CAPITOLUL I

1.1. Introducere

În doctrina franceză, încă din anul 1937, marii civilişti afirmau că trăim din ce
în ce mai mult contractual. Această afirmaţie este valabilă cu atît mai mult astăzi, când
asistăm la o expansiune a fenomenului contractual, atât în materie civilă, cât, mai ales,
în domeniul relaţiilor de afaceri, comerciale. Dacă în materie comercială necesităţile
găsirii unor noi pieţe de desfacere au impus soluţii ingenioase de adaptare a
instrumentelor tradiţionale, în domeniul dreptului civil în general, soluţiile clasice
prevăzute în principalul izvor de drept- Codul civil de la 1864- sunt încă viabile în
mare măsură1.
Cu toate acestea, o serie de relaţii sociale mai „sensibile” au impus
legiuitorului, încă din primele decenii ale acestui secol, să elaboreze norme juridice
aparte, derogatorii de la dreptul comun al contractelor, care au dus uneori chiar la
crearea unor noi ramuri de drept, desprinse din dreptul civil. Astfel sunt, de exemplu,
dreptul muncii, dreptul transporturilor, dreptul asigurărilor.
Dreptul special al contractelor este un corp de reguli care guvernează
contractele uzuale. El fixează regulile speciale care organizează contractele cele mai
frecvente, prin care oamenii schimbă bunuri sau îşi fac servicii.
Legiuitorul român indică, în mod exemplificativ, care sunt drepturile
locatorului, ce obligaţii are depozitarul, cum se poate constitui aportul într-o societate
civilă. Prin dispoziţii supletive se oferă modele de contracte, iar uneori prin dispoziţii
imperative se impun modele de contracte.
Teoria generală a obligaţiilor propune reguli comune tututror contractelor. Ea
prezintă astfel o perspectivă abstractă, enunţând regimul aplicabil oricărui contract.
Dreptul contractelor speciale este mai elaborat şi înainte de toate mai concret
decât teoria generală a obligaţiilor: el explică principalele clauze ale unui anumit
număr de contracte, creionând astfel cadrul esenţial. Reglementarea din lege le dă un
conţinut preconstituit, permiţând părţilor să personifice cu uşurinţă contractul şi să-l
adapteze scopului urmărit. Este suficient ca o persoană să spună: „vând casa mea

1
Camelia Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ediţia 2, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 1.

1
acelei persoane care acceptă şi la acel preţ” pentru a cunoaşte care vor fi consecinţele
juridice ale încheierii acestui contract2.
Dreptul contractelor ar părea că se constituie din trei categorii succesive de
reguli, mergând de la cele mai generale până la cele particulare: întâi teoria generală a
obligaţiilor; apoi regulile aplicabile contractelor speciale; şi nu în ultimul rând reguli
pentru fiecare contract în parte, ale cărui clauze sunt stabilite de părţi. În ansamblu se
poate afirma că materia contractelor este eterogenă, uneori fiind greu de găsit regula
aplicabilă. Se impune, totuşi, observaţia că în dreptul specializat al contractelor se
poate identifica un fond permanent, care se transmite din generaţie în generaţie, cum
ar fi locaţiunea, mandatul, vânzarea; apoi găsim un adaos mobil, a cărui importanţă
creşte, mai ales în relaţiile de afaceri, care conduce la apariţia unor contracte inedite şi
la dificultăţi originale. Dreptul special al contractelor este rodul libertăţii contractuale,
al imaginaţiei părţilor, care răspunde însă şi unor noi nevoi de ordin economic,
precum şi evoluţiei în mai multe domenii, în special cel tehnic. De aceea se poate
spune că este una din sferele dreptului cea mai aproape de realităţi, cea mai concretă,
chiar dacă apelează la noţiunile abstracte ale dreptului obligaţiilor.
În realitate, opoziţia dintre teoria generală a contractului şi statutul special al
diferitelor contracte nu este radicală. Aceasta, deoarece legea poate avea o precizie
mai mare sau mai mică, în sensul de a se limita la reguli abstracte sau poate impune
un contract-tip părţilor.
O altă problemă foarte importantă în drept şi în materia contractelor o
reprezintă calificarea. Pornind de la constatarea că dreptul constituie în fapt un
ansamblu limitat de reguli, în timp ce viaţa naşte o infinită varietate de fapte, se
impune necesitatea calificării, a încadrării fiecărui contract individual încheiat de părţi
cu scopul de a determina regimul juridic aplicabil.
Calificarea presupune un dublu demers: pe de-o parte, determinarea
elementelor juridice caracteristice unui tip de contract ( ceea ce caracterizează
contractul de depozit este obligaţia de pază, donaţia este caracterizată de existenţa
intenţiei de a face o liberalitate, caracteristic vânzării este stabilirea unui preţ drept
echivalent al transferului proprietăţii asupra unui bun sau drept.,etc.). Pe de altă parte,
trebuie determinate concret circumstanţele de fapt din fiecare contract, care corespund
acestor elemente de drept. Uneori, părţile intitulează într-un anume fel convenţia
încheiată, deşi din conţinutul acesteia rezultă că acesta corespunde unui alt tip de
2
Idem, p. 3.

2
contract. Uneori, această calificare inexactă dată de părţi contractului se datorează
ignoranţei, în timp ce alteori în mod intenţionat părţile ascund adevărata intenţie,
voind să eludeze o regulă imperativă. În virtutea rolului său activ şi a menirii sale,
judecătorul, trebuie să califice contractul potrivit naturii sale reale. Calificarea, din
punct de vedere al procedurii civile, este o problemă de drept, care poate forma motiv
de recurs. Un criteriu esenţial în calificarea unui contract este determinarea obligaţiei
caracteristice. Astfel, dacă se poate identifica un element principal (realizarea unei
machete cu materialul procurat de cel care execută), contractul va fi calificat potrivit
elementului principal (în acest caz, antrepriză), chiar dacă conţine şi elemente ale unui
contract (vânzare), prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale. În orice caz,
o calificare nu poate fi cumulativă. Dificultăţile de calificare conduc în cazurile
extreme, în care este imposibil de încadrat contractul într-o categorie preexistentă, la
denumirea lui de contract sui generis.
Apoi se va pune problema interpretării contractului, astfel încât să se
determine cu adevărat ceea ce părţile au dorit, dincolo chiar de termenii folosiţi.
Interpretarea contractelor se face, conform dispoziţiilor din Codul civil, după intenţia
comună a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi. Aşadar, judecătorul,
pentru interpretarea contractului, trebuie să facă o adevărată cercetare de ordin
pshihologic. Este de reţinut faptul că este susceptibil de interpretare numai un contract
imprecis formulat, nu şi unul clar. Contractele clare şi complete trebuie executate ca
atare, iar rolul judecătorului, în caz de litigiu, se rezumă la a ordona executarea lor. O
altă regulă de interpretare importantă este conţinută de art. 979 C. civ.:”Termenii
susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai mult
cu natura contractului”. Această sintagmă „natura contractului” îl obligă pe interpret
să se întoarcă la tipologia legală a contractelor. Aşadar, pe lângă criteriul psihologic
intervine şi un criteriu obiectiv. Aceeaşi idee o regăsim în dispoziţiile art. 984 şi art.
985 C. civ.; ambele indică interpretului să se refere la materia contractului: fie prin
restrângerea înţelesului termenilor aparent generali (art. 984) sau, dimpotrivă, prin
lărgirea înţelesului termenilor aparent restrictivi (art. 985).
Esenţial pentru succesul acestui demers de calificare şi apoi de interpretare
este aplicare principiului specialia generalibus derogant. Dacă o anumită problemă
nu este reglementată în mod special sau nu îţi găseşte soluţia în chiar clauzele
contractului, pentru rezolvarea acesteia se va recurge mai întâi la regulile din partea
generală a dreptului obligaţional, fie la cele aplicabile tuturor contractelor, fie la cele

3
aplicabile unei anumite categorii de contracte (sinalagmatice, cu titlu gratuit, etc).
Este de principiu că în asemenea ipoteze nu se va apela la normele special instituite
pentru un alt contract, asemănător.
Uneori, pentru corecta calificare a unui contract se face apel şi la o distincţie
tradiţională, tripartită. Astfel, unele obligaţii sunt de esenţa contractului, în sensul că
în absenţa lor contractul nu ar putea subzista (obligaţia locatorului de a plăti chirie);
alte obligaţii sunt numai de natura unui contract, anume cele pe care contractul le
cuprinde, chiar dacă părţile nu le-au explicat în mod expres (astfel cum prevede art.
970 teza finală C. civ.: „Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres
în ele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura
sa”). Acestea din urmă pot fi excluse de părţi, fără ca prin aceasta contractul să fie
descalificat. Mai există obligaţii pur accidentale, inserate de părţi printr-o clauză
particulară. În procesul de calificare, obligaţia „fundamentală” dintr-un contract este
luată în considerare în jurisprudenţă din punct de vedere al cauzei.
În principiu, dreptul civil este dominat de principiul autonomiei de voinţă, cu
corolarul său - libertatea de a contracta. Găsindu-şi chiar temeiul constituţional prin
interpretarea art. 135 alin.(1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţia României, libertatea de
a contracta se manifestă sub dublu aspect: libertatea de a încheia sau nu un contract,
libertatea de a astabili condiţiile de fond şi formă ale contractului.
În general, regulile din Codul civil erau şi au rămas supletive; ele nu se aplică
decât dacă părţile nu au prevăzut altfel, cum ar fi în materia transferării proprietăţii şi
a riscurilor, a garanţiei, a clauzelor de răspundere. Majoritatea regulilor recent
adoptate însă sunt imperative, mai ales în ceea ce priveşte protejarea consumatorilor.
Se poate de accea afirma că dreptul contractelor speciale a devenit un amestec instabil
de direcţionare şi de protecţie.
Expresie a acestei libertăţi este şi existenţa şi acceptarea, în afara contractelor
numite (expres reglementate şi denumite de legiuitor), a contractelor nenumite, a
căror denumire şi al căror conţinut sunt determinate de părţile contractante, nefiind
reglementate expres prin dispoziţiile din Codul civil sau prin dispoziţii cuprinse într-o
altă lege civilă. Libertatea aceasta de a crea nu este însă lipsită de riscuri uneori, căci
un contract „confecţionat” după „gustul” părţilor este lipsit de orice referinţă legală, în
afara celor de la materia generală a validităţii şi executării convenţiilor. De aceea este
recomandabil ca, la încheierea oricărui contract, părţile să apeleze la sfatul unui jurist

4
sau măcar să prevadă cu atenţie care sunt obligaţiile pe care şi le asumă şi cum pot
rezolva incidentele care se pot ivi.

1.2. Sediul materiei

Teoria generală a obligaţiilor clasifică3, după modul cum sunt sau nu

nominalizate în legislaţia civilă contractele, în contracte numite, care sunt
nominalizate în legislaţia civilă prin denumiri speciale în acord cu operaţiile juridice
pe care le generează (vânzarea-cumpărarea, mandatul, împrumutul, depozitul, etc.) şi
contracte nenumite, care nu sunt nominalizate în legislaţia civilă, avându-şi temeiul în
principiul libertăţii contractuale. Aparţin acestei categorii: contractul de întreţinere,
contractul de asistenţă juridică, de hotelărie, de prestări servicii.
Importanţa acestei clasificări rezidă în determinarea regimului aplicabil
fiecărei categorii de contracte. Astfel, în timp ce contractele numite sunt guvernate
atât de regului prevăzute pentru toate categoriile de contracte, cât şi de regulile
specifice fiecărei categorii, contractele nenumite sunt guvernate de regulile generale,
specifice oricărui contract şi de regulile stabilite prin voinţa părţilor contractante4.
De lege lata, întreţinerea este un contract care nu beneficiază de o
reglementare proprie, nici în Codul civil, nici într-un alt act normativ, drept urmare
acesta va fi supus regulilor şi principiilor generale din materia contractelor.
În funcţie de aceste norme şi principii, voi încerca, în cele ce urmează o
analiza a acestui contract, aplicând în mod corespunzator dispoziţiile generale
privitoare la materia contractelor.

3
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1998, p. 41.
4
Radu I. Motica, Ernest Lupan, op. cit., p. 38.

5
 CAPITOLUL II

Efectele contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere valabil încheiat, fiind în principiu un contract

sinalagmatic, dă naştere la obligaţii atât în sarcina întreţinutului, cât şi în sarcina
întreţinătorului.

2.1. Obligaţiile întreţinutului

Obligaţiile părţilor contractante urmează să fie executate, în lipsă de

reglementări speciale, potrivit reguluilor generale referitoare la executarea
obligaţiilor, astfel încât creditorul (stipulantul) întreţinerii este ţinut de obligaţia de
garanţie a vânzătorului şi se bucură de privilegiul prevăzut de lege în favoarea
acestuia.

Debitorul întreţinerii este obligat să acorde întreţinerea în natură în condiţiile

prevăzute în contract, iar în lipsa unor stipulaţii speciale potrivit regulilor aplicabile
obligaţiilor de a face contractate intuitu personae.Având în vedere caracterul aleatoriu
al contractului, în lipsa acordului creditorului, debitorul nu se poate libera de
executarea obligaţie de întreţinere oricât de oneroasă ar fi pentru el (viaţa lungă a
creditorului) şi chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimonial creditorului bunul
sau capitalul primit fără a pretinde restituirea contavalorii întreţinerii prestate.

O precizare se impune a fi făcută în legătură cu privire la locul executării

întreţinerii5. Problema se pune în cazul în care părţile au locuinţe diferite, ştiut fiind că
locuirea în comun nu este de esenţa, ci numai - cel mult - de natura contractului de
întreţinere. În ipoteza locuirii separate, ţinând seama de natura specifică a obligaţiei
da întreţinere, se admite că – prin derogare de la regula executării obligaţiei la
domiciliul debitorului (art. 1104 alin. 3 C. civ.) - ea urmează să se execute la
domiciliul creditorului întreţinerii (plata fiind deci portabilă, iar nu cherabilă), dacă nu
s-a stipulat altfel sau din împrejurări nu rezultă alt loc al executării întreţinerii. Dacă

5
Aspazia Cojocaru, Contracte civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2004, p. 251-253.

6
întreţinerea (în sensul restrâns al noţiunii) nu este disociată de asigurarea locuinţei
(aceasta din urmă nefiind de esenţa întreţinerii), ea urmează a fi prestată la locul
stabilită pentru locuinţă, dacă nu s-a convenit altfel (eventual chiar locuinţa
debitorului)6.

Din contractul de întreţinere rezultă pentru întreţinut obligaţii similare cu ale

vânzătorului7 :

a) de a transmite proprietatea bunurilor promise;

b) de a preda aceste bunuri şi de a le conserva până la predare;

c) de a garanta întreţinătorul pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale
lucrului.

a) Obligaţia de a transmite proprietatea bunurilor promise

Principala obligaţie ce incumbă întreţinutului este aceea de a transmite

proprietatea asupra bunurilor pe care le-a promis întreţinătorului. Prin acordul de
voinţă al părţilor, fără nicio altă formalitate, dreptul de proprietate sau un alt drept real
trece din patrimoniul întreţinutului în patrimoniul întreţinătorului, astfel încât
obligaţia de transfer se realizează instantaneu.

b) Obligaţia de a preda aceste bunuri şi de a le conserva până la predare

Obligaţia de predare este importantă pentru că, prin îndeplinirea ei,

întreţinătorul, devenit proprietar al lucrului individual determinat prin încheierea
contractului, poate exercita posesia de fapt asupra bunului, poate percepe fructele
bunului sau să folosească bunul.

În privinţa modului de executare a acestei obligaţii, predarea poate consta într-

o atitudine pasivă a întreţinutului (prin lăsarea bunului la dispoziţia întreţinătorului,
dacă acesta se află în detenţia lui sau există posibilitatea predării fără intervenţia
întreţinutului) sau prin una activă, respectiv prin efectuarea unor acte sau fapte
necesare pentru ca întreţinătorul să intre în stăpânirea efectivă a bunului.

6
Ioan Zinveliu, Contracte civile. Instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1978, p.298.
7
Acestea dând expresie principiilor şi regulilor generale privind contractele.

7
 În cazul bunurilor imobile, predarea are loc prin „remiterea cheilor, dacă este
vorba de o clădire, sau prin remiterea titlului de proprietate”; dacă este vorba de un
teren, predarea se face prin remiterea titlului de proprietate.

Bunurile mobile se predau fie prin tradiţiune reală, fie prin remiterea cheilor
clădirii în care se află bunurile, fie prin simplul consimţământ al părţilor, dacă
bunurile se aflau deja la dispoziţia întreţinătorului cu un alt titlu (depozit, comodat,
etc.).

Predarea trebuie să se facă la locul unde se află bunul dacă părţile nu au

convenit în alt mod. Deci, dacă părţile contractului nu au stabilit alt loc de predare,
predarea se va face la locul situării bunului la momentul încheierii contractului.
Regula este valabilă dacă bunul este individualizat în momentul încheierii
contrectului; în celelalte cazuri obligaţia de predare este cherabilă, nu portabilă, deci
trebuie să se facă la domiciliul întreţinutului. Astfel, în cazul bunurilor de gen, al
bunurilor viitoare, acestea, în lipsă de stipulaţi contrară, se vor preda la domiciliul
întreţinutului8.

În privinţa termenului pentru predarea lucrului, predarea trebuie să se facă la

termenul stipulat. Când întreţinătorul a început executarea obligaţiei sale, iar
beneficiarul întreţinerii refuză să predea bunul, întreţinătorul va putea opta, fie pentru
executarea contractului, fie pentru rezilierea lui.

Lucrul trebuie să fie predat în starea în care se află în momentul încheierii

contractului, odata cu lucrul se vor preda şi fructele, accesoriile sale şi tot ce a fost
destinat la uzul său perpetuu. În cazul bunurilor de gen sau viitoare, acestea se vor
preda în cantitatea şi calitatea ori alte criterii determinate prin contract (eşantioane,
standarde, etc.) conform regulilor generale privind obiectul plăţii; dacă nu s-a
specificat calitatea, întreţinutul va trebui să predea bunuri de calitate mijlocie.

Obligaţia de conservare a bunului până la predare este o obligaţie accesorie şi

incumbă întreţinutului atunci când lucrul nu se predă în momentul încheierii
contractului. Bunul trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii
contractului, chiar dacă predarea se va face ulterior, astfel încât întreţinutul trebuie să-
l păstreze cu grijă, să-l menţină în aceeaşi stare şi să evite pierderea, deteriorarea ori
alterarea lui.

8
Radu I. Motica, Florin Moţiu, op. cit, p.107.

8
 Dacă întreţinutul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, el răspunde ca un
depozitar, pentru orice culpă, oricât de mică („culpa levissima”). Culpa întreţinutului
este prezumată, astfel că acesta nu se poate exonera decât dacă dovedeşte o cauză
străină exoneratoare de răspundere (forţa majoră, fapta creditorului sau fapta unui
terţ).

c) Obligaţia de a garanta întreţinătorul pentru evicţiune şi pentru viciile

ascunse ale lucrului

Întreţinătorul are, ca obligaţie principală obligaţia de a răspunde de bunul pe

care îl înstrăinează. Potrivit art.1336 C. civ. obligaţia de a răspunde implică garanţia
pentru liniştita folosinţă a lucrului (obligaţia de garanţie pentru evicţiune) şi garanţia
pentru utila folosinţă a lucrului (obligaţia de garanţie contra viciilor). Această
obligaţie se justifică prin aceea că întreţinutul trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă
pentru a asigura stăpânirea liniştită a lucrului pe care îl înstrăinează.

Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte a proprietăţii lucrului sau
tulburarea întreţinătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar al bunului, ca
urmare a valorificării de către cel care i l-a înstrăinat sau de o terţă persoană a unui
drept asupra acelui bun9.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a întreţinutului există atât faţă de

întreţinător cât şi faţă de succesorii acestuia (indiferent dacă aceştia sunt succesori
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular), chiar dacă întreţinătorul nu
răspunde, la rândul său, pentru evicţiune faţă de subdobânditor. Acest lucru se
justifică pentru că subdobânditorul primeşte, odată cu bunul şi toate accesoriile lui,
printre care se numără şi acţiunile privind bunul transmis10.

▪ Garanţia contra evicţiunii provenind de la vânzător

Obligaţia de evicţiune există atât atunci când evicţiunea provine de la un terţ,
cât şi în cazul evicţiunii provenite dintr-un fapt personal al întreţinutului.

Faptul personal al întreţinutului poate consta într-o tulburare de fapt (de

exemplu, deposedarea întreţinătorului de o parte a bunului înstrăinat) sau o tulburare
de drept (constituirea unei servituţi). El poate fi anterior înstrăinării şi tăinuit faţă de

9
M. Mureşan, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1999, p.80.
10
Fr. Deak., op. cit.., p. 74.

9
întreţinător (de exemplu, anterior încheierii contractului de întreţinere în întreţinutul a
vândut imobilul) sau ulterior şi neprevăzut în contract.

În cazul în care intervin asemenea fapte personale ale întreţinutului

întreţinătorul se poate apăra prin invocare „excepţiei de garanţie”, conform căreia
cine trebuie să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă („quem de evictione
tenet actio, eundem agentem repellit exceptio”).

Întreţinutul nu-l poate evinge pe întreţinător nici direct, nici indirect şi nici în
urma dobândirii unei noi calităţi pe care nu o avea în momentul încheierii
contractului.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a întreţinutului este patrimonială astfel

încât, după moartea sa, ea se transmite succesorilor săi (universali sau cu titlu
universal). În schimb, excepţia de garanţie nu poate fi opusă succesorilor cu titlu
particular ai întreţinutului, întrucât aceştia, dobândind numai un bun special şi
particular, nu sunt ţinuţi de obligaţiile autorului lor.

▪ Garanţia evicţiunii rezultate din fapta unui terţ

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a întreţinutului există şi atunci când
tulburarea întreţinătorului provine din partea unei terţe persoane.

Pentru a fi antrenată obligaţia de garanţie pentru evicţiune a întreţinutului este

necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii11:

1) să fie vorba despre o tulburare de drept. Nu orice tulburare a liniştitei

folosinţe a bunului atrage obligaţia de garanţie pentru evicţiune; trebuie să fie vorba
despre o tulburare de drept. Astfel, pentru simplele tulburări de fapt, care se produc
fără ca terţul să invoce un drept asupra bunului înstrăinat, întreţinătorul poate să se
apere singur prin mijloacele prevăzute de lege, fie pe calea unei acţiuni posesorii, fie
pe calea acţiunii în revendicare imobiliară. Dacă terţul invocă un drept asupra bunului
aflat la întreţinător, atunci întreţinutul va răspunde de obligaţia pentru evicţiune.
Indiferent de buna sau reaua credinţă a întreţinutului, el va răspunde de obligaţia de
evicţiune. Pentru ca obligaţia de garanţie să funcţioneze, este necesar ca tulburarea
întreţinătorului să fie actuală, efectivă sau cel puţin iminentă şi nu numai eventuală,
nefiind de ajuns simpla ameninţare a întreţinătorului cu intentarea acţiunii în
revendicare.
11
Titus Prescure, Andreea Ciurea, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.156.

10
 2) cauza evicţiunii să fie anterioară încheierii contractului. Evicţiunea pentru a
antrena răspunderea întreţinutului, trebuie să aibă o cauză anterioară încheierii
contractului de întreţinere. Întreţinutul nu poate fi obligat la garanţia pentru evicţiune
pentru drepturile născute în favoarea terţului evingător după ce bunul a fost înstrăinat,
întrucât, după înstrăinare, întreţinătorul devine proprietar şi suportă riscurile lucrului.
3) cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de întreţinător. La momentul
încheierii contractului întreţinătorul nu trebuie să cunoască cauza evicţiunii. Dacă
întreţinătorul a cunoscut cauza de evicţiune şi totuşi a încheiat contractul, înseamnă că
el şi-a asumat riscul. Sarcina probei privind cunoaşterea cauzei evicţiunii de către
întreţinător va reveni întreţinutului.
Obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse îi incumbă întreţinutului daca din
cauza lor lucrul este impropriu utilizării conform destinaţiei sale sau valoarea sa este
micşorată într-atât încât întreţinătorul nu s-ar fi obligat la prestarea întreţinerii.
Viciile lucrului înstrăinat reprezintă deficienţele care afectează utilitatea
lucrului, făcând-o să scadă.
Pentru a se antrena răspunderea pentru vicii ascunse trebuie sa fie întrunite
cumulativ mai multe condiţii12:
a) viiciile să fie ascunse. Un viciu este ascuns dacă nu este cunoscut de
întreţinător şi nu poate fi descoperit de către acesta, la o atentă şi normală verificare a
bunului,nefiindu-i comunicat de cealaltă parte contractantă.
b) viciile să fi existat în momentul încheierii contractului. Pentru viciile
apărute ulterior contractării, întreţinutul nu răspunde, fiind vorba despre defecţiuni ale
lucrului ivite dupa încheierea contractului. Nu este necesar însă ca viciul să se
manifeste anterior incheierii contractului, ci numai ca la această dată să existe cauza
sau germenii lui. Chiar dacă viciul se manifestă ulterior.
c) viciile să fie grave. Această condiţie se traduce prin aceea că din cauza
viciului, lucrul a devenit impropriu utilizării după destinaţia sa sau întrebuinţarea să
fie micşorată, în aşa fel încât întreţinătorul nu s-ar fi obligat la prestarea întreţinerii în
schimbul acestui bun.
Condiţiile răspunderii întreţinutului pentru vicii ascunse trebuie să fie dovedite
de cel care o invocă, întrucât este vorba despre stabilirea unui fapt, iar nu de un act
juridic, dovada se poate face prin orice mijloace de probă.

12
Radu I. Motica, Izvoarele obligaţiilor civile, Ed. Alma Mater Timisiensis Mirton, Timişoara, 2001, p.
94.

11
 Dacă întreţinutul nu îşi execută obligaţiile cere îi revin în temeiul contractului,
întreţinătorul are la îndemână următoarele mijloace de apărare:
a) excepţia de neexecutare a contractului. Dat fiind caracterul alimentar al
obligaţiei de întreţinere, întreţinătorul trebuie să uzeze cu prudenţă de această
prerogativă, consecinţele neexecutării acestei obligaţii fiind extrem de grave;
b) acţiunea în executarea silită a obligaţiei asumate (acţiune personală,
derivată din contractul de întreţinere, prescriptibilă în termenul general de trei ani);
c) acţiunea în rezoluţiunea contractului. Acţiunea în rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea de către întreţinut a obligaţiei asumate este guvernată de regulile
de drept comun, având ca efecte repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii
contractului. Restituirea integrală a prestaţiilor făcute de către una alteia în temeiul
contractului de întreţinere obligă întreţinutul să restituie contravaloarea întreţinerii
prestate, iar pe întreţinător să restituie contravaloarea folosinţei bunului (dacă o astfel
de folosinţă a vut loc).
Dacă obiectul obligaţiei întreţinutului îl reprezintă o sumă de bani, atunci
acţiunea în remiterea preţului este supusă prescripţiei extinctive şi poate fi valorificată
în termenul general de prescripţie, deoarece prestaţia priveşte un drept de creanţă13;

d) acţiunea în revendicare (dacă s-a transmis un drept de proprietate) sau,

după caz, acţiunea confesorie (dacă s-a transmis un dezmembrământ al unui drept
real).

2.2. Obligaţiile întreţinătorului

13
M.M. Pivniceru, M. Gaiţă, Principalele acţiuni în justiţie izvorâte din contractul de întreţinere şi
prescripţia extinctivă privitoare la acestea, în revista Dreptul nr. 8/2003, p. 76.

12
 Obligaţia de întreţinere ce incumbă întreţinătorului prezintă următoarele
caracteristici:

a) Are caracter aleatoriu, împrejurare care îl obligă pe debitor la executare ei,

indiferent de cât de oneroasă se dovedeşte a fi pentru el. Prin urmare, întreţinutul nu
va putea justifica o eventuală neexecutare prin faptul că valoarea întreţinerii prestate a
depăşit cu mult valoarea dreptului transmis. Debitorul nu se va putea elibera de
datoria ce îi incumbă nici chiar dacă s-ar obliga să restituie tot ceea ce a primit în
temeiul contractului, renunţând la a-i fi restituită contravaloarea prestaţiilor efecuate
de el. Numai consimţământul întreţinutului îl poate elibera pe debitor de executarea
obligaţiei de întreţinere.
b) Are caracter intuitu personae, prin urmare nu se poate presta de către o altă
persoană decât întreţinătorul, afară de cazul în care întreţinutul consimte (art. 1094
C. civ.).
În acest sens, în practica judecătorească14 s-a arătat că, „pentru întreţinut,
încheierea contractului implică o alegere de persoană, o încredere a acestuia că
persoana întreţinătorului îi va acorda întreţinere în natură, în mod succesiv şi complet.
Natura obligaţiei de întreţinere presupune îndeplinirea ei cu bună-credinţă, cu atât mai
mult cu cât modul de executare a întreţinerii este lăsat la aprecierea debitorului,
nefiind prefixat în contract. De altfel, datorită caracterului cotidian al executării
prestaţiei, nici nu s-ar putea prevedea ce anume va servi în viitor ca hrană,
îmbrăcăminte, medicamente ş.a.m.d. beneficiarului sau ce îngrijiri de altă natură va
necesita în caz de boală sau la bătrâneţe. Din acest motiv, obligaţia de întreţinere
împlică faptul personal al debitorului, executarea ei având un caracter personal,
netransmisibil. În ipoteza în care întreţinutul acceptă ca asigurarea permanenţei
îngrijirii sale să fie realizată prin serviciul altor persoane, ca însoţitoare, alese de
întreţinut, pe cheltuiala întreţinătorului, nu înseamnă că prestaţia de întreţinere şi-a
pierdut caracterul intuitu personae.
c) Este o obligaţie de a face succesivă, implicând, deci, îndatorirea debitorului
de a săvârşi toate acţiunile necesare pentru a asigura întreţinerea creditorului său (să îi
asigure o locuinţă, să îi procure hrana, să îi asigure îmbrăcămintea, să se îngrijească
de sănătatea acestuia).

14
M.M. Pivniceru, Contractul de întreţinere. Practică judiciară. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.
103-108.

13
 Întrucât este vorba de o obligaţie de a face care prezintă caracter intuitu
personae, se apreciază în doctrină 15 că obligaţia de întreţinere nu se transmite prin
moştenire. Astfel fiind, instanţele nu pot să îi substituie pe succesorii întreţinătorului
în poziţia juridică a autorului lor, iar constrângerea lor judiciară de a executa o
obligaţie de a face ar încălca principiul nemo ad factum cogi potest. Cu toate acestea,
nu poate fi ignorat faptul că, dacă întreţinerea este constituită cu titlu oneros, obligaţia
asumată de către întreţinut are drept cauză asigurarea întreţinerii sale până la sfârşitul
vieţii sale. Or, în ipoteza în care întreţinătorul predecedează, a admite că moştenitorii
acestuia nu sunt obligaţi la continuarea întreţinerii ar însemna să acordăm preferintă
consecinţelor caracterului intuitu personae, în detrimentul unui element esenţial de
validitate a contractului: cauza.
d) Prezintă caracter alimentar, urmând a fi executată zi de zi, în mod
succesiv. Acest caracter face ca executarea zilnică a obligaţiei de întreţinere să
prezinte caracter esenţial în sensul art. 1079 pct. 3 C. civ. Prin urmare, în caz de
neexecutare, debitorul este de drept pus în întârziere.
e) Este indivizibilă, atât activ cât şi pasiv.
Indivizibilitatea activă a obligaţiei de întreţinere face ca aceasta să nu fie
considerată ca îndeplinită decât dacă a fost executată complet şi succesiv faţă de toţi
creditorii. Prin urmare, majoritatea opiniilor sunt în sensul că, dacă întreţinătorul nu
asigură decât întreţinerea unuia/unora dintre creditorii obligaţiei de întreţinere, se
consideră că obligaţia nu a fost deloc îndeplinită, iar nu că a avut loc o executare
parţială.

Instanţa Supremă a statutat că obligaţia de întreţinere asumată de debitor are

caracter de indivizibilitate atunci când este instituită în beneficiul mai multor
creditori, fără a se preciza că este vorba de obligaţii distincte pentru fiecare creditor,
în funcţie de numărul şi/sau valoarea bunurilor, obiect al contractului, după cum ele
erau proprii fiecăruia dintre creditori sau comune. Într-un asemenea caz, deci,
debitorul nu s-a obligat să presteze două întreţineri distincte – corespunzător a ceea ce
a primit de la fiecare din creditori - ci există o singură obligaţie indivizibilă (art. 1058
C. civ.). În cazul unei obligaţii de întreţinere indivizibile cu mai mulţi creditori,
deoarece obligaţia indivizibilă nu este susceptibilă de executare parţială, sancţiunea

15
Camelia Toader, op. cit., p. 295.

14
civilă a rezoluţiunii contractului ducând la restituirea tuturor bunurilor, obiect al
contractului, indiferent cărora şi în ce proporţii au aparţinut fiecărui creditor.16

Există însă şi autori care atenţionează asupra faptului că indivizibilitatea

obligaţiei de întreţinere nu derivă din natura sa, putând fi concepută şi executată şi
separat pentru fiecare creditor în parte17. Astfel fiind, numai dacă din circumstanţele
cauzei ar reieşi faptul că părţile au considerat obligaţia de întreţinere ca indivizibilă,
neexecutarea acesteia faţă de toţi creditorii atrage rezoluţiunea totală a întreţinerii. De
altfel, desfiinţarea totală a contractului nu este totdeauna benefică pentru creditorii
întreţinerii, care adeseori sunt persoane în vârstă, având nevoie de protecţie; în acest
caz, „soluţia desfiinţării numai în parte, cu consecinţa eventuală a unor litigii privind
ieşirea din indiviziune, evacuarea, contravine scopului pentru care au încheiat
convenţia, anume asigurarea unei bătrâneţi lipsite de griji”18.

Indivizibilitatea pasivă a obligaţiei de întreţinere face ca aceasta să se

considere a fi îndeplinită chiar dacă nu toţi debitorii au participat la îndeplinirea ei.19

f) În cazul în care conţinutul obligaţiei nu a fost determinat de către părţi ,

atunci determinarea acestuia se face se va face printr-o interpretare extensivă a
termenului de întreţinere.
În consecinţă, întreţinerea trebuie asigurată în mod complet, în funcţie de
criteriul obiectival nivelului obişnuit de trai al întreţinutului, avut la momentul
încheierii contractului. În absenţa unei clauze contractuale exprese, nu prezintă nicio
relevanţă împrejurarea că beneficiarul întreţinerii are destule mijloace materiale;
aceasta, deoarece obligaţia convenţională de întreţinere nu se confundă cu obligaţia
legală, când obligaţia de întreţinere depinde de starea de nevoie a celui îndreptăţit să o
primească20.
În cazul unei pluralităţi de creditori, conţinutul creanţei de întreţinere trebuie
să se stabilească pentru fiecare creditor în parte, necesităţile fizice şi spirituale ale
acestora putând fi foarte diferite.

16
I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 1918/2005, op. cit., p.36.
17
D. Chirică, Drept civil. Contracte civile speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 128-129.
18
C. Toader, op. cit., p. 336-337.
19
A se vedea şi C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 1538/1999, în M.M. Pivniceru, M. Gaiţă, op. cit. p.55.
20
A se vedea C.A. Timişoara, s. civ., dec. nr. 2.664/2002, în Legis.

15
 g) Trebuie să fie executată în natură. Această particularitate nu înseamnă,
însă, că anumite componente minore ale obligaţiei de întreţinere nu pot fi prestate prin
plata unor sume de bani.
În jurisprudenţă s-a arătat că, dat fiind caracterul complex al obligaţiei de
întreţinere, se permite ca, pe lângă prestaţia efectuată în principal, în natură,
întreţinătorul să efectueze şi prestaţii subsidiare, constând în plata unor sume de bani
pentru procurarea unor servicii curente creditoarei (spre exemplu, asigurarea unui
însoţitor), fără ca prin acest mod de executare, prestaţia complementară şi
completatoare să poată absolvi prestaţia principală, executată în natură21

h) Plata întreţinerii este portabilă. Faptul că întreţinătorul trebuie să asigure în

mod continuu şi complet întreţinerea creditorului său nu înseamnă în mod obligatoriu
că părţile trebuie să aibă acelaşi domiciliu de fapt. Dacă debitorul nu locuieşte
împreună cu întreţinutul, atunci el va trebui să execute obligaţia de întreţinere la
domiciliul creditorului său. Această derogare de la regula caracterului cherabil al
plăţii a fost justificată în doctrină22 prin specialitatea obligaţiei de întreţinere.

Corelativ obligaţiei de predare ce incumbă cocontractantului său, debitorul

întreţinerii trebuie să preia bunul, riscurile pieirii fiind pe seama sa, în lipsa unei
clauze contrare, din momentul încheierii contractului.

Cea mai importantă obligaţie este însă aceea de a acorda în natură întreţinerea
promisă la încheierea contractului şi, după caz, de a-l înmormânta pe creditor.

Datorită caracterului preponderent alimentar al obligaţiei de întreţinere, ea

trebuie executată permanent, fiind o obligaţie de a face care se execută zi cu zi. Aşa
fiind, în caz de neexecutare, întreţinutul poate cere rezoluţiunea contractului fără o
prealabilă punere în întârziere (termenul fiind considerat esenţial potrivit art. 1079
pct. 3 C. civ.) şi fără ca instanţa judecătorească să poată acorda întreţinătorului un
termen de graţie pentru executare23.

Locul executării întreţinerii este acela prevăzut de părţi în contract, iar, în lipsă
de stipulaţie expresă, întreţinerea se execută la domiciliul întreţinutului, plata fiind
portabilă24.

21
C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 636/1999, supra cit. În acelaşi sens, D. Macovei, I.E.Cadariu, op. cit.,p.
107.
22
Fr. Deak, op. cit., p. 539; D. Chirică, op. cit., p. 128.
23
T.S., col. Civ., Decizia 525/1956, în Culegere de Decizii pe anul 1956, p. 144.
24
T.S., col. Civ., Decizia 1115/1962, în Culegere deDecizii pe anul 1962, p. 105.

16
 Dacă există mai mulţi întreţinuţi sau mai mulţi întreţinători, obligaţia de a
presta întreţinerea este indivizibilă, putând fi pretinsă integral de oricare din întreţinuţi
şi la oricare dintre întreţinători25.

Dacă întreţinutul încetează din viaţă, obligaţia de întreţinere încetează şi nu

poate fi pretinsă de moştenitori săi. De asemenea, obligaţia încetează şi în cazul în
care decedează întreţinătorul, dacă întreţinutul nu acceptă să-i fie prestată întreţinerea
de către succesorii întreţinătorului.

2.3. Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere

După cum am arătat mai sus, în caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere,

creditorul are facultatea, dar nu şi obligaţia, de a cere rezoluţiunea contractului.
Conform regulilor generale (art. 1021 C. civ.), el are posibilitatea să opteze pentru
executarea contractului. Dacă creditorul a optat în acest sens, dar executarea în natură
a întreţinerii este imposibilă datorită atitudinii culpabile a debitorului 26 şi pentru ca, în
caz de neplată, creditorul să aibă posibilitatea executării silite fără a introduce o nouă
acţiune pentru transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere în natură neexecutate,
instanţa -la cererea creditorului- poate stabili obligaţia de întreţinere printr-o sumă de
bani plătibilă la termenele stabilite de către părţi (în caz de neînţelegere de către
instanţă), cu titlu de despăgubiri echivalente (art. 1075 C. civ.) sub forma unor
prestaţii periodice. Suma periodică stabilită de instanţă – fiind o dezdăunare pentru
neexecutarea întreţinerii în natură – este susceptibilă de o modificare dacă nu acoperă
nevoile creditorului întreţinerii; ca şi întreţinerea în natură, ea este variabilă în funcţie
de necesităţile creditorului, costul vieţii, etc.

Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere este posibilă, evident, şi prin

consimţământul părţilor. Dacă s-a realizat o asemenea înţelegere, „efectul principal al

25
T.S., s. civ., Decizia 478/1978; T.S., s.civ., Decizia 1122/1987; T.S., s. civ., Decizia 2814/1988, în
R.I. Motica, F. Moţiu, op. cit., p. 226, 230-231 şi 233.
26
În practica judecătorească franceză se admite transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere şi în
cazul în care, fără culpa vreuneia dintre părţi, viaţa în comun a devenit imposibilă. În schimb, în cazul
refuzului nejustificat al creditorului de a primi întreţinerea în natură sau dacă –din motive personale,
fără culpă din partea debitorului- el şi-a stabilit domiciliul în altă localitate, acţiunea prin care
transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere urmează a fi respinsă (TJ Hunedoara, dec. civ. nr.
394/1979, în RRD nr. 9/1979).

17
contractului de novaţie este acela al stingerii vechii obligaţii existente între creditor şi
debitorul său şi înlocuirea acesteia cu o nouă obligaţie”. În atare situaţie, după
încheierea celui de-al doilea contract, prin care creditorul a consimţit stingerea
obligaţiei asumate cu o nouă obligaţie (aceea a rentei viagere), reclamantul nu mai era
în drept să solicite desfiinţarea primului contract pe motivul că nu i s-a prestat
întreţinerea, întrucât acastă obligaţie nu mai există, ea fiind stinsă prin chiar voinţa
reclamantului, de unde se trage concluzia că obligaţia de întreţinere din primul
contract a afost executată de către debitor din moment ce creditorul a acceptat, fără
condiţii, stingerea acelei obligaţii şi înlocuirea ei cu una nouă”27.

Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere printr-o hotărâre

judecătorească, fără acordul părţilor, nu valorează novaţie, raporturile dintre părţi
fiind guvernate, în continuare, de regulile aplicabile contractului de întreţinere (iar nu
de rentă viageră). Astfel fiind, în caz de neexecutare (plata periodică a sumei)
creditorul poate cere rezoluţiunea contractului de întreţinere, bucurându-se de
„garanţia” acestei sancţiuni şi de alte (eventuale) garanţii prevăzute în contract.

Numai dacă obligaţia a fost transformată prin convenţia dintre părţi, ea

valorează o novaţie, noua datorie „se substituie celei vechi care se stinge” (art. 1128
C. civ.), ca şi cum ar fi executată28.

Deşi obligaţia de întreţinere, în mod teoretic, trebuie executată în natură, pe

parcursul derulării contractului, pot apărea însă situaţii când, dependent sau
independent de voinţa părţilor, executarea în natură a obligaţie nu mai este posibilă.
Cauzele care pot conduce spre această situaţie pot fi dintre cele mai diferite:
schimbarea domiciliului uneia dintre părţi, cu consecinţa mutării acesteia într-o altă
localitate, diferende între părţile contractante, refuzul creditorului de a primi
întreţinerea etc.

În atare situaţii, se poate proceda la transformarea obligaţiei, în sensul că

întreţinerea nu se va mai presta în natură, ci prin plata periodică a unor sume de bani.
După cum presupune sau nu intervenţia instanţei de judecată, transformarea obligaţiei
de întreţinere poate fi judiciară sau extrajudiciară.

27
TS, s. civ., dec. nr. 316/1987, în Culegere de Decizii pe anul 1987, p. 56-60.
28
În consecinţă, problema rezoluţiunii contractului de întreţinere pentru neexecutare nu se mai poate
pune.

18
 ▪ Transformarea judiciară. Instanţa de judecată poate fi învestită cu o cerere
de transformare în bani a obligaţiei de întreţinere, fie de către creditor, fie de către
debitor. În cazul în care calitatea de reclamant o are întreţinutul, instanţa va admite
cererea numai în cazul în care constată, pe bază de probe, că executarea în natură nu
mai este posibilă datorită atitudinii culpabile a debitorului 29. Dacă instanţa va constata
culpa reclamantului-creditor, cererea acestuia va fi respinsă.

Astfel, în practica judecătorească s-a considerat că refuzul de a primi

întreţinerea cuvenită, fără un motiv temeinic, constituie un abuz al creditorului, acesta
neputând obţine rezoluţiunea contractului, prevalându-se de propria-i culpă30.

Pe de altă parte, s-a apreciat şi că refuzul de a primi întreţinerea nu trebuie

caracterizat a fi culpă a creditorului, dacă, prin comportamentul său, în raporturile cu
creditorul, debitorul s-a manifestat urât, i-a creat un real sentiment de stres, de
incertitudine, temere pentru viaţă şi sănătate31.

Dacă debitorul este cel care sesizează instanţa cu o cerere de transformare a

obligaţiei de întreţinere, atunci admiterea acesteia este condiţionată de dovedirea de
către reclamant a faptului că, în mod culpabil, fără temei, creditorul refuză să
primească întreţinerea.

Ca urmare a admiterii cereriide transformare în bani a obligaţiei de întreţinere,

debitorul va fi obligat să plătească, sub forma unor prestaţii periodice, o sumă de bani,
cu titlu de despăgubiri echivalente32. În ceea ce priveşte cuantumul sumei ce urmează
a fi platită periodic, acesta se stabileşte, pe bază de probe, în funcţie de nivelul real al
întreţinerii de care are nevoie creditorul (de exemplu, dacă suma de bani urmează a fi
plătită lunar, se va achita contravaloarea întreţinerii creditorului pentru o lună de zile).
Având în vedere, pe de o parte, că necesităţile de întreţinere ale deditorului nu pot fi
aceleaşi pe tot parcursul executării contractului, iar, pe de altă parte, evoluţia costului
vieţii, cuantumul sumei de bani stabilite de către instanţă poate fi modificat, la cererea
părţii interesate.

29
Jurisprudenţa franceză consideră admisibilă o astfel de cerere şi în ipoteza în care convieţuirea
părţilor a devenit imposibilă fără culpa părţilor (Ph. Malaurie, L. Aynes, Droit civil. Les contrats
speciaux, Ed. Cujas, Paris, 1999, p. 460-461.
30
I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 536/2005,op. cit.; C.S.J., s. civ., dec. nr. 5362/2001,op. cit.
31
I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 6943/2004, op. cit.
32
Fr. Deak, op. cit., p 545.

19
 În practică, instanţele au fost sesizate cu o cerere de majorare a cuantumului
sumei de bani, invocându-se valoarea deosebită a imobilului transmis în patrimoniul
întreţinătorului şi însemnările zilnice pe care reclamanţii le-au făcut privitor la nevoile
lor. Soluţia instanţelor a fost de respingere, cu motivarea că referirile la valoarea
imobilului făcute prin propria apreciere nu pot fi primite de instanţă, câtă vreme în
cauză este vorba de un contract aleatoriu, întinderea avantajului reciproc neputând fi
apreciată în momentul încheierii şi derulării contractului, pentru a stabili o echivalenţă
a prestaţiilor; în ceea ce priveşte însemnările zilnice ale recurenţilor privind
cheltuielile pe care le fac, acestea fiind acte extrajudiciare, nu pot face dovada în
justiţie33. Privitor la această împrejurare majoritatea autorilor 34 consideră că motivarea
instanţei trebuia să insiste asupra faptului că valoarea sumei plătite de către debitor
depinde nu de valoarea imobilului transmis de către întreţinut, ci de echivalentul în
bani al întreţinerii creditorului.

Dacă debitorul nu îşi execută obligaţia de plată periodică a sumei de bani

stabilite, întreţinutul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului de întreţinere.

▪ Transformarea extrajudiciară. În baza principiului autonomiei de voinţă,

părţile contractante sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice obligaţia de
întreţinere, înlocuind-o cu o obligaţie de plată periodică a unei sume de bani. Un astfel
de acord reprezintă, de fapt o novaţie obiectivă, de unde următoarele consecinţe:

- intenţia părţilor de a transforma în bani obligaţia de întreţinere (animus

novandi) trebuie să existe şi să fie manifestată, expres sau tacit;
- fiind vorba despre o convenţie, valabilitatea ei este condiţionată de
respectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege pentru materia contractelor;
- în cazul în care contractul de întreţinere este lovit de nulitate absolută,
novaţia nu este valabilă, deoarece, aceasta presupune ca obligaţia ce se transformă să
fie una valabilă;
- întrucât novaţia are ca efect stingerea vechii obligaţii (obligaţia de
întreţinere) şi înlocuirea ei cu obligaţia nouă (plata sumei de bani), înseamnă că
garanţiile şi accesoriile care însoţeau obligaţia de întreţinere se sting şi ele, afară de
cazul în care părţile prevăd expres contrariul (art. 1134 C. civ.);

33
C.A. Braşov, s. civ., dec. nr. 236/1999, în Legis.
34
Codrin Macovei, op. cit., 2006, p. 323.

20
 - neexecutarea obligaţiei de plată a sumei de bani nu permite creditorului să
solicite rezoluţiunea contractului de întreţinere, acesta stingându-se la data când a avut
loc novaţia.

2.4. Sancţiunea neexecutării obligaţiei de întreţinere.

Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de
întreţinere.

În cazul în care întreţinătorul nu îşi execută sau îşi execută necorespunzător

obligaţia principală, întreţinutul are la îndemână următoarele mijloace de apărare:

a) acţiunea în executarea silită a obligaţiei de întreţinere. Acţiunea35 are o

natură personală, ca temei juridic putând fi invocate mai multe dispoziţii din C. civ. şi
C. pr. civ. (art. 1037, art. 1075, art. 1077 C. civ şi art. 580-580 C. pr. civ.).
b) acţiunea în rezoluţiunea36 contractului. Temeiul juridic al rezoluţiunii îl
constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce le revin părţilor contractante
(art. 1020 şi art. 1021 C. civ.). Contractul de întreţinere urmează a fi desfiinţat pe
calea rezoluţiunii numai dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiei de întreţinere nu este imputabilă întreţinutului. În practică, acţiunea în
rezoluţiune promovată de întreţinut a fost respinsă ca nefondată atunci când, pe bază
de probe, instanţa a stabilit că întreţinătorii şi-au îndeplinit corect obligaţia până la
data la care, sub influenţa rudelor, întreţinutul a refuzat întreţinerea 37. Caracterul
alimentar al obligaţiei de întreţinere face ca rezoluţiunea să nu fie condiţionată de
punerea în întârziere a debitorului (art. 1079 pct. 3 C. civ.).
În ceea ce priveşte exercitarea acţiunii în rezoluţiunea întreţinerii, fiind vorba
de o cerere cu caracter patrimonial, aceasta poate fi exercitată şi de către succesorii în
drepturi ai creditorului întreţinerii. Termenul de prescripţie a acţiunii este cel general
de trei ani.
35
Cu privire la executarea silită a obligaţiei de întreţinere, a se vedea M. M. Pivniceru, M. Gaiţă, art.
cit., p. 76.
36
În cazul în care prin acţiune se solicită rezilierea contractului de întreţinere, instanţa nu poate să o
admită în sensul pronunţării rezoliţiunii, fără a pune în discuţia părţilor determinarea sancţiunii
aplicabile. Procedând altfel, instanţa ar proceda la o înlocuire din oficiu a obiectului acţiunii, fapt care
contravine dispoziţiilor imperative de procedura. În acest sens a se vedea C.A. Braşov, s. civ., dec. nr.
290/1996, în Legis.
37
C.A. Suceava, s. civ., dec. nr. 49/1999, în Legis.

21
 Dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă pentru
admisibilitatea acţiunii în rezoluţiune, va dispune desfiinţarea contractului, fără însă a
putea uza de prerogativa acordării debitorului a unui termen de graţie 38. În ceea ce
priveşte efectele rezoluţiunii, trebuie făcute următoarele precizări:
▪ Întreţinătorul este obligat să restituie dreptul transmis de către întreţinut la
data contractării, întrucât deţinerea sa în continuare apare ca lipsită de cauză.
Restituirea se face, de regulă, în natură, iar dacă aceasta nu mai este posibilă, se va
proceda la restituirea prin echivalent.
În cazul în care întreţinutul a plătit impozite şi prime de asigurare pentru bunul
supus restituirii, atunci el este îndrituit a pretinde restituirea sumelor de bani plătite;
soluţia se explică prin faptul că impozitele şi primele de asigurare sunt sarcini ale
proprietăţii, iar întreţinutul este considerat că a fost tot timpul proprietarul bunului
datorită efectelor retroactive ale rezoluţiunii39.
Instanţa supremă a apreciat că, dacă întreţinerea se desfiinţează din culpa
exclusivă a întreţinătorului, el nu va avea dreptul să pretindă despăgubiri pentru taxele
pe care le-a suportat în legătură cu dreptul transmis (taxe de autentificare, taxe de
timbru, taxe pentru efecuarea publicităţii imobiliare)40.
▪ Deşi desfiinţarea contractului presupune o restitutio in integrum în privinţa
ambelor părţi contractante, caracterul aleatoriu al obligaţiei de întreţinere determină o
importantă derogare de la dreptul comun: contravaloarea întreţinerii prestate nu este
supusă restituirii.
Dacă s-ar accepta ca, în caz de rezoluţiune, întreţinutul să fie obligat la
restituirea contravalorii prestaţiilor primite cu titlu de întreţinere, ar însemna să se
permită întreţinătorului de rea-credinţă să pună capăt caracterului aleatoriu al
obligaţiei ce îi incumbă, sistând plata întreţinerii când valoarea prestaţiilor executate
egalează valoarea dreptului transmis. Nu interesează nici perioada de timp cât
întreţinătorul a fost titularul dreptului, nici dacă sau cât a profitat de pe urma
înstrăinării.
Astfel, în mod corect, instanţele au respins ca inadmisibilă acţiunea în
restituire promovată de către reclamanţii-întreţinători şi întemeiată pe dispoziţiile art.
38
Termenul de graţie reprezintă acel termen pe care instanţa sesizată cu judecarea în fond a pricinii îl
poate acorda debitorului pentru amânarea sau eşalonarea executării obligaţiilor. Termenul de graţie se
poate acorda la cerere, însă legea [art. 1101 alin. (3) C. civ.] recomandă judecătorilor să uzeze de
această facultate cu multă rezervă.
39
A se vedea şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 89/1984, în Legis.
40
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 89/1984, supra cit.

22
992 C. civ. şi ale principiului îmbogaţirii fără justă cauză. Aceasta deoarece acţiunea
de in rem verso presupune absenţa unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu
şi are întotdeauna caracter subsidiar, pentru că principiul îmbogăţirii fără just temei nu
se aplică dacă îmbogăţirea s-a produs în temeiul unui contract.
▪ Dacă întreţinătorul, în schimbul dreptului transmis de către întreţinut, i-a
plătit acestuia şi o sumă de bani, pe lângă obligaţia de întreţinere pe care şi-a asumat-
o, atunci această sumă trebuie restituită. Aceasta, deoarece caracterul aleatoriu
priveşte numai obligaţia de întreţinere, nu şi celelalte obligaţii asumate de către
întreţinut sau de către întreţinător.
▪ Dacă, cu privire la bunul care a format obiectul derivat al prestaţiei
întreţinutului, au fost constituite drepturi în favoarea terţilor, atunci, în virtutea
principiului resoluto dantis, resolvitur ius accipientis, acestea se vor desfiinţa
retroactiv. Principiul enunţat nu se aplică dacă este vorba de un bun mobil, iar terţul
dobânditor a fost de bună-credinţă la data contractării [ cazul aplicării art. 1909 alin.
(1) coroborat cu art. 972 C. civ.]. Drepturile terţilor dobândite cu privire la imobile ar
putea fi păstrate în cazul în care aceştia ar putea să invoce uzucapiunea41.

2.5. Natura juridică a contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere este un contract de sine stătător, cu fizionomie

juridică proprie. Este un contract civil- în sensul că aparţine ramurii dreptului civil.
Este însă un contract cu o natură juridică complexă deoarece:
- pe de o parte, creditorul poate plăti prin înstrăinarea unui bun către debitor sau
printr-o sumă de bani;
- obiectul complex şi caracterul aleatoriu al contractului chiar dacă este un contract
nenumit, face ca, în urma admiterii acţiunii în rezoluţiune, să se restituie bunul către
creditor şi, odată cu acesta să se redobândească dreptul de proprietate asupra lui;

41
Uzucapiunea este calificată de către unii autori drept o excepţie de la principiul resoluto iure dantis,
resolvitur ius accipientis ( I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 239). Există însă şi autori care nu sunt de
acord cu o asemenea calificare, fie pentru că uzucapiunea reprezintă un fapt juridic stricto sensu (Gh.
Beleiu, op. cit. p. 229), fie pentru că aceasta ar constitui mai degrabă o excepţie de la principiul
restitutio in integrum.

23
- în sfârşit, natura juridică complexă a contractului îşi are explicaţia în faptul că
operaţia juridică în sine este complexă, ea putându-se clădi pe două operaţii juridice,
care au însă aceeaşi finalitate- asigurarea întreţinerii creditorului- şi anume:
a) dacă creditorul înstrăinează un lucru, întreţinerea se înfăţişează a fi preţul ei
şi, în acest caz, prima operaţie se înfăţişează a fi o vânzare;
b) dacă, dimpotrivă, creditorul plăteşte o sumă de bani, aceasta poate valora
împrumut;
c) situaţia se prezintă mai clar în cazul în care creditorul înstrăinează un bun
şi, în acelaşi timp, o sumă de bani, ambele în contul întreţinerii aşteptate de la debitor.
Sub acest aspect apare interesantă chestiunea calificării. Este foarte important a se
stabili care dintre cele două obiecte prestate- bunul sau suma de bani- este
precumpănitor valoric şi atunci se vor şti regulile care cârmuiesc anumite măsuri în
cazul rezoluţiunii.
În cuprinsul lucrării am făcut adesea trimiteri la practica judiciară, am optat
pentru acest mod de redactare şi nu pentru cel care ar fi inclus în mod concret stările
de fapt printre rândurile dedicate teoriei, din dorinţa de a relata de o manieră cât mai
explicită, situaţiile concrete cu care judecătorul, în încercarea sa de a „împărţi
dreptatea”, se întâlneşte zi de zi.
Fără a avea pretenţia de a trata în mod exhaustiv întreg domeniul dedicat de
practica judiciară, contractului de întreţinere, am selectat, şi am inclus în conţinutul
lucrării anumite speţe care, de-a lungul timpului au stârnit controverse printre
specialiştii români în domeniul ştiinţelor juridice.

CAPITOLUL III

24
 Practică judiciară

1) Contract de întreţinere. Imobil. Desfiinţarea contractului. Efecte

cu privire la teren.
Actul de vânzare-cumpărare a imobilului este simulat, rezultând din chiar
recunoaşterile pârâţilor că reprezintă un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere. Contra-înscrisul, încheiat anterior actului simulat, fixează obligaţiile
cumpărătorilor de a locui împreună cu vânzătorii, de a-i îngriji cu ce au nevoie şi a-1
înmormânta după datini.

Fiind vorba de o deghizare parţială a actului, prin ascunderea clauzei de

întreţinere, există interesul reclamantei de a se stabili realitatea, încât, constatarea
conţinutului real al contractului trebuie soluţionată de instanţa de fond, în chiar
dispozitivul hotărârii - şi nu în considerente - prin admiterea capătului de acţiune
referitor la declararea simulaţiei.

Rezilierea actului de vânzare cu clauză de întreţinere (contractul secret) se

impune. Deoarece pârâţii au transferat obligaţiile de întreţinere altor persoane, acestea
nu le execută şi au grave neînţelegeri cu reclamanta, iar nevoia de întreţinere şi ajutor a
creditoarei - femeie în vârstă de 70 de ani - este dovedită, fiind, de asemenea, probată
imposibilitatea debitorilor de a o ajuta, întrucât locuiesc la peste 100 km de oraşul
Câmpulung Moldovenesc.

În consecinţă, recursul reclamantei se admite şi se modifică sentinţa în sensul

admiterii acţiunii şi rezilierii contractului de întreţinere. Odată cu aceasta, se dispune
reîntabularea dreptului real de folosinţă cu privire la teren.

(T.J. Suceava, Decizia 40/1985, R.R.D. nr. 5/1985, p. 68)

2) Contract de întreţinere. Caracteristici şi efecte. Neexecutarea

obligaţiei. Consecinţe.

25
 Convenţia prin care un imobil este transmis cu obligaţia pentru dobânditor de
a întreţine pe transmiţător atâta timp cât va trăi, lăsându-1 totodată să locuiască în acel
imobil, trebuie caracterizată ca un contract de întreţinere.

Un asemenea contract fiind sinalgamatic, oneros şi aleatoriu, dispoziţiile art.

1020 C. civ., potrivit cărora condiţia rezolutorie este subînţeleasă întotdeauna în
contractele sinalagmatice în cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia,
sunt aplicabile.

Ca atare, potrivit art. 1021 C. civ., partea în privinţa căreia obligaţia nu s-a
executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte la executarea convenţiei când
este posibilă, sau să ceară desfiinţarea cu daune interese.

(T.S., s. civ., Dec. 500/1970, Repertoriu, 1969-1975, pag. 136)

3) Caracter şi efecte. Reziliere.

Dreptul de întreţinere fiind un drept personal şi, ca atare, netransmisibil prin
succesiune, deoarece se stinge la moartea beneficiarului, urmează că moştenitorii
acestuia nu pot să ceară ca prestaţiile să continue în persoana lor sau ca, cele
neefectuate în timpul vieţii beneficiarului să fie executate ulterior.

Acest caracter al creanţei de întreţinere nu influenţează însă caracterul

patrimonial al acţiunii în rezilierea contractului de întreţinere pentru neexecutarea
obligaţiei de întreţinere faţă de beneficiar.

Sancţiunea contractuală a rezilierii, chiar atunci când se referă la o prestaţie

personală, are caracter patrimonial pentru că este de natură să restabilească echilibrul
patrimonial al părţilor contractante.

(T.S„ s. civ., Decizia 546/1977, în Repertoriu, 1975-1980, p. 92)

4) Neîndeplinirea obligaţiei luate. Efecte.

Rezoluţiunea contractului de întreţinere se poate dispune numai dacă din culpa
pârâţilor reclamantul nu a primit întreţinerea cuvenită, iar nu şi în cazul în care

26
obligaţia nu s-a executat total sau în parte, din culpa reclamantului ce solicită
rezoluţiunea; în ipoteza că pârâţii n-au culpă, dar acceptă desfiinţarea contractului, ei
sunt îndreptăţiţi a li se întoarce cheltuielile făcute, ce au beneficiat reclamantului,
căruia i se reîntoarce locuinţa.

Dacă pârâţii au plătit şi un preţ, acesta trebuie restituit, în cazul rezoluţiunii

contractului, chiar dacă ei sunt în culpă; valoarea întreţinerii dată reclamantului nu va
fi însă restituită pârâţilor dacă se pronunţă rezoluţiunea contractului din culpa lor,
întrucât şi-au asumat acest risc când au încheiat contractul, cu caracter aleatoriu.

(T. S., s. civ., Decizia 2179/1987) (Revista Română de Drept nr. 6 din 1988, pag. 58)

5) Neîndeplinirea obligaţiei faţă de unii beneficiari. Consecinţe.

Obligaţia rezultând dintr-o convenţie de întreţinere cu pluralitate de creditori şi
debitori este indivizibilă. Ca atare, nu este susceptibilă de executare parţială, neputând
fi considerată îndeplinită decât dacă s-a executat integral, faţă de toţi beneficiarii
dreptului de întreţinere, după cum şi prestarea obligaţiei numai de către unul dintre
debitori este liberatoare pentru ceilalţi, considerându-se îndeplinită pentru toţi. Drept
consecinţă, neexecutarea obligaţiei faţă de unul dintre beneficiari, îndreptăţeşte pe cel
sau pe cei faţă de care obligaţia nu s-a îndeplinit să ceară desfiinţarea convenţiei şi
restabilirea situaţiei anterioare cu privire la întregul imobil (în speţă fiind vorba de
înstrăinarea unui imobil în schimbul întreţinerii).

Instanţele în mod greşit au dispus rezoluţiunea contractului numai cu privire la

cota parte de proprietate a reclamantei, beneficiară a dreptului de întreţinere faţă de care
obligaţia nu a fost îndeplinită, deşi se impunea desfiinţarea în întregime a convenţiei.

(T. S., s. civ., Decizia 689/1988)

(Revista Română de Drept nr. 2 din 1989, pag. 65)

6) Contract de întreţinere. Rezoluţiune. Efecte în cazul

neexecutării obligaţiei de întreţinere de către debitor.

27
 În cazul admiterii acţiunii în rezoluţiunea contractului de întreţinere din culpa
debitorului întreţinerii, acesta nu va putea obţine contravaloarea întreţinerii ce a prestat
creditorului întreţinerii, chiar dacă n-a avut un avantaj patrimonial de pe urma
contractului.

Dacă obligaţia de întreţinere nu poate fi executată din culpa creditorului

întreţinerii, acţiunea acestuia în rezoluţiunea contractului urmează a fi respinsă, afară de
cazul în care debitorul este de acord a se desfiinţa contractul, situaţie în care este îndreptăţit
a obţine întoarcerea valorii întreţinerii date creditorului, care redobândeşte bunul.

(Plen T.S., dec. îndrumare nr. 3/1987, RRD nr. 3/1988, p. 29).

7) Contract de întreţinere. Rezervarea uzufructului viager al

construcţiei înstrăinate. Rezoluţiunea contractului. Efecte
Dispunând rezoluţiunea contractului prin care reclamanţii au transmis pârâţilor nuda
proprietate a unei locuinţe - uzufructul viager rămânând celor ce au înstrăinat -,
instanţele (de fond şi de recurs) au dispus restabilirea situaţiei anterioare, obligând şi pe
reclamant - prin admiterea cererii reconvenţionale a pârâţilor- să restituie contravaloarea
întreţinerii.

Soluţia este greşită în partea referitoare la obligarea reclamanţilor de a plăti

contravaloarea întreţinerii de care au beneficiat.

Rezoluţiunea contractului s-a dispus întrucât pârâţii nu şi-au respectat obligaţia

prestării întreţinerii. Ca urmare, chiar dacă reclamanţii redobândesc dreptul de
proprietate asupra locuinţei, ei nu trebuie obligaţi a restitui pârâţilor valoarea întreţinerii
prestate, până la o anumită dată, datorită caracterului aleatoriu al contractului. A admite
teza contrară înseamnă a înlătura acest caracter aleatoriu al contractului, dându-se, deci,
posibilitatea debitorului de rea-credinţă să înceteze prestarea întreţinerii ori de câte ori
valoarea prestaţiilor efectuate depăşeşte valoarea locuinţei, ceea ce este inadmisibil.

(T.S., se, dec. nr. 507/1986, RRD nr. 5/1987, p. 63).

CAPITOLUL IV

28
 Concluzii

Doctrina si jurisprudenţa din domeniul dreptului civil consideră contractul cel

mai important act juridic civil, totodată, principalul izvor de obligaţii civile.

În activitatea economico-socială el apare în forme variate şi multiple care sunt

diferite unele faţă de altele, deşi acestea prezintă şi caracteristici comune acestei
specii de act juridic civil.
Din cele prezentate în conţinutul prezentei lucrări, se poate sintetiza că, prin
dispoziţiile sale, Codul civil, clasifică contractele cu titlu oneros în contracte
comutative şi contracte aleatorii. Contractul este comutativ când părţile cunosc chiar
din momentul încheierii contractului întinderea prestaţiei fiecăreia dintre ele, spre
exemplu, la vânzare- cumpărare, locaţiune, societate. Dimpotrivă, la contractele
aleatorii, contracte care au de asemenea caracter oneros, întinderea sau chiar existenta
obligaţiei părţilor sau numai a uneia dintre le depinde de un eveniment viitor şi incert.
Incertitudinea se referă la îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului sau doar la
momentul realizării lui. Evenimentul va constitui deci un element de câştig sau de
pierdere.
În literatura juridică, s-a relevat că pentru existenţa contractelor aleatorii,
trebuie să fie în acelaşi timp, pentru fiecare parte, şansă de câştig şi risc de pierdere,
nefiind de ajuns să fie şansă de câştig pentru una din părţi şi, pe cale de consecinţă,
risc de pierdere pentru cealaltă parte.
Sunt contracte aleatorii după cum am precizat şi în cuprinsul lucrării,
contractul de întreţinere, contract ce a făcut obiectul lucrării de faţă, contractul de
rentă viageră, contractul de asigurare, jocul sau pariul.
Contractul de întreţinere este acel contract prin care una din părţi (întreţinut)
înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani în schimbul unei obligaţii pe care şi-o
asumă cealaltă parte (întreţinător) de a-i asigura întreţinerea în natură pe tot timpul
vieţii, iar după moarte să o înmormânteze.
Corelativ obligaţiei de predare ce incumbă cocontractantului său, debitorul
întreţinerii trebuie să preia bunul, riscul pieirii fiind în sarcina sa în lipsa unei clauze
contrare, din momentul încheierii contractului. Cea mai importantă obligaţie a

29
întreţinătorului este însă a acorda în natură întreţinerea promisă la încheierea
contractului, care este în esenţa o obligaţie de a face ce se execută zi cu zi şi, după
caz, să-l înmormânteze pe creditor.
Dacă dreptul de întreţinere aparţine mai multor persoane sau, simetric opus,
dacă întreţinerea este datorată de mai multe persoane, majoritatea doctrinei şi
jurisprudenţei consideră că obligaţiile acestea sunt indivizibile, atât activ cât şi pasiv
şi că acestea nu sunt susceptibile de o executare parţială, astfel încât poate fi pretinsă
integral de oricare dintre creditori de la oricare dintre debitori; tot astfel, executarea
integrală de către unul singur dintre debitori este liberatorie şi pentru ceilalţi, aceştia
fiind ănsă ţinuţi să achite debitorului solvens partea care revine fiecăruia din datorie.
Executarea obligaţiei faţă de un creditor nu-l liberează pe debitor făţă de
ceilalţi creditori, astfel că cel căruia nu i se asigură întreţinerea va putea cere
rezoluţiunea contractului. Rezoluţiunea contractului va viza întregul act, nu numai
partea ce se referă la raportul dintre debitor şi persoana căreia nu i s-a acordat
întreţinere.
Există însă şi soluţii jurisprudenţiale care diferă de părerea majoritară. Astfel,
în cazul special în care doi soţi şi-au ănstrăinat un bun imobil -bun comun- în
schimbul întreţinerii lor, iar aceasta a fost prestată până la momentul decesului unuia
dintre ei, după care a fost sistată, s-a admis de către unele instanţe că soţul
supravieţuitor are acţiune în rezoluţiune numai în parte, pentru jumătatea din imobil
care reprezintă cota sa iar nu şi pentru cea a defunctului faţă de care obligaţia a fost
executată.
Principiul este că obligaţia de întreţinere trebuie executată în natura ei
specifică, nimic nu împiedică părţile ca, în temeiul libertăţii lor contractuale, să
convină, atât la încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia
transformarea obligaţiei de întreţinere într-o obligaţie de a plăti la anumite termene o
sumă de bani egală cu valoarea întreţinerii.
Ceea ce trebuie subliniat este însă faptul că transformarea în bani a obligaţiei
de întreţinere nu se poate face decât sub dubla condiţie ca, pe de o parte, executarea în
natura a acesteia să nu fie posibilă din cauza conduitei culpabile din parţile
contractante, iar pe de altă parte, cel care nu este în culpă să fi solicitat expres
executarea contractului prin echivalent, deci să nu fi optat pentru rezoluţiunea
contractului, aşa cum prevede art. 1020 Cod civil.

30
 În ceea ce priveşte natura juridică a contractului de întreţinere, acesta este un
contract de sine stătător, cu fizionomie juridică proprie. Este un contract civil - în
sensul că aparţine ramurii dreptului civil. Este însă un contract cu o natură juridică
complexă, deoarece, pe de o parte, creditorul poate plăti prin înstrăinarea unui bun
către debitor sau printr-o sumă sumă de bani; obiectul complex şi caracterul aleatoriu
al contractului, chiar dacă este un contract nenumit, face ca, în urma admiterii acţiunii
în rezoluţiune, să se restituie bunul către creditor şi odată cu aceasta, să se
redobândească dreptul de proprietate asupa lui şi, în sfârşit, natura juridică complexă a
contractului de întreţinere îşi are explicaţia în faptul că operaţia juridică în sine este
complexă, ea putându-se clădi pe două operaţii juridice, care însă au aceeaşi finalitate
- asigurarea întreţinerii creditorului - şi anume: dacă creditorul înstrăinează un lucru,
întreţinerea se înfăţişează a fi preţul ei şi, în acest caz, prima operaţie se înfăţişează a
fi o vânzare; dacă, dimpotrivă, creditorul plăteşte o sumă de bani, aceasta poate valora
împrumut; situaţia se prezintă mai clar în cazul în care creditorul înstrăinează un bun,
şi în acelaşi timp o sumă de bani, ambele în contul întreţinerii aşteptate de la debitor.
Sub acest aspect apare interesantă chestiunea calificării. Este foarte important a se
stabili care dintre cele două obiecte prestate- lucrul sau suma de bani - este
precumpănitor valoric şi atunci se vor stabili regulile care cârmuiesc anumite măsuri
în cazul rezoluţiunii.
Controversele stârnite în doctrina şi practica judiciară din România vor fi
soluţionate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, care cuprinde în Capitolul
XII, art. 1720-1729 reglementarea legală, atât de necesară, a acestui contract, sub
denumirea de „contract de întreţinere pe viaţă”
Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 1720 contractul de întreţinere pe viaţă este
„acel contract în virtutea căruia o parte se obligă să transmită celeilalte un bun în
schimbul întreţinerii şi de îngrijire pe tot timpul vieţii sale.”
Conform noilor reglementări, întreţinerea devine dintr-un contract consensual,
pentru a cărui încheiere era suficientă întâlnirea acordurilor de voinţă ale celor două
părţi, un contract solemn, cerinţa încheierii acestuia sub formă de act autentic fiind
prevăzută sub sancţiunea nulitaţii absolute.
Ca şi în cadrul renditei pe viaţă se instituie şi în cadrul întreţinerii o regulă
specială în sensul că nu va produce niciun fel de efecte contractul prin care s-a
constituit cu titlu oneros o rentă asupra vieţii unei persoane care, la data încheierii
contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în 60 de zile de la această

31
dată. În acest caz, moştenitorii întreţinutului pot cere restituirea restituirea bunului
care a făcut obiectul obligaţiei autorului lor.
Se mai stipulează în ultimul articol din capitolul dedicat contractului de
întreţinere pe viaţă (art.1729 noul C. civ.) că din momentul în care se va proceda la
transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere va opera novaţia si incidente vor fi
regulile care guvernează contractul de rentă viageră.
Dacă în prezent, instanţa de judecată poate să dispună transformarea obligaţiei
de întreţinere doar dacă sunt îndeplinite două condiţii, şi anume: executarea în natură
să nu fie posibilă datorită culpei uneia dintre părţile contractului si numai în cazul în
care partea neculpabilă nu a cerut rezoluţiunea contractului pentru neexecutare,
potrivit dispoziţiilor noului Cod civil transformarea judiciară a întreţinerii într-o
valoare pecuniară va fi dispusă în cazul în care primirea sau prestarea întreţinerii ori
locuirea împreună a creditorului şi debitorului întreţinerii nu mai poate continua din
motive obiective şi în cazul în care debitorul întreţinerii moare.
Întreţinerea va fi stabilită potrivit cu valoarea bunului pe care creditorul îl
transmite debitorului, ţinându-se seama şi de elemente precum vârsta şi sănătatea
celui dintâi. În cazul în care părţile nu inserează o clauză contrară în contract
„creditorul va locui la acela care o datorează, dispoziţiile dreptului de abitaţie
aplicându-se în mod corespunzător”.
Contractul de întreţinere pe viaţă este revocabil în folosul persoanelor cărora
debitorul întreţinerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul
contractului, el s-a lipsit de mijloacele trebuincioase pentru a îndeplini aceste
obligaţiuni.
Revocarea poate fi cerută chiar dacă n-a fost fraudă din partea debitorului întreţinerii
şi indiferent de data încheierii contractului de întreţinere.
În încheiere, doresc să precizez că, deşi în momentul de faţă contractul de
întreţinere este, după cum am arătat, un contract nenumit, o dată cu intrarea în vigoare
a noului Cod civil, acesta pe lângă faptul că va avea o reglementare proprie, va avea şi
o denumire stabilită de legea civilă („contract de întreţinere pe viaţă”) aşa cum
importanţa şi utilitatea practică a acestui contract o cereau de multă vreme.

BIBLIOGRAFIE

32
1. Beleiu, Gheorghe - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003;

2. Cercel, Sevastian; Spânu, Dan – Contractul de întreţinere. Delimitare faţă de

contractul de donaţie cu sarcina întreţinerii. Eroare obstacol. Nulitate absolută. în
Curierul Judiciar Nr.11/2005;

3. Chirică, Dan - Contracte Civile Speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;

4. Ciocoi, Stelian – Note în Revista Română de Drept nr. 8/1982;

5. Cojocaru, Aspazia - Contracte Civile, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

6. Deak, Francisc - Tratat de drept civil. Contracte Speciale,Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2007;

7. Demetrescu, P.I. - Drept civil - Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1966;

8. Dogaru, Ioan - Contractul. Consideraţii teoretice şi practice, Editura Scrisul

Românesc, Craiova, 1983;

9. Dogaru, Ioan - Elemente de drept civil, Vol. I, Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993;

10. Goicovici, Juanita - Acordul de principiu, Revista Dreptul, nr. 4/2002;

11. Hanga, Vladimir - Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1978;

12. Hanga, Vladimir - Principiile de drept privat roman, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1989;

13. Macovei, Codrin - Contracte civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006;

14. Macovei, Dumitru; Cadariu, E. Iolanda - Drept Civil. Contracte, Editura

Fundaţiei Academice „Danubius”, Galaţi, 2005;

15. Macovei, Dumitru; Striblea, S. Marius - Drept civil. Contracte. Succesiuni.

Editura Junimea, Iaşi, 2000;

16. Malaurie, P.H.; Aynes, L. – Droit civil. Les contrats speciaux, Ed. Cujas, Paris,
1999;

33
17. Motica, I. Radu - Izvoarele obligaţiilor civile, Editura Alma Mater Timisiensis,
Mirton, Timişoara, 2001;

18. Motica, I. Radu; Lupan, Ernest - Teoria generală a obligaţiilor civile, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005;

19. Motica, I. Radu; Moţiu, Florin - Contracte civile. Sinteză teoretică şi practică
judiciară, Editura Lumina Lex, 1998;

20. Motica, I. Radu; Moţiu, Florin - Contracte civile. Teorie şi practică judiciară,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

21. Mureşan, M. - Drept Civil. Contracte Speciale, Editura Cordial Lex,

Cluj-Napoca,1999;

22. Niţoiu, Roberta - Teoria generală a contractelor aleatorii, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003;

23. Petrescu, Raul - Principalele contracte de drept civil, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1997;

24. Pivniceru, Mona-Maria - Contractul de întreţinere. Practică Judiciară, Editura

Hamangiu, Bucureşti,2007;

25. Pivniceru, Mona-Maria; Gaiţă, Maria - Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi pe

anul 1999, Editura Lumina Lex, 2000;

26. Pop, Liviu - Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1996;

27. Popa, Val Vasile - Drept privat Roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

28. Prescure, Titus – Curs de contracte civile, Editura Rosetti, Bucureşti, 2007;

29. Prescure, Titus; Ciurea, Andreea - Curs de contracte civile, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2003;
30. Revista Dreptul, numărul 4/2002;

31. Revista Dreptul, numărul, 8/2003;

32. Revista Română de Drept, numărul 7/1980;

33. Revista Română de Drept, numărul 8/1982;

34
34. Safta-Romano, Eugeniu - Contracte Civile. Încheiere. Executare. Încetare,
Editura Polirom, Bucureşti, 1999;

35. Stătescu, Constantin; Bârsan,Corneliu - Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor.

Editura All Beck, Bucureşti, 1998;

36. Toader, Camelia - Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, Bucureşti,
2005;

37. Zinveliu, Ioan - Contracte Civile, Instrumente de satisfacere a intereselor

cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1978;

38.Florin Moţiu, Daniela Moţiu – Contracte civile speciale.Prezent şi viitor,Editura

Mitom Timişoara 2009

35