant de marfuri si servicii
catre clientela finala, care se incheie intre un furnizor si un distribuitor 4. Partile
pot concepe acest parteneriat sub forma unui contract-cadru, prin care se obliga
sa contracteze actele juridice de aplicatie necesare aprovizionarii continue si
stabile cu marfa si revanzarii eficiente a acesteia. Parteneriatul poate fi construit
si ca un contract complex, care cuprinde, pe langa vanzarea in flux continuu, o
multitudine de alte acte juridice, cum ar fi imprumutul sau comodatul unor
facilitati de stocare, prezentare si desfacere, creditul comerciale (vanzarea pe
credit), exclusivitatea vanzarii pe un anumit teritoriu, promovarea in comun
(prin campanii publicitare sau PR), contul curent etc. Unele astfel de operatiuni
se efectueaza in schimbul unei operatiuni in oglinda. Spre exemplu, intrucat
3
Este adevarat ca, in baza acestor opinii, deciziile pot fi facilitate, afacerea poate parea mai sanatoasa, produsele
si actiunile clientului isi pot spori valoarea, dar a transforma opinia experta si avizata in produs consumabil este
o eroare esentiala care poate determina caderi majore ale actorilor economici si ale pietei in sine (asa cum s-a
intamplat in cazul crizei economice a anilo 2007-2008, care a culminat cu falimentul bancii de investitii Lehman
Brothers). Consultanta, care este o simpla opinie, nu trebuie sa fie utilizata ca instrument de de-responsabilizare
a managerilor si nici ca motivatie a asumarii unor riscuri inutile, raspandite ulterior in masa mare a populatiei de
investitori si de consumatori. Altfel, societatea de consum si liberalismul economic pot fi sortite pieirii in masa
mare a ideilor totalitariste.
4
Pentru cateva repere ale unei astfel de definitii, precum si pentru detalii ale arhitecturii si caracteristicilor
definitorii ale contractului de distributie, vazut ca un contract nenumit sau ca operatiune complexa, a se vedea
Serban Diaconescu, Provocari juridice in arhitectura contractelor de distributiei, in volumul Contractele
nenumite in afaceri, publicat de editura Universul Judiciar la Bucuresti, in 2017, p. 141-156.
distribuitorul amenajeaza spatii speciale de prezentare si desfacere sau le
reconditioneaza pe cele existente in vederea adaptarii la cerintele furnizorului,
acesta ii acorda o exclusivitate pe un anumit teritoriu (operatiunea poate avea
potential anti-concurential si, de aceea, trebuie sa fie atent implementata) sau,
deoarece furnizorul ii pune la dispozitie dotarile utile sau know-how-ul necesar,
distribuitorul se obliga sa asigure un anumit nivel minimal de vanzari, sa
mentina un anumit palier de preturi (controlul preturilor poate fi, deasemenea,
riscant din perspectiva reglementarilor care interzic practicile anti-
concurentiale) sau sa plaseze marfurile conform cu anumite formule de
merchandising etc.
Contractul de distribuite nu se confunda cu contractul de furnizare, in cazul
caruia clientul furnizorului nu distribuie ceea ce primeste de la furnizor, ci
utilizeaza in productia proprie sau consuma bunurile, utilitatile sau serviciile
furnizate. De asemenea, contractul de distributie nu este un contract de vanzare
in flux continuu sau un mandat acordat de furnizor distribuitorului. Contractul
de distributie este o alianta economica pe termen lung, menita a pune in valoare
experienta profesionala a ambelor parti, o parte sau totalitatea drepturilor de
proprietate industriala detinuta, sursele de finantare, clientela si strategiile
concurentiale orientate catre o piata noua, unde implantul unei facilitati de
productie sau de distributie proprie furnizorului ar fi dificil si costisitor,
necesitand si timp indelungat (de care furnizorul care intentioneaza sa intre pe
piata nu dispune).
Problema majora a contractelor de distributie (care nu se confunda cu franciza)
este glisarea aproape naturala a parteneriatului dintre parti catre o relatie
juridica de dependenta, care transforma distribuitorul intr-un afiliat al
furnizorului, ceea ce reprezinta o concentrare economica cu potential anti-
concurential. De altfel, din intentia de a-si mari sansele in lupta cu concurentii
pentru acapararea sau pastrarea unor segmente ale pietei, dar si pentru a
(re)cladi o imagine pozitiva destinata consumatorilor, contractele de distributie
se constituie deseori in elemente ale unor retele de distributie in care furnizorul
isi integreaza mai multi distribuitori in grupul sau, pe orizontala si prin mijloace
contractuale. Controlul retelei de distributie are, de asemenea, potential ridicat
anti-concurential, fiind o tinta predilecta a autoritatilor competente in domeniul
concurentei.

6. In mod obisnuit, societatile comerciale isi finanteaza activitatea cu fondurile

care rezulta din aporturile asociatilor (capitalul social), cu rezervele constituite
in cursul activitatii, cu primele de emisiune sau de fuziune, precum si cu
beneficiile nedistribuite asociatilor. De asemenea, societatea se poate finanta si
prin imprumuturi obtinute de la asociati. Se poate sustine ca acest nivel al
finantarii este “etajul zero” sau “parterul” blocului de instrumente si surse de
finantare a activitatii societatii. La “etajul unu” s-ar situa finantarea prin credite
bancare sau prin emiterea de obligatiuni. Intre aceste niveluri ale blocului de
surse de finantare, adica la “mezanin”, la un etaj intermediar 5, se situeaza
imprumuturile obtinute de la terti concepute in asemenea maniera incat
creditorul sa aiba optiunea intre a solicita rambursarea si plata dobanzii
convenite (ceea ce inseamna urcarea la etajul unu al finantarii) sau de a lua in
plata actiuni sau active ale societatii, in vederea stingerii creantei (ceea ce
inseamna coborarea la parterul finantarii). Data fiind aceast optiune,
imprumuturile de acest gen nu pot fi assimilate nici cu imprumuturile de la
asociati sau celelalte forme de finantare interna a societatii, nici cu creditele
bancare sau cu obligatiunile. De aceea, in jargon corporatist, aceste metode de
finantare sunt denumite deseori “credite de tip mezanin”. Obligatiunile pot fi
emise cu optiunea convertirii in actiuni (obligatiuni convertibile). Cele mai
notorii astfel de obligatiuni convertibile sunt cele care sunt plasate pe piata
bursiera alternative din City-ul londonez, sub forma de certificate globale de
dpozit (GDR).
Imprumuturile actionarilor sau asociatilor in favoarea societatii nu prezinta
elemente de inovatie fata de imprumutul de consumatie (cu sau fara dobanda)
din dreptul comun, dar sunt tinta autoritatilor fiscale sau al celor instituite
pentru preventia si combaterea spalarii banilor, intrucat deseori camufleaza alte
operatiuni juridice, in intentia de a frauda fiscul si creditorii sau de a da aparenta
de legitimitate unor bani care nu privin din surse licite. Recalificarea acestor
acte juridice de imprumut le poate transforma in contracte nenumite. Pentru
evitarea situatiilor de conflict cu autoritatile, astfel de imprumuturi trebuie sa isi
pastreze un caracter ocazional, sa imbrace forma scrisa si sa fie inregistrate
corect si la timp in contabilitatea societatii imprumutate, precum si sa fie
concepute si acordate in termini comerciali obisnuiti, adica sa contina dobanzi
echivalente cu cele care se practica pe piata si termene de rambursare
rezonabile. Desigur, asociatii pot face si donatii societatii in care au calitatea de
asociati, dar astfel de acte juridice trebuie sa fie exprese, facute in forma
autentica si justificate de urgenta sau de specificul activitatii astfel finantate. In
mod obisnuit, imprumuturile asociatilor in favoarea societatii au un caracter
subordonat in caz de lichidare sau de faliment (vin la impartirea fondurilor
obtinute din lichidare sau din faliment in urma ultimului creditor chirgrafar), dar
exista posibilitatea ca societatea sa acorde garantii materiale in favoarea
creditorului – asociat. Un astfel de act juridic poate fi vulnerabil in fata unei
actiuni in reintregirea patrimoniului societatii insolvente, daca va fi fost
perfectat in cei doi ani anteriori deschiderii procedurii insolventei. Pe de alta
parte, este posibil ca societatea, impreuna cu asociatii – creditori, sa convina cu
bancile (sau cu alti creditori) o subordonare a creantei asociatilor – creditori
chiar si in conditiile in care ar fi insotite de garantii, subordonare impusa de
necesitatea ca banca sa aiba confortul ca nu va fi concurata in caz de executare
silita a debitorului si a bunurilor acesteia. Conventia de subordonare a
5
Pentru o asemenea descriere a nivelurilor “blocului” de finantare, a se vedea Juanita Goicovici, Contractele de
imprumut de tip mezanin, in Contractele nenumite in afaceri, precitat, p. 175.
imprumuturilor asociatilor este un contract nenumit destul de frecvent in
practica, in situatiile in care debitorul bancar este un vehicul al actionarilor
conceput pentru dezvoltarea unui proiect cu ajutorul unor credite bancare6.
Imprumuturile in cadrul grupului de societati fac parte din conceptul larg de
centralizare a operatiunilor de trezorerie (cash pooling), care include si
colectarea dividendelor societatilor din grup, a chiriilor, a dobanzilor sau a
comisioanelor accesorii operatiunilor juridice intra-grup, si care se utilizeaza, in
mod obisnuit si legitim, pentru cresterea fortei financiare a filialei pe baza
levierului (leverage) constituit de grupul insusi. Cu aceste imprumuturi,
operatiunile unei filiale care intra in planurile de dezvoltare concepute de
societatea dominanta, pot fi integral finantate sau, dupa caz, co-finantate
impreuna cu institutiile de credit, care vor avea incredere mai mare si “apetit”
pentru riscul prezentat de o filiala a unui grup, de vreme ce aceasta utilizeaza
levierului grupului ca garantie.
Mecanismele juridice ale acestui tip de imprumut sunt multiple, implicand,
uneori si doi sau mai multi actionari semnificativi sau terti care contribuie cu
noi aporturi la capitalul social (equity) sau cu imprumuturi de tip mezanin la
efortul financiar al societatii imprumutate.
Dar aceste operatiuni efectuate in interiorul grupului de societati sunt riscante,
mai ales daca ridica suspiciuni de evaziune fiscala (ori, mai eufemistic spus,
optimizare fiscala) si de comportament monopolist ori cartelar. Spre exemplu, o
societate-tinta poate fi achizitionata prin intermediul mecanismului
imprumutului cu efect de levier (leveraged bail out, LBO) care nu numai ca
ridica pretul achizitiei la niveluri exagerate fata de optimul si tendintele pietei,
ceea ce elimina din start orice competitie, dar poate ascunde si intentia de a
prelua societatea-tinta in vederea neutralizarii ca potential concurent.

7. Factoringul este o forma de credit prin mobilizarea creantelor comerciale,

constand in transferul unor creante constatate prin facturi de la titularul actual la
o institutie financiara, in vederea obtinerii de lichiditati. Factoringul poate fi
perfectat si in scopul unui management mai eficient al incasarilor sau pentru
desistarea aderentului de riscul neincasarii facturilor, care este preluat de factor.
Operatiunea juridica de factoring se deruleaza, de regula, intre vanzatorul unor
marfuri sau servicii care a emis facturi contra cumparatorilor sau contra
beneficiarilor, si un finantator, o entitate specializata in astfel de operatiuni si
autorizata ca atare de banca centrala. Cel care transfera drepturile aferente
facturilor se numeste aderent, iar cel ce dobandeste aceste drepturi se numeste
factor.
Factoringul nu se reduce la un simplu contract nenumit, constand in finantarea
aderentului, in preluarea in gestiune a facturilor in vederea incasarii lor mai
6
Pentru o discutie referitoare la subordonarea imprumuturilor asociatilor, a se vedea Valeriu Stoica, Utilitatea
conventiilor cu privire la ordinea indestularii creditorilor in raporturile de credit bancar, in RRDP, nr.2/2017,
p.160 si urm.
eficiente sau in preluarea riscului de catre factor. In afara de faptul ca
operatiunea vizeaza o pluralitate de facturi, un portofoliu de creante sau chiar o
universalitate de facto constand in totalitatea drepturilor aferente comertului
aderentului, factoringul reuneste un complex de contracte si figuri juridice
diferite, dar convergente catre scopul operatiunii, adica finantarea, gestionarea
sau preluarea riscurilor facturilor aderentului. In acest complex de contracte
putem regasi, pe langa cesiunea unei universalitati de creante, una sau mai
multe forme de garantie in favoarea factorului, un mandat cu sau fara
reprezentare conferit de aderent factorului, un cont curent etc.
Componenta de finantare a operatiunii de factoring (pentru care aceasta
operatiune este incadrata in categoria mai larga de credit prin mobilizare
creantelor comerciale) se realizeaza prin plata de catre factor a unei sume care
reprezinta o parte din valoarea nominala a facturii. Diferenta fata de valoarea
nominala a creantei constatate prin facturi, care poate ajunge chiar si la 15%,
mai ales in cazul in care factoringul are si o componenta de asigurare contra
riscului de neincasare, se cuvine factorului, care poate pretinde de la aderent si
alte costuri ale operatiunii, sub forma dobanzilor, comisioanelor sau a spezelor.
Aderentul incaseaza de la factor (si nu de la cumparator sau de la beneficiar), cu
discount, valoarea facturii, chiar inainte de termenul facturilor (situate, de
regula, intre 30 si 120 de zile de la data perfectarii vanzarii), obtinand
lichiditatile necesare finantarii activitatii proprii. Evident, factorul (care, spre
deosebire de aderent, isi poate permite sa astepte scadenta) urmeaza sa incaseze
de la cumparator sau de la beneficiar intreaga valoare nominala a facturii,
retinand si discountul suportat de aderent. Acest discount este dimensionat in
functie, in special, de credibilitatea aderentului7, desi este posibila si o fluctuatie
si in considerarea calitatii portofoliului de facturi preluate de factor. Mai mult
chiar, obtinerea imediata de lichiditati poate rezolva, cel putin in parte, o serie
de probleme de cash-flow ale aderentului si poate chiar sa determine o crestere a
ratingului propriu, care sa ii permita aderentului sa obtina credite obisnuite, in
conditii de cost mai favorabile decat cele impuse de specificul factoringului. Cu
toate acestea, date fiind aceste costuri ridicate ale factoringului, aderentul nu se
poate baza pe termen mediu sau lung pe acest gen de finantare, intrucat i-ar rapi
orice sansa de eficientizare a activitatii proprii, facandu-l chiar sa isi deruleze
activitatea cu preturi sub costurile de productie sau de distributie. Factoringul,
mai ales cel pentru finantare (cu sau fara elemente de preluare a riscului
neincasarii facturilor), trebuie sa fie ocazional si sa se intinda pe perioade scurte
de timp. Un factoring de acest gen care se intinde pe mai mult de doua cicluri de
productie (60 de zile) sau de distributie (30 de zile) este un puternic indiciu de
insolventa.
Vanzatorul isi transfera facturile unui factor, de regula, pentru ca are nevoie
acuta de lichiditati. Termenele de plata si eventualele dificultati financiare ale
cumparatorilor, care ar intarzia si mai mult momentul incasarii facturilor de
7
Se poate asadar sustine ca, cel putin in privinta acestei figuri juridice, credibilitatea inseamna bani.
catre vanzator sunt incidente relativ usor de gestionat de un comerciant cu
volume mari de vanzari si portofolii foarte diverse de client, dar pot reprezenta
probleme dificile pentru intreprinderile mici si mijlocii cu putini clienti sau cu
clienti relativ omogeni care pot avea dificultati comune si repetitive de finantare
sau de plata cand conjuncturile pietei pe care actioneaza le sunt defavorabile.
Dificultatile financiare pasagere ale intreprinderilor mici si mijlocii pot fi
depasite prin intermediul factoringului8, dar nu si starea de insolventa instalata 9.
De altfel, date fiind aceste motivatii ale factoringului, precum si riscul ca
aderentul sa intre in dificultate financiara sau in insolventa la momente
apropiate de perfectarea factoringului, trebuie ca operatiunea sa fie analizata cu
prudenta de ambele parti, aderentul, de exemplu, avand nevoie de timp suficient
de reflectie pentru a decide daca accepta sau nu costul ridicat al factoringului,
cost justificat, cel mai probabil, chiar de acest risc de dificultate financiara a
potentialului aderent. O finantare prin aceasta metoda, grabita si imprudenta,
poate fi anticamera falimentului, ceea ce este prejudiciabil pentru ambele parti.
Vanzatorul poate sa isi transfere drepturile aferente facturilor si pentru ca nu
detine un sistem propriu si eficient de management al incasarilor sau pentru ca
vrea sa se debaraseze de riscul neincasarii facturilor.
Factoringul cu titlu de gestiune a conturilor si ca mijloc de control al situatiei
creantelor aderentului este des utilizat in cazurile in care aderentul nu dispune
de un sistem propriu de management al incasarilor, cand partea documentara,
logistica si litiganta nu este suficient de organizata si coerenta pentru a fi
eficienta, cand vanzatorul nu are un portofoliu divers si voluminous de clienti si,
mai ales, cand facturile sale comporta elemente de extraneitate, fiind necesare o
relatie consolidata si o reactive rapida la provocarile logistice sau juridice pe
care astel de chestiuni le pot ridica.
Unele operatiuni de factoring inlatura expres posibilitatea preluarea riscului
incasarii creantelor constatate prin facturile cedate, fiind incheiate sub conditia
incasarii (recourse factoring), in timp ce alte operatiuni de factoring contin si
obligatia factorului de a suporta riscul neincasarii unor creante neperformante
ale aderentului (non-recourse factoring). Factoringul perfectat pentru transferul
riscului neincasarii facturilor este cu mult mai scump decat cel pentru
gestionarea procesului de incasare a facturilor si chiar decat cel pentru
finantarea de proximitate. Preluarea riscului incasarii face din factor nu numai
un finantator, ci si un asigurator de risc de afacere, ceea de justifica un cost
superior.
8
Ideea, preluata de la un autor german (N. Knape) pe care il citeaza la nota 9 subs., este sustinuta de I. Fl. Popa,
loc.cit., p. 99.
9
Conform lui I. Fl. Popa (loc.cit., p. 99), care citeaza dintr-un manual publicat de R. Goode, H. Kronke si E.
McKendrick la editura Oxford Press, in 2015 (editia a doua), sub titlul Transnational Commercial Law. Texts,
Cases and Materials, accepta ca factoringul nu este o alternative la faliment, ci o tranzactie profitabila dedicate
companiilor sanatoase, cu creante valoroase, cu bonitate buna si profitabilitate sigura (??! – n.n.). ne putem
intreba, in asemenea situatii, care ar fi, totusi, motivatia pentru ca o astfel de companies a apeleze la un
factoring, care este atat de costisitor, insemnand atat discount-uri mari fata de valoarea nominala a creantelor,
plus costurile nenumarate implicate (reliefate chiar de autorul citat la p.102, nota 32 subs).
Cu toate ca poate fi motivat si de preluarea riscurilor neincasarii facturilor,
operatiunea de factoring nu poate fi confundata cu colectarea de creante.
Factoringul vizeaza doar facturi de livrare a marfurilor si de prestari de servicii,
in timp ce colectarea de creante vizeaza orice creante, inclusiv cele care nu sunt
constatate prin facturi (cum sunt creantele bancare sau, uneori, creantele
bugetare). In pozitia juridica a factorului nu poate sta decat o institutie de credit
sau o alta institutie special autorizata de banca centrala pentru astfel de
operatiuni, in timp ce colectorului de creante nu i se impune decat o inregistrare
la ANPC pentru cazul in care creantele tintite sunt creante contra
consumatorilor. In plus, colectarea de creante are ca tinta creantele
neperformante, in timp ce factoringul are ca obiect facturi acceptate, neincasate
inca, dar necontestate si “performante”. Distinctia factoring si colectarea de
creante este importanta, intrucat, in timp ce activitatea de creditare (si implicit
factoringul) este scutita de tva, colectarea de creante este o operatiune de
prestari de servicii care este purtatoare de tva10.
In baza conventiei de factoring, aderentul transmite factorului, pe masura
livrarii marfurilor sau prestarii serviciilor, cite un exemplar al facturilor pentru
fiecare livrare sau prestatie precum si alte documente probatorii ale creantelor.
Daca aceste facturi sunt insotite si de cambii sau bilete la ordin (emise, in aceste
situatii, pentru a se asigura existenta unui titlu executoriu, care sa garanteze o
rapida executare a creantei), aderentul va gira in favoarea factorului aceste
titluri de credit. Factorul poate sa isi rezerve facultatea de a refuza la plata
anumite facturi, chiar si in cazul in care, in baza unei clauze de exclusivitate,
aderentul este obligat sa-i transmita factorului toate creantele sale. In practica,
partile convin asupra unui plafon valoric, in limita caruia factorul nu poate
refuza facturile transmise de aderent11. In orice caz, aderentul raspunde pentru
existenta creantei. Totusi, daca operatiunea de factoring are in vedere facturi
emise de aderent contra cumparatorului unor marfuri, marfuri pe care aderentul
vinzator nu le-a livrat inca cumparatorului, iar intre timp aderentul a intrat in
faliment, fara ca marfa sa fie livrata, factorul nu va putea pretinde plata pretului
marfii de la cumparator. Singura actiune a acestuia este sa se inscrie la masa
credala cu suma platita in baza conventiei de factoring.
10
Asa cum remarca I. Fl. Popa (loc.cit., RRDP nr.2/2017, p.112 si nota 71 subsol), chestiunea distinctiei dintre
factoring si colectare de creante din perspectiva aplicabilitatii tva este in divergenta in legislatiile interne ale
statelor membre UE, fiind incerta chiar si in practica CJUE. Dupa ce, in 2003, a decis ca activitatea economica
prin care un agent economic achizitioneaza creante luand in sarcina sa riscul neincasarii este o activitate
purtatorare de tva, indiferent de operatiunea juridica in care se materializeaza (Cauza C-305/2011), in 2011 si-a
nuantat pozitia, aratand ca este activitatea purtatoare de tva numai operatiunea prin care sunt preluate, la un pret
inferior valorii lor, creante deja scadente, adica neperformante. Or, factoringul nu poate privi creante
neperformante, intrucat normele de prudentialitate bancara nu permit implicarea institutiilor de credit in astfel de
operatiuni riscante. Dimpotriva, reglementarile referitoare la managementul riscului bancar si la indicii de
solvabilitate impun bancilor sa isi curate portofoliile de credite neperformante. Din normele metodologice de
aplicare a Codului de procedura fiscala rezulta ca, daca scopul operatiuni este recuperarea creantei, operatiunea
este purtatoare de tva (art. 271 din Codul de procedura fiscala), in timp ce, daca scopul operatiunii este
acordarea unui credit, atunci operatiunea este scutita de tva (art. 292 din Codul de procedura fiscala).
11
Ioan Turcu, Liviu Pop, Contractele comerciale, vol. II, Lumina Lex, 1997, p.280.
Factorul are si dreptul de a incasa creanta constatata prin facturile pe care
aderentul i le-a transferat.
Desi are o componenta de creditare si chiar una de asigurare contra riscului de
neincasare a facturilor (aspecte care determina dobanzi si costuri suplimentare
puse in sarcina aderentului), factoringul este, totusi, o operatiune juridica
similara cesiunii de creanta12, mai precis, similara cesiunii unei universalitati de
creante13. Spre deosebire de cesiunile individuale de creante, care devin
opozabile debitorului cedat fie prin comunicarea cesiunii, fie prin acceptare
acesteia de catre debitorul cedat (art. 1578 Cciv), opozabilitatea cesiunii unei
universalitati de creante se obtine doar prin inscrierea in arhiva electronica de
garantii mobiliare (art.1579 Cciv). In consecinta, si factoringul devine opozabil
cumparatorilor sau beneficiarilor cedati tot prin inscrierea in arhiva. Chestiunea
complicata care poate aparea este (in)opozabilitatea factoringului fata de
cumparatorii sau beneficiarii cedati dupa data acestei inscrieri in arhiva.
Optiunea factorului ar putea fi, in aceste cazuri, aceea de a modifica din timp in
timp inscrierea la arhiva, cu mentiunea noilor facturi colectate in virtutea
contractului de factoring cu vanzatorul, sau de a comunica cesiunea noilor
debitori cedati. Pe de alta parte, daca aderentul a intrat intre timp in insolventa,
inscrierea in arhiva a cesiunii universalitatii de creante nu mai este opozabila
participantilor la procedura insolventei, intrucat factoringul devine o operatiune
neobisnuita care nu poate fi perfectata fara acordul prealabil al comitetului
creditorilor. In consecinta, cumparatorii marfurilor sau beneficiarii serviciilor
vandute de aderentul aflat in insolventa nu vor mai putea fi tinuti sa achite
factorului pretul facturilor emise dupa data deschiderii procedurii insolventei.
Daca, totusi, exista motivatii economice sanatoase ale continuarii factoringului
si dupa deschiderea procedurii insolventei, iar factorul este de acord cu aceasta
continuare, atunci operatiunea va reinvia si va continua, iar noua situatie va fi
inscrisa in arhiva electronica, pentru a fi opozabila debitorilor debitorului.
O chestiune complicata poate fi ridicata de calitatea de consumatori a
cumparatorilor sau a beneficiarilor, fata de care vanzatorul are obligatii
specifice, unele dintre ele (astfel de exemple pot fi consilierea tehnica si
garantia calitatii) fiind stabilite de lege chiar in considerarea persoanei
vanzatorului. Raportul juridic initial ar putea fi nu numai transformat in
defavoarea consumatorului, prin simpla schimbare a titularului creantei, ci chiar
pervertit, prin faptul ca raportul juridic de parteneriat intre comerciant si
consumator este scindat, prin introducerea in schema acestuia a unui tert
interesat doar de drepturile rezultate din contract, dar dezinteresat de obligatiile
12
In doctrina, mai ales in considerarea abrogarii unor legi privind disciplina contractuala, care incercau unele
definitii ale factoringului, s-a sustinut ca aceeasta operatiune este mai mult o subrogatie consimtita de creditor
decat o cesiune de creanta. A se vedea, in acest sens, Brandusa Vartolomei, Admisibilitatea incheierii
contractelor de factoring in contextual legislatiei romane actuale, in Dreptul nr.2/2006, p. 97. In acelasi
context, am sustinut ca factoringul este similar subrogatiei conventionale in drepturile creditorului prin plata
creantei. A se vedea Gh. Piperea, Drept comercial, vol II, Editura CH Beck, Bucuresti, 2009, p.126.
13
In acest sens, I. Fl. Popa, loc.cit., p. 101.
corespondente, care incumba in continuare vanzatorului (aderentului). Din
aceasta perspectiva, este putin probabil ca un factoring sa vizeze facturi contra
consumatorilor, intrucat alterarea parteneriatului comerciant-consumator poate
declansa litigii sau alte dezvoltari conflictuale ale raportului juridic. In doctrina
recenta s-a sutinut chiar ca factoringul nu este admis daca obiectul sau ar fi
creante contra consumatorilor14. O situatie foarte interesanta, din acest punct de
vedere, apare in domeniul facturilor de utilitati, in care beneficiarii au calitatea
de consumatori. Conform art. 42 alin.61 din Legea nr. 225/2016 pentru
modificarea si completarea Legii serviciilor comunitare de utilitati publice
nr.51/2006, factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice constituie titlu
executoriu. Daca factura nu este achitata in termen de 45 de zile de la scadenta,
consumatorul va putea fi executat silit, direct in baza facturii, fara a mai fi
necesar un proces in care sa se obtina un titlu executoriu. Se pune intrebarea
daca respectiva factura isi pastreaza caracterul de titlu executoriu si in urmarea
unui factoring, dupa ce factorul o dobandeste, in cadrul unei universalitati de
creante, de la furnizorul de utilitati devenit aderent. Ca si in cazul contractului
de credit, se poate considera ca aceasta facilitate este acordata intuitu personae
furnizorului de utilitati si ca, in consecinta, caracterul de titlu executoriu al
facturii nu se pastreaza dupa ce este cedata, ca urmare a unui factoring, unui
tert, care nu are calitatea de furnizor de utilitati, ci calitatea de institutie de
credit specializata.
Obiectul factoringului il reprezinta facturile emise de vanzator, ceea ce
inseamna factoringul nu priveste creante viitoare, ci creante actuale. Facturile
sunt documente probatorii constatand o operatiune materiala efectuata in
executarea contractului de catre vanzator, documente care, daca sunt acceptate
de comparator sau de beneficiarul prestatiei, fac proba executarii obligatiilor
vanzatorului. Facturile neacceptate nu sunt probe depline ale executarii acestor
obligatii, ci numai un inceput de proba scrisa. De aceea, in practica, facturile
neacceptate (si cu atat mai putin facturile litigioase) nu sunt incluse in masa
facturilor ce fac obiectul global al factoringului.
Pentru a fi acceptate ca obiect al factoringului, facturile trebuie sa fie liber
cesionabile. O factura care emana dintr-un contract cu caracter intuitu personae
sau care constata o creanta inalienabila nu poate face obiectul unui contract de
leasing.
Intrucat este similar cesiunii de creanta, trebuie admis ca factoringul genereaza
in persoana aderentului o obligatie de garantie, constand in asigurarea
valabilitatii creantei si, daca partile convin in acest sens prin clauza expresa, in
asigurarea solvabilitatii cumpratorului sau beneficiarului cedat. Daca factoringul
contine si o componenta de asigurare contra riscului de neplata din partea
debitorului cedat, aderentul nu va fi tinut de aceasta obligatie de garantie, riscul
neincasarii sau al solvabilitatii debitorului cedat fiind in sarcina factorului. In
plus, exceptiile pe care cumparatorul sau beneficiarul le-ar putea opune
14
I. Fl. Popa, loc.cit., p. 102, nota 28 subsol.
vanzatorului (aderentului) pentru vicii ale produsului sau serviciului sunt
opozabile si factorului, indifferent de forma factoringului. Un astfel de
eveniment poate, insa, determina factorul sa denunte unilateral factoringul, in
baza unor pacte comisorii uzuale in contract, care este introdus in circuitul civil
si circula, in mod evident, sub forma unor tipizate.

8. Factoringul obisnuit este cel care se perfecteaza si se deruleaza la initiativa

vanzatorului. Dar exista si un factoring care se declanseaza si se perfecteaza la
initiativa cumparatorului. Pentru inversarea rolurilor partilor raporturilor
juridice preexistente, operatiunea se indentifica sub denumirea de factoring
inversat (reverse factoring).
Platile facturilor se efectueaza de factor tot in favoarea vanzatorilor, dar
iteratiile operatiunii sunt inversate.
Mai intai, primind o solicitare de factoring din partea unei companii care
practica volume mari de cumparari cu un numar mare de vanzatori sau
prestatori de servicii, factorul analizeaza credibilitatea cumparatorului. Intrucat
cumparatorul este, de regula, o corporatie sau o entitate notorie pe piata, solida
si lichida, verificarile referitoare la credibilitatea acesteia sunt limitate la minim,
ceea ce reprezinta un castig din perspectiva resurselor si a costurilor implicate.
Cumparatorul accepta facturile de vanzare inainte de a le prezenta factorului la
plata, ceea ce ii diminueaza factorului riscurile operationale. Practic, ratingul
cumparatorului este suficient pentru declansarea mecanismului factoringului
inversat. Vanzatorii sau furnizorii solicita plata in avans a facturilor, imediat ce
sunt anuntati ca factorul a fost incunostiintat de acceptarea facturilor. Factorul
efectueaza plata, la nivelul facturii acceptate de comparator, retinand, totusi, un
comision de factoring. In pasul urmator (ultimul), cumparatorul, care a initiat tot
acest mecanism, plateste facturile care, intre timp, au fost remise factorului.
Utilitatea practica a acestui factoring inversat este ridicata. In privinta
cumparatorului, operatiunea este de natura a simplifica operatiunile de plata si a
reduce costurile si birocratia aferente unui foarte mare numar de vanzatori si
furnizori cu care cumparatorul interactioneaza. In loc sa aiba raporturi directe
(si incidentele eferente) cu un foarte mare numar de comercianti, factoringul
inversat ii pune cumparatorului in fata o singura entitate, factorul, care va
deveni platforma sau interfata sa cu vanzatorii si furnizorii. Oferind vanzatorilor
si cumparatorilor plati in avans, fara incidente si fara costuri suplimentare,
cumparatorul poate castiga in planul imaginii, pe baza careia va putea obtine
conditii contractuale ma favorabile (de exemplu, preturi mai reduse, termene de
plata mai mari, costuri logistice, de depozitare si transport mai reduse). In plus,
cumparatorul va putea promova si premia vanzatorii care intra in fluzul acestui
factoring inversat, acestia, la randul lor, putand sa isi imbunatateasca pozitia pe
piata si sa evite incidentele in aprovizionare si instabilitatea raporturilor juridice
cu cumparatorul. Foarte interesant este faptul ca, in cazul factoringului inversat,
gradul de indatorare al vanzatorilor si furnizorilor nu este afectat. Primind plati
in avans, integrale, pentru facturile emise, vanzatorii si cumparatorii primesc,
practice, un credit comercial, dar care nu este inregistrat ca un credit bancar,
ceea ce inseamna ca ei se pot imprumuta in continuare, lichiditatile proprii,
uneori necesare constitutirii unor avansuri pentru a obstine creditare, crescand
fara sa le creasca pasivul. Si mai interesant este faptul ca, in ipoteza unui
factoring inversat, factorul, care oricum face o afacere buna incasand
comisioane in cadrul unei operatiuni care are mari sanse sa fie un succes
continuu, poate ontine si avantaje coletarale, cum ar fi accesul aproape nelimitat
si gratuit la informatii referitoare la vanzatori si furnizori (care, acceptand sa
intre in programul de reverse factoring, accepta implicit sa isi dezvaluie si
informatii referitoare la lichiditatea, sustenabilitatea, actionariatul si planurile de
afaceri proprii), informatii pe baza carora factorul isi va putea majora clientela,
oferindu-le diverse produse sau servicii financiare15.

9. Factoringul se deosebeste de scontul efectelor de comert, in cazul caruia

banca sau institutia financiara este asigurata contra riscului de neplata din partea
debitorului (tras) prin faptul ca atit tragatorul, cit si girantii succesivi sunt
solidar obligati fata de banca sau institutia financiara scontatoare (posesor al
afectului de comert) pentru intreaga suma aratata pe titlu. Scontul este un gir
(andosament) al titlului de credit la ordin, prin care, in calitate de giratar, o
banca sau o institutie financiara plateste posesorului cambiei (girant), in
schimbul unei taxe de scont, suma cuprinsa in titlul de credit, preluind toate
drepturile giratarului, precum si dreptul de regres contra girantului.
Factoringul nu trebuie confundat nici cu forfetarea. Obiectul forfetarii il
constituie drepturile de creanta ce rezulta din titlurile de credit (cambia si bilete
la ordin) sau acreditivele aferente unor livrari de marfuri sau prestari de
servicii16. Cumparatorul acestor creante, o banca sau alta institutie financiara,
renunta expres la dreptul sau de regres contra posesorilor anteriori ai titlului de
credit (giranti). Scopul forfetarii il reprezinta facilitarea transformarii unei
vinzari pe credit, garantat cu cambii acceptate, in vinzare cash, prin evitarea de
catre vinzator a inconvenientelor procedurii de scontare. Vinzatorul se
exonereaza astfel, prin forfetare, de orice raspundere privind plata creantei
forfetate (scontate), cu exceptia raspunderii pentru viciile calitative ale marfii si
pentru existenta creantei (garantia de evictiune). Practic, forfetarea transforma
un scont obisnuit intr-o cesiune de creanta de drept comun, intrucit banca sau
institutia financiara cumparatoare a creantei preia riscul neincasarii acesteia. De
aceea, forfetarea reprezinta o forma particulara de creditare17. Factoringul
presupune, in schimb, ca riscul neincasarii creantei cedate este limitat, in
privinta factorului, la finantarea si gestiunea creantelor ce i-au fost cedate.
15
Ioana Regenbogen, Reverse factoring – funding the un-fundable?, in RRDP nr.2/2017, p.115-126.
16
I. Turcu, L. Pop, op.cit., p. 281.
17
In acelasi sens, Ioan Turcu, Liviu Pop, op.cit., p.281. A se vedea si Brindusa Vartolomei, Contractul
international de forfetare, RDC nr.1/2002.