Sunteți pe pagina 1din 5

CAMPUL PROTETIC IN EDENTATIA PARTIALA

Totalitatea elementelor aparatului dento – maxilar care prezinta raporturi de contact cu proteza
partiala, poarta numele de camp protetic. Aceste elemente sunt reprezentate de dinti restanti cu
tesuturile lor parodontale, crestele edentate, bolta palatine, tuberozitatile maxilare, tuberculul
piriform, mucoasa linguala, jugala si labiala. Dupa morfo – fiziopatologia lor si dupa rolul pe
care-l au in cadrul reataurarilor protetice, ele se pot grupa astfel:
1. Suportul dento-parodontal reprezentat de dintii restanti si parodontiul lor, care preia presiunile
exercitate de proteza si le transmite fiziologic osului maxilar.
2. Suportul muco – osos format din fibro – mucoasa crestelor edentate, a boltii palatine, a
tuberozitatilor maxilare si osul subiacent.
Suportul dento – parodontal. Este constituit din dinti restanti si tesuturile parodontale care intra
in contact cu partile componente ale protezelor ( placa protetica, crosete) contribuind la
stabilizarea si mentinerea acestora. Unitatea morfo-functionala dento- parodontala are
capacitatea de adaptare, de amortizare si de reducere pe cale reflexa a presiunilor exagerate.
Suportul dento – parodontal este evaluat de catre medic prin examen clinic, radiologic si model
de studio. Datele obtinute sunt utilizate pentru elaborarea planului de tratament si prognosticului
tratamentului. Concluziile sunt aduse la cunostinta pacientului si tehnicianului dentar.
Stabilitatea, mentinerea si sprijinul protezelor pariale sunt dependente de:
1. Numarul dintilor restanti: influenteaza stabilizarea protezei. In general, acest factor este in
corelatie directa cu repartizarea lor topografica. Repartizarea dintilor in zone diferite este mult
mai favorabila stabilizarii protezelor, fata de dintii grupati pe o singura hemiarcada. Teoretic, un
numar mai mare de dinti restanti este mai favorabil pentru stabilizarea protezelor, dar la un
numar egal de dinti restanti intervine modul cum sunt repartizati pe arcada.
2. Repartizarea topografica a dintilor restanti: ei pot fi prezenti intr-o singura zona, sau pot fi
prezenti in mai multe zone, aflandu-se in planuri diferite, separate de bresele de edentatie. Dintii
situati in mai multe planuri, chiar daca sunt in numar mai redus, ofera conditii mai bune de
stabilizare.
3. Pozitia de implantare a dintilor restanti: dintii nu sunt implantati perpendicular in oasele
maxilare. Forma semieliptica a arcadelor, face ca fiecare dinte sa prezinte o implantare
caracteristica la nivelul arcadelor. La maxilar, axele de implantare converg catre apex, iar la
mandibula sunt divergente spre apex. Aceste axe prelungite alcatuiesc un con, descris de Villain
si numit “con de sustentatie”. Analizand acest con, se evidentiaza:
- Perimetrul in care se situeaza apexurile dintilor, la maxilar este mai mic decat perimetrul
apexurilor de la mandibula.
- La maxilar, perimatrul apical este mai mic decat perimetrul coronar, iar la mandibula,
perimetrul apical este mai mare fata de perimetrul coronar. Rezulta ca, dintii superiori sunt
inclinati in jos si spre exterior, iar dintii inferiori sunt inclinati in sus sis pre interior.
Aceste inclinari pe grupe de dinti se prezinta astfel:
- Dintii din grupul frontal superior sunt inclinati in sens vestibulo- oral cu 5 – 10 °, iar dintii din
grupul frontal inferior cu 0 - 5° in acelasi sens.
- Premolarii si primul molar la maxilar sunt inclinati cu 2 - 3° spre vestibuar, iar la mandibulacu
2 – 3° spre lingual.
- Molarii 2 si 3 sunt inclinati vestibular si mezial la maxilar, iar cei mandibulari vestibular si
lingual mai accentuat.
In edentatii partiale, dintii vecini spatiului edentate si dintii antagonisti, isi modifica pozitia
initiala, intensitatea si amplitudinea schimbarii pozitiei, sunt dependente de urmatorii factori:
- Varsta edentatiei.
- Structura osului alveolar.
- Malpoziitiile primare.
- Contactele statice si dinamice dintre perechile de dinti antagonisti.
- Starea de troficitate generala a intregului organism.
Modificarile de pozitie ale dintilor restanti sunt numite malpozitii secundare. Deplasarile dintilor
in cadrul malpozitiilor secundare se produc in directie orizontala si verticala, fiind cunoscute sub
denumirea de migrari.
Migrarile orizontale se produc in plan orizontal in 2 directii:
- Mezial (meziogresiune) sunt mai ample si mai numeroase.
- Distal (distogresiune).
Astfel, incisivul central si lateral, de cele mai multe ori se mezializeaza, caninul de regula
ramane pe locul initial sau se poate deplasa in ambele sensuri, premolarii se distalizeaza, iar
molarii intotdeauna se mezializaza. In general, migrarea orizontala se face catre bresa edentata,
fiind determinate de directia fortelor ocluzale care cad oblic fata de planul de ocluzie, si se
descompun in componente orizontale.
Migrarile orizontale au la maxilar o viteza si amplitudine mult mai mare, datorita structurii
spongioase a osului care opune o rezistenta mai mica tendintei de deplasare, in timp ce la
mandibula se produc mai lent, datorita stucturii complacte a osului. Aceste migrari se manifesta
clinic sub 2 forme:
a) prin inclinare sau basculare, cand axul dintelui este inclinat, coroana este deplasata spre
edentatie, iar radacina in directie opusa sau ramane implantata in pozitia initiala.
b) prin translatie axiala, care se produce mai rar si dintele se deplaseaza in acelasi sens in
totalitate.
Migrarile verticale sunt deplasarile dintilor in directie verticala spre spatial edentate, in cautarea
dintilor antagonisti absenti. Clinic se prezinta sub 2 forme:
a) egresiunea, cand dintele inainteaza impreuna cu procesul alveolar in directia ocluzala, raportul
dintre coroana clinica si coroana anatomica ramanand nemodificat.
b) extruzia, dintele se deplaseaza in directie verticala spre spatiul edentat, fara procesul alveolar.
Astfel, coroana clinica devine mai mare decat coroana anatomica, iar implantarea dintelui devine
deficitara.
4. Relatiile de ocluzie: sunt relatiile care stabiles intre cele 2 Arcade dentare in pozitiile
functionale, diagnostice. Continuitatea arcadei este intrerupta dupa extractie, ceea ce modifica
nefavorabil ocluzia dentara prin migrarile aparute. La examenul ocluzal, se depisteaza contacte
dento – dentare traumatice, care dezechilibreaza ocluzia. In edentatiile partiale extinse sau
biterminale, ocluzia frontala psalidodonta se transforma in ocluzie adanca. Mandibula in
dinamica ei, poate prezenta latero – deviatii, distalizari si mezializari cu afectarea in timp a
articulatiei temporo – mandibulare.
Planul de tratament este elaborate in urma analizei ocluziei, deoarece abaterile de la criteriile
ocluziei functionale reprezinta obstacole dificile in restaurarile arcadelor dentare.
Morfologia coronara: este examinata anterior protezarii, atat clinic cat sip e modelul de studio,
deoarece pe coroana dintilor stalpi se aplica elementele de stabilizare ale protezelor. Coroanele
dentare prezinta convexitati pe cele 4 fete laterale, linia care uneste convexitatile maxime fiind
numita ecuator anatomic. Acest ecuator determina un diametru maxim in treimea de colet pe
fetele proximale si un diametru maxim in treimea ocluzala pe fetele vestibulara si orala. Acest
ecuator anatomic este luat in considerare numai in pozitia verticala a dintelui si are o valoare in
studiul morfologiei dentare.
Dintii au insa o pozitie de implantare pe oasele maxilare, caracteristica fiecuruia, care ii
corespunde un ecuator de implantare, diferit de cel anatomic. Linia ecuatorului de implantare a
dintilor prezinta un grad de paralelism cu linia de colet, fata de care se afla la o distanta de 2,5
mm.
Prin schimbarea pozitiei si axului dintilor migrati, apare un alt ecuator, numit de malpozitie. In
zonele subecuatoriale coronare retentive se plaseaza bratele elastice ale crosetelor, in functie de
ecuatorul de implantare si de malpozitie. Determinarea ecuatorului de implantare si de
malpozitie, pentru localizarea zonelor retentive coronare, se realizeaza in concordanta cu axul de
insertie al protezei. Ecuatorul de malpozitie este characteristic dintilor limitanti ai edentatiei care
prezinta migrari orizontale. Traiectul sau nu coincide cu cel al ecuatorului de implantare.
Pentru tratamentele protetice, ne intereseaza insa ecuatorul protetic, care este linia care uneste
convexitatile cele mai mari ale dintilor stalpi. Traiectul ecuatorului protetic poate coincide cu cel
al ecuatorului de implicare sau de malpozitie, sau poate fi creeat prin pregatiri proprotetice.
(proteze unidentare, punti). Este utilizat pentru proiectarea protezei partiale scheletate dar si
pentru cea acrilica. Ecuatorul protetic este ecuatorul comun al dintilor stalpi si poate fi
determinat cu ajutorul unui aparat numit paralelograf.
Tresarea ecuatorului protetic pe fetele laterale coronare, le imparte in 2 zone distincte, cu
utilizarea protetica diferita:
- zona subecuatoriala: situata intre colet si ecuatorul protetic, este partea retentive a coroanei. In
aceasta zona se aplica bratele elastice ale crosetelor. Aceste brate sunt asezate numai dup ace
sunt cunoscute urmatoarele elemente:
1. pozitia zonelor retentive.
2. Gradul de retentivitate, determinat de forma coroanei si pozitia de implantare a dintelui.
3. Valoare de implantare morfo – functionala a dintilor.
- Zona supraecuatoriala : este cuprinsa intre ecuator si extremitatea libera a coroanei si reprezinta
partea neretentiva a coroanei. In aceasta zona se afla marginea dentara a placii protetice la
proteza acrilica sau elementele rigide ale crosetelor turnate la proteza scheletata.
Caracteristici privind retentivitatea:
- la molariui superiori, retentivitatile favorabile sunt situate pe fetele vestibulare.
- La molarii inferiori, retentivitatile favorabile sunt pe fetele linguale.
- Premolarii, datorita pozitiei de implantare verticala, prezinta zone retentive pe fetele vestibulare
si orale.
- Gradul de retentivitate este mai mare la coroanele inalte cu forme globuloase si mai mic la
coroanele scurte cu forme cilindrice, dar care sunt destul de rare.
- Coroanele cu retentivitati reduse, indica a fi acoperite cu coroane de invelis prevazute cu zone
retentive pe ambele fete.
6. Valoarea parodontala a dintilor stalpi: este caracteristica fiecarui dinte si consta in gradul de
rezistenta al dintilor fata de fortele care intend sa-i deplaseze din alveole. Ea este determinata de:
- Implantarea osoasa.
- Morfologia radiculara( lungimea, grosimea si numarul radacinilor).
- Starea de sanatate a tesuturilor parodontale.
Implantarea dintilor in alveole nu este rigida ci are un grad de elasticitate datorat ligamentelor
alveolo – dentare, care permit infundarea fiziologica a dintilor (0,1 – 0,2 mm) sub actiunea
fortelor ocluzale, numita rezilienta parodontala. In ansamblu, suportul dento – parodontal, prin
dintii restanti, contribuie essential la stabilizarea, mentinerea si sprijinul protezelor partiale
acrilice.
In conditii normale, parodontiul fiecarui dinte dintr-o arcada intacta, este solicitat de presiunile
masticatorii cu numai jumatate din forta lui de rezistenta, restul rezistentei ramanand potentiala.
In cazul suprasolicitarilor se manifesta insa si aceasta rezistenta latenta. Este necesar a se
cunoaste posibilitatea de compensare a dintilor de sprijin si gradul de rezistenta la presiunile
masticatorii fortate. Se recomanda sa se tina cont si sa se foloseasca in evaluarea valorii protetice
a dintilor stalpi, tabelele coeficientilor masticatori recomandate de literature de specialitate.
Astfel, in unitati de raport aproximative, valoarea masticatorie a fiecarui dinte este: central – 2,
lateral – 1, canin – 3, premolar – 4, molarii de 6 ani – 6, molarii de 12 ani – 5.
Suportul muco – osos
Protezele partiale sunt in contact intim cu suportul muco – osos, care impreuna cu dintii restanti,
preiau presiunile ocluzale. Suportul muco – osos este constituit din:
1. Oasele maxilare care alcatuiesc suportul osos al campului protetic, suport format din:
a) Creasta alveolara: formatiunea ce rezulta prin transformarea proceselor alveolare in urma
extractiei dintilor. Dimensiunea si forma crestei alveolare sunt infinit de variate , variabilitate
data de:
- cauzele extractiilor dentare.
- varsta edentatiei.
- starea generala de sanatate a pacientului.
- varsta pacientului.
Crestele alveolare prezinta la extremitatile distale, tuberozitati la maxilar si tuberculi piriformi la
mandibula. Tuberozitatea maxilara prezinta variatii de forma si volum, determinate de momentul
cand a fost extras molarul de minte. Daca molarul de minte egreseaza, tuberozitatea va fi mai
voluminoasa. Aceste formatiuni anatomice sunt acoperite de proteze, ele infuentand considerabil
stabilitatea si mentinerea. Ambele formatiuni se atrofiaza in ritm lent, fiind numite “zone
biostatice”.
b) Bolta palatina: este zona campului protetic situate intre crestele alveolare maxilare. Are
valoare mare in edentatiile subtotalesi biterminale extinse. Dimensiunea suprafetei palatine este
foarte variabila. Cea cu suprafata mai mare, ofera conditii de stabilizare si sprijin mai bune,
comparativ cu bolta care prezinta o suprafata redusa. Forma, care se apreciaza dupa configuratia
in plan frontal, poate fi plana sau foarte concava(adanca, ogivala), cu numeroase aspecte
intermediare. Rezorbtia osului la nivelul boltii palatine este foarte mult redusa, modificarile
dimensionale fiind nesemnificative, din aceasta cauza asigura un sprijin foarte valoros protezelor
mobilizabile.
2. Fibromucoasa campului protetic care acopera crestele alveolare si bolta palatine la maxilar si
crestele alveolare la mandibula, fiind aderenta de os.
Bolta palatina este acoperita de fibromucoasa, cu aspecte histologice differentiate in 3 zone:
a) In treimea anterioara este aderenta de os, formeaza pliuri numite rugi palatine (3 – 7 – 11
perechi), fiind zona activa fonatorie pe care se sprijina varful limbii in pronuntarea unor foneme.
In partea frontala a acestei zone se afla papila incisiva.
b) In treimea medie, pe linia medio – sagitala, fibromucoasa acopera torusul palatin cand exista.
Aici mucoasa este subtire si sensibila la presiune.
c) In treimea posterioara, mucoasa este neteda, contine glande secretorii si un bogat tesut
submucos adipos. Are un grad de rezilienta mai mare ca in celelalte zone. Crestele alveolare sunt
acoperite de o fibromucoasa care este mai groasa la maxilar decat la mandibula. Fibromucoasa
campului protetic poseda mai putini proprioreceptori decat parodontiul, ceea ce ii scade rolul de
autoaparare. Ea, comparative cu parodontiu, are capacitatea de a suporta presiuni de 5 ori mai
mici. Fibromucoasa nu este structurata morphologic sa suporte presiuni, dar are capacitatea de a
se comprima sub actiunea unei presiuni si de a reveni la forma initiala. Aceasta calitate este
diferita de la o zona la alta, fiind dependenta de grosimea substratului submucos.
Mucoasa pasiv mobila (neutra) incojoara mucoasa fixa la periferia campului protetic, fiind
localizata la maxilar in fundul de sac vestibular si in zona “Ah” , la limita dintre palatal dur si
palatal moale. La mandibula, se afla localizata in fundul de sac vestibular si in fundul de sac
lingual. Aceasta mucoasa inconjoara ca o bandeleta mucoasa fixa si reprezinta limita maxima a
marginilor protezei mobilizabile.
Mucoasa mobile continua zona de mucoasa pasiv mobila, completand fundurile de sac. Ea
ramane fixate de mucoasa aderenta sub forma frenurilor buzelor, frenului lingualsi a bridelor
laterale, formatiuni care vor fi ocolite de marginile protezelor. De asemenea, marginile protezei
nu trebuie sa ajunga niciodata in zona mucoasei mobile.

Clasificarea edentatiilor partiale


De mult timp s-a cautat sa se gaseasca expresii care sa indice in mod simplificat denumirea
diferitelor edentatii. Exprimarea simplificata a insemnat sintetizarea, crearea unor clasificari ce
au la baza diferite criterii. Nu s-a ajuns insa la o clasificare care sa fie acceptata de toata lumea,
existand diferite clasificari, fiecare purtand numele autorului ei. Cele mai utilizate sunt:
1. Clasificarea lui Cummer, elaborate in 1921, fiind de fapt prima clasificare a edentatiei partiale,
bazata pe criteriul pozitiei liniei crosetelor, imparte edentatiile in 4 clase:
Clasa I cuprinde edentatiile la care linia crosetelor este oblica, in diagonala, fata de linia mediana
a arcadei dentare;
Clasa a II a cuprinde edentatiile la care linia crosetelor este transversala fata de linia medio –
sagitala a arcadei dentare;
Clasa a III a cuprinde edentatiile la care linia crosetelor este bilaterala si transversala, adica
poligonala, oferind stabilitatea optima protezelor partiale.
2. Clasificarea lui Kennedy. In anul 1923, Kennedy a elaborate clasificarea care ii poarta numele
si care este si astazi cea mai utilizata, fiind simpla si practica. Ea este bazata pe criteriul
topographic al breselor si imparte edentatiile in 4 clase:
Clasa I , edentatie termino – terminala, plasata posterior dintilor restanti.
Clasa a II a, edentatie uniterminala, limitata numai anterior de dinti restanti si intr-o singura parte
a arcadei;
Clasa a III a, edentatie laterala, limitata anterior si posterior de dinti restanti.
Clasa a IV, edentatie in regiunea anterioara (frontala), pe de-o parte si de alta a liniei mediane.
La aceste 4 clase principale, Kennedy a adaugat ulterior si alte subclase, determinate de numarul
breselor, pe care le-a numit “modificari”.
3. Clasificarea lui Applegate adduce in 1958, completari clasificarii lui Kennedy, asociind la
criteriul topographic elemente de fiziologie si terapie ale edentatiei partiale. Practic, el grupeaza
edentatiile in 6 clase, dupa valoarea dintilor stalpi si dupa tipul protezelor proiectate. Ele au
pastrat clasificarea lui Kennedy, la care a impartit clasa a III a in alte 2 subclase, corespunzatoare
protezei partiale differentiate.
4. Clasificarea lui Costa. Scoala romaneasca de protetica, clasifica edentatiile in fuctie de zona
topografica, folosind o terminologie utila elaborarii planului de protezare. Astfel avem:
- Edentatie frontala: absenta incisivilor si a caninilor din zona frontala.
- Edentatie laterala: absenta premolarilor si a molarilor de pe hemiarcade, fiind limitata anterior
si posterior de dinti restanti.
- Edentatie terminala: absenta premolarilor si a molarilor de pe hemiarcade, fiind situata
posterior de dinti restanti.
- Edentatie mixta: absenta mai multor dinti, putand coexista brese frontale, laterale si terminale.
- Edentatie intinsa, caracterizata prin absenta mai multor dinti, putand coexista brese frontale,
laterale, terminale.
- Edentatie subtotala, atunci cand raman unul sau 2 dinti pe arcada.
Absenta molarului de minte nu este considerata edentatie, deoarece therapeutic niciodata nu se
restaureaza aceasta lipsa, in schimb prezenta lui pe arcada influenteaza diagnosticul starii de
edentatie cand lipsesc dintii din vecinatatea lor. In clasificarea lui Costa, exista maximum 7
posibilitati de edentatie, dintre care 4 se formeaza la grupul lateral, cate 2 edentatii pe fiecare
parte a arcadei, iar restul