Tratatului de la Lisabona

Cei cincizeci de ani de integrare şi extindere, au demonstrat că ideile

promovate de părinţii fondatori ai Europei rămân la fel de valabile. Soluţiile
comune sunt singurele modalităţi pentru a obţine răspunsurile adecvate pentru
Europa, în lumea globalizată. Uniunea Europeană are potenţialul necesar pentru
a-şi consolida politicile în toate domeniile , totuşi acest potenţial nu trebuie
blocat prin metode de lucru depăşite.1
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene2 reprezintă
concretizarea intenţiilor de modernizare şi de transformare a metodelor de lucru
existente. Totuşi, analizând evoluţia comunitară de la apariţia Comunităţilor
Europene până la momentul adoptării şi intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, se poate observa tendinţa continuă de adaptare, aspect demonstrat de
elaborarea unui număr impresionant de tratate şi acte de natură să modifice, să
revizuiască sau să completeze dispoziţiile comunitare existente. Însă, drumul
parcurs de construcţia comunitară a fost dominat de compromisul între concepţia
federală şi concepţia cooperării interguvernamentale, compromis, considerat din
punctul nostru de vedere înţelept, deoarece în acest mod se asigura o colaborare
mult mai bună între statele membre. Din momentul apariţiei, Uniunea
Europeană a căutat să identifice calea cea mai bună pentru a se moderniza şi a
răspunde mai bine preocupărilor si aspiraţiilor cetăţenilor ei.
Declaraţia privind Viitorul Uniunii Europene sau Declaraţia de la Laeken,
adoptată la 15 decembrie 2001, a precizat domeniile în care Uniunea Europeană
avea nevoie de reformă. Această declaraţie şi perspectivele pe care le-a deschis
au reprezentat un moment decisiv în procesul de aducere a Uniunii Europene
mai aproape de cetăţean. Astfel, unul dintre obiectivele conturate avea în vedere
clarificarea, simplificarea şi ajustarea împărţirii competenţelor între Uniune şi
Statele Membre în lumina noilor provocări la care Uniunea trebuie să răspundă.
Simplificarea instrumentelor Uniunii era considerat un obiectiv de maximă
importanţă, urmărindu-se ca instrumentele variate care se aflau la îndemâna
Uniunii să fie mai bine definite.
Deşi prin adoptarea Tratatului de la Nisa s-a încercat adaptarea structurii
instituţionale, astfel încât aceasta să răspundă necesităţilor unei Uniuni Europene
format din 27 de state membre, perfecţionarea trebuia continuată pentru a se
1
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, Bruxelles, 13 iulie 2007- Reformarea Europei pentru secolul 21.
2
Tratatul de la Lisabona a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 de cele 27 de state membre, iar la 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare
ca urmare a ratificării de către toate statele membre. România a ratificat Tratatul prin Legea nr. 13/2008, publicată în M.Of.nr. 107 din 12
februarie 2008.
asigura mai multă democraţie, transparenţă şi eficienţă. Progresul Uniunii
Europene era concretizat prin elaborarea unui document care urma să
înlocuiască multitudinea tratatelor adoptate de-a lungul timpului, numit Tratatul
Constituţional. În acest sens Consiliul European a decis să convoace o
Convenţie în componenţa căreia să se regăsească principalele părţi implicate în
dezbaterea despre viitorul Uniunii. Convenţia urma să fie compusă dintr-un
preşedinte şi doi vice- preşedinţi,3 din 15 reprezentanţi ai şefilor de stat sau
guvern ai Statelor Membre (câte unul din fiecare Stat Membru), 30 de membri ai
parlamentelor naţionale (câte doi din fiecare Stat Membru), 16 membri ai
Parlamentului European şi doi reprezentanţi ai Comisiei. Ţările candidate, din
acel moment au fost implicate în totalitate în dezbaterile Convenţiei. 4
Începând din 28 februarie 2008, timp de 15 luni, Convenţia a analizat toate
aspectele legate de viitorul UE şi a elaborat un proiect de tratat menit să
simplifice cadrul politic şi legislativ european existent. Textul proiectului
constituţional a fost prezentat la reuniunea Consiliului European de la Salonic
din 20 iunie 2003, însă pentru a putea fi adoptat, textul tratatului a fost supus
dezbaterii Conferinţei Interguvernamentale, care şi-a început lucrările pe 4
octombrie 2003. Soluţia de compromis a fost identificată în cadrul Consiliul
European din iunie 2004, iar textul Tratatului de instituire a unei Constituţii
pentru Europa a fost semnat la 29.10.2004 de către şefii de state şi de guverne a
celor 25 state membre.5Intrarea în vigoare a Tratatului era condiţionată de
ratificarea de către toate statele membre, procedură care nu a fost finalizată,
datorită cunoscutei respingeri prin referendum de către Franţa şi Olanda.
Respingerea Tratatului constituţional determina regândirea procesului de
adaptare a structurilor comunitare şi găsirea unor soluţii valabile pentru viitor. A
urmat aşa-numita perioadă de „reflecţie”, care a durat mai bine de un an de zile,
roadele apărând, în cele din urmă, sub preşedinţia germană a UE, în primul
semestru al anului 2007. În aceast timp Comisia Europeană a lansat un nou
program de acţiune, care s-a bucurat de susţinerea Consiliului European
informal de la Hampton Court din octombrie 2005, preluat în dubla abordare
definită în „O agenda pentru cetăţeni”.
Cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de la adoptarea Tratatelor de la
Roma a fost semnată Declaraţia de la Berlin, din martie 2007, care reafirmă
rolul Uniunii Europene şi importanţa acesteia în dezvoltarea viitoare a statelor
europene, susţinând următoarele obiective :menţinerea ca fundament
3
Au fost numiţi V. Giscard d’Estaing ca Preşedinte al Convenţiei, iar pe Domnul G.Amato şi pe Domnul J. L. Dehaene ca Vice-Preşedinţi.
4
Textul declaraţiei adoptate la întâlnirea Consiliului European de la Laeken din 15 decembrie 2001.
5
Gyula Fabian, Drept instituţional comunitar, Ediţia a-III-a revăzută şi adăugită cu referire la Tratatul de la Lisabona, Editura Sfera Juridică,
Cluj,2008, p.125.
deschiderea si dorinţa membrilor săi de a consolida dezvoltarea internă a
Uniunii; protejarea acestei unificări pentru binele generaţiilor viitoare;
reînnoirea continuă a formei politice a Europei pentru a ţine pasul cu vremurile;
promovarea democraţiei, stabilităţii şi prosperităţii dincolo de graniţele sale;
combaterea terorismul, a crimei organizate şi imigraţiei ilegale; apărarea
libertăţilor cetăţenilor si drepturile lor civile prin lupta împotriva celor care
atentează la acestea; soluţionarea paşnică a conflictelor în lume şi necesitatea
de a nu permite ca oamenii să cadă victime războiului, terorismului şi
violenţei;dezvoltarea domeniul politicii energetice şi domeniului protecţiei
climei; precum şi prevenirea ameninţării globale a schimbărilor climatice.6
Ulterior, Consiliul European din 21-23 iunie 2007, decide convocarea unei
Conferinţe interguvernamentale a cărui mandat era să redacteze un tratat, numit
„Tratatul de reformă” prin care se modificau tratatele existente în vederea
consolidării eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii extinse, precum şi a
coerenţei acţiunii sale externe. Tratatul de reformă va cuprinde două clauze de
amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) şi respectiv a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (TCE). TUE îşi va păstra
titulatura, iar TCE se va numi Tratatul privind funcţionarea Uniunii.
Modificările de natură tehnică aduse Tratatului Euratom şi protocoalelor
existente se fac prin protocoale anexateTratatului de reformă, astfel cum s-a
convenit la CIG 2004. Important de subliniat este faptul că, Tratatul de reformă
va introduce în tratatele existente, care rămân în vigoare, elementele de noutate
care au rezultat în urma CIG 2004.7
Conform calendarului stabilit se prevedea finalizarea textului până la
sfîrşitul anului 2007, ratificarea sa în 2008 şi intrarea în vigoare în anul 2009,
înainte de alegerile pentru Parlamentul European. Tratatul de reformă a fost
semnat la data de 13 decembrie 2007 în capitala Portugaliei devenind Tratatul de
la Lisabona, dar nu s-a respectat, conform calendarului stabilit, data intrării în
vigoare, ca urmare a întârzierilor înregistrate în procedura de ratificare. În cele
din urmă, procedura de ratificare a fost finalizată pe parcursul anului 2009,
tratatul intrând în vigoare la 1 decembrie 2009.
Tratatul de la Lisabona este format din două tratate cu valoare juridică
egală, rezultate din introducerea în Tratatul privind Uniunea Europeană şi în
Tratatul Comunităţii Europene (numit Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene) a dispoziţiilor adoptate de CIG, la care se adaugă 13 Protocoale şi

6
Declaraţia de la Berlin din martie 2007.
7
COUNCIL OF THE EUROPEAN UNION Brussels, 20 July 2007.
peste 50 de Declaraţii. Subliniem faptul că Tratatul privind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice rămâne în vigoare.8
Tratatul privind Uniunea Europeană astfel cum a fost amendat cuprinde un
preambul şi este structurat în şase părţi:Titlul I:Dispoziţii comune;Titlul II:
Dispoziţii privind principiile democratice; Titlul IV:Dispoziţii privind
instituţiile; Titlul V:Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi
dispoziţiile specific privind politica externă şi de securitate comună; Titlul
VI:Dispoziţii finale.
În ceea ce priveşte structura Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene(TFUE), în versiune consolidată, aceasta este format din şapte părţi,
după cum urmează: Partea I :Principiile; Partea a-II-a: Nediscriminarea şi
cetăţenia; Partea a-III-a:Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii; Partea a-IV-a:
Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări; Partea a-V-a: Acţiunea externă a
Uniunii; Partea a-VI-a: Dispoziţii instituţionale şi financiare; Partea a-VII-a:
Dispoziţii generale şi finale.9

2.Elementele novatoare introduse prin Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea
eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre
şi mai bine de 490 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în
special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare
pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să
răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români. România
a susţinut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a
inovaţiilor prevăzute anterior de Tratatul Constituţional. Printre principalele
inovaţii ce sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona, se numără următoarele:
recunoaşterea personalităţii juridice a UE; clarificarea repartizării
competenţelor şi modului de aplicare a principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii; întărirea rolului cetăţenilor; Consiliul European va avea un
preşedinte stabil; creşterea rolului Parlamentului European; păstrarea
principiului reprezentării în Comisia Europeană; rol întărit acordat
parlamentelor naţionale; extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de
către Consiliu cu majoritate calificată ; menţinerea inovaţiilor aduse în materie
de politică externă şi de securitate comună din Tratatul Constituţional;
înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de

8
Ion Jinga, Tratatul de la Lisabona:soluţie sau etapă în reforma instituţională a Uniunii Europene?, în Revista de Drept comunitar nr.1/2008,
p.15-34.
9
Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex,Bucureşti, 2009,p.24.
securitate; acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor
Fundamentale; codificarea politicii de vecinătate a Uniunii; includerea
principiului supremaţiei dreptului comunitar ş.a
2.1. Personalitatea juridică a Uniunii Europene
În literatura de specialitate, existenţa sau inexistenţa personalităţii juridice
a Uniunii Europene a constituit un subiect controversat încă de la apariţia UE.
Dacă în cazul Comunităţilor Europene, semnatarii Tratatelor au recunoscut
personalitatea juridică a acestora, în cazul Uniunii Europene, Tratatul asupra
Uniunii Europene nu a recunoscut personalitatea juridică UE. Lipsa
dispoziţiilor privind existenţa personalităţii juridice a UE a dat naştere la două
teorii în literatura de specialitate, şi anume: teoria conform căreia UE nu are
personalitate juridică şi teoria care susţinea existenţa personalităţii juridice prin
invocarea competenţelor UE.10
Indiferent de argumentele invocate, controversa a fost eliminată odată cu
adoptarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care în art. 47 din
TUE, precizează ,,Uniunea are personalitate juridică”.Acest articol recunoaşte în
mod explicit personalitatea juridică a Uniunii Europene, fiind preluat identic din
Tratatul Constituţional şi rezultat în urma activităţii desfăşurate de grupul de
lucru condus de vice-preşedintele Convenţiei privind Viitorul Europei, Giuliano
Amato.11Recunoaşterea personalităţii juridice întăreşte calitatea de subiect de
drept internaţional a UE, dar determină o serie de discuţii asupra naturii juridice.
Calificată ca entitate drept internaţional cu trăsături specifice, capacitatea
juridică a UE, în virtutea principiului specialităţii şi a naturii competenţelor, este
una funcţională, specifică. Astfel Uniunea Europeană are capacitatea pe care i-
au atribuit-o statele membre conform principiului atribuirii de competenţe şi în
baza actului constitutiv, dreptul comunitar constituind dreptul intern al entităţii
prezentate.12Conform Declaraţiei nr. 24 se confirmă faptul că Uniunea
Europeană are personalitate juridică, dar acest aspect nu o va autoriza în niciun
fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite de
către statele membre în tratate.
În calitate de subiect de drept internaţional, UE beneficiază de o
personalitate juridică de drept intern, dar şi de o personalitate juridică de drept
internaţional.Conform art.335 TFUE ,,În fiecare dintre statele membre, Uniunea
are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către

10
Augustin Fuerea, Drept comunitar european.Partea generală, Editura All Beck, 2003,p.35.
11
Francois-Xavier Priollaud, David Siritzky, LE TRAITE DE LISBONNE, TEXTE ET COMMENTAIRE ARTICLE PAR ARTICLE DES
NOUVEAUX TRAITES EUROPEENS, La Documentation francaise, Paris, 2008,p.132.
12
Ion M.Anghel, Uniunea Europeană şi poziţia (calitatea de subiect de drept internaţional) a statelor sale membre în Revista de Drept
Comunitar nr.6/2009, p.74-106.
legislaţiile interne, Uniunea poate, în special, să dobândească ori să înstrăineze
bunuri imobile şi mobile şi poate sta în justiţie.”13 În plan internaţional UE
posedă: capacitate de reprezentare (drept de legaţie activă şi pasivă), dreptul de a
sta în justiţie şi de a-şi angaja răspunderea internaţională,capacitate de a negocia
şi încheia acorduri internaţionale, precum şi capacitatea de a deveni membru în
cadrul organizaţiilor internaţionale sau parte la convenţiile internaţionale.
Totodată, discuţiile asupra naturii juridice a UE, au determinat
încadrarea acesteia în categoria confederaţiilor sau în cea a federaţiilor.
Concluziile la care s-a ajuns în urma analizelor efectuate au îndreptăţit autorii de
drept internaţional şi respectiv specialiştii în dreptul UE, să afirme că UE posedă
o personalitate juridică unică fără precedent, fiind rezultatul îmbinării
elementelor caracteristice organizaţiilor internaţionale cu elemente de statalitate,
ceea ce o face să se apropie şi de forma uniunii de state de tip confederaţie sau
federaţie.14
În consecinţă, dezbaterile asupra naturii juridice a UE ne îndreptăţesc
să afirmăm că entitatea invocată constituie un subiect de drept internaţional cu o
natură aparte, aria de manifestare a personalităţii juridice fiind determinată de
actele constitutive aşa cum au fost modificate, completate şi revizuite de-a
lungul timpului.
2.2. Clarificarea repartizării competenţelor şi modului de aplicare a
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii
Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea îsi urmăreste obiectivele prin
mijloace corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin
tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine
statelor membre.Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu
tratatele, precum si identitatea lor naţională, inerentă structurilor lor
fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveste autonomia
locală şi regională. Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în
special,pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale,
menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În special, securitatea
naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. În temeiul
principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută
reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.Statele membre adoptă
orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care
decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre
13
Mircea Duţu, Andrei Duţu, Dreptul contenciosului european, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p.21.
14
I.M.Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele Uniunii Europene/Comunităţilor Europene, ediţia a-II-a revizuită şi adăugită, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.77; Ion M.Anghel, Uniunea Europeană şi poziţia (calitatea de subiect de drept internaţional) a statelor sale
membre în Revista de Drept Comunitar nr.6/2009,p.74-106.
facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice
măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.Delimitarea
competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor
competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În
temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru
realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este
atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre. În temeiul principiului
subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea
intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot
fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la
nivel regional si local, dar datorită dimensiunilor si efectelor acţiunii
preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. În cazul în care tratatele
atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat, numai
Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele
membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de
Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. În cazul în care tratatele
atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într-un domeniu
determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită
competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele
membre îsi exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să
înceteze să şi-o mai exercite. Statele membre îsi coordonează politicile
economice şi de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu condiţiile
prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de
competenţă.Uniunea este competentă, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului
privind Uniunea Europeană, să definească şi să pună în aplicare o politică
externă şi de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de
apărare comună. În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate,
Uniunea este competenta să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta
competenţa lor în aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere
juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu
pot implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative
ale statelor membre. Întinderea şi condiţiile exercitării competenţelor Uniunii
sunt stabilite prin dispoziţiile tratatelor referitoare la fiecare domeniu.
Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:
(a) uniunea vamală;
(b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
(c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
(e) politica comercială comună.
De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveste
încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este
prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite
Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea
aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a
acestora.
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care
tratatele îi atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile menţionate
anterior.
Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în
următoarele domenii principale:
(a) piaţa internă;
(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
(c) coeziunea economică, socială si teritorială;
(d) agricultura si pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale
mării;
(e) mediul;
(f) protecţia consumatorului;
(g) transporturile;
(h) reţelele transeuropene;
(i) energia;
(j) spaţiul de libertate, securitate si justiţie;
(k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru
aspectele definite în tratat.
În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune
de competenţă pentru a desfăsura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi
punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să
poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria
competenţă.
În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, Uniunea
dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică
 comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea
statelor membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă.
Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În
acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor
politici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii
speciale.Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a
forţei de muncă ale statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor
acestor politici.Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea
politicilor sociale ale statelor membre.
Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare
sau completare a acţiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste
acţiuni au următoarele domenii:
(a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
(b) industria;
(c) cultura;
(d) turismul;
(e) educaţia, formarea profesională, tineretul si sportul;
(f) protecţia civilă;
(g) cooperarea administrativă.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea
principiului subsidiarităţii, în
conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol. În temeiul
principiului proporţionalităţii, acţiunea
Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăseste ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în
conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii.

2.3.Modificări instituţionale
Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea
valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale
cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a
eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.15

15
Art.13 TUE
 Cadrul instituţional prin care se asigură funcţionare Uniunii Europene
este alcătuit din următoarele instituţii : Parlamentul European; Consiliul
European; Consiliul; Comisia Europeană (denumită în continuare Comisia);
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; Banca Centrală Europeană şi Curtea de
Conturi.Parlamentul European,Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul
Economic şi Social şi de Comitetul Regiunilor care exercită funcţii
consultative.16
Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă
şi bugetară. Acesta exercită funcții de control politic şi consultative, în
conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege
președintele Comisiei. Parlamentul European este compus din reprezentanții
cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus
președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional
descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru.
Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi șase de locuri.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului
European și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței
Parlamentului European, cu respectarea principiilor menționate la primul
paragraf. Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct,
liber și secret, pentru un mandat de cinci ani. Parlamentul European își alege
președintele și biroul dintre membrii săi.17
Important este de menţionat faptul, că prin Tratatul de la Lisabona se
acordă un rol mai mare Parlamentelor naţionale în luarea deciziilor
europene.Astfel instituţiile Uniunii Europene vor trebui să notifice
parlamentelor naţionale toate propunerile legislative făcute la nivel European,
acestea putând să formulize conţestaţii la proiectele legislative.18
Tratatul de la Lisabona confirmă apartenenţa Consiliului European la
structura instituţională a UE, înlăturând astfel controversele determinate de
calificarea instituţiei menţionate. Consiliul European oferă Uniunii impulsurile
necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice
generale; conduce derularea procedurilor de revizuire ordinară şi de revizuire
simplificată privind tratatele de înfiinţare şi funcţionare ale UE; numeşte Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Acesta
nu exercită funcții legislative. Consiliul European este compus din șefii de stat

16
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a-IV-a revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010,p.79.
17
Art.14 din Tratatul privind Uniunea Europeană, versiunea consolidată; Anamaria Groza, Uniunea Europeană.Drept instituţional, Editura
C.H.BECK, Bucureşti, 2008, p.67.
18
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.51.
sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și președintele
Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate participă la lucrările Consiliului European.
Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru o
durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură
dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune
capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură.
Președintele Consiliului European: prezidează și impulsionează lucrările
Consiliului European; asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului
European, în cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului
Afaceri Generale; acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în
cadrul Consiliului European; prezintă Parlamentului European un raport după
fiecare reuniune a Consiliului European.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această
calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica
externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.19
Consiliul European întrunește de două ori pe semestru la convocarea
președintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului
European pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește
pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o
impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care
tratatele dispun altfel. În caz de vot, fiecare membru al Consiliului European
poate primi delegare din partea unui singur alt membru.Consiliul European
hotărăşte cu majoritate simplă în chestiuni de procedură, precum şi pentru
adoptarea regulamentului de procedură. În cazurile în care se votează cu
majoritate calificată se aplică regula utilizată în cadrul Consiliului.20
Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă
şi bugetară. Acesta exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, în
conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Președinția formațiunilor
Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanții
statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în
condițiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene . Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor
19
Art.15 din Tratatul privind Uniunea Europeană, versiunea consolidată.
20
Gyula Fabian, op.cit.,p.165.
formațiuni, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Generale
asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acesta
pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire
a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu
Comisia. Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în
conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, și asigură
coerența acțiunii Uniunii. Un comitet constituit din reprezentanţii permanenţi ai
guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului şi de
executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de către acesta. Comitetul poate
adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul de procedură
al Consiliului. Consiliul este asistat de Secretariatul General, aflat sub
autoritatea unui secretar general numit de Consiliu.
Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a
Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce
la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acționează în mod
similar și în ceea ce privește politica de securitate și apărare comună. Înaltul
Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe. Înaltul Reprezentant este
unul dintre vicepreședinții Comisiei. Acesta asigură coerența acțiunii externe a
Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilitățile care îi
revin acesteia din urmă în domeniul relațiilor externe și cu coordonarea
celorlalte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii.
Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează
un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este
divizată în două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale
Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ. Consiliul hotărăște cu
majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. Începând
cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel
puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre
aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din populația
Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai
Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.
Celelalte condiții privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul
238 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Astfel începând cu 1 noiembrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor stabilite prin
Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care Consiliul nu hotărăște
la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală
cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre
participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii. În cazul în care,
în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea
calificată se definește după cum urmează: majoritatea calificată este definită ca
fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului reprezentând statele
membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația acestor state,
minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim de membri
din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35 % din populația statelor membre
participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a
fi întrunită. Abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică
adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care este necesară unanimitatea.
Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele
corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a
măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează
aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de
coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile
prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a
altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii.
Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în
vederea încheierii unor acorduri interinstituționale. Actele legislative ale Uniunii
pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care
tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul
în care tratatele prevăd acest lucru. Membrii Comisiei sunt aleși pe baza
competenței lor generale și a angajamentului lor față de ideea europeană, dintre
personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență.
Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și
31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru,
inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia. Începând cu
1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând
președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica
de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât
timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în
unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în
conformitate cu un sistem de rotație strict egal între statele membre care să
reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest
sistem se stabilește de către Consiliul European, care hotărăște în unanimitate în
conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene.
Conform dispoziţiilor Tratatului privind Uniunea Europeană aşa cum au
fost modificate prin Tratatul de la Lisabona Curtea de Justiție a Uniunii
Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate.
Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Prin
dispoziţiile menţionate se produce extinderea competenţei Curţii de Justiţie şi se
extinde controlul acesteia aspra respectării drepturilor fundamentale.21

2.4. Protecţia drepturilor omului după Tratatul de la Lisabona

Proclamată în mod solemn, în anul 2000, la Conferinţa Interguvernamentală
de la Nisa, Carta drepturilor fundamentale dobândeşte valoare juridică
obligatorie prin Tratatul de la Lisabona.22 Astfel conform art.6 alin.1 din
Tratatul privind Uniunea Europeană, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile
și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la
Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispozițiile
cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt
definite în tratate.
Totodată, Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt
definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare. Drepturile
fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă
din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii
generale ale dreptului Uniunii.
După decenii de conflicte armate, înființarea Uniunii Europene a marcat
începutul unei noi ere în care țările europene își rezolvă problemele la masa
discuțiilor și nu pe câmpul de luptă. În prezent, membrii UE se bucură de un
mare număr de avantaje: o piață liberă cu o monedă care facilitează și
eficientizează comerțul, crearea a milioane de locuri de muncă, o ameliorare a
drepturilor lucrătorilor, libera circulație a persoanelor și un mediu înconjurător

21
Tiberiu Savu, Obiectivele şi competenţele Uniunii Europene consacrate de Tratatul de la Lisabona în Revista de Drept Comunitar
nr.1/2008,p.34-49.
22
Ion Diaconu, Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene în Revista de Drept Comunitar nr.1/2009, p.56-70.
mai curat. Normele existente au fost însă concepute pentru o Uniune mult mai
mică, o Uniune care nu se vedea nevoită să se confrunte cu provocări globale
cum ar fi schimbările climatice, o recesiune mondială sau criminalitatea
transfrontalieră internațională. UE are potențialul și angajamentul de a se lupta
cu aceste probleme, dar poate face acest lucru doar îmbunătățindu-și modul în
care funcționează. Acesta este scopul Tratatului de la Lisabona. Prin acesta, UE
devine mai democrată, eficientă și transparentă. Tratatul oferă cetățenilor și
parlamentelor posibilitatea de a aduce o contribuție mai însemnată la ceea ce se
întâmplă la nivel european și conferă Europei o voce mai puternică și mai
limpede în lume, protejând totodată interesele naționale.