Universitatea Titu Maiorescu

Master - Științe penale

Protecția Internațională a Drepturilor Omului

Dreptul la respectarea vieții private și de familie în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și în
legislația romană

Masterand: Alexandra Matei

CUPRINS

1
Introducere.......................................................................................................................................3

1.Dreptul la viață intimă..................................................................................................................5

1.1 Notorietatea persoanei……………………………………………………………. 8

1.2 Contribuția la o dezbatere de interes general…………………………………... 9

2. Rezoluție…………………………………………………………………………… 11

3. Consideratii generale................................................................................................................13

4. Dreptul la respectarea vietii private si de familie.....................................................................18

4.1 Inviolaibilitatea domiciliului………………………………………………………27

4.2 Inviolabilitatea corespondentei…………………………………………………… 31

4.3 Consideratii generale asupra limitarilor dreptului persoanei la respectarea vietii

private si de familie........................................................................................................38

Bibliografie....................................................................................................................................45

Introducere

După părerea mea, dreptul la viață intimă este un drept fundamental care este
garantat de legislația națională, și de cea internațională. Astfel, făcând o sinteză a art. 12
din Declarația universală a drepturilor omului, art. 17 din Pactul universal cu privire la
drepturile civile și politice, art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului
(CEDO), art. 26, art. 27, art. art. 28, art. 29 și art. 30 din Constituția României, deci orice

2
persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi
a corespondenţei sale și nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau
ilegale în viaţa particulară. Mai întîi de toate, urmează să clarificăm noțiunea de „viață
privată”. Pornind de la jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului (în
continuarea Curtea Europeană), prin prisma unor hotărîri (Van Oosterwijk c. Belgia;
Schüssel c. Austriei; Von Hannover c. Germaniei; Petrina c. României), s-a adus
următoarea interpretare a noţiunii: dreptul la respectarea vieţii private este dreptul la
intimitate, dreptul de a trăi așa cum dorești, protejat de publicitate. Noţiunea de viaţă
privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum
numele, fotografia, integritatea fizică şi morală ale acesteia. Garanţia oferită la art. 8
din Convenţie este destinată, în esenţă, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerinţe
externe, a personalităţii fiecărui individ în raport cu semenii săi.
Pentru a nu crea confuzii, urmează să menționăm că art. 8 din CEDO (care
garantează dreptul la viața intimă) are un caracter orizontal, semnificînd că acesta
protejează individul nu doar de ingerințele arbitrare ale autorităților publice, statele
urmînd a fi considerate responsabile și de încălcările venite din partea persoanelor
private. Astfel, statele pot adopta unele măsuri care vizează respectarea vieţii private
chiar şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi. Acest lucru este valabil şi pentru
protejarea dreptului la imagine împotriva abuzurilor din partea terţilor (decizia în cauza
Schüssel împotriva Austriei, nr. 42409/98 din 21 februarie 2002). În ceea ce
priveşte fotografiile, CEDO a subliniat că imaginea unei persoane este unul din
principalele atribute ale personalităţii sale, având în vedere că exprimă originalitatea sa şi
îi permite să se diferenţieze de ceilalţi. Dreptul persoanei la protejarea imaginii sale
constituie, astfel, una din condiţiile esenţiale ale dezvoltării sale personale. Aceasta
presupune, în principal, stăpânirea de către individ a imaginii sale, care include în special
posibilitatea acestuia de a refuza publicarea sa.

3
 1. Dreptul la viață intimă – absolut sau susceptibil de limitări?

Un alt aspect care prezintă interes reprezintă faptul dacă dreptul la viață intimă
este unul absolut sau se admit și unele limitări ale acestuia. Art. 8 alin. (2) din CEDO
stabilește că se admite un amestec în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi
constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor

4
penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora. De
asemenea, art. 26 alin. (2) din Constituție prevede că persoana fizică are dreptul să
dispună de ea insăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri.
Curtea europeană a menționat că orice ingerință asupra unuia dintre drepturile
garantate de art. 8 trebuie să îndeplinească trei condiții și anume ca ingerința să fie: 1)
legitimă și justificată; 2) în concordanță cu legea; 3) necesară într-o societate
democratică. Conform jurisprudenței Curții, orice măsură de supraveghere trebuie să aibă
o bază legală în legislația domestică. Deoarece o măsură de supraveghere poate
reprezenta o amenințare serioasă pentru drepturile garantate de art. 8, pentru a fi
considerată legală, o măsură de supraveghere trebuie să fie în mod special clară, precisă
și detaliată. Un scop legitim se referă exhaustiv la „securitatea naţională, siguranţa
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale,
protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. Al
treilea aspect se referă la necesitatea și proporționalitatea ingerinței într-o societate
democratică. Această condiție solicită ca statul să demonstreze nu doar că ingerința
corespunde unei nevoi sociale stringente, ci că aceasta este proporțională cu scopul său.
Statul va fi condamnat dacă comite sau admite o ingerință asupra dreptului respectiv și nu
poate justifica ingerința în baza criteriilor sus-menționate.

Sfera publică vs. Sfera privată

De regulă, când Curtea europeană este invitată să soluționeze un caz pe
marginea ingerinței în viața privată, aceasta se axează pe următoarele criterii: sfera în
care operează individul; notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului; contribuţia
la o dezbatere de interes general; comportamentul anterior al persoanei în cauză,
conţinutul, forma şi repercusiunile publicării; circumstanţele în care au fost realizate
imaginile. În mai multe cauze s-a pornit de la analiza mediului și anturajului în care s-a
produs presupusa ingerință.
Dreptul la viață privată se aplică diferit, în dependență de spațiul în care se află
persoana, făcîndu-se distincție dintre sfera privată și spațiul public. Noțiunea de spațiu
public pare a fi una destul de largă și abstractă. Comisia europeană pentru democraţie

5
prin drept (Comisia de la Veneția) definește într-o opinie spațiul public drept un spațiu
care poate fi accesat, în principiu, de către orice persoană, în mod liber, oricînd și în
orice circumstanță. Exemple de zone publice relevante pentru acest studiu includ:
parcuri publice, străzile pietonale din centrele orașelor, spațiile publice pentru parcare,
străzi rezidențiale din cartiere, arenele sportive, stațiile de metrou. Anumite zone publice,
cum ar fi universitățile, discoteci sau cafenele, care pot fi considerate ca zone semi-
publice, ar trebui, de asemenea, incluse. Prin urmare, pornind de la faptul că spațiul
public poate fi accesat în mod liber de către oricine și oricînd, persoana nu mai poate
conta pe o intimitate absolută. Dreptul la respectul vieţii private şi de familie nu se
extinde asupra informaţiilor despre viaţa privată şi de familie obţinute în locurile publice
cînd persoana nu poate conta, în mod rezonabil, pe intimitate (Cauza Von Hannover
împotriva Germaniei, nr. 59320/00 din 24.06.2004). Cu toate acestea, nu se poate admite
o privare totală a intimității persoanei chiar și în spațiile publice unde totuși persoana
speră la un anumit grad minim de intimitate. În acest sens, este relevantă cauza Peck
împotriva Regatului Unit (nr. 44647/98 din 28.01.2003). Obiectul cauzei îl constituie
dezvăluirea de către mass-media a unor imagini surprinse cu o cameră de televiziune cu
circuit închis (CCTV) instalată pe stradă, care îl înfăţişau pe reclamant cu un cuțit în
mînă, încercînd să se sinucidă, fapt ce a condus la publicarea şi difuzarea pe scară largă a
imaginii sale. Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din
Convenţie deși ingerinţa era prevăzută de lege şi viza un scop legitim, anume prevenirea
infracţiunilor, apărarea ordinii, protecţia siguranţei publice şi protecţia drepturilor altora.
Cu privire la necesitatea ingerinţei, Curtea a admis importanţa rolului CCTV în depistarea
şi prevenirea infracţiunilor, rol cu atât mai eficace cu cât aceste fapte erau făcute publice,
însă consideră că municipalitatea putea să găsească şi alte soluţii: să ceară
consimţământul reclamantului, să fie cenzurate de o manieră adecvată imaginile şi să
verifice şi modul în care mijloacele media realizează această operaţiune.
Într-o altă cauză (Minelli împotriva Elveţiei, decizia nr. 14991/02 din nr. 14991/02, 14
iunie 2005), Curtea a declarat capătul de cerere inadmisibil, menţionând, în special, că
reclamantul nu putea solicita o respectare absolută a vieţii sale private, având în vedere că
el însuşi s-a expus public. Speța se referă la apariţia într-o publicaţie săptămânală a unui
articol în care domnul Minelli, avocat şi jurnalist care a luat parte în mod frecvent la

6
dezbateri publice în mass-media, era calificat drept „braconier”, cu referire la activitatea
sa de consilier în cadrul unui lanţ de supermarketuri. Invocînd art. 8, reclamantul s-a
plâns că, prin utilizarea termenului „braconier” şi publicarea fotografiei sale în articolul
în cauză, a fost încălcat dreptul său la respectarea vieţii private.
Pe de altă parte, Comisia de la Veneția a dat o definiție si spațiului privat.
Astfel, în sens material/fizic, sfera privată reprezintă un spațiu la care accesul poate fi
restricționat de lege sau de persoana care deține acest spațiu. În principiu, spațiile private
nu sunt deschise publicului și nu pot fi accesate de orice, oricînd și în orice circumstanțe.
Regulile care guvernează aceste spații țin de domeniul dreptului privat. De asemenea,
Comisia de la Veneția a specificat că sfera privată acoperă aspectul intim al personalității
unei ființe umane. Aceasta atrage după sine dreptul fiecărei persoane de a fi protejat
împotriva intruziunilor nejustificate ale autorităților publice, mass-media, oricăror
instituții sau persoane fizice. De aceea, viața privată este o sferă foarte largă, care nu este
ușor de definit. Aceasta nu se limitează la un „cerc interior” în care individul poate trăi
propria viața personală. Sfera privată include dreptul de a stabili și de a dezvolta relații cu
alte ființe umane, integritatea fizică și morală a unei persoane, inclusiv viața ei sexuală.
Prin urmare, obținerea unor imagini, informații din spațiul privat în care operează o
persoană va constitui în marea majoritatea a cazurilor o ingerință în viața intimă a
acesteia. De asemenea, s-a menționat că aspectele din viața privată care au fost capturate
întîmplător cînd se opera în spațiul public tot se pot supune unei analize sub aspectul
lezării vieții private.

1.1 Notorietatea persoanei

Un alt criteriu de la care pornește constatarea unei ingerințe în viața intimă
constituie notorietatea persoanei. În această privinţă, este necesar să se facă distincţie
între persoanele particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în
calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de
drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la

7
viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice (cauza von
Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), cererile nr. 40660/08 şi 60641/08).
Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o
societate democratică, care priveşte personalităţi politice în exercitarea funcţiilor oficiale
ale acestora nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa
privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii. Dacă, în primul caz, rolul
presei corespunde funcţiei sale de „cîine de pază” care are sarcina, în cadrul unei
democraţii, să comunice idei şi informaţi privind probleme de interes public, acest rol
pare mai puţin important în al doilea caz. Ca şi în cazul defăimării, există un standard
diferit de protecţie a vieţii private şi de familie a persoanelor publice în raport cu cele
particulare. Nu va constitui o ingerință în viaţă privată urmărirea modului în care
persoana ce exercită funcţii publice îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu. Persoanele
„publice” trebuie să accepte ingerinţe în viaţa lor privată în mai mare măsură decît
persoanele obişnuite şi gradul accesibil de cercetare mai atentă urmează să fie cu atît mai
mare cu cît figura publică în cauză şi informaţia ce se dezvăluie sunt mai importante.
De asemenea, lipsa consimţămîntului persoanei de a publica informaţii privind
viaţa privată nu conduce automat la constatarea unui comportament ilegal. În
cauza Mosley împotriva Marii Britanii (nr. 48009/08 din 15/09/2011), reclamantul, Max
Mosley, fost preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Automobilelor, o asociaţie nonprofit
care se numără printre structurile de conducere ale campionatului mondial de Formula 1,
s-a plîns pe marginea publicării în săptămînalul News of the World şi pe site-ul web al
acestuia a unor articole, imagini şi clipuri video care dezvăluiau detalii referitoare la viaţa
sexuală a domului Mosley. Acesta a contestat lipsa unei obligaţii legale impuse de Marea
Britanie mass-mediei în legătură cu avertizarea prealabilă a persoanelor care fac obiectul
unor reportaje cu privire la intenţia acestora de a le publica, astfel încât persoanele
respective să dispună de posibilitatea de a împiedica publicarea acestora prin solicitarea
pronunţării unei ordonanţe provizorii. Curtea a stabilit lipsa încălcării dispoziţiilor art. 8,
menţionând că obligaţia impusă mass-mediei de avertizare prealabilă a persoanelor care
urmează să facă obiectul unor articole nu este conţinută în textul Convenţiei.
Un rol special în acest sens îl are presa. Adiţional, libertatea jurnalistică mai
acoperă şi posibile recurgeri la exagerări sau chiar provocări (cauza De Haes și Gijsels

8
împotriva Belgiei, 19983/92 din 24.02.1997). Atunci cînd persoana doreşte să
răspîndească o informaţie, statul nu poate dicta sau critica forma în care această
informaţie este răspîndită. Totuși, în pofida „rolului iminent” jucat de presă într-un stat de
drept, aceasta trebuie să respecte anumite limite, în procesul de acumulare şi răspîndire a
informaţiei, ea trebuind să respecte obligaţiile profesionale. Presa are un rol preeminent
în informarea publicului asupra problemelor de interes public şi trebuie să aibă o anume
libertate de decizie atunci cînd comentează unele chestiuni de interes politic sau public.
Cele expuse se referă şi la chestiunile funcţionării justiţiei, instituţie care este esenţială
pentru orice societate democratică. Deşi limitele criticii acceptabile la adresa
personalităţilor politice şi a persoanelor care ocupă funcţii publice sînt mai largi decît
pentru persoanele particulare, în privinţa judecătorilor gradul de toleranţă este mai redus.
În acest context, în cauza Prager şi Oberschlis c. Austria (nr. 15974/90 din aprilie 1995),
CEDO a conchis că condamnarea unui jurnalist pentru defăimarea unui judecător, în
urma publicării comentariilor critice, nu constituia o încălcare a art. 10 din Convenţia
Europeană (libertatea de exprimare). Criticele foarte severe împotriva integrităţii
personale şi profesionale ale magistratului, pe care le-a exprimat reclamantul, erau lipsite
de bună-credinţă şi nu respectau regulile eticii jurnalistice. În asemenea condiţii, Curtea a
considerat că sancţiunea aplicată nu a fost disproporţionată protecţiei reputaţiei altei
persoane şi apărării autorităţii puterii judiciare.
Prin urmare, faptul că persoana dispune de o anumită notorietate nu presupune o
ingerință absolută în viața intimă a acestuia. Dacă în circumstanţe speciale, dreptul
publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viaţa privată a persoanelor
publice, în special atunci când este vorba despre personalităţi publice, acest lucru nu este
valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care
fotografiile publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la detalii
din viaţa lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în
această privinţă. În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai
strictă. Se va reţine că art. 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare
nelimitată chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la interes public deosebit.
Exercitarea acestei libertăţi presupune obligaţii şi responsabilităţi, care, conform par. 2 al
art. 10 din Convenţie, se aplică presei. Aceste obligaţii şi responsabilităţi pot avea

9
însemnătate cînd există o întrebare cu privire la atacul asupra reputaţiei unor persoane
private şi subminarea drepturilor altor persoane (cauza Goodwin împotriva Regatului
Unit, 28957/95 din 27.03.1996).

1.2 Contribuția la o dezbatere de interes general

Un criteriu pe care Curtea îl analizează reprezintă contribuția informațiilor,

fotografiilor, filmărilor la o dezbatere de interes general. Este necesar ca pe viitor să
se acorde importanţă problemei de a stabili dacă reportajul în litigiu contribuia la o
dezbatere factuală şi dacă conţinutul acestuia depăşea simpla dorinţă de a satisface
curiozitatea publicului. În această privinţă, CEDO a precizat, de asemenea, că, cu cît era
mai mare valoarea informaţiei pentru public, cu atât interesul unei persoane de a fi
protejată împotriva difuzării acesteia trebuia să devină mai puţin important şi invers.
Remarcând că libertatea de exprimare includea şi reportajele de divertisment, aceasta a
precizat totodată că interesul cititorilor de a se distra era, în general, mai puţin important
decât protecţia sferei private. Spre exemplu, în cauza von Hannover împotriva Germaniei
(nr. 8772/10 din 19 septembrie, 2013), CEDO a recunoscut că fotografiile care aveau
ca scop să scoată la lumină obiceiul persoanelor publice de a închiria vile pentru
odihnă la prețuri exagerate, poate duce la o dezbatere de interes general. A fost
menționat că un prim element esenţial este contribuţia pe care o are apariţia fotografiilor
sau a articolelor din presă la o dezbatere de interes general. Definiţia a ceea ce constituie
obiectul de interes general depinde de circumstanţele cauzei. Este util să reamintească
faptul că CtEDO a recunoscut existenţa unui astfel de interes nu doar în cazul în care
publicarea privea probleme politice sau crime săvârşite (Cauza White împotriva Suediei,
nr. 42435/02 din 19 septembrie, 2006), ci şi în cazul în care privea probleme legate de
sport sau artişti ai scenei (Nikowitz şi Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr.
5266/03 din 22/05/2007). În schimb, eventualele probleme conjugale ale unui preşedinte
de republică sau dificultăţile financiare ale unui cântăreţ celebru nu au fost considerate
probleme de interes general.
Este de competența instanțelor să constate în mod argumentat existența unei
dezbateri de interes general, or, în unele cazuri această chestiune poate fi destul de fină.

10
De exemplu, în cauza von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2 – Cererile nr. 40660/08
şi 60641/08), boala prinţului care conducea principatul Monaco era un eveniment de
interes general. În consecinţă, presa avusese dreptul să relateze în acest context şi felul în
care copiii prinţului îşi împăcau obligaţiile de solidaritate familială cu nevoile legitime
ale vieţii lor private, printre care se număra dorinţa de a pleca în vacanţă (în speță era
vorba despre o fotografie care îi înfăţişează pe reclamanţi plimbându-se în timpul
vacanţei de schi de la St. Moritz, pe cînd tatăl prințesei Caroline (una dintre reclamanți)
era bolnav. Fotografia era însoţită de un articol intitulat în mod ironic: „Prinţul Rainier –
nu este singur acasă” („Fürst Rainier – Nicht allein zu Haus”)).

2. Rezoluție
La determinarea existenței unei ingerințe în viața intimă, instanțele naționale
urmează să pornească de la următoarele criterii. Instanțele urmează să determine dacă
fotografiile, informațiile au fost făcute/preluate într-un spațiu public sau privat. În
cazul în care acestea au fost făcute într-un spațiu public, de regulă, nu are loc o ingerință
în viața intima deoarece după cum a menționat Curtea, în spațiul public, intimitatea

11
individului este echivalentă lipsei de intimitate. Totuși, se admite că art. 8 își poate găsi
aplicabilitatea și în spațiul public, dacă în mod rezonabil, individul era îndreptățit să se
aștepte la un anumit grad de intimitate.
Un alt aspect care urmează a fi determinat, este notorietatea persoanei care
invocă încălcarea vieții private. În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între
persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate
de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept
privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa
privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice. Dacă, în primul caz, rolul
presei corespunde funcţiei sale de „câine de pază” care are sarcina, în cadrul unei
democraţii, să comunice idei şi informaţii privind probleme de interes public, acest rol
pare mai puţin important în al doilea caz. Acest lucru nu este valabil, chiar dacă
persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile
publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la detalii din viaţa lor
privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în această privinţă. În acest
ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă.
Al treilea aspect care urmează a fi analizat de către instanțe cu acuratețe – Contribuţia la
o dezbatere de interes general – a se stabili dacă reportajul în litigiu contribuia la o
dezbatere factuală şi dacă conţinutul acestuia depăşea simpla dorinţă de a satisface
curiozitatea publicului. În această privinţă, Curtea a precizat, de asemenea, că, cu cât era
mai mare valoarea informaţiei pentru public, cu atât interesul unei persoane de a fi
protejată împotriva difuzării acesteia trebuia să devină mai puţin important şi invers.
Definiţia a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanţele
cauzei. Curtea consideră totuşi că este util să reamintească faptul că a recunoscut
existenţa unui astfel de interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme
politice sau crime săvârşite, ci şi în cazul în care privea probleme legate de sport sau
artişti ai scenei. În schimb, eventualele probleme conjugale ale unui preşedinte de
republică sau dificultăţile financiare ale unui cântăreţ celebru nu au fost considerate
probleme de interes general.
Criteriul următor se referă la comportamentul persoanei în cauză înainte de
publicarea reportajului sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia

12
au făcut deja obiectul unei publicări anterior reprezintă, de asemenea, elemente care
trebuie să fie luate în considerare. Totuşi, simplul fapt că a cooperat cu presa anterior nu
este de natură să priveze persoana în cauză de orice protecţie împotriva publicării
fotografiei în litigiu.
Conţinutul, forma şi repercusiunile publicării se referă la modul în care sunt publicate
fotografia sau reportajul şi maniera în care persoana în cauză este prezentată în fotografie
sau reportaj pot, de asemenea, să fie luate în considerare. Amploarea difuzării reportajului
şi a fotografiei poate fi, de asemenea, importantă, în funcţie de ce tip de ziar este vorba,
cu tiraj naţional sau local, important sau puţin important.
Prin urmare, un răspuns univoc, uniform pentru toate cauzele unde se pretinde încălcarea
dreptului la viață intimă nu există. În fiecare caz aparte urmează să se determine cu
strictețe condițiile înaintate de Curtea europeană a drepturilor omului pentru luarea unei
hotărîri corecte.

3. Consideratii generale
Art. 8 parag. 1 din Conventia europeana se refera la dreptul oricarei persoane la
respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
Acest text isi are sorgintea in art. 12 din Declaratia universala a drepturilor
omului, care stipuleaza ca nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare in viata sa
particulara, in familia sa, in domiciliul sau ori in corespondentaa, nici al unor atingeri ale

13
onoarei sau reputajiei sale; orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor
astfel de imixtiuni sau atingeri.
De asemenea, acest drept este garantat si protejat si de Pactul international cu
privire la drepturile civile si politice (art. 17).
In literatura juridica de specialitate s-a aratat ca organele Conventiei europene au
recurs la o interpretare dinamica si evolutiva a prevederilor sale, cu deosebire in aceasta
materie, adaptata continuu evolutiei obiceiurilor si necesitatilor sociale. Asa fiind,
instanta de contencios european al drepturilor omului a definit Conventia europeana ca un
instrument viu ce trebuie interpretat in lumina conditiilor vietii actuale
Mai trebuie subliniat ca art. 8 "este primul dintr-o serie de patru texte ale
Conventiei care protejeaza drepturi ce semnifica respectul social individului. Precizam ca
celelalte texte din aceasta categorie apartin art. 9 (libertatea de gandire, de constiinta si de
religie), art. 10 (libertatea de exprimare) si art. 11 (libertatea de intrunire si de asociere)
din Conventia Europeana.
Din prevederile art. 8 rezulta si faptul ca autoritatilor statale le incumba atat
obligatii negative, cat si obligatii pozitive in raport cu respectul dreptului la viata privata,
la viata familiala, respectul domiciliului unei persoane si al secretului corespondentei
sale, adica, pe de o parte, sa nu faca ceva de natura a impiedica exercitiul lor de catre
titularii carora le sunt recunoscute (persoane fizice sau entitati sociale), iar, pe de alta
parte, sa indeplineasca anumite obligatii, imperios necesare asigurarii respectului efectiv
al acestora.
In fond, cu referire la obligatiile negative ale statelor member, consacrarea acestui
drept urmareste "protectia individului impotriva actiunilor arbitrare din partea
autoritatilor publice" ( cauza Kroon Olandei, 1994)1.
Cu timpul, pe baza interpretarii dinamice a textului art. 8, jurisprudenta Curtii
Europene a largit aria obligatiilor inaltelor parti contractante spre obligatiile pozitive.
Dintre acestea, cu titlu de exemplu enumeram: adoptarea unor masuri legislative de
asigurare a unui statut favorabil copilului natural, in sensul ca alaturi de mama sa, sa se
bucure de o viata de familie normala (cazul Marckx impotriva Belgiei, 1979); statele

1
Bianca Selejan-Gutan, Protectia europeana a drepturilor omului, Ed. All Beck,
Bucuresti, 2004, p.149.

14
contractante sa fie dotate cu mijloacele juridice adecvate si suficiente, care sa le permita
indeplinirea obligatiilor pozitive care le revin conform art.8 (speta Ignaccolo-Zenide
contra Romaniei, hotararea din 25 ianuarie 2000)2; autoritatile penitenciare au obligatia
pozitiva de a asigura detinutilor toate rechizitele necesare pentru a putea coresponda cu
instanta europeana (cauza Cotlet impotriva Romaniei, 2003)3.
Cu privire la ambele tipuri de obligatii ce revin statelor membre, profesorul
Corneliu Birsan a retinut doua idei principale, si anume: "acestea trebuie sa asigure
realizarea unui just echilibru intre interesele individuate si cele ale societatii, luate in
ansamblul ei, pe de o parte; pe de alta parte, in ambele ipoteze, statele se bucura de o
anumita marja de apreciere in indeplinirea acestor obligatii, marja care este supusa
controlului Curtii".
Prevederile art. 8 din Conventia europeana au fost receptionate corespunzator in
legislatia nationala penala a numeroase tari din Europa.
Spre exemplu, in capitolul VII intitulat "Atingeri aduse personalitatii" din noul
Cod penal francez4, sectiunea I "Atingeri aduse vietii private", sunt incriminate faptele
care aduc atingere vietii intime -familiale si private - a unei persoane. Potrivit art. 226-1
din acest cod este pedepsit cu un an inchisoare si amenda cel care, cu ajutorul unui
procedeu oarecare, in mod voit, aduce atingere intimitatii vietii private a altuia: 1) prin
interceptarea, inregistrarea sau transmiterea fara consimtamantul autorului lor, a
cuvintelor rostite cu titlu privat sau confidential; 2) prin fixarea, inregistrarea sau
transmiterea fara consimtamantul acestuia a imaginii unei persoane aflate intr-un loc
privat.
Cu aceleasi sanctiuni este pedepsit faptul de a pastra, a aduce sau a lasa sa se
aduca la cunostinta publicului sau a unui tert, sau de a folosi in orice maniera ar fi, orice
inregistrare sau document obtinut cu ajutorul unuia din actele prevazute la art. 226-1.
De asemenea, este incriminata fabricarea, importul, detinerea, ex -punerea,
oferirea, inchirierea sau vanzarea, in absenta unei autorizatii ministeriale (decret al

2
Corneliu Barsan, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole.
Vol. I. Drepturi si libertati., Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2005, p.596.
3
Idem.
4
Nouveau code penal, mode d’emploi. Preface de M. Michelle Vanzelle, “Documents”
dirige par Jean Claude Ziberstein. Union genenarle d’Editions1993, p. 285-287.

15
Consiliului de Stat), a unor aparate concepute pentru a detecta de la distanta convorbiri,
permitand realizarea infractiunilor definite mai sus.
Totodata, este reprimata fapta de a realiza o publicitate pentru a promova un
aparat susceptibil de a permite realizarea acestor infractiuni, in cazul in care aceasta
publicitate constituie o incitare la comiterea infractiunii.
Conform art. 226-8 intitulat "Atingeri aduse reprezentarii persoanei", constituie
infractiune fapta de a publica fara consimtamantul persoanei un montaj, realizat cu
imagini sau cuvinte ale acesteia.
In fine, mai trebuie aratat ca legislatia penala franceza regrupeaza in capitolul
"Atingeri aduse personalitatii", vatamarile aduse vietii private, violarea domiciliului,
denuntul calomnios, atingerile aduse secretului profesional, secretului corespondentei si
atingerile aduse drepturilor personale rezultand din existenta fisierelor (evidentelor)
informatice5.
La randul sau Codul penal spaniol in Titlul X "Delicte impotriva intimitatii, a
dreptului la propria imagine si contra inviolabilitatii domiciliului" incrimineaza in
Capitolul I, faptele ce constituie infractiuni prin atingerile aduse dreptului la intimitate.
Astfel, conform art. 197-1 cel care, in scopul descoperirii secretelor si al
patrunderii in intimitatea altei persoane, fara consimtamantul acesteia, se va folosi de
documente, scrisori, mesaje postale electronice sau de oricare alte documente sau efecte
personale, ori daca intercepteaza telecomunicatiile acesteia sau foloseste instrumente
(mijloace) tehnice de ascultare, transmisie, imprimare sau reproducere a sunetului sau
imaginii, sau orice alt semnal de comunicatie, va fi pedepsit cu inchisoare de la unu la
patru ani si amenda.
Aceleasi pedepse se vor aplica celui care, fara a fi autorizat, va folosi, utiliza sau
modifica, in dauna unei terte persoane, datele cu caracter personal sau familial ale
acesteia, care se afla in fisiere sau suporturi informatice, electronice sau teleimprimate,
sau in orice alt fel de arhive sau registru public ori privat.
Pedepsele de mai sus se aplica celui care, fara a fi autorizat, accede prin oricare
mijloc la aceste date pe care le altereaza sau le utilizeaza in dauna titularului sau unei
terje persoane.

5
Eliodor Tanislav, Dreptul la intimitate, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1997, p.133-134.

16
 Legea penala spaniola prevede si formele agravate ale acestor infractiuni. De
pilda, daca faptele sus-mentionate sunt comise de persoane responsabile cu evidenta
fisierelor, a suporturilor informatice, electronice etc., acestea vor fi pedepsite cu
inchisoare de la 3 la 5 ani.
De asemenea, cand aceste fapte se refera la date cu caracter personal privind
ideologia, religia, credintele, sanatatea, originea rasiala sau viata sexuala, sau daca
victima este minor ori un handicapat, se vor aplica pedepsele prevazute de la jumatatea
lor superioara (art. 197-5).
In situatia cand faptele prevazute in art. 197-5 se savarsesc in scop lucrativ,
pedeapsa aplicata va fi inchisoarea de la patru la sapte ani. In sfarsit, potrivit art. 198 din
Codul penal spaniol, functionarul public care, in afara cazurilor permise de lege,
prevalandu-se de functia pe care o indeplineste va comite vreuna din faptele de mai sus,
va fi sanctionat cu aceeasi pedeapsa, insa nu mai redusa decat jumatate din maximul
pedepsei, si, in plus, i se va interzice exercitarea functiei respective pe o perioada de la 6
la 12 ani.
Deopotriva, Codul penal Italian6, in art. 615 bis. (1) referitor la amestecul ilicit in
viata privata prevede ca oricine, folosindu-se de instrumente de inregistrare vizuala sau
sonora, isi procura in mod nepermis informatii sau imagini care aduc atingere vietii
private a unei persoane aflata in locuri private sau in dependinte care apartin de acestea,
se pedepseste cu privare de libertate de la 6 luni la 4 ani. Exceptand cazul in care fapta
constituie o infractiune mai grava, cu aceleasi pedepse este sanctionata si persoana care
dezvaluie sau difuzeza publicului, indiferent prin ce mijloace, informatiile sau imaginile
obtinute in modurile indicate mai inainte.
La fel, Codul penal maghiar in art. 177 incrimineaza ca o infractiune autonoma
fapta de violare a intimitatii.
Consideram, de lege ferenda, ca se impune completarea Titlului II "Infractiuni
contra persoanei" din Codul penal roman cu un capitol distinct privind incriminarea
faptelor care constituie infractiuni la viata intima si privata, la imaginea persoanei, in
sensul reglementarilor din legislatiile penale franceza, italiana, spaniola, maghiara la care

6
Franchi Feroci Ferrari, Codici e leggi d’Italia, Codice penale 1995, Editore Ubrico
Hoelpi, Milano, p. 104-105.

17
ne-am referit in cuprinsul acestei sectiuni, in vederea alinierii legislatiei noastre penale la
toate exigentele impuse de art. 8 din Convenfia europeana.

4. Dreptul la respectarea vietii private si de familie

Acest drept al persoanei la respectarea vietii sale private si de familie stipulat la

art. 8 parag. 1 din Conventia europeana, implica neamestecul statului in viata cetatenilor
sai, exceptie facand cazurile in care acest amestec ar fi justificat de necesitatea de a
impiedica savarsirea unor fapte in contradictie cu principiile statului de drept sau care
pun in pericol securitatea nationala si siguranta publica.
Referindu-se la notiunea de "viata privata" din perspectiva Conventiei europene si
a jurisprudentei instantaelor de la Strasbourg, mai multi autori romani si straini au

18
apreciat ca in legatura cu aceasta nu exista o definitie exacta, continutul ei modificandu-
se in functie de mai multi factori, dintre care precizam: perioada la care se raporteaza,
mediul si societatea in care individul isi petrece viata.
Totodata, dreptul la respectul vietii private la care se referea art. 8 din Conventia
europeana este unul complex, cu numeroase modificari generate de jurisprudent Curtii
Europene. Acest drept subsumeaza, printre altele, dreptul la secretul vietii private, dreptul
la integritatea fizica si morala a persoanei, inclusiv cea sexuala, dreptul persoanei de a
stabili si dezvolta relatii cu semenii sai si, mai nou, dreptul la un mediu inconjurator
sanatos7, etc.
Avand in vedere cele expuse mai sus, reiese ca notiunea de "viata privata",
cuprinde "dreptul persoanei la viata privata intima, personala, dreptul acesteia la viata
privata sociala si dreptul persoanei la un mediu inconjurator sanatos".
In legatura cu aplicarea dispozitiilor art. 8 sub aspectul dreptului la secretul vietii
private, in cauza Rotaru contra Romaniei (hotararea din 29 martie 2000) 312, Curtea
Europeana a constatat o incalcare a acestor prevederi de catre autoritatile statului roman.
Reclamantul a invocat in plangerea sa, printre altele, nesocotirea dreptului la
respectarea vietii private, datorata faptului ca Serviciul Roman de Informatii (S. R. I.)
detine si foloseste un fisier continand date personale.
In drept, instanta internationala a remarcat ca detinerea si folosirea de catre S. R.
I. a unor informatii privind viata privata a reclamantului nu erau masuri "prevazute de
lege" (Curtea Europeana subliniaza ca sintagma "prevazut de lege" inseamna nu doar o
anume baza legala, ci si calitatea legii in cauza), ceea ce este suficient pentru a se
constata incalcarea art. 8.
Astfel, Curtea de la Strasbourg a constatat o incalcare, de catre autoritatile statului
roman, a art. 8 din Conventia europeana, relevand ca sistemul romanesc de strangere si
arhivare a informatiilor nu furnizeaza garantii suficiente impotriva abuzurilor si nici
garantii procedural suficiente, deoarece Legea 14/1992 privind organizarea si
functionarea S.R.I, nu prevede nicio procedura de control in timpul aplicarii masurii sau
dupa ce aceasta a incetat (de preferat, in opinia instantaei europene de contecios al

7
Corneliu Barsan, op. cit., p. 600.

19
drepturilor omului, este controlul asigurat - cel putin si in ultima instanta - de catre
puterea judecatoreasca care ofera cele mai largi garantii de independenta).
In acest cadru se inscrie si problema confidentialitatii datelor medicale.
Potrivit instantaei europene, principiul confidentialitatii informatiilor despre
sanatate constituie o componenta a protectiei vietii private. Este aici vorba, pe de o parte,
despre protectia vietii private a bolnavilor, iar, pe de alta parte, de mentinerea increderii
in sistemul de sanatate. De asemenea, comunicarea sau divulgarea unui dosar medical
trebuie insotita de garantii corespunzatoare de natura sa impiedice anumite abuzuri.
Totusi, ea poate fi facuta din anumite ratiuni, cum ar fi nevoia urmaririi unor infractori
sau pentru a permite publicitatea procedurilor judiciare8.
In fine, asa cum rezulta din raportul Comisiei Europene formulat in cauza Winer
contra Regatului Unit (1986)9, protectia stipulata in art. 8 se extinde si asupra ingerintelor
din partea unor persoane particulare, ca de pilda, detectivii particulari sau jurnalistii.
Pentru prevenirea si sanctionarea unor asemenea ingerinte in acest drept, statul trebuie sa
reglementeze strict raspunderea unor asemenea categorii de particulari.
O alta componenta a vietii private, in sensul art. 8, este integritatea fizica si
morala a persoanei care include si viata sexuala.
In jurisprudenta Curtii Europene a fost viu discutata chestiunea daca exista o
violare a dreptului la viata privata, prin incriminarea homosexualitatii. Instanta europeana
a precizat ca interzicerea de catre stat a actelor homosexuale practicate in intimitate intre
adulti care au consimtit la aceste acte, constituie o incalcare a art. 8 din Conventia
europeana.
Astfel, in cazul Jeffrey Dudgeon contra Marii Britanii 10, Curtea Europeana a
examinat situatia reclamantului cetatean britanic rezident in Irlanda de Nord, care a
sustinut in plangerea sa ca legislatia din aceasta tara, care interzice raporturile
homosexuale intre adulti chiar cu consimtmantul acestora, constituie o incalcare a
dreptului sau la respectarea vietii particulare. Pe de alta parte, el a reclamat si faptul ca,
fiind homosexual, a fost supus unor discriminari carora nu le sunt supusi homosexualii in

8
Bianca Selejan-Gutan, op. cit., p. 151.
9
Idem.
10
V. Duculescu, Protectia juridical a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti,
1994, p.110.

20
alte parti ale Marii Britanii, unde se aplica legea din anul 1967 cu privire la delictele
sexuale si unde actele de homosexualitate practicate in particular intre barbati in varsta de
peste 21 de ani nu constituie delicte.
Instanta europeana a admis ca exista anumite diferentieri in ceea ce priveste
tratamentul juridic al homosexualilor in Marea Britanie si Irlanda de Nord, dar ca in
ciuda acestor contradictii, in ultima perioada, autoritatile din Irlanda de Nord s-au abtinut
de a mai trage la raspundere penala actele de homosexualitate consimtite comise de
persoane in varsta de peste 21 de ani.
Curtea Europeana a admis ca in spet dedusa judecajii s-a produs o incalcare a
prevederilor art. 8. De asemenea, a refuzat cererea de despagubiri a reclamantului
apreciind ca hotararea pe care a pronuntat-o constituie o despagubire morala suficienta,
dar a obligat statul parat sa-i plateasca cheltuieli de judecata in valoare de 3. 315 lire.
Intr-o alta speta (cazul Mondinos contra Ciprului), Curtea de la Strasbourg s-a
pronuntat asupra reclamatiei introdusa de Mondinos, homosexual si presedintele
"Miscarii de eliberare a homosexualilor din Cipru", care a sustinut ca se afla intr-o acuta
si permanenta teama de o condamnare penala in temeiul dispozitiilor legale din Cipru,
care incrimineaza relatiile homosexuale.
Instanta europeana de contencios al drepturilor omului a decis cu majoritate
elocventa de voturi ca interzicerea in legea cipriota a relatiilor homosexuale intre barbati
adulti, chiar daca acestea au loc in intimitate si cu consimtmantul ambilor parteneri,
constituie o violare a prevederilor art. 8 din Conventia europeana si a hotarat ca petentul
sa primeasca o despagubire in valoare de 40. 000 de lire cipriote, cu titlu de cheltuieli de
judecata.
In opinia Curtii Europene sunt nesocotite prevederile art. 8 si in situatia in care
legea nationala nu asigura o protectie adecvata vietii private a individului pretinzand ca
victima, chiar suferind de grave tulburari psihice, sa faca intotdeauna personal plangere in
caz de viol (X contra Olandei)11.
O problema cu caracter polemic este aceea care se refera la persoanele
transsexuale, deoarece nici in prezent nu exista un consens european in aceasta materie.

11
George Antoniu, Implicatii penale ale Constitutii Europene, Revista de drept penal nr.
3/2005, p.306.

21
 Astfel, intr-o prima etapa, jurisprudent Curtii Europene a decis ca nu exista o
violare a dispozitiilor art. 8, atunci cand autoritatile nationale refuza sa elaboreze noi acte
de nastere persoanelor care si-au schimbat, intre timp, sexul, in sensul ca reclamantele -
inregistrate la nastere ca avand sex masculin - printr-un tratament de conversie sexuala au
devenit de sex feminin (speta Scheffield si Hersham contra Angliei, hotararea din 30 iulie
1998)12. S-a apreciat ca statul are o larga marja de apreciere pentru a justifica refuzul sau
de a recunoaste juridic noua identitate sexuala a transsexualilor operati, dupa parerea
instantaei europene transsexualismul ridicand inca probleme complexe de natura
stiintifica, juridica, morala si sociala.
Cu toate acestea, in ultima perioada, Curtea Europeana, cu ocazia solutionarii
unor cauze avand ca obiect problema legata de transsexualitate, a retinut existenta unor
elemente clare si incontestabile care demonstreaza o tendinta internationala continua nu
numai spre o acceptare sociala crescanda a persoanelor transsexuale, dar si spre o
recunoastere juridica a noii identitati sexuale a transsexualilor care au suferit o operatie
de schimbare a sexului (mai ales cand conversiunea sexuala s-a produs in deplina
legalitate, legislatia interna recunoscand o asemenea posibilitate).
In acest mod, in spete precum B. contra Frantei (1992), Christine Goodwin contra
Regatului Unit (2002) si I. contra Regatului Unit (2002), instanta europeana de
contencios al drepturilor omului a recunoscut fara dubii, dreptul persoanei de a-si
schimba identitatea.
O alta componenta a respectului vietii private este dreptul persoanei la imagine
(de exemplu, publicarea imaginii unei persoane, fara consimtamantul ei, daca ar avea ca
urmare prejudicierea materiala sau morala a acesteia, reprezinta o nesocotire a art. 8).
Acest drept a fost recunoscut de Curtea de la Strasbourg cu ocazia solutionarii unor spete
care s-au aflat pe rolul sau, cum ar fi: Peck contra Regatului Unit (2003) 13, Perry contra
Regatului Unit (2003). In plus, instantele de la Strasbourg, cu deosebire in perioada care
marcheaza ultimul deceniu al secolului trecut si inceputul secolului al XXI-lea, au inclus
in sfera protectiei vietii private si dreptul persoanei la un mediu inconjurator sanatos.
Astfel, poluarea sonora cauzata de exploatarea unui aeroport aflat in vecinatatea

Idem.
12

Pentru amanunte legate de aceste spete a se vedea Bianca Selejan-Gutan, op. cit., p.
13

153-154.

22
domiciliului reclamantilor, poluarea chimica ori pericolul radiatiilor nucleare au o
influenta directa asupra sanatatii persoanei, respectiv asupra dreptului la respectul vietii
private si familiale, garantat de art. 8 din Conventia europeana.
Spre exemplu, in aceasta materie este elocvent cazul Lopez Ostra contra Spaniei,
el avand conotatii si cu privire la dreptul persoanei la respectarea domiciliului.
In fapt, in anul 1988, petitionara de origine spaniola locuia, impreuna cu familia
sa, in cartierul "Disputacion del Rio el Lugarico", la cateva sute de metri de centrul Lorca
(Murcia). In luna iulie 1988 a inceput sa functioneze, la cativa metri de casa ei, o uzina
pentru tratarea reziduurilor lichide si solide provenite de la o tabacarie din Lorca, uzina
finantata de un consortiu de firme din industria pielariei. Fumul emanat de la aceasta
uzina a cauzat suparari si probleme de sanatate multor persoane din zona, inclusiv
reclamantei.
Aceasta situtie de fapt a determinat autoritatile municipale sa evacueze persoanele
care locuiau langa uzina si, in cele din urma, la 9 septembrie 1989 sa dispuna incetarea
partiala a activitatii uzinei.
Dupa intoarcerea acasa, reclamanta a continuat sa aiba probleme de sanatate si a
observat o deteriorare a mediului inconjurator si a calitatii vietii.
Ca urmare, ea a facut o cerere catre directia administrativa apartinand de Murcia
Audiencia Teritorial prin care solicita sa-i fie protejate drepturile fundamentale. Dupa ce
a mai facut demersuri la Agentia pentru mediu si natura din Murcia si la Curtea Suprema,
toate ramase fara rezultat. In februarie 1992, reclamanta si familia sa s-au mutat intr-un
apartament situat in centrul orasului, platit de municipalitate.
Apoi, reclamanta s-a adresat instantaelor de la Strasbourg, Curtea Europeana
apreciind ca atingerile grave ale mediului pot sa afecteze sanatatea si bunastarea unei
persoane, precum si placerea de a trai in ambianta domiciliului sau.
In acelasi timp, instanta internationala a considerat ca trebuie luata in seama
necesitatea unui just echilibru intre interesele concurente, cum ar fi interesul societatii in
ansamblu, in specia al orasului Lorca pentru bunastarea sa economica, inclusiv de a avea
o uzina de tratare a reziduurilor, si acela al reclamantei de a locui in condijii omenesti,
intr-un mediu sanatos.

23
 Curtea Europeana a constatat ca municipalitatea nu numai ca nu a luat, dupa
inchiderea partiala a statiei de epurare, masuri in vederea protejarii dreptului petitionarei
la respectul caminului sau, precum si a vietii sale private si de familie, dar, mai mult, a
nesocotit hotararile instantaelor date in acest scop.
Tot astfel, autoritatea municipala avea obligatia pozitiva de a adopta masuri
adecvate in vederea incetarii sau reducerii poluarii in zona si de a asigura protectia vietii
private si de familie impotriva ingerintelor simplilor particulari.
In concluzie, Curtea Europeana a decis ca statul parat nu a mentinut un just
echilibru intre interesul bunastarii economice a orasului Lorca si interesul reclamantei de
a se bucura de respectarea vietii sale private si de familie si a domiciliului sau, ceea ce
inseamna ca au fost incalcate prevederile art. 8 din Conventia europeana.
In ceea ce priveste dreptul la respectul vietii familiale garantat de art. 8 din
Conventia europeana, mentionam ca acest drept subiectiv impune statelor membre
obligatia de a actiona in asa fel incat sa permita oricarei persoane sa duca o viata de
familie normala si de a dezvolta relatii efective in cadrul acesteia.
In practica instantaelor de la Strasbourg s-a remarcat ca garantand acest drept, art.
8 presupune existenta unei familii, si ca notiunea de familie desemneaza o legatura de
rudenie careia i se adauga o relatie efectiva. Mai mult, judecatorul european a apreciat ca
"familia", in sensul prevederilor art. 8, nu se rezuma numai la raporturile de casatorie,
dreptul la respectarea vietii familiale fiind valid atat in cazul familiei "naturale", cat si in
cel al familiei"legitime", din momentul in care se poate vorbi despre o viata de familie
efectiva (cazul Marckx contra Belgiei, 1979).
Asadar, din punctul de vedere al instantaei europene, acest drept apare in
numeroase ipostaze: dreptul la casatorie si de a intemeia o familie, dreptul parintilor de a
relationa cu copiii lor, drepturile copilului natural14.
De exemplu, Curtea Europeana a statuat ca sunt nesocotite dispozitiile art. 8, daca
se pune in executare decizia de expulzare a petitionarului care este stabilit de 20 de ani in
Franta, unde a invatat si unde este casatorit cu o persoana de cetatenie franceza, nascuta
din parinti francezi. Daca petitionarul ar fi expulzat in aceste circumstante de drept si de
fapt, aceasta ar afecta grav viata sa familiala, intrucat sotia sa n-ar putea sa-1 urmeze in

14
Bianca Selejan-Gutan, op. cit. 155.

24
Algeria fara dificultati semnificative (Beldjoudi contra Frantei; Moustaquim contra
Belgiei).
In cauza Berrehab contra Olandei instanta de contencios european al drepturilor
omului a decis ca se incalca prevederile art. 8 in situatia in care nu se acorda tatalui
autorizatie de sedere in tara pentru a-si vedea copilul nou-nascut.
Dimpotriva, aceeasi instanta a considerat ca nu exista o nesocotire a prevederilor
art. 8 din Conventia europeana in situatia cand lipsa unei vieti de familie se datoreaza
comportamentului petitionarilor, care se opun masurilor adoptate de autoritati pentru
restrangerea fenomenului imigratiei, inclusiv prin neautorizarea sotiilor imigrantilor de a-
si aduce sotii cu titlu permanent. In cazul Monory impotriva Romaniei si Ungariei
(hotararea din 5 aprilie 2005, definitiva la 5 iulie 2005) 15 - asupra caruia ne vom indrepta
atentia mai mult - reclamantul s-a plans, printre altele, de faptul ca autoritatile romane nu
au facut eforturi suficiente pentru a asigura inapoierea copilului sau in vederea reluarii de
catre el a exercitiului drepturilor parintesti, ca urmare a actiunii ilegale a sotiei sale de a
deplasa copilul din Ungaria unde sotii aveau domiciliul comun.
In fapt, in anul 1994, reclamantul s-a casatorit cu C. M., de cetatenie romana si
ungara, iar in anul urmator s-a nascut fiica lor V.
In luna decembrie 1998, reclamantul impreuna cu sotia si fiica sa au vizitat
familia din Romania a lui C. M., iar dupa ce reclamantul a revenit in (Ungaria, sotia sa a
hotarat sa se stabileasca impreuna cu fiica lor in Romania. Astfel, la 4 ianuarie 1999
aceasta a introdus, la Judecatoria Satu Mare, o actiune de divort, solicitand si
incrediintarea minorei.
La 8 octombrie 2003 printr-o sentinta ramasa definitiva la 19 februarie 2004,
instanta a stabilit domiciliul copilului la mama pana la terminarea divortului, 1-a obligat
pe reclamant la plata unei pensii de intretinere si i-a acordat acestuia dreptul de a-si vizita
copilul.
Mai trebuie precizat, fara a intra in amanunte, ca in legatura cu acest caz s-au
derulat in acest rastimp o procedura in fata instantaelor din Romania in baza Conventiei
de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale rapirii internationale de

15
Publicata in M. Of., partea I, nr. 1055 din 26 noiembrie 2005.

25
copii, precum si un proces de divort si incrediintare a copilului, in principal in fata
instantaelor ungare.
Cu referire la acest proces aratam ca Judecatoria din Vac (Ungaria), printr-o
hotarare din 29 octombrie 2003, a pronuntat divortul partilor si a incredintat copilul
paratei C. M., obligandu-1 pe reclamant la plata unei pensii de intretinere lunare in
favoarea minorei.
Cu referire la capatul de cerere privind pretinsa incalcare a prevederilor art. 8, in
primul rand Curtea Europeana a remarcat faptul ca relatia dintre reclamant si fiica sa intra
in sfera vietii de familie, in sensul art. 8 din Conventia europeana.
La fel, a reiterat in temeiul jurisprudentei sale anterioare in materie, ca
posibilitatea parintelui si a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt
reprezinta un element fundamental al vietii de familie, iar masurile nationale care
stanjenesc aceasta posibilitate constituie o ingerinta in dreptul protejat de art. 8, deoarece
obligatiile pozitive impuse statelor de aceasta norma conventional au in vedere si luarea
masurilor in scopul asigurarii reunirii parintelui cu copilul sau.
Asadar, autoritatile romane erau obligate sa se conformeze tuturor indatoririlor
impuse de Conventia de la Haga, in sensul luarii tuturor masurilor provizorii, inclusiv a
celor extrajudiciare, care ar fi putut ajuta la "prevenirea de noi pericole pentru copil sau
de pagube pentru partile interesate". Cu toate acestea, autoritatile nu au luat nicio astfel
de masura, limitandu-se la reprezentarea reclamantului in fata instantaelor romane.
Mai mult, astfel de cazuri necesita solutionarea in procedura de urgenta (trecerea
timpului putand avea consecinte iremediabile asupra relatiilor dintre copii si parintele
care nu locuieste cu acestia), ceea ce nu s-a intamplat in aceasta speta deoarece a trecut o
perioada de 12 luni de la data introducerii cererii reclamantului de inapoiere a copilului si
pana la data pronuntarii unei hotarari definitive.
Avand in vedere cele de mai sus, instanta europeana a statuat ca autoritatile
romane nu au facut eforturi adecvate pentru a-1 sustine pe reclamant in incercarea sa de a
obtine inapoierea copilului in scopul exercitarii drepturilor parintesti, fiind, prin urmare,
incalcate prevederile art. 8 din Conventia europeana.
Cerintele de principiu ale Conventiei europene privind respectarea vietii private si
de familie a persoanei sunt consacrate si in Constitutia Romaniei, care prevede in art. 26

26
alin. 1 ca autoritatile publice trebuie sa respecte si sa protejeze viata intima, familiala si
privata; persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea insasi, daca nu incalca drepturile si
libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri (art. 26 alin. 2).
Aceste prevederi constitutionale se reflecta si in legislatia noastra penala. De
pilda, in art. 196 C. pen. este incriminata fapta de divulgare a secretului profesional, in
art. 197 C. pen. este prevazuta si pedepsita infractiunea de viol, iar in art. 199 C. pen. este
incriminata fapta de seductie.
In legatura cu incriminarea faptelor de relatii sexuale intre persoane majore de
acelasi sex, Romania s-a aliniat la tendinta europeana (mai ales din Europa Occidentala)
de a nu se mai incrimina asemenea fapte, lucru ce vine in acord atat cu prevederile
Conventiei europene, cat si cu jurisprudenta instantaei europene.
Totodata, legea penala romana ofera, in mare masura, un cadru adecvat pentru
solutionarea spetelor similare celor cu care s-a confruntat Curtea Europeana.
In acest fel, cu privire la protectia vietii private a persoanelor care sufera de grave
tulburari psihice, la art. 197 alin. 1 fraza a doua C. pen., este incriminat actul sexual, de
orice natura, cu o persoana de sex diferit sau de acelasi sex, profitand de imposibilitatea
acesteia de a se apara ori de a-si exprima vointa. Cu toate ca, de regula, in asemenea
situatii actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate,
conform art. 131 alin. 5 C. pen. in cazul in care cel vatamat este o persoana lipsita de
capacitate de exercifiu ori cu capacitate de exercitiu restransa, actiunea penala se pune in
miscare si din oficiu.

3.1 Inviolaibilitatea domiciliului

Este cunoscut faptul ca romanii considerau locuinta ca un refugiu, un azil sacru al

persoanei. O lege speciala (lex Cornelia de injuriis) pedepsea nu numai patrunderea prin
violenta in locuinta unor persoane, dar si fapta unui particular de a smulge din locuinta pe
cineva pentru a-1 preda justitiei.
De asemenea, legislatia britanica numeste locuinta persoanei "fortareata sa", iar
Revolutia franceza proclama din primele clipe: "casa fiecarui cetatean este un loc
inviolabil".

27
 La randul lor, asa cum s-a precizat deja, Declaratia universala a drepturilor omului
si Pactul international cu privire la drepturile civile si politice proclama inviolabilitatea
domiciliului.
Conform prevederilor art. 8 din Conventia europeana, libertatea proprie include si
dreptul individului de a avea un domiciliu, adica un loc ales in mod liber, unde sa-si
desfasoare viata personala in mod permanent, la adapost de amestecul nedorit din partea
altora.
Atat viata privata cat si viata de familie, precum si exercitiul dreptului la
corespondentaa sunt puternic conexate de domiciliul persoanei.
Mai mult, din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene, notiunea de
"domiciliu", in sensul art. 8, dobandeste noi valente, largindu-si sfera de acoperire si
asupra locului unde o persoana isi desfasoara activitatea profesionala, precum si, in
anumite limite, asupra sediilor si agentiilor unei societati comerciale.
In sensul celor invocate mai inainte sunt si rezolvarile la care a ajuns Curtea de la
Strasbourg, in spetele Kopp contra Elvetiei (hotararea din 25 martie 1998) si Niemietz
contra Germaniei (hotararea din 16 decembrie 1992).
Astfel, in primul caz, instanta europeana a constatat ca sediile profesionale, cum
ar fi cabinetele de avocat (in speta cabinetul de avocati Kopp si asociatii), fac parte din
domiciliul persoanei, fiind cuprinse implicit in notiunea de viata privata. Asadar, masura
luata de autoritatile statului parat de a pune sub ascultare convorbirile profesionale ale
reclamantului cu clientii sai, aduce grave prejudicii dreptului de aparare si necesitatii de a
respecta secretul profesional in relatia dintre avocat si client, in aceste conditii exista o
incalcare a dispozijiilor art. 8 din Conventia europeana.
Cu privire la cel de-al doilea caz, reclamantul (avocatul Niemietz) s-a plans ca
perchezitia efectuata de autoritatile judiciare la cabinetul sau de avocatura constituie o
incalcare a dispozitiilor art. 8 din Conventia europeana, ceea ce a lezat clientela
cabinetului sau si reputatia sa de avocat.
Guvernul german a contestat existenta unui amestec, motivand ca art. 8
delimiteaza in mod peremptoriu intre viata privata si domiciliu, pe de o parte, si localurile
profesionale, pe de alta parte.

28
 Referitor la vocabula engleza "home"cuprinsa in textul englez la art. 8,
judecatoral european a aratat ca in unele state contractante, printre care si Germania, se
admite ca ea se extinde la localurile profesionale. Mai mult, aceasta exegeza vine in acord
deplin cu versiunea franceza a textului, intrucat termenul de "domiciliu"are o conotatie
mai larga decat "home" (acasa) si poate include, de pilda, biroul unei persoane care
desfasoara o profesie libera, cum este si aceea de avocat.
De asemenea, Curtea Europeana a remarcat ca, in general, a interpreta cuvintele
"viata privata" si "domiciliu" ca incluzand anumite localuri sau activitati profesionale sau
comerciale ar raspunde obiectului si felului esential al art. 8.
Asa fiind, localul profesional poate intra in nofiunea de "domiciliu", in sensul
prevederilor art. 8, instanfa europeana de contencios al drepturilor omului considerand ca
au fost nesocotite aceste norme conventionale.
Tot potrivit Curtii Europene statele membre pot fi raspunzatoare pentru incalcarea
acestui drept si in situatia atingerilor grave ale mediului prin poluare de orice fel, aspect
de natura a lipsi persoana de bucuria folosirii domiciliului sau (a se vedea speta Lopez
Ostra contra Spaniei, precitata).
Intr-o alta speta Suragiu contra Romaniei (hotarea din 20 aprilie 2004, definitiva
la 10 noiembrie 2004), reclamantul a sesizat la 7 octombrie 1998 Comisia Europeans,
plangandu-se, printre altele, de inactiunea autoritatilor in ceea ce priveste incetarea
atingerilor aduse de terti dreptului sau la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat
in art. 8.
Curtea Europeana a considerat ca autoritatile competente ale statului roman nu au
depus toate eforturile pentru a face sa inceteze atingerile aduse de catre terti, timp de
cativa ani acestui drept (perioada 13 noiembrie 1995, data la care autoritatile
administrative desemnate sa aplice legea privind fondul funciar i-au eliberat lui M. O. un
titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului, si pana la 18 mai
2001, cand reclamantului nu i s-au mai ingradit drepturile la respectarea domiciliului).
Instanta internationala a observat ca, in rastimpul mentionat, toate plangerile
penale ale reclamantului privind violarea de domiciliu (art. 192 C. pen.) s-au incheiat cu
solutii de netrimitere in judecata, in pofida probelor testimoniale si a inscrisurilor de la
dosar care dovedeau vinovatia lui M. O. In plus, a retinut ca o controversa juridica

29
privind validitatea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului aferent
imobilului unde isi stabilise domiciliul, nu poate exonera autoritatile de orice
responsabilitati in ceea ce priveste ingradirile repetate, din partea unor terti, ale dreptului
garantat de art. 8 (de exemplu, intentia lui M. O. si a familiei sale de a demola casa
reclamantului).
De asemenea, autoritatile administratiei locale din Falticeni sunt cele care au creat
si intretinut controversa juridica, ca urmare a eliberarii catre un tert a unui al doilea titlu
de proprietate asupra terenului aferent casei reclamantului (titlu anulat la 6 octombrie
1999). In acelasi timp, Curtea Europeana a retinut ca niciodata dreptul de proprietate al
reclamantului asupra imobilului de domiciliu nu a fost contestat de autoritati, de terti ori
de Guvernul parat, si ca prima sanctiune administrativa aplicata impotriva lui M. O. s-a
dat abia la 18 mai 2001, cu toate ca incalcarile aduse de acesta dreptului reclamantului la
domiciliul sau se repetau aproape zilnic de un an si jumatate.
In concluzie, instanta europeana a considerat ca, in acest fel, au fost nesocotite de
catre statul roman prevederile art. 8, prin neindeplinirea obligatiei pozitive de a depune
toate eforturile pentru a determina incetarea atingerilor aduse, de catre terti, acestui drept.
Relativ la felul in care este asigurat dreptul persoanei asupra domiciliului sau,
Curtea Europeana a statuat ca nu sunt incalcate dispozitiile art. 8 daca reclamantul a
consimtit ca localul sau, unde avea si domiciliul, sa fie perchezitionat spre a se cauta si
retine filme si documente care ar fi putut evidentia activitatea sa ilegala.
Cu referire la acest drept apreciem ca legislatia romana raspunde in cea mai
mare parte exigentelor Conventiei europene.

Astfel, Constitutia Romaniei stipuleaza ca "domiciliul si resedinta sunt

inviolabile" si ca nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul ori resedinta unei
persoane fara invoirea acesteia (art. 27 alin. 1).
In temeiul acestor dispozitii si urmarind sa ocroteasca libertatea persoanei si sub
acest aspect, legiuitorul a incriminat, in art. 192 alin. 1 C. pen., fapta de a patrunde fara
drept, in orice mod, intr-o locuinja, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de
acestea, fara consimtamantul persoanei care le foloseste, sau refuzul de a le parasi la
cererea acesteia (pedeapsa fiind inchisoarea de la 6 luni la 4 ani).

30
 Preocuparea pentru apararea eficienta a inviolabilitatii domiciliului rezida si in
reglementarea formelor agravate ale infractiunii de violare de domiciliu. De pilda, se
sanctioneaza mai sever decat varianta tip de la art. 192 alin. 1 C. pen. fapta savarsita in
urmatoarele imprejurari (art. 192 alin. 2 C. pen.): de o persoana inarmata, de doua sau
mai multe persoane impreuna, in timpul noptii sau prin folosire de calitati mincinoase
(pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani).
In practica noastra judiciara aceste dispozitii au fost interpretate in mod larg, spre
a se asigura eficienta ocrotirii domiciliului unei persoane. Astfel, s-a decis ca exista
violare de domiciliu si atunci cind o persoana patrunde fara drept prin escaladare intr-o
camera in care locuiau mai multe fete, intr-un internat scolar, chiar daca imobilul
apartinea unei unitati publice; la fel, daca proprietarul patrunde in locuinta chiriasului
inainte de a fi pusa in executare hotararea de evacuare a acestuia ori daca chiriasul avea
ordin de repartitie asupra camerei; sau daca sotul despartit de sotia sa si cu domiciliul
flotant in alta parte, patrunde fara drept in fosta locuinta comuna16.
De asemenea, in doctrina penala romana s-a apreciat ca notiunea de locuinta nu
cuprinde numai imobilele anume construite pentru a fi folosite ca atare (spre exemplu,
casa, apartament, camera), dar si orice contructie in care o persoana intelege sa-si traiasca
viata, chiar daca nu ar putea servi in mod normal acestui scop (cabana, bordei, barca
impreuna cu cabina de locuit etc.).

4.2 Inviolabilitatea corespondentei

Art. 8 parag. 1 din Conventia europeana proclama dreptul persoanei de a-si

comunica prin scris, prin telefon ori pe cale radiotelefonica sau prin orice alte mijloace de
comunicare gandurile si opiniile sale fara a-i fi cunoscute de altii, cenzurate sau facute
publice.
In consecinta art. 8 ocroteste toate tipurile de corespondenta, inclusiv cea din
zilele noastre - comunicarea prin mijloace electronice.

Practica judiciara, vol. III, coordonatori George Antoniu si Constantin Bulai, Ed.
16

Academiei Romane, Bucuresti, 1992, p. 84-86.

31
 Acest drept este stipulat si in art. 12 din Declaratia universala a drepturilor
omului, precum si in art. 17 din Pactul international cu privire la drepturile civile si
politice.
Se stie ca, in decursul istoriei, deschiderea corespondentei a fost folosita deseori
ca mijloc secret de informare de catre guvernanti. Saint-Simon, in memoriile sale, arata
ca "cel mai cumplit dintre toate mijloacele prin care regele Ludovic al XlV-lea a fost timp
de mai multi ani informat -inainte ca aceasta sa se bage de seama - a fost acela de a
deschide scrisorile".
Cu privire la corespondentaa scrisa un interes aparte prin raportare la prevederile
art. 8, atat in doctrina, cat si in jurisprudent instantaelor de la Strasbourg, 1-a constituit
dreptul la corespondenta in situatii cu caracter special, cum ar fi corespondentaa
detinutilor ori a persoanelor internate in institutii medicale specializate, datorita starii lor
psihice.
Necesitatea respectarii acestui drept al persoanei rezulta si din deciziile
pronuntate de Curtea Europeana.
Spre exemplu, in cauza Messina contra Italiei, reclamantul s-a plans ca in timpul
detentiei sale, a intampinat unele greutati in legatura cu expedierea si primirea
corespondentei.
Analizand aceasta sesizare instanta europeana a constata ca in timp ce
reclamantul sustine ca nu a primit o parte din corespondentaa adresata lui, dimpotriva
guvernul italian motiveaza ca i s-a predat detinutului intreaga corespondentaa, aceasta
rezultand din registrul cu scrisorile primite de detinut.
Curtea Europeana a apreciat ca probele prezentate de guvernul statului parat nu
sunt convingatoare si ca atare au fost incalcate prevederile art. 8, statul italian fiind
obligat sa plateasca reclamantului suma de 5 milioane de lire italiene pentru dauna
morala suferita.
Ramanand in acelasi registru tematic, relevam ca intr-o alta cauza, si anume
Petra contra Romaniei (hotararea din 23 septembrie 1998) insanta europeana de
contencios al drepturilor omului a constatat realizarea verificarii corespondentei scrise a
detinutului fara nicio decizie judiciara luata in acest sens si fara existenta posibilitatii
depunerii unei plangeri impotriva acestei masuri, refinand, in acest fel, incalcarea de catre

32
statul parat a prevederilor art. 8 chiar prin impiedicarea reclamantului de a purta
correspondent atat cu Comisia Europeana, cat si cu familia sa, precum si cu autoritatile
publice interne.
In mod asemanator, in speta Silvestru Cotlet impotriva Romaniei (hotararea din 3
iunie 2003), Curtea Europeana a constatat incalcarea de catre autoritatile romane a
prevederilor art. 8 din Conventia europeana prin: refuzul de a pune la dispozitia
detinutilor cele necesare pentru corespondentaa acestora cu instantaele de la Strasbourg;
deschiderea corespondentei reclamantului detinut destinate Comisiei Europene si Curtii
Europene ori cea provenind de la aceste instantae; intarzierea in sosirea si expedierea
corespondentei reclamantului destinate Comisiei Europene.
Tot Curtea Europeana a decis ca se incalca prevederile art. 8 in legatura cu
dreptul individului la respect asupra corespondentei, daca se iau masuri de cenzurare a
corespondentei pe care petitionarul o trimite din penitenciar, inclusiv corespondentaa
adresata avocatului sau ori Comisiei europene (instanta europeana acordand o atentie
deosebita confidentialitatii corespondentei unui detinut cu avocatul sau ori cu organele
Conventiei europene), ori daca nu se transmite corespondenta unei persoane in timpul
detinerii provizorii.
In cazul A. contra Frantei17, Curtea Europeana a analizat plangerea doamnei A.,
medic cardiolog din Paris, care a fost acuzata de instigare la omor, retinandu-se ca ar fi
indemnat pe numitul M. Gehrking sa ucida o anumita persoana. Cel instigat a denuntat
fapta autoritatilor si pentru a face dovada afirmatiilor sale, a chemat la telefon din biroul
comisarului de politie pe inculpata, convorbirea fiind inregistrata. Judecatorul de
instructie a dat o ordonanta de neurmarire, motivand ca nu sunt suficiente probe de
vinovatie a inculpatei.
Adresandu-se Curtii de la Strasbourg, reclamanta a sustinut ca prin inregistrarea
fara consimtamantul sau a convorbirii particulare pe care a avut-o cu martorul M.
Gehrking, autoritatile franceze au incalcat prevederile art. 8 din Conventia europeana.
Curtea Europeana, pe baza celor aratate, in unanimitate, a considerat ca
inregistrarea convorbirii mentionate constituie o ingerinta in viata privata a reclamantei,

17
Constantin Paun, Practica judiciara a Curtii Europene a Drepturilor Omului, Revista
de drept penal nr. 1/1994, p.151-152.

33
astfel ca statul francez trebuie sa raspunda platind o suma de bani care sa constituie o
satisfactie echitabila pentru prejudiciul moral suferit de petitionara.
Anumite incalcari ale libertatii de comunicare se petrec si in alte fari. Spre
exemplu, in Spania, o foarte cunoscuta afacere de interceptare ilegala de radiotelefoane -
inclusiv Cel al regelui - a dus la inlSturarea sefului serviciilor secrete (Cesid), iar in
Marea Britanie adeseori pricipele Charles, ca si prima sa sotie, au fost supusi unor
interceptari neautorizate.
Pe linia respectarii art. 8 din Conventia europeana si pentru a afla adevarul asupra
unor incalcari grave ale textului indicat, Curtea de Casatie si Justitie a Frantei a decis la
data de 4 martie 1997, continuarea anchetei in cazul interceptarii ilegale a convorbirilor
telefonice operate de serviciul antiterorism al fostului presedinte Francois Mitterand, in
perioada 1983-1986.
Printre cei interogati s-a aflat si fostul consilier-sef al presedintelui Gilles
Menage, precum si consilierul-sef al premierului din acea perioada, Laurent Fabius.
Ocrotirea inviolabilitatii corespondentei este stipulata si in Constitutia Romaniei.
In art. 28, se prevede explicit ca "secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
postale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil".
De asemenea, sub denumirea marginala "Violarea secretului corespondentei", in
art. 195 C. pen. este incriminata fapta de "deschiderea unei corespondente adresate altuia,
ori interceptarea unei convorbiri sau comunicari efectuate prin telefon, telegraf sau prin
alte mijloace de transmitere la distanta, fara drept", iar in alin. 2 al art. 195 C. pen., sunt
incriminate faptele "de sustragere, distrugere sau retinere a unei corespondente, precum si
divulgarea continutului unei corspondente, chiar atunci cand a fost trimisa, deschisa sau a
fost deschisa din greseala, ori divulgarea continutului unei convorbiri sau comunicari
interceptate, chiar in cazul in care faptuitorul a luat cunostinta de aceasta din greseala sau
din intamplare". Fapta incriminata la art. 195 C. pen. se sanctioneaza cu inchisoare de la
6 luni la 3 ani.
In doctrina penala s-a interpretat dispozitia citata in sensul ca sanctionarea
faptuitorului nu este conditionata de continutul sau forma corespondentei; de asemenea,

34
este indiferent modul cum corespondenta a ajuns la destinatie (printr-un serviciu public
ori prin bunavointa unei persoane).
In conceptia doctrinei romane pot sa deschida corespondenta altei persoane
parintii, educatorii, profesorii si, in genere, persoanele care se ocupa si au sarcina de a
asigura buna desfasurare a procesului de educatie si de instruire a minorilor, ori de cate
ori exista indicii ca prin continutul sau o corespondenta ar pune in pericol dezvoltarea
morala a minorului.
Sunt in drept sa procedeze la deschiderea corespondentei trimise unui inculpat
organele judiciare (instanta de judecata la propunerea procurorului, in cursul urmaririi
penale, sau din oficu in cursul judecatii, iar in cazuri urgente si temeinic justificate si
procurorul, care este obligat sa informeze de indata despre aceasta instanta, conform art.
98 C. pr. pen.), administratia penitenciarelor pentru cei care se afla in executarea
pedepselor; la fel persoanele imputernicite chiar de destinatar ori chiar de expeditor pot
deschide corespondenta (de pilda, cei care indeplinesc lucrari de secretariat, sau cei care
ajuta pe o persoana bolnava sa-si citeasca corespondenta)18.
In legatura cu cenzurarea corespondentei persoanelor aflate in stare de arest
preventiv sau de detinere, in doctrina penala romana mai recent s-a apreciat, in mod
corect, ca potrivit Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, republicata si a
Regulamentului privind executarea unor pedepse si a masurii arestarii preventive, atat
persoanele arestate preventiv cat si cele detinute in executarea pedepsei aveau dreptul de
a primi si transmite corespondenta particulara in anumite limite.
De exemplu, in conformitate cu art. 40 alin. 1 din Legea nr. 23/1969, republicata
persoanele aflate in arest preventiv puteau trimite scrisori inchise numai organului care
efectueaza urmarirea penala, procurorului, procurorului sef al unittii de procuratura,
procurorului ierarhic superior al acestuia, precum si altor organe.
Cu referire la cei condamnati aflati in executarea pedepsei inchisorii, potrivit art.
20 din acelasi act normativ, corespondenta al carei continut era apreciat de comandantul
penitenciarului ca necorespunzator procesului de reeducare a condamnatului se retinea,
iar, daca era cazul, se inainta organelor competente.

18
V. Dongoroz si colaboratorii, Explicatii teoretice ale Codului Penal Roman, Partea
speciala, Vol. III, Ed. Academiei, Bucuresti, 1971, p. 332-334.

35
 Din aceste prevederi reiese fara niciun dubiu ca administratia penitenciarului a
exercitat, pana de curand, o verificare a corespondenta celor arestati preventiv si a celor
aflati in executarea condamnarii, lucru ce era contrar prevederilor art. 8 din Conventia
europeana.
In scopul punerii de acord a legislatiei penale romane cu prevederile art. 8, unii
autori romani, cu drept cuvant, au sugerat modificarea legii de executare a pedepselor, in
sensul de a se stipula, explicit, "posibilitatea persoanelor arestate preventiv sau
condamnate de a purta corespondenta - in limitele apreciate de autoritati - dar fara a fi
controlata de vreun organ".
In acest sens un pas inainte s-a facut prin O.U.G. nr. 56/2003 privind unele
drepturi ale persoanelor aflate in executarea pedepselor , dar mai ales prin noul act
normativ in materia executarii pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare in
cursul procesului penal, si anume Legea nr. 275/2006, care raspunde in mare masura atat
exigentelor art. 8 din Conventia europeana, cat si solutiilor pronuntate de Curtea
Europeana in acest domeniu.
Astfel, dreptul la corespondenta al persoanelor aflate in executarea pedepselor
privative de libertate este garantat (art. 45 alin. 1). De asemenea, corespondenta are
caracter confidential si nu poate fi deschisa sau refinuta decat in limitele si conditiile
prevazute de lege (art. 45 alin. 2).
Corespondenta condamnatilor poate fi deschisa, fara a fi citita, in prezent
acestora, in scopul prevenirii introducerii in penitenciar, prin intermediul acesteia a
drogurilor, a substantelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a caror
detinere este interzisa (art. 45 alin. 3). Mai mult, conform prevederilor art. 4 coroborate
cu cele ale art. 5 din Legea nr. 275/2006, corespondenta persoanei aflate in executarea
pedepsei privative de libertate poate fi deschisa si retinuta daca exista indicii temeinice cu
privire la savarsirea unei infractiuni, si numai pe baza dispozitiilor emise, in scris si
motivat, de catre judecatorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.
Consideram ca o prevedere foarte important, in sensul adaptarii legislatiei
romanesti la exigentele Conventiei europene, este cea inscrisa la art. 45 alin. 6, potrivit
careia dispozitiile privind deschiderea si retinerea corespondentei nu se aplica in cazul
corespondentei condamnatului cu aparatorul, cu organizatiile neguvernamentale care isi

36
desfasoara activitatea in domeniul protectiei drepturilor omului, precum si cu instante sau
organizatiile internationale a caror competent este acceptata ori recunoscuta de Romania
(dintre acestea facand parte, evident, si Curtea Europeana, n. n.).
In acelasi timp, legea, in art. 46, stipuleaza si masuri pentru asigurarea exercitarii
dreptului condamnatului la corespondenta, cum ar fi: punerea la dispozitia condamnatului
a materialelor necesare pentru realizarea corespondentei, amplasarea de cutii postale in
interiorul penitenciarului etc.
Cu referire la dreptul la convorbiri telefonice, art. 47 din lege prevede ca
persoanele aflate in executarea pedepselor privative de libertate au dreptul sa efectueze
convorbiri telefonice de la telefoanele publice cu cartel, instalate in penitenciare, iar
aceste convorbiri au un caracter confidential, efectuandu-se sub supraveghere vizuala.
In fine, dispozitiile referitoare la dreptul la corespondenta si la dreptul la
convorbiri telefonice se aplica in mod corespunzator persoanelor retinute sau arestate
preventiv, in masura in care nu contravin dispozitiilor prevazute in Titlul V, intitulat
"Executarea masurilor preventive privative de libertate".
Relativ la interceptarea corespondentei primite sau transmise de o persoana,
consideram ca modificarile aduse art. 98 C. pr. pen. combinat cu art. 91 1 C. pr. pen. prin
Legea nr. 281/2003 si prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea si completarea Codului
de procedura penala, precum si pentru modificarea altor legi," raspund mai bine
exigentelor impuse de solutiile promulgate de Curtea Europeana in materie, prin aceea ca
prevad pe langa posiblitatea organului judiciar de a dispune asemenea masuri, si garantii
efective ca aceste modalitati de investigare vor fi folosite numai in scopurile propuse si
numai in limita necesara atingerii acestora, iar nu in mod abuziv.
Astfel, interceptarea corespondentei, ca si interceptarea si inregistrarea
convorbirilor sau comunicarilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de
comunicare se vor realiza "cu autorizarea motivata a judecatorului, la cererea
procurorului care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala, in conditiile prevazute
de lege, daca sunt date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei
infractiuni pentru care urmarirea penala se efectueaza din oficiu, iar interceptarea si
inregistrarea se impun pentru stabilirea situatiei de fapt ori pentru ca identificarea sau

37
localizarea participantilor nu poate fi facuta prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult
intarziata".
Totodata, "autorizatia se da pentru durata necesara interceptarii si inregistrarii, dar
nu mai mult de 30 de zile, in camera de consiliu, de un judecator de la instanta careia i-ar
reveni competent sa judece cauza in prima instata sau de la instanta corespunzatoare in
grad acesteia in a carei circumscriptie se afla sediul parchetului din care face parte
procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala. Autorizatia poate fi
reinnoita, inainte sau dupa expirarea celei anterioare, in aceleasi conditii, pentru motive
temeinic justificate, fiecare prelungire neputand depasi 30 de zile. Durata totala a
interceptarilor (inclusiv a celor privind corespondenta n. n.) si inregistrarilor autorizate,
cu privire la aceeasi persoana si la aceeasi fapta, nu poate depasi 120 de zile".
O prevedere foarte importanta privind alinierea legislatiei noastre procesual
penale la exigentele Conventiei europene si la jurisprudentei Curtii Europene este cea
cuprinsa in art. 91 alin. 6 C. pr. pen., conform careia "inregistrarea convorbirilor (inclusiv
interceptarea corespondentei, n. n.) dintre avocat si partea pe care o reprezinta sau asista
in proces nu poate fi folosita ca mijloc de proba decat daca din cuprinsul acesteia rezulta
date sau informatii concludente si utile privitoare la pregatirea sau savarsirea de catre
avocat a unei infractiuni dintre cele prevazute la alin. 1 si 2 (ale art. 9 PC. pr. pen., n. n.)".
Astfel, aceasta prevedere raspunde unor propuneri facute de-a lungul timpului in
literatura noastra juridica de specialitate, in sensul elaborarii si adoptarii unei
reglementari mai concrete a interceptarii liniilor telefonice si a deschiderii
corespondentei, mai ales in ceea ce priveste relatia avocat-client, pentru ca asemenea
ingerinte ale autoritatii sa corespunda cerintelor Conventiei Europene19.

4.3 Consideratii generale asupra limitarilor dreptului persoanei la respectarea vietii

private si de familie

In art. 8 parag. 2 din Conventia europeana sunt prevazute si unele limitari posibile
ale drepturilor stipulate in parag. 1 al art. 8. Aceste restrangeri sunt admise numai in
masura in care sunt prevazute de lege si daca ele constituie o masura care, intr-o societate

19
Constantin Paun, Practica judiciara a Curtii Europene a Drepturilor Omului, Revista de
drept penal nr. 3/1998, p. 155-156.

38
democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguaranta publica, bunastarea
economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a
moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.
Disopzitiile art. 53 alin. 1 si 2 din Constitutia Romaniei sunt concordante cu
normele conventionale invocate in alineatul precedent. Astfel, legea noastra
fundamentala stipuleaza cazurile cand este justificata o anumita restrangere a exercitiului
unor drepturi si libertati (inclusiv a celor referitoare la viata privata, familiala, la
domiciliu si la corespondenta).
Aceasta limitare se face numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz,
pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a
drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea procesului penal, prevenirea
consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistral deosebit de
grav. Restrangerea trebuie sa fie necesara intr-o societate democratica, sa fie
proportionala cu situatia care a generat-o si sa nu aduca atingere existentei dreptului sau
libertatii.
In privinta libertatii vietii de familie, de pilda, unele limitari sunt impuse de
exigentele moralei si asigurarii unei vieti familiale sanatoase. Ele sunt expresii ale
apararii vieti de familie.
Constitutia Romaniei in art. 48 alin. 1 prevede ca "familia se intemeiaza pe
casatoria liber consimtita intre soti, pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea
parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor".
Sub acest aspect legea penala romana incrimineaza fapta de bigamie (art. 303 C.
pen.), ca manifestare care aduce atingere relatiilor de familie, precum si faptele de
abandon de familie (art. 305 C. pen.), de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C.
pen.) si de nerespectarea masurilor privind incrediintarea minorului (art. 307 C. pen.), ca
manifestari care aduc atingere relatiilor de familie sub aspectul nerespectarii obligatiilor
legale, care revin sotilor si parintilor.
Viata intima a persoanei suporta si ea o serie de limitari justificate potrivit art. 8
parag. 2 din Conventia Europeana.
Amintim aici incriminarea actului sexual cu un minor (art. 198 C. pen.), a
perversiunii sexuale (art. 201 C. pen.), a coruptiei sexuale (art. 202 C. pen.), a incestului

39
(art. 203 C. pen.), a traficului de stupefiante si de substante toxice, a contaminarii
venerice si a transmiterii sindromului imunodeficitar dobandit (art. 309 C. pen.), a
prostitutiei (art. 328 C. pen.), a proxenetismului (art. 329 C. pen.), a cersetoriei (art. 326
C. pen.), a jocului de noroc (art. 330 C. pen.), manifeste care contravin principiilor de
decenta si moralitate a vietii sexuale, care aduc atingere sanatatii publice ori pun in
pericol moralitatea publica.
In literatura si doctrina noastra penala s-a relevat ca unele dintre faptele
incriminate la care am facut trimitere mai inainte, ca de exemplu, raspandirea de
materiale obscene, prostitutia ori jocul de noroc, care desi restrang libertatea persoanei,
"in alte legislatii asemenea fapte sunt mai nuantate incriminate, ceea ce le face intr-o
anumita viziune, mai compatibile cu prevederile art. 8 din Conventie20.
Totodata, art. 106 C. pr. pen. permite efectuarea perchezitiei corporale a persoanei
in anumite situatii.
Aspectele infatisate evidentiaza faptul ca viata privata a persoanei este ocrotita de
legea penala romana numai in anumite conditii si numai daca nu sunt aduse atingeri unor
comandamente superioare.
De asemenea, inviolabilitatea domiciliului nu poate opri cursul justitiei, nu poate
servi ca mijloc de protejare a raufacatorilor, nu poate duce la imposibilitatea luarii
masurilor necesare pentru salvarea vietii sau averii unei persoane, ori pentru apararea
securitatii nationale si a ordinii publice.
Legea fundamentaia prevede in art. 27 alin. 2 situatiile in care legea ordona,
pentru aplicarea ei, sa se patrunda in locuinta unei persoane, si anume: pentru executarea
unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti; pentru inlaturarea unei primejdii
privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane; pentru apararea securitatii
nationale sau a ordinii publice; pentru prevenirea raspandirii unei epidemii.
Avand in vedere implicatiile juridice, morale dar si sociale ale perchezitiilor
domiciliare, Constitutia Romaniei stipuleaza in art. 27 alin. 3 si 4 ca perchezitiile pot fi
ordonate exclusiv de judecator si ca pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege,
iar in timpul noptii acestea sunt interzise, in afara de cazul infractiunilor flagrante. Mai

20
George Antoniu si colaboratorii, op. cit., p. 310.

40
mult, conform art. 100 alin. 6 C. pr. pen. perchezitia domiciliara nu poate fi dispusa
inainte de inceperea urmaririi penale.
De asemenea, potrivit art. 100 - 105 C. pr. pen., este permisa, in conditiile
prevazute de lege, perchezitionarea domiciliului, cand exista indicii temeinice ca
efectuarea acesteia este necesara pentru descoperirea si strangerea probelor.
In plus, conform dispozitiilor art. 104 alin. 5 C. pr. pen., este interzisa efectuarea
in acelasi timp cu perchezitia a oricaror acte procedurale in aceeasi cauza, care prin
natura lor impiedica persoana la care se face perchezitia sa participe la perchezitie".
In acest sens sunt sj orientarile Curtii Europene. Asa, de pilda, in cazul Murray
contra Angliei1 reclamantii s-au plans impotriva patrunderii fara drept si a
perchezitionarii domiciliului familial de catre organele militare. Instanta europeana a
decis ca ingerintele armatei in exercitarea de catre reclamanti a drepturilor lor la viaja
privata sj de familie, precum sj a domiciliului lor erau justificate, fiind in conformitate cu
prevederile art. 8 parag. 2 din Conventia Europeana.
In primul rand, arata instanta internationala, masura reclamata era "prevazuta de
catre lege", si se urmarea realizarea scopului legitim, acela de a preveni savarsirea de
infractiuni; ca atare masura aparea ca necesara intr-o societate democratica.
Instanta europeana de contencios al drepturilor omului subliniaza, in al doilea
rand, necesitatea pentru stat de a lua masuri eficiente pentru a preveni agresiunile
teroriste, necesitate care tine seama de responsabilitatea care revine guvernului ales intr-o
societate democratica de a asigura protectia cetatenilor si a institutiilor statului de drept
impotriva amenintarilor organizatiilor teroriste, precum si de a lua masuri preventive de
arestare a persoanelor banuite de savarsirea infractiuni lor de terorism.
In al treilea rand patrunderea in domiciliu si perchezitionarea acestuia s-au
efectuat prin mijloace legale, iar aceste mijloace nu sunt disproportionate in raport cu
scopul legitim urmarit.
Intr-o alta speta, Laskey, Jaggard si Brown contra Angliei (hotararea din 19
februarie 1997), reclamantii au sesizat fosta Comisie Europeana la 14 decembrie 1992,
invocand, printre altele, ca au fost nesocotite dispozitiile art. 8 din Conventia Europeana.
In fapt, in anul 1987, mai multe casete video inregistrate dupa reuniuni cu caracter
sadomasochist, implicand pe reclamanti si pe alti 44 de homosexuali, au cazut in mainile

41
politiei cu prilejul efectuarii unei anchete de rutina asupra altor chestiuni. Inculpatii si alte
persoane au fost trimisi in judecata pentru comiterea mai multor infractiuni, cum ar fi
loviri si vatamari corporale provocate in timpul practicilor sado-masochiste care s-au
derulat pe o perioada de zece ani.
La data de 19 decembrie 1990 reclamantii au fost condamnati la diferite pedepse
cu inchisoare, pedepse care au fost reduse substantial de instanta de apel.
Potrivit concluziilor Curtii Europene in cauza practicile sado-masochiste au
antrenat un grup mare de oameni, asemenea practici avand loc in mai multe camere
echipate special, iar sedintele erau inregistrate pe casete video distribuite prin membrii
grupului.
Vazand aceste circumstante, instanta europeana a precizat ca nu toate practicile
mentionate in aceasta cauza fac parte din sfera vietii private.
Referitor la legitimitatea ingerintelor autoritatilor, Curtea Europeana a considerat
ca, in asemenea situatii, autoritatile nationale sunt suverane in aprecierea lor, statul
putand sa foloseasca legea penala si impotriva unor practici care atrag prejudicii
corporale, indiferent ca acestea se savarsesc intr-un cadru sexual sau nu.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a stabilit ca reclamantii s-au dedat la
practici care au produs leziuni coporale, si nu simple rani trecatoare, asa cum pretind
acestia.
In aceste conditii ratiunile invocate de autoritati, pentru a justifica masurile luate,
apar ca pertinente si suficiente.
Cu privire la faptul daca aceste masuri au fost proportionate cu scopul legitim
urmarit, din actele dosarului cauzei reiese ca practicile sado-masochiste s-au desfasurat
de-a lungul unei perioade mari de timp, si ca ele au avut un caracter organizat.
Fata si de imprejurarea ca pedepsele aplicate inculpatilor au fost ulterior reduse de
instanta de apel, Curtea Europeana a apreciat ca masurile luate impotriva reclamantilor n-
ar putea fi considerate disproportionate.
In concluzie, instanta internationala mentionata a considerat ca autoritatile
nationale erau in drept sa traga la raspundere pe reclamanti, iar condamnarea lor
constituie o masura necesara intr-o societate democratica, pentru a pastra sanatatea
membrilor acesteia.

42
 Pentru aceste motive, in unanimitate, s-a decis ca nu exista o violare a art. 8 din
Conventia Europeana.
Solutia Curtii Europene este in acord cu legislatia penala romana. In masura in
care in cadrul practicilor sado-masochiste s-au produs vatamari corporale grave,
asemenea fapte conform art. 182 C. pen. (Vatamarea corporala grava) constituie o
infractiune care se urmareste din oficiu.
Chiar daca s-ar fi produs loviri si vatamari mai usoare, caracterul organizat al
practicilor sado-masochiste releva existenta unei asocieri in vederea comiterii de
infractiuni contra integritatii corporale a membrilor grupului respectiv, astfel ca faptele ar
putea fi incadrate in art. 323 C. pen. (Asocierea pentru savarsirea de infractiuni).
Pericolul acestei fapte consta in simplul act al asocierii in scopul aratat, neinteresand
mobilul comiterii unor asemenea fapte (satisfacerea apetitului sexual), deoarece legea nu
pretinde existent unui mobil anume pentru savarsirea acestor fapte.
Tot asa, fapta de detinere ori de raspandire, chiar in cadrul unui grup restrans de
persoane, a casetelor video cu inregistrarea practicilor sado-masochiste, intruneste
elementele constitutive ale infractiunii de raspandire de materiale obscene (art. 325 C.
pen.). Nu intereseaza daca raspandirea a avut loc in mod oneros sau gratuit, si nici
mobilul cu care a fost comisa fapta.
Principiul inviolabilitatii corespondentei (inclusiv componenta sa relativ mai noua
care este corespondenta electonica) si a convorbirilor telefonice ar putea cunoaste, de
asemenea, restrangeri. Sub acest aspect, atat in legislatia tarilor democratice, cat si in
practica judiciara s-a evidentiat ca exercitarea acestei libertati comporta o restrangere ori
de cate ori interesul justitiei o pretinde, si anume in vederea descoperirii infractiunilor si
infractorilor.
Acest drept de a obtine, refine, citi si folosi in procesul penal corespondenta care
vine si care pleaca de la persoanele invinuite de savarsirea unor fapte penale, trebuie insa
sa fie prevazut de lege, realizat dupa o procedura stricta si numai pe baza aprobarii
organului judiciar competent, si cu respectarea tuturor drepturilor persoanei, mai ales a
drepturilor la viata familiala, intima si privata.
Din acest punct de vedere in art. 98 alin. 1 C. pr. pen. se stipuleaza: "Instanta de
judecata, la propunerea procurorului, in cursul urmaririi penale, sau din oficiu, in cursul

43
judecatii, poate dispune ca orice unitate postala sau de transport sa retina si sa predea
scrisorile, telegramele si orice alta corespondenta, si obiectele trimise de invinuit sau
inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect".
In art. 91 alin. 2 C. pr. pen. se precizeaza si situatiile in care pot fi autorizate
aceste interceptari si inregistrari, si anume: "in cazul infractiunilor contra sigurantei
nationale prevazute de Codul penal si de alte legi speciale, precum si in cazul
infractiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism,
spalare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, in cazul infractiunilor prevazute
de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie,
cu modificarile si completarile ulterioare, in cazul unor alte infractiuni grave ori al
infractiunilor care se savarsesc prin mijloace de comunicare electronica".
Asemenea interceptari si inregistrari pot fi facute si la cererea motivata a
persoanei vatamate privind convorbirile ori comunicarile efectuate de aceasta prin telefon
sau prin orice mijloace electronice de comunicare, indiferent de natura infractiunii ce
formeaza obiectul cercetarii, cu autorizarea judecatorului (art. 91 alin. 8 C. pr. pen.).
Despre efectuarea interceptarilor si inregistrarilor mentionate procurorul sau
lucratorul din cadrul politiei judiciare delegat de procuror intocmeste un proces-verbal
(acesta fiind certificat pentru autenticitate de procurorul care efectueaza sau
supravegheaza urmarirea penala in cauza), la care ataseaza, in plic sigilat, o copie a
suportului care contine inregistrarea convorbirii. Suportul original se pastreza la sediul
parchetului, in locuri speciale, in plic sigilat, si va fi pus la dispozitia instantei, la
solicitarea acesteia.
De asemenea, conditiile si modalitatile de efectuare a interceptarilor si
inregistrarilor mai inainte mentionate sunt aplicabile, in mod corespunzator, si in cazul
inregistrarilor in mediul ambiental, localizarii sau urmSririi prin GPS ori prin alte
mijloace electronice de supraveghere.
Totodata, constituie mijloace de proba si inregistrarile de imagini, cu respectarea
prevederilor procedurale invocate mai sus, cu precizarea ca procedura de certificare a
acestora este cea stipulata in cazul interceptarilor si inregistrarilor convorbirilor sau
comunicarilor, cu exceptia redarii in forma scrisa, dupa caz.

44
 La fel, Legea privind siguranta nationala a Romaniei nr. 51/1991 prevede in art.
13 ca in cazul unei amenintari la adresa sigurantei nationale, se poate solicita
procurorului, cu respectarea prevederilor codului de procedura penala, autorizarea
efectuarii unor acte, in scopul culegerii de informatii, constand in interceptarea
comunicatiilor, cautarea unor informatii, documente sau inscrisuri pentru a caror obtinere
este necesar accesul intr-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea si
repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informatii lor pe
care acestea le contin, cat si inregistrarea, copierea sau obtinerea de extrase prin orice
procedee; instalarea de obiecte, intretinerea si ridicarea acestora din locurile in care au
fost depuse.
Legea stipuleaza insa ca mijloacele de obtinere a informatiilor necesare sigurantei
nationale nu trebuie sa lezeze, in niciun fel, drepturile si libertatile fundamentale ale
cetatenilor, viata particulara, onoarea sau reputatia lor ori sa-i supuna la ingradiri ilegale.
Astfel, orice cetatean care se considera vatamat in drepturile sau libertatile sale
poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apararea si asigurarea ordinii publice
ale celor doua camere ale Parlamentului (art. 16 alin. 3).

Bibliografie

Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Augustin Fuerea, op. cit., p. 146.

Bianca Selejan-Gutan, Protectia europeana a drepturilor omului, Ed. All Beck,

Bucuresti, 2004;

Constantin Paun, Practica judiciara a Curtii Europene a Drepturilor Omului, Revista de

drept penal nr. 1/1994;

Constantin Paun, Practica judiciara a Curtii Europene a Drepturilor Omului, Revista de

drept penal nr. 3/1998.

Corneliu Barsan, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole.

Vol. I. Drepturi si libertati., Ed. C.H. Beck, Bucuresti;

CJUE, 5 mai 1998, Regatul Unit c. Comisiei, Cauza C‐180/96.

45
Decizia CEDO din 27 ianuarie 2009

Eliodor Tanislav, Dreptul la intimitate, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1997;

European Court of human Rights

George Antoniu, Implicatii penale ale Constitutii Europene, Revista de drept penal nr.
3/2005;

Nicolae Voiculescu – Editura Hamangiu Protectia internationala a drepturilor omului.

Note de curs

Practica judiciara, vol. III, coordonatori George Antoniu si Constantin Bulai, Ed.
Academiei Romane, Bucuresti, 1992;

Prof. univ. dr. Voiculescu Nicolae – Editura Universul Juridic Dreptul social European

V. Duculescu, Protectia juridica a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti;

www.echr.coe.int

46