UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ȘTIINŢE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII: MANAGEMENT ȘI ADMINISTRAȚIE
EUROPEANĂ

REFERAT LA DISCIPLINA: DREPT PENAL

EUROPEAN

Coordonator,

Prof. univ. dr. Vasile PĂVĂLEANU

Masterand,

Cristian Ionuț SAVITESCU

1
GARANȚIILE GENERALE ALE RESPECTĂRII
DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂȚII

2
CUPRINS
I . INTRODUCERE...................................................................................................................................... 4
II. IZVOARELE PROCESULUI ECHITABIL ÎN CONŢINUTUL NORMATIV AL STANDERDELOR UNIVERSALE,
REGIONALE ŞI ROMÂNEŞTI ÎN MATERIA DREPTURILOR OMULUI ........................................................... 4
III. GARANȚIILE UNUI PROCES ECHITABIL ................................................................................................ 5
IV. PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂȚII ................................................................................................ 8
1. ASPECTE GENERALE ..................................................................................................................... 8
2. APLICĂRI ALE PRINCIPIULUI CONTRADICTORIALITĂȚII ................................................................ 9
3. CAZURI SOLUȚIONATE DE C.E.D.O. ............................................................................................ 10
4. PRACTICA INSTANȚELOR NAȚIONALE ........................................................................................ 14
V. CONCLUZII ......................................................................................................................................... 15

3
 I . INTRODUCERE
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, elaborată
în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950, a intrat
în vigoare în septembrie 1953. În spiritul autorilor săi, este vorba de luarea primelor măsuri
menite să asigure garantarea colectivă a unora din drepturile enumerate în Declarația
universală a drepturilor omului din 1948. Convenția consacră, pe de o parte, o serie de
drepturi și libertăți civile și politice și stabilește, pe de altă parte, un sistem vizând garantarea
și respectarea de către statele contractante a obligațiilor asumate de acestea.

Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai
1994, România a ratificat Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului
(C.E.D.O.), precum și protocoalele adiționale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10. Conform
prevederilor cuprinse în art.11 și 20 din Constituție, Convenția și Protocoalele ei adiționale au
devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate față de acesta, altfel spus C.E.D.O.
și protocoalele adiționale au devenit izvor de drept intern obligatoriu și prioritar, ceea ce, în
plan național, are drept consecință imediată aplicarea convenției și protocoalelor de către
instanțele române, iar în plan internațional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu
privire la hotărârile judecătorești naționale.

II. IZVOARELE PROCESULUI ECHITABIL ÎN CONŢINUTUL

NORMATIV AL STANDERDELOR UNIVERSALE, REGIONALE ŞI
ROMÂNEŞTI ÎN MATERIA DREPTURILOR OMULUI
1. Izvoarele procesului echitabil în conţinutul normativ al standardelor universale în
materia drepturilor omului
a) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
b) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

2. Izvoarele procesului echitabil în conţinutul normativ al standardelor Consiliului

Europei şi ale Uniunii Europene în materia drepturilor omului
a) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
b) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

3. Izvoarele procesului echitabil în conţinutul normativ al altor standarde regionale în

materia drepturilor omului
a) Convenţia americană privind drepturile omului
b) Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor
4. Izvoarele procesului echitabil în conţinutul normativ al standardelor constituţionale
româneşti

Constituţia României din anul 1991 a consacrat în cuprinsul art.21 alin.(1) „Accesul
liber la justiţie” potrivit căruia „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea

4
 drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime”. Această originală consacrare, este
rezultatul adoptării, în cadrul dezbaterilor din cadrul Adunării Constituante, a teoriei
civiliste stabilită de art.3 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare,
potrivit căruia „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede,
sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de
dreptate”. Acest principiu permite accesul la justiţie pentru apărarea universalităţii
drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi. Textul constituţional
revizuit al art.21 alin.(3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor
într-un termen rezonabil a fost preluat din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale şi este apreciat în literatura de specialitate ca o corectă
receptare a evoluţiilor juridice moderne la nivel european şi o punere de acord a protecţiei
juridice garantate drepturilor subiective prin reglementările interne cu cele internaţionale.1

III. GARANȚIILE UNUI PROCES ECHITABIL

Convenţia sistematizează textul art. 6, împărţind garanţiile procedurale în garanţii
generale, prevăzute în primul paragraf, aplicabile oricărei proceduri care intră în câmpul de
reglementare al art. 6 şi în garanţii speciale în materie penală, prevăzute în paragrafele 2 şi 3
ale textului.

Dreptul de acces la un tribunal constituie un element inerent al tuturor garanţiilor

procedurale prevăzute în Convenţie. În lipsa accesului la justiţie, în concepţia Curţii, toate
celelalte garanţii de procedură sunt inutile, întrucât ele se grefează pe liberul acces la o
instanţă.

În materie penală, accesul la justiţie cunoaşte o accepţiune diferită faţă de accesul la

justiţie în materie civilă, implicând mai degrabă dreptul de a supune analizei unui judecător o
acuzaţie de natură penală, decât dreptul de acces la un judecător. Aşadar, în materie penală,
beneficiarul dreptului la un tribunal nu posedă atât dreptul de iniţiativă, cât dreptul ca orice
acuzaţie îndreptată împotriva sa să îşi găsească finalul în faţa unei instanţe. În consecinţă,
Convenţia nu recunoaşte dreptul unei persoane de a angaja o procedură penală judiciară
contra unui terţ. În acelaşi timp, pentru a rămâne tot în domeniul materiei penale, Curtea
impune ca orice soluţie privind o acuzaţie să provină din partea unei instanţe.

Dreptul oricărei persoane de a fi judecat într-un interval de timp rezonabil prezintă,

o importanţă mare pentru o bună administrare a justiţiei, însă importanţa sa se relevă în
special în materie penală, ţinând cont de consecinţele de natură psihică pe care o incertitudine
îndelungată cu privire la soluţia procesului le produce asupra acuzatului.

Punctul de la care curge termenul care trebuie luat în consideraţie pentru a verifica
rezonabilitatea diferă în funcţie de obiectul procedurii. În materie civilă, în principiu, punctul
de la care curge termenul este acela al sesizării instanţei competente.

1
http://www.rsdr.ro/Art-4-1-2009.pdf - accesat la data de 26.12.2018

5
 În materie penală, spre deosebire de domeniul drepturilor şi obligaţiilor civile, foarte
rar este luat în calcul ca punct de plecare momentul sesizării instanţei, de regulă plecându-se
de la un moment anterior acestei date. Cu privire la momentul începerii perioadei care trebuie
luată în considerare, jurisprudenţa Curţii a stabilit că acesta este cel din care bănuielile
îndreptate împotriva reclamantului pot produce urmări importante asupra acestuia, constând
de regulă într-un moment anterior începerii fazei de judecată a procesului.

Art. 6 prevede că orice persoană are dreptul ca pricina sa să fie judecată în public,
Convenţia prevăzând că „ hotărârea trebuie să fie pronunțată în public, dar accesul în sala de
ședință poate fi interzis presei și publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei părți
a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților
la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când
datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiției.2”. Astfel, publicitatea nu este scop în sine, ci un mijloc prin care se poate atinge
obiectivul art. 6: un proces echitabil.

Cu privire la publicitatea pronunţării deciziei, în ciuda unei formulări imperative

Curtea a admis lipsa violării Convenţiei atunci când hotărârea este depusă la o grefă accesibilă
publicului.
Potrivit părţii finale a art. 6 par. 1, regula publicităţii poate suferi excepţii. Chiar dacă
la o primă vedere aceste excepţii se raportează doar la publicitatea pronunţării deciziei, este
unanim admis faptul că excepţiile respective – protecţia moralei, a ordinii publice, a securităţii
naţionale, a intereselor minorilor, a vieţii private a părţilor sau a intereselor justiţiei – se
raportează la întreaga desfăşurare a procedurii.

Pe lângă situaţiile prevăzute expres în art. 6, o altă excepţie de la regula publicităţii,

admisă de către Curte, chiar dacă textul Convenţiei nu o prevede expres, este renunţarea
părţilor. Curtea subsumează valabilitatea renunţării la publicitatea procedurii, la trei condiţii:
renunţarea să fie liber consimţită, să nu aducă atingere unui interes public superior şi să fie
neechivocă

Dreptul la un proces echitabil impune respectarea principiului egalităţii armelor.

Aceasta presupune că orice parte a unei proceduri, indiferent dacă este în materie civilă sau
penală, trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta punctul de vedere în faţa
tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţa de celelalte părţi ale procesului sau faţă
de acuzare.

Contradictorialitatea impune judecătorului să asigure ca orice element susceptibil să

influenţeze soluţia privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părţi.
Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai facultatea de a-şi face cunoscute
elementele pe care se bazează pretenţiile sale, dar şi aceea de a lua la cunoştinţă şi de a discuta
orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influenţa decizia.

2
Art.6 pct.1 și pct.2 - Convenția Europeană a Drepturilor Omului

6
 Dreptul la un proces echitabil impune, în mod evident, motivarea hotărârilor
judecătoreşti. Pentru părţi motivarea hotărârii este esenţială pentru a-şi evalua şansele de
succes ori de a vedea modul în care le-au fost acceptate argumentele şi pe ce s-a bazat
judecătorul în soluţionarea cauzei lor. Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti îşi are
izvorul în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri, să prezinte judecătorului observaţiile
şi argumentele sale, combinat cu dreptul părţilor, recunoscut de Curte, ca aceste observaţii şi
argumente să fie examinate în mod efectiv, iar obligaţia de motivare a hotărârilor este singurul
mijloc prin care se poate verifica respectarea drepturilor menţionate anterior.
Domeniul administrării şi aprecierii probelor este o materie în care statele membre se
bucură de o marjă de apreciere foarte largă, Convenţia permiţând statelor să reglementeze fără
limite semnificative regulile de admisibilitate şi forţa probantă a mijloacelor de probă, Curtea
neavând competenţa de a verifica dacă instanţele naţionale au apreciat corect sau nu probele
administrate în cauză, ci doar de a stabili dacă mijloacele de probă au fost administrate într-o
manieră echitabilă.
Aşadar, în materia administrării probelor, elementul determinant al examenului
efectuat de către instanţa europeană este maniera în care probele sunt prezentate în faţa
judecătorului naţional. Curtea examinează procedura în ansamblul său şi nu se opreşte doar la
un moment punctual pentru a decide încălcarea sau respectarea art. 6.
O altă problemă legată de egalitatea armelor este cea a dreptului persoanei de a asista
la judecată. Acest drept nu este prevăzut în Convenţie nici măcar în materie penală, spre
deosebire de legislaţia majorităţii a statelor membre, însă a fost recunoscut de organele
jurisdicţionale instituite prin Convenţie în anumite situaţii. În materie civilă, s-a admis că
prezenţa părţilor la judecată este un element implicit al egalităţii armelor în acele cauze în
care comportamentul personal al părţilor contribuie esenţial la soluţia dată litigiului, cum ar fi
cauzele privind dreptul la vizită al copiilor de către părinţi divorţaţi sau despărţiţi.
Situaţia este însă sensibil diferită în materie penală. Luând în calcul faptul că dreptul
inculpatul de a fi prezent la judecată este recunoscut în Pactul internaţional relativ la drepturi
civile şi politice şi că art. 6 par. 3 din Convenţie recunoaşte celui acuzat „dreptul de a se
apăra el însuşi”, „dreptul de a interoga martorii” şi „dreptul de a fi asistat gratuit de un
interpret”, Curtea a dedus că prezenţa inculpatului este, în principiu, obligatorie la judecarea
cauzei. Totuşi, cât timp Curtea este constantă în a afirma că în cazul procedurii în apel sau în
recurs art. 6 se aplică cu mai puţină stricteţe decât în cazul judecăţii în primă instanţă, s-a
admis regularitatea unor proceduri de apel sau recurs în care audienţa se desfăşoară fără
participarea celui acuzat. Totodată, s-a decis că statele au obligaţia de a depune diligenţe
rezonabile pentru a verifica, în cazul absenţei acuzatului, motivul acestei absenţe, putând
exista o violare a art. 6 şi atunci când statele l-au judecat pe inculpat în absență, crezând că
acesta a fugit, fără a verifica însă această ipoteză.
Mai recent, Curtea a reţinut o posibilă violare a art. 6 atunci când inculpatul nu a fost
prezent la procesul său penal din motive independente de voinţa sa, iar cererea lui de amânare
până la înlăturarea cauzei ce a impus lipsa sa a fost respinsă.
Aceste dispoziţii constituie expresia conceptului de proces echitabil, similar celui din
ţările anglo-saxone, cunoscut sub denumirea de fair trial. El comandă stabilirea, pe tot
parcursul procesului, a unui ansamblu de reguli de procedură destinate instaurării unui
echilibru între părţile în proces şi aplicarea unei organizări capabile să garanteze independenţa
şi imparţialitatea judecătorilor. Independenţa presupune dispoziţii apte să asigure libertatea de

7
decizie (condiţie de numire, de retribuţie, de desfăşurare a carierei etc.). Imparţialitatea face
apel la calităţile personale ale judecătorului, la rigoarea sa intelectuală şi morală; având
sarcina să aplice legea, el trebuie adesea să o interpreteze nu în funcţie de valorile sale
personale, ci cu o neutralitate care îl îndepărtează de orice concepție şi îl conduce să se
sprijine numai pe elementele determinante ale dosarului.

Aceasta presupune stabilirea unui nucleu de garanţii judiciare privind realizarea

justiţiei, care, de-a lungul timpului au fost sintetizate în conţinutul Constituţiilor şi al
Standardelor universale şi regionale în materia drepturilor omului, sub denumirea de „proces
echitabil” şi mai nou în formularea „dreptul la un proces echitabil”.

Este şi motivul pentru care elemente componente de fond privind procesul echitabil
sau dreptul la un proces echitabil se regăsesc fie în capitolul „Drepturile şi libertăţile
fundamentale”, fie în capitolul „Justiţia” sau „Puterea judecătorească” al Constituţiilor statelor
lumii sau în Standardele universale sau regionale în materia drepturilor omului.

IV. PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂȚII

1. ASPECTE GENERALE

Contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental, atât al dreptului procesual

civil, cât și al dreptului procesual penal, în sensul că în temeiul acestuia, părțile pot să
formuleze cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate
problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului.
Din punct de vedere juridic, contradictorialitatea reprezintă motorul instanței. Procesul
evoluează prin intermediul contradictorialității, prin contradicții succesive, până la hotărârea
care înlătură acea contradicție. Contradictorialitatea opune, dar și unește părțile în proces,
deoarece niciuna dintre părți nu poate face nimic în instanță decât sub privirile celeilalte.
În Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este
exprimat în mod direct acest principiu, el figurând alături de egalitatea armelor, motivarea
hotărârilor și dreptului acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina, printre
garanțiile implicite ale desfășurării echitabile a procesului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dreptul la o procedură
contradictorie implică posibilitatea pentru părțile unui proces de a lua la cunoștință de toate
piesele și observațiile prezentate judecătorului, chiar și cele care ar proveni de la un magistrat
independent, de natură să-i influențeze decizia și de a le discuta.
Contradictorialitatea nu impune însă obligația instanței de a permite, în cadrul unei
proceduri scrise, ca fiecare parte să răspundă la orice memoriu al părții adverse, pentru că

8
astfel s-ar ajunge la un perpetuum mobile de răspunsuri și contra-răspunsuri, existând
obligația ca fiecare parte să aibă posibilitatea să își dezvolte argumentele cel puțin într-un
memoriu.
Respectarea dreptului la un proces echitabil impune ca procurorul să aducă la
cunoștință apărării toate mijloacele de probă administrate în favoarea sau defavoarea
acuzatului.
Referindu-se la legislațiile naționale, instanța europeană a făcut precizarea că
respectarea acestei exigențe (contradictorialitatea), poate fi realizată în diferite moduri, însă
indiferent de metoda stabilită, trebuie să se garanteze că „partea adversă” este înștiințată de
depunerea observațiilor și are posibilitatea să le comenteze. În literatura juridică se atrage însă
atenția că instanța nu este îndreptățită, în temeiul principiului contradictorialității, să introducă
terți în proces, acest drept avându-l doar părțile în proces.
Deși principiul contradictorialității este strâns legat de principiul egalității armelor,
este necesar de făcut distincția dintre cele două, iar această distincție este realizată atunci când
este vorba de „obligația de comunicare a pieselor dosarului”. Astfel, dacă absența
comunicării unei piese se raportează numai la una dintre părți, în timp ce cealaltă parte a
cunoscut-o, Curtea examinează situația creată „prin prisma egalității armelor” (care impune
tratarea egală a părților în ceea ce privește luarea la cunoștință despre toate piesele de la
dosar, de natură a conduce la soluția pe care o va pronunța instanța). Dacă, dimpotrivă,
amândouă părțile au fost private, în aceeași măsură, de posibilitatea de a lua la cunoștință de
conținutul unei informații utile produse judecătorului, fără ca ele să fie în măsură să le
discute, această situație va fi discutată pe terenul principiului contradictorialității, cu
exigențele sale.3

2. APLICĂRI ALE PRINCIPIULUI CONTRADICTORIALITĂȚII

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut și aplicări în cazuri concrete,

referitoare la aspecte diverse, printre care: prezența personală a inculpatului la judecată,
modul de prezentare și discutare a probelor în instanță, judecata în lipsă, ivirea martorilor
anonimi și a agenților provocatori ș.a.
Dreptul la un „proces public” garantat de art. 6 prg.1 implică în mod necesar dreptul la
o „şedinţă de judecată”. Principiul unui proces public are o importanţă deosebită în cauzele
penale, în care acuzatul trebuie, în principiu, să poate să se prezinte în primă instanţă. Este

3
Vasile Păvăleanu, Drept penal european, Ed. Lumen, Iași, 2018, p. 253

9
necesar ca acuzatul să își poată exercita anumite drepturi și anume dreptul „să se apere el
însuşi”, „să întrebe sau să solicite audierea martorilor” şi „să fie asistat în mod gratuit de un
interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere”, iar acest lucru se poate
realiza numai în cazul în care el este prezent la proces.
Obligaţia de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de şedinţă este unul
dintre elementele esenţiale ale art. 6. Deşi o procedură care se desfăşoară în absenţa
inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, se produce totuşi o denegare
de justiţie atunci când asupra cauzei unui individ condamnat în absență nu se poate pronunţa
ulterior decât o instanţă, după ce acesta va fi audiat, cu privire la temeinicia acuzaţiei în fapt şi
în drept, atunci când nu s-a stabilit că a renunţat la dreptul de a se prezenta şi de a se apăra sau
că a avut intenţia de a se sustrage justiţiei.
În situația în care instanţa de apel sau de recurs trebuie să examineze o cauză în fapt şi
în drept şi să procedeze la o apreciere globală privind vinovăţia sau nevinovăţia, instanţa nu
poate să se pronunţe cu privire la acest aspect fără să aprecieze direct elementele de probă
prezentate în persoană de inculpat, care ar dori să probeze că nu a comis actul care ar putea
constitui o infracţiune.
Curtea a subliniat ca nici o dispoziție din Convenția europeană a drepturilor omului nu
reglementează regimul probelor. Așa încât, nu se poate exclude, admisibilitatea unei probe
care a fost utilizată fără respectarea dispozițiilor normelor naționale în materie, revenind
jurisdicțiilor interne sarcina de a aprecia elementele de probă obținute și pertinența acestora.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are însă competența să cerceteze procedura în
ansamblul ei, inclusiv cu privire la modul de administrare a probelor, spre a verifica dacă au
fost sau nu respectate garanțiile instituite prin art.6 din Convenție.
Cu privire la mijlocul de probațiune al expertizei, Curtea s-a pronunțat în sensul că
respectarea principiului contradictorialității, precum și a celorlalte exigențe pentru
asigurarea unui proces echitabil, privesc toate dezbaterile care au loc în fața unui tribunal4
(instanță de judecată) așa încât și atunci când instanța desemnează un expert, părților trebuie
să li se asigure posibilitatea de a asista la discuțiile pe care le conduce expertul sau de a li se
comunica piesele pe care acesta le folosește. Important este faptul ca părțile să participe la
procedura contradictorie desfășurată în fața instanței.

3. CAZURI SOLUȚIONATE DE C.E.D.O.

4
Vasile Păvăleanu, Drept penal european, Ed. Lumen, Iași, 2018, p. 257

10
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut aprecieri notabile cu privire la
asigurarea şi respectarea principiului contradictorialităţii în cadrul procedurilor judiciare,
pentru ca părţile litigante să beneficieze de un proces echitabil astfel cum impun exigenţele
art. 6 din Convenţie.
S-a arătat că jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. relevă că, atunci când un document nu
a fost comunicat nici uneia dintre părţi, egalitatea de arme nu este încălcată, însă în situaţia în
care un document este comunicat numai uneia dintre părţi, cealaltă va fi în dezavantaj,
neputând să îşi prezinte cauza sau să îşi exercite dreptul la respectarea contradictorialităţii în
aceleaşi condiţii. Nu este vorba numai de documente ce ar putea fi probe în dosar, ci şi de alte
documente, care pot conţine numai o analiză juridică a cauzei.

 Comunicarea cererii de chemare în judecată/cererii modificatoare a acțiunii introductive

În cauza Oldrich Baca c. Republicii Cehe[12], Curtea a reamintit că echitatea unui proces
trebuie examinată în ansamblu fiind posibil ca o instanţă superioară să poată, în anumite
cazuri să îndrepte încălcarea Convenţiei de către instanţele inferioare. În speţa în cauză,
reclamantului nu i se comunicase modificarea acţiunii de către partea adversă, neputând lua la
cunoştință de această modificare decât în momentul adoptării hotărârii.

Cu toate acestea, Curtea a reţinut că reclamantul a introdus apel contra acestei hotărâri, apel în
care a putut să-şi expună toate argumentele pertinente cu privire la obiectul modificat al
procesului, întrucât în acel stadiu procesual reclamantul avea deja la dispoziţie elementele
care nu-i fuseseră cunoscute anterior, iar instanţa de apel a avut posibilitatea de a examina
argumentele sale în această privinţă.

 Comunicarea întâmpinării

În cauza Steck-Risch şi alţii c. Lichtenstein[13], Curtea reţine că reclamanţii au fost părţi

ale unei acţiuni intentate contra unei municipalităţi. În apel, întâmpinarea municipalităţii nu a
fost comunicată reclamanţilor înainte de ultima înfăţişare, iar apelul a fost respins. Recursul
din faţa Curţii Constituţionale a fost respins, de către un complet de judecată din care făcea
parte H.H., un judecător care a avea o firmă de consultanţă juridică împreună cu preşedintele
completului de judecată.

Curtea a constatat existenţa unei atingeri importante a principiului contradictorialităţii şi a

egalităţii armelor, rezultată din faptul că reclamanţii nu au avut posibilitatea de a contesta
argumentele din memoriul celeilalte părţi, întrucât nu au cunoscut conţinutul acestuia.
Atingerea nu a putut fi reparată în faţa Curţii Constituţionale, care nu putea analiza afacerea
sub toate aspectele de drept şi de fapt. De aceea, art. 6 a fost violat.

 Comunicarea răspunsului la întâmpinare

În cauza Asnar c. Franţei[14], Curtea reţine că reclamantul a fost parte în cadrul unei
proceduri judiciare în faţa instanţelor franceze, câştigând în prima instanţă. La dosarul de
recurs, avocatul acestuia a luat act de faptul că partea adversă, în speţă Ministerul Educaţiei
(recurent-pârât) a depus un răspuns la întâmpinare care nu a fost însă comunicat

11
 reclamantului, deşi avea incidenţă mare cu privire la soluţionarea litigiului, întrucât punctele
prezentate reprezentau o părere cu privire la temeinicia pretenţiilor reclamantului fără ca
acesta din urmă să fi avut cunoştinţă despre aceasta.

Curtea a apreciat că principiul contradictorialităţii ar fi impus ca reclamantului să i se fi oferit

posibilitatea de a depune la dosar o replică la “memoriul” respectiv sau măcar să fi fost
informat pentru a decide dacă trebuia sau nu să răspundă.

 Comunicarea apelului

În cauza Beer c. Austriei[15], Curtea reţine că în cadrul procedurilor judiciare

interne apelul părţii adverse nu a fost comunicat reclamantei, aceasta nu fusese informată de
apel prin niciun alt mijloc, astfel că s-a aflat în imposibilitate să reacţioneze la el. De aceea,
necomunicarea apelului şi lipsa oricărei oportunităţi de a răspunde au condus la încălcarea
dreptului reclamantei la un proces echitabil.

 Comunicarea recursului

În cauza Gaspari c. Sloveniei[16], reclamanta s-a plâns de lipsa posibilităţii de a participa la

procedurile judiciare desfăşurate în faţa instanţei de recurs, nefiind citată şi neprimind copii
de pe recursurile părţilor adverse pentru a putea răspunde la ele.

Curtea a considerat că reclamanta avea un interes legitim să primească copii de pe recursurile

părţii adverse, numai reclamantei revenindu-i dreptul să aprecieze dacă un document depus la
dosar impunea sau nu comentarii din partea acesteia, astfel că s-a constatat încălcarea
dreptului reclamantei la un proces echitabil.

 Comunicarea altor înscrisuri depuse la dosar

În cauza Baumet c. Franţei[17], reclamantul se plângea de faptul că unele acte şi

documente depuse la dosarul de fond nu i-au fost comunicate, recursul fiindu-i respins cu
motivarea că actele respective nu conţineau elemente noi iar prima instanţă nu se bazase pe
aceste acte pentru a soluţiona cauza.

În cadrul procedurii în faţa C.E.D.O., Guvernul a argumentat de asemenea că reclamantul

avusese dosarul cauzei la dispoziţie iar documentele respective fuseseră depuse la dosar astfel
încât avea posibilitatea de a lua la cunoştinţă şi de a depune punctul de vedere înainte ca
prima instanţă să se pronunţe.

Cu toate acestea, Curtea a constatat încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil,

reţinând, printre altele, că de vreme ce dispoziţiile legale erau în sensul că reclamantul trebuia
informat de depunerea unor documente într-un termen de 15 zile de la depunere, nu i s-ar
putea cere reclamantului sau reprezentantului său să se informeze în mod regulat, adică în
fiecare săptămână, timp de mai multe luni, dacă la dosarul cauzei au fost sau nu depuse noi
documente pentru a decide dacă, pe baza acelor noi documente, trebuie să prezinte observaţii
sau să intervină în procedură din faţa instanţei.

În cauza Oral c. Turciei (nr. 2)[18], Curtea a reţinut încălcarea dreptului reclamantului la un
proces echitabil, întrucât în faţa instanţelor interne acestuia nu i-a fost comunicat raportul de
expertiză pe care de altfel instanţa şi-a fundamentat hotărârea, conferindu-i o importanţă

12
sporită. În măsura în care raportul respectiv nu îi fusese comunicat reclamantului, acesta nu a
putut să îşi exprime punctul de vedere cu privire la raport pentru a-l critica.

Curtea reaminteşte şi în această cauză faptul că nu se putea cere reclamantui sau

reprezentantului său să se informeze regulat, în cursul întregului proces, de eventuala
depunere la dosar a unor documente pentru a fi în măsură să îşi expună punctul de vedere
asupra lor.

În cauza Walson c. Norvegia[19], Curtea a reţinut că în 1986, cei doi reclamanţi au cumpărat
o proprietate cu preţul de o coroană norvegiană şi au obţinut un credit bancar imobiliar de 2,8
milioane de coroane pentru a renova proprietatea. Contractul de credit permitea băncii ca, în
cazul neplăţii ratelor de credit, să poată să vândă silit imobilul pentru a-şi recupera banii.
Întrucât reclamanţii nu au plătit după un timp ratele, a urmat un proces pe care l-au pierdut. În
cadrul acestei proceduri, instanţa de recurs a pronunţat soluţia dupa ce a primit unele
observaţii scrise din partea băncii, observaţii care nu au fost niciodată comunicate
reclamanţilor.

Curtea a considerat că reclamanţii aveau un interes legitim să primească copii după

observaţiile depuse de către cealaltă parte a procedurii, iar imposibilitatea de a răspunde
acelor observaţii, care a fost determinată de omisiunea comunicării, i-a plasat într-o situaţie
dezavantajoasă faţă de bancă. De aceea art. 6 a fost violat.

În cauza Spang c. Elveţia[20], Curtea a reţinut că reclamantul, cetăţean american, a lucrat

pentru o societate elveţiană şi a cotizat în cei doi ani de contract la fondul de pensii al
societăţii. După ce societatea în cauză i-a reziliat unilateral contractul, fondul de pensii i-a
returnat doar o parte din bani, pe motiv că înţelegerea părţilor nu a fost dusă la bun sfârşit.
Acţiunea în instanţă a fost respinsă după ce instanţa de recurs a cerut opinia oficiului federal
al asigurărilor sociale, pe care reclamantul nu a cunoscut-o.

Ţinând cont de importanţa observaţiilor provenind de la autoritatea de supraveghere federală,

specializată în asigurări sociale, ce nu a fost parte în procedura litigioasă, Curtea consideră că
nu s-ar putea afirma că instanţa elveţiană nu ar fi ţinut cont de opinia organului federal. De
aceea, Curtea apreciază că documentul în discuţie a avut un oarecare efect asupra deciziei
instanţei supreme.

Părţile litigiului trebuie să aibă posibilitatea de a estima dacă un act al dosarului merită
anumite comentarii din partea lor. În aceste condiţii, Curtea a constatat că dreptul la o
procedură contradictorie a fost violat.

În cauza Ressegatti c. Elveţia[21], Curtea a reţinut că în cadrul judecării recursului

reclamanţilor, instanţa a omis să le mai trimită observaţiile părţii adverse, considerând că
acestea nu conţin niciun argument nou faţă de cele deja expuse în cadrul procedurii în faţa
instanţei de fond. Curtea subliniază că o astfel de optică ignoră principiul contradictorialităţii
procedurii care impune ca orice parte să poată lua cunoştinţă de orice argument şi act provenit
de la partea adversă şi să aibă posibilitatea de a răspunde argumentelor avansate de către
acestea. De aceea, art. 6 a fost violat.

13
4. PRACTICA INSTANȚELOR NAȚIONALE

Instanţele naţionale, în majoritate, receptează optica Curţii de la Strasbourg, tratând cu

seriozitate şi responsabilitate necesitatea asigurării şi respectării principiului
contradictorialităţii în cadrul litigiilor deduse spre soluţionare, evitând ca dreptul părţilor la un
proces echitabil să fie afectat. Astfel:

Prin decizia civilă nr. 1049 din 10 noiembrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia[22], a
statuat că prin necomunicarea unei copii de pe acţiune, partea recurentă a fost privată de un
proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din CEDO şi a fost încălcat principiul
contradictorialităţii, care constă tocmai în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu
toate elementele cauzei, de a formula cereri, propune şi administra probe şi de a formula
concluzii, cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare
a litigiului.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 317/C/07.10.2009, Curtea de Apel Constanţa[23] a

reţinut că soluţionarea cauzei în prima instanţă s-a făcut cu încălcarea dreptului la apărare al
Statului Român, cât şi cu privire la nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi al
egalităţii armelor în procedura jurisdicţională desfăşurată în prima instanţă, întrucât după
comunicarea acţiunii iniţiale către pârâtul Statul Român şi, respectiv, după depunerea
întâmpinării şi administrării probatoriului în dovedirea pretenţiilor, reclamanţii au depus
o cerere modificatoare în care au solicitat angajarea răspunderii statului pentru evicţiune,
cerere care însă nu s-a comunicat pârâtului, pentru ca acesta să îşi expună punctul de vedere
cu privire la natura cererii în cauză.

Totodată, prin decizia civilă nr. 608 din 1 iulie 2008, Curtea de Apel Craiova[24] a reţinut
că, în situația în care intimatul din dosarul de apel a depus întâmpinare, soluționarea cauzei
fără comunicarea întâmpinării, încalcă dreptul la apărare al apelantului, fapt ce atrage casarea
deciziei dată în apel.

În speță, s-a apreciat că dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor

procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc
şi oferă posibilitatea părţilor de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia
pretenţiilor adversarului. În această accepţiune, este inclusă şi întâmpinarea ce a fost depusă la
dosarul de apel de către intimat, iar instanţa, interpretând greşit dispoz. art. 118 Cod pr. civ., a
soluţionat procesul, deşi apelantul nu a fost prezent şi nu era asistat de avocat, astfel că se
impunea acordarea unui termen pentru comunicarea întâmpinării. Prin această modalitate de
soluţionare s-a încălcat grav dreptul la apărare al apelantului, dar şi la un proces echitabil, aşa
cum este definit el în art. 21 din Constituţie şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acelaşi sens, prin decizia din 3 august 2010, Tribunalul Buzău[25] a statuat că instanţa
fondului în măsura în care a procedat la soluţionarea cauzei încă de la prima zi de înfăţişare
din 17.11.2009 în condiţiile în care la termenul din 22.09.2009 cauza a fost amânată din
motive neimputabile petentului şi fără ca acestuia să i se comunice întâmpinarea şi actele
ataşate, depuse de intimat, la data de 9.09.2009, instanţa fondului i-a încălcat dreptul la
apărare, dar şi dreptul la un proces echitabil.

De altfel, prin decizia nr. 21/C/2008, Curtea de Apel Constanţa[26] a reţinut că instanţa de
fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi al egalităţii armelor în procesul civil, întrucât
nu a permis reclamantei să ia cunoştinţă şi eventual să conteste expertiza contabilă efectuată

14
în cauză, în timpul desfăşurării procedurii judiciare, ci după încheierea dezbaterilor şi
audierea concluziilor părţii adverse, a dispus comunicarea raportului de
expertiză reclamantului, amânând pronunţarea hotărârii timp de 7 zile.

În fine, prin decizia nr. 1852 din 14 mai 2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[27] a
statuat că este încălcat principiul contradictorialităţii, iar hotărârea astfel pronunţată este lovită
de nulitate, atunci când instanţa, primind după închiderea dezbaterilor un set de acte, pe care
nu le-a pus în discuţia părţilor, pronunţă hotărârea pe baza lor.5

V. CONCLUZII

Pentru a realiza contradictorialitatea în materie procesuală penală, statele sunt obligate

să își regleze procedurile interne, astfel încât probele existente să fie produse în cadrul
audienței publice, pentru a putea face obiectul dezbaterii contradictorii între acuzator și
inculpat, în fața judecătorului.
Nu există, neconcordanţe de semnificaţie juridică a contradictorialităţii între
dispoziţiile Convenţiei şi dispoziţiile din legea naţională şi, faţă de garanţiile pe care aceasta
din urmă le instituie pentru asigurarea contradictorialităţii, sunt toate premisele ca, prin
hotărârile pronunţate, instanţele naţionale să nu se facă vinovate de încălcări ale dreptului la
un proces echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialităţii.
Principiul contradictorialităţii a dat naştere, la nivel european, unei jurisprudenţe nu
doar vaste ci şi foarte interesante, jurisprudenţă care a influenţat evoluţia legislaţiei româneşti,
reflectându-se atât în modificările survenite de-a lungul timpului cât şi în modificările ce se
prefigurează în Noul Cod de procedură penală.
Deşi totul este relativ în justiţie, respectarea principiului contradictorialității cât și cel
al egalității armelor, vitale pentru un proces echitabil, are rolul de a spori încrederea
justiţiabilului în actul de justiţie.

5
https://www.juridice.ro/241410/principiul-contradictorialitatii-in-jurisprudenta-cedo-optica-doctrinei-si-a-
instantelor-nationale.html accesat la data de 30.12.2018

15