Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PROTEZA TOTALĂ
Se ştie că edentaţia totală este un adintre cele mai mutilante stări patologice ale aparatului
dentomaxilar, perturbând toate funcţiile acestuia. Concret, edentatul total este dezinserat din mediul
său înconjurător, putând deveni rapid un adevărat handicapat social
Complicaţiile cariilor dentare şi parodontopatiile marginale sunt principalele cauze, care
determină apariţia edentaţiei totale. În ultimele decenii stresul, bugetul limitat, alimentaţia neraţională,
teama de durere, şi nu în ultimul rând traumatismele contribuie la coborârea vârstei clasic admise (65
de ani) de apariţie a edentaţiei totale.
Deşi, mai recent implantologia orală, precum şi tehnicile de augmentare osoasă oferă în general
alte perspectivet erapiei edentaţiei totale, edentaţia totală clasică reprezintă soluţia terapeutică, pentru
care se va opta cel mai des, mai ales în ţările slab dezvoltate
Dar tratamentul adevărat al edentatului total (vezi Prof. Ioan Gall) începe doar după inserarea
protezelor în cavitatea bucală. Totuşi, capacitatea masticatorie a edentatului este de aproximativ 60%,
motiv care i-a determinat pe foarte mulţi specialişti să-i numească pe edentaţii totali, drept „invalizi
orali”.
Aşadar, terapia edentaţiei totale pune probleme deosebite medicului dentist, cu toată că
proteza totală este considerată aproape universal o lucrare protetică socială, igienică şi cu un preţ de
cost relativ modest
DEFINIŢIE
Edentaţia totală este o stare patologică caracterizată prin absenţa unităţilor dento-parodontale de pe
unul sau ambele maxilare, din perioada posteruptivă a dinţilor.
Formele înnăscute sunt rare şi adeseori asociate bolilor genetice şi se manifestă prin absenţa
mugurilor dentari (temporari sau permanenţi), având denumirea de anodonţie totală.
Formele de anodonţie parţială (întinse sau reduse) sunt cu mult mai frecvente. Ele nu ating
stadiul de edentaţie totală de la început, ci doar după agresionarea dinţilor restanţi, de către factorii
deteminanţi anterior menţionaţi.
Edentaţia totală bimaxilară tranzitorie preeruptivă a noului născut nu este o stare patologică.
Edentaţiile totale dobândite se instalează pe parcursul vieţii, fie lent, dar pot apare şi brutal, ca o
consecinţă a traumatismelor dento-maxilo-faciale.
Etiologia edentaţiei totale este legată de:
- factorii intrinseci: vârstă, teren, sex, circumstanţe fiziopatologice;
- factorii extrinseci: condiţii de viaţă şi de mediu social, profesie, etc.
Pentru adulţii vârstnici, edentaţia totală apare de cele mai multe ori prin:
- parodontopatii marginale;
- iatrogenii;
- traumatisme;
- procese tumorale.
Prognosticul edentaţiei totale este dictat de: factorii favorizanţi, factorii nefavorabili şi de
factorul “teren”.
Complicaţiile locale:
1. Ragadele comisurale apar sub forma prelungirii fantei labiale, iniţial ca un pliu sau ca un şanţ, care
ulterior se fisurează, se inflamează şi se suprainfectează cu frecvent cu levuri (Candida albicans). Apariţia
ragadelor comisurale este legată de prăbuşirea etajului inferior al feţei şi poate fi întâlnită atât la
edentatul total protezat, cât şi neprotezat.
2. Cheratinizarea mucoasei crestelor alveolare este tipică edentaţilor totali neprotezaţi de mult timp şi
care au utilizat crestele edentate pentru masticaţie. Acest fenomen poate fi considerat adaptativ la
edentatul total.
Tonusul muscular apare modificat la edentatul total. Se disting augmentări, diminuări, asimetrii
ale contracţiilor musculare.
Creşterea tonusului muscular este caracteristică grupelor de muşchi ridicători al mandibulei,
suprasolicitaţi în efortul de a apropia mandibula de maxilar, şi, parţial, musculaturii periorale (care
maschează deficienţa fizionomică);
Zonele de diminuare ale tonusului mioneuronal sunt specifice muşchilor coborâtori ai
mandibulei, mai relaxaţi la edentatul total.
Modificările asimetric esunt generate de obicei de parafuncţii şi de modificări patologice
apărute în starea de dentat, care nu au fost decondiţionate.
Atrofia osoasă este o diminuare a ţesutului osos, normal ca aspect, cauzată de încetarea
funcţiilor ADM şi de deficienţe nutritive ale ţesutului osos. În acest caz, se produce o reducere numerică
a celulelor osoase şi a substanţei fundamentale. Prin stimulare funcţională, osul este capabil de
remaniere.
Resorbţia osoasă a maxilarelor este tot o reducere a ţesutului osos, determinată de involuţia
mineralizării şi activarea acţiunii osteoclastelor. Resorbţia merge progresiv de la diminuarea până la
dispariţia crestelor alveolare. O afectare mai gravă se produce în osteoporoză
În funcţie de timpul parcurs de la ultimele extracţii, maxilarele pot prezenta un aspect simetric
sau asimetric. Astfel, maxilarul se atrofiază concentric sau centripet, iar mandibula se atrofiază excentric
sau centrifug.
Alte modificări apar la nivelul fibromucoasei. Aceasta poate suferi subţieri (atrofice) sau
îngroşări de 2-3 ori (epiteliu şi mai ales corion). Elasticitatea ei se modifică şi nu urmează concomitent şi
atrofia osoasă, între os şi mucoasă apare un decalaj, ceea ce duce la apariţia “crestei balante” sau a unor
pliuri mobile orozontale sau longitudinale.
Alte modificări:
- apar modificări de tonus şi mobilitate musculară;
- vestibulul bucal se micşorează în adâcime şi ca atare formaţiunile mobile de la periferia câmpului
protetic ajung să se apropie treptat de vârful crestei alveolare, împiedicând o protezare optimă;
- fundurile de sac orale diminuă şi ele în adâncime, planşeul bucal ajunge să hernieze şi inserţiile
musculare urcă pe crestele alveolare resorbite sau atrofiate
Edentaţie avansată
Gaura mentală poziţionată superior
Resorbţia osoasă este accelerată, odată cu înaintarea în vârstă sau poate fi influenţată de afecţiuni, ca
diabetul zaharat tip II, osteoporoza.
În acest stadiu, nu numai osul alveolar a dispărut, dar şi osul cortical a devenit mai dens. Deşi
implanturile pot fi inserate în acest stadiu, cu rezultate satisfăcătoare, densitatea crescută a osului
cortical face ca plasarea implanturilor să fie mai dificilă, iar vascularizaţia săracă găsită în acest os
cortical, duce la un prognostic mai rezervat.
Noua localizare a găurii mentale la nivelul feţei alveolare edentate, poate duce la apariţia durerilor, ca
rezultat al presiunii plasate la nivelul nervului mental înalt situat
Părţile moi acoperitoare oferă un suport flasc şi rezistenţă scăzută pentru mişcarea protezei
Definiţie:
Câmpul protetic edentat total cuprinde totalitatea formaţiunilor anatomice, care vin în contact
direct sau indirect cu piesa protetică şi care asigură buna menţinere, sprijinul şi stabilizarea protezei
totale. Aprecierea corectă a acestora asigură un tratament eficient şi o integrare optimă în cavitatea
bucală. Câmpul protetic este diferit şi la maxilar, şi la mandibulă.
Câmpul protetic maxilar este alcătuit din totalitatea ţesuturilor dure şi moi, care vin în contact
cu proteza totală şi cuprinde: crestele alveolare edentate, în prelungirea cărora se află tuberozităţile
maxilare, bolta palatină, fibromucoasa şi mucoasa neutră, care tapetează maxilarul superior şi mucoasa
orală, care vine în contact cu faţa externă a viitoarei proteze maxilare. Întinderea suprafeţei de sprijin la
maxilar este în medie de 25 cm2 şi poate fi augmentată cu 10-20 de cm2 prin diverse procedee.
Forma crestei alveolare este o semielipsă, cu axa scurtă de aproximativ 57-62 cm, dar poate
prezenta şi aspecte ale literelor U, M, V sau chiar de pentagon. Aces lucru este important pentru
montarea individualizată a arcadelor artificiale.
Alt reper îl constituie înălţimea şi lăţimea crestelor alveolare, deoarece acest parametru
influenţează retentivitatea în sens transversal a piesei protetice.
Crestele alveolare sunt clasificate în: înalte, medii şi reduse în sens vertical şi în late, medii şi
înguste în sens transversal.
Forma, înălţimea şi lăţimea acestor componente dure determină retentivitatea C.P. Acesată
retentivitate se exercită în plan sagital, transversal şi vertical, deosebindu-se: C.P. pozitiv (optim
retentiv), C.P. negativ, C.P. neutru sau intermediar.
Direcţia crestelor alveolare în plan frontal poate fi ascendentă sau descendentă (nefavorabile).
Formele intermediare , normale, sunt cele mai optime pentru protezare.
Aspectul crestelor alveolare poate îmbrăca forme netede sau boselate, în funcţie de timpul scurs
de la ultimele extracţii, etc.
Tuberozităţile maxilare sunt îngroşări osoase dispuse distal în prelungirea crestelor alveolare,
care au de regulă un aspect rotunjit.
Tuberozităţile maxilare sunt considerate zone biostatice. Ele pot fi grupate în tuberozităţi
retentive, medii şi neretentive.
Crestele zigomato-alveolare de obicei nu interferează cu structurile C.P. Dar apar situaţii în care
întâlnim atrofii marcate ale crestelor alveolare, care ajung să interfereze cu crestele zigomato-alveolare,
împiedicând o bună protezare.
În zona frontală se poate ajunge chiar şi la spina nazală anterioară, care reprezintă o barieră în
faţa unei protezări corecte.
Bolta palatină (este tot o zonă biostatică, ca şi tuberozităţile maxilare) reprezintă peretele
superior la cavităţii bucale propriu-zise şi este formată din (limita protezei totale este până la linia Ah,
evidenţiată prin pensarea nasului):
- apofizele palatine ale oaselor maxilare unite pe linia mediană în cele 2/3 anterioare;
- lamele orizontale ale oaselor palatine în 1/3 posterioară, unite pe linia mediană prin sutura
medio-sagitală.
Acest teritoriu anatomic prezintă marele avantaj de a permite mărirea suprafeţei de sprijin a
protezei, permiţând totodată şi o distribuire a presiunilor ocluzale pe o zonă lărgită şi optimăzând
adeziunea protezei.
Inconstantă este prezenţa torusului palatin, care trebuie foliat, pentru a împiedica fracturarea
piesei protetice. După Landa, torusul palatin poate fi clasificat astfel:
- torus în treimea anterioară a bolţii palatine;
- torus în treimea medie;
- torus în treimea posterioară;
- torus în 2/3 antero-mediene;
- torus antero-posterior.
Pe linia medio-sagitală, în zona anterioară, se găseşte foramenul incisiv sau gaura incisivă, care
prezintă importanţă protetică, datorită emergenţelor nervoaseşi datorită faptului că, poate constitui un
indicator al atrofiei maxilare.
Urmărind atrofia şi resorbţia crestelor alveolare, se poate constata că, gaura incisivă ajunge să
migreze treptat spre mijlocul crestei alveolare. Datorită sensibilităţii zonei ce acoperă papila incisivă, de
regulă în această zonă, proteza totală se distanţează de C.P. prin foliere.
Fibromucoasa tapetează crestele alveolare, bolta palatină şi este puternic aderentă de periost.
Are grosimi şi zone de aderenţă variabile pe suprafaţa dură a CP şi prezintă un grad variabil de
elasticitate sau înfundare, cunoscut sub numele de rezilienţă. Această particularitate este de maximă
importanţă în distribuirea echilibrată a presiunilor masticatorii pe o suprafaţă mai mare şi mai
constantă, aşa cum oferă C.P maxilar.
La un edentat mai vechi, fibromucoasa pare ca fiind netedă, aderentă, de culoare roz, cu
rezilienţă redusă şi textură normală. Rezilienţa normală a fibromucoasei crestelor alveolare este cifrată
la 0,2 mm. După un nr. de ani, la purtătorii vechi de proteze, fibromucoasa ce acoperă crestele alveolare
se mobilizează, se hipertrofiază şi se hiperplaziază (creastă balantă)
Mucoasa pasiv-mobilă sau neutră ne oferă informaţii asupra zonei de succiune totale a protezei
şi care realizează “marginea de ventil” a piesei protetice.
Aprecierea dimensionalăcorectă a zonei neutre (în lăţime) este de aproximativ 1-3 mm. şi este
de importanţă capitală pentru obţinerea presiunii negative între baza protezei şi C.P.
Din punct de vedere didactic, periferia C.P. Maxilar prezintă o delimitare în următoarele zone şi
spaţii:
- spaţiul retrozigomatic (punga lui Eisenring) este delimitat de şanţul pterigo-maxilar şi apofiza zigomato-
alveolară. Se evidenţiază prin deschiderea gurii şi lateropulsia mandibulei spre dreapta şi stânga, fiind
un spaţiu în care grosimea protezei este maximă
-spaţiul lateral vestibular este cuprins între creasta zigomato-alveolară şi prima bridă sau fren lateral
(bucal). Valoarea sa este mică sub aspectul lăţimii şi înălţimii, fiind cifrată la 3-4 mm. lungime;
- spaţiul central vestibular este amplasat de o parte şi de alta a frenului buzei superioare până la prima
bridă. Acolo se evidenţiază prin tracţiunea moderată a buzei superioare. Zona se modelează pe macheta
protezei ca şi grosime după criteriiestetice şi conforme cu tonicitatea buzei;
- zona distală a liniei Ah constituie limita de închidere marginală posterioară a protezei totală, zonă
evidenţiată prin pensarea nasului sau manevra Valsalva.
Câmpul protetic mandibular oferă o suprafaţă redusă faţă de maxilar, care se cifrează la circa 16
cm2. Resorbţia şi atrofia marcată mandibulară se realizează mai ales pe seama versantului intern al
crestelor, deci atrofia este centrifugă, excentrică.
Forma arcadei edentate mandibulare se înscrie într-o parabolă, cu axa scurtă de aproximativ 55-
60 mm. şi înălţimea de 48-52 mm. Crestele alveolare mandibulare sunt adeseori gracile, dar procesul de
resorbţie şi atrofie este mult mai marcat, decât la maxilar. Rareori există o atrofie uniformă a acestora.
Înălţimea şi lăţimea crestelor alveolare, cât şi implicit retentivitatea lor sunt modeste, ceea ce
implică un efort deosebit în exploatarea tuturor posibilităţilor de sprijin şi menţinerea viitoarelor
proteze.
Pe faţa vestibulară a corpului mandibular, pe linia mediană este situată simfiza mentonieră, pe
care se inseră musculatura, care tinde să desprindă proteza de pe C.P.
Lateral, vestibular, pe corpul mandibulei, în dreptul premolarilor, se află orificiul mentonier, care
în atrofii marcate se găseşte chiar pe creasta edentată.
Pe faţa externă , în zona molară, se află linia oblică externă, locul de inserţie al muşchiului
buccinator.
Pe faţa internă, median, lingual se găsesc apofizele genii, zona de inserţie a muşchilor geniogloşi
şi geniohioidieni, care interferă cu zona linguală centrală (zonă cheie) a viitoarei proteze.
Pe corpul mandibulei, pe faţa sa internă, paramedian, se găseşete foseta sublinguală, care poate
fi exploatată în scop protetic, în cazul extinderii protezei.
Tot pe faţa internă a mandibulei, în zona laterală, se găseştelinia oblică internă sau
milohioidiană, pe care se inseră muşchiul milohioidian şi constrictor superior al faringelui. Linia
milohioidiană împarte faţa internă a mandibulei în 2 porţiuni:
1. superioară, verticală, care corespunde cavităţii bucale;
2. inferioară, oblică infero-lateral, ce corespunde gâtului.
Linia milohiodiană reprezintă limita inferioară de extindere a unei proteze inferioare totale
clasice. Pe faţa internă a mandibulei, în dreptul premolarilor putem găsi uneori torusurile mandibulare,
care pot pune mari probleme în protezare. Ramurile ascendente ale mandibulei nu sunt utilizate în
protezare.
Tuberculul piriform este o zonă biostatică (este folosită în protezare doar treimea anterioară),
care apare după extracţia ultimului molar inferior. Trigonul retromolar, din care derivă tuberculul
piriform, apare prin atrofia redusă a peretelui distal a molarului 3 inferior.
Pe partea linguală a corpului mandibulei, în zona tuberculului piriform se găseşte nişa linguală
retromolară (poate fi folosită pentru extinderea pieselor protetice, cu rezultate bune.
Componenta moale a câmpului protetic mandibular are structuri similare celei de la maxilar, dar
cu o anumită specificitate.
Fibromucoasa nu are acelaşi caracter de aderenţă ca la maxilar şi concomitent cu atrofia osoasă,
conduce la apariţia crestelor balante.
Tuberculul piriform este protezabil doar în treimea anterioară, deoarece doar aici există
fibromucoasă fixă, care are o rezilienţă potrivită protezării şi o dispoziţie aproape orizontală.
Mucoasa pasiv mobilă (zona de succiune) se prezintă sub forma de bandă lată de 1-3 mm sau
sub formă de linie, este greu de evidenţiat, dar extrem de utilă în succiunea protezei.
Mucoasa mobilă mandibulară cuprinde frenurile şi bridele, care tind să se apropie adeseori de
creasta alveolară, constituind zone care trebuiesc ocolite. Ditsla de bride se găseşte punga buccinatoare
(punga Fisch), benefică extinderii protezei. Distal de ea se găseşte spaţiul tubero-maseterin, unde
proteza se distanţează , pentru a asigura libertatea maseterului
Mucoasa mobilă propriu-zisă poate fi mobilizată în toate sensurile, proteza venind în raporturi
directe cu ea, prin feţele ei externe vestibulare şi orale. Ea este compusă din: mucoasa jugală, mucoasa
labială iferioară, mucoasa planşeului bucal şi mucoasa limbii.
În general, la edentatul total limba suferă un proces de lăţire al crestelor alveolare, deoarece nu
mai întâmpină obstacolul dento-parodontal care o îngrădea (pot apărea probleme în protezare).
Planşeul bucal în funcţie de inserţie (joasă sau ridicată) şi de tonicitate poate pune probleme sau
nu în protezarea ttotală mandibulară.
Zone care necesită reducerea protezei în vederea stabilizării acesteia: frenurile buzei şi limbii,
două treimi posterioare ale tuberculului piriform; se evită pe cât posibil depăşirea liniilor oblice interne
şi externe;
Zone în care sunt posibile extinderi ale protezei: zonă sublinguală (unde se plasează aripioarele
sublinguale), zona paralinguală, trigonul retromolar şi punga lui Fisch.
Zone care necesită folierea: torusul mandibular şi gaura mentonieră în caz de atrofie 8este
aproape pe creastă).
Stabilitatea protezei depinde şi de montarea dinţilor artificiali, respectarea marginilor C.P., etc.
Proteza totală, cea mai mare piesă protetică inserată în cavitatea bucală, este un corp fizic, care
reface morfologia şi tinde să reabiliteze parţial funcţiile ADM. Realizarea ei (rod al colaborării medic-
tehnician dentar) parcurge o serie de etape clinico-tehnice caracteristice. Părţile componente ale
protezei totale sunt:
- baza protezei;
- dinţii artificiali.
Dinţii artificiali din răşini acrilice pot fi prefabricaţi sau executaţi manufactural. Acrilaţii
polimerizaţi industrial se injectează în straturi, în ştanţe metalice sub presiune de 8N/cm2, ceea ce
conferă acestor dinţi proprietăţi sporite mecanice, fizice, chimice şi mai ales cromatice.
Dinţii confecţionaţi în laboratorul de tehnică dentară, se obţin în tipare metalice, de gisps sau în
amprente tipar din materiale siliconice (metodă tot mai rar folosită în zilele noastre)
Dinţii srtificiali din ceramică sunt doar prefabricaţi şi prezintă următoarele avantaje:
- cromatică stabilă şi apropiată de dinţii naturali;
- aspectul, culoarea, transluciditatea dinţilor de ceramică au efect fizionomic maxim;
- prezintă structură compactă optim integrată biologic;
- au duritate mare;
- prezintă rezistenţă crescută;
- păstrează DVO şi conferă o eficienţă masticatorie crescută.
Dezavantajele dinţilor confecţionaţi din mase ceramice:
- duritatea prea mare, care conduce la abraziunea antagonisştilor de altă compoziţie;
- nu permit nici un fel de ajustări (formă, volum, ocluzale);
- se leagă mecanic de baza protezei prin crampoane sau casete,
- au un preţ de cost mult mai ridicat.
CURS 2
PROTEZA TOTALĂ
Examenul clinic al edentatului total este prima etapă din fluxul tehnologic de realizare a
protezei totale, dar şi una dintre cele mai importante, atât pentru citirea CP, cât şi pentru evaluarea
viitoarelor posibilităţi de tratament. Există de fapt 3 categorii de pacienţi, care se adresează medicului
stomatolog şi la care examenul clinic trebuie diferenţiat:
- pacienţi neprotezaţi recent sau vechi neprotezaţi;
- pacienţi protezaţi, dar cu piese protetice vechi sau necorespunzătoare;
- pacienţi în iminenţă de a fi protezaţi total.
Astfel, apropierea medicului de pacient şi înţelegerea suferinţelor sale, cât şi cunoaşterea unor
detalii cu privire la experienţa bolnavului în domeniul stomatologiei se obţine prin chestionarea
acestuia, datele fiind consemnate într-o fişă stomatologică de tratament.
- dacă prezintă una din următoarele afecţiuni: reaumatism poliarticular, afecţiuni renale,
hepatite sau alte boli hepatice,tuberculoză, boli venerice, afecţiuni diverse cardiace, accidente
vascularecerebrale, diabet, afecţiuni gastrice, epilepsie, HTA, emfizem pulmonar;
- dacă are un diagnostic precis de la un medic cardiolog;
- dacă are reacţii adverse, alergicela unele medicamente, cum ar fi: aspirină, anestezice din
domeniul stomatologic, barbiturice, peniciline, sulfamide, alte medicamente;
- dacă răceşte des (status imunitar deficitar);
- dacă sângerează prelungit după orice fel de rană;
- dacă se vindecă uşor după diferite leziuni sau traumatisme.
Comporatamentul pacientului se poate aprecia de către medic încă de la prima discuţie şi sunt
reţinute 3 grupe mai mari de pacienţi: timid, echilibrat şi agresiv-revendicativ-
- leziuni patologice tegumentare: leziuni solide (papule, nodului, plăci), leziuni cu conţinut
lichidian (vezicule, flictene, pustule), leziuni cu lipsă de substanţă (eroziuni, ulceraţii, fisuri), deşeuri
cutanate (scuame, cruste, escare), sechele cutanate-cicatrici;
- prezenţa şi distribuţia ridurilor pe zone faciale: pe frunte, pe obraji, periocular (formând chiar pungi),
“laba de gâscă” de la unghiul extren al ochiului;
- aspectul buzelor: lungi, medii sau scurte, normale sau înfundate; cu roşul buzelor diminuat; cu sau fără
prezenţa ragadelor comisurale;
- culoarea părului: blond, brun, negru, brun;
- culoarea ochilor: albaştri, căprui, negri, verzi.
2. Modificările anatomo-funcţionale ale ATM pot fi astfel grupate:
- fără modificări evidente;
- cu modificări clinic evidente: cracmente, crepitaţii, subluxaţii uni- sau bilaterale până la
prezenţa unui sindrom algodisfuncţional.
3. Analiza musculaturii periprotetice poate evidenţia:
- modificări de tonicitate: hipo- sau hipertonie a unor grupe musculare;
- contracţii asimetrice ale fascicolelor musculare ale aceluiaşi muşchi (pterigoidianul extren);
4. Evaluarea limfonodulilor loco-regionali, după cum urmează:
- consistenţă;
- mărime;
- aderenţă prezentă sau nu la planurile profunde sau superficiale
Gradul de retentivitate al crestelor alveolare poate fi: mare, mic, absent sau exprimat
astfel: pozitiv (retentiv), negativ (neretentiv), intermediar. Aspectul crestelor alveolare îmbracă forme:
netede sau boselate, simetrice sau asimetrice.
La palapare, creasta alveolară poate fi: sensibilă sau insensibilă, dureroasă sau nedureroasă
b) Tuberozităţile maxilare se pot prezenta sub următoarle aspecte:
- retentivitate: mare, mică, medie, care poate fi reperată în planuri anatomice: frontal, transversal,
sagital;
- prezente, absente parţial sau total, procidente.
c) Bolta palatină poate fi:
- de înălţime: medie, mică (plată), mare (ogivală);
- în formă de U, V sau plată;
- cu prezenţa sau absenţa torusului maxilar, care prezintă forme şi dimensiuni deferite (vezi Landa).
b) Zona de succiune (mucoasa pasiv mobilă) constituie zona de trecere de la mucoasa fixă la cea mobilă
şi se poate prezenta:
- ca o trecere lină, treptată;
- ca o trecere netă, bine marcată.
Limita distală a CP sau zona Ah poate fi:
- cu trecere orizontală spre palatul moale;
- cu trecere abruptă, aproape verticală, net demarcată, ca o linie faţă de palatul moale;
- forme intermediare.
c) Mucoasa mobilă de la periferia CP prezintă:
- formaţiuni mobile: frenuri, bride;
- vălul palatin: activ sau inactiv;
-mucoasa jugală, labială, care realizează închiderea externă a protezei.
La mandibulă
Compoenenta dură este alcătuită din crestele alveolare şi tuberculul piriform, treimea
anterioară.
C) Formaţiunile mobile ale cavităţii bucale, care interferează la periferia CP, pe care le avem în
vedere sunt:
1. limba, care în repaus poate fi:
- cu inserţie anterioară (favorabilă protetic);
- cu inserţie posterioară (defavorabilă protetic);
- mare sau mică.
2. inserţii musculare:
- la distanţă de creasta alveolară (înalte);
- aproape de creasta alveolară (joase).
3. planşeul bucal:
- normal, herniat;
- cu inserţie înaltă, medie sau joasă.
Raportul dintre crestele alveolare evaluat prin linia interalveolară poate avea
următoarele aspecte:
- linie dreaptă;
- linia interalveolară schimbată, în funcţie de resorbţia şi atrofia crestelor edentate, devenind din
dreaptă oblică, ceea ce explică progenia edentatului total, atrofia centrifugă a mandibulei şi centripetă a
amaxilarului. Paralelismul crestelor alveolare maxilar-mandibulă poate fi favorabil sau nefavorabil
protezării.
Alt parametru este saliva, care poate fi evaluată astfel:
- cantitativ: puţină, medie, multă;
- calitativ: normală, mucoasă, seroasă.
Reflexele de greaţă sau vomă pot fi exagerate sau normale. Se mai pot întâlni şi leziuni
traumatice provocate de alimente sau se pot decela leziuni patologice ale mucoasei orale.
Examenul radiografic:
Radiografiile panoramice sunt cele mai frecvent utilizate în clinica edentaţiei totale. Alături de
acestea se mai pot utiliza şi radiografiile ATM, ale feţei sau ale mandibulei de ansamblu sau defilate.
Tehnicile moderne de imagistică beneficiază astăzi de tomografe computerizate, RMN oferă date mai
precise şi evaluări diagnostice mai corecte, decât posibilităţile curente de lucru.
Examenul radiografic al crestei edentate se referă de regulă la evaluări ale structurilor osoase:
cretse alveolare, tuberozităţi, tuberculi piriformi, care pot prezenta radioopacitate şi radiotransparenţă
şi care pot decela afectările involutive şi patologice.
Electromiografia.
Alte categorii de examinări paraclinice includ aprecierea dinamică a tonicităţii musculare prin
electromiografie, care exprimă obiectiv date despre dinamica diverselor categorii de muşchi
periprotetici şi care este capabilă să dceleze perturbări produse la nivelul acestora.
Tot din suita examenelor paraclinice, fac parte şi analiza modelelor şi a datelor despre
cinematica mandibulară, care ne sunt indispensabile, mai ales pentru faza de montare a dinţilor
artificiali.
Analza modelului de studiu este benefică în cadrul examinării preliminare preprotetice, dar este
utilizată şi pentru anumite măsurători precise necesare alegerii şi montării dinţilor artificiali.
Pentru restaurarea protetică a unui edentat total, este necesară şi analiza funcţională a
relaţiilor dinamice interarcadice, care se pot transpune ulterior pe simulatoare, prin repere de referinţă.
Mişcările mandibulei se pot reface in vitro pe trasee reproductibile, care se desfăşoară între poziţiile
limită. Acestea nu sunt mişcări pure şi deci nu sunt perfect reproductibile.
PROTEZA TOTALĂ
Factorii care contribuie la menţinerea şi stabilizarea protezelor totale sunt (De Michelis):
- retenţia constituie menţinerea protezei pe CP, datorită adeziunii, coeziunii, presiunii atmosferice
(succiunii), gravitaţiei;
- contenţia asigură menţinerea protezei prin funcţia echilibrată a musculaturii;
- stabilitatea protezei presupune optimizarea rapoartelor de ocluzie obţinute prin montarea dinţilor,
exploatarea retentivităţilor anatomice, şi include capacitatea de a distribui cât mai corect şi uniform
presiunile masticatorii pe suprafeţele CP.
Amprenta preliminară este copia negativă a C:P:, care reproduce elementele din zona de
sprijin ale acestuia şi conturează cu aproximaţie marginile sau periferia lui. Acestaă copie se obţine prin
înregistrarea plastică a ţesuturilor cu anumite materiale dispuse pe un suport rigid, dar care surprind
doar un moment static din perioada amprentării.
Amprenta preliminară se mai numeşte şi amprentă de orientare, iar după unii autori amprentă
statică, primară sau prefuncţională, fiind o fază clinică, de la care se porneşte confecţionarea protezei
totale.
Lingurile universale sunt suporturi rigide de mărimi şi forme diverse confecţionate din
metal, material plastic sau mixte, prevăzute sau nu cu sisteme de retenţie. Acestea sunt necesare pentru
menţinerea materialului de amprentă în stare plastică pe C.P., cât şi pentru transportului amprentei în
laboratorul de T.D. Sunt cunoscute şi comercializate mai multe seturi de linguri universale:
- clasice, pe mărimi şi forme diverse;
- metalice pline sau cu perforaţii;
- alte tipuri de linguri, de. Ex. Ivoclar – Ivotray care realizează un ansamblu maxilaro-mandibular dispuse
pe o şarnieră (care permite adaptarea lor pe C.P prin culisare);
- linguri din trusa Clan Trey a lui Schreinemakers.
Clasificarea lingurilor universale de amprentă are la bază mai multe criterii, şi anume:
1. Materialul: linguri metalice(oţel inoxidabil, alamă cromată, aluminiu placat cu răşini epoxidice, oţel
cromat); din mase plastice (răşini acrilice, materiale compozite, polistiren, răşini policarbonate); mixte
(metalo-plastice);
2. Mărime, în funcţie de mărimea maxilarului, de la 0-4;
3. Forma tipică a lingurilor universale pentru edentaţia totală este cea cu loje alveolare rotunjite. (cu
placă palatinală pentru cele maxilare). Există linguri universale, atât pentru maxilar, cât şi pentru
mandibulă.h
Hidrocoloizii ireversibili (HI) sau alginatele sunt cele mai utilizate pentru amprenta
preliminară, se livrează sub formă de pulbere, care se amestecă cu apă. Sunt materiale comode pentru
medic (sunt uşor de manipulat), dar şi pentru pacient (sunt uşor de suportat).
Avantajele utilizării H.I.:
1. amprentare fidelă, destul de precisă;
2. elesticitate după priză, ceea ce permite îndepărtarea amprentei fără probleme de pe un C.P. retentiv;
3. uşor de manipulat şi la preţ de cost accesibil;
4. se utilizează pentru amprentare la maxilare edentate total sau parţial;
5. este cel mai folosit material de amprentare preliminară sau pentru studiul modelelor.
Gipsul face parte din categoria materialelor de amprentă rigide (dure), bicomponente.
Este alcătuit din 90% gips pur-alabastru (sulfat de calciu hidratat) şi excipienţi (colorant, modificator de
gust, talc, accelerator de priză etc). Se amestecă cu apa rezultând o compoziţie smântânoasă, care are
capacitatea de a reda detalii (este foarte precis), are o reacţie exotermă de priză, după care rămâne
rigid.
Este materialul adecvat câmpurilor protetice moi şi intermediare, dar trebuie manevrat cu
rapiditate şi îndemânare, deoarece faza fluidă traversează rapid o fază vâscoasă şi apoi devine rigid.
Amprenta preliminară are loc după verificarea lingurii standard, alegerea materialului de
amprentare şi pregătirea pacientului. Amprentarea preliminară constă în inserţia materialului de
amprentare în faza plastică în lingura universală şi aplicarea ei centrată pe CP, urmând realizarea
negativului acestuia, după depăşirea timpului de priză al materialului de amprentare.
Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o amprentă sunt legate de fidelitate şi de
corectitudinea fazei clinice de amprentare.
Tehnica de lucru pentru amprentare:
1. se va avea in vedere ca aplicarea lingurii universale încărcată cu material de amprentă să se facă
dinspre distal spre vestibular, pentru ca materialul să nu relueze spre faringe;
2. a doua manevră este cea de centrare a complexului lingură-material de amprentă şi de a controla
distribuţia materialului, care refluează în zonele marginale ale CP. Centrarea lingurii are ca reper
mânerul, care este în concordanţă cu mijlocul feţei pacientului şi adeseori cu frenurile buzei superioare
şi inferioare.
3. Medicul dentist menţine amprenta cu unul sau 2 degete la maxilar (axate pe mijlocul bolţii
palatine sau pe crestele alveolare în zona premolară) şi cu 2 degete de la o mână la mandibulă (în zona
premolară). Lingura mandibulară se menţine pe CP cu indecşii în dreptul premolarilor şi se comandă
protracţia (maximă sau limitată) a limbii, în funcţie de inserţia sa.
4. Complexul lingură-material de amprentă situat pe CP trebuie să aibă zone constante de refluare ale
materialului de amprentă. În locurile unde acesta nu este suficient cantitativ, se pot face completările în
faza plastică a materialului de amprentare
Sunt recomandate câteva mişcări test ale pacientului, chiar în faza de amprentare
preliminară:
- la maxilar: deglutiţie, fluierat, sugerea degetului operatorului care sprijină amprenta de bolta
palatină şi câteva mişcări modelatoare (masaje) externe ale părţilor moi periprotetice executate de către
medicul dentist;
- la mandibulă: deglutiţie, mişcări de balansare dreapta-stânga a limbii, fluierat (activarea
vârfului limbii), protracţia moderată a limbii.
- reconstituirea amprentei în zone cu lipsă de substanţă se poate realiza cu ceară, dacă lipsesc
parcele mici, în zone de sprijin neesenţiale;
- când apar deficienţe mai mari este bine să se reia amprenta;
- conturarea mai accentuată a marginilor CP cu creionul chimic este necesară, deoarece adesea acesta
se pierde sau se imprimă defectuos.
Soclul se se poate fasona manual sau meeanic cu ajutorul soclatorului. Acesta va avea
cel puţin 2 cm. Grosime şi va cuprinde în interiorul său tot ansamblul lingură standard-material de
amprentă-modelul propriu-zis. Conturul marginal al soclului are formă pentagonala la maxilar şi
trapezoidală la mandibulă. Distanţa soclu-linie de contur va fi de circa 3-4 mm. La ora actuală pentru
soclare se folosesc diverse conformatoare prefabricate. Aceste conformatoare permit chiar realizarea
unui soclu primar, dar şi secundar, de control, atât de necesare pentru montarea lor în simulatoare, mai
ales pentru desprinderea lor facilă. Când soclul este turnat din alte materiale decât modelul din motive
de economie, se toarnă cam la 20 de minute după turnarea modelului.
4. suprafaţa modelului alba, cretoasă este datorată prezenţei apei sau salivei în amprentă,
incompatibilităţii HI-gips, consistenţei necorespunzătoare a gipsului, turnării şi demulării târzii;
5. plusurile de pe suprafaţa modelului derivă dintr-o secreţie abundentă salivară din zona glandulară a
palatului dur, bule de aer provenite din malaxarea HI, vibrare insuficientă a gipsului la turnarea
amprentei şi apariţia unor bule de aer la turnarea modelului;
6. obţinerea unui model fragil provine din nerespectarea fracţiunilor pulbere-apă în prepararea gipsului.
CURS 4
PROTEZA TOTALĂ
Mânerul lingurii va avea forma şi dimensiunile unui incisiv, fiind solidarizat cu baza
lingurii şi respectând libertatea de mişcare a musculaturii periprotetice. Rolul său este de a centra şi a
putea manipula lingura individuală, fără a afecta marginile acesteia, mai ales cu ocazia amprentării
finale.
Butonii de presiune sunt nişte blocuri paralelipipedice dispuse pe faţa externă a bazei lingurii
individuale, în zona premolară mandibulară, care se soilidarizează cu baza şi care permit distanţarea
degetelor medicului de marginile lingurii individuale, în perioada de amprentare funcţională.
Întăriturile de sârmă se practică de obicei la lingurile individuale din placă de bază, care
nu rezistă la presiuni mai mari, în situaţia utilizării unor materiale de amprentare mai consistente.
Întăritura se realizează prin inserţia unei sârme de 1-1,5 mm. diametru şi 8-10 cm. Lungime în baza
lingurii, mai apropiată de suprafaţa externă linguală a acesteia, care se cudează după forma arcadei. Unii
tehnicieni dentari confecţionează o buclă situată median, care deţine şi rolul de mâner.
În cazul confecţionării lingurii individuale din răşini acrilice, întăritura se poate realiza din acelaşi
material sub forma unor nervuri dispuse oral, care îngroaşă bază lingurii şi îi conferă rezistenţă mecanică
sporită.
Bordurile de ocluzie se pot confecţiona din materiale diverse, fiind taşate bazei : ceară,
materiale termoplastice tip Stenz sau Kerr, răşini acrilice. Se aplică riguros pe creasta edentată imitând
aspectul arcadelor dentare.
Amprenta funcţională, definitivă, finală, secundară sau de precizie este o fază clinică din
tehnologia protezei totale, care înregistrează CP, de regulă dinamic, cu maximă precizie pentru
obţinerea tuturor detaliilor necesare asupra suprafeţei de sprijin corelată cu zonele de menţinere şi
stabilizare ale viitoarei piese protetice. Astfel, se completează datele obţinute prin amprentarea
preliminară.
Scopul amprentării finale este cel de obţinere a modelului final, definitiv sau de lucru, pe care au
fost transpuse toate detaliile CP maxilar şi mandibular.
La mandibulă: ordinea executării mişcărilor urmăreşte iniţial o parte din conturul extern
al tuberculului piriform, urmată de o delimitare orală şi ulterior vestibulară, ca în final să realizaze
închidere marginală orală distală. Se poate observa că practic se parcurge limita CP de la deschiderea
gurii la închiderea ei, cu maximă atenţie pentru reliefarea marginilor orale (greu de delimitat vizual).
Mişcările efectuate de medic în scop modelator sunt: tracţiuni ale comisurii bucale, ale
buzei superioare sau inferioare, masaje cu mişcări circulare aplicate în zona mucoasei jugale.
Mişcările funcţionale automatizate: aici se regăsesc adaptările de lingură individuală şi
amprentele fonetice, metodele piezografice şi amprentarea cu materiale cu vâscozitate lent progresivă.
Pronunţarea unor foneme ca SIS-SO, SE-ME, PE, ME, PE-TE, DE au rolul de funcţionaliza
marginile CP maxilar sau mandibular, în cadrul obiectivării culoarului neutral muscular, pentru montarea
corectă a dinţilor artificiali.
Amprenta compresivă se utilizează rar, pentr CP dure, cu rezilienţă mică, unde pericolul
de deformare a fibromucoasei este minim. Comprimarea verticală a fibromucoasei este urmată de
regulă de o deformare în sens orizontal, motiv pentru care acest gen de amprentare nu este utilizat
curent în practică.Ca materiale se folosesc materialele termoplastice şi siliconii de consistenţă crescută.
Metoda se aplică selectiv pe zone ale CP, şi nu pe întreaga suprafaţă.
CURS 5
PROTEZA TOTALĂ
Montarea în simulator este etapa tehnică, de laborator, prin care datele obţinute din
etapa clinică de determinare a RIMO sunt transpuse pe instrumente de laborator – simulatoare, care
sunt capabile să imite, mai mult sau mai puţin mişcărilr mandibulei. De corectitudinea acestei etape
depinde montarea optimă a dinţilor artificiali, echilibrarea ocluzală şi stabilitatea viitoarei proteze totale.
Elementele principale de care se ţine seama la montarea în siumulatoarele moderne,
sunt:
- înclinarea pantei tuberculului articular, faţă de planul ocluzal (33 grade);
- unghiul Bennett;
- mişcarea Bennett (0.5 mm de partea lucrătoare);
- distanţa intercondiliană = axa balama, şarnieră – 10, 5 cm.;
- curba traiectoriei condiliene cu raza de 12,5 cm.;
- triunghiul Bonwill cu latura de 10-11 cm.;
- inclinarea pantei retroincisive 5-10 grade la o pantă articulară de 30 de grade.
CONCEPTUL MONSON-VILLAIN
Acest concept are la bază orientarea suprafeţelor ocluzale după cele 3 curbe: sagitală, transversală şi
frontală, fără a reproduce mişcările mandibulei. Principiul pe care este confecţionat simulatorul este cel
al unei calote sferice cu raza de 10,5 cm., al cărei centru se află în apropierea apofizei Crista Galli şi pe
care sunt tangenţi cuspizii dinţilor arcadei inferioare. Acest tip de ocluzor cuprinde în plus faţă de alte
simulatoare o piesă intermediară în locul braţului superior sub forma unei calote sferice, după care se
montează iniţial dinţii artificial mandibulari. La maxilar, montarea dinţilor se orientează după dinţii deja
situaţi pe arcada mandibulară.
III. Aplicarea regulei liniei crestei alveolare, care constă în situarea dinţilor artificiali pe mijlocul
crestelor alveolare ghidată de linia interalveolară;
IV. Utilizarea sistemelor extraorale de înregistrare ale RIMO, când se utilizează simulatoare performante.
Simulatoarele ADM sunt instrumente care reproduc mai mul sau mai puţin mişcărilr
mandibulare, mai exact anumite condiţii mecanice ale acestor mişcări, fără a avea aspectul aparatului
dentomaxilar şi ale complexului facial. Ele imită cel mult parţial, funcţional articulaţia
temporomandibulară. Majoritatea simulatoarelor au mecanisme articulare, care determină mobilizarea
braţului, unde se fixează modelul maxilar şi menţin modelul mandibular fix, deci invers decât în realitate.
Alte denumiri ale simulatoarelor sunt:
- simulator al mişcărilor mandibulare;
- manechin analog al pacientului;
- simulator al sistemului stomatognat;
- simulator ADM.
Ocluzorul este un simulator simplu, confecţionat din diverse materiale (metalice sau
nemetalice), care poziţionează modelele antagoniste în relaţie centrică, la o dimensiune verticală de
ocluzie optimă şi permite doar mişcări de închidere şi deschidere ale gurii.
Dacă aplicăm metoda lui Pedro Saizar materializată rpin folosirea unei plăci metalice de
0,3 mm., situată interarcadic la nivelul planului de prientare ocluzală, se procedează astfel pentru
transferul datelor:
- plăcuţa este considerată materializarea planului de orientare ocluzală;
- pe ea s desenează curbura vestibulară a bordurii de coluzie superioară;
- tot pe plăcuţă se trasează linia mediană şi iniile caninilor;
- pe soclul modelului superior se amplasează linia surâsului după procedeul amintit mai sus.
Alegerea dinţilor artificiali este o etapă în care se stabilesc unele repere concrete de
către medic, care sunt transmise laboratorului de tehnică dentară, dar se iau în considerare şi solicitările
pacientului.
Datele stabilite de către medic sunt legate de :
- forma, culoare şi poziţia dinţilor artificiali;
- gradul de supraacoperire frontală- compensată de inocluzia sagitală;
- relieful ocluzal al dinţilor laterali – gradul de cuspidare după stereotipul masticator;
- tipul de montare adecvat cazului clinic;
- montările asimetrice, atipice sau cu artificii estetice.
Forma frontalilor imită naturalul, deci dinţii frontali vor fi întotdeauna anatoformi, dar
variabili, ca aspect, în plan frontal şi sagital. Forma lor nu este exprimată după nişte reguli precise. De
aceea, forma este dată, în principiu, de spectul marginilor incizale ale dinţilor, de raportul între aceste
margini şi coletul dinţilor, cât şi după profilul plan sau convex al dintelui.
Pentru a facilita alegerea dinţilor artificiali după formă, sunt prezentate în literatura de
specialitate o serie de corelaţii, astfel:
Concret, lăţimea nasului determină lăţimea grupului de incisivi superiori. Acest raport se
poate determina cu un instrument numit alametru, care măsoară distanţa dintre aripile nasului şi le
converteşte în lăţimea incisivilor superiori..
Mai există fragmentarea în 4 părţi a lăţimii bazei nasului şi raportarea sa la lăţimea bazei nasului
şi raportarea sa la lăţimea frontalilor (incisiv central, lateral şo o jumătate de canin, marcată vertical de
vf. cuspidului). Corespondentul unei pătrimi din lăţimea nasului oferă dimensiunea incisivului central.
Simetria poziţionării dinţilor nu constituie o regulă de bază, dar cel puţin linia mediană
trebuie să se armonizeze cu mijlocul feţei în plan medio-sagital (excepţie fac asimetriile faciale majore).
Stereotipul masticator care determină o vizibilitate mărită a dinţilor, este cel tocător.
Culoarea de bază utilizată pentu dinţii artificiali este cea galben-deschis, cu multiple
posibilităţi de virare spre gri sau maro. Distribuţia pe acelaşi dinte este diferită, în funcţie de zona de
aplicare. Se disting 3 zone de cromatică diferită a feţei vestibulare la orice dinte, în funcţie de saturaţia
culorii, şi anume: treimea incizală, treimea medie, treimea de colet. Dacă la marginea incizalătotdeauna
culoarea va fi mai deschisă, atunci opusul acesteia, culoarea galbenă, va fi la coletul dintelui..
Întotdeauna, caninul va avea o saturaţie a culorii, adică va fi mai galben, decât frontalii superiori.
Aprecierea culorii de către medic, se realizează prin metodă vizuală, cu ajutorul cheii de
culori sau prin metode tehnice, cu ajutorul spectrofotometrului. Dacă există dinţi restanţi sau extraşi
recent, care au fost păstraţi sau fitografii color, aceştia se pot compara cu nuanţele de culori. Dacă
aceste repere lipsesc, se alege, de regulă, culoarea după vârsta, tenul şi dorinţa pacientului.
CURS 6
PROTEZA TOTALĂ
Verificarea exobucală
În această etapă clinică se vor verifica:
1. iniţial, corectitudinea îmbinării ansamblului componentelor simulatorului, care poate fi sursă de
eroare la montarea dinţilor artificiali:
2. se apreciază ansamblul pe modele , machete situate pe ocluzorul închis, în funcţie de reperele de pe
modele şi soclu;
3. se analizează fiecare machetă pe model, cu ocluzorul deschis;
4. se verifică separat fiecare machetă desprinsă de pe model;
5. se verificîă rapoartele dintre modele, pe ocluzor, fără machete.
În prima şi a doua etapă de verifcare a machetelor cu dinţi, practic ocluzorul este închis şi vom avea în
vedere:
C) Aspectul marginilor vestibulare ale bazei machetei confecţionate din ceară se evaluează:
- dacă se adaptează corect în fundurile de sac vestibulare;
- dacă s-a imitat parodonţiul artificial şi bosele sau fosele osoase.
D) evaluarea machetelor dinspre oral, cuprinde o aprecire a contactelor strânse dento-dentare cu
ocluzorul închis. Aceasta relevă corectitudinea montării dinţilor artificiali
5. Curba surâsului sau dispunerea frontalilor superiori în coridorul bucal va tinde spre un aspect
convex sau cel mult drept, pentru ca vizibilitatea lateralilor să nu dea aspect de “gură plină de dinţi”.
Aceasta se execută cu participarea şi avizul pacientului, pentru a atinge un efect estetic maxim.
6. Relaţia dintre baza nasului şi poziţionarea marginii incizale a incisivilor este importantă. Se apreciază
ca dacă baza nasului este lată, dinţii sunt plasţi aproape în linie dreaptă, pe câd dacă aceasta este
îngustă, incisivii centrali vor fi mai lungi decât dinţii laterali şi curba marginii lor incizale va fi mai
accentuată;
7. simetria plasării dinţior frontali faţă de linia mediană a feţei nu realizează totdeauna un efecz
fizionomic.
Macheta finală (definitivă) este o fază tehnică de laborator, imediat următoare verificării
machetei cu dinţi în cavitatea bucal. Ea cuprinde:
- folierea modelului;
- gravarea acestuia (dacă medicul nu a realizat-o);
- modelarea finală a bazei protezei.
Folierea modelului este o procedură de despovărare a unor zone ale CP, realizată prin
distanţarea acestor zone de viitoarea proteză. Folierea se execută selectiv după gradul de rezilienţă al
fibromucoasei. Prin foliere se evită apariţia leziunilor, presiunilor dureroase pe anumite zone ale CP şi se
îmbunătăţeşte stabilitatea protezei, înlăturând posibilitatea basculării. Zonele care se foliază cel mai
frecvent sunt:
- torusul maxilar sau torusurile mandibulare;
- zone cu exostoze;
- uneori tuberozităţile maxilare;
- papila incisivă;
- rafeul median,
- uneori rugile palatine;
- zonele de creastă balantă, la pacienţi unde intervenţia chirurgicală nu este posibilă
Materialul ideal utilizat în acest scop este folia de plumb, este foarte maleabilă, are o
grosime de 0,2-1 mm.
Tehnica de foliere constă în:
- decuparea benzii de plumb, la forma desenată pe modelul de lucru;
- aplicarea, mularea şi lipirea pe model;adiţionarea de folii suplimentare în zonele care trebuiesc
despovărate la grosimi mai mari, decât ale foliei iniţiale.
După foliere şi gravare, machetele se reaplică pe model. Se completează prin picurare cu ceară,
lipindu-se de model la nivelul marginilor machetei (fundurilor de sac). Se verifică din nou, dacă
rapoartele ocluzale statice şi dinamice nu s-au alterat după foliere şi gravare şi se execută modelajul
final al bazei machetelor.
Obiectivele etapei sunt legate de realizarea unor deziderate: fizionomice, igienice, de rezistenţă
mecanică şi de realizare a stabilităţii viitoarelor proteze.
PROTEZA TOTALĂ
Realizarea tiparelor
Tiparele protezelor totale se confecţionează în laboratorul de tehnică dentară şi rezultă prin
evacuarea cerii, din care s-a confecţionat macheta, păstrând poziţia dinţilor şi a rapoartelor lor cu
modelul. Spaţiul gol rezultat cerii prin evacuarea cerii, se va umple cu răşina din care se confecţionează
baza protezei. Tiparul este de fapt o cavitate, încastrată într-un conformator, care are pereţi rezistenţi,
din punct de vedere mecanic, ceea ce permite introducerea sub presiune a răşinii acrilice. Operaţiunea
de realizare a tiparului după îndepărtarea cerii machetei cu dinţi, poartă denumirea de ambalare.
Alegerea cuvetelor se realizează după mărimea modelelor, astfel încât pe lângă model,
să rămână suficient spaţiu, pentrua mări rezistenţa tiparului. Cuvetele sunt confecţionate de regulă din
bronz sau aluminiu.
Cuvetele sunt compuse din 2 jumătăţi şi 4 accesorii (2 inele şi 2 capace, care se pot asambla lent,
datorită unui sistem de culisare sau poziţionare realizate, astfel încât să se obţină situarea îi îmbinarea
părţilor componente ale cuvetei doar într-o singură poziţie)
Ambalarea cu val sau ambalarea într-o parte a cuvetei s-a utilizat cu precădere, când
bazele protezelor se confecţionau din cauciuc sau pentru ambalarea unor proteze parţiale. Prin această
metodă, dinţii artificiali şi macheta bazei, se situaează de acceaşi parte a cuvetei.
Avantajele metodei sunt legate în special de păstrarea relaţiilor intermaxilare, chiar în situaţia
când nu s-au asamblat perfect componentele cuvetei sau nu s-a presat uniform răşina acrilică.
Dezavantajele metodei constau în:
imposibilitatea de a verifica dacă ceara machetei a fost eliminată în totalitate;
lipsa stabilităţii dinţilor în tipar, existând posibilitatea ca aceştia să nu-ţi menţină poziţia, să fie deplasaţi
la spălarea cerii şi la îndesarea acrilatului;
izolarea tiparului este dificilă, pentru că nu se poate pătrunde în toate detaliile tiparului;
valul de gips care acoperă dinţii, se poate fractura la presarea răşinii acrilice
Tehnica de lucru
Se ia o jumătate de cuvetă, cea care nu are prelungirile de ghidaj, în care se inseră gips. Modelul
şi macheta umectate în prealabil, se centrează în cuvetă. Macheta se va afla la un nivel coborât, astfel
încât între capacul celei de a doua jumătăţi şi dinţi, să fie cel puţin 1 cm. Gipsul preparat cuprinde
modelul în întregime, până la limita la care începe macheta şi se va netezi ulterior cu spatula şi apoi
manual cu puţină apă.
După priza gipsului, unii tehnicieni practică şlefuirea acestuia cu hărtie sticlată. După ce gipsul a
făcut priză, cuveta se izolează cu soluţii alginice. Se asamblează a doua parte a cuvetei. Se prepară pastă
de gips, care se toarnă în interiorul acesteia, apoi se aşează capacul şi se introduce în presă, unde cuveta
plină se lasă până la priza completă a gipsului.
Izolarea tiparului
Reprezintă o procedură necesară pentru a împiedica contactul direct al răşinii acrilice cu
pereţii din gips ai acestuia. Se acoperă de fapt pereţii tiparului cu o peliculă foarte fină, insolubilă,
aderentă la gips, inertă faţă de acrilat, care nu modifică relieful şi dimensiunile tiparului.
Izolarea tiparului urmăreşte:
- împiedicarea aderenţei tiparului la răşina acrilică (acţiune fizico-chimică între gips şi acrilat);
- dezambalarea fără riscuri de fractură su fisuri;
- facilitarea desprinderii protezei de tipar;
- previne riscul pătrunderii monomerului în gips sau a apei în răşină în procesul de polimerizare.
Tehnica de lucru
Se pensulează suprafaţa tiparului cu una din soluţiile de izolare, cu excepţia zonei de legătură a
dinţilor artificiali cu baza protezei, manevrarea findd în general uşoară.
Substanţe utilizate pentru izoalarea tiparului:
- soluţii alginice;
- silicat de sodiu şi clorura de calciu;
- amidon;
- lacuri siliconate.
Metacrilatul de metil
Formarea pastei are loc prin amestecarea pulberii cu lichidul în 4 stadii:
/ stadiul de sedimentare, care conferă amestecului un aspect nisipos;
/ stadiul de dizolvare, în care lichidul difuzează între particulele de monomer şi dă un aspect
cremos;
/ stadiul de saturaţie, cu aspect păstos;
/ stadiul evaporării, în care apare o pastă elastică.
Timpul de formare al pastei de la amestecul componentelor este de 20 de minute la 230C şi este
influenţat de temperatura ambiantă, mărimea particulelor, gradul de polimerizare al pulberii, prezenţa
plastifianţilor, raportul pulbere-lichid. Raportul convenabil pulbere/lichid este de aproximativ 3/1
volume sau de 2/1 (greutate), în funcţie de produs.
Timpul de lucru pentru amestecarea produselor este de proximativ 5 minute şi este influenţat
de temperatura ambiantă şi de gradul de polimerizare al pulberii.
Prepararea pastei: se realizează folosind un godeu de sticlă, ceramică sau din mase
plastice. Pentru amestec se foloseşte o baghetă de sticlă sau din agat. Sunt cunoscute mai multe tipuri
de dozare, şi anume:
- dozarea volumetrică (măsoară cu un cilindru gradat componentele);
- dozarea ponderală realizată prin cântărire;
- dozarea empirică, care constă în saturarea cu pulbere a 5-6 ml de lichid puşi iniţial în godeu.
Amestecul componentelor se obţine prin difuzarea monomerului în polimer. Goedeul se
menţine pe cât posibil acoperit, pentru a împiedica inhibarea polimerizării de către oxigen. Se utilizează
25-30 g de pulbere roz (polimer) la 2 proteze, cam 1 g de dinte.
Prepararea pastei în tipar se execută lent şi progresiv, repetându-se de cel puţin 2-3 ori
cu ajutorul unei piese manuale sau hidraulice. Se înlătură excesul apărut în zona de cooptare a cuvetei.
După circa 5 minute de presare, se poate verifica dacă materialul a fost suficient şi a atins toate zonele,
prin deschiderea cuvetei. Presarea finală este de minimum 15 minute şi se poate face timp de 30-60 de
minute la aproximativ 3 bari. Cuveta se scoate din dinpresă şi se introduce în ring, în care va sta fixată pe
eprioada regimului termic al polimerizării.
Polimerizarea reprezintă un proces chimic, prin care pasta acrilică se rigidizează. De fapt,
procesul de polimerizare începe de la amestecul componentelor şi formarea pastei. Etapa optimă de
îndesare poate fi doar stadiul III de pastă, când acrilatul se inseră în tipar.
Dezavantaje termopolimerizare:
- există posibilitatea apariţiei unei erori la dozarea pulberii şi lichidului;
- prin îndesarea manuală a pastei acrilice în conţinutul acesteia, pot apare impurităţi;
- protezele conţin o cantitate mare de monomer rezidual, cu implicaţii nefaste asupra troficităţii
mucoasei bucale;
- nefiind dirijată, polimerizarea poate fi incompletă şi proteza poate avea porozităţi;
- rata de deformări a arcadelor dentare artificiale, cu modificarea consecutivă a ocluziei este
semnificativă;
- apare o contracţie mare la polimerizare;
protezele scoase din tipare necesită prelucrări laborioase.
Această etapă are drept scop realizarea închiderii externe a protezei, prin protejarea
părţilor moi periprotetice şi conferă calităţi igienice, neretentive protezei. Materialele utilizate sunt:
Pulbere de piatră ponce sau cuarţ cu apă;
Oxidul de fier (roşu de Paris), este o pulbere fină roşir sub formă de pastă. Dacă impregnează
pânza sau hârtia, devine „pânza de şofran”;
Calcarul vieneze rezultat în urma arderii dolomitului, care conţine carbonat de calciu şi carbonat
de magneziu;
Creta;
Cenuşa de os care conţine fosfat de calciu 80%, fosfat de magneziu, carbonat de calciu, fluorura
de calciu;
Os de sepiae rezultat din măcinarea fină a unor cochilii de animale marine.