UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA, FACULTATEA DREPT

“REPARAREA
PREJUDICIULUI
MORAL DIN
COMITEREA UNEI
FAPTE ILICITE CIVILE”

A efectuat,
POPA RADU, student
Anul II, facultatea drept,
USM, specializarea drept civil.

Pentru a interveni răspunderea civilă delictuală se admite, atît în literatura juridică, cît şi în
practica judiciară, că trebuie îndeplinite condiţiile de existenţă ale acesteia şi anume:
prejudiciul(material sau moral), fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite. Aceste elemente trebuie întrunite în principiu
cumulativ, pentru angajarea răspunderii civile, constituind cadrul legal necesar pentru repararea
prejudiciilor civile. Elementul indispensabil este prejudiciul, deoarece în lipsa acestuia nu există
răspundere civilă.
Din definiţia dată prejudiciului civil, rezultă că acesta este efectul sau rezultatul negativ al
încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau a unui simplu interes. Dacă acest efect sau rezultat
negativ poate fi evaluat în bani, atunci el este un prejudiciu material, patrimonial. În această
situaţie, urmările faptei ilicite se răsfrîng de regulă asupra patrimoniului persoanei. De exemplu,
distrugerea unui bun.
Dacă rezultatul încălcării unui drept subiectiv nu poate fi evaluat în bani, atunci el este un
prejudiciu moral. Ca exemplu poate fi suferinţa psihică pricinuită prin atingerea adusă cinstei,
onoarei sau reputaţiei profesionale a unei persoane. În acest caz, urmările faptei ilicite se răsfrîng
asupra unor valori fără conţinut aconomic, motiv pentru care acestea nu pot fi apreciate în bani.
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bîrsan accentuează că “încălcarea unui drept patrimonial are drept
rezultat, de regulă, un prejudiciu patrimonial. Este însă posibil ca această încălcare să nu se
rezume exclusiv la un prejudiciu patrimonial. De exemplu, distrugerea unui bun ce reprezintă o
amintire de familie poate să se concretizeze nu numai într-un prejudiciu patrimonial – uneori
acest prejudiciu putînd să aibă o valoare cu totul neînsemnată – dar şi într-un prejudiciu moral de
ordin pur afectiv.” Aşadar, “dauna materială, este atingerea adusă drepturilor extrapatrimoniale,
iar prejudiciul moral este atingerea adusă drepturilor extrapatrimoniale.1”
Repararea prejudiciilor, în general, corespunde unor necesităţi sociale. Repararea daunelor
morale constituie o componenta importantă a răspunderii civile, răspundere care are scop nu
numai repararea daunelor materiale, dar şi a celor morale. De asemenea, în practica judiciară s-a
apreciat că indiferent dacă prejudiciul cauzat este moral sau material, acesta trebuie reparat
integral. În literatura de specialitate, cît şi în practica judiciară termenii „de daună morală” şi
“prejudiciu moral” sînt consideraţi ca fiind sinonimi.2 Din definiţiile date în literatura de
specialitate a diferitor state, deducem unele trasături esenţiale ale prejudiciilor morale:
1. prejudiciile morale sînt rezultatul încălcării ilicite a unor drepturi extrapatrimoniale;
2. prejudiciile morale nu se exprimă prin pierderi pecuniare, materiale;
3. prejudiciile morale se manifestă prin suferinţele fizice sau psihice pe care le resimte
partea vătămată;
4. prejudiciile morale nu pot fi evaluate în bani.
_________________________________

1
H. Lalou – La responsabilité civile, librairie Dalloz, Paris, 1928, p. 46, citat după I. Albu, V.
Ursa p. 57
2
I. Albu, V. Ursa, p. 48 – 56

O concepţie deosebită întîlnim în dreptul italian, deoarece dreptul italian clasifică prejudiciile nepatrimoniale în prejudicii sau daune morale şi
prejudicii biologice. Cu alte cuvinte, prejudiciul nepatrimonial are două componente: dauna biologică şi dauna morală.
Dauna biologică este o leziune injustă a integrităţii psiho-fizice a persoanei, constă în lezarea “binelui” sănătăţii4. Dauna la sănătate, biologică,
include acele forme de daune ce nu au incidenţă asupra capacităţii de a produce venit precum dauna estetică, dauna diminuării anatomo-
funcţională a subiectului. Ea reprezintă prejudiciul care se referă la mulţimea funcţiilor naturale aferente individului în mediul în care traieşte, şi
are relevanţă nu numai economică, dar şi fiziologică, socială, culturală şi estetică.
Dauna morală, în concepţia dreptului civil italian, este cealaltă componentă a prejudiciului nepatrimonial, distinctă de dauna biologică, constînd
într-un deranj psihic trecător al subiectului lezat. Ea este deranjarea emotivă generată de un fapt ilicit, dar care este de natură tranzitorie, care se
scurge odată cu trecerea timpului.
Este nepatrimonial acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.3
Drepturile nepatrimoniale conţin sau cuprind numai acele valori nepatrimoniale ale persoanei
care se bucură de ocrotirea legii. Din această categorie de drepturi fac parte:
a. drepturile nepatrimoniale strîns legate de persoana umană, recunoscute şi garantate
tuturor persoanelor fizice, cum ar fi: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul
la sănătate fizică şi psihică, dreptul la libertate şi securitate, dreptul la nume, dreptul la
stare civilă, dreptul la onoare, cinste demnitate şi reputaţie profesională, dreptul la
libertatea de gîndire şi religie;
b. drepturile nepatrimoniale intim legate de viaţa de familie a persoanei fizice: dreptul de a
se căsători şi a avea o familie, dreptul soşilor la nume, domiciliu, egalitate şi la secretul
vieţii de familie, dreptul părinţilor de a avea legături şi de a-şi creşte, educa, şi
supraveghea copiii;
c. drepturile nepatrimoniale ale autorilor de opere ştiinţifice şi artistice: dreptul de a fi
recunoscut ca autor, dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului, dreptul la
invilabilitatea operei, dreptul de a cere încetatre oricăror abuzuri în privinţa utilizării
operei;
d. drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice cum ar fi: dreptul la denumire, emblemă,
firmă şi marcă comercială, dreptul la reputaţie, dreptul la o concurenţă loială ş.a.

_______________________
3
Gh. Beleliu, Drept civil român, introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil, Editura
Şansa S.R.L. Buc. 1993 p. 76 – 77.
4
Tibunale di Milano, sentenza 6 novembra 1995, nr.9988 în Guida al Diritto, p. 77.