JURISDICȚA ASIGURĂRILOR SOCIALE

Deşi nu la fel de spectaculoasă ca alte ramuri de drept, securitatea

socială are o importanţă cel puţin la fel de mare din perspectiva unei
dezvoltări armonioase şi stabile economice a unei societăţi. Conştientizarea
necesităţii sale nu s-a produs însă dintr-o dată, ci în concordanţă cu
dezvoltarea ocupaţiilor şi ierarhizarea lor în cadrul importanţei sociale, astfel
încât sistemul de securitate socială în România s-a realizat etapizat fiind
caracterizat iniţial printr-o perioadă prelegislativă.
Despre un sistem organizat de asigurări sociale şi constituirea unei
case de pensii în România se poate vorbi începând cu anul 1895, odată cu
intrarea în vigoare a „Legii minelor”, primul act normativ ce reglementa
riscul de îmbolnăvire, de invaliditate sau de îmbătrânire al muncitorilor, însă
anterior acestei legiferări a fost stabilit dreptul la pensie pentru ofiţeri şi
asimilaţii lor, precum şi pentru personalul civil din sistemul militar, prin
Legea pensiilor militare din 1889, care a fost prima lege care a reglementat
asigurarea socială după o lungă perioadă prelegislativă.
Deşi se vorbeşte despre un sistem de pensii şi alte asigurări sociale
destul de timpuriu în România, aplicabilitatea legilor nu cuprindea întreg
teritoriul României de astăzi. Astfel, Legea Neniţescu pentru organizarea
meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitorești din 27 ianuarie 1912 s-a
aplicat în Moldova, Ţara Românească şi ulterior în Basarabia. Litigiile
născute între angajaţi şi angajatori ori între casele de asigurare şi asiguraţi se
judecau de către tribunalul de arbitraj în primă instanţă şi la Consiliul de
administraţie al Casei Centrale în apel. Pe lângă Casa Centrală funcţiona
Comisia de Apel ce judeca apelurile împotriva deciziilor în legătură cu
acordarea pensiilor.
 În Ardeal, asigurările sociale au fost reglementate până în 1933 de
Legea ungară nr. XIX/1907 care recunoştea dreptul la asigurările pentru
bătrâneţe doar minerilor prin casele frăţeşti ale minerilor. Legea „Ioaniţescu”
nr. 55 pentru unificarea asigurărilor sociale pe întreg teritoriul naţional a
determinat şi unificarea jurisdicţiei asigurărilor sociale pe întreg teritoriul
ţării, fără însă ca dreptul la pensie pentru bătrâneţe să fie expres reglementat,
cu excepţia situaţiei funcţionarilor publici cărora le era recunoscut dreptul la
pensie prin legi speciale.
Un alt act normativ în materie de pensii în vigoare în perioada
comunistă a fost Legea nr. 3 din 8 iulie 1977 care a adus o reală deteriorare a
condiţiilor pentru obţinerea pensiei, mai ales în ceea ce priveşte limita de
vârstă şi stagiul de cotizare.
Ulterior anului 1989, o serie de acte normative în principal de
modificare a Legii nr. 3/1977 şi-au produs efectele, însă după 10 ani de
tranziţie, ca urmare a caducităţii Legii nr. 3/1977 şi a efectelor sale
falimentare, în România a fost adoptată Legea nr. 19/2000 privind sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Jurisdicţia asigurărilor
sociale devine de la această dată, în primul rând, un instrument de respectare
a drepturilor omului în domeniu şi o parte importantă a jurisdicţiei naţionale,
dreptul la pensie fiind unul dintre cele mai importante drepturi din domeniul
securităţii sociale.
Astfel, prin istoria construită în mai bine de un secol de legiferare în
această materie, s-au conturat principii şi reguli de altfel cutumiare, dar care
au dovedit necesitatea respectării lor pentru dezvoltarea armonioasă a unui
sistem de asigurări sociale în concordanţă cu cerinţele şi standardele unui
stat european, dar ancorate în tradiţie şi în realitatea socială şi economică a
statului.
 Instanta ramane de multe ori solutia la care apelam daca avem
convingerea ca drepturile ne sunt incalcate, fie angajator, fie angajat sau
chiar pensionar. Pentru a porni o actiune in justitie trebuie sa stim in primul
rand carei instante trebuie sa ne adresam, cum se va judeca cererea.
Aflam astfel ca jurisdictia asigurarilor sociale se realizeaza prin
tribunale si curti de apel, la nivelul acestor instante constituindu-se sectii de
asigurari sociale sau, dupa caz, complete specializate pentru asigurari
sociale.
Tribunalele solutioneaza in prima instanta litigiile privind:
- modul de calcul si de depunere a CAS;
- modul de stabilire a majorarilor de intarziere;
- inregistrarea, evidenta si certificarea CAS;
- deciziile de pensionare;
- refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de
asigurari sociale;
- modul de stabilire si de plata a pensiilor, a indemnizatiilor si a altor
drepturi de asigurari sociale;
- plangerile impotriva proceselor-verbale de contraventii incheiate in
conformitate cu Legea pensiilor nr. 19/2000;
- contestatiile impotriva masurilor de executare silita, dispuse in baza
Legii nr. 19/2000;
- alte drepturi si obligatii de asigurari sociale nascute in temeiul
acestei legi.
Cererile indreptate impotriva CNPAS sau impotriva caselor teritoriale
de pensii se adreseaza instantei in a carei raza teritoriala isi are domiciliul
sau sediul reclamantul. Celelalte cereri se adreseaza instantei in a carei raza
teritoriala isi are domiciliul sau sediul paratul.
 Hotararile instantei de fond se ataca cu recurs. Competenta de a
judeca recursul apartine curtii de apel.
Hotararile curtilor de apel, precum si hotararile tribunalelor neatacate
cu recurs in termen, sunt definitive si irevocabile.
Cererile in fata oricaror organe sau instante, precum si toate actele
procedurale in legatura cu litigiile, avand ca obiect drepturi sau obligatii de
asigurari sociale, sunt scutite de orice fel de taxa de timbru.