CURSUL NR.

DOCUMENTE INTERNAŢIONALE PRIN CARE SUNT PROMOVATE ŞI GARANTATE

DREPTURILE OMULUI

Cadrul juridic internaţional care marchează începutul „erei drepturilor” este dat de o
serie de documente elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU, care formează aşa-numita
„Cartă internaţională a drepturilor omului”: Carta ONU, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi cele două Pacte ONU din 1966.1
Calea spre concretizarea unui sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului şi
stabilirea obligativităţii unei cooperări internaţionale în acest domeniu a fost deschisă de
Carta ONU.2

CARTA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE

Semnată la 26 iunie 1945, Carta Naţiunilor Unite a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, dată
proclamată drept „Ziua Naţiunilor Unite”.
Scopul suprem al Naţiunilor Unite, precizat încă din preambulul Cartei, este acela de a feri
generaţiile viitoare de flagelul războiului „care de două ori în cursul unei vieţi de om a provocat omenirii
suferinţe de nespus”.3
Printre scopurile ONU, Carta prevede realizarea cooperării internaţionale „în
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” 4. Este pentru prima dată când un tratat internaţional
cu vocaţie universală consacră ideea protecţiei drepturilor omului la nivel internaţional.
În cap. IX al Cartei se prevede că pentru crearea condiţiilor de stabilitate şi bunăstare
necesare relaţiilor paşnice şi prieteneşti dintre popoare, Naţiunile Unite vor promova:
respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru
toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie (art.55 pct.c). Se recunoaşte astfel existenţa
unei intercondiţionări între favorizarea şi promovarea respectării universale a drepturilor
omului şi asigurarea bunăstării şi progresului omenirii.5
Deşi Carta a fost un document revoluţionar la vremea adoptării sale, marele său minus ţine de
faptul că se referă la drepturile omului cu titlu general, fără să le definească şi fără să instituie garanţii
pentru respectarea lor. Pe de altă parte, ONU nefiind o organizaţie suprastatală, nici nu ar fi fost posibilă
instituirea unui sistem internaţional de protecţie a drepturilor omului însă, acestea au devenit obiective
constante ale organizaţiei iar Carta a constituit punctul de plecare pentru adoptarea altor documente
internaţionale în materie.
Reflectând situaţia contradictorie şi raportul de forţe din timpul zămislirii sale, Carta, nu este
lipsită de imperfecţiuni, însă cu toate limitele sale documentul, constituie un jalon important, de
anvergură istorică, pe calea instaurării unor relaţii noi în lume, bazate pe principiile fundamentale ale
dreptului internaţional.

1
Bianca Selejan Guţan – Protecţia europeană a drepturilor omului Ediţia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2011, p.6
2
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional.Introducere în dreptul internaţional public, Ed. ALL , Bucureşti,
p.172
3
Carta ONU - Preambul
4
Art.1 parag. 3 Carta ONU
5
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu – Protecţia juridică a drepturilor omului, Ediţia a II a, revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2011

1
 DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 6, Declaraţia este
documentul care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un
„idealul comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte
drepturile omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
şi să garanteze drepturile omului, de după al doilea război mondial. Mai mult chiar, deşi este
doar un document politic, unele constituţii ale statelor, legislaţiile lor interne, fie i-au
încorporat dispoziţiile, fie fac referire la ele astfel încât în mod indirect declaraţia a căpătat
forţă juridică obligatorie.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost şi rămâne punctul de plecare în
realizarea în lume a unei uriaşe instituţii privind drepturile omului.

6
prin Rezoluţia 217/A/III

2
 PACTELE INTERNAŢIONALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI

Cele două Pacte internaţionale cu privire la drepturile omului - Pactul cu privire la

drepturile civile şi politice şi Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,
au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU, decembrie 19667. Cele două Pacte au intrat în
vigoare zece ani mai târziu în anul 1976.
Pactele au statut de tratat, prin urmare, problemele legate de respectarea şi
recunoaşterea drepturilor garantate de Pacte devin probleme de interes internaţional şi nu mai
ţin exclusiv de jurisdicţia internă a statelor8.

Pactul cu privire la drepturile civile şi politice

Pactul prevede şi garantează principalele drepturi civile şi politice în prima parte şi în
partea a doua, un mecanism politico-diplomatic de soluţionare a plângerilor interstatale în
legătură cu încălcarea acestor drepturi - Comitetul Drepturilor Omului.
Pactul conţine o clauză de derogare, ce permite statelor părţi ca în caz de pericol
public ce ameninţă existenţa naţiunii să suspende drepturile prevăzute cu excepţia a 7 dintre
acestea: dreptul la viaţă; dreptul de a nu fi supus torturii şi tratamentelor crude, inumane sau
degradante; dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute; dreptul de a nu fi închis pt
neexecutarea unor obligaţii contractuale; principiul neretroactivităţii incriminărilor, dreptul
fiecărui om la recunoaşterea personalităţii sale juridice; libertatea gândirii, conştiinţei şi
religiei.(BSG p.9)
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice a fost completat prin două Protocoale
facultative.
- Primul Protocol a fost adoptat odată cu Pactul, la 16 decembrie 1966, fiind
obligatoriu numai pentru statele părţi la Pact, care au ratificat Protocolul. - Protocolul oferă
persoanelor fizice care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului posibilitatea de a
adresa Comitetului Drepturilor Omului plângeri individuale. (aflate sub jurisdicţia sa)
(Sesizările particularilor acceptate de către Comitet sunt transmise statelor vizate care, în
termen de şase luni de la primirea notificării, au datoria de a prezenta în scris Comitetului
explicaţii sau declaraţii care să lămurească problema şi, dacă este cazul, arată măsurile pe
care le-au luat pentru remedierea situaţiei.)
- Al doilea Protocol facultativ 9, vizând abolirea pedepsei cu moartea, a fost adoptat
la 1989 şi intrat în vigoare în 1991. Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate
sub jurisdicţia unui stat parte şi obligă părţile contractante „să ia toate măsurile necesare
pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa” (art.1 par.2). Singura
rezervă care ar putea fi formulată la Protocol ar permite „aplicarea pedepsei cu moartea în
timp de război pentru o condamnare pentru o crimă deosebit de gravă de natură militară
săvârşită în timp de război.”

Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale

Dintre drepturile recunoscute de Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale menţionăm dreptul la muncă, dreptul de a forma sindicate, dreptul la asigurări
sociale, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la sănătate, dreptul la educaţie, dreptul de a
participa la viaţa culturală, etc.
7
România a ratificat cele două pacte prin Decretul nr.212/1974, publicat în B.Of. nr.146 din 20 noiembrie 1974.
8
B. S. Guţan – op.cit., p.9
9
Ratificat de România prin Decretul-lege nr.6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea, pentru modificarea şi
abrogarea unor prevederi din Codul penal şi alte acte normative, publicat în M.Of. al României nr.2 din 9
ianuarie 1990.

3
 PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau
individuale. El cere doar statelor părţi, să prezinte Consiliul Economic şi Social al ONU, la
fiecare 5 ani rapoarte, asupra măsurilor pe care le-au luat în vederea asigurării aplicării
drepturilor enunţate în Pact.

CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Convenţia europeană a drepturilor omului – este un tratat internaţional semnat în

1950 la Roma, sub auspiciile Consiliului Europei şi intrat în vigoare cu trei ani mai târziu, la 3
septembrie 1953, după cea de a 10-a ratificare necesară intrării în vigoare. România a ratificat
CEDO în 1994, fiind al 32 le-a stat, iar în prezent toate statele membre ale Cons Eu sunt părţi
la Convenţie (47).
Prin adoptarea Convenţiei au fost luate primele măsuri originale de garantare efectivă
a „anumitor” drepturi prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Această Convenţie cuprinde în prima parte drepturi civile şi politice, care împreună cu
drepturile prevăzute de Protocoalele sale adiţionale formează un tot unitar, numit „catalogul
drepturilor”, iar în partea a doua un mecanism jurisdicţional de garantare a acestora.
Catalogul drepturilor omului garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului
şi de protocoalele sale adiţionale
La momentul la care a fost concepută Convenţia garanta următoarele drepturi:
- dreptul la viaţă (art.2)
- dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante (art.3)
- interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art.4)
- dreptul la libertate şi siguranţă (art.5)
- dreptul la un proces echitabil (art.6)
- dreptul de a nu fi sancţionat în absenţa unei prevederi legale (art.7)
- dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art.8)
- libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art.9)
- libertatea de exprimare (art.10)
- libertatea de întrunire şi asociere (art.11)
- dreptul la căsătorie (art. 12)
- dreptul la un recurs efectiv (art.13)
- interzicerea discriminării (art.14)
Prin protocoale adiţionale ulterioare, au fost reglementate noi drepturi şi libertăţi
alături de cele cuprinse iniţial în Convenţie.( „Aceasta a fost de altfel concepută de la început
drept un compromis dinamic, deschis evoluţiilor care la un anumit moment, nu întruniseră
sprijinul politic necesar.”10)
- Protocolul nr.111 - a adăugat garantarea dreptului la proprietate, dreptul la educaţie,
garantarea de alegeri libere.
- Protocolul nr.412 - adaugă elemente noi referitoare la dreptul la liberă circulaţie,
interzicerea expulzărilor colective şi a expulzării propriilor cetăţeni, precum şi interzicerea
privării de libertate pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale.
- Protocolul nr.613- aboleşte pedeapsa cu moartea în timp de pace.

10
Titus Corlăţean – Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti 2011, p.28
11
Adoptat în 1952 şi intrat în vigoare în 1954 (după cea de a zecea ratificare necesară).
12
Adoptat în 1963 - intrat în vigoare în 1968.
13
Adoptat în 1983 - intrat în vigoare în 1985.

4
 - Protocolul nr. 714 – reglementează garanţii procedurale în cazul expulzării străinilor,
dreptul la recurs în materie penală, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară şi dreptul
de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă, el consacră de asemenea egalitatea soţilor
în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, în timpul căsătoriei sau în cazul desfacerii
acesteia, atât între ei cât şi în relaţiile cu copiii lor.
- Protocolul nr. 1215- introduce interzicerea generală a discriminării.
- Protocolul nr. 1316 – se referă la abolirea pedepsei cu moartea în orice împrejurare.

Referitor la sursele de dezvoltare a Convenţiei, pe lângă drepturile noi mai sus evocate,
chestiuni de procedură au fost introduse prin protocoale ca 2, 3, 5, 8, 9, 10, 11, 14, 14 bis,
precum și 15 și 16 dar neintrate încă în vigoare. (2- avize consultative 3- soluţionarea pe cale
amiabilă, 5- procedura alegerii membrilor CEDO, 9 - priveşte accesul recurenţilor la Curte )

- Protocolul nr. 1117 - inovaţia adusă de acest protocol, este crearea unei noi Curţi
Europene a Drepturilor Omului, unică şi permanentă cu sediul la Strasbourg, ce a înlocuit
vechea Comisie şi vechea Curte, unindu-le atribuţiile astfel încât întreaga procedură de
judecată se desfăşoară în faţa noii CEDO. Competenţa noii Curţi devine obligatorie,
extinzându-se la toate problemele ce privesc interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a
protocoalelor sale adiţionale, atât pentru afacerile interstatale, cât şi pentru plângerile
individuale.
În noua sa formă Curtea va avea de plin drept, o triplă competenţă: „afacerile
interstatale”, „plângerile individuale” şi „avizele consultative.18”
În acelaşi timp Comitetul de Miniştrii îşi pierde funcţia jurisdicţională, rămânând doar cu
cea de supraveghere a respectării hotărârilor definitive ale Curţii.
- Protocolul nr.14 - adoptat la 13 mai 2004 şi intrat în vigoare la 1 iunie 2010, conţine
reglementări privind simplificarea procedurii în faţa Curţii şi reducerea duratei desfăşurării
proceselor. Modificările privind simplificarea procedurii jurisdicţionale au fost impuse de
numărul mare de plângeri depuse la Curtea europeană a drepturilor omului.
Modificări aduse de Protocolul 14:
1.Apare formaţiunea judecătorului unic: - Acesta, este competent în cazurile clar
inadmisibile să ia decizia de inadmisibilitate singur asistat de un raportor;
2.Comitetul de 3 judecători primeşte competenţa de a examina pe fond cazurile
similare(cauzele repetitive) care se datorează nemodificării legislaţiei interne – (acestea
constituie 60% din nr. cauzelor declarate admise.)
3.Apare o nouă condiţie de admisibilitate a plângerii: reclamantul trebuie să fi suferit
un prejudiciu, sau un dezavantaj major.
4. Comitetul Miniştrilor poate să sesizeze Curtea pentru neexecutarea hotărârii
acesteia de către un stat parte. Aceasta este considerată de unii jurişti cea mai semnificativă
reformă instituită de Protocolul 14.19 Astfel, în situaţia în care Comitetul Miniştrilor consideră
că un stat contractant refuză să se conformeze unei hotărâri definitive a instanţei europene, el
poate după punerea în întârziere a statului respectiv, să decidă cu o majoritate de 2/3 din
membrii săi, să sesizeze Curtea cu privire la această problemă. Dacă se constată de către Curte
14
Adoptat în 1984 - intrat în vigoare în 1988.
15
Adoptat în 2000 - intrat în vigoare în 2005.
16
Adoptat în 2002 – intrat în vigoare în 2003.
17
Adoptat în 1994 şi intrat în vigoare în 1998 – Prot.11 a fost conceput ca un protocol de amendare, prin urmare,
intrarea sa în vigoare a fost condiţionată de obligaţia exprimării consimţământului de a fi legat de acest protocol
de către toate statele părţi la Convenţie.
18
Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert – La Convention Europeenne des Droits de l’
Homme, Ed.Economică, 1999, p.24
19
Elisabeth Lambert, The execution of jugments of the European Court of Human Rights, 2 edition, Council of
Europe Publishing, Strasbourg 2008 p.56

5
neexecutarea hotărârii, cauza va fi trimisă Comitetului Miniştrilor pentru ca acesta să
examineze măsurile care se impun, măsuri ce pot duce până la suspendarea dreptului de vot în
Comitetul Miniştrilor, respectiv excluderea din Organizaţie.
5. Comitetul Miniştrilor poate cu votul a 2/3 din numărul membrilor să sesizeze
Curtea în situaţia unei probleme de interpretare a obiectului hotărârii.
6. Mandatul judecătorilor este de 9 ani, fără posibilitatea reînnoirii , vârsta maximă
fiind 70 de ani.
7.UE va putea adera la CEDO
- Protocolul nr. 14 bis – adoptat în mai 2009 şi intrat în vigoare la1 octombrie 200920, viza
tot consolidarea eficacităţii pe termen lung a Curţii, preluând din Protocolul 14 două
elemente procedurale, asupra cărora statele părţi s-au pus de acord: - instituţia judecătorului
unic, competent să declare inadmisibilitatea plângerilor clar inadmisibile; - extinderea
competenţei comitetului de 3 judecători la examinarea pe fond a cazurilor similare (cauzele
pentru care există deja o jurisprudenţă bine stabilită) care se datorează nemodificării
legislaţiei interne.

 SUPORT DE CURS – destinat doar studentilor Academiei de Politie ”Al. I. Cuza ” (este
interzisa diseminarea pe platforme sociale, site-uri etc)

20
Aplicat provizoriu, până la intrarea în vigoare a P14, care fusese blocată de Rusia.