Universitatea din Pitești

Facultatea de Științe Economice și Drept

Specializarea Drept

Referat
Disciplina: Drept civil. Obligații.
Tema: „Executarea silită în natură”

Coordonator științific: lector univ. Șerban-Barbu Sorina-Margareta

A elaborat: Frunza Livia
anul II, grupa 3, ZI

Pitești 2018
Cuprins:
1. Executarea obligațiilor
2. Executarea silită a obligației
2.1 Scurt istoric
2.2 Formele și modalitățile executării silite
3. Executarea silită în natură
3.1 Noțiune
3.2 Funcționare
3.3 Condiții
3.4 Executarea silită a obligațiilor de a da, de a face și de a nu face
4. Concluzie
1.Executarea obligațiilor
Rațiunea existenței oricărei obligații este de a fi stinsă prin executare. Astfel, creditorul va
obține prestația la care este îndreptățit, firesc fiind ca executarea să fie făcută în mod voluntar,
caz în care vorbim despre plată.1 Dacă debitorul nu vrea să execute benevol prestația la care
este ținut, creditorul poate recurge la2 executarea silită a obligației.

2. Executarea silită a obligației

Executarea silită se integrează procesului civil, reprezentand cea de-a doua fază a acestuia,3 o
procedură prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărare
judecătorească ori printr-un alt act executoriu, constrange, cu concursul organelor de stat
competente, pe debitorul său care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgand dintr-un
asemenea titlu, de a le aduce la indeplinire, in mod silit.
Scopul procedurii constă în restabilirea ordinii de drept încășcate prin valorificarea măsurilor dispuse
printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu.

2.1 Scurt istoric

Executarea silită, ca instituție juridică, este cunoscută încă din epoca romană.
La romani, execuția avea un caracter preponderent penal și extrajudiciar, datornicul fiind
considerat un delincvent.
Legea celor XII Table modifică vechea perspectivă romană asupra executării silite, punând
accentul pe urmărirea bunurilor debitorului.
În România, izvoarele executării silite sunt relativ necunoscute, apreciindu-se că procedura de
executare urma regulile cuprinse în Basilicale, dar că problemele de executare erau lăsate la
bunul plac al celor interesați.
Executarea contra persoanei este întâlnită în anumite documente- Codul lui Andronache
Donici (1814-1817).
Ca o caracteristică a vechilui drept românesc menționăm instabilitatea din cadrul procesului
de judecată și, ca urmare, instabilitatea în executarea hotărârii.
În vechiul drept românesc au fost cunoscute anumite instituții (de ex. Zavesca- prin care cel
ce pierdea procesul se obliga să plătească Domnului țării o sumă de bani pentru a se relua
judecata), ce aveau ca autoritate judecătorească supremă pe Domnul Țării, ajutat de Sfatul
Domnesc, care hotăra în mod arbitrar reluarea sau nu a judecății.
Codul de procedură civilă în forma sa inițială, redactată în anul 1865, prevedea în art.380
posibilitatea constrângerii corporale a debitorului, dispoziție la care s-a renunțat cu ocazia
modificării Codului de procedură civilă din anul 1900.
În prezent, executarea silită nu poate purta asupra persoanei debitorului.

1
Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 69
2
M. Nicolae, Prescripția extinctivă, Ed. Rosetti, București, 2005
3
In accepţiunea noului Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, publicată in Monitorul Oficial
al Romaniei, partea I, nr.485/15.07.2010
2.2 Formele și modalitățile executării silite
Modalităţile executării silite sunt:
A. Executarea silită directă – este modalitatea de executare în cadrul căreia creditorul tinde
să obţină realizarea în natură a prestaţieicare formează obiectul obligaţiei ce-i revine
debitorului conform titlului executoriu.
Formele executării silite directe sunt: predarea silită a bunurilor mobile (art.575-577
C.pr.civ.), predarea silită a bunurilor imobile (578- 580/1 C.pr.civ.), executarea silită a altor
obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face (art.580/2-580/5 C.pr.civ.);
B. Executarea silită indirectă este modalitatea de executare prin care creditorul ce are de
realizat o creanţă bănească urmăreşte să se îndestuleze din sumele obţinute prin vânzarea
bunurilor imobile sau mobile ale debitorului sau prin poprirea sumelor de bani, titlurilor de
valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de către un terţ.
Formele executării silite indirecte sunt: urmărirea bunurilor mobile (art.411-449 C.pr.civ.);
poprirea (art.452-461 C.pr.civ.); urmărirea fructelor neculese şi recoltelor prinse de rădăcini
(art.463- 466, 469-470 C.pr.civ.); urmărirea silită a bunurilor imobile (art.488-523 C.pr.civ.).

3. Executarea silită în natură

3.1 Noțiune
Executarea silită în natură [reglementată de art.1527-1529 C.civ., inspirate de art.1601-1603
C. Civ.Q1] semnifică, „în sensul său restrâns, procedeul prin care creditorul obține, pe cât
posibil, chiar obiectul contractului” (al obligației în general) și care trebuie „opus compensării
prin despăgubiri, în cazul în care creditorul nu o obține”.
Maniera de reglementare reprezintă o probă a atașamentului legiuitorului față de sistemul
continental de drept, în care executarea silită în natură reprezintă un pandant al principiului
„pacta sunt servanda”2, putând fi solicitată oricât de oneroasă și nepractică s-ar dovedi3, cu
singura limită a imposibilității executării în natură.4

Articolul 1516 alin. (1) NCC ( (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută
obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-
interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; )
consacră principiul executării în natură (directe) a obligaţiei, stabilind dreptul creditorului la
îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Executarea în natură a obligaţiei
presupune îndeplinirea prestaţiei la care s-a obligat debitorul, iar nu plata unui echivalent
bănesc.5
1
V. Pineau/ Burman/ Gaudet, p.741, nr. 436
2
Adagiu latin utilizat pentru a da expresie principiului consensualismului in armonie cu care acordul de vointa
(sau convenit de parti produce efecte juridice prin el insusi, fiind suficient pentru perfectarea unui contract (sau
in general a unui act juridic) indiferent de forma in care se exteriorizeaza.
3
Dreptul la executarea silită în natură constituie regulă de bază în dreptul continental, dar ea cunoaște limite care
sunt prezente în toate sistemele de drept. Limita principală este dată de exigența neîncălcării libertății personale a
debitorului. În dreptul german, dreptul creditorului de a obține o hotărâre judecătorească de obligare la executare
este expres recunoscut de jurisprudență. Dreptul francez, de asemenea, admite dreptul creditorului de a obține
executarea silită în natură a obligațiilor debitorului.
4
În dreptul anglo-saxon, executarea silită în natură poate fi acordată numai în condițiile în care daunele-interese
se dovedesc a fi un remediu neadecvat.
5
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil.
Comentariu pe articole. Ediția 2, Ed. C.H.Beck, București, 2014, p.1231
3.2 Funcționare
Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. În cazul în care
conformitatea executării nu se realizează, creditorul este îndreptățit să solicite exercitarea
forțată a obligațiilor, adică executarea lor silită în natură. Principiul consacrat de legiuitorul
român este acela că, întotdeauna când debitorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale,
creditorul poate să solicite executarea silită în natură. Singura excepție de la aceasă regulă este
dată de imposibilitatea executării în natură. Chiar dacă o asemenea executare silită în natură
este extrem de oneroasă și pentru creditor, și pentru debitor, chiar dacă ea se dovedește extrem
de nepractică pentru ambele părți și chiar dacă apare evident că ar fi mai utilă înlocuirea sa cu
remediul daunelor-interese, creditorului tot nu îi poate fi refuzată pretenția de executare silită
în natură decât dacă ea este imposibilă.

3.3 Condiții
Conform art. 1527 alin. (1) C. civ. „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie
constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este
imposibilă.” Imposibilitatea este una dintre piedicile executării în natură. Alături de aceasta,
regăsim și alte cauze care împiedică executarea în natură. De aceea, reținem următoarele
condiții:
a) utilizarea remediilor pentru neexecutare nu se poate realiza decât cu condiția punerii
prealabile în întârziere a debitorului. Punerea în întârziere se poate realiza și de drept, în
ipoteza anumitor obligații (art. 1523 C. civ. )
b) executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Ea nu este posibilă atunci când: - ne aflăm
în cazul unei imposibilități fortuite de executare, temporară sau definitive, care duce la
amâncarea exigibilității obligației sau chiar la stingerea acesteia; - atunci când imposibilitatea
se datorează culpei debitorului [e.g. din culpa debitorului obligației de predare, bunul a pierit-
în această ultimă ipoteză, debitorul va fi ținut la plata de daune-interese]; - atunci când
imposibilitatea de executare în natură se datorează naturii obligației [e.g. obligațiile de a face
nu pot fi, în principiu, executate în natură; același lucru se poate spune și despre obligațiile de
a nu face]
c) în sfârșit, pentru ca remediul executării în natură să poată fi utilizat, mai este necesar și ca
debitorul să nu aibă altă cauză justificată de a refuza executarea propriilor prestații [e.g.
debitorului nu i se poate pretinde executarea dacă creditorul însuși nu și-a executat propriile
obligații sau nu a făcut o ofertă conformă de executare- ipoteza excepției de neexecutare;
atunci când ordinea contractuală a executării prestațiilor impune executarea prealabilă a
obligațiilor creditorului și acesta nu a efectuat această executare- v. Art. 1555 C. Civ., în
cazurile în care creditorul este pus în întârziere și refuză să preia executarea- v. Art. 1510-
12511 C. Civ.]
Legiuitorul folosește, în materie, o sintagmă interesantă: creditorul poate utiliza „orice alt
mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă”.
În primul rând, textul pare să tolereze remediul aparte al corectării executării de către debitor.
Din păcate, reglementarea se dovedește mult prea sumară în această privință- de regulă,
dreptul la corectarea (îndreptarea) executării este văzut ca un remediu în oglindă pentru
termenul suplimentar de executare, dar nu a fost preluat ca atare în dreptul român, de unde nu
se poate însă deduce că nu ar fi permis. [e.g. debitorul omite să predea toată marfa
cumpărătorului și, înainte de invocarea altor remedii de către acesta, segrăbește să completeze
executarea cu părțile lipsă, chiar dacă o face după scadența contractuală inițială].
1
art. 1527 alin. (1) C. Civ.; e.g., cumpărătorul poate să solicite executarea silită a obligației de predare a bunului
vândut, cu excepția cazului în care acesta a pierit
În al doilea rând, creditorul poate utiliza și alte mijloace care ar duce la remedierea executării-
ne putem gândi aici la soluții alternative, cum ar fi vânzarea sau cumpărarea de substitut [e.g.
cumpărătorul care nu și-a primit marfa în termen de la vânzător poate să o achiziționeze de la
un terț și să solicite vânzătorului neexecutat diferența de preț, dacă aceasta există], menite să
rezolve problema unei oferte neconforme1 de executare în maniera indirectă a daunelor-
interese pentru diferența de valoare între prețul obținut sau plătit de la sau către un terț.

3.4 Executarea silită a obligațiilor de a da, de a face și de a nu

face
A. Obligații de a da
a) Executarea în natură a obligațiilor monetare.
Obligația de a da o sumă de bani poate fi executată numai în natura ei specifică, adică prin
plata unei sume de bani, astfel încât, în privința lor, fie că vorbim de răspunderea contractuală
sau de executarea silită, până la un punct, cele două remedii nu pot fi decât identice. În plus,
răspunderea poate implica despăgubiri suplimentare pentru întârziere. Dacă debitorul refuză
executarea voluntară, creditorul va putea recurge la urmărirea mobiliară, la urmărirea silită
imobiliară, la poprirea sumelor datorate debitorului de către terți sau la urmărirea fructelor și a
veniturilor imobilelor debitorului.
b) Executarea în natură a prestației de a da un bun individual determinat.
În acest caz, debitorul este ținut, pe de o parte, să transfere dreptul de proprietate sau un alt
drept real și, pe de altă parte, să predea creditorului bunul în materialitatea lui. Potrivit
reglementărilor dreptului civil, transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual
determinat are lor în momentul încheierii contractului sau în acela al înscrierii în cartea
funciară a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. Așadar, această îndatorire a
debitorului se execută întotdeauna în natură. De aceea, problema neexecutării în natură a
obligațiilor debitorului se pune numai în legătură cu îndatorirea lui de a preda creditorului
bunul individual determinat care este obiectul material al prestației. Dacă debitorul refuză
predarea bunului individual determinat, creditorul poate, cu concursul forței publice, să
solicite executarea silită directă, adică: predarea silită a bunurilor mobile și/sau predarea silită
a imobilelor.
c) În ipoteza predării de către debitor a unor bunuri neconforme (care prezintă defecte
aparente sau ascunse, sesizate în condițiile prevăzute la regementarea garanției de vicii
ascunse, respectiv a predării), executarea silită în natură include remediile reparării și
înlocuirii, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.
d) Executarea în natură a prestației de a da bunuri de gen.
În cazul acestor bunuri, transferul dreptului de proprietatea operează numai în momentul
individualizării lor, care, de regulă, are loc cu prilejul predării. Dacă debitorul refuză să
individualizeze bunurile prin numărare, cântărire sau măsurare, creditorul poate cere
executarea silită în natură în formula menționată mai sus, a predării silite mobiliare.2
1
Utilizate în common law sub deumirea de cover transactions.
2
Liviu Pop, Ionuț- Florin Popa, Stelian Ioan Vidiu, Curs de Drept Civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic,
București, 2015, p. 128-129
B. Obligații de a face
În principiu, executarea silită a obligației de a face nu se poate realiza în natură. Este o regulă
universal acceptată în dreptul modern și o regăsim în mai toate codurile europene. Explicația
constă în aceea că o eventuală constrângere a debitorului la efectuarea unei anumite prestații
ar echivala cu o constrângere fizică în execuarea prestației, ceea ce reprezintă o atingere
inadmisibilă adusă libertății sale.
Obligațiile de a face cu caracter intuitu personae nu pot fi executate silit (e.g. nu poate fi
executată silit obligația unui pictor de a picta un tablou), creditorul având dreptul doar la
executarea prin echivalent (daune-interese).1
Referitor la anumite obligații de a face, prin excepție, se admite că pot fi executate silit în
natură, că există remedii substitutive pentru refuzul executării în natură a acestor obligații de a
face și, totodată, anumite mijloace indirecte de constrângere a debitorului să își exercite
propriile prestații sunt admise.
a) executarea silită a unor obligații de a face.
Obligația de a face care nu implică un fapt personal al debitorului se consideră că poate fi
executată în natură, acordul debitorului fiind suplinit de procedura execuțională. Alteori,
legiuitorul însuși prevede expres caracterul executabil al unor obligații de a face. Cel mai
redundant exemplu este cel al executării silite în natură a obligației de a încheia contractul
promis prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract [art. 1279 alin.(3) și art.
1669 alin. (a) C. Civ.];
b) remedii substitutive pentru executarea silită în natură a obligațiilor de a face.
O altă cale de realizare a executării obligației de a face, traditional reglementată cu ocazia
executării sale silite, desi reprezintă, în realitate, o executare prin echivalent, o constituie
autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a unor obligații pe
cheltuiala debitorului [art. 1528 alin. (1) C. Civ., completat de art. 903 C. Pr. Civ.2].
În cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să
execute el însuși ori să facă să fie executată obligația [e.g. în cazul refuzului vânzătorului de a
repara bunul vândut, cumpărătorul poate să îl repare el însuși și să solicite ulterior despăgubiri
de la vânzător]. Și în acest caz este necesară punerea în întârziere. Exact în aceleași condiții
legate de punerea în întârziere, creditorul are dreptul „să facă să fie executată obligația”, adică
să apeleze la un terț pentru a obține de la acesta executarea silită în natură și apoi să se
îndrepte împotriva debitorului cu solicitarea de executare prin echivalent [e.g. în cazul
refuzului antreprenorului de a termina lucrarea începută, clientul se poate adresa unui terț care
să o termine și pe care să îl plătească, urmând a-și recupera ulterior suma de la antreprenorul
neexecutant].
c) mijloace indirecte de constrângere a debitorului la executarea obligației de face.
În cazul în care avem de a face cu o obligație de a face care nu poate fi executată silit în
natură în mod direct, creditorul are posibilitatea de acordare a penalităților cominatorii,
numite de legiuitor penalități, în condițiile reglementate de art. 905 C. pr. Civ. Penalitățile
cominatorii reprezintă sume de bani calculate în sumă determinată pe care debitorul este
obligat, prin hotărâre judecătorească să le plătească creditorului (și nu statului cum se
1
Emod Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor., Ediția 3, Editura C.H.Beck, București, 2018, p.
2
Corelarea trebuie însă făcută cu atenție: art. 1528 alin. (1) C. Civ., se referă generic la un remediu substitutiv
extrajudiciar și privește orice obligație de a face, indiferent de sorgintea ei, în timp ce art. 903 C. Pr. Civ. se
referă numai la obligațiile de a face cuprinse într-un titlu executoriu. În ultimul caz, autorizarea creditorului se
poate face numai de către instanța de executare.
Întâmpla în vechea reglementare a amenzilor cominatorii), pentru fiecare zi de întârziere,
până la executarea obligației de a face, obligație care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană
decât debitorul. La sfârșitul unui interval de 3 luni, instanța de executare poate converti
sumele în daune- interese, stabilind suma definitivă datorată. Pe calea contestației la
executare, penalitățile pot fi reduse sau înlăturate, dacă debitorul dovedește cauze justificate
care l-au împiedicat să execute obligația sau dacă aceasta a fost executată.
C. Obligații de a nu face
În cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să
înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala
debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească. În această situație executarea silită
în natură propriu-zisă nu este cu putință, având în vedere natura obligației (de abstențiune de
la o anumită conduită). Executarea constă practic în înlăturarea consecințelor încălcării
obligației de a nu face. 1
Și pentru încălcarea obligației de a nu face și executarea silită a remediilor substitutive, este
accesibilă procedura penalităților cominatorii. 2

4. Concluzie
Executarea silită în natură este o instituție fundamentală a dreptului civil întrucât aceasta
reprezintă o garanție conferită de către lege creditorului prin care acesta este îndreptățit să
solicite exercitarea forțată a obligațiilor, întotdeauna când debitorul nu și-a îndeplinit
obligațiile contractuale.

1
Emod Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor., Ediția 3, Editura C.H.Beck, București, 2018, p.
2
Liviu Pop, Ionuț- Florin Popa, Stelian Ioan Vidiu, Curs de Drept Civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic,
București, 2015, p.129
Bibliografie
1. Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012
2. M. Nicolae, Prescripția extinctivă, Ed. Rosetti, București, 2005
3. Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan
Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole. Ediția 2, Ed.
C.H.Beck, București, 2014
4. Liviu Pop, Ionuț- Florin Popa, Stelian Ioan Vidiu, Curs de Drept Civil.
Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
5. Emod Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor., Ediția 3, Editura
C.H.Beck, București, 2018