CUPRINS

I . INTRODUCERE...................................................................................................................................... 2
II. CATEGORIILE IZVOARELOR COMUNITARE........................................................................................... 2
Izvoare primare ale dreptului comunitar ............................................................................................ 2
Izvoarele secundare ale dreptului comunitar ..................................................................................... 3
III. IZVOARE DERIVATE ALE DREPTULUI COMUNITAR ............................................................................. 3
3.1. REGULAMENTUL........................................................................................................................... 3
3.2. DIRECTIVA..................................................................................................................................... 5
3.3. DECIZIA ......................................................................................................................................... 7
3.4. RECOMANDAREA........................................................................................................................ 11
3.5. AVIZUL ........................................................................................................................................ 11
IV. CONLCUZII ........................................................................................................................................ 12
V. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................... 14

1
 I . INTRODUCERE
Teoria dreptului, ca şi legislaţia formală, face deosebire între ceea ce reprezintă forma
internă a dreptului, ca structură internă ( norme juridice, instituţii juridice şi ramuri de drept ), foarte
strâns legată de conţinutul dreptului (substanţa acestuia) şi forma exterioară a dreptului, ca structură
exterioară, ca posibilitate tehnică de „vizualizare” a prescripţiilor normative, identificată prin expresia
„izvoare formale ale dreptului” sau , pe scurt, „izvoare ale dreptului”. Acest sens al expresiei „izvor al
dreptului” are şi un sens material, sens care nu are un conţinut juridic, ci desemnează condiţiile
materiale şi spirituale care favorizează apariţia şi dezvoltarea dreptului.

Concluzionăm prin faptul că prin izvor al dreptului comunitar înțelegem instrumentele

juridice care dau formă exterioară normelor comunitare, instrumente care sunt fie tratatele
institutive şi modificatoare ori, în perspectivă, Constituţia Uniunii Europene, fie instrumentele
specifice care emană de la instituţiile Uniunii Europene, potrivit competenţelor acestora.

În regulă, se disting două categorii esențiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare
primare si izvoare secundare. O altă distincție care a mai fost făcută s-a referit la izvoare interne
(tratatele constitutive, principiile generale ale dreptului, legislația secundară) si la izvoare externe
(acordurile internaționale).

II. CATEGORIILE IZVOARELOR COMUNITARE

Izvoare primare ale dreptului comunitar

În prima categorie - izvoare primare - sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului
comunitar1 constituite de:

- Tratatele de instituire a Comunităților Europene ;

- Cele doua tratate bugetare;
- Deciziile privind resursele proprii ale Comunităților;
- Actul Unic European si Tratatul de fuziune din 1967;
- Decizia și Actul privind alegerile directe în Parlamentul European (1976);
- Deciziile și tratatele de aderare; tratatul de modificare a tratatelor de instituire a
Comunităților Europene privind Groenlanda (17 martie 1984);

1
B. Goldman , A. Lyon Caen , Droit commercial europeen, ed. Dalloz , 1983, A.G. Toth, Legal protection of
individuals in European Communities, vol.I, Ed. North Holland, 1978

2
 - Tratatul de la Maastricht;
- Tratatul de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa.
Unele din aceste acte comunitare cuprind și protocoale anexe. Ele fac parte integrantă din aceste
acte, așa cum se chiar precizează în cuprinsul lor (art.311 CE, art. 207 Euratom).

Toate actele comunitare menționate pot fi socotite ca un adevărat ”corpus” constituțional sau ca
o ”cartă constituțională de bază”, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior
și beneficiind de o prezumție absolută de legalitate.

Izvoarele secundare ale dreptului comunitar

Această a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este formată din ansamblul actelor
unilaterale ale instituțiilor, nemaifiind deci în prezența unui drept convențional, ci în prezența unui
drept „legiferat”, adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către Comunitate, în și
pentru aplicarea tratatelor).2

Din această categorie de izvoare fac parte:

- Regulamentele;
- Directivele;
- Deciziile;

Acestea având un caracter juridic obligatoriu, nefiind simple rezoluţii sau recomandări în dreptul
internaţional.

- Recomandările;
- Avizele;

Aceste două acte din urmă sunt facultative.

III. IZVOARE DERIVATE ALE DREPTULUI COMUNITAR

3.1. REGULAMENTUL

Are aplicabilitate generală, fiind „obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil
între toate statele membre". Chiar dacă regulamentul nu se adresează decât unui număr limitat de
persoane, acest lucru nu îl face să piardă caracterul general, chiar dacă persoanele cărora le este
aplicabil pot fi identificate, având în vedere că „această aplicare se efectuează în virtutea unei situaţii

2
C. D. Ehlerman, How flexibil is Community law? An unsual approach to the concept of two speeds, in MLR, vol.
I , Nr. 5-6, 1984,

3
obiective de drept sau de fapt definite prin act, în relaţie cu finalitatea acestuia din urmă"3.Aceasta
este una dintre deosebirile existente între regulament si decizie. Condiţia caracterului general al
regulamentului este întemeiată, mai ales din perspectiva controlului de legalitate.
Regulamentul trebuie să fie obligatoriu in toate elementele sale, fapt care îl deosebeşte de
directivă întrucât acesta este obligatoriu pentru state numai în ce priveşte rezultatul de obţinut.
Regulamentul obligă nu numai statele, ci şi întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în
beneficiul particularilor4.
El este direct aplicabil în toate statele membre, nu trebuie să facă obiectul nici unei măsuri
de transpunere și se impune ordinii juridice naţionale, încă din momentul intrării sale în vigoare.
Aplicabilitatea generală implică faptul că regulamentul creează drepturi şi obligaţii pe care particularii
le pot valorifica atât în relaţie cu autorităţile naţionale (efect direct vertical), cât şi în raport cu alţi
particulari (efect direct orizontal).
Regulamentele se pot clasifica în regulamente de bază şi regulamente de executare. Cele de
bază sunt, în principiu, de competența exclusivă a Consiliului European sau a cuplului
Consiliu/Parlamentul European. Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de
către Comisie, cu abilitarea dată de acesta, şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al
interpretării și validităţii, regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme.
Regulamentul, se poate afirma, că este actul cel mai eficient şi complet din multitudinea
instrumentelor legislative puse la dispoziţia instituţiilor comunitare, beneficiind de aplicabilitate
generală, de obligativitate în toate elementele sale, fiind în acelaşi timp, direct aplicabil în toate
statele membre. Acesta se publica obligatoriu în Jurnalul Oficial al comunităţilor Europene. Data
intrării lor în vigoare este menţionată chiar în textul lor, iar în absenţa acestei precizări,
regulamentele intră în vigoare în a douăzecea zi de la data acelei publicări.
În privinţa condiţiilor de fond, un regulament trebuie să indice temeiul legal al adoptării sale,
avizele care trebuie să fie obţinute din partea Parlamentului, Comitetului Economic și Social,
Comitetul regiunilor, după caz şi îndeplinirea procedurilor formale prevăzute pentru adoptarea
actului în cauză (cine a avut iniţiativa sau propunerea legislativă, consultarea altor organisme).

În preambulul său mai trebuie avută în vedere şi o motivare în fapt şi în drept pentru
hotărârile luate. Aceste condiţii sunt cerute, potrivit art. 253 din Tratat, şi în cazul deciziilor şi
directivelor.
Autorii regulamentelor pot fi:
- Consiliul UE,
- Consiliul UE și Parlamentul European,

3
Hotărârea C.J.C.E. din 11.07.1968, Zuckerfabrik Watenstedt, cauza 6/86, Rec. 605;
4
A se vedea W. Cairns, Introduction to European Union Law, Cavendish Publishing Limited, London-Sydney,
1997, pg. 66;

4
 - Comisia ( în baza puterii normative proprii, conferite de Tratate sau în urma abilitării primite
din partea Consiliului),
- Banca Centrală Europeană, pentru sarcinile încredințate de Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC).

3.2. DIRECTIVA

Directiva, act normativ comunitar, leagă fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte
rezultatul care urmează să fie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei și
mijloacelor.5 Directiva, ca şi Regulamentul, face parte, indiscutabil, din categoria actelor obligatorii,
dar are caracteristici ce o particularizează.
Posibilitatea de a invoca o obligaţie impusă prin directivă nu poate fi exclusă în ce priveşte
persoanele, având în vedere efectul obligatoriu atribuit directivelor. C.J.C.E. a precizat că „în special
atunci când autorităţile comunitare, prin directivă, au impus statelor membre obligaţia de a urma o
anumită conduită, efectul util al acestui act ar fi diminuat dacă persoanele ar fi împiedicate să invoce
în faţa tribunalelor naţionale şi dacă acestea din urmă ar fi împiedicate să o ia în considerare ca
element de drept comunitar”.
Directivele se adresează numai statelor membre și, ca atare, numai acestora le pot fi impuse
obligaţii, efectul lor fiind limitat. Acestea nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai
contra unui stat membru căruia îi sunt adresate, ele neputând să impună obligaţii persoanelor.
Ele sunt destinate să promoveze armonizarea sau coordonarea legislaţiilor naţionale, tinzând
să limiteze în unele domenii autoritatea statelor în materie de reglementare juridică prin stabilirea
unor obligaţii de a face, a unor restricţii sau a unor interdicţii. Este cazul directivelor pe care Consiliul
le adoptă în materia liberei circulaţiei a lucrătorilor. Libera circulaţie a lucrătorilor face parte din
conceptul mai larg al libertăţii de circulaţie a persoanelor, fiind un drept fundamental al cetăţenilor
Uniunii Europene. Procesul armonizării legislaţiilor naţionale cu cea comunitară, ca de altfel, şi
procesul integrării în Uniunea Europeană, este un proces complex şi îndelungat. Procesul de
armonizare a legislaţiilor naţionale este, totdeauna, un proces continuu care evoluează o dată cu
evoluţia dreptului comunitar, pe măsura adâncirii integrării europene propriu-zise. Armonizarea cu
aquis-ul comunitar presupune cunoaşterea în detaliu a acestuia, a evoluţiei în raport de noile
reglementări, adaptarea la realităţile româneşti și asigurarea coerenţei noii legislaţii armonizate. De
altfel, în Raportul de ţară al Comisiei Europene din octombrie 2005 se apreciază că, în linii generale,
procesul de transpunere a aquis-ului comunitar în legislaţia română, este, în mare parte, finalizat6.

5
Andrei Popescu, Dreptul Social European, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, 2006;
6
A se vedea Raportul Comisiei Europene, Rapport global de suivi sur le degré de préparation à l`adhésion de
l`UE de la Bulgarie et de la Roumanie, COM (2005) 534 din 25 octombrie 2005;

5
Procesul de armonizare cu aquis-ul comunitar implică preluarea acestuia, asimilarea sa de către
legiuitor, dar şi integrarea sa organică în respectivul sistem de drept, condiţie fără de care aquis-ul
comunitar nu poate fi pus în practică.
Dreptul comunitar este un ansamblu coerent de norme, dar aceeaşi coerenţă trebuie să se
regăsească în tot sistemul de drept respectiv, iar norma de drept din legea armonizată cu norma
comunitară este obligatoriu să fie transpusă, corespunzător și adecvat, în actele normative
inferioare.
În principiu, rezultatul "de atins ", în privinţa căruia directiva este obligatorie, face necesară
modificarea legislaţiilor naţionale sau adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac obiectul ei.
Un stat membru care nu a adoptat măsurile de implementare pretinse de directivă, în
termenele stabilite sau nu a implementat-o corect, nu poate invoca împotriva persoanelor propria
neîndeplinire a obligaţiei pe care o presupune directiva.
Formele și metodele alese de state trebuie să ducă la aplicarea directivei aşa încât prevederile
din legislaţia naţională care urmează să fie modificate și (sau) adaptate, să asigure certitudinea şi
eficienţa juridică în sensul garantării forţei lor obligatorii. Simplele practici administrative, care şi prin
natura lor sunt modificabile, după dorinţă, de către autorităţile naţionale şi cărora nu li se dă
publicitatea adecvată, nu pot fi considerate ca o îndeplinire corespunzătoare a obligaţiei ce incumbă
statelor membre, conform art. 249 alin.3 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
În legătură cu aplicabilitatea directă a unei directive s-a afirmat că, de vreme ce statul
destinatar a satisfăcut obligaţia sa de transpunere, această problemă nu se pune, deoarece, prin
ipoteză, există măsuri naţionale de aplicare, iar problema de a şti dacă aceste măsuri constituie sau
nu o aplicare corectă nu este o chestiune de aplicare directă, ci de conformitate a dreptului naţional
cu dreptul comunitar7. această aplicabilitate directă nu prezintă interes decât atunci când directiva
nu a fost transpusă în termenele prescrise, ipoteză în care această calitate constituie o garanţie
minimală.
Raţiunea pentru care o persoană poate invoca reglementările unei directive înaintea unui
tribunal este aceea că obligaţiile ce se nasc potrivit acelei directive privesc toate autorităţile statelor
membre. Dacă o directivă nu este transpusă în legislaţia naţională de către un stat membru,
persoanele vătămate prin faptul netranspunerii pot permite repararea daunelor încercate, statul în
cauză având obligaţia de despăgubire potrivit criteriilor stabilite în dreptul său intern în măsura în
care sunt îndeplinite trei condiţii:
a) rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul
persoanelor;

7
J. Boulois, Droit Institutionnel des Communautes européennes, Montchrestien, Paris, 6e éd, 1997

6
 b) conţinutul acestor drepturi să fie identificabil pe baza dispoziţiei directivei;
c) existenţa unei legături cauzale între încălcarea obligaţiei care incumbă statului și
prejudiciile suferite de persoană lezată.
Autorii directivelor pot fi:
- Consiliul UE;
- Consiliul UE și Parlamentul European;
- Comisia, fie în temeiul puterii sale proprii, fie în urma abilitării din partea Consiliului;

3.3. DECIZIA

Art. 249 din T.C.E. reglementează că „decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru
destinatarii pe care îi desemnează". Decizia este, prin natura sa, un act individual care produce
efecte pentru unul sau mai mulţi destinatari, care pot fi: statele membre şi particularii . Decizia se
diferenţiază de regulament prin absenţa aplicabilităţii generale.
Ea este direct aplicabilă de către destinatarii săi, iar dacă decizia este adresată unuia ori mai
multor state membre, ea poate genera drepturi sau obligaţii pentru particulari. În această situaţie, cu
scopul de a păstra efectul util al deciziei, aceştia ar putea să o invoce în faţa jurisdicţiilor naţionale.
Curtea a recunoscut că o decizie adresată unui stat poate crea drepturi în favoarea
justiţiabililor în măsura în care nu lasă destinatarului nici o marjă de apreciere discreţionară, în faţa
jurisdicţiilor naţionale, în ceea ce priveşte executarea sa8.
Autorii deciziei pot fi:
- Consiliul;
- Consiliul și Parlamentul European;
- Comisia, în virtutea puterii sale autonome sau în baza abilitării din partea Consiliului;
- Banca Centrala Europeană, în domeniul ei de competență.

ASPECTE COMUNE ACESTOR CATEGORII DE IZVOARE

Aceste categorii de izvoare (regulamentul, decizia si directiva), care sunt acte comunitare cu
forţă juridică obligatorii, prezintă unele aspecte comune: autentificarea, motivarea, publicarea şi
notificarea, intrarea în vigoare, intrarea în vigoare, precum si punerea in aplicare a acestora.
1. Autentificarea
O condiţie prealabilă pentru ca actele de drept derivat să producă efecte o reprezintă
autentificarea lor, ce presupune existenta datei şi a semnăturilor necesare.
Actele adoptate de consiliul uniunii europene trebuie să fie semnate de preşedintele

8
Cauza 9/70, Grad, Rec. 1970; cauza 130/78, Salumnificio di Cornuda, Rec. 1978

7
consiliului şi de secretarul general sau de către secretarul general adjunct. Actele care sunt
adoptate, conform procedurii co-deciziei, de către Consiliu și Parlamentul European vor avea, în plus
faţă de cele menţionate mai sus, semnătura preşedintelui Parlamentului European.
Co-decizia este o procedură introdusă prin Tratatul de la Maastricht, asupra Uniunii Europene,
semnat la 7 februarie 1992, care a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993, fiind prevăzută în
articolul 189 B. Parlamentul dispune de un drept " drept de veto", dar nu poate fi considerat ca
legiuitor întrucât îi lipseşte iniţiativa legislativă, care îi aparţine, în întregime, Comisiei. Un act
normativ nu poate fi adoptat decât pe baza acordului parlamentului european sau a lipsei de opoziţie
a acestuia la adoptarea actului de către consiliul Uniunii Europene.
Textul, astfel autentificat, nu va putea fi modificat decât prin adoptarea unui act ulterior, iar
înaintea publicării sunt permise numai corecturi gramaticale9.
2. Motivarea
Regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de Parlamentul european şi de Consiliu, ca
şi actele adoptate de Consiliu sau de Comisie trebuie să fie motivate în conformitate cu art. 253. Ca
atare, se impune o prezentare în preambulul său în expunerea de motive a actului în cauză, a
raţiunilor de fapt şi de drept care îl întemeiază în funcţie de natura măsurilor ce sunt preconizate şi
de împrejurările în care hotărârile vor fi luate, argumentele respective trebuind să aibă un caracter
decisiv şi să fie clar formulate.
În ce priveşte motivarea legală, un act comunitar poate fi anulat, spre exemplu, atunci când
instituţia care a adoptat actul în discuţie nu a ales temeiul juridic corespunzător, fapt care a generat
încălcarea unor prerogative ale unei alte instituţii comunitare în procesul de luare a deciziilor.
În enunţarea motivelor nu trebuie să existe contradicţii. Acestea ar putea constitui o
încălcare a art. 253 T.C.E., astfel încât să afecteze validitatea măsurii în cauză dacă se stabileşte că,
urmare a contradicţiilor, destinatarul măsurii nu este în situaţia de a aprecia, în tot sau în parte,
motivele reale ale deciziei şi, ca urmare, dispozitivul acesteia, este, total sau parţial, lipsit de
justificare legală.
În materie de concurenţă, organele de justiţie au pronunţat o multitudine de decizii raportate
la motivarea actelor comunitare care îi afectează pe destinatarii lor.10
Importanţa motivării o regăsim şi în Protocolul Schengen, semnat cu privire la cele două
principii anexat Tratatului de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai
1999.
Trebuie menţionat că există mai multe tipuri sau grade de motivare , care ţin de natura
actului derivat respectiv11. În orice caz, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a afirmat că este

9
Hotărârea din 23.01.1988, Regatul Unit c. Consiliu , cauza 131/86, Rec.905;
10
Marin Voicu, op .cit., pg. 144;

8
necesar ca elementele de fapt şi de drept să figureze în motivare. Totuşi, când actul comunitar apare
într-un context juridic cunoscut, cerinţa motivării detaliate nu mai este atât de exigentă, cu condiţia
ca acel act să nu introducă un nou element. Identică este soluţia şi pentru cazul în care particularul
căruia i se adresează actul a participat la procedura de adoptare a sa12.
Modul de reglementare a condiţiei motivării acestor acte comunitare ( regulamentul, decizia
si directiva) arată grija deosebită pe care legiuitorul european o prezintă faţă de argumentarea în
raport cu particularii, persoane fizice sau persoane juridice, destinatari ai acestor prevederi a luării
deciziilor la nivel comunitar, decizii, în mod normal, materializate în legislaţie.
3. Publicarea. Notificarea
O cerinţă indispensabilă pentru ca actul comunitar să producă efecte este aceea a publicităţii,
sancţiunea lipsei acesteia fiind nu nulitatea, ci inopozabilitatea actului respectiv.
Forma publicităţii depinde de natura actului. Articolul 235 din T.C.E. reglementează faptul că
actele adoptate potrivit procedurii co-deciziei vor fi întotdeauna publicate în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene, la fel şi regulamentele adoptate de Consiliu ori Comisia europeană sau
directivele adresate tuturor statelor membre. În caz contrar, celelalte directive şi decizii vor fi
notificate destinatarilor lor. Directivele şi deciziile trebuie notificate direct destinatarilor (state
membre, persoane fizice, persoane juridice), prin comunicare efectivă, numai după acest moment
actul în cauză producând efecte juridice. Ulterior, trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene pentru că pot face obiectul controlul legalităţii exercitat de Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene. Publicitatea nu înlătură, însă, obligativitatea notificării.
La fel, acordurile internaţionale sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene,
menţionându-se şi data intrării lor în vigoare.
4. Intrarea în vigoare
Principiul existent în materie este acela al intrării imediate în vigoare. Se poate, însă, în
cazul actelor publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, să se menţioneze o dată
ulterioară publicării de la care intră în vigoare, pentru a lăsa operatorilor economici un termen
suficient de adaptare la noua situaţie juridică ( principiul încrederii legitime). În lipsa unei astfel de
precizări, actul intră în vigoare în termen de 20 zile de la publicarea în Jurnalul Oficial.
5. Punerea în aplicare
În cazul directivelor, trebuie distins între data intrării în vigoare a directivei şi termenul în
care statele membre sunt obligate să transpună directiva în dreptul intern. Aceasta transpunere
priveşte punerea în aplicare a directivei cu scopul de a se obţine rezultatul prevăzut de aceasta.

11
A. Fuerea, op. cit., pg. 125;
12
Hotărârea Tribunalului Penal Internaţional din 18.09.1996, Asia Motor France Group e.a. c. Comisia, cauza T-
387/94, Rec.II-961;

9
Aşadar, doar măsurile de transpunere vor produce efecte directe în ordinea juridică internă. Mai
mult, ea nu îndeplineşte cerinţa necondiţionalităţii, întrucât transpunerea implică o marjă de
apreciere din partea statului membru respectiv. Drepturile şi obligaţiile pentru particulari nu decurg
din directivă, ci din măsurile naţionale de transpunere a sa. Este motivul pentru care a părut
surprinzătoare recunoaşterea de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a efectului direct
al directivei. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene consideră că ar fi incompatibilă cu efectul
constrângător al directivei excluderea, de principiu, a posibilităţii ca obligaţiile pe care le impune
statelor să poate fi invocate de persoanele vizate. În cazul în care directiva obligă statele membre să
adopte un anumit comportament, Curtea de Justiţie consideră că efectul util al directivei militează
pentru recunoaşterea dreptului justiţiabililor de a se folosi de aceasta în justiţie. Un stat membru
care nu transpune directiva în termenul prevăzut nu ar putea să se prevaleze de această omisiune
culpabilă în raport cu particularii.
Regulamentul este, prin natura sa, direct aplicabilă, iar articolul 249 T.C.E., precizează expres
această caracteristică. Curtea, în acest sens, afirmă: „având în vedere natura si funcţiile sale în
sistemul surselor dreptului comunitar, regulamentul produce efecte imediate şi este apt să confere
particularilor drepturi pe care jurisdicţiile naţionale au obligaţia să le protejeze"13.
Decizia comunitară, act individual, poate şi ea să producă efecte directe. Este obligatoriu să
distingem între decizia adresată particularilor şi cea care are ca destinatari statele membre. Prima
categorie produce, fără îndoială, efect direct, particularii putând invoca asemenea decizii în faţa
jurisdicţiilor naţionale. Cu privire la deciziile adresate statelor membre, se poate aplica doctrina,
oricum efectul direct orizontal ar trebui exclus. Atunci când decizia este adresată unuia ori mai
multor state membre, Curtea de Justiţie consideră că trebuie examinat conţinutul deciziei cu scopul
de a se vedea dacă este susceptibilă de a produce efecte directe în raportul dintre destinatarul
actului (autoritatea statală) şi terţi.
Totodată, deciziile Consiliului sau ale Comisiei Europene ce cuprind obligaţii pecuniare în
sarcina particularilor ( de exemplu, amenzile) trebuie puse în aplicare potrivit regulilor procedurale
civile naţionale din statul membru respectiv. Punerea în aplicare este procedura prin care autorităţile
naţionale verifică autenticitatea actelor comunitare. Ele trimit apoi instanţelor judecătoreşti
competente, actul comunitar şi decizia de punere în aplicare, care dispun aplicarea printr-un ordin.
Mai precizăm faptul că suspendarea punerii în aplicare poate fi hotărâtă numai de către C.J.C.E.

13
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, 14.12.1971, Politi s.a.s.c. c. Ministère des Finances de la
République italienne, cauza 43/71, Rec. 1971,

10
3.4. RECOMANDAREA

Recomandările și avizele nu au nici un efect restrângător. Obiectul recomandărilor este de a

invita destinatarii să adopte o anumită conduită. Recomandarea reprezintă, uneori, un substitut
pentru adoptarea unei directive, plecând de la premisa încrederii în autodisciplina destinatarilor săi.
Aceasta nu este lipsită de orice efect juridic, afirmându-se că jurisdicţiile naţionale trebuie să o
folosească ca instrument de interpretare a măsurilor naţionale adoptate pentru punerea lor în
aplicare ori în cazul când recomandarea vine în sprijinul altor măsuri comunitare cu caracter
constrângător14.

Dacă statul omite să ia măsurile recomandate, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

poate să examineze dacă acea recomandare are sau nu are efecte juridice. În situaţia în care luarea în
considerare a recomandării eşuează, destinatarii ei cunosc că va fi tradus conţinutul recomandării
într-un act constrângător din punct de vedere juridic. În alte cazuri, recomandarea implică un cadru
general de acţiune.

3.5. AVIZUL

Acest act comunitar, fără forţă juridică obligatorie, este utilizat pentru a exprima un punct
de vedere şi cu privire la obligativitatea solicitării sale de către instituţiile comunitare, avizul poate fi
obligatoriu ori consultativ.
Avizele obligatorii se împart, din punct de vedere al respectării sale de către solicitant, în:
a) avize consultative, a căror respectare rămâne la latitudinea celui care este obligat
să îl ceară;
b) avize conforme, a căror respectare este obligatorie.
Bineînţeles, avizele facultative nu pot fi decât consultative. Pot da avize toate instituţiile şi
organele comunitare. Sunt multe domenii în care Tratatele obligă Consiliul Uniunii Europene să
solicite avizul Parlamentului European, Comitetului Regiunilor sau Comitetului Economic şi Social, în
momentul când adoptă un anumit tip de legislaţie. Uneori, avizul Parlamentului European are
valoarea de aviz conform, în concluzie, trebuie respectat de Consiliul de Miniştri în momentul
elaborării actului normativ în cauză. Acest tip de aviz este o excepţie de la categoria actelor
facultative din punctul de vedere al obligaţiei respectării lor. Referitor la organele comunitare, ele,
prin natura lor, au caracter tehnic, consultativ, ajutând la luarea deciziilor comunitare, avizul lor este,
în foarte multe cazuri, obligatoriu în ceea ce priveşte solicitarea sa ( în sensul că, dacă nu este cerut
de către Consiliu, actul respectiv va fi anulat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene pentru
motivul existenţei unui viciu esenţial de procedură), dar întotdeauna are caracter consultativ.
Foarte multe avize sunt elaborate de C.J.C.E. a cărei misiune principală prevăzută de cele

14
C.J.C.E., Hotărârea din 13.12.1989, Fond national des maladies professionelles, cauza C-322/88, Rec.I-4407;

11
trei tratate institutive ale Comunităţilor Europene (Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui si Oţelului din 18 aprilie 1951, semnat la Paris, Tratatul instituind Comunitatea Europeană
a Energiei Atomice şi Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, semnate la Roma, în
anul 1957) o reprezintă asigurarea dreptului comunitar în interpretarea şi aplicarea Tratatelor. Un
exemplu foarte cunoscut de aviz este cel din anul 1996, act prin care Curtea s-a pronunţat cu privire
la posibilitatea aderării Comunităţii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, avizul
său a fost negativ.
Nici o dispoziţie din Tratat nu conferă instituţiilor Comunităţii o competenţă generală de a
emite reguli ce au ca obiect drepturile omului ori de a încheia convenţii internaţionale în acest
domeniu.
Respectarea drepturilor omului, este, în concluzie, o condiţie de legalitate a actelor C.E.
Aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar presupune, totuşi, modificări substanţiale
în actualul sistem al C.E. de protecţie a drepturilor omului, în sensul că ar conduce la intrarea
Comunităţii într-un sistem instituţional internaţional distinct, precum şi la integrarea tuturor
dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ordinea juridică comunitară. Ordinea
juridică comunitară reprezintă ansamblul de norme care guvernează raporturile stabilite de
Comunităţile Europene cu următoarele categorii de subiecte de drept: statele membre, statele
nemembre ale comunităţilor Europene, alte organizaţii internaţionale, persoanele fizice şi juridice
care nu aparţin statelor membre ale Comunităţilor Europene. Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene a ajuns la concluzia că dat fiind status-ul actual al dreptului comunitar, Comunitatea
Europeană nu are competenţa să adere la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului15.

IV. CONLCUZII
Dreptul comunitar, ca şi dreptul internaţional public ori naţional, reprezintă un fenomen
politico-juridic, social în esenţa lui, pentru că vizează comunitatea europeană - popoarele şi
resortisanţii săi în ansamblu.

Dorinţa sa de a exprima comportamentele Uniunii, ale instituţiilor sale, ale statelor membre
ori ale persoanelor morale sau fizice prin norme juridice presupune o anumită sistematizare a
relaţiilor reglementate, dar şi o sistematizare specifică a normelor juridice care reglementează aceste
relaţii.

15
„As Community law now stands, the Community has no competence to accede to the European Convention
for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms” – Luxemburg, 28 martie 1996.

12
 Ca formă internă a dreptului, în general, normele juridice reglementate sunt structurate pe
instituţii şi ramuri de drept. Dreptul comunitar nu cunoaşte o sistematizare pe ramuri de drept decât
într-o formă incipientă (de exemplu dreptul societăţilor comerciale). Nu însemnă că nu ar exista o
sistematizare din punct de vedre al formei exterioare (adică izvoarele, fie cele formale sau materiale).
Dimpotrivă şi aici există un specific al dreptului comunitar prin ceea ce numim acquis comunitar,
structurat în prezent pe 30 de capitole. Considerăm că dreptul comunitar va cunoaşte în viitorul
apropiat o dezvoltare a sistematizării pe ramuri, începând chiar cu un drept constituţional european.

13
 V. BIBLIOGRAFIE
 B. Goldman , A. Lyon Caen , Droit commercial europeen, ed. Dalloz , 1983
 A.G. Toth, Legal protection of individuals in European Communities, vol.I, Ed. North Holland
 C. D. Ehlerman, How flexibil is Community law? An unsual approach to the concept of two
speeds, in MLR, vol. I , Nr. 5-6, 1984
 Hotărârea C.J.C.E. din 11.07.1968, Zuckerfabrik Watenstedt, cauza 6/86, Rec. 605
 Andrei Popescu, Dreptul Social European, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, 2006
 A se vedea Raportul Comisiei Europene, Rapport global de suivi sur le degré de préparation à
l`adhésion de l`UE de la Bulgarie et de la Roumanie, COM (2005) 534 din 25 octombrie 2005;
 J. Boulois, Droit Institutionnel des Communautes européennes, Montchrestien, Paris, 6e éd,
1997
 Cauza 9/70, Grad, Rec. 1970; cauza 130/78, Salumnificio di Cornuda, Rec. 1978
 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, 14.12.1971, Politi s.a.s.c. c. Ministère des
Finances de la République italienne, cauza 43/71, Rec. 1971
 C.J.C.E., Hotărârea din 13.12.1989, Fond national des maladies professionelles, cauza C-
322/88, Rec.I-4407

14