Sunteți pe pagina 1din 3

PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂȚII

Contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental, atât al dreptului procesual


civil, cât și al dreptului procesual penal, în sensul că în temeiul acestuia, părțile pot să
formuleze cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate
problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului.
Din punct de vedere juridic, contradictorialitatea reprezintă motorul instanței. Procesul
evoluează prin intermediul contradictorialității, prin contradicții succesive, până la hotărârea
care înlătură acea contradicție. Contradictorialitatea opune, dar și unește părțile în proces,
deoarece niciuna dintre părți nu poate face nimic în instanță decât sub privirile celeilalte.
În Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este
exprimat în mod direct acest principiu, el figurând alături de egalitatea armelor, motivarea
hotărârilor și dreptului acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina, printre
garanțiile implicite ale desfășurării echitabile a procesului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dreptul la o procedură
contradictorie implică posibilitatea pentru părțile unui proces de a lua la cunoștință de toate
piesele și observațiile prezentate judecătorului, chiar și cele care ar proveni de la un magistrat
independent, de natură să-i influențeze decizia și de a le discuta.
Contradictorialitatea nu impune însă obligația instanței de a permite, în cadrul unei
proceduri scrise, ca fiecare parte să răspundă la orice memoriu al părții adverse, pentru că
astfel s-ar ajunge la un perpetuum mobile de răspunsuri și contra-răspunsuri, existând
obligația ca fiecare parte să aibă posibilitatea să își dezvolte argumentele cel puțin într-un
memoriu.
Respectarea dreptului la un proces echitabil impune ca procurorul să aducă la
cunoștință apărării toate mijloacele de probă administrate în favoarea sau defavoarea
acuzatului. Ca excepție, restrângerea acestui drept al acuzării poate fi justificată, în caz de
strictă necesitate, în considerarea securității naționale, a necesității de a proteja martorii sau de
a păstra secretul metodelor prin care poliția investighează anumite infracțiuni.
Referindu-se la legislațiile naționale, instanța europeană a făcut precizarea că
respectarea acestei exigențe (contradictorialitatea), poate fi realizată în diferite moduri, însă
indiferent de metoda stabilită, trebuie să se garanteze că „partea adversă” este înștiințată de
depunerea observațiilor și are posibilitatea să le comenteze. În literatura juridică se atrage însă
atenția că instanța nu este îndreptățită, în temeiul principiului contradictorialității, să introducă
terți în proces, acest drept avându-l doar părțile în proces.
Deși principiul contradictorialității este strâns legat de principiul egalității armelor,
este necesar de făcut distincția dintre cele două, iar această distincție este realizată atunci când
este vorba de „obligația de comunicare a pieselor dosarului”. Astfel, dacă absența comunicării
unei piese se raportează numai la una dintre părți, în timp ce cealaltă parte a cunoscut-o,
Curtea examinează situația creată „prin prisma egalității armelor” (care impune tratarea egală
a părților în ceea ce privește luarea la cunoștință despre toate piesele de la dosar, de natură a
conduce la soluția pe care o va pronunța instanța). Dacă, dimpotrivă, amândouă părțile au fost
private, în aceeași măsură, de posibilitatea de a lua la cunoștință de conținutul unei informații
utile produse judecătorului, fără ca ele să fie în măsură să le discute, această situație va fi
discutată pe terenul principiului contradictorialității, cu exigențele sale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut și aplicări în cazuri concrete,
referitoare la aspecte diverse, printre care: prezența personală a inculpatului la judecată,
modul de prezentare și discutare a probelor în instanță, judecata în lipsă, ivirea martorilor
anonimi și a agenților provocatori ș.a.
Dreptul la un „proces public” garantat de art. 6 prg.1 implică în mod necesar dreptul la
o „şedinţă de judecată”. Principiul unui proces public are o importanţă deosebită în cauzele
penale, în care acuzatul trebuie, în principiu, să poate să se prezinte în primă instanţă. Este
necesar ca acuzatul să își poată exercita anumite drepturi și anume dreptul „să se apere el
însuşi”, „să întrebe sau să solicite audierea martorilor” şi „să fie asistat în mod gratuit de un
interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere”, iar acest lucru se poate
realiza numai în cazul în care el este prezent la proces.
Obligaţia de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de şedinţă este unul
dintre elementele esenţiale ale art. 6. Deşi o procedură care se desfăşoară în absenţa
inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, se produce totuşi o denegare
de justiţie atunci când asupra cauzei unui individ condamnat în absență nu se poate pronunţa
ulterior decât o instanţă, după ce acesta va fi audiat, cu privire la temeinicia acuzaţiei în fapt şi
în drept, atunci când nu s-a stabilit că a renunţat la dreptul de a se prezenta şi de a se apăra sau
că a avut intenţia de a se sustrage justiţiei.
În situația în care instanţa de apel sau de recurs trebuie să examineze o cauză în fapt şi
în drept şi să procedeze la o apreciere globală privind vinovăţia sau nevinovăţia, instanţa nu
poate să se pronunţe cu privire la acest aspect fără să aprecieze direct elementele de probă
prezentate în persoană de inculpat, care ar dori să probeze că nu a comis actul care ar putea
constitui o infracţiune.
Curtea a subliniat ca nici o dispoziție din Convenția europeană a drepturilor omului nu
reglementează regimul probelor. Așa încât, nu se poate exclude, admisibilitatea unei probe
care a fost utilizată fără respectarea dispozițiilor normelor naționale în materie, revenind
jurisdicțiilor interne sarcina de a aprecia elementele de probă obținute și pertinența acestora.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are însă competența să cerceteze procedura în
ansamblul ei, inclusiv cu privire la modul de administrare a probelor, spre a verifica dacă au
fost sau nu respectate garanțiile instituite prin art.6 din Convenție.
Cu privire la mijlocul de probațiune al expertizei, Curtea s-a pronunțat în sensul că
respectarea principiului contradictorialității, precum și a celorlalte exigențe pentru asigurarea
unui proces echitabil, privesc toate dezbaterile care au loc în fața unui tribunal (instanță de
judecată) așa încât și atunci când instanța desemnează un expert, părților trebuie să li se
asigure posibilitatea de a asista la discuțiile pe care le conduce expertul sau de a li se
comunica piesele pe care acesta le folosește. Important este faptul ca părțile să participe la
procedura contradictorie desfășurată în fața instanței.
Pentru a realiza contradictorialitatea în materie procesuală penală, statele sunt obligate
să își regleze procedurile interne, astfel încât probele existente să fie produse în cadrul
audienței publice, pentru a putea face obiectul dezbaterii contradictorii între acuzator și
inculpat, în fața judecătorului.
Nu există, neconcordanţe de semnificaţie juridică a contradictorialităţii între
dispoziţiile Convenţiei şi dispoziţiile din legea naţională şi, faţă de garanţiile pe care aceasta
din urmă le instituie pentru asigurarea contradictorialităţii, sunt toate premisele ca, prin
hotărârile pronunţate, instanţele naţionale să nu se facă vinovate de încălcări ale dreptului la
un proces echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialităţii.
Principiul contradictorialităţii a dat naştere, la nivel european, unei jurisprudenţe nu
doar vaste ci şi foarte interesante, jurisprudenţă care a influenţat evoluţia legislaţiei româneşti,
reflectându-se atât în modificările survenite de-a lungul timpului cât şi în modificările ce se
prefigurează în Noul Cod de procedură penală.
Deşi totul este relativ în justiţie, respectarea principiului contradictorialității cât și cel
al egalității armelor, vitale pentru un proces echitabil, are rolul de a spori încrederea
justiţiabilului în actul de justiţie.

SAVITESCU CRISTIAN-IONUȚ