CALIFICAREA CONTRACTULUI

Prin calificarea contractului se înțelege operațiunea logică prin care interpretul , având în față un contract
concret , îl atribuie la un anumit tip de contract.

1. Funcția principală a calificării este de a stabili dacă contractului examinat i se aplică

regimul juridic al unui tip de contract , dacă se constată că el aparține categoriei
respective.

2. Calificarea permite a afla dacă părțile au respectat condițiile de validitate speciale,

aplicabile contractului, respectiv daă contractul este unul nenumit, fiindu-i aplicabile doar
regulile generale în materie de contracte.

3. Calificarea permite delimitarea mai precisă a două contracte asemănătoare.

4. Calificarea permite recunoașterea contractului supus analizei , atribuirea acestuia unei

denumiri legale corecte, de a vedea care este ,,culoarea,, contractului.

5. Majoritatea contractelor urmează deja un model contractual prevăzut de lege , în acest

caz vom fi în prezența calificării în contract numit. Uneori fiind imposibil să atribui
denumire unui contract fiindcă nu poate fi încadrat în vre-un model legal, în așa caz
interpretul va recurge la calificarea în contract nenumit.

6. Diferența dintre calificare și interpretare constă în faptul că interpretarea are ca scop

aflarea unei chestiuni de fapt adică ce au avut în vedere părțile , însă calificarea are ca
scop determinarea unei chestiuni de drept , adică ce regim juridic urmează a fi aplicat
contractului.

CALIFICAREA ÎN CONTRACT NUMIT CALIFICAREA ÎN CONTRACT NENUMIT

CALIFICAREA
UNITARĂ
CALIFICAREA
DISTRIBUTIVĂ

1
Calificarea în contract numit – un contract poate fi în cadrat în unul dintre modelele legale , iar
cel care califică contractul (părțile la etapa negocierilor, sau judecătorul la etapa soluționării
litigiului) vor fi tentați să caute asemănările contractului analizat cu un model legal și chiar să îl
raporteze la respectivul model.
În cazul unui contract care , aparent conține mai multe contracte numite, se pune problema fie de
a da o calificare unitară fie de a aplica diferitelor obligații ale sale regimul diferitor tipuri de
contracate , adică de a efectua o calificare distributivă.
Calificarea unitară
Criteriul determinant al calificării este cel de obligație fundamentală sau de prestație
caracteristică a unui contract, este vorba de obligația care dă sens contractului. Obligațiile unui
contract trebuie aranjate într-o ierarhie pentru a determina care este obligația fundamentală și
care sunt obligații accesorii. În cadrul procesului de calificare se va căuta răspuns la întrebarea :
care obligații din acest contract sunt cele mai importante?. Principiul calificării unitare își
propune să încadreze contractul analizat într-un singur tip de contract, elementele accesorii fiind
derogări de la regimul juridic al tipului respectiv de contract sau completări ale acestui regim.
Ceea ce trebuie să sesizeze juistul care efectuează calificarea este indivizibilitatea acestui
complex de obligații, faptul că ele nu s-au reunit accidental într-un singur acord de voință, ci că
formează un tot întreg.
Calificarea distributivă
Uneori nr. obligațiilor într-un contract ar putea fi destul de mare și complex, mai mult ca atît
natura juridică acestor obligații ar putea fi complet diferită (ex: contracctul de servicii turistice).
Calificarea va fi constatarea unui contract complex , atunci cînd el conține mai multe obligații
(toate principale) caracteristice diferitelor contracte, astfel încît obligațiile nu pot fi supuse unei
ierarhizări pe criteriul importanței.
Calificarea în contract nenumit – în cadrul acestor contracte merită să se cerceteze prestația
caracteristică. Ea va indica cu ce contract numit se aseamănă cel mai mult contractul nenumit și
va permite integrarea lui , acoperind eventualele lacune prin metoda analogiei în condițiile art.6
Analogia Legii. Este frecvent ca un contract nenumit să fie asemănător cu unul numit , întrucît el
ar putea fi produsul unei fuziuni dintre mai multe contracte numite, dar să nu corespundă formal
cu ele.
În cadrul contractelor nenumite , printre contractele nenumite atipice ( similare unor contracte
numite) putem distinge și contracte nenumite tipice (autonome), care sunt veritabilele contracte
nenumite , întrucît prestația lor caracteristică nu corespunde niciunui alt contract numit.

2
 INTEGRAREA CONTRACTULUI
Integrarea contractului- constă în completarea lui prin surse externe acordului de voințe al
părților.
1) În funcție de scopul propus :
- Integrare supletivă
- Integrare obligatorie

2) În funcție de mijlocul utilizat:

- Integrare legală (sursa integrării este direct norma juridică, astfel regula care sse va
aplica contractului se regăsește într-un act normativ)

- Integrare judecătorească (sursa integrării este aprecierea judiciară, regula care se aplică
contractului este determinată de către judecător, pe care legea îl investește să aplice
principiul bunei-credințe și al echității.

La integrare se invocă : uzanța, buna-credință și diligența, dreptul la informare, obligația de

confidențialitate.
Integrarea supletivă –este acea care acoperă lacunele în conținutul contractului. Uneori părțile
convin doar asupra aspectelor esențiale pe care le interesează ingnorînd celelalte , ulterior acestea
fiind totuși esnțiale după ce se constituie ca obiect al litigiului, prin urmare se vor aplica normele
CC și a restului legislației civile, care au în mare parte caracter supletiv, adică părțile ar pute
deroga la momentul încheierii contractului. Lipsa normelor supletive duc la recurgerea la
contracte destul de detailalte ce este o practică greoaie.
Integrarea supletivă are 2 surse:
1) Surse normative – regăsite în normele juridice dispozitive, izvorîte din legi și uzanțe.
2) Aprecierea judecătorească- fundamentată pe principii de importanță generală: pr. bunei-
credințe și al echității

A. Normele dispozitive
Termenul lege trebuie înțeles în sens de legislație civilă adică denotă totalitatea normelor juridice
care sunt aplicabile contractului concret. De exemplu dacă părțile nu au stabilit termenul în care
urmează a fi executat contractul, vor primi aplicație normele supletive ale art.861 Termenul
executării obligației. Normele supletice se pot referi la aspecte secundare ale contractului cum ar
fi : momentul , locul, și modul de executare,însă se pot referi la aspecte esențiale care țin de
volumul prestației unei dintre părți
B. Uzanțele
Contractul se integrează cu ,, uzanțe,, (art.996). O regulă de conduită devine uzanță conform
art.5 , si anume se cere prezența a 2 condiții: condiția materială în alplicarea regulii timp

3
îndelungat într-un anumit sector al economiei sau al vieții sociale , condiția psihologică ce constă
în opinia unei majorități că regula deși neprevăzută de lege trebuei respectată ca atare.
C. Echitatea
Dacă normele dispozitive și uzanțele constituie reguli predeterminate , echitatea și buna-credință
nu au un conținut predeterminat. Se prezumă că orice normă legală este expresia echității, ea
învestește judecătorul cu competența de a determina reguli privitoare la aspectele care nu găsesc
o soluție nici în textul contractul, nici în sursele normative , ținînd cont de:
- Circumstanțele fiecărui caz concret
- Scopul urmărit de părți prin contract.
- Scopul final de a pronunța o soluție justă și echilibrată

D. Buna-credință
Din bună-credință se deduc atitudini ca: loialitate, cooperare cu cealaltă parte contractantă,
sensibilitate față de scopurile ei. Buna –credință va servi drept instrument în a decide în caz de
litigiu dacă o pretenție trebuie admisă sau respinsă. Buna-credință are o funcție corectivă care va
limita acțiunea clauzelor contractuale acolo unde sunt contrare bunei-credințe(integrare
imperativă) art.776 CC.
Sistematizînd aplicațiile bunei-credințe se identifică 2 obligații fundamentale pe care le
generează :
1. Obligația de loialitate –buna credință obligă părțile să fie devotate contractului și să
asigure atingerea scopului său. Loialitatea se manifestă prin :

a) obligația de perseverență - partea contractantă trebuie să se asigure că prestația pe care o

oferă este completă , adică a mers pînă la capăt

b) obligația de a își exercita drepturile luînd în cont interesele cocontractantului-buna-

credință interzice unei părți să își exercite propriile drepturi contractuale într-un mod care
formal este legal însă în fond este dăunător pentru cealaltă parte. Buna –credință
funcționează așadar ca un instrument de a sancționa abuzul de drepturi contractuale.

c) obligația de fidelitate- ea oprește fiecare parte contractantă să facă ceva ce ar pune în

pericol buna executare a contractului și utilitatea acestuia. Fidelitatea se manifestă prin
excluderea conflictelor de interese, adică partea contractantă va trebuie să nu încheie
contracte cu concurenții cocontractantului dacă aceasta va avea efectul că acești
concurenți vor profita de pe urma cunoștințelor primei părți contractante.

2. Obligația de colaborare- această fațetă a bunei-credințe obligă părțile să tindă spre

atingerea interesului lor comun, și nu doar a interesului său egoisst, individual, prin
următoarele cerințe:

4
a) obligația de informare- fiecare parte trebuie să informeze cealaltă despre evenimentele
survenite , care ar prezenta interes pentru executarea contractului și pentru utilitatea sa
generală.

b) obligația de a facilita executarea contractului- această obligație cere părților să se

implice în desfășurarea raportului contractual pentru ca executarea să îi fie utilă celeilalte
părți

c) obligația de coeerență- ea conține interdicția de a se contrazice în detrimentul celeilalte

părți contractante. O parte contractantă este stoptată în a avea un comportament contrar
atitudinii sale anterioare, exprimată în cadrul raportului contractual.

d) obligație de remediere a neclarităților- buna –credință obligă partea la a se oferi să

corecteze erorile sau a le clarifica situațiile ambigue care ar putea arunca raportul
contractual în incertitudine.
Integrarea obligatorie (imperativă)
Sursa de integrare imperativă sunt normele imperative , care la rîndul lor se subclasifică în
norme prohibitive și norme onerative.
Normele imperative – sunt un parametru al ilegalitpții contractului sau a clauzei, atunci cînd
aplicarea normei imperative are drept consecință nulitatea totală a contractului nu se mai
poate discuta despre integrare, fiindcă nu există un contract care să fie integrat.
Norma imperativă poate să integreze contractul în mod indirect atunci cînd ea duce la simpla
anulare a clauzei fără a impune o altă conduită în schimb (de ex; clauza declarată abuzivă
dintr-un contract de consumator este nulă , însă legea nu oferă imediat o normă corectoare, ei
se vor aplica regulile generale în materia contractului de consumator vizat.
Norma poate să integreze contractul și în mod direct corectînd clauza contractuală nu doar
prin anularea ei, ci și prin modificare.