Sunteți pe pagina 1din 23

TEMA 4.

EFECTELE CONTRACTULUI

SECŢIUNEA 1. GENERALITĂȚI

§ 1. Noţiuni introductive
Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere unor drepturi şi obligaţii. În
acest sens se vorbeşte de puterea obligatorie a contractului.
Articolul 996 C.civ. intitulat „Forţa obligatorie a contractului” prevede: „Contractul poate fi
modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părților, dacă legea
nu prevede altfel”.
Chiar dacă denumirea acestui articol ne-ar sugera că el va reglementa principiul forţei
obligatorii a contractului, în realitate el reglementează alte principii, şi anume:
- la alineatul întâi se reglementează regula de interpretare a contractelor potrivit căreia
„Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea
ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii”,
obligaţii pe care părţile se prezumă că le-au acceptat tacit;
- la alineatul al doilea este reglementat principiul relativităţii efectelor contractului.
Intrată în circuitul civil obligaţia apare ca un raport juridic între subiecte determinate, fiecărui
subiect revenindu-i drepturi ori îndatoriri sau, după caz, concomitent, atât drepturi cât şi
îndatoriri.
Acordul de voinţă al părţilor se realizează pe baza principiului libertăţii contractuale, potrivit
căruia, în limitele generale, cocontractanţii pot stabili clauzele contractuale. Din momentul
perfectării lui în mod valabil, contractul capătă forţă obligatorie între părţi, producându-se
efectele pe care acestea le-au dorit.
Principiile unitare care cârmuiesc comportamentul acestor obligaţii, indiferent de izvorul lor,
ne determină să cercetăm obligaţia ca atare, privită în ea însăşi, şi, cu deosebire, în efectele ce-i
sunt specifice, în capitolul doi al lucrării, după ce vom efectua o analiză succintă a contractului
ca izvor de obligaţii.
În secţiunea dată ne vom ocupa de cercetarea succintă a efectelor contractului, a puterii sale
obligatorii, privind contractul ca pe un izvor de obligaţii de sine stătător.
Aşadar, principalele aspecte privind efectele contractului sunt: libertatea de voinţă a
părţilor; interpretarea conţinutului contractului; principiul obligativităţii contractului în
raporturile dintre părţile contractante şi în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de
părţi contractante şi efectele specifice contractelor sinalagmatice.1
Contractele civile sunt încheiate cu scopul de a produce efecte juridice, adică pentru a da
naştere, a modifica, transmite sau stinge raporturi juridice obligaţionale. Obligaţia civilă, ca
raport juridic, poate fi privită şi analizată din trei puncte de vedere: în ce priveşte naşterea ei, în
fiinţa sa, după ce s-a născut, în statica şi dinamica ei, şi, în sfârşit, în ce priveşte stingerea ei, în
strânsă legătură cu mijloacele juridice care produc acest efect.
Această lucrare, va fi circumscrisă doar la analiza efectelor specifice contractelor
sinalagmatice. Desigur, că acest aspect nu poate fi detaşat, uneori, de multe alte probleme ce
caracterizează fiinţa însăşi a obligaţiei, după momentul naşterii sale. De aceea, legat de naşterea
obligaţiilor contractuale vom face şi referirile ce se impun privitor la efectele imediate şi chiar
viitoare ale contractului. Numai aşa pot fi evidenţiate numeroasele elemente care susţin legătura
juridică ce se stabileşte între părţile contractante şi efectele ei în raport cu terţele persoane.2
Cercetarea şi analiza obligaţiei civile contractuale, ca legătură juridică între două sau mai
multe persoane care generează şi situaţii juridice diverse, pot fi realizate numai având în vedere
dispoziţiile Codului civil unde se consacră doua principii specifice contractului: principiul forţei
obligatorii a contractului şi principiul relativităţii efectelor contractului.
Principiul forţei obligatorii a contractului guvernează efectele acestuia intre părţile
1
I.R.Urs, S.Angheni, op.cit., p.219.
2
T.R. Popescu, P. Anca, op.cit., p.53.
1
contractante. Dimpotrivă, principiul relativităţii efectelor contractului se referă la efectele
contractului faţă de terţele persoane, care n-au participat, în calitate de parţi, la încheierea lui.3
Deşi aceste principii nu fac obiectul nemijlocit de cercetare a acestei teze de licenţă, vom
face o analiză succintă a lor, pentru a nu rămânea aspecte necercetate a ceea ce numim efectele
contractului.

§ 2. Enunţarea principiului forţei obligatorii a contractului. Fundament şi consecinţe


Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat într-o formulare în 996 C.civ.
intitulat „Forţa obligatorie a contractului” care prevede: „Contractul poate fi modificat sau
rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părților, dacă legea nu prevede
altfel”.
În conformitate cu art.996 C.civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante.
Din principiul astfel cum este exprimat în textul citat se desprind doua idei:
a) obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părţile nu se pot sustrage;
b) obligativitatea priveşte, în primul rând, părţile contractante. Cu alte cuvinte, relativitatea
efectelor contractului.
În virtutea obligativităţii astfel definite, partea contractantă, care are calitatea de titular de
drepturi dobândite prin contract, este îndreptăţită a pretinde celeilalte parţi - părţii obligate -
satisfacerea acelor drepturi.4
Art.1134 din Codul civil francez prevede: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante”. Prin cuvintele „legal făcute” se înţelege că textul vizează contractele
încheiate în conformitate cu legea, nefiind lovite de nulitate.5 De asemenea, expresia „au putere
de lege” îşi are originea intr-o formulare energica „tiennent lieu de loi”, împrumutată de
redactorii Codului civil francez de la marele jurisconsult Domat, prin care se înţelege faptul că
fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligaţia i-ar fi impusa
prin lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea parţilor, fiind ţinute sa-1 respecte întocmai,
potrivit adagiului latin „pacta sunt servanda”.
În doctrina clasică a dreptului civil, principiului consacrat în art.996 C.civ. a fost
fundamental pe teoria autonomiei de voinţă. Conform acestei teorii, orice limitare sau îngrădire a
libertăţii omului este şi poate fi numai opera voinţei sale. De aici rezultă următoarele consecinţe:
- contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante;
- forţa obligatorie a contractului este aceeaşi şi pentru instanţele de judecată, care au sarcina
de a asigura executarea lui.
În prezent, doctrina juridică fundamentează acest principiu, la fel ca alte reguli juridice, pe
nevoia asigurării şi garantării păcii sociale. În acest scop, toţi oamenii trebuie sa fie obligaţi a-şi
respecta cuvântul dat. Aşa se explică faptul că forţa obligatorie a contractului se impune atât
părţilor contractante, cât şi judecătorului.

§ 3. Importanţa obligativităţii contractului


Obligativitatea contractului prezintă o deosebită însemnătate, nu numai pentru raporturile
dintre părţi, dar şi pentru certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice, în general6.

3
L.Pop, op.cit., p.60.
4
C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., p.58-59.
5
L.Pop, op.cit., p.59.
6
Contractul încheiat legal dă naştere unor drepturi şi obligaţii. Existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor
trebuie determinată nu numai reieşind din clauzele expres stipulate în contract. Pe lângă drepturile şi obligaţiile
stipulate expres de părţi contractul dă naştere şi drepturilor şi obligaţiile care rezultă din natura contractului, lege,
uzanţe sau din principiile echităţii. Trebuie de ţinut cont însă de faptul că în ultimul caz părţile pot exclude apariţia
unor drepturi sau obligaţii în temeiul naturii contractului , legii, uzanţelor sau a principiilor echităţii.
În cazurile în care anterior între părţile contractului au fost stabilite anumite practici trebuie considerat că aceste
practici sunt obligatorii pentru părţi chiar şi în condiţiile în care noul contract nu a stipulat obligativitatea acestor
practici, cu condiţia că părţile nu au exclus aplicarea practicilor stabilite anterior.
2
Ea nu decurge numai din voinţele individuale ale părţilor contractante, ci constituie un
adevărat imperativ social. Însăşi societatea, legislaţia, impun respectarea strictă a contractelor
legal încheiate.
În climatul de securitate şi ordine juridică ce trebuie să existe în societate, respectarea
contractelor constituie un deziderat ce se impune în cazul tuturor contractelor, deoarece prin
aceste contracte se realizează drepturile subiective juridiceşte ocrotite ale persoanelor fizice sau
juridice.
De aceea, principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerinţele morale
ale respectării cuvântului dat ori pe cerinţele juridice ale respectării voinţelor individuale
exprimate, ci se înscrie în rândul cerinţelor societăţii înseşi, cerinţe întărite cu puterea pe care
dreptul le-o conferă.

SECŢIUNEA 2. FORŢA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI

§ 1. Precizări introductive
Contractele civile sunt încheiate cu scopul de a produce efecte juridice, adică pentru a da
naştere, a modifica, transmite sau stinge raporturi juridice obligaţionale. Obligaţia civilă, ca
raport juridic, poate fi privită şi analizată din trei puncte de vedere: în ce priveşte naşterea ei, în
fiinţa sa, după ce s-a născut, în statica şi dinamica ei, şi, în sfârşit, în ce priveşte stingerea ei, în
strânsă legătură cu mijloacele juridice care produc acest efect.
În această parte a lucrării, circumscrisă doar la analiza izvoarelor obligaţiilor civile, ne
ocupăm de raporturile do obligaţii, în principal, numai privitor la cauzele şi mecanismul naşterii
lor. Desigur că acest aspect nu poate fi detaşat, uneori, de multe alte probleme ce caracterizează
fiinţa însăşi a obligaţiei, după momentul naşterii sale. De aceea, legat de naşterea obligaţiilor
contractuale vom face şi referirile ce se impun privitor la efectele imediate şi chiar viitoare ale
contractului. Numai aşa pot fi evidenţiate numeroasele elemente care susţin legătura juridică ce
se stabileşte între părţile contractante şi efectele ei în raport cu terţele persoane.
Aspectele comune tuturor obligaţiilor, cum sunt: modalităţile, garanţiile şi dinamica lor, vor
fi tratate în ultima parte a acestei lucrări. Urmează ca în această fază vom insista asupra
problemelor specifice care particularizează obligaţiile contractuale.7

§ 2. Enunţarea principiilor care stau la baza obligaţiilor contractuale


Cercetarea şi analiza obligaţiei civile contractuale, ca legătură juridică între două sau mai
multe persoane care generează şi situaţii juridice diverse, pot fi realizate numai având în vedere
dispoziţiile Codului civil unde se consacră doua principii specifice contractului: principiul forţei
obligatorii a contractului şi principiul relativităţii efectelor contractului.
Principiul forţei obligatorii a contractului guvernează efectele acestuia intre părţile
contractante. Dimpotrivă, principiul relativităţii efectelor contractului se referă la efectele
contractului faţă de terţele persoane, care n-au participat, în calitate de parţi, la încheierea lui.8

§ 3. Enunţarea principiului forţei obligatorii a contractului. Fundament şi consecinţe


Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat într-o formulare în art.996 din C.civ.
intitulat „Forţa obligatorie a contractului” care, dispune:
„Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin
acordul părților, dacă legea nu prevede altfel”. În conformitate cu art.996 C.civ., convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
În măsura în care părţile nu au exclus aplicarea, se consideră că părţile sunt ţinute de uzanţele care ar fi
considerate general aplicabile de persoane care se află în aceeaşi situaţie în care se află părţile, cu excepţia cazurilor
în care aplicarea acestor uzanţe ar fi nerezonabilă sau ar contravine principiilor echităţii. Existenţa uzanţelor general
aplicabile se determină de către instanţa de judecată care este însă obligată să respecte principiul contradictorialităţii,
COMENTARIUL CODULUI CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA, op.cit., p.555.
7
T.R. Popescu, P. Anca, op.cit., p.53.
8
L.Pop, op.cit., p.60.
3
Din principiul astfel cum este exprimat în textul citat se desprind doua idei:
a) obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părţile nu se pot sustrage;
b) obligativitatea priveşte, în primul rând, părţile contractante. Cu alte cuvinte, relativitatea
efectelor contractului.
În virtutea obligativităţii astfel definite, partea contractantă, care are calitatea de titular de
drepturi dobândite prin contract, este îndreptăţită a pretinde celeilalte parţi - părţii obligate -
satisfacerea acelor drepturi.
Codul civil al României, consacră principiul forţei obligatorii a contractului într-o formulare
celebră, lapidar şi cu deosebita forţă, care prevede: „Convenţiile legal făcute au putere de lege
între părţile contractante”. Acest text este o traducere a art.1134 din Codul civil francez. Prin
cuvintele „legal făcute” se înţelege că textul vizează contractele încheiate în conformitate cu
legea, nefiind lovite de nulitate.9 De asemenea, expresia „au putere de lege” îşi are originea intr-
o formulare energica „tiennent lieu de loi”, împrumutată de redactorii Codului civil francez de
la marele jurisconsult Domat, prin care se înţelege faptul că fiecare este obligat, prin contractul
pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligaţia i-ar fi impusa prin lege. Cu alte cuvinte,
contractul este legea parţilor, fiind ţinute sa-1 respecte întocmai, potrivit adagiului latin „pacta
sunt servanda”.
În doctrina clasică a dreptului civil, principiului consacrat în art.996 C.civ. a fost
fundamental pe teoria autonomiei de voinţă. Conform acestei teorii, orice limitare sau îngrădire a
libertăţii omului este şi poate fi numai opera voinţei sale. De aici rezultă următoarele consecinţe:
- contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante;
- forţa obligatorie a contractului este aceeaşi şi pentru instanţele de judecată, care au sarcina
de a asigura executarea lui.
În prezent, doctrina juridică fundamentează acest principiu, la fel ca alte reguli juridice, pe
nevoia asigurării şi garantării păcii sociale. În acest scop, toţi oamenii trebuie sa fie obligaţi a-şi
respecta cuvântul dat. Aşa se explică faptul că forţa obligatorie a contractului se impune atât
părţilor contractante, cât şi judecătorului.

§ 4. Forţa obligatorie a contractului între părţi10


În ce consta principiul forţei obligatorii a contractului pentru părţile contractante ?
Forţa obligatorie a contractului între părţile contractante consta în următoarele consecinţe:
a) părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la care
s-au îndatorat;
b) contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia din părţile contractante;
c) obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună credinţă.
4.1. Obligaţia parţilor de a executa întocmai contractul
Principala semnificaţie a principiului forţei obligatorii a contractului este aceea că părţile
sunt obligate să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract. Executarea
trebuie să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite. Creditorul are dreptul să utilizeze toate
mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor ce i se
datorează de câtre debitor. Când executarea în natură este nerealizabilă, obligaţia debitorului se
transformă în daune-interese, angajându-se răspunderea lui contractuala.11
4.2. Irevocabilitatea contractului prin voinţa uneia din părţile contractante. Simetria în
contracte
Art.996 C.civ. prevede: „Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu
clauzele sale ori prin acordul părților, dacă legea nu prevede altfel”. Deci, contractele se pot
revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
Prin acest text legal se consacră regula simetriei în contracte, ceea ce înseamnă că orice
contract, fiind rezultatul acordului de voinţe al părţilor, mutuus consensus, el poate fi desfăcut
9
L.Pop, op.cit., p.59.
10
T.R. Popescu, P. Anca, op.cit., p.54.
11
L.Pop, op.cit., p.60.
4
sau revocat, în principiu, numai în acelaşi fel, adică prin mutuus dissensus sau obligatio
contrario consensu dissovitur. Înseamnă că revocarea contractului nu este posibilă prin voinţa
exclusivă a uneia din părţile contractante, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege. Ori de
câte ori este posibilă această revocare, ne găsim în prezenţa unei asimetrii, care sunt tot atâtea
excepţii de la regula simetriei.
4.2.1. Revocarea contractului prin consimţământul mutual
Posibilitatea revocării contractului prin voinţa comuna a părţilor este o aplicare pura şi
simplă a principiului consacrat în art.996 C.civ. În realitate este vorba de un nou contract prin
care se desface contractul anterior încheiat între aceleaşi părţi. În principiu, revocarea
contractului produce efecte numai pentru viitor: ea operează ca o reziliere amiabila, expresie
preferabilă celei folosite în art.996 C.civ. Ea nu afectează efectele contractului care s-au produs
până la momentul rezilierii.
Neretroactivitatea efectelor rezilierii mutuale este uşor de explicat în cazul contractelor cu
executare succesivă. Părţile se înţeleg să devanseze data împlinirii termenului extinctiv,
procedând la scurtarea duratei contractului. Aceasta deoarece revocarea cu efecte retroactive nu
este posibilă datorită caracterului, uneori, ireversibil al prestaţiilor executate cel puţin de una din
părţile contractante. Aşa de pilda, este cazul contractului de închiriere şi contractului de
comodat.
În ce priveşte contractele cu executare instantanee, cum este contractul de vânzare -
cumpărare prin reziliere, părţile doresc să restabilească situaţia juridică existentă înainte de
încheierea lor. Astfel, în cazul contractelor prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra
unui bun, revocarea mutuală nu are efect retroactiv. În realitate este vorba de un nou contract de
înstrăinare a bunului în sens contrar, adică de la dobânditor la înstrăinător. De aici decurg
următoarele consecinţe:
- toate drepturile consimţite de dobânditorul bunului în intervalul dintre încheierea şi
rezilierea mutuala a contractului se menţin. Ele nu pot fi desfiinţate, convenţia de reziliere având
efecte numai pentru viitor;
- părţile sunt obligate să plătească taxele de contract, în situaţia în care o asemenea obligaţie
este prevăzută de legislaţia fiscală;
- în ipoteza când contractul supus rezilierii are ca obiect înstrăinarea unui bun imobil,
convenţia de reziliere va fi urmată de îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Ba mai
mult, în sistem de carte funciara, fostul înstrăinător, devenit dobânditor, este necesar sa-şi
intabuleze dreptul de proprietate. Efectul translativ al contractului se produce numai din
momentul înscrierii în cartea funciara.
4.2.2. Revocarea unilaterală a contractului
Articolul 996 C.civ. prevede că revocarea sau rezilierea contractelor pe cale unilaterală, adică
prin voinţa uneia dintre părţile contractante, este posibila - din cauze autorizate de lege.
Posibilitatea revocării unilaterale a unor contracte trebuie examinată diferit, după cum este vorba
de contracte încheiate pe durată determinată sau de contracte încheiate pe durată nedeterminată.
În ce priveşte contractele încheiate pe durată determinată, în principiu, revocarea lor
unilaterală nu este admisibilă. Forţa lor obligatorie se menţine pe durata întregului interval de
timp convenit prin acordul de voinţă al părţilor. Cu toate acestea, în cazuri de excepţie, expres
prevăzute de lege, viaţa contractului poate înceta prin voinţa uneia din părţi. Câteva exemple de
asemenea cazuri sunt: contractul de închiriere cu termen a locuinţelor poate fi denunţat unilateral
de locatar, cu un preaviz de 60 de zile; contractul de mandat; contractul de transport de
persoane12 etc.
Contractele încheiate pe durată nedeterminată, prin natura şi specificul lor, presupun
întotdeauna posibilitatea de a fi desfăcute, adică revocate pe cale unilaterală. În caz contrar, s-ar
putea ajunge în legături contractuale perpetue, ceea ce este interzis de lege. Asemenea contracte
sunt: contractul de închiriere fără termen poate fi revocat de oricare dintre părţi; contractul de
mandat fără termen; contractul de depozit; contractul de societate pe durată nedeterminată.
12
D.Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.192.
5
Dreptul de a rezilia sau revoca un contract poate fi stipulat expres în contractul respectiv, în
favoarea oricăreia dintre părţile contractante, cu condiţia ca acea clauza să nu fie interzisă de lege
sau să nu fie în realitate o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă.
Dreptul de reziliere unilaterală a contractului, indiferent de izvorul său (legea sau o clauză
contractuală), nu poate fi exercitat discreţionar. Exercitarea lui trebuie să aibă loc numai în
limitele prevăzute de lege, cu bună credinţă şi să fie întemeiată pe motive justificate. În caz
contrar, se săvârşeşte un abuz de drept, care poate duce la angajarea răspunderii civile a părţii
vinovate.
Toate aceste cazuri de reziliere unilaterală a contractelor alcătuiesc categoria aşa-ziselor
asimetrii în contracte, fiind tot atâtea excepţii de la regula simetriei.
4.2.3. Rezilierea forţată a contractelor
Încetarea contractelor pentru viitor poate avea loc şi formal, adică împotriva voinţei părţilor
contractante. Este cazul contractelor intuitu personae, care se încheie având ca motiv
determinant identitatea sau calităţile speciale ale celeilalte părţi. Dacă partea respectivă
decedează sau devine incapabilă, contractul în cauză încetează forţat, neputând fi continuat cu
moştenitorii sau, după caz, cu reprezentanţii săi legali.
5.3. Executarea cu bună-credinţă a contractului
Art.858 alin.2 C.civ. prevede: „Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu
bună-credinţă, la locul şi în momentul stabilit”.
Executarea cu bună-credinţă presupune doua obligaţii ce revin părţilor contractante: obligaţia
de loialitate şi obligaţia de cooperare .13
Obligaţia de loialitate constă, în principal, în îndatorirea parţilor de a se informa reciproc, pe
toata durata executării contractului. Astfel, obligaţia de informare există, cu titlu de exemplu în
următoarele cazuri concrete: locatarul este obligat sa-l informeze pe locator despre degradările şi
defecţiunile lucrului închiriat; fabricantul este obligat sa-l informeze pe cumpărător despre
modul de funcţionare şi pericolele ce pot rezulta din utilizarea bunului vândut; medicul este
obligat sa-l informeze pe pacient despre riscurile ce pot interveni după tratament sau intervenţia
chirurgicală etc. De asemenea, obligaţia de loialitate impune a fortiori, ca o regula generală,
abţinerea parţilor contractante de la orice comportament dolosiv ori culpabil, in executarea
prestaţiilor; debitorul nu trebuie să facă nimic de natură a-l pune pe creditor in situaţia de a nu
putea obţine toate avantajele ce decurg din contract; la rândul său, creditorul nu trebuie să facă
nimic din ceea ce l-ar pune pe debitor, în executarea contractului, într-o situaţie mai grea, decât
cea normală.
Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea contractului
pentru a se asigura echilibrul prestaţiilor. Fiecare parte are îndatorirea de a se comporta în aşa fel
încât să nu impună celeilalte parţi efectuarea unor cheltuieli inutile. Astfel, transportatorul
trebuie să aleagă itinerariul cel mai puţin oneros pentru clientul său; instalatorul de electricitate
să facă branşamentul cel mai scurt; avocatul şi clientul său să aprecieze împreună oportunitatea
de a introduce recurs etc.

§ 5. Forţa obligatorie a contractului în raport cu instanţa de judecată


Dacă debitorul nu execută voluntar obligaţiile, creditorul se va adresa instanţelor de
judecată. Judecătorul competent să soluţioneze cauza va fi chemat să dea o hotărâre care să
oblige pe debitor la executare. El nu poate modifica, în principiu, contractul respectiv, fiind ţinut
să-l respecte. Dar toate legislaţiile civile admit că judecătorii pot hotărî suspendarea masurilor de
executare silită a debitorului, în cazul în care acesta este victima unor circumstanţe, prin
acordarea unuia sau mai multor termene de graţie. Această posibilitate este prevăzută şi în
dreptul nostru civil. Art.902 C.civ. prevăde că atunci când se cere rezoluţionarea contractului, se
poate acorda părţii obligate - după circumstanţe - un termen de executare. Astfel: „(1) În orice
caz de neexecutare a unei obligații, creditorul poate, prin declarație către debitor, să acorde un
termen suplimentar pentru executare corespunzătoare.
13
L.Pop, op.cit., p.62.
6
(2) Pe durata termenului suplimentar, creditorul poate suspenda executarea propriilor
obligații corelative și poate cere despăgubiri, dar nu poate recurge la oricare alt mijloc.
(3) Dacă creditorul primește declarație de la debitor că acesta nu va executa în interiorul
termenului acordat sau dacă la expirarea acelui termen nu s-a efectuat o executare
corespunzătoare, creditorul poate recurge la oricare mijloc disponibil”.
În acelaşi sens, Codul civil dispune ca în anumite situaţii, luând în considerare situaţia
debitorului, se poate acorda mici termene pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor.
Procedând astfel, este necesar să se arate motivele pentru care instanţele au încuviinţat asemenea
termene.
În concluzie, orice contract valabil încheiat are forţa obligatorie şi în raport cu instanţele de
judecată. Aceasta înseamnă că, în caz de litigiu între părţi, judecătorul, nu numai ca poate, dar
este obligat să dispună executarea lui. În acest scop, adeseori, va fi necesar să procedeze la
stabilirea conţinutului contractului, adică să-l interpreteze.

§ 6. Corelaţia dintre forţa obligatorie a contractului şi forţa legii. Intervenţia legiuitorului


în contracte
6.1. Corelaţia dintre forţa obligatorie a contractului şi forţa legii
Aşa cum am văzut, convenţiile legal făcute au putere lege între părţile contractante. Aşadar,
contractul este lege a părţilor. Dar, astfel de putere au numai contractele valabil încheiate. Cu
alte cuvinte, la încheierea contractului, părţile sunt obligate să respecte dispoziţiile imperative ale
legii. În caz contrar, contractul este nul, fiind lipsit de efecte si, implicit, de forţă obligatorie.
Aşadar, deşi forţa contractului este comparata cu legea, contractul nu poate deroga de la legea
imperativă. Aceasta înseamnă că legiuitorul poate interveni în contracte şi prin norme imperative
le poate modifica sau le poate lipsi de eficacitate.14
6.2. Intervenţia legiuitorului în contracte
De regulă, legiuitorul nu intervine pentru a modifica contractele. Se ştie ca legea nouă nu se
aplică, în principiu, efectelor în curs ale contractului. Aceasta în toate situaţiile când legea nouă
cuprinde reglementări cu caracter dispozitiv sau supletiv. Legea nouă este de imediată aplicare în
contractele pendente numai atunci când normele sale sunt de natură imperativă.
În cele mai frecvente cazuri legea noua cuprinde norme dispozitive, care nu modifică efectele
contractelor în curs. Legiuitorul manifestă astfel respect faţă de contractul încheiat între părţi,
ceea ce este de natură a duce la întărirea încrederii oamenilor în lege şi la certitudinea drepturilor
şi obligaţiilor, condiţie absolut necesară pentru stabilitatea şi securitatea circuitului civil.
Neintervenţia legiuitorului în contracte nu este o regulă absolută. El poate, pentru
considerente de interes public, să modifice contractele în curs prin norme imperative cuprinse
intr-o lege nouă.
Formele principale de intervenţie a legiuitorului în contracte cu intenţia de a le modifica sunt
de doua feluri: unele care se referă la durata contractului şi altele la executarea prestaţiilor.
Intervenţia legiuitorului pentru modificarea duratei contractului s-a concretizat, pana în
prezent, în procedeul prorogării legale. Prorogarea legală a contractului constă în prelungirea
forţată a existenţei sale după împlinirea termenului extinctiv stipulat de părţi. Acest procedeu a
fost folosit şi va fi folosit în continuare pentru prorogarea, din cinci în cinci ani sau la alte
intervale de timp, a unor contracte de închiriere.
Procedeul de modificare de către legiuitor a modalităţii de executare a contractului îl
reprezintă moratoriul legal. Moratoriul este un termen acordat de legiuitor tuturor debitorilor sau
unei categorii de debitori, având ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii
contractuale. Această măsură are
un caracter temporar, fiind motivată de anumite împrejurări obiective: război, inundaţii,
crize economice.
În practica legislativă pot fi întâlnite şi alte intervenţii ale legiuitorului, constând în
modificarea contractului, cum sunt: stabilirea prin norme imperative a duratei contractului,
14
L.Pop, op.cit., p.66.
7
inferioară celei stipulată de părţi, încetarea contractelor; revizuirea întinderii prestaţiilor (chiria)
etc.

§ 7. Impreviziunea în contracte. Problema revizuirii judiciare a clauzelor contractuale


Contractele cu executare succesiva şi contractele afectate de un termen suspensiv de
executare sunt expuse, pe durata fiinţei lor, unor împrejurări aleatorii ale căror origini se afla în
conjunctura economica, mai ales în fluctuaţiile monetare.15
Fluctuaţiile monetare constau, cel mai adesea, în deprecierea puterii de cumpărare a banilor
prin inflaţie. Inflaţia este un fenomen economic complex al tuturor economiilor naţionale şi al
economiei mondiale şi se reflectă în creşterea generala şi continuă a preţurilor şi tarifelor la toate
bunurile şi serviciile, creşterea masei monetare având ca rezultat scăderea puterii de cumpărare,
într-un cuvânt deprecierea banilor.16 Nu este însa exclus ca în anumite perioade fluctuaţia
monetară sa constea într-o deflaţie, adică într-o creştere a puterii de cumpărare a banilor. Deflaţia
este o consecinţă a măsurilor antiinflaţioniste luate de către autorităţile competente ale statului.
Precizăm însă că, de regulă, asistăm la fenomene de inflaţie şi nu de deflaţie. Deprecierea tuturor
semnelor monetare este însa un proces continuu, pe termen lung, şi ireversibil.
Atunci când se încheie un contract, mai ales în perioadele de stabilitate monetară relativă,
părţile contractante se obligă având în vedere circumstanţele sau realităţile economice ale
momentului. Dar, în cazul in care, după încheierea contractului, pe durata executării sale,
intervin evenimente neprevăzute - război, crize, revoluţie - cu consecinţe cum sunt: penuria de
mărfuri, scăderea puterii de cumpărare a banilor, creşterea exagerată a preţurilor, serviciilor şi
salariilor, între valoarea prestaţiilor părţilor pot să apară grave dezechilibre, susceptibile a fi
cauză de ruină economică pentru o parte şi de îmbogăţire pentru cealaltă.
Pornind de la cele arătate, în doctrina juridică acest fenomen a fost desemnat prin termenul
de impreviziune. Aşadar, impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una din părţile
contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi
contra prestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului,17 determinat de fluctuaţiile
monetare, care cel mai adesea constau într-o inflaţie deschisă sau galopantă.18
Pentru înţelegerea corectă a noţiunii de impreviziune, sunt de reţinut următoarele precizări:
- impreviziunea se pune numai în sfera obligaţiilor izvorâte din contracte cu titlu oneros;19
- impreviziunea este o problemă de ordin economic şi financiar, ea este urmarea fluctuaţiilor
monetare şi implicit a preţurilor. Atunci când cauza dezechilibrului prestaţiilor este de alta
natură, nu suntem în prezenţa impreviziunii;
- paguba pe care o suferă sau este pe cale de a o încerca o parte contractanta, rezultată din
dezechilibrul prestaţiilor, intervine întotdeauna după momentul încheierii contractului. Cu alte
cuvinte, suntem în prezenţa unei leziuni a posteriori. Urmează că impreviziunea se deosebeşte de
leziunea - viciu de consimţământ. Leziunea - viciu de consimţământ constă în pagubă suferită de
una din părţile contractului sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ, datorită dezechilibrului de
valoare dintre prestaţiile părţilor, dezechilibru existent în momentul încheierii contractului. Aşa
de pildă, preţul stabilit în contract este mult inferior sau superior valorii bunului vândut.
Întrebarea care se pune este aceea dacă în caz de impreviziune este posibilă refacerea

15
Gh.Bistriceanu, Gh.I.Ana, Finanţe, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1993, p.68-76.
16
V.Jinga, Moneda şi problemele ei contemporane, vol.1, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p.202-208.
17
L.Pop, op.cit., p.68.
18
După rata inflaţiei, în doctrina economică, se face distincţie intre: inflaţia rampanta sau târâtoare (3-4% pe an);
inflaţia deschisă (5-10% anual) şi inflaţia galopantă sau superinflaţia, când preturile şi tarifele depăşesc creşterea de
15% pe an. În perioada postsovietică, inflaţia în tara noastră a fost şi este, de regulă, galopantă.
19
Apreciem ca în mod greşit unii autori pun în discuţie problema impreviziunii în legătură cu prestaţiile pe care le
datorează o parte a unui raport obligaţional născut dintr-o faptă licită sau ilicită. Gr.Giurcă, Gh.Beleiu, Teoria
impreviziunii - rebus sic stantibus - în dreptul civil, în Dreptul nr.10-11/1993, p.29-36. Atunci când raportul
obligaţional se naşte dintr-o faptă licită sau ilicită, întinderea obligaţiei debitorului se stabileşte de instanţa de
judecată în funcţie de momentul introducerii acţiunii de către creditor ori, după caz, ţinând cont de valoarea
prejudiciului la data pronunţării hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.
8
echilibrului prestaţiilor la care părţile s-au obligat la încheierea contractului, adică adaptarea
clauzelor contractului la noua situaţie economica şi monetară din societate.20
Fără îndoială că părţile contractante, prin acordul lor de voinţa, pot să intervină şi să
reechilibreze contractul. Şi mai mult, ele o pot face anticipat, ca măsură de prevedere, prin
clauzele stipulate în cuprinsul contractului sau convenţii distincte. Aceste clauze sau convenţii se
numesc de indexare. Clauzele de indexare sunt valabile deoarece ele constituie o concretizare a
principiului libertăţii contractuale, fără a depăşi limitele acestuia.
Prin indexare se înţelege corelarea unei valori economice cu o alta valoare economică, în
vederea menţinerii în timp a valorii reale a obligaţiilor contractuale. Indicii economici de
indexare care se stabilesc în asemenea clauze sunt: cursul la zi a unei monede străine, preţul la zi
a unor bunuri sau servicii de primă necesitate (pâine, carne, transport pe calea ferată), preţul
metalelor preţioase etc.
În cazul stipulării clauzelor de indexare, acestea operează imediat, restabilindu-se automat
echilibrul prestaţiilor pecuniare.
Pe lângă aceste clauze, părţile contractante au la dispoziţie şi un alt mijloc juridic preventiv,
pentru a se apăra împotriva consecinţelor impreviziunii. Este vorba de clauzele de revizuire a
contractului sau de hardschip.21 Clauza de revizuire este obligaţia pe care şi-o asumă expres
părţile că vor revedea şi reajusta prestaţiile lor, la anumite perioade de timp stabilite, pentru a le
reechilibra, ţinând cont de schimbările constatate în circumstanţele economice.
Clauzele de revizuire se deosebesc de clauzele de indexare. Clauzele de indexare operează
automat. Dimpotrivă, clauzele de revizuire au ca efect doar obligaţia părţilor de a reexamina
contractul, la anumite intervale de timp, şi a proceda, prin acordul lor de voinţă, la readaptarea
lui, atunci când este necesar.
Toate aceste clauze, mai ales cele de indexare, trebuie să fie în conformitate cu ordinea
publica monetară şi economică. Clauzele de indexare abuzive sunt lovite de nulitate.22
În susținerea celor expuse mai sus, art.1083 C.civ. intitulat „Schimbarea excepțională a
circumstanțelor” prevede: „(1) Obligația trebuie executată chiar dacă prestația a devenit mai
oneroasă deoarece costul executării a crescut sau valoarea contraprestației s-a diminuat.
(2) Cu toate acestea, dacă prestația asumată devine, din cauza unei schimbări excepționale a
circumstanțelor, atît de oneroasă, încît ar fi vădit inechitabil de a o menține în sarcina
debitorului, instanța de judecată poate să dispună, la cererea debitorului, luînd în considerare
toate împrejurările cazului:
a) ajustarea prestațiilor părților pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și
beneficiile ce rezultă din schimbarea circumstanțelor;
b) rezoluțiunea la momentul și în condițiile stabilite de instanța de judecată.
(3) În locul sesizării instanței de judecată conform dispozițiilor alin. (2), debitorul
consumator poate, într-un termen rezonabil, să declare rezoluțiunea contractului dacă acea
schimbare a circumstanțelor îl privează în mod substanțial de ceea ce se aștepta de la contract.
După rezoluțiunea de către debitorul consumator în condițiile prezentului alineat, creditorul
poate sesiza instanța de judecată în vederea acordării de despăgubiri pentru a distribui în mod
echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea circumstanțelor.
(4) Dispozițiile alin. (2) sau, după caz, alin. (3) se aplică doar dacă:
a) schimbarea circumstanțelor a survenit după asumarea obligației;
b) la momentul asumării obligației, debitorul nu a luat în cont și nici nu i se putea în mod
rezonabil pretinde să ia în cont posibilitatea acelei schimbări a circumstanțelor ori mărimea ei;
c) debitorul nu și-a asumat și nici nu se poate considera în mod rezonabil că și-a asumat

20
L.Pop, op.cit., p.69-71; Gr.Giurcă, Gh.Beleiu, op.cit., p.29-36; I.Albu, Probleme actuale privind reevaluarea
judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, în Dreptul
nr.1/1904, p.44-54; I.Albu, A.Man, Unitatea terminologiei juridice latine, cu referire specială la adagiile „pacta sunt
servanda” şi „rebus sic stantibus”, în Dreptul nr.2/1996, p.20-27.
21
L.Pop, op.cit., p.69.
22
I.Albu, A.Man, p.23.
9
riscul acelei schimbări a circumstanțelor; și
d) debitorul a încercat, într-o manieră rezonabilă și acționînd cu bună-credință, să realizeze,
prin negociere, o ajustare a prestațiilor părților pentru a distribui în mod echitabil între părți
pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea circumstanțelor. Negocierea trebuie să fie
inițiată înainte de stingerea tuturor obligațiilor care revin debitorului și creditorului. Este
irelevant dacă după inițierea negocierii una dintre părți și-a executat obligația”.

SECŢIUNEA 3. EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR


SINALAGMATICE

§ 1. Caracteristica efectelor contractelor sinalagmatice


Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor: fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de
cealaltă parte, atât calitatea de debitor, cât şi pe aceea de creditor. Obligaţia ce revine uneia
dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi; ambele obligaţii sunt
interdependente. Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru
contractele sinalagmatice, decurg anumite efecte specifice, ce se afirmă în trei situaţii:
a) o primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie,
pretinde totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa. Partea căreia i se pretinde executarea va putea să
se opună, invocând aşa-numita excepţie de neexecutare a contractului - exceptio non adimpleti
contractus;
b) o a doua situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi este gata să-şi execute propria
obligaţie sau chiar şi-a executat-o, cealaltă parte refuză, în mod culpabil, să şi-o execute pe a
sa.
Partea care este gata să-şi execute obligaţia sau care şi-a executat-o va avea de ales între a
pretinde executarea silită a contractului ori a cere desfiinţarea sau încetarea contractului, în toate
cazurile putând cere şi despăgubiri. Desfiinţarea, care are efecte retroactive, poartă denumirea
de rezoluţiune. Încetarea contractului, care produce efecte numai în viitor, poartă denumirea de
reziliere;
c) în sfârşit, o a treia situaţie este aceea în care una dintre părţi se află în imposibilitate
fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i revine. Va avea dreptul această parte să pretindă, totuşi
celeilalte să-şi execute obligaţia? Este aşa-numita problemă a riscului contractului, adică
problema de a şti care dintre părţi va suporta consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a
uneia dintre cele doua obligaţii reciproce.23
Cum deja am menţionat, contractele sinalagmatice formează o varietate de contracte des
întâlnite şi foarte importante. Aceste contracte se caracterizează prin interdependenţa obligaţiilor
reciproce care se impun cocontractanţilor: una din obligaţii depinde de cealaltă.
Datorită reciprocităţii obligaţiilor ce izvorăsc din acestea, contractele sinalagmatice au
următoarele efecte specifice: excepţia de neexecutare a contractului; rezoluţiunea sau rezilierea
contractului şi suportarea riscului contractului.
După cum am văzut, o trăsătură caracteristică a contractelor, în general, este forţa lor
obligatorie, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante24.

23
C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., p.80.
24
Contractul încheiat legal dă naştere unor drepturi şi obligaţii. Existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor
trebuie determinată nu numai reieşind din clauzele expres stipulate în contract. Pe lângă drepturile şi obligaţiile
stipulate expres de părţi contractul dă naştere şi drepturilor şi obligaţiile care rezultă din natura contractului, lege,
uzanţe sau din principiile echităţii. Trebuie de ţinut cont însă de faptul că în ultimul caz părţile pot exclude apariţia
unor drepturi sau obligaţii în temeiul naturii contractului , legii, uzanţelor sau a principiilor echităţii.
În cazurile în care anterior între părţile contractului au fost stabilite anumite practici trebuie considerat că aceste
practici sunt obligatorii pentru părţi chiar şi în condiţiile în care noul contract nu a stipulat obligativitatea acestor
practici, cu condiţia că părţile nu au exclus aplicarea practicilor stabilite anterior.
În măsura în care părţile nu au exclus aplicarea, se consideră că părţile sunt ţinute de uzanţele care ar fi
considerate general aplicabile de persoane care se află în aceeaşi situaţie în care se află părţile, cu excepţia cazurilor
10
Aparent, atât excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea contractului sinalagmatic,
cât şi modul de soluţionare a problemei riscului acestui contract se traduc într-o neexecutare a
contractului.
S-ar putea afirma că efectele specifice ale contractelor sinalagmatice ar reprezenta o abatere
de la caracterul obligatoriu al contractului? Răspunsul este negativ. Mai întâi, este de observat ca
atât excepţia de neexecutare a contractului, cât şi rezoluţiunea se întemeiază tocmai pe caracterul
obligatoriu al contractului, pe necesitatea îndeplinirii tuturor obligaţiilor corelative născute din
contractul sinalagmatic, reprezentând o formă specifică de sancţiune a încălcării obligativităţii
contractului.
În al doilea rând, determinarea parţii care va suporta riscul contractului își are temeiul nu
numai în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor dar şi, în acelaşi timp, în caracterul
obligatoriu al contractului în general: această obligativitate impune găsirea unei soluţii finale
pentru contractul încheiat dar neexecutat pentru cauze independente de voinţa părţilor.25

§ 2. Enunţarea consecinţelor principiului reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor


părţilor in contractele sinalagmatice
Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în caracterul reciproc şi
interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante. Aşadar, fiecare parte are, în acelaşi
timp, faţă de cealaltă parte, dubla calitate de debitor şi creditor. Obligaţia ce revine uneia din
părţi îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă a celeilalte părţi. De aceea, în contractele
sinalagmatice, obligaţiile celor doua părţi, nu pot fi concepute una fără cealaltă. Ele sunt
interdependente26.
Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele sinalagmatice este
prevăzut expres şi direct de Codul civil.
Astfel, art.779 alin.2 C.civ., intitulat „Obligațiile corelative” prevede: „Obligațiile corelative
se pot naște din contracte (contracte sinalagmatice), precum și din alte temeiuri de naștere a
obligațiilor”27.
Având în vedere că, în contractele sinalagmatice, obligaţiile fiecărei părţi contractante
constituie cauza obligaţiilor celeilalte părţi, neexecutarea prestaţiei promise, din orice motive -
culpa debitorului ori cazuri de forţă majoră - produce următoarele efecte sau consecinţe speciale:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac
excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se executa altfel. Aşa
fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât
cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract.
Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului „exceptio non
adimpleti contractus”;
b) dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceara în
justiţie rezoluţiunea contractului;
c) dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică pe o parte să execute obligaţiile,
contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale. Legat de aceasta se pune şi
problema suportării riscurilor contractuale.28

în care aplicarea acestor uzanţe ar fi nerezonabilă sau ar contravine principiilor echităţii. Existenţa uzanţelor general
aplicabile se determină de către instanţa de judecată care este însă obligată să respecte principiul contradictorialităţii,
COMENTARIUL CODULUI CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA, op.cit., p.555.
25
C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., p.81.
26
Gh.Beleiu, op.cit., p.36.
27
Trebuie de menţionat că în contractele sinalagmatice nu toate drepturile şi obligaţiile trebuie să fie reciproce şi
interdependente ci doar acele drepturi şi obligaţii care ţin de esenţa contractului. Spre exemplu în contractul de
vânzare-cumpărare vânzătorul se obligă în mod unilateral să asigure transportarea gratuită a bunului la locul de
destinaţie indicat de cumpărător. În acest caz contractul rămâne sinalagmatic deoarece de esenţa contractului ţin
doar obligaţia de a preda bunul şi de a plăti preţul, COMENTARIUL CODULUI CIVIL AL REPUBLICII
MOLDOVA, op.cit., p.583.
28
C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., p.80.
11
§ 3. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)
În principiu, prestaţiile promise reciproc de părţile contractante trebuie să fie executate
simultan: cumpărătorul este obligat să plătească preţul în momentul când i se predă bunul.
Fiecare copermutant trebuie să predea bunul în momentul în care i se predă bunul promis în
schimb. Aşa se explică faptul ca o parte are dreptul sa refuze executarea obligaţiilor sale până în
momentul în care cealaltă parte îşi execută propriile obligaţii. Această posibilitate se numeşte
excepţie de neexecutare a contractului.
Excepţia de neexecutare a contractului este definită ca fiind „un mijloc de apărare aflat la
dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, pe care îl exercita în cazul în care i se
pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fie ca partea care pretinde această executare să-şi
execute propriile obligaţii”.29 Astfel, dacă vânzătorul nu executa obligaţia de predare a bunului
vândut, cumpărătorul poate refuza plata preţului şi invers.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei
judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă
parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul
suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează30.
Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare a contractului constă în principiul reciprocităţii şi
interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice.
Codul civil cuprinde un text care consacră expres şi cu valoare de regulă generală
posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului. Astfel, art.914 C.civ. intitulat
„Dreptul de a suspenda executarea obligației corelative”, face aplicarea lui şi prevede:
„(1) Creditorul care este ținut să execute obligația corelativă în același moment în care
debitorul își execută obligația sau după acel moment are dreptul de a suspenda executarea
obligației corelative pînă cînd debitorul s-a oferit să execute sau a executat.
(2) Creditorul care este ținut să execute obligația corelativă înainte de momentul în care
debitorul își execută obligația și care în mod rezonabil crede că debitorul nu va executa obligația
la scadență poate suspenda executarea obligației corelative atît timp cît această încredere
rezonabilă persistă. Cu toate acestea, dreptul de a suspenda executarea se stinge dacă debitorul
acordă asigurări suficiente de executare corespunzătoare.
(3) Creditorul care suspendă executarea în situația menționată la alin. (2) are îndatorirea să
notifice de îndată debitorul despre acest fapt și poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat
debitorului prin neexecutarea acestei îndatoriri.
(4) Dreptul de a suspenda conform prezentului articol se referă la întreaga obligație sau doar
la o parte din ea, după cum este rezonabil conform circumstanțelor.
(5) Dacă debitorul înaintează o acțiune prin care cere executarea silită a obligației corelative,
iar creditorul invocă suspendarea executării ei pe temeiul alin. (1) sau (2), instanța de judecată va
stabili în hotărîrea judecătorească prin care se dispune executarea silită a obligației corelative că
creditorul trebuie să execute obligația corelativă conform hotărîrii judecătorești doar dacă
debitorul execută simultan obligația sa față de creditor ori oferă asigurări suficiente ale executării
față de creditor sau dacă creditorul se află în întîrziere de a accepta executarea oferită de către
debitor”.
Existenţa ei este dedusă şi din prevederea art.735 C.civ. unde este reglementată rezoluţiunea
contractului pentru caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei uneia din părţi. Or, în drept există
un principiu: cine poate mai mult, poate mai puţin. Deci, din moment ce rezoluţiunea, pronunţată
la cererea uneia din părţi duce la desfiinţarea contractului, pentru acelaşi motiv, partea interesată,
poate refuza executarea propriei sale obligaţii, consecinţă mult mai puţin gravă decât
rezoluţiunea.

29
C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.79.
30
Excepţia de neexecutare poate fi invocată de către una dintre părţi fără a fi necesară adresarea în instanţa de
judecată. Cealaltă parte este în drept să conteste în instanţa de judecată acţiunile părţii care ridică excepţia de
neexecutare dacă consideră că nu se întrunesc condiţiile necesare pentru invocarea excepţiei, COMENTARIUL
CODULUI CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA, op.cit., p.584.
12
Articolul 916 C.civ. intitulat „Rezoluțiunea pentru neexecutare esențială” prevede în această
materie următoarele:
(1) Creditorul are dreptul la rezoluțiune dacă neexecutarea de către debitor a obligației
contractuale este esențială.
(2) Neexecutarea obligației contractuale este esențială în unul dintre următoarele cazuri:
a) ea privează în mod substanțial creditorul de ceea ce se putea aștepta în baza contractului,
în raport cu întregul raport contractual sau tranșa supusă rezoluțiunii, cu excepția cazului în care
la momentul încheierii contractului debitorul nu a prevăzut și nici nu putea să prevadă în mod
rezonabil acel rezultat;
b) executarea întocmai a obligației ține de esența contractului;
c) ea este intenționată sau din culpă gravă;
d) dă creditorului motiv să creadă că nu poate conta pe executarea din partea debitorului în
viitor”.
Legislaţia în vigoare nu interzice părţilor contractului de a stabili prin contract şi alte
circumstanţe în care neexecutarea va fi considerată esenţială şi deci va permite creditorului să
declare rezoluţiunea contractului. Însă aceste prevederi vor trebuie să fie stipulate ţinând cont de
principiul bunei credinţe. Astfel instanţa poate declara nulă clauza prin care se stabileşte dreptul
creditorului de a rezolvi contractul în cazul în care neexecutarea este neesenţială iar rezoluţiunea
va prejudicia disproporţionat debitorul care a întreprins anumite acţiuni în scopul pregătirii
executării.
Spre exemplu A s-a obligat să elaboreze şi transmită lui B un program pentru computer până
la data de 31 decembrie. A propune să livreze programul de care B mai are nevoie şi pe care A
nu-l poate vinde altor persoane, doar la 31 ianuarie. În aceste condiţii B va putea cere
despăgubiri pentru întârziere dar nu va putea rezolvi contractul.
De asemenea, Codul civil reglementează expres câteva aplicaţii practice ale excepţiei de
neexecutare a contractului în cazul contractelor vânzare-cumpărare, schimb şi depozit oneros.

§ 4. Condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului


Pentru a putea invocă excepţia de neexecutare a contractului, trebuie să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor să aibă temeiul în acelaşi contract. Nu este suficient ca
doua persoane sa fie în acelaşi timp creditor şi debitor, una faţă de cealaltă. Această situaţie
trebuie să rezulte din aceeaşi relaţie juridică. Astfel, cumpărătorul nu poate refuza să plătească
preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o.
Art.903 C.civ. intitulat „Circumstanțele care justifică neexecutarea” prevede: „În afară de
alte cazuri prevăzute de lege, neexecutarea obligației este justificată în măsura în care debitorul
demonstrează una din următoarele circumstanțe:
a) ea se datorează unui impediment prevăzut la art. 904;
b) creditorul a cauzat neexecutarea obligației debitorului, inclusiv prin întîrziere sau prin
faptul că debitorul a suspendat executarea obligației în temeiul art. 914”.
În același sens, art.904 C.civ. intitulat „Justificarea datorită unui impedime” stabilește că:
„(1) Neexecutarea obligației debitorului este justificată dacă ea se datorează unui impediment în
afara controlului debitorului și dacă debitorului nu i se putea cere în mod rezonabil să evite sau
să depășească impedimentul ori consecințele acestuia.
(2) În cazul în care obligația a apărut dintr-un contract sau alt act juridic, neexecutarea nu
este justificată dacă debitorul ar fi putut în mod rezonabil să ia în considerare impedimentul la
data încheierii.
(3) În cazul în care impedimentul justificator este doar temporar, justificarea produce efecte
pe durata existenței impedimentului. Totuși, dacă întîrzierea capătă trăsăturile neexecutării
esențiale, creditorul poate să recurgă la mijloacele juridice de apărare întemeiate pe o asemenea
neexecutare.
(4) În cazul în care impedimentul justificator este permanent, obligația se stinge. Obligația
13
corelativă de asemenea se stinge. În cazul obligațiilor contractuale, efectele restitutive ale acestei
stingeri sînt reglementate prin dispozițiile art. 926-932, care se aplică în mod corespunzător.
(5) Debitorul are obligația de a asigura ca creditorul să primească o notificare despre
impediment și efectele lui asupra capacității de a executa, într-un termen rezonabil după ce
debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască aceste circumstanțe. Creditorul are dreptul la
despăgubiri pentru orice prejudiciu rezultat din neprimirea respectivei notificări.
(6) Impedimentul justificator nu exonerează debitorul de plata despăgubirilor dacă
impedimentul a apărut după neexecutarea obligației, cu excepția cazului cînd creditorul nu ar fi
putut, oricum, din cauza impedimentului, să beneficieze de executarea obligației”.
b) să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea
celuilalt contractant. Cauza neexecutării nu interesează. Ea poate fi culpa debitorului sau forţa
majoră care îl împiedică pentru moment să execute obligaţia. Dacă însă neexecutarea datorată
forţei majore este definitivă vom fi în prezenţa încetării contractului pentru imposibilitate fortuită
de executare.
La cest capitol art.922 C.civ. intitulat „ Decăderea din dreptul la rezoluțiune” dispune
următoarele: „Dacă executarea s-a oferit cu întîrziere sau executarea efectuată nu corespunde în
alt mod contractului, creditorul este decăzut din dreptul la rezoluțiune pentru acea neexecutare în
cazul în care declarația de rezoluțiune nu este notificată într-o perioadă rezonabilă.
(2) În cazul în care creditorul a acordat debitorului un termen pentru remedierea neexecutării
conform art. 909, perioada menționată la alin. (1) din prezentul articol curge de la expirarea
termenului acordat. În alte cazuri, perioada curge din momentul în care creditorul a cunoscut sau
trebuia să cunoască despre ofertă sau despre neconformitate.
(3) Creditorul este decăzut din dreptul la rezoluțiune în temeiul art. 917, 918 sau 919 în
cazul în care creditorul nu notifică declarația de rezoluțiune într-o perioadă rezonabilă după
apariția acestui drept”.
c) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, fapta care
l-a împiedicat pe celalalt sa-şi execute obligaţia.
d) raportul contractual prin natura sa trebuie să presupună regula executării simultane a
obligaţiilor celor doua părţi. Astfel, sunt cazuri când anumite uzanţe pot impune unui contractant
îndatorirea de a-şi executa primul obligaţiile, când nu va putea invocă excepţia de neexecutare.
De exemplu, la restaurant, plata se face numai după consumaţie; hotelierul prezintă nota de plată
la plecarea turistului sau după un timp de la începutul sejurului. De asemenea, părţilor să nu fi
convenit că una din ele îşi va executa obligaţia imediat iar cealaltă va beneficia de un termen de
executare, renunţând la regula executării simultane.
Excepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea părţii care o
invocă. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, excepţia de neexecutare se invocă, între
părţile contractante. de către partea contractantă îndreptăţită, în puterea sa, fără intervenţia
judecătorului. Operând ca o modalitate de realizare a justiţiei private, ce nu trebuie cerută
instanţei de judecată şi nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi. Este
suficient să fie opusă părţii care cere executarea. Astfel, excepţia de neexecutare se deosebeşte de
rezoluţiunea contractului care, de regulă, se pronunţă de instanţa de judecată. Faptul se explică
prin aceea că excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv iar rezoluţiunea un mijloc
reparator.31

§ 5. Efectele excepţiei de neexecutare a contractului


Excepţia de neexecutare suspendă executarea prestaţiei celui care o invocă, asemănător cu
situaţia când el ar fi beneficiat de un termen32. Deci, contractul rămâne temporar, adică

31
L.Pop, op.cit., p.65.
32
Partea care trebuie să execute prima are dreptul să stabilească celeilalte părţi un termen rezonabil în care trebuie să
fie executată prestaţia corelativă sau să fie prezentate garanţii privind executare obligaţiei. Dreptul de a determina
dacă va executa contraprestaţia sau va prezenta garanţii aparţine părţii căreia i s-a fixat un termen. Această soluţie se
explică prin faptul că partea care este obligată să presteze prima nu are dreptul să modifice în mod unilateral
14
provizoriu neexecutat. Cu alte cuvinte, efectul excepţiei de neexecutare constă în suspendarea
forţei obligatorii a contractului.33
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale
căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată şi faţă de un creditor al
celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe celea acţiunii oblice. În schimb, nu poate fi
opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul respectiv.
Având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea îndrituită să refuze
executarea obligaţiilor sale, nu poate fi obligată sa plătească daune-interese moratorii pe motiv
că ar fi întârziat executarea prestaţiilor ce le datorează celeilalte părţi. Aşadar, contractul şi forţa
sa obligatorie nu încetează, fiind doar suspendate.
După ce am analizat efectele excepţiei de neexecutare a contractului, putem ajunge la
constatarea ca ea poate fi considerată, în acelaşi timp, un mijloc de apărare a părţii care o invocă
şi un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi.
Excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv de apărare prin care se realizează protecţia
acelei părţi contractante. Având dreptul sa refuze executarea prestaţiilor sale, debitorul, care în
acelaşi timp este şi creditor, poate evita concursul eventual al celorlalţi creditori ai
contractantului. Aşa de pildă, dacă vânzătorul ar putea fi obligat sa predea lucrul vândut, deşi nu
i s-a plătit preţul, pentru a-şi realiza dreptul său de creanţă, el ar trebui să suporte concursul
celorlalţi creditori ai cumpărătorului. De asemenea, excepţia de neexecutare are un caracter
cominatoriu foarte eficace, fiind un mijloc important de presiune asupra celuilalt contractant.
În măsură în care acesta din urmă are nevoie de prestaţia corelativă a celuilalt, pentru a o
putea obţine, el va fi silit sa procedeze îndată la executarea prestaţiei sau prestaţiilor la care este
îndatorat.34

SECŢIUNEA 4. REZOLUŢIUNEA CONTRACTELOR

§ 1. Noţiunea de rezoluţiune
Contractul valabil încheiat produce efecte juridice, adică dă naştere drepturilor şi obligaţiilor
pentru părţile acestui contract şi, în condiţiile legii, pentru terţi. Ulterior încheierii contractului
însă pot interveni diferite circumstanţe în rezultatul cărora una sau toate părţile contractului nu
mai au interesul ca acesta să producă efecte juridice. De menţionat că interesul de a înlătura
efectele juridice ale contractului poate exista atît în cazul în care contractul nu a fost executat din
vina uneia dintre părţi cât şi în cazul în care nu se pune problema executării contractului sau nici
una dintre părţile contractului nu este vinovată pentru neexecutarea unor clauze din contract. În
cazul cînd există interesul uneia sau a tuturor părţilor de a elimina efectele produse de contract se
pune problema dreptului părţilor de a desfiinţa contractul şi de a înlătura, în măsura în care
aceasta mai este posibil, efectele pe care le-a produs contractul respectiv atît pentru părţi cât şi
pentru terţi35.
Termenii de rezoluţiune şi reziliere au primit accepţiuni diferite în doctrina de drept civil.
Alteori, pentru o singură accepţiune, se utilizează termeni diferiţi chiar în legislaţie. Fără
precizarea accepţiunilor acestor termeni şi fără o opţiune în favoarea uneia dintre aceste
termenul de scadenţei a prestaţiei corelative. Ea are doar dreptul de a cere ca în termen fixat să fie înlăturată
verosimilitatea că cealaltă parte nu va putea executa obligaţia corelativă după ce partea care urmează să execute
prima va executa propria obligaţie. Dacă în interiorul termenului fixat vor dispare circumstanţele care au permis
părţii obligate să presteze prima să considere că dreptul său la contraprestaţie este periclitat această parte va trebui să
execute obligaţia sa fără a pretinde executarea obligaţiei de către cealaltă parte sau prezentarea garanţiilor. Dreptul
său de a refuza prestaţia va înceta deoarece au dispărut circumstanţele care au atras naşterea acestui drept.
Întinderea termenului în care trebuie să fie executată contraprestaţia sau să se prezinte garanţii se determină în
dependenţă de circumstanţele cazului şi de practicile stabilite între părţi şi acest termen trebuie să fie suficient în
condiţiile concrete pentru a permite celeilalte părţi să execute obligaţia sa sau să prezinte garanţii, COMENTARIUL
CODULUI CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA, op.cit., p.585.
33
C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit, p.81.
34
L.Pop, op.cit., p.85.
35
COMENTARIUL CODULUI CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA, op.cit., p.605.
15
accepţiuni nu este posibilă înţelegerea fundamentului şi a naturii juridice a rezoluţiunii şi a
rezilierii.
Pentru a înlătura toată diversitatea terminologică, care este pe alocuri inutilă, credem că în
noul cod civil s-ar impune consacrarea termenului rezoluţiune ori de câte ori reglementarea se
referă la desfiinţarea, cu efecte retroactive, a contractelor sinalagmatice din cauza neexecutării
culpabile a obligaţiei uneia din părţi. O asemenea unificare terminologică ar avea avantajul că nu
ar mai permite confundarea rezoluţiunii cu alte cauze de ineficacitate a contractului. De exemplu,
nu s-ar mai confunda rezoluţiunea cu revocarea, ultimul termen fiind considerat cel mai indefinit
în dreptul civil.36
Mult timp, în sfera termenului de rezoluţiune au fost incluse toate cazurile de desfiinţare a
contractelor sinalagmatice ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de una din părţi,
indiferent dacă neexecutarea era culpabilă ori determinată de o împrejurare neimputabilă părţii
respective.
Chiar şi mai recent, rezoluţiunea a fost înţeleasă astfel. Cu referire la promisiunea bilaterală
de vânzare-cumpărare s-a arătat: „Dar nici în ipoteza în care neexecutarea de către una din părţi a
obligaţiei asumate prin antecontract n-ar fi nejustificată , ci ar fi determinată de împiedicări
obiective, neimputabile culpei sale, dreptul celeilalte părţi de a opta pentru rezoluţiunea
antecontractului şi repunerea în situaţia anterioară nu ar putea fi, totuşi, tăgăduit.”
Articolul 915 C.civ. intitulat „Rezoluțiunea pentru neexecutare” prevede: „Rezoluțiunea
pentru neexecutare are loc cînd se întemeiază pe dispozițiile art. 916, 917, 918 sau 919, precum
și cînd se întemeiază pe un alt caz de neexecutare a obligației contractuale pentru care legea sau
contractul acordă creditorului dreptul la rezoluțiune”.
Pentru a defini dreptul uneia sau a ambelor părţi de a desfiinţa contractul legiuitorul a folosit
termenii de rezoluţiune, reziliere şi revocare. Prin rezoluţiunea contractului se înţelege
desfiinţarea retroactivă a contractelor cu executare uno ictu (instantanee) în cazul în care una din
părţi nu execută obligaţiile contractuale. Deci prin declaraţia de rezoluţiune contractul încetează
să producă efecte juridice chiar de la momentul încheierii contractului. Deşi produce efecte
retroactiv ca şi în cazul nulităţii rezoluţiunea se deosebeşte de nulitate în primul rând prin faptul
că temeiurile de rezoluţiune apar abia după încheierea valabilă a contractului pe cînd temeiurile
nulităţii existau la momentul încheierii contractului, fapt ce împiedică contractul să producă
efecte juridice37.
S-a cristalizat însă, încă din doctrina mai veche, o acceptare mai restrictivă a rezoluţiunii,
această cale de desfiinţare a convenţiilor sinalagmatice fiind condiţionată de existenţa culpei
părţii care nu şi-a executat obligaţia, în schimb, consecinţele imposibilităţii fortuite de executare
a unei contract sinalagmatic trebuie analizate conform teoriei riscurilor contractuale. Astfel este
înţeleasă rezoluţiunea şi în prezent în literatura de specialitate.
Rezultă, în primul rând, că nu este vorba de o desfiinţare de drept a convenţiei, ci una
judiciară, spre deosebire de imposibilitatea fortuită de executare care, cum vom vedea, determină
după caz, fie desfiinţarea de drept a contractului sinalagmatic, fie doar stingerea obligaţiei
imposibil de executat.
În al doilea rând, desfiinţarea cu daune interese a convenţiei sinalagmatice implică ideea
vinovăţiei pentru că numai neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către debitor dă
creditorului dreptul la daune interese.
Concepţia potrivit căreia rezoluţiunea contractelor bilaterale se pronunţă pentru orice fel de
neexecutare, culpabilă sau neculpabilă, a obligaţiilor asumate de o parte se explică prin absenţa
unui text care să reglementeze la modul general, desfiinţarea acestor contracte în ipoteza
imposibilităţii fortuite de executare.38
Într-adevăr, în domeniul contractelor sinalagmatice, efectele imposibilităţii fortuite de
executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului contractual, ci ele cuprind şi
36
A.Pop, Gh.Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, 1980, p.413-414.
37
COMENTARIUL CODULUI CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA, op.cit., p.605.
38
L.Pop, op.cit., p.86.
16
desfiinţarea contractului. În aceste cazuri, creditorul nu mai poate fi silit să execute propriile
obligaţii sau are dreptul să ceară restituirea prestaţiilor deja executate, ceea ce ne face să credem
că numai în aceste cazuri se impune soluţia desfiinţării contractului. Dimpotrivă, în cazurile în
care problema riscului contractual este soluţionată potrivit excepţiei res perit creditori,
obligaţiile creditorului trebuie executate, ceea ce duce la concluzia că imposibilitatea fortuită de
executare constituie, în aceste ultime cazuri, o cauză de stingere a obligaţiilor debitorului, dar nu
şi o cauză de desfiinţare a contractului sinalagmatic, desfiinţarea contractului nu ar mai permite,
în aceste cazuri, executarea silită a obligaţiilor asumate de creditor.
Cum s-a subliniat în literatura de specialitate, teoria riscului contractului este utilă pentru că
indică partea care suportă riscul contractului, fără să arate însă ce se întâmplă cu acel contract,
dacă el mai este sau nu în fiinţă, ceea ce are consecinţe importante atât cu privire la obligaţiile
deja executate, cât şi cu privire la obligaţiile încă neexecutate, dar care s-ar mai putea executa.
De multă vreme imposibilitatea fortuită de executare nu constituie o cauză ne rezoluţiune a
contractului, dominând opinia potrivit căreia rezoluţiunea se poate pronunţa numai din culpa
debitorului, iar consecinţele imposibilităţii fortuite de executare trebuie analizate conform teoriei
riscurilor contractuale.
Aşadar, în cele ce urmează, prin rezoluţiune în sens restrâns, vom înţelege desfiinţarea, pe
cale judiciară sau convenţională, a contractului sinalagmatic, cu executare uno ictu, în cazul în
care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care
produce efecte retroactive.
Se poate accepta şi un sens larg al noţiunii de rezoluţiune, care să includă atât rezoluţiunea în
sens restrâns, cât şi rezilierea în accepţiunea pe care o vom prezenta în continuare.

§ 2. Fundamentul rezoluţiunii
Odată fixat conţinutul celor două noţiuni, este necesar să vedem care este fundamentul
rezoluţiunii şi al rezilierii, ceva necesar pentru a afla şi natura lor juridică. În acest scop, vom
prezenta mai întâi, specificul contractelor sinalagmatice, iar apoi vom analiza unele concepţii în
legătură cu fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii.
După cum ştim, după natura lor, contractele se împart în contracte unilaterale şi contracte
bilaterale sau sinalagmatice.39 Contractele sinalagmatice dau naştere la obligaţii în sarcina
ambelor părţi, ceea ce se exprimă în ideea reciprocităţii obligaţiilor, fiecare parte asumându-şi
obligaţii în considerarea obligaţiilor celeilalte părţi, ceea ce creează interdependenţa acestor
obligaţii.
Ideea reciprocităţii obligaţiilor necesită trei precizări:
1) Obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să aibă un izvor comun, de natură contractuală.
Este posibil ca obligaţiile părţilor să fie reciproce, dar născute din izvoare diferite, contractuale
sau extracontractuale. Contractele sinalagmatice imperfecte sunt un exemplu în acest sens. În
realitate, aceste contracte au un caracter unilateral, dar după încheierea lor, se naşte o datorie în
legătură cu executarea contractului şi în sarcina părţii neobligate iniţial. Această datorie nu
izvorăşte din contractul încheiat între părţi, ci dintr-un fapt juridic în sens restrâns, ulterior şi
exterior contractului propriu-zis. Ca urmare, noţiunea de contracte sinalagmatice imperfecte este
inexactă şi inutilă.40
2) Nu trebuie să se confunde ideea de reciprocitate a obligaţiilor sau a datoriilor cu ideea de
reciprocitate a prestaţiilor. Insuficienta diferenţiere a acestor noţiuni explică de ce uneori, s-a
afirmat că reciprocitatea este un element secundar, nedefinitoriu pentru contractele
sinalagmatice. Pentru a argumenta această concluzie au fost invocate stipulaţia pentru altul
împreună cu unele forme particulare pe care le îmbracă aceasta şi contractul de societate.
În asemenea situaţii, prestaţiile părţilor nu sunt reciproce (promitentul îşi execută prestaţia
faţă de terţul beneficiar şi nu faţă de stipulant; tot astfel, părţile în contractul de societate civilă,
39
De la cuvântul grecesc „synallagma”, care înseamnă schimb.
40
C.Stătescu, C.Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981,
p.47-48.
17
nu se obligă la prestaţii reciproce, ci se obligă unii faţă de alţii să pună ceva în comun, în
favoarea societăţii viitoare ca persoană juridică).
Afirmaţiile şi argumentele sunt corecte câtă vreme se referă la prestaţii, iar nu la datorii,
deoarece, deşi prestaţiile nu sunt reciproce, datoriile rămân reciproce. Este util să amintim că
datoriile intră în conţinutul obligaţiei, privită ca raport juridic, în timp ce prestaţiile formează
obiectul obligaţiei.
Deci, reciprocitatea obligaţiilor este necesară pentru existenţa oricărui contract sinalagmatic.
De cele mai multe ori, prestaţiile care formează obiectul acestor prestaţii, sunt şi ele reciproce,
alteori însă, una sau toate prestaţiile se execută în favoarea unei terţe persoane ori pentru
realizarea unui scop comun sau pentru constituirea unei persoane juridice. întotdeauna fiecare
parte are de executat cel puţin o prestaţie. În acest sens este corectă afirmaţia potrivit căreia
contractele sinalagmatice nasc nu numai obligaţii, ci şi prestaţii în sarcina tuturor părţilor.
3) Reciprocitatea obligaţiilor nu se confundă nici cu echivalenţa prestaţiilor. Pentru a depăşi
acest impas, s-a recurs la noţiunea de echivalenţă subiectivă, important fiind ca fiecare parte să
creadă că prestaţia sa este egală cu prestaţiile celeilalte părţi.

§ 3. Natura juridică a rezoluţiunii


Se admite, în general, că întemeindu-se pe ideea de culpă, rezoluţiunea şi rezilierea sunt
sancţiuni civile.41 Această calificare, deşi exactă, este insuficientă pentru a stabili natura juridică
a rezoluţiunii şi rezilierii, pentru că ele nu sunt sancţiuni civile sui generis. Or, ca natură juridică,
rezoluţiunea şi rezilierea nu sunt decât varietăţi ale răspunderii contractuale. Desigur,
răspunderea contractuală este ea însăşi o sancţiune civilă. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
se încadrează în sfera acestei noţiuni, dar nu pentru că ar fi sancţiuni civile sui generis, ci pentru
că sunt forme speciale ale răspunderii civile contractuale.
Deci, suntem de părerea că, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere este în realitate o acţiune în
responsabilitate contractuală. Dar răspunderea civilă contractuală constituie tocmai natura
juridică a executării silite prin echivalent a obligaţiilor contractuale. De aici, rezoluţiunea şi
rezilierea contractului constituie o varietate de executare silită prin echivalent.
Natura juridică a rezoluţiunii şi rezilierii, ca varietate de executare silită prin echivalent şi
deci de răspundere civilă contractuală, este pusă în evidenţă în literatura de specialitate printr-o
opinie, potrivit căreia, partea în privinţa căreia nu s-a executat angajamentul poate cere odată cu
desfiinţarea contractului şi daune interese. Deci, desfiinţarea contractului şi daunele interese sunt
modalităţi de executare prin echivalent a obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice.
Deci, regula este că rezoluţiunea şi rezilierea se aplică contractelor sinalagmatice.
Interdependenţa obligaţiilor reciproce, care se manifestă atât genitiv cât şi funcţional, ca efect al
prelungirii noţiunii de cauză de pe terenul formării, pe cel al executării contractului, este
specifică numai contractelor sinalagmatice. De altfel, rezoluţiunea şi rezilierea, împreună cu
excepţia de neexecutare a contractului şi cu teoria riscurilor contractuale, sunt considerate, ca
efecte specifice ale contractelor sinalagmatice, sau mai exact, efecte specifice ale neexecutării
contractelor sinalagmatice.

§ 4. Condiţiile rezoluţiunii şi ale rezilierii


Înţelegerea rezoluţiunii şi rezilierii, ca varietăţi de executare prin echivalent a obligaţiilor
contractuale şi deci forme specifice de răspundere civilă contractuală, explică modul în care au
fost formulate, în doctrină, condiţiile necesare pentru aplicarea acestor sancţiuni şi permite,
nuanţarea condiţiilor respective.
În literatura de specialitate nu există o opinie unitară asupra condiţiilor necesare pentru
pronunţarea rezoluţiunii sau rezilierii.
Într-o opinie, condiţiile rezoluţiunii ar fi următoarele: acţiunea în rezoluţiune aparţine
contractantului care şi-a executat sau este gata să-şi execute obligaţia, dar nu poate obţine
executarea de bună voie a obligaţiei celeilalte părţi; punerea în întârziere a părţii care nu şi-a
41
Ibidem, p.432.
18
executat obligaţia; pronunţarea rezoluţiunii de către instanţa judecătorească.42
Potrivit altei păreri, neexecutarea obligaţiei, din culpa părţii căreia îi revine această obligaţie,
cererea formulată de cealaltă parte, pronunţarea de către justiţie şi punerea în întârziere ar fi
condiţiile necesare pentru desfiinţarea contractului prin rezoluţiune.43
Dintre elementele reţinute în aceste opinii, unele nu se par a fi condiţii ale rezoluţiunii şi
rezilierii. Cererea de rezoluţiune sau reziliere este un mijloc procesual cuprins în acţiunea în
rezoluţiune, condiţiile necesare pentru aplicarea acestor sancţiuni fiind distincte de mijloacele
procesuale care alcătuiesc acţiunea. Pe de altă parte, caracterul judiciar al rezoluţiunii şi rezilierii
evidenţiază doar că aplicarea sancţiunilor în discuţie este de competenţa generală a instanţelor
judecătoreşti.
În schimb, adevărate condiţii ale rezoluţiunii şi ale rezilierii sunt: neexecutarea obligaţiei,
culpa părţii căreia îi revine această obligaţie şi punerea în întârziere44, de altfel, unii autori reţin
numai aceste elemente drept condiţii ale rezoluţiunii şi al rezilierii. Observăm dar că aceste
condiţii se întâlnesc şi în cazul executării silite prin echivalent a obligaţiilor contractuale.
Condiţiile rezoluţiunii şi rezilierii se explică tocmai prin aceea că aceste sancţiuni sunt o
varietate de executare silită indirectă, specifică obligaţiilor născute dintr-un contract
sinalagmatic. Ca urmare, condiţiile rezoluţiunii şi ale rezilierii sunt tocmai condiţiile dreptului la
despăgubiri, aşa cum sunt ele conturate în materia executării silite indirecte a obligaţiilor
contractuale.
Ca urmare aceste condiţii sunt: neexecutarea obligaţiei asumate de către una din părţi, ceea
ce constituie o faptă ilicită; vinovăţia părţii respective, care poate îmbrăca forma culpei sau a
intenţiei; prejudiciul; punerea în întârziere; inexistenţa unei cauze de nerăspundere.

§ 5. Conţinutul condiţiilor rezoluţiunii şi rezilierii


Conţinutul acestor elemente este cel precizat în doctrina referitoare la răspunderea civilă, fie
ea contractuală, fie ea delictuală. Desigur, întrucât rezoluţiunea şi rezilierea sunt sancţiuni civile
care se aplică în cadrul unei forme speciale de răspundere contractuală, condiţiile lor prezintă
unele particularităţi faţă de cele ale răspunderii contractuale de drept comun, particularităţi care
se manifestă nu atât în situaţia tipică reglementată de codul civil, cât mai ales în dispoziţiile
derogatorii care se aplică rezoluţiunii şi rezilierii unor contracte speciale.
Prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, inexistenţa unei cauze de
nerăspundere nu ridică probleme deosebite în contextul rezoluţiunii şi al rezilieri.
În ceea ce priveşte capacitatea, nu este necesară o analiză distinctă pentru că ea reprezintă o
premisă a vinovăţiei. Desigur, este vorba de capacitatea de a contracta, iar nu de capacitatea
delictuală. De regulă, dacă a existat capacitatea contractuală în momentul încheierii contractului,
această premisă a vinovăţiei este îndeplinită şi la data la care se angajează răspunderea
contractuală în forma particulară a rezoluţiunii şi a rezilierii.
Nu mai puţin, în intervalul de timp dintre data încheierii contractului şi aceea la care se
analizează neexecutarea obligaţiilor contractuale, pot interveni schimbări care afectează
capacitatea contractuală. Deoarece această capacitate a existat în momentul încheierii
contractului nu s-ar putea pune, în nici un caz, problema nulităţii actului juridic.
Credem că, în măsura în care nu este vorba de obligaţii intuitu personae, incapacitatea de
exerciţiu a debitorului, ca urmare a punerii sub interdicţie, nu echivalează cu o imposibilitate
fortuită de executare, nedeterminând deci stingerea obligaţiilor. Evident, orice acţiune în justiţie
îndreptată împotriva incapabilului, inclusiv acţiunea în rezoluţiune sau reziliere va trebui să ţină
seama de dispoziţiile legale care reglementează reprezentarea unei asemenea persoane şi orice
alte măsuri de protecţie juridică.
O asemenea soluţie, deşi derogă de la regula potrivit căreia, răspunderea se întemeiază pe
vinovăţie, ceea ce presupune existenţa discernământului, este în concordanţă cu principiul
42
P.I.Demetrescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.53.
43
T.R.Popescu, op. cit., p.138-139.
44
Art.735 C.civ.
19
echităţii.
Nu trebuie uitat că, uneori, chiar şi în materia răspunderii civile delictuale s-a admis, în
practica judiciară, tocmai pentru a se satisface principiul echităţii, că incapabilul poate fi obligat
la repararea prejudiciului dacă starea sa patrimonială îi îngăduie.

§ 6. Neexecutarea obligaţiilor contractuale


Codul civil nu conţine o definiţie a noţiunii de neexecutare a obligaţiilor contractuale. În
doctrină, nevoia de a contura această noţiune a determinat temeinice incursiuni în dreptul
comparat, ceea ce a permis formularea unor concluzii de o deosebită valoare teoretică şi practică.
Determinarea conţinutului contractului este opera logică necesară pentru a stabili existenţa
oricărui tip de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Este firesc să se identifice mai întâi
obligaţiile contractuale pentru a se verifica apoi, pe această bază, executarea acestor obligaţii.
Problema determinării conţinutului contractului este legată de chestiunea calificării juridice a
oricărei convenţii şi presupune, totodată, aplicarea conjugată a regulilor generale şi speciale de
interpretare a actelor juridice. De asemenea, delimitarea răspunderii civile delictuale de
răspunderea civilă contractuală este subsumată problemei determinării conţinutului contractului.
Din această perspectivă este de reţinut că, în contract sunt cuprinse nu numai clauzele expres
stipulate de părţi, ci şi clauzele pe care echitatea, obiceiul sau legea le presupune într-o anumită
specie de contract. În ceea ce priveşte clauzele inserate expres în contract, trebuie să se ţină
seama de principiul priorităţii voinţei reale a părţilor.
Odată clarificate obligaţiile contractuale, se poate aprecia măsura executării acestora.
Neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligaţii
contractuale, orice neconcordanţă între prestaţia promisă de creditor prin contract şi prestaţia
efectiv executată de debitor intră în sfera noţiunii de neexecutare. Aşadar, această noţiune prin
conţinutul ei, face parte dintre elementele obiective sau materiale ale răspunderii civile
contractuale. Este deci inexact să se confunde neexecutarea contractului cu vinovăţia.
Neexecutarea are valoarea unei fapte ilicite pentru că orice contract este legea părţilor, formulă
care exprimă principiul forţei obligatorii a contractului. Neîndeplinirea oricărei obligaţii
contractuale semnifică deci şi încălcarea legii, dacă nu există o împrejurare care să înlăture
caracterul ilicit al faptei. Se face distincţie între neexecutarea culpabilă şi neexecutarea fortuită a
obligaţiilor contractuale.
Această distincţie este relevantă şi în privinţa rezoluţiunii sau a rezilierii, vinovăţia fiind o
condiţie nu numai a răspunderii contractuale în forma ei generală, ci şi a manifestărilor
particulare de răspundere contractuală, cum este cazul rezoluţiunii sau al rezilierii. Fiind însă o
condiţie autonomă a răspunderii contractuale, inclusiv şi a rezoluţiunii sau a rezilierii,
neexecutarea trebuie privită mai întâi în sine însăşi, discuţia privind vinovăţia având sens numai
dacă se dovedeşte neîndeplinirea unei obligaţii contractuale.
Neexecutarea îmbracă forme multiple. Ea poate să fie totală sau parţială, din punct de vedere
cantitativ sau calitativ, temporară sau definitivă şi ireversibilă, pozitivă sau negativă.
Într-un fel sau altul, fiecare dintre aceste forme ale neexecutării produce anumite consecinţe
în planul răspunderii contractuale, cu referire specială la rezoluţiune sau reziliere.

§ 7. Renunţarea la dreptul de a cere rezoluţiunea contractului


Uneori, chestiunea renunţării la acest drept şi chestiunea exercitării dreptului de opţiune sunt
tratate în mod nediferenţiat. Este adevărat că alegerea uneia dintre variantele dreptului material
la acţiune în ipoteza analizată pare să semnifice renunţarea la cealaltă variantă. Am văzut însă că
această renunţare este doar temporară, creditorul putând să schimbe opţiunea în anumite limite.
Renunţarea la dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea semnifică chiar renunţarea la dreptul
de opţiune. Ca urmare, partea interesată va putea cere executarea silită, directă sau indirectă, în
forma ei generală.
Chestiunea renunţării la dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea contractului este
controversată în doctrina juridică.
20
S-a susţinut astfel că renunţarea la acest drept nu este posibilă, uneori fără nici o motivare,
alteori cu motivări diferite.
În acest sens, s-a argumentat că nu se poate renunţa însă anticipat la dreptul de a cere
rezoluţiunea contractului în caz de neexecutare, căci s-ar putea ajunge la situaţia inechitabilă ca
debitorul deficient să pretindă executarea contractului de către cocontractantul său, fără
contraechivalent. În această opinie, renunţarea la dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea ar
fi posibilă după ce a intervenit neexecutarea obligaţiei întrucât creditorul poate să aprecieze
consecinţele actului său.45
Dintr-o altă perspectivă, s-a apreciat că ar fi inadmisibilă ca tocmai partea care intenţionează
să nu-şi execute obligaţiile să aibă posibilitatea de a decide asupra rezoluţiunii. În plus,
neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate de una dintre părţi lipseşte de cauză obligaţia
celeilalte părţi, această idee fiind un element esenţial care fundamentează sancţiunea rezoluţiunii
sau a rezilierii. Împrejurarea că excepţia de neexecutare a contractului ar putea fi folosită de către
una din părţi în cazul în care cealaltă nu-şi execută propriile obligaţii este de natură să menţină,
fără limită în timp, incertitudinea cu privire la raporturile contractuale, ceea ce poate crea
prejudicii creditorului. De asemenea, executarea silită n-ar constitui, întotdeauna o cale eficientă,
fie pentru că debitorul a devenit insolvabil, fie pentru că ar contraveni altor interese ale
creditorului.46
Şi noi împărtăşim părerea potrivit căreia renunţarea la dreptul de a cere rezoluţiunea sau
rezilierea este posibilă.
Împrejurarea că neexecutarea de către una dintre părţi a obligaţiilor asumate lipseşte de
cauză obligaţiile celeilalte părţi nu este de natură să ducă la altă concluzie pentru că, aşa cum am
văzut, cauza este un element subiectiv care compune voinţa juridică. Ca urmare, desfiinţarea
contractului nu se produce de plin drept, numai datorită neexecutării obligaţiilor contractuale, ea
presupunând şi o apreciere liberă a creditorului acestor obligaţii. Pe baza acestei aprecieri,
creditorul va alege între executarea silită a contractului, în natură sau prin echivalent, şi cererea
de rezoluţiune sau reziliere. Tocmai pentru că acest drept de opţiune este prevăzut în favoarea
creditorului, acesta poate să renunţe anticipat la dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea
convenţiei.
Fie că este bilaterală sau unilaterală, convenţia de renunţare la acest drept nu presupune că
partea care nu-şi va executa obligaţiile decide cu privire la rezoluţiune sau reziliere. În realitate ,
printr-o asemenea convenţie, una sau ambele părţi îşi manifestă voinţa de a renunţa la un drept
propriu, iar nu de a dispune cu privire la un drept al celeilalte părţi. Aşa fiind, decizia cu privire
la rezoluţiune nu este luată de debitorul obligaţiei neexecutate, ci de creditorul acesteia. Este
adevărat că odată luată, această decizie dobândeşte forţa obligatorie a contractului, astfel încât ea
n-ar mai putea fi modificată decât prin voinţa ambelor părţi, iar nu prin voinţa unilaterală a părţii
care a renunţat la dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea.
Este lipsită de temei îngrijorarea că, prin renunţarea anticipată la rezoluţiune sau reziliere, s-
ar permite părţii în culpă să ceară executarea obligaţiilor celeilalte părţi, fără ca aceasta din urmă
să obţină un echivalent al prestaţiei sale. Într-adevăr, fiecare parte poate opune celeilalte excepţia
de neexecutare. Dacă o parte şi-a executat însă obligaţiile, ea poate să pretindă celeilalte părţi fie
executarea silită în natură a propriilor obligaţii, fie executarea silită prin echivalent.
Împrejurarea că cealaltă parte ar fi insolvabilă nu ar face cu nimic mai utilă pronunţarea
rezoluţiunii sau a rezilierii. Într-adevăr, în ipoteza în care creditorul şi-a executat deja obligaţiile,
rezoluţiunea are ca afect repunerea în situaţia anterioară, debitorul putând fi obligat şi la daune
interese. Aceste efecte nu se vor putea însă produce de plin dacă debitorul este insolvabil. Când
este vorba de reziliere, deşi efectele se produc numai pentru viitor, ex nunc, debitorul poate fi
obligat la daune interese. De asemenea, creditorul nu se va putea bucura de aceste despăgubiri
dacă debitorul este insolvabil.
45
D.Cosma, op.cit.,p.252.
46
E.Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în rezoluţiune / „Revista română de drept”,
nr.8/1990, p.56.
21
Tot cu referire la reziliere, trebuie să se facă distincţia între contractele cu executare
succesivă pe durată determinată şi cele cu executare succesivă pe durată nelimitată. În primul
caz, renunţarea anticipată la reziliere nu ridică probleme diferite faţă de renunţarea anticipată la
rezoluţiune. În cel de-al doilea caz, s-ar putea obiecta însă că, în absenţa dreptului de a cere
rezilierea, partea care îşi execută obligaţiile ar fi silită să suporte la nesfârşit prejudiciile datorate
neexecutării obligaţiilor de către cealaltă parte. Obiecţia este nejustificată pentru că, în acest
ultim caz, părţile au posibilitatea denunţării unilaterale a convenţiei, cu respectarea anumitor
formalităţi, independent de ideea de neexecutare şi de ideea de culpă.47
Ori de câte ori se încheie contractele cu executare succesivă pe durată nedeterminată,
posibilitatea denunţării unilaterale este de esenţa acestor contracte, pentru că altfel, s-ar încălca
principiul constituţional al libertăţii persoanei. Dacă părţile care încheie asemenea contracte nu
le-ar putea denunţa unilateral, cu respectarea formalităţilor legale, s-ar putea crea adevărate
servituţi personale ca forme de îngrădire a libertăţii persoanei. Din această perspectivă, se poate
afirma că, în cazul contractelor cu executare succesivă încheiate pe durată nedeterminată părţile
nu ar putea renunţa unilateral contractul, pentru că s-ar încălca limitele de voinţă în materie
contractuală. Altfel spus, legiuitorul îngrădeşte o formă particulară de libertate care poate avea
efect distructiv asupra altor forme particulare de libertate sau asupra sferei libertăţii persoanei în
ansamblul său.
Pentru a încheia expunerea argumentelor în favoarea renunţării anticipate la dreptul de a
cere rezoluţiunea sau rezilierea mai trebuie subliniat că nu există nici o raţiune pentru a distinge
în funcţie de momentul în care intervine această renunţare. Dacă se acceptă posibilitatea
renunţării la acest drept după ce intervine o neexecutare a obligaţiei, trebuie să se dea aceeaşi
soluţie şi în ipoteza în care renunţarea se produce anterior acestui moment.
Deci, această renunţare poate fi rezultatul înţelegerii părţilor care au încheiat un contract
sinalagmatic. Înţelegerea poate fi o clauză a contractului, caz în care renunţarea la dreptul de a
cere rezoluţiunea sau rezilierea este contemporană cu încheierea contractului. Renunţarea poate
să intervină însă şi ulterior încheierii contractului sinalagmatic, printr-o înţelegere distinctă.
În ambele situaţii, înţelegerea de renunţare la dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea
contractului poate fi unilaterală sau bilaterală.
Este însă posibilă renunţarea la dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea printr-un act
unilateral ? În caz afirmativ, care este forţa juridică a unui asemenea act?
În absenţa unei reglementări legale care să dea forţă juridică obligatorie unui asemenea act,
tindem să credem că renunţarea făcută pe această cale are o semnificaţie juridică limitată. Într-
adevăr, în dreptul civil al republicii noastre nu există dispoziţii legale care să reglementeze la
nivel de principiu actul juridic unilateral. Unele dispoziţii speciale reglementează doar anumite
specii de acte juridice unilaterale.
În consecinţă, eventualele renunţări făcute prin acte unilaterale au doar valoarea exercitării
dreptului de opţiune, în cadrul procesului civil, dar cu posibilitatea schimbării opţiunii iniţiale, în
limitele menţionate mai sus.

SECŢIUNEA 5. RISCUL CONTRACTULUI

Asemenea excepţiei de neexecutare şi rezoluţiunii ori rezilierii contractului, problema


riscului contractului se pune tot în cazul contractelor sinalagmatice. Să presupunem că una dintre
părţi este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent de orice culpă, să-şi
îndeplinească obligaţiile contractuale pe care şi le-a asumat. Va putea ea să pretindă celeilalte
părţi să-şi execute obligaţia ?48 De exemplu, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
vânzătorul se află în imposibilitate de a preda lucrul vândut deoarece acesta a pierit dintr-un caz
de forţă majoră. Va putea totuşi vânzătorul să pretindă de la cumpărător plata preţului?
Cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului, în cazul imposibilităţii fortuite de
47
Fr.Deak, St.Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.107-108.
48
C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., p.87.
22
executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi? Din modul în care am formulat problema,
rezultă deosebirea faţă de rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Rezoluţiunea sau rezilierea
presupun o neexecutare a contractului imputabilă uneia dintre parţi.
Riscul contractului apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare
a imposibilităţii fortuite, deci a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părţi.
Data fiind împrejurarea ca imposibilitatea de executare este independentă de voinţa părţilor,
nu este locul nici pentru o acţiune în despăgubiri din cauza neexecutării.
Întrebarea care se ridică aici este „cine suporta riscul contractului”? Regula este că riscul
contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat. Anumite particularităţi
există în cazul contractelor translative de proprietate privind bunuri certe, particularităţi la care
ne vom referi mai jos.
Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea
pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea
pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Această regulă nu are o formulare generala în Codul civil ci are numai unele aplicări, în
diferite materii, aşa cum vom arăta în continuare, aplicaţii care îi confirmă existenţa ca principiu
şi în legislaţia actuală.
Temeiul juridic al regulii îl găsim, şi aici, în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, în
împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Aşa fiind,
neexecutarea uneia lipseşte de suport juridic pe cealaltă, care, astfel, nu va mai trebui să fie
executată.
În cele ce urmează vom evoca unele aplicaţii ale regulii că riscul contractului îl suporta
debitorul obligaţiei imposibil de executat.
În materie de închiriere dacă, în timpul locaţiunii, lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz
fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut. Aceasta Înseamnă că închiriatorul nu va avea
dreptul să pretindă chiria de la chiriaş. Închiriatorul este debitor al unei obligaţii imposibil de
executat - de a procura folosinţa lucrului – şi, deci, suportă riscul contractului.
În cazul contractului de antrepriză, dacă, înainte de predare, lucrul confecţionat de
antreprenor piere în mod fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru
munca investită în confecţionarea lucrului. Antreprenorul are, în cazul analizat, calitatea de
debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi, deci, suportă riscul contractului.
În toate situaţiile avute în vedere mai sus, am pornit de la ideea că întreaga obligaţie a uneia
dintre părţi a devenit imposibil de executat pentru cauze neimputabile.
Ce soluţie vom adopta în situaţia în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de
executat ?
După caz, doua soluţii sunt posibile în această situaţie:
- fie soluţia de a se reduce, în mod corespunzător, contraprestaţia ce ar urma sa fie executată
de către cealaltă parte, caz în care debitorul obligaţiei imposibil de executat va suporta riscul
contractului numai în măsura părţii neexecutate de el,
- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii, în întregime, a contractului, în măsură în care partea ce
ar putea fi executată nu asigură satisfacerea scopului pentru care contractul a fost încheiat. In
această situaţie riscul contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de
executat, asemenea situaţiei în care întreaga obligaţie nu s-ar fi putut executa.49

49
C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., p.89.
23