I.

Dreptul la libertate

Libertatea este o valoare morală specifică fiecărui individ. Ea semnifică

puterea de ,,a face” sau ,,a nu face” ceva. Libertatea însă este şi o valoare juridică
caracteristică persoanei, aparţinând unei societăţi determinante. Ea semnifică puterea
consacrată şi garantată juridic de a face ceva, cu condiţia însă de a nu leza drepturile
sau interesele altora, precum şi interesele generale, comune ale societăţii.
Din această perspectivă, afectarea libertăţii persoanei, ca drept fundamental,
trebuie circumscrisă unor condiţii restrictive şi excepţionale, privite ca veritabile
garanţii credibile şi eficiente reglementate atât la nivel naţional cât şi internaţional.1
La nivel naţional, Constituţia României a consacrat în art. 23, libertatea
individuală, arătând: ,,Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile
şi cu procedura prevăzută de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea
preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.
În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel
mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să
depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi
să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au
determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există
temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.
Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de
atac prevăzute de lege.
Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o
înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen.
Învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din
oficiu.
Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele
acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.

1
Andrei Zarafiu, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 195

3
 Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
În ceea ce priveşte procesul penal, garanţiile privind libertatea persoanei se
regăsesc în reglementările privind cazurile în care pot fi dispuse măsurile de
prevenţie, organele competente să dispună măsuri de prevenţie, durata măsurilor de
prevenţie, verificarea legalităţii măsurilor de prevenţie.
Astfel, art. 5 C. proc. pen. are următorul conţinut: În tot cursul procesului
penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată
sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de
restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Dacă cel
împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea
medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală are
dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit
legii.
Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau
căruia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei
suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate
cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
La nivel internaţional, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezintă
instrumentul principal care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului. Asemănător prevederilor constituţionale, art. 5 din Convenţie garantează
în termeni precişi dreptul la libertate şi siguranţă al oricărei persoane. Acest text
prevede în mod expres şi limitativ cazurile şi condiţiile în care este permisă limitarea
libertăţii persoanei, precum şi garanţiile recunoscute persoanelor private de libertate.
Aceste cazuri şi condiţii sunt următoarele:
- dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
- dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru
nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în
vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
- dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive temeinice de a crede în

4
 necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia;
- dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa
autorităţii competente;
- dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane
susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a
unui toxicoman sau a unui vagabond;
- dacă este vorba arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o
împiedica în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o
procedură de expulzare ori de extrădare.
- orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi
într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra
oricărei acuzaţii aduse împotriva sa;
- orice persoană arestată sau deţinută,, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit.
c) din CEDO, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are
dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să
asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere;
- orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un
termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă
deţinerea este ilegală.
- orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii
contrare dispoziţiilor CEDO are dreptul la reparaţii.

II. Măsurile preventive

Măsurile de prevenţie sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de

constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite

5
activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra
atingerii scopului acestuia.2
Potrivit art. 136 C. proc. pen. ,măsurile preventive se iau pentru a se asigura
buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului
sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Măsurile preventive pe care se poate lua faţă de învinuitul sau inculpatul sunt
următoarele: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi
ţara şi arestarea preventivă.
Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub
control judiciar sau pe cauţiune.

1. Condiţiile în care se pot lua măsurile de prevenţie

Având în vedere că prin luarea măsurilor de prevenţie se aduce atingere

dreptulul de libertate a persoanei, legiuituorul a instituit garanţii procesuale temeinice,
care impun respectarea strictă a dispoziţiilor legale care permit luarea acestor măsuri
procesuale. Garanţiile procesuale constau în numeroasele condiţii ce trebuie realizate
cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenţie.3
Alegerea măsurii de prevenţie se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de
gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte
situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Următoarele condiţii trebuie realizate cumulativ pentru luarea măsurilor de
prevenţie:
I. să existe probe sau indicii temeinice 4 că învinuitul sau inculpatul a
săvârşit a faptă prevăzută de legea penală;
II. pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau a închisorii; condiţia se consideră realizată şi în cazul în care se prevede
alternativ pedeapsa închisorii sau amenda, cu excepţia arestării preventive unde legea
(art. 136 alin. 6) prevede în mod expres că această măsură nu poate fi dispusă în
cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii; dacă
2
Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008,
p. 534
3
Idem
4
Potrivit art. 68¹ C. proc. pen., sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă
presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire
penală a săvârşit fapta.

6
 obiectivul activităţii judiciare îl reprezintă urmărirea sau judecarea unei infraţiuni
săvârşite în străinătate, pentru luarea măsurilor preventive se va ţine seama de
pedeapsa prevăzută de legea ce mai blândă5;
III. să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 lit. a)-f) :
a. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau
de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice
mod de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;
a¹ inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea
sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestori măsuri;
b. există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect
aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, ori
prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;
c. există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni;
d. inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune;
e. există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că
încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
f. inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe
că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.6
IV. învinuitul sau inculpatul să fie ascultat numai în prezenţa apărătorului.

2. Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenţie şi actele prin care pot fi
luate aceste măsuri

Organele judiciare care pot dispune cu privire la măsurile preventive sunt în

principal procurorul şi instanţa de judecată. În faza de urmărire penală, măsurile de
prevenţie pot fi luate de către procuror sau de către judecător, iar în faza de judecată,
măsurile de prevenţie pot fi luate numai de către instanţa de judecată. Singura măsură
pe care o pot lua organele de cercetare penală este reţinerea pe cel mult 24 de ore.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (3)-(5), măsura reţinerii poate fi luată numai
de către organul de cercetare penală sau de procuror, ceea ce înseamnă că această

5
Andrei Zarafiu, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 128
6
În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a)-e), măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai
dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani.

7
măsură poate fi dispusă numai în timpul urmăririi penale, chiar dacă aceasta este
reluată.
Măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara poate fi luată, în timpul
urmării penale, de către procuror sau de judecător, iar în timpul judecăţii de către
instanţa de judecată învestită cu rezolvarea cauzei pe fond.
De asemenea, măsura arestării preventive poate fi luată, în lumina art. 136
alin. (5), numai de către judecător, în faza de urmărire penală, şi instanţa de judecată,
în cursul judecăţii.
Actul procesual prin care se dispune luarea unei măsuri de prevenţie este,
pentru organele de urmărire penală, o ordonanţă motivată. Cu excepţia măsurilor
privative de libertate procurorul poate dispune luarea unei măsuri de prevenţie odată
cu trimiterea în judecată, prin rechizitoriul întocmit potrivit legii.
În faza de urmărire penală, judecătorul dispune luarea unei măsuri de
prevenţie numai prin încheiere, în timp ce în faza de judecată, actul procesual de
dispoziţie poate îmbrăca oricare din formele hotărârilor judecătoreşti prevăzute de art.
311 C. proc. pen. (sentinţă, decizie sau încheiere).
Organele judiciare au obligaţia de a duce de îndată la cunoştinţă motivele
reţinerii sau arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat.
Potrivit art. 137¹, privarea de libertate este adusă la cunoştinţa unui membru de
familie sau unei alte persoane desemnate de învinuit sau inculpat, în termen de 24 de
ore. Obligaţia de încunoştinţare este instituită în sarcina organului judiciar care a
dispus măsura, respectiv în sarcina judecătorului, acesta nefiind exonerat de înştiinţare
Nici dacă persoana arestată refuză expres acest lucru sau nu indică vreun destinatar al
acestei comunicări.7
În cazul în care privarea de libertate a intervenit ca urmare a luării măsurii
reţinerii, încunoştinţarea unui terţ despre măsura luată nu mai are caracter obligatoriu.
Încunoştinţarea unui membru al familiei sau unei alte persoane despre reţinerea
învinuitului nu intervine niciodată din oficiu şi este facultativă 8. Aceasta înseamnă că
încunoştinţarea trebuie mai întâi solicitată de cel reţinut, printr-o cerere scrisă sau
orală, dar consemnată într-un proces-verbal, efectuarea propriu-zisă a comunicării
fiind realizată numai dacă nu există, în opinia organului judiciar care desfăşoară
urmărirea penală, vreun impediment de natură să afecteze activitatea judiciară.
7
Andrei Zarafiu, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 138
8
Art. 137¹ alin. (3) : ,,Cel reţinut poate să ceară să fie încunoştinţat despre măsura luată un membru de
familie sau una din persoanele arătate în lin. (2)...”

8
 Potrivit art. 137¹ alin. (1), persoanei reţinute sau arestate i se aduc de îndată la
cunoştinţă motivele reţinerii sau arestării, în limba pe care o înţelege. Această
obligaţie se circumscrie reglementărilor cuprinse în art. 5 parag. 2 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora ,, orice persoană arestată trebuie să
fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra
motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.”
În sistemul nostru de drept, aducerea la cunoştinţă a învinuirii, spre deosebire
de comunicarea motivelor privării de libertate, se face numai în prezenţa unui avocat,
ales sau numit din oficiu, încheindu-se în acest scop un proces-verbal.

III. Arestarea preventivă

1. Arestarea preventivă a învinuitului

Potrivit art. 229 Cod proc. pen. , învinuitul este persoana faţă de care se
efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare împotriva sa acţiunea
penală.
Potrivit art. 146 alin. (1), condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru a
se lua această măsură sunt:
- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală;
- pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii; măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în
cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii
sau amenda;
- să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148;
- învinuitul să fi fost ascultat în prealabil numai în prezenţa apărătorului ales
sau a celui numit din oficiu.
Excepţiile de la această regulă sunt stict prevăzute de lege [art. 146 alin (6) cu
referire la art. 149¹ alin. (6) şi la art. 150] şi prevăd că ascultarea prealabilă a
învinuitului nu se mai cere în cazul în care acesta este dispărut, se află în străinătate,
ori se sustrage de la urmărirea penală, sau se află în stare de reţinere ori de arestare

9
provizorie şi din cauza sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate
nu poate fi adus în faţa instanţei.
Cu toate acestea fiind o condiţie cu caracter absolut, ea nu poate fi eludată,
astfel că, în cazul în care mandatul de arestare a fost emis fără ascultarea învinuitului
dispărut sau care locuieşte în străinătate ori se sustrage de la activitatea judiciară,
acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a predat voluntar.
În afara acestor condiţii generale, legislaţia română instituie, în cazuri
particulare, şi alte condiţii speciale, în raport cu calitatea persoanei aflată în curs de
urmărire penală sau judecată.
Astfel, deputaţii şi senatorii nu pot fi arestaţi, decât cu încuviinţarea Camerei din
care fac parte, după ascultarea lor (art. 72 din Constituţie).

 În cursul urmăririi penale

Măsura arestării învinuitului în cursul urmăririi penale se dipune numai de către
judecător, prin încheiere.
Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când
consideră că sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre
cazurile prevăzute în art. 148, dacă apreciază că arestarea învinuitului este necesară în
interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului,
întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventiva a învinuitului.
Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive întocmită
de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală se prezintă
preşedintelui ori unui judecător delegat de acesta de la instanţa competentă.
În privinţa instanţei al cărei preşedinte ori judecător delegat primeşte dosarul,
legea stabileşte o competenţă alternativă, ce revine fie instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond, fie instanţei corespunzătoare acesteia în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
După primirea dosarului cauzei şi a propunerii de arestare făcută de procuror,
preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta, fixează ziua şi ora de
soluţionare a propunerii, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere (în cazul în care
învinuitul este reţinut), pe care le comunică atât apărătorului, ales sau din oficiu, cât şi

10
procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa instanţei a
învinuitului reţinut.
Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un
singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Învinuitul este adus în faţa
judecătorului şi va fi asistat de apărător. Participarea procurorului este obligatoriu.
După ascultarea învinuitului, judecătorul admite sau respinge propunerea de
arestare prin încheiere motivată. Dacă se dipune arestarea preventivă a învinuitului, în
această încheiere, dată înainte de expirarea duratei reţinerii dacă această măsură a fost
luată, trebuie arătate în concret temeiurile care justifică luarea măsurii şi durata pentru
care s-a luat.
Durata maximă pentru care se poate dispune arestarea preventivă a învinuitului
este de 10 zile şi nu poate fi prelungită.
Judecătorul emite de urgenţă mandat de arestare a învinuitului ce va cuprinde:
instanţa care a dispus luarea măsurii, data şi locul emiterii, numele, prenumele şi
calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare, arătarea faptei care formează
obiectul învinuirii şi denumirea infracţiunii, numele şi prenumele învinuitului şi
durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia.
Mandatul se execută potrivit dispoziţiilor art. 152 alin. (1)9
În caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi
localitatea sau măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Împotriva acestei încheieri a instanţei se poate face recurs în termen de 24 de ore
de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.

 În cursul judecăţii
O persoană poate să devină învinuit în faţa instanţei de judecată numai în cazul
infracţiunilor de audienţă10 . Cerinţa esenţială pentru existenţa unei astfel de
infracţiuni este legată nu de latura materială a conţinutului ei constitutiv, ci de
condiţiile în care se săvârşeşte, respectiv în faţa unui complet legal constituit, care
desfăşoară o activitate publică, orală şi contradictorie de judecată. Infracţiunea de
9
Art. 152 alin. (1) C. proc. pen. : ,,Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului,
judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt
exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere o dată cu arestatul.”
10
Prin infracţiune de audienţă se înţelege infracţiunea comisă în faţa completului de judecată, indiferent
dacă acesta se află în sala de şedinţe sau la locul unde se desfăşoară judecata ori în timpul unei cercetări
la faţa locului. (art. 299)

11
audienţă nu este în mod obligatoriu, o infracţiune cu subiect pasiv circumstanţial sau
calificat, în sensul că, calificarea unei infracţiuni ca fiind de audienţă este condiţionată
de identitatea între persoana vătămată şi unul din membrii completului de judecată, ci
este o infracţiune cu conţinut constitutiv obişnuit, dar care presupune şi îndeplinirea
unei cerinţe speciale legate de locul săvârşirii ei, respectiv în faţa completului de
judecată11. Locul şi timpul comiterii infracţiunii sunt circumstanţe esenţiale ale
săvârşirii infracţiunilor de audienţă.
Potrivit art. 299 alin. (1), preşedintele completului de judecată, dacă în cursul
şedinţei, se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, constată acea faptă şi
identifică pe făptuitor, încheind în acest sens un proces-verbal. După încheierea
procesului-verbal de constatarea infracţiunii de audienţă, persoana care a sâvârşit
fapta se prezintă în faţa completului de judecată într-o dublă calitate, de participant la
activitatea de judecată (ca inculpat sau ca simplu spectator), şi de învinuit în cauza
care de abia a început.
Actul procesual prin care instanţa dispune arestarea învinuitului în ipoteza
amintită, este încheierea de şedinţă, care are conţinutul obişnuit, prevăzut de art. 305,
la care se adaugă menţiunile privind arestarea.
Învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal şi
mandatul de arestare. Chiar dacă măsura arestării în această situaţie este dispusă de
instanţa de judecată, considerăm aplicabile dispoziţiile art. 137 alin. (2), ce instituie în
sarcina judecătorului care a luat măsura, obligaţia de a încunoştinţa despre aceasta, în
termen de 24 de ore, um membru al familiei acestuia ori o altă persoană desemnată de
învinuit, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.12

2. Arestarea preventivă a inculpatului

Potrivit art. 23 C. proc. pen., inculpatul este persoana împotriva căruia s-a pus
în mişcare acţiunea penală, devenind astfel parte în procesul penal.
Pentru a se dispune această măsură procesuală, se cer a fi îndeplinite condiţiile
arătate la arestarea învinuitului, la care se adaugă şi o condiţie specifică, şi anume:
existenţa unui inculpat în cauză, ceea ce implică punerea în mişcare a acţiunii penale.

11
Andrei Zarafiu, Arestarea preventivă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 219
12
Ibidem, p. 220

12
Ca şi în cazul arestării preventive a învinuitului, inculpatul trebuie ascultat înainte de
luarea măsurii. Potrivit art. 150, măsura arestării poate fi luată numai după ascultarea
inculpatului de instanţa de judecată, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se
află în străinătate, ori se sustrage de la urmărire penală ori de la judecată, sau se află
în stare de reţinere sau de arestare şi din cauza sănătăţii ori din cauză de forţă majoră
sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa instanţei. Nerespectarea dispoziţiilor
privind ascultarea inculpatului cu ocazia arestării sale produce o vătămare a dreptului
său de apărare, care poate să atragă anularea dispoziţiei de arestare preventivă.
În ipoteza în care inculpatul este ascultat, judecătorul încunoştinţează despre
dispunerea arestării, în termen de 24 de ore, un membru din familia acestuia ori o altă
persoană pe care o desemnează inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces
verbal. Această este aplicabilă numai în cazul în care actul procesual prin care a fost
luată măsura procesuală este conjugat cu arestarea efectivă a inculpatului; când
inculpatul nu este prezent, dispoziţiile art. 137¹ alin. (2) nu sunt aplicabile, fiindcă ar
contraveni bunei desfăşurări a procesului penal13 .
În cazul în care mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi
ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.

 În cursul urmăririi penale

În cursul urmăririi penale măsura arestării preventive a inculpatului se dispune
prin încheiere motivată. Încheierea, ca orice altă încheiere prin care s-a soluţionat
propunerea procurorului privind arestarea preventivă, se întocmeşte în patru
exemplare, dintre care unul se depune la mapa de hotărâri, unul rămâne la dosarul
instanţei, unul se ataşează la dosarul de urmărire penală iar unul se înmânează
reprezentantului parchetului şi ţine loc de comunicare.
Potrivit art. 149 alin. (1), procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de
cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul
dintre cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că în interesul urmăririi penale ste
necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa
apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a
inculpatului.

13
Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008,
p. 573

13
 Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive întocmită
de procurorul care efectuează sau supreveghează urmărirea penală se prezintă
preşedintelui ori unui judecător delegat de acesta de la instanţa competentă,
În privinţa instanţei al cărei preşedinte ori judecător delegat primeşte dosarul,
legea stabileşte o competenţă alternativă, care revine fie instanţei competente să
judece cauza în fond, fie instanţei corespunzătoare acesteia în a cărei circumscripţie se
află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală.
Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării
învinuitului. De asemenea, aceeaşi procedură se foloseşte şi în situaţia în care
procurorul pune în mişcare acţiunea penală, înainte de expirarea duratei mandatului de
arestare preventivă a învinuitului. În acest caz, mandatul de arestare preventivă a
învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului.
După întocmirea încheierii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul
de la instanţa competentă sau, după caz, preşedintele completului de la instanţa de
recurs, emite de urgenţă mandat de arestare. În vederea punerii în executare a
mandatului de arestare, legea arată că, în cazul în care prin aceeaşi încheiere s-a
dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat pentru
fiecare dintre ei.
Mandatul de arestare a inculpatului cuprinde: instanţa care a dispus luarea
măsurii; data şi locul emiterii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis
mandatul de arestare; datele privitoare la persoana inculpatului prevăzute de art. 70 şi
codul numeric personal; arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea
infracţiunii; încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; temeiurile
concrete care determină arestarea; ordinul de a fi arestat inculpatul; indicarea locului
unde urmează a fi deţinut cel arestat; semnătura judecătorului.
Mandatul de arestare se întocmeşte în 4 exemplare dintre care un exemplar
rămâne la dosarul instanţei, unul se înmânează inculpatului, unul se ataşează la
dosarul de urmărire penală, iar unul va fi trimis administraţiei locului de deţinere.
În privinţa executării mandatului de arestare a inculpatului, legea prevede două
reglementări distincte, după cum măsura arestării a fost dispusă în prezenţa
inculpatului sau în lipsa acestuia.

14
 În cazul în care inculpatul a fost prezent şi mandatul de arestare a fost emis după
ascultarea acestuia, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al
mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie,
pentru a fi predat la locul de deţinere o dată cu arestatul.
În cazul în care inculpatul nu a fost prezent, mandatul emis în lipsa sa se
înaintează în dublu exemplar organului de poliţie pentru executare [art. 152 alin. (2)].
Organul de poliţie găsind pe inculpatul a cărui arestare a fost dispusă procedează la
arestarea acestuia, îi predă un exemplar al mandatului şi îl conduce în faţa
judecătorului care a emis mandatul.
Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică
obiecţii ce necesită o rezolvare urgentă fixează de îndată termen de judecată.
În situaţia în care arestarea inculpatului a fost dispusă în lipsa acestuia şi organul
însărcinat cu executarea mandatului nu a găsit persoana cu privire la care s-a luat
măsura arestării, încheie un proces-verbal prin care constată aceasta, şi înştiinţează
instanţa care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în
urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei.

 În cursul judecăţii
În faza de judecată, arestarea inculpatului se dispune de către instanţă prin
încheiere, dacă măsura se ia în cursul judecăţii, sau prin sentinţă ori decizie, dacă
măsura se ia o dată cu rezolvarea fondului şi condamnarea inculpatului la pedeapsa
închisorii sau detenţiunii pe viaţă.
În ipoteza în care inculpatul a fost condamnat în primă instanţă, iar instanţa de
apel a fost învestită cu soluţionarea apelului acestuia, măsura arestării preventive se
va dispune de către instanţa de apel, pe rolul căreia se află dosarul în curs de
judecată.14
Potrivit art. 160ª, instanţa poate dispune, în cursul judecăţii, prin încheiere
motivată, arestarea preventivă a inculpatului, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute
de lege. Încheierea primei instanţe şi a instanţei de apel poate fi atacată separat cu
recurs.
Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, instanţa poate dispune din nou această măsură, dacă
au intervenit elemente noi care să facă necesară privarea sa de libertate.
14
Ibidem, p. 576

15
 Arestarea preventivă în cursul judecăţii se execută în secţiile speciale de arestare
preventivă din penitenciare sau în centrele de arestare preventivă de pe lângă
penitenciare, care se organizează şi funcţionează Administraţiei Naţionale de
Penitenciarelor.
Durata arestării inculpatului, dispusă în cursul urmăririi penale, nu poate depăşi 30
de zile, afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii. Durata totală a arestării
preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 180 de zile. În cursul judecăţii în
primă instanţă, arestarea preventivă este luată pe o durată ce poate depăşi 30 de zile, şi
instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia
arestării preventive.

3. Arestarea preventivă a minorului

Potrivit art. 160ª minorul între 14 şi 16 nu poate fi arestat preventiv decât dacă
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.
Durata arestării învinuitului minor, indiferent de vârsta sa (şi anume între 14-
18 ani) este de cel mult 3 zile.
Durata arestării inculpatului minor între 14-16 ani este, în cursul urmăririi
penale, de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive
se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea
acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate
fi dispusă decât în mod excepţional. Arestarea preventivă minorului în cursul urmăriri
penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de
zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional, când pedeapsa
prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare,
arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale
poate fi prelungită până la 180 de zile.
Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul
urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate fi
prelungită în cursul urmării penale, de fiecare dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă
a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească în total 90 de
zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în

16
cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea legalităţii şi
temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul
judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.

IV. Speţă:

La primul termen de judecată, în prezenţa inculpatului, instanţa a amânat

cauza şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului în baza art. 148 lit. f) C.proc.pen.
(inculpatul a săvârşit a infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în
libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică).
Împotriva încheierii prin care instanţa a dispus arestarea preventivă, inculpatul
declară recurs pentru motivul că instanţa a încălcat prevederile art. 150 alin. (1)
C.proc.pen., dispunând arestarea sa fără să-l fi ascultat.15

Aşa cum reiese din dispoziţiile art. 150 C.proc.pen, măsura arestării
inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de
cătrre judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori
se sustrage de la urmărire penală sau de la judecată ori se află în stare de reţinere sau
de arestare potrivit art. 146 C.proc.pen. şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de
forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului.
Dispunând arestarea preventivă a inculpatului mai înainte de a-l asculta, chiar
dacă acesta a fost ascultat anterior de către procuror, instanţa l-a lipsit pe inculpat de
posibilitatea de a da explicaţii în legătură cu faptele imputate şi de a indica
eventualele dovezi cu care înţelege să se apere; în acest fel, instanţa i-a cauzat
inculpatului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea dispoziţiei de
arestare preventivă, avându-se în vedere dispoziţiile art. 197 alin (1) C.proc.pen.
Prin urmare, soluţia care se impune este de admitere a recursului şi casare a
încheierii atacate.16
15
Anca Lelia Lorincz şi alţii, Culegere de speţe în materia procesual-penală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p.111
16
A se vedea , în acest sens, şi C.A. Bucureşti, Secţia I penală, dec. Nr. 1354/1998, în R.D.P. nr.
1/2001, p.133

17
18