Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Drept

LUCRARE DE LICENȚĂ
Analogia în dreptul penal

Absolvent:
Tamaș Că tă lin-Andrei

Coordonator științific:
Lect. univ. dr. Daniel Nițu

Cluj-Napoca
2020
 Abrevieri

alin. alineat
apud citat după…/ prin intermediul…
art. articolul
C. Ap. Curtea de Apel
C. civ. Codul civil
CCR Curtea Constituțională a României
CDP Caiete de drept penal
CEDO Convenția europeană a drepturilor omului
C. pen. Codul penal
C. pen. 1969 Codul penal 1969
CPI Curtea Penală Internașională
C. pr. pen. Codul de procedură penală
coord. Coordonator
CSJ Curtea Supremă de Justiție
DCC Decizia Curții Constituționale
dec. decizia
dec. pen. decizia penală
Dreptul Revista Dreptul
Ed. Editura
ed. ediția
etc. et cetera
hot. hotărârea
H. G. Hotărârea Guvernului
ibidem aceeași operă, dar altă pagină
idem aceeași operă și aceeași pagină
infra mai jos
lit. litera
M. Of. Monitorul Oficial
nr. numărul
op. cit. opera citată
O.U.G. Ordonanța de Urgență a Guvernului
p./ pp. pagina/ paginile
paragr. paragraful
pct. punctul
RDPen. Revista de drept penal
RIL Recurs în interesul legii
RRD Revista Română de Drept
s. n. Sublinierea noastră
supra mai sus
Trib. Tribunalul
Trib. Jud. Tribunalul Județean
urm. următoarele
Vol. Volumul
 Cuprins

1. De ce analogia? ……………………………………………………………. 5
2. Despre principiul legalității în general ………………………………….. 6
3. Analogia în dreptul penal ……………………………………………..... 13
3.1. Definiție ………………………………………………………….. 13
3.2. Delimitări ………………………………………………………… 14
3.3. Analogia în sistemele totalitare …………………………………... 19
3.4. Originea analogiei. Cutuma și morala ……………………………. 22
3.5. Lipsa previzibilității: sursă a analogiei? ………………………….. 27
3.6. Distincții. Interpretarea prin analogie și extinderea aplicării legii prin
analogie. Interpretarea evolutivă. Suplimentul analogic. Analogia legii și
analogia dreptului. Relevanță ………………………………………………... 30
3.7. Suport legal ………………………………………………………. 36
3.8. Tipologie …………………………………………………………. 38
4. Analogia în defavoarea inculpatului ……………………………………. 39
4.1. Jurisprudența CEDO în materie ………………………………….. 39
4.2. Formele analogiei în defavoarea inculpatului ……………………. 42
4.3. Exemple de analogie in malam partem …………………………... 46
5. Analogia în favoarea inculpatului ……………………………………… 66
5.1. Condițiile de admisibilitate ale analogiei in bonam partem ……… 69
5.2. Situații în care operează analogia in bonam partem ……………… 70
6. Clauzele legale de analogie …………………………………………….. 76
6.1. Lex certa sau lex stricta? …………………………………………. 76
6.2. Clauzele legale de analogie cu caracter omogen …………………. 78
6.3. Clauzele legale de analogie cu caracter eterogen ………………… 80
6.4. Delimitări ………………………………………………………… 83
7. Scurte considerații despre interpretarea legii penale și analogie…… 86
8. Concluzii ………………………………………………………………….. 93
Bibliografie ………………………………………………………………….. 94
 1. De ce analogia?

Orice abordare a dreptului penal implică o cunoaștere aprofundată a principiului

legalității incriminării și pedepsei. Fără de acesta, materia penală nu poate apărea decât ca un
instrument represiv care lipsește de orice conținut securitatea cetățeanului, care se vede
judecat într-un sistem în care nu întelege ce i se întâmplă. Așadar, lipsa exigențelor pe care le
impune în dreptul penal principiul legalității dă naștere unui scenariu kafkian. De aceea,
legislațiile contemporane ale statelor democratice au făcut din acest principiu, uneori
consacrat la nivel constituțional, cea mai importantă garanție a libertății cetățeanului ce se
confruntă cu organele justiției penale.
Dintre toate componentele principiului legalității, am ales componenta lex stricta
întrucât ni se pare că, dintre toate implicațiile pe care acest principiu le presupune, ea a rămas
cea mai spinoasă. Astfel, în epoca noastră, cu greu, dacă nu cumva imposibil, s-ar putea găsi
juriști care sa încalce accepțiunea incipientă a accesibilității legii penale, respectiv exigența
ca fapta să fie prevăzută de lege, după cum foarte puțini credem că sunt aceia care ar nesocoti
exigența previzibilității, deși aceasta incubă cu precădere legiuitorului. În schimb, nu se poate
afirma același lucru despre interpretarea strictă a legii penale, deși, după cum vom expune în
cele ce urmează, această interpretare prin analogie este deseori determinată de lipsa
previzibilității legii ori chiar de nerespectarea exigenței accesibilității.
Mai mult decât atât, am ales analogia pentru că, spre deosebire de celelalte
componente ale principiului legalității, ea reprezintă o adevărată provocare pentru noi. Dacă
problema acccesibilității legii penale ni se pare tranșată, problema extinderii prin analogie a
legii penale este, credem, un exercițiu care nu alcătuiește doar conținutul unei simple teze de
licență, ci, mai mult decât atât, reprezintă un subiect pe care, aprofundându-l, simțim că
evoluăm și noi odată cu scrierea acestei lucrări.

5
 2. Despre principiul legalită ții în general

1. Omul a fost și este o ființă eminamente socială. Deseori, unele dintre trebuințele
sale elementare nu pot fi satisfăcute decât în cadrul unui grup social.
Conviețuirea în societate vine însă cu anumite îngrădiri ale libertății 1 persoanei,
îngrădiri care înlesnesc traiul în comun. Așa, de pildă, pentru a da cel mai grăitor exemplu,
nimănui nu îi este îngăduit să îl ucidă pe celălalt decât în anumite circumstanțe speciale,
justificate tot prin stabilitatea traiului în comun (spre exemplu, legitima apărare). 
Dacă este vorba, ca în exemplul dat, de atingeri grave aduse orânduirii sociale, se
justifică atitudinea organelor abilitate ale societății de a adopta o conduită represivă la adresa
agentului care și-a îngăduit să nesocotească normele respective. 
Dar nerespectarea căror norme antrenează intervenția organelor penale? Întrebarea nu
este tocmai una inocentă, întrucât cu greu s-ar găsi o persoană cu studii juridice care să nu fi
fost măcar o dată întrebată: „Dacă fac cutare lucru, pot ajunge la închisoare?"
Răspunsul la întrebările de acest gen nu poate depinde de organul chemat să aplice
legea, ca în faza embrionară a dezvoltării societății umane, întrucât s-ar crea un climat de
nesiguranță în rândul cetățenilor care vor șovăi să adopte anumite conduite, poate chiar
legitimate moral, tocmai de teama de a nu fi sancționați. 
De aceea, societatea a simțit nevoia unui cod de legi din care să reiasă ceea ce le este
îngăduit oamenilor să facă și ceea ce nu. Aceste norme trebuiau să fie scrise și aduse la
cunoștința tuturor. 2
Îndeplinirea acestui deziderat nu a rezolvat însă problema nesiguranței cetățenilor,
întrucât nu a fost suficient ca legea să fie scrisă și publicată, ci ea trebuia să se facă și
pricepută de destinatarii ei. De pildă, este, de facto, o identitate de situație între cazul în care
nu există nicio normă și acela în care norma existentă ar dispune că „atingerile grave aduse
1
Libertatea ca act de voință.
2
De altfel, este de presupus că primele legi scrise erau formulate în stilul codului lui Hamurabi sau în stilul
poruncilor creștine (să nu furi, să nu râvnești la femeia altuia etc.). A se vedea G. Antoniu, Unele reflecții asupra
conceptului de incriminare și conceptului de infracțiune, în RDPen. 4/2010 p.10.

6
orânduirii sociale se pedepsesc.” Așadar, pe lângă faptul că legea trebuia să existe și să fie
publicată, ea trebuia să prevadă clar conduita pretinsă membrilor societății. 
Fiind respectate aceste două exigențe descrise până acum, societatea părea că și-a
găsit făgașul spre o dezvoltare durabilă.
Cu toate acestea însă, în activitatea de aplicare a legii s-a ivit o nouă problemă 1: în
fapt, Ion a constrâns-o pe Maria să întrețină un raport sexual oral. Judecătorul, fiind sesizat
cu pricina, constată că nu există decât o singură lege care să trateze problema, lege care
grăia astfel: „Cel care va fi prins cu ștromeleagul învârtoșat  primprejurul părților fătătoare
ale muierii, i se va tăia scârbavnicul mădular spre veșnica lui nefolosire." 2 Anticipând că o
să fie condamnat și fiind terifiat de pedeapsa prevăzută de lege, Ion se apară afirmând că a
studiat legea și înadins nu s-a apropiat de „părțile fătătoare”ale victimei. Judecătorului nu i-
a rămas decât să aprecieze ca justă apărarea inculpatului.3
Domnitorul, auzind aceasta, s-a revoltat și s-a hotărât să dea o lege prin care să
afirme răspicat că un act precum cel al lui Ion se pedepsește în același mod. Ion, pus din nou
în încurcătură, s-a apărat spunând că el s-a conformat întocmai cerințelor legii de până
atunci și că orice lege nouă care l-ar pedepsi ar fi în contradicție cu rațiunea. Mai mult decât
atât, pentru a descrie exact ceea ce simte, Ion a comparat situația sa cu cea în care s-ar afla
domnitorul în cazul în care urmașul la tron al acestuia ar da o lege prin care ar spune că toți
cei care au purtat sceptrul domnesc până atunci vor fi arși pe rug. Profund mișcat, cu atât
mai mult cu cât se înscria în cercul domnitorilor luminați ai vremii, legiuitorul a lăsat în
vigoare dispoziția nou introdusă pentru a pedepsi faptele de acest fel care se vor mai comite,
însă l-a iertat pe Ion. 
Aceste patru elemente –accesibilitatea, previzibilitatea, interdicția folosirii analogiei și
interdicția aplicării retroactive a legii penale– redate de cele patru situații mai sus expuse
reprezintă cei patru piloni ai principiului legalității, „cucerire a dreptului penal modern”, așa
cum îl numea profesorul Vintilă Dongoroz.4

1
Aceste câteva rânduri care urmează reprezintă rodul pur al imaginației autorului, care se complinește cu o
viziune sinoptică asupra evoluției istorice.
2
Dispoziție în vigoare în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (1709-1730). De altfel, un exemplu de o astfel
de pedeapsă pentru o faptă similară ne este oferit „pe viu” de către regizorul Radu Jude în pelicula “Aferim!”,
relativă la perioada fanariotă.
3
Trecând peste necesitatea descrierii faptei în acest mod, pentru a reda cât mai succind componentele
principiului legalității, trebuie afirmat că istoria Evului Mediu oferă numeroase exemple de analogii si pedepse
discreționare.
4
V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediției din 1939),Ed. All Beck, București, 2000, p. 38.

7
 2. În varianta sa embrionară1, principiul legalității s-a cristalizat în jurul unor idei
„luminate” din perioada premergătoare Revoluției Franceze 2 și a apărut ca o reacție la
sistemul plin de incertitudini juridice pe care îl presupunea societatea feudală, în care
judecătorii stabileau și aplicau în mod arbitrar infracțiunile și pedepsele pentru acestea. 3 Așa
fiind, un reputat iluminist, Cesare Beccaria, afirma că „fiecare cetățean trebuie să știe că
poate face tot ceea ce nu este împotriva legilor" 4 și că „numai legile pot stabili pedepsele în
funcție de infracțiune, iar căderea acestora o are legislatorul, care reprezintă întreaga societate
unită prin contractul social”.5 
Principiul legalității incriminării și pedepsei se traduce prin adagiile latine „nullum
crimen sine lege" și „nulla poena sine lege."6 Aceasta înseamnă că nicio faptă nu poate avea
caracter infracțional dacă nu există o normă penală care să o prevadă ca atare, precum și că
nicio sancțiune nu poate fi stabilită și aplicată decât dacă aceasta era prevăzută de lege la data
la care fapta a fost săvârșită7. Însă, așa cum se știe, aceste reguli nu epuizează conținutul
principiului legalității, întrucât, așa cum vom vedea, nu este suficient ca legea să existe, ci ea
trebuie adusă la cunoștința destinatarilor ei8, întrucât o lege adoptată, iar apoi aruncată într-un
sertar, nu are nicio valoare juridică. Tot astfel, legiuitorul trebuie să apeleze la noțiuni clare în
elaborarea normei, astfel încât destinatarii ei să se poată conforma întocmai voinței legii. 9 Nu
în ultimul rând, legea trebuie să existe anterior săvârșirii faptei, pentru că destinatarul normei
este răspunzător pentru faptele sale numai în raport cu dreptul pozitiv (principiul
neretroactivității legii penale).10

1
Este adevărat că unii autori văd reflexe ale principiului legalității în Antichitate și în Evul Mediu precoce. A se
vedea L. Stănilă, Principiul legalității: de la lex scripta la lex certa, în Analele Universității de Vest din Timișoara
61(2018), p. 70. Credem însă că viziunea pe care o avem astăzi asupra principiului legalității nu își extrage seva
din acea perioadă, unde chiar legea amintită de autoarea citată autoriza cutuma. 
2
O importantă cucerire a acestei mișcări sociale este adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului și
Cetățeanului, care statua în art. 8 că „Nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate
anterior infracțiunii și legal aplicate."
3
A. Iordăchescu, Unele considerații privind previzibilitatea legii penale, in CDP 3/2012, p. 87.
4
C. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 79.
5
Ibidem, p. 53
6
Este, de altfel, și distincția cu care operează Codul penal roman, tratând în mod distinct cele două
componente.
7
F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 35.
8
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. didactică și pedagogică, București, 1971, p. 145. Cunoașterea legii
de către cetățeni constituie o garanție împotriva arbitrariului și a injustiției, afirmă autorul.
9
Această exigență nu privește exclusiv destinatarii normei, ci și organele de interpretare a legii, căci altfel, fiind
angajate în procesul de aplicare a dreptului, nu le va fi ușor să discearnă între conduita licită și cea ilicită. A se
vedea G. Antoniu, Reflecții asupra structurii normei de incriminare, în RDPen. 3/1998, p.11. 
10
G. Antoniu, Tratat de drept penal. Vol. I, Universul Juridic, București, 2015, p. 420. Este adevărat că această
exigență nu are caracter absolut, fiind permisă ultraactivitatea sau retroactivitatea legii penale mai blânde.

8
 În sistemul nostru de drept, principiul legalității incriminării și pedepsei are o valoarea
constituțională. Astfel, art. 23 alin. (12) din legea fundamentală dispune că, „Nicio pedeapsă
nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.” Acest text consacră în
mod explicit legalitatea pedepsei. Legalitatea incriminării, la rândul ei, rezultă în mod
implicit din interpretarea sistematică a textelor constituționale de la art. 73 alin. (3) lit. h) 1,
art. 782 și, respectiv, art. 15 alin. (2)3.
În doctrină4 s-a susținut că principiul legalității este consacrat în art. 53 din
Constituție, care proclamă principiul proporționalității. Nu putem fi de acord cu această
opinie, întrucât autorul omite din vedere că principala funcție a principiului legalității este
asigurarea securității juridice a cetățeanului în fața abuzurilor statului, ca reflex al teoriei
contractului social, iar nu reglementarea relațiilor dintre particulari, pe care autorul își
bazează afirmația.5
Mai mult decât atât, s-a afirmat că principiul legalității are o valoare
supraconstituțională6. Într-adevăr, acest lucru se deduce din art. 20 din Constituție, care
consacră caracterul prioritar al dispozițiilor internaționale din materia tratatelor privind
drepturile omului, prin raportare la art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului (în
continuare CEDO), text potrivit căruia „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o
omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia infracțiune, potrivit
dreptului național sau internațional.”
La rândul sau, Codul penal, în primele sale două articole, consacră legalitatea
incriminării (art. 1)7 și legalitatea pedepsei (art. 2)8. 

1
„Prin lege organică se reglementează:… h) infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora.”
2
„Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată
ulterioară prevazută în textul ei.”
3
„Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”
4
Al. Ionaș, Principiul legalității în dreptul penal, in RDPen. 1/1999, p.11.
5
Textul constituțional amintit are relevanță în ceea ce privește principiul minimei intervenții. A se vedea F.
Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 63.
6
M. Basarab (coord.), Codul penal comentat, Vol. I, Partea generală, Hamangiu, București, 2007, p. 6.
7
„ (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni.
(2) Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data
când a fost săvârșită.”
8
„ (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative care se pot lua față de persoanele care
au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță care se pot lua față de persoanele care au comis fapte
prevăzute de legea penală.
(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă
aceasta nu era prevăzută de legea penală la data la care fapta a fost săvârșită. 
(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.”

9
 3. În concordanță cu cele expuse până acum, doctrina1 a decelat patru reguli care se
desprind din acest principiu: lex scripta, lex certa, lex stricta și lex praevia. 
Nu putem fi de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate 2, potrivit căreia,
pe lângă exigențele enumerate, principiul legalității impune ca, în activitatea de elaborare a
legii penale, să se constate că în realitatea socială anumite fapte au fost cândva săvârșite și
există temerea că s-ar putea repeta. În primul rând, nu există niciun temei legal în susținerea
acestei opinii, iar în al doilea rând, pot exista numeroase exemple care să infirme afirmația
exprimată. De pildă, să ne imaginăm că s-a dezvoltat o tehnologie nouă  care permite
controlul de la distanță al ființei umane împotriva voinței ei și care se dorește a fi folosit
exclusiv în scop experimental asupra unor persoane care și-au exprimat consimțământul în
prealabil. Ce ar trebui să facă legiuitorul în această situație? Să aștepte ca o entitate să
folosească respectiva tehnologie, iar ulterior să incrimineze fapta?

Să trecem în revistă, pe scurt, exigențele ce decurg din principiul legalității.3

I. Lex scripta este imperativul care reclamă ca faptele ce constituie infracțiuni să fie
stabilite doar prin lege. Aceasta înseamnă că actele inferioare legii organice nu pot interveni
în materia dreptului penal.4 Cu atât mai puțin ar fi respectată această exigență dacă s-ar
admite incriminarea prin cutumă.5
Astfel, o faptă, indiferent cât de periculoasă ar fi, nu are caracter infracțional decât în
urma unei consacrări legale.6
În plus, această exigență permite delimitarea clară între rațiunea individuală și
rațiunea colectivă. De pildă, un individ poate avea convingerea intimă că întreținerea de
relații sexuale între persoane de același sex 7 reprezintă un păcat capital, care merită o
1
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p.37; T. Toader (coord.), Noul Cod penal, comentariu pe articole, Hamangiu,
București, 2014, p. 6; G. Antoniu (coord.), Explicații ale noului Cod penal I, Universul Juridic, București, 2015,
pp. 27-31.
2
I. Pascu, V. Dobrinoiu (coord.), Noul Cod penal comentat, partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic,
București, 2016, p. 20.
3
Obiectul acestei lucrări nu este tratarea principiului legalității. De aceea, ne vom mărgini să prezentăm succint
aceste componente, chiar cu riscul de a fi excesiv de lapidari.
4
Pentru excepții de la această regulă, a se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p.73 si urm.
5
Cutuma este izvor de drept penal, însă nu poate fi invocată pentru a justifica sau a agrava raspuderea penală.
A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 38; C. Tomuleț, Cutuma în dreptul penal, în CDP 4/2018, p. 157.
6
V. Pașca, Drept penal. Partea generală, ed. a III-a, Universul Juridic, București, 2014, pp. 35-36. M.-I.
Mărculescu-Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței I, Hamangiu,
București, 2017, p. 58.
7
Relațiile sexuale între persoane de același sex au fost incriminate, până în 2001, și în dreptul nostru.
„Celebrul" art. 200 de atunci statua la alin. (1) că "Relațiile sexuale între persoane de același sex, săvârșite în
public sau dacă au produs scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani." După cum se observă,
norma prezintă deficiențe grave sub aspectul previzibilității, ceea ce permitea aplicarea ei în mod discreționar.
Dacă în 2020 simpla apartenență a unei persoane la o mișcare care susține drepturile minorităților sexuale dă

10
sancționare penală, însă acest lucru nu va putea niciodată cădea sub incidența legii penale
decât în măsura în care voința întregii societăți, concentrată în forul legislativ, decide astfel. 

Trebuie spus că această componentă nu este respectată prin simpla existență a unei
norme de incriminare, ci, așa cum afirmam mai sus, orice persoană trebuie să aibă
posibilitatea de a lua la cunoștință de conținutul normei. 1 Nu putem fi de acord cu unele
opinii exprimate în doctrină2, care afirmă că posibilitatea luării la cunoștință a normei ține de
exigența lex certa, întrucât credem că publicarea legii este intrinsecă ideii de accesibilitate. 

II. Lex certa presupune că legea penală trebuie să determine clar faptele incriminate, 3
astfel încât să nu existe dubii asupra conduitei care cade sub incidența normei. „Legiuitorul,
dacă vrea să se facă respectat, afirmă un reputat autor, trebuie înainte de toate să se facă
înțeles de destinatarii normei penale."4 De aceea, sunt interzise formulările vagi, care dau
naștere unor incertitudini asupra conduitei ce trebuie adoptată într-o situație anume, în caz
contrar fiind foarte lesne să se alunece pe terenul analogiei. 
Totuși, ar fi excesiv să i se pretindă legiuitorului să prevadă în mod expres toate
modalitățile concrete în care o faptă se poate comite. De pildă, luarea bunului mobil, ca
element constitutiv al infracțiunii de furt, se poate realiza printr-o multitudine de modalități
(contactul brațului cu bunul, folosirea unui magnet pentru a atrage bunul metalic spre
făptuitor, folosirea unei undițe, folosirea unui câine „specializat” în colectarea bunurilor
lăsate nesupravegheate etc.). Dacă legiuitorul ar recurge la această modalitate de descriere a
normei, infracțiunea de furt ar acoperi de departe dimensiunea actualului Cod penal. De
aceea, se recurge la formularea sintetică, 5 ce nu pune, în principiu, probleme de
previzibilitate, întrucât noțiunile folosite de legiuitor permit identificarea fără echivoc a
tuturor modalităților ce pot alcătui latura obiectivă a infracțiunii de furt. 

III. Lex stricta este exigența care reclamă judecătorului să nu piardă din vedere faptul
că în dreptul penal analogia este interzisă, 6 precum și faptul că legea penală este de strictă
interpretare. În absența acestei componente, judecătorul ar putea da naștere unor noi
naștere unui „scandal public", în ultimul deceniu al secolului trecut o relație sexuală întreținută în astfel de
condiții putea fi automat catalogată drept producătoare de scandal public. 
1
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 38
2
I. Anițulesei, Abordări diferite ale principiului nulla poena sine lege în dreptul penal european. Există un
principiu al legalității în dreptul penal european? în CDP 2/2018, p. 16; C. Tomuleț, Temelia principiului
legalității. Studiu de caz: dreptul internațional penal, în CDP 2/2013, p. 122.
3
G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București, 2002, p. 76.
4
G. Antoniu (coord.), Explicații preliminare ale noului Cod penal I, Universul Juridic, București, 2015, p. 25.
5
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 40.
6
După cum vom vedea în cele ce urmează, această regulă nu are caracter absolut.

11
incriminări ori ar putea extinde pe cale de analogie incriminările existente. „În aceste condiții,
codul penal nu ar fi decât o iluzie", afirma un reputat autor din perioada interbelică. 1
Asupra acestei componente vom reveni însă în capitolele următoare ale acestui
studiu. 

IV. Lex praevia impune interzicerea aplicării retroactive a legii penale de incriminare. 
Așa fiind, respectarea legalității presupune nu doar stabilirea faptelor care constituie
infracțiuni, ci și existența unei norme de incriminare în vigoare la data la care fapta a fost
săvârșită. 2
După cum s-a afirmat în doctrină,3 legalitatea și neretroactivitatea sunt atât de strâns
legate încât ele se consacră reciproc, existența uneia neputând fi concepută în absența
celeilalte.

1
I. Rădulescu, Curs de drept penal, Cultura poporului, București, 1939, p. 59.
2
C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a II-a, Universul Juridic, București, 2016,
p. 52.
3
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 54.

12
 3. Analogia in dreptul penal

4. Una dintre cele mai controversate probleme cu care se confruntă materia dreptului
penal privește raportul dintre legalitatea incriminării și faptele care tind a fi catalogate drept
socialmente periculoase, fie că au acest caracter doar în optica organului chemat să aplice
legea, fie că această „încadrare” este făcută de societatea civilă în majoritatea ei, însă în
absența unei dispoziții legale penale care să interzică acea conduită.
Se pune astfel problema dacă și în ce măsură legea poate fi extinsă dincolo de limitele
trasate de legiuitor. Dezlegarea unei astfel de probleme nu poate fi una care s-ar rezuma la
două cuvinte, ci în rezolvarea ei trebuie să se țină cont de faptul că, în materia analogiei,  se
face diferența după cum aceasta este în favoarea inculpatului sau în defavoarea sa. 

3.1. Definiție
Despre analogie s-a spus că aceasta implică extinderea aplicării unei norme penale cu
privire la o stare de fapt care nu își găsește corespondentul într-o normă penală, dar care
prezintă similitudini cu un anumit text de incriminare.1
Credem că este o eroare de logică a se afirma, așa cum s-a făcut în literatura de
specialitate,2 că extinderea normei prin analogie poate privi cazuri care sunt asemănătoare
„sau chiar identice cu cele supuse reglementării", întrucât, așa cum s-a remarcat,3 dacă există
identitate între normă și conduita supusă analizei, se aplică pur și simplu norma incidentă.
Astfel, pentru a se antrena răspunderea penală a unei persoane, este necesar să existe
concordanță deplină între fapta concret comisă și cerințele normei de incriminare. 4 Absența
acestei plieri a faptei pe norma de incriminare face că fapta să nu aibă caracter infracțional,
întrucât prevederile stricte ale legii sunt cele care trasează granița între licitul și ilicitul penal,

1
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 42; C-tin. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 47; A. Cozi, Considerații privind
analogia și interpretarea extensivă în dreptul penal, în CDP 4/2007, p. 72; M. Udroiu, O. Predescu, Principiul
legalității în dreptul penal român în lumina standardelor europene, în Dreptul 5/2008, p. 258.
2
Al. Vasiliu, Analogia sau suplimentul analogic, în RDPen. nr. 2/2002, p. 109.
3
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 42.
4
G. Antoniu, Unele reflecții asupra conceptului de incriminare și asupra conceptului de infracțiune, în RDPen.
4/2010 p.21.

13
iar depășirea acestei granițe prin includerea în norma de incriminare a unor conduite care nu
sunt expres avute în vedere de lege este o activitate de creare a dreptului, 1 care nu poate
aparține organului chemat să interpreteze și să aplice legea. Într-o astfel de situație, ar fi
evidentă încălcarea principiului separației puterilor în stat.2

3.2. Delimitări
5. Analogia este strâns legată de interpretarea legii penale. Credem că acesta este
locul potrivit pentru a face o precizare ce va înlesni viziunea noastră despre analogie. 
Astfel, analogia vizează în mod exclusiv situații de drept, problema analogiei
analizandu-se în raport cu norma de incriminare. De pildă, X este trimis în judecată pentru
săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 107/2006, 3 care prevede: „Contestarea
sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.” Singura probă în cauză este o înregistrare cu X
în care acesta afirmă că „nu este sigur dacă Holocaustul a avut loc ca atare.” În cauză, X se
prevalează de dreptul la tăcere, iar instanța nu poate determina astfel dacă X a făcut
respectiva afirmație în public sau în fața unui grup de prieteni.4 Această imposibilitate de
determinare poartă asupra unui element de fapt, iar instanța trebuie să dea aplicabilitate
dispozițiilor din art. 4 alin. (2) Cod pr. pen., potrivit cărora „după administrarea întregului
probatoriu(s.n.), orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în
favoarea suspectului sau inculpatului”, text care consacră principiul in dubio pro reo. 
Dacă însă instanța, constatând că fapta a fost comisă la o adunare publică, nu știe dacă
afirmația lui X constituie sau nu un act de negare în sensul normei de incriminare, atunci ea
va trebui să interpreteze legea, neputând afirma că ea este obscură, dând aplicabilitate
principiului in dubio pro reo, care este un principiu cu efecte în materia probațiunii. 
În aceeași ordine de idei, însă cu privire la caracterul public al afirmației, instanța nu
poate da aplicabilitate principiului in dubio pro reo în situația în care nu știe dacă afirmația
făcută de X în fața a cinci prieteni într-un bar se consideră a fi făcută în public sau nu. În
această situație, starea de fapt este stabilită, astfel încât nu se poate da aplicabilitate

1
Al. Ionaș, Principiul legalității în dreptul penal, în RDPen. 1/1999 p. 14; G. Antoniu, Tratat de drept penal. Vol.
I, Universul Juridic, București, 2015, p. 283, unde se afirmă că interpretarea este o operație de cunoaștere a
normei penale, și nu de creare a acesteia; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Vol. I, C.H.
Beck, București, 2008, pp. 65-66.
2
Vedem astfel cum principiile dreptului sunt interconectate între ele. 
3
Publicată în M. Of. nr. 377 din 3 mai 2006.
4
Facem abstracție de definiția din art. 184 C. pen.

14
principiului procedural amintit, care intră în scenă doar atunci când un dubiu planează asupra
existenței sau inexistenței unei stări de fapt. 
În această situație instanța trebuie să determine dacă, raportat la conținutul normei,
adoptarea conduitei incriminate având ca „public” cinci prieteni în barul din sat îndeplinește
condițiile prevăzute de normă. Aceasta este o situație de drept și pe acest tărâm poate apărea
analogia. 
Așa fiind expuse lucrurile, nu putem fi de acord cu opiniile exprimate adesea în
doctrină, potrivit cărora, în cazul în care se întâmpină piedici serioase în procesul de
interpretare, ce conduc la îndoiala asupra faptului că o anumită conduită cade sub incidența
unui text de incriminare, se dă aplicabilitate principiului in dubio pro reo.1
Iată ce spunea reputatul profesor Tanoviceanu despre această problematică: „Regula
in dubio pro reo, considerată astăzi de toți penaliștii ca un anacronism, nu poate îndirui pe
judecător sau pe interpret să renunțe la aflarea adevăratului sens al unei dispozițiuni.”2
Profesorul George Antoniu, după ce afirmă că, în această materie, se va da
aplicabilitate regulii in dubio pro reo,3 spune că o altă soluție este aceea de a aplica norma, în
cazul în care judecătorul oscilează între o soluție care permite aplicarea legii și una care
împiedică aceasta, deoarece „legea trebuie să își găsească întotdeauna aplicare.” 4 Nu putem fi
de acord cu această soluție, întrucât legea nu trebuie să își găsească întotdeauna aplicare, ci
numai atunci cand organul care aplică legea are convingerea că există concordanță între
normă și conduita agentului. De asemenea, credem că a urma acest raționament denotă nu
numai o încălcare a principiului legalității, ci și o eroare de logică, întrucât în această optică
norma penală apare ca un factor care justifică pedeapsa, iar nu ca fundamentul răspunderii
penale. Altfel spus, nu se poate afirma că legea trebuie să se aplice, iar apoi să se caute
argumente pentru motivarea aplicării ei, ci trebuie cântărite argumentele și apoi trebuie
hotărât dacă fapta constituie sau nu infracțiune, altfel ar fi deschisă calea analogiei.
De asemenea, profesorul Antoniu mai propune o soluție: „Dacă ar fi de ales între o
soluție care reprezintă un progres al gândirii juridice și al practicii legislative și una
retrogradă se va da preferință primei soluții, considerându-se că legea trebuie să se

1
V. Dongoroz, Drept penal… op. cit., p. 90; S. Botnaru(coord.), Drept penal. Partea general, Vol. I, ed. a II-a,
Cartier Juridic, Chișinău, 2005, p. 61; M. Udroiu, O. Predescu, Principiul legalității în dreptul penal român în
lumina standardelor europene, în Dreptul 5/2008,p. 258; Tr. Pop, Drept penal. Vol. 2-3. Drept penal comparat,
Institutul de arte grafice „Ardealul”, Cluj, 1923, p.96.
2
I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, Vol. I, ed. a II-a, revizuită și completată de V. Dongoroz, C.
Chiseliță, S. Laday, Tipografia “Curierul judiciar”, București, 1924, p. 246.
3
G. Antoniu, Tratat de drept penal. Vol. I, Universul Juridic, București, 2015, p. 283.
4
Idem.

15
perfecționeze continuu și să constituie o etapă mai înaintată decat dreptul anterior.” 1 Nu
putem fi de acord nici cu această soluție, întrucât opera de perfecționare a legii este atributul
legiuitorului, altfel s-ar putea aluneca pe tărâmul analogiei.2 Mai mult decât atât, ne
exprimăm rezerva în privința indicelui care poate stabili dacă o normă este sau nu retrogradă,
marja de apreciere fiind foarte largă în această materie și, de aceea, credem că un asemenea
factor de insecuritate nu-și poate găsi locul în materia dreptului penal. 

6. În materia dreptului substanțial, un principiu ca in dubio pro reo nu se desprinde

din niciun text legal. Alta ar fi fost situația în cazul în care ar fi existat în dreptul național o
prevedere similară celei din art. 22 alin. (2) din Statutul Curții Penale Internaționale, text
potrivit căruia „Definirea unei crime este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă prin
analogie. În caz de ambiguitate ea este interpretată în favoarea persoanei care face obiectul
unei anchete, urmăriri sau condamnări.” Avand în vedere problemele de previzibilitate pe
care le presupune, de regulă, dreptul internațional public, această prevedere este justificată.3
Nu credem că norma enunțată este numai o aplicare a dictonului poenalia sunt
strictissimae interpretationis. Într-adevăr, prima teză a textului este o enunțare a principiului
amintit, însă cea de-a doua teză statuează ceva mai mult decât atât: faptul că ambiguitatea
textului de incriminare profită acuzatului. Credem că, deși adesea se întâmplă ca aceste reguli
să fie incidente în aceeași situație dată, între ele nu trebuie pus semnul egalității, întrucât un
text poate fi ambiguu, iar interpretarea lui să fie una care se încadrează în limitele interne și
externe ale normei. De pildă, așa se întâmplă atunci când se reține infracțiunea de tulburare a
solemnității ședinței prevăzută de art. 278 C. pen.4 în ipoteza în care A se dezbracă în ședința
de judecată. Definirea crimei –așa cum o numește art. 22 alin. 2 din Statutul CPI– este una
ambiguă, întrucât textul de incriminare este unul neclar, dar condamnarea lui A pentru

1
G. Antoniu, Tratat… op. cit, p. 283.
2
Probabil autorul a avut în vedere anumite ipoteze particulare atunci când a scris respectivele soluții. De pildă,
ipoteze de norme care atenuează sau exclud răspunderea inculpatului. Din rândurile scrise de acesta însă nu se
poate deduce acest lucru. Mai mult, am observat că tratatul profesorului Antoniu urmează linia de gândire
trasată de profesorul Dongoroz. Acesta din urmă, după ce găsește și el propice categoria „interpretării
îndoielnice", se limitează să afirme doar că, în acest caz se dă aplicabilitate regulii in dubio pro reo, întrucât
libertatea este regula, iar restrângerea libertății este excepția. A se vedea V. Dongoroz, Drept penal… op. cit. p.
89. 
3
O astfel de prevedere oferă Curții o credibilitate istorică sporită, tribunalele militare ale secolului trecut fiind,
uneori, contestate sub aspectul aprecierii discreționare a unor fapte. 
4
Potrivit textului, „Întrebuințarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe
activitatea instanței, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfășoară în fața
instanței, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.”

16
conduita descrisă respectă dictonul poenalia sunt strictissimae interpretationis, întrucât prin
condamnarea lui nu s-ar extinde norma de incriminare.
Este însă la fel de adevărat că cele două reguli pot și coexista. Rămânând la exemplul
art. 278 C. pen., să ne imaginăm că B, aflat în procedura de divorț în fața instanței, imită un
sărut pe care îl trimite pe calea aerului soției sale, pe care o agresase cu o săptămâna în urmă.
Spre deosebire de primul exemplu, unde circumscrierea conduitei lui A în norma de
incriminare este lesne de acceptat, 1 în cel de-al doilea exemplu este mult mai evidentă
deficiența textului sub aspectul previzibilității, astfel că, în acest al doilea caz, se întâmplă nu
numai ca norma să fie ambiguă, ci și ca această ambiguitate să fie interpretată în defavoarea
acuzatului,2 dacă instanța ar pronunța o soluție de condamnare.

7. În ceea ce ne privește, trebuie spus că noi suntem de acord doar cu rezultatul la care
au ajuns autorii citați, însă nu ne putem însuși mijloacele folosite de aceștia, pentru motivele
mai sus expuse.
Astfel, este adevărat că, în măsura în care stabilirea raportului dintre fapta materială
și norma de incriminare reprezintă un exercițiu anevoios, interpretarea va profita inculpatului
însă numai după ce judecătorul a epuizat toate mijloacele de interpretare.3
De ce credem asta?

a) În primul rând, credem că dacă nu s-ar opta pentru soluția mai favorabilă
inculpatului, atunci când, în urma operațiunii de interpretare, dubiul asupra înțelesului normei
încă subzistă, ar trebui ca, în soluția de condamnare dată de instanță, să se facă în mod tacit
abstracție de exigența previzibilității impusă de principiul legalității. Astfel dacă nici măcar
un profesionist al dreptului, cum este judecătorul, nu poate, în urma unei operațiuni de
interpretare, să găsească adevăratul înțeles al normei, cum i se poate pretinde inculpatului să
se situeze dincolo de sfera ilicitului penal? Dacă interpretului-specialist îi este greu de să afle,
cum i s-ar putea pretinde inculpatului o viziune mai largă decât profesionistului?

1
De altfel, conduita lui A constituie prin ea însăși infracțiunea de ultraj împotriva bunelor moravuri.
2
Formularea textului ar permite chiar ca manifestarea afecțiunii de catre B să fie… jignitoare.
3
Profesorul Narcis Giurgiu remarcă și el în mod judicios că „în situația interpretării normelor de drept penal
îndoielnice  operează regula <<in dubio pro mitius>> și nu aceea conținută în adagiul <<in dubio pro reo>> a
cărui incidență se legitimează numai în materia aprecierii probelor."  A se vedea N. Giurgiu, Legea penală și
infracțiunea, Ed. Gama, Iași, p. 82.

17
 Este adevărat că, așa cum spunea profesorul Tanoviceanu, „Nu există două
interpretări, care se fie amândouă exacte”1 însă tocmai un asfel de raționament justifică
reținerea soluției mai favorabile. Aceasta întrucât, dacă doi sau mai mulți judecători au opinii
diametral opuse cu privire la incidența unei norme la un caz dat, este de la sine înțeles că
inculpatul, în raport de norma de incriminare, se află ca într-un joc de zaruri, întrucât
previzibilitatea nu poate avea un standard mai ridicat în cazul său decât în cazul
interpretului.2
Astfel, în aceste situații, judecătorul trebuie să opteze pentru o interpretare restrictivă
a normei de incriminare.3

b) În al doilea rând, credem că o dispoziție relevantă în materie este reprezentată de

art. 396 alin.(2) din Codul de procedură penală. Potrivit textului, „Condamnarea se pronunță
dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie
infracțiune (s.n.) și a fost săvârșită de inculpat”.
În ceea ce privește existența faptei și săvârșirea acesteia de către inculpat, acestea sunt
elemente care țin exclusiv de probațiune și nu privesc problema expusă analizei. Observăm
însă că textul reclamă ca instanța să constate dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta
constituie o infracțiune. Altfel spus, instanța trebuie să aibă convingerea în afara oricărei
îndoieli rezonabile, că fapta materială se grefează pe norma de incriminare. Ori, în măsura în
crae instanța epuizează toate mijloacele de interpretare și dubiul încă subzistă, cum se poate
admite că soluția de condamnare a fost pronunțată ca urmare a constatării dincolo de orice
îndoială rezonabilă de către instanță a caracterului infracțional al faptei?
Așadar, sub acest aspect, adoptarea soluției mai favorabile inculpatului se justifică
prin interpretarea per a contrario a art. 396 alin. (2), interpretare coroborată cu împrejurerea
că judecătorul a trecut dincolo de metoda interpretării literare și, deci, că, o îndoială
rezonabilă persistă.
Totodată, credem că menționarea cerinței referitoare la caracterul infracțional al faptei
în cuprinsul art. 396 alin.(2) din Codul de procedură penală are puternice urme de drept
substanțial.

1
I. Tanoviceanu, op. cit., p. 246.
2
Este de făcut o precizare, care însă nu schimbă cu mult datele problemei: examenul interpretului este unul ex
ante, în vreme ce examenul inculpatului este unul ex post, de regulă. Astfel, în cazul interpretului, acesta ar
putea spune: „Da, într-adevăr, norma respectivă este lipsită de previzibilitate, dar eu nu aș fi adoptat acea
conduită în situația dată." Altfel spus, inculpatul s-a expus riscului unei sancțiuni.
3
Desigur, dacă este vorba despre norme care fundamentează sau agravează răspunderea penală.

18
 Drept constraargument, s-ar putea susține că sintagma „constituie infracțiune” din text
se referă la elemente care trebuie probate pentru formarea convingerii instanței asupra
componentelor materiale care intră în structura infracțiunii. Nu am putea nega o astfel de teză
-de altfel, credem că aceasta este rațiunea textului- însă nu trebuie să ne oprim aici. Luând un
exemplu, să ne imaginăm ca X, funcționar public, a pretins de la Y, în schimbul serviciului
public prestat, să îi „aranjeze” o întâlnire cu un înalt demnitar american. Fiind trimis în
judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, se probează că fapta există ca atare și
că a foat săvârșită de X. Raportând însă faptele probate la textul de incriminare de la art. 289
C. pen., instanța, după folosirea tuturor mijloacelor de interpretare, nu are convingerea,
dincolo de orice indoială rezonabilă, că pretinderea „aranjării” unei întâlniri constituie un
folos în sensul cerut de norma de incriminare. Așadar, instanța nu are convingerea, dincolo de
orice îndoială rezonabilă, că elementul material probat intră în structura unei fapte care
constituie infracțiune.
Exemplul este unul teoretic, întrucât majoritatea doctrinei de după intrarea în vigoare
a Noului Cod penal este de părere că foloasele nepatrimoniale pot constitui obiectul mitei. 1
Totuși, cum doctrina nu are o valoare juridică obligatorie, nu este exclus ca interpretul să
dezvolte un alt fel de raționament. De pildă, având în vedere că textul de incriminare vorbește
despre „bani sau alte foloase care nu i se cuvin", judecătorul ar putea circumscrie obiectul
mitei la valorile patrimoniale, iar aceasta cu atât mai mult cu cât obiectul mitei este supus
confiscării, potrivit art. 289 alin. (3). Or –va cugeta interpretul– legiuitorul a incriminat
numai obținerea de foloase patrimoniale, de vreme ce numai acestea pot fi supuse confiscării.
Mai mult –va spune– dacă legiuitorul ar fi dorit să includă în sfera infracțiunii de luare de
mită și foloasele nepatrimoniale, ar fi folosit pur și simplu sintagma de „foloase ce nu i se
cuvin". Însă, prin faptul că foloasele sunt legate de bani, 2 se deduce că legea are în vedere
doar foloasele patrimoniale. Luând apoi contact cu literatura de specialitate, în procesul de
deliberare apare un dubiu. Noi credem că un astfel de dubiu trebuie interpretat în favoarea
acuzatului. 

3.3. Analogia în sistemele totalitare

8. Un stat de drept se bazează pe primatul legii, ca element ce intră în componența
securității juridice a cetățeanului. 

1
A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea specială… op. cit., p. 470.
2
Pentru detalii asupra unor astfel de formulări ale legii penale, a se vedea infra, § 72.

19
 Acest deziderat nu poate fi asigurat dacă în sistemul juridic al unui stat este permisă
analogia, ca mijloc pentru a include în sfera ilicitului penal conduite penalmente licite, chiar
dacă aceste conduite ar fi considerate moralmente reprobabile. 
Elaborarea legislației penale a unui stat nu poate face abstracție de rațiunile care l-au
determinat pe legiuitor să acceadă la putere. 1 Acestea este și motivul pentru care, odată cu
revoluțiile sociale, au loc schimbări majore și în materia dreptului penal. Uneori însă,
fervoarea noului regim este atât de acerbă, încât legiuitorul caută cu tot dinadinsul să suprime
vechea orânduire prin mijloace penale, folosindu-se în acest sens de analogie și de
retroactivitatea legii penale de incriminare. 
Este exemplul sistemelor totalitare ale secolului trecut. 
De pildă, în Germania nazistă, art. 2 C. pen., care a fost în vigoare până la căderea
Berlinului, prevedea că: „Se pedepsește atât fapta prevăzută de legea penală, cât și fapta care
nu este conformă cu principiile de bază ale dreptului penal sau cu opinia publică. Dacă fapta
nu poate fi încadrată în nicio prevedere legală, atunci ea va fi sancționată conform acelei
prevederi de al cărei spirit este cea mai apropiată.” În aceste condiții de autorizare a
analogiei, principiul legalității era, de facto, suprimat.2 Führerul era un veritabil legiuitor și,
totodată, un judecător, întrucât, "voință Führerului se aplică de judecători, în spatele cărora
stă, invizibil, Führerul."3
La fel, dreptul sovietic de după anarhia prilejuită de Revoluția de la 1917 prevedea că
„dacă un act socialmente periculos nu este expres prevăzut de prezentul Cod, temeiul și
limitele răspunderii pentru acesta se determina potrivit articolelor din Cod care prevăd
infracțiunile de a căror natură acesta se apropie cel mai mult" 4, prevedere considerată drept
necesară pentru eliminarea adversarilor clasei țărănist-proletare.5
Dreptul român de după 1948, inspirat de dreptul sovietic, a cunoscut și el analogia
pentru o scurtă perioada de timp.6 Potrivit art. 1 alin. (2), așa cum a fost modificat în 1948,
„faptele socialmente periculoase, care au o vădită asemănare cu vreuna din faptele prevăzute

1
V. Pașca, Studii de drept penal, Universul Juridic, București, 2011, p. 277.
2
H. Satzger, Internaționalizarea dreptului penal ca o provocare pentru principiul clarității, în CDP 3/2008, p. 3.
3
M. I. Goruneanu, Principiul conducerei hierarhice în Germania național socialistă, apud N. T. Buzea,
Infracțiunea penală și culpabilitatea: doctrină, legislație, jurisprudență, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia,
1944, p. 237.
4
Art. 16 din C. pen. sovietic de la 1926.
5
Pentru o prezentare mai largă asupra sistemelor care admiteau analogia în perioada interbelică, precum și
pentru argumentele care au pledat pentru menținerea principiului legalității în Codul penal Carol al II-lea, a se
vedea I. Radulescu, op. cit., p. 61 si urm.
6
Extinderea aplicării legii penale prin analogie a fost ulterior eliminată de jure din dreptul nostru prin Decretul
102/1956. Această mișcare a intervenit treptat în toate sovietele odată cu începutul procesului de
destalinizare.

20
de legea penală, se socotesc ca fiind implicit prevăzute și pedepsite prin dispozițiunea de lege
care prevede și pedepsește fapta asemănătoare."1
Aceste fapte care nu se încadrau într-un text legal au fost numite „infracțiuni
nenumite” în doctrina interbelică, iar pentru a fi aplicabile s-a spus că trebuie să fie vorba
despre un interes juridic legitimat de legea penală în orice mod, precum și că fapta trebuie să
aibă un caracter injust, prin absența oricărui drept legal sau natural care ar putea folosi
autorului.2

9. Ca argument în favoarea procedeului analogiei, s-a spus că dreptul penal urmărește

protejarea unui interes colectiv, în vreme ce principiul legalității are un caracter individualist,
protejând individul în fața eventualelor abuzuri ale organelor represive ale statului. Or, în
această logică, interesele individuale nu pot fi puse mai presus de interesele colective și nu se
poate ca societatea să fie sacrificată în interesul unei componente a acesteia: individul. Astfel,
spune autorul3 ce vorbește despre cei ce susțin analogia, principiul „nicio crimă fără lege”ar fi
înlocuit cu „nicio crimă fără represiune.” Cu toate acestea, conchide autorul, micile
inconveniente pe care le prilejuiește rigiditatea principiului legalității sunt mult mai
neînsemnate în raport cu neajunsurile cărora le-ar da naștere analogia, „atât individului, cât și
grupului social.” Este însă curios că același autor afirma,4 30 de ani mai târziu, constrâns, fără
doar și poate, de mediul social în care a scris, că analogia instituită în 1948 a fost necesară,
pentru că legiuitorul nu putea ține pasul cu toate noile amenințări la adresa orânduirii sociale
care se iveau. Autorul afirma că analogia s-a aplicat arareori, ea având mai degrabă rolul de a
contribui la prevenția generală: „împiedicarea în general a săvârșirii de către membrii
colectivității a unor fapte care ar fi putut fi prin analogie sancționate ca infracțiuni." 5 Prin
urmare, dacă doreai să adopți o anumită conduită mai „inovatoare", alegeai să nu o faci. Iată
securitatea juridică! 

1
O astfel de prevedere a fost prilejuită de absența din Constituția de la 1948 a consacrării principiului
legalității. A se vedea D. Bărcănescu, Conținutul infracțiunii și principiul legalității, All Beck, București, 2005, p.
126.
2
Carlos Salvagno Campos, El delito innominato, la interpretacion analogico, în Revue international de droit
penal 3/993, apud N. T. Buzea, op. cit, p. 239.
3
V. Dongoroz, Drept penal… op. cit., p. 69.
4
V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român. Vol. I: Partea generală, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1969, p. 63.
5
Idem.

21
 10. În ceea ce ne privește, credem că argumentele expuse în favoarea analogiei nu
sunt nici pe departe atât de convingătoare încât să ne facă să credem că principiul legalității ar
putea fi, în anumite situații, știrbit de nevoia protejării unui interes colectiv. 
Mai mult, argumentul că legiuitorul nu poate anticipa toate atingerile care pot fi aduse
ordinii sociale nu ni se pare unul viabil. Noile conduite socialmente periculoase ar putea
constitui chiar un izvor al progresului legislației penale. Astfel, legiuitorul poate reacționa
prompt, prin incriminarea faptei respective imediat după săvârșirea acesteia. În acest mod, ar
fi respectată securitatea juridică a cetățeanului (prin faptul că libertatea sa individuală rămâne
neatinsă) și, totodată, se poate asigura incriminarea pentru viitor a unor astfel de conduite,
fără a fi necesar să se recurgă la analogie. 

3.4. Originea analogiei. Cutuma și morala.

11. În secțiunea precedentă am vorbit despre analogia în sistemele totalitare ale
secolului trecut, precum și despre rațiunea care a stat la baza acestui procedeu într-o anumită
epocă dată. 
În această secțiune vom face abstracție de analogie ca „necesitate istorică” și vom
căuta să aflăm care este izvorul ei în sistemele caracterizate de principiului legalității. 
Se pune astfel întrebarea: de ce interpretul extinde prin analogie norma la o situație
nereglementată expres? Întrebarea este cu atât mai legitimă cu cât, pentru a trata o problemă,
trebuie, întâi de toate, să fie căutată sursa ei. 

12. Credem că răspunsul la această întrebare trebuie căutat, în primul rând, în

cutumă. 
Astfel, analogia a fost folosită la scară largă din cele mai vechi timpuri și până la
Revoluția Franceză, eveniment social clădit pe ideile luminate ale filosofilor vremii
(Beccaria, Montesquieu, Feuerbach, pentru a aminti doar câteva nume cu relevanță în materia
dreptului penal).1
De ce perioada medievală era caracterizată de arbitrariul judecătorilor? Credem că o
posibilă explicație a acestui lucru (pe lângă irelevanța individului în fața judecătorului, bazată
pe stratificarea socială, printre altele) este absența dreptului scris și, în consecință, rolul
hotărâtor al obiceiului. 

1
Pentru o prezentare a consacrării legale a analogiei și după Revoluția Franceză, a se vedea V. Dongoroz , Drept
penal… op. cit., p. 70.

22
 Profesorul Tanoviceanu pare să lege problema analogiei de cutumă. 1 Astfel, se afirmă
că „dacă instanțele vor pedepsi vre-o faptă prin greșita aplicare a legii, de sigur că ele [vor]
creia o infracțiune de drept cutumiar."2
Arogându-ne dreptul de a dezvolta raționamentul autorului, trebuie spus că interpretul
nu poate face abstracție de faptul că el însuși este un individ care trăiește în societate și este
influențat de îndeletnicirile ei. Înzestrat cu autoritatea de a discerne binele de rău, interpretul
nu ține cont deseori exclusiv de litera legii, ci caută să realizeze acel „bine social”
raportându-se (și) la cutumă, pe care în mod artificial caută uneori să o identifice cu „spiritul
legii.” Dacă s-ar raporta exclusiv la cutumă, problema s-ar pune pe exigența lex scripta a
principiului legalității. În cazul nostru însă, legea există, numai că ea se complinește cu
obiceiul. De plidă, să presupunem că zoofilia este condamnabilă socialmente într-o epocă
dată, însă nu se găsește incriminată în legislația penală. În aceste condiții N. C. întreține un
raport sexual cu maimuța sa. A-l condamna pe inculpat pentru viol, eventual cu motivarea că
a profitat de imposibilitatea victimei de a-și exprima consimțământul, înseamnă a face o
analogie de drept cutumiar, întrucât textul vorbește de „persoană” ca victimă a violului. Or, a
include în categoria de „persoană” și maimuța presupune nu numai o interpretare habotnică a
teoriei evoluției speciilor, ci și extinderea textului de incriminare dincolo de limitele sale. 

13. În egală măsură, credem că problema există în coordonate similare și în cazul

condamnărilor care au urmat după cel de-al Doilea Război Mondial. Prin acordul încheiat
între aliați la Londra în 1945 au fost incriminate anumite fapte, s-a înlăturat posibilitatea
invocării imunității decurgând din calitatea de înalt demnitar, precum și cauza justificativă a
ordinului autorității.3 Tribunalul Militar Internațional putea judeca aceste fapte, chiar dacă ele
au fost comise anterior încheierii acordului (de altfel, chiar comiterea unor astfel de fapte a
determinat înființarea Tribunalului). Încălcarea cea mai flagrantă a principiului legalității o
constituie nesocotirea exigenței lex praevia, însă nu aici dorim să ajungem. 
Respectivele fapte erau abominabile în conștiința colectivă. Ce societate ar putea fi
caracterizată de un asemenea cinism încât să lase într-o asemenea situație ca principiul
legalității să se manifeste în toată splendoarea și rigiditatea sa? Concepția cutumiară care s-a

1
I. Tanoviceanu, op. cit., pp. 263-264. Trebuie spus că profesorul afirma că obiceiul poate constitui izvor de
drept penal, întrucât el „poate fi socotit un fenomen tot atât de normal și inevitabil în viața statelor ca și legea.
Nu-I putem împiedica manifestarea.”
2
Idem. Ortografia textului este așa cum a fost ea redată în original.
3
D. Bărcănescu, op. cit., p. 120.

23
cristalizat în jurul lor a contribuit însă decisiv la depășirea tuturor limitelor principiului
legalității.1
În acest sens, până și art. 7 alin. (2) din CEDO spune că „Prezentul articol nu va aduce
atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau omisiune care, în
momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept
recunoscute de națiunile civilizate.” Cu privire la acest text, Germania postbelică a emis
rezerve, precizând că acesta va fi aplicat doar în limitele art. 103 din Constituție, care
consacră principiul legalității și principiul neretroactivitatii. 
În Germania de după război, tribunalele au condamnat, totuși, criminali naziști,
bazându-se pe doctrina care afirma că faptele săvârșite sub legea în vigoare în timpul
regimului național-socialist erau ilegale, deoarece acea lege era „invalidată de o lege
superioară nescrisă."2 Alaturi de alți autori, credem și noi că această lege superioară nescrisă
este reprezentată de conștiința colectivă.3
În aceste cazuri, nu s-a admis o interpretare rigidă a principiului legalității, întrucât
acesta ar fi fost deturnat de la finalitatea sa, respectiv de la protecția cetățeanului împotriva
arbitrariului spre protecția de răspundere penală a criminalilor de război.4

14. În zilele noastre, este inadmisibilă incriminarea prin cutumă. Inclusiv instanțele
internaționale, în majoritatea lor, se bazează pe dreptul scris. 
Dar nu numai incriminarea prin cutumă se opune principiului legalității, ci și
extinderea legii făcută prin apel la cutumă. În acest sens este și decizia Curții Constituționale
nr. 405/20165 relativă la infracțiunea de abuz în serviciu, unde se afirmă: „chiar dacă anumite
acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanță/
cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalității incriminării,
standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale."6 Așa fiind,
chiar dacă există anumite reguli cutumiare ce guvernează activitatea de serviciu a unei
persoane, nesocotirea lor nu poate face parte din latura obiectivă a infracțiunii, în absența
unei dispoziții legale care să ridice respectivă cutumă la rangul de normă de drept. 
1
Fideli unor principii imuabile, am fi tentați și noi sa criticăm vehement un astfel de sistem represiv. Ne lipsim
însă de vehemență, întrucât, pe de o parte, întelegem necesitatea istorica a respectivelor condamnări, iar pe
de altă parte, daca am fi fost părtași la ororile acelor vremuri, probabil am fi gândit cu totul altfel.
2
Ibidem, p. 138, nota nr. 1.
3
L. Stănilă, Principiul legalității: de la lex scripta la lex certa, în Analele Universității de Vest din Timișoara
61(2018), p. 64.
4
C. Tomuleț, Temelia principiului legalității. Studiu de caz: dreptul internațional penal, în CDP 2/2013, p. 122.
5
Publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016.
6
Paragr. 56 din decizie.

24
 Cutuma poate fi folosită însă ca instrument de interpretare, contrar a ceea ce susțin
unii autori,1 însă nu și atunci când interpretarea prin cutumă este doar mijlocul pentru a
adăuga la textul de lege.2
Așa cum s-a afirmat încă din perioada interbelică, „Izvorul material al dreptului este
acea conștiință juridică colectivă, conștiință socială care creiaza dreptul și care se învederează
prin izvoarele formale (...)."3 Prin urmare, la baza adoptării normei stă conștiința colectivă,
care îl determina pe legiuitor să acționeze și să reprime anumite fapte, considerate, anterior
acestui moment, doar acte moralmente reprobabile.
Ceea ce vrem însă să subliniem este faptul că aplicarea nomei juridice create în urma
acestui proces devine un instrument juridic autonom, de altfel singurul care ar trebui să aibă
eficiență juridică. În aceste condiții, textul normei nu poate fi extins cu privire la situațiile
care au scăpat definiției legale, sub pretextul că aplicarea sancțiunii se justifică pe
considerentul că legiuitorul a vrut să spună, de fapt, mai mult. Așadar, dintre izvoarele
materiale și cele formale, așa cum le distinge autorul citat, eficiență juridică au doar ultimele. 

15. Infracțiunea nu poate fi concepută în absența unei norme stricte. Textul legii este
cel ce determină ca o faptă să aibă caracter infracțional, iar nu condițiile socio-istorice în care
acea fapta a fost comisă. Pe această distincție se bazează separația dintre principiul legalității
formale și legalitatea substanțială.4
În sistemul legalității substanțiale,5 infracțiunea este un fapt socialmente periculos,
indiferent dacă există sau nu o normă juridică care să prohibească acel comportament, ceea ce
permite analogia. Totodată, s-a afirmat că un mare avantaj al acestui sistem este acela că o
faptă care nu mai este socialmente periculoasă să nu mai cadă sub incidența legii. 6 Credem
că, în condițiile în care în sistemul legalității formale este admisă analogia în favoarea
inculpatului și cutuma exoneratoare, nu i se poate reproșa acestui sistem o prea mare
rigiditate. 

1
A. Iordăchescu, Unele considerații privind previzibilitatea legii penale, in CDP 3/2012, p. 90.
2
Pentru detalii asupra cutumei cu rol interpretativ, a se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pp. 82-83. Așadar,
ideea de cutumă ca instrument de interpretare a legii penale nu trebuie respinsă de principiu. Ea trebuie însă
folosită cu maximă precauție, astfel încât cutuma să nu fie mijlocul care complinește lipsa de previzibilitate a
legii, așa cum reiese și din decizia Curții asupra abuzului în serviciu citată mai sus. 
3
I. Rădulescu, op. cit., p. 26.
4
G. Antoniu (coord.), Explicații ale noului Cod penal I, Universul Juridic, București, 2015, p. 37.
5
Pentru o prezentare pe larg a legalității formale și a legalității substanțiale, a se vedea Al. Ionaș, Principiul
legalității în dreptul penal, în RDPen. 1/1999 pp. 14-20.
6
G. Antoniu (coord.), Explicații ale noului Cod penal I, Universul Juridic, București, 2015, p. 37.

25
 Sistemul legalității substanțiale se bazează pe conștiința colectivă atunci când reprimă
„faptele socialmente periculoase.” Această morală colectivă este, credem, un instrument mult
prea incert și foarte variabil pentru a putea garanta o reală securitate juridică a cetățeanului. 

16. Iată, de pildă, cum un autor de la începutul perioadei interbelice, Pella Vespasian,
afirma că tentativa de suicid ar trebui sancționată penal, întrucât este o faptă care contravine
moralei.1 Tot astfel, autorul pleda pentru sancționarea penală a concubinajului, considerat un
act moralmente reprobabil în epocă.2 Profesorul Iulian Teodorescu, rectorul Universității din
Iași, care a scris prefața lucrării citate, în anul 1919, spunea că „Penalistul va merge
întotdeauna către găsirea unei sancțiuni, chiar pentru faptele care [își] au sediul numai în
morală” și că „Orice act penal este de sigur imoral. Desideratul ar fi ca și orice act imoral să
fie sancționat penalicește. Se va zice că este excesiv, de oarece și în morală ar exista o
sancțiune: disprețul opiniei publice pentru oamenii imorali. Acest lucru nu poate mulțumi
însă pe un penalist.”3
Noi, din contra, credem că un penalist modern va fi foarte mulțumit să dea
aplicabilitate voinței colective exprimate prin lege, iar nu uneia răsfirate în varii „canoane”
sociale apte de a mulțumi cu prisosință doar un preot. 
Elementul de referință al operei autorului citat este acela că opinia publică imprimă
faptei un caracter delictuos.4 Or, această optică este de neadmis în timpul nostru. Dacă ar fi
altfel, toți infractorii –mai ales cei condamnați pentru infracțiuni de corupție– ar "beneficia",
de exemplu, de măsura confiscării extinse doar pentru că societatea este furibundă în ceea ce
privește atingerea acestui deziderat. 

17. În concluzia acestei secțiuni, trebuie să afirmăm că, deseori, dreptul se confundă
cu morala,5 normele juridice fiind precepte morale care beneficiază de protecția dreptului. 6
De altfel, norma juridică nu poate fi eficientă într-un sistem democratic dacă nu se bazează pe
morală.7
Confuziunea dreptului cu morala nu are loc însă întotdeauna și, de aceea, interpretul
trebuie să traseze clar linia dintre cele două și să elaboreze „un silogism perfect: premisa
1
Pella Vespasian, Delicte îngăduite, Institutul de arte grafice Gobl-Rasidescu, București, 1919. Pentru o serie
largă de astfel de delicte îngăduite în materia infracțiunilor contra vieții, a se vedea p. 288 și urm.
2
Ibidem, p. 116. De altfel, argumentele sunt „savuroase”, dată fiind și condiția femeii în acea vreme.
3
Ibidem, p. IX.
4
Ibidem, p. 23.
5
I. Tănăsescu (coord.), Tratat de științe penale, Vol. I. Drept penal, Ed. Sitech, Craiova, 2010, p. 50.
6
H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Humanitas, București, 2007, p. 86.
7
I. Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, ed. a III-a, Universul Juridic, București, 2015, p. 199.

26
majoră este legea; premisa minoră este conduita conformă sau contrară legii", întrucât
„consecința este libertatea sau pedeapsa.”1
În cazurile în care interpretul confundă dreptul cu morala, iar morala nu ia forma unei
norme juridice, el comite o veritabilă eroare, întrucât stabilește că o faptă este periculoasă, iar
apoi caută textul de incriminare pe care să o încadreze, fie și în mod forțat, 2 legea devenind
astfel mijlocul care facilitează sancțiunea, iar nu fundamentul răspunderii penale.3

3.5. Lipsa previzibilității: sursă a analogiei?

18. Este preferabil ca legile penale să fie formulate clar, astfel încât orice persoană,
chiar fără a avea studii de specialitate, să își dea seama de conduitele care intră sub incidența
lor. 4
Uneori însă, urmărind comprimarea normelor juridice penale ori dând dovadă de prea
puțină imaginație, legiuitorul recurge la formulări vagi, de natură a crea derută.5
În această secțiune, urmărim să scoatem în evidență legătura dintre formulările vagi
ale normelor juridice și aplicarea legii penale prin analogie. 
S-ar putea ridica nedumeriri asupra legăturii dintre cele două, de vreme ce este greu
de admis că se poate aplica prin analogie o normă imprecisă. Cum se poate raporta o conduită
„socialmente periculoasă” la ceva vag, lipsit de conținut? 
Noi credem că tendința judecătorului de a aplica o normă lipsită de previzibilitatea
înseamnă umplerea respectivei norme cu un conținut, pe cale jurisprudențială. Judecătorul
creează dreptul, având deja terenul fertil, pentru ca acesta să se aplice unui caz concret. 

De pildă, în cazul infracțiunii de încălcare a solemnității ședinței, prevăzută de art.

278 C. pen.,6 ce se poate înțelege prin gesturi obscene? Suntem de acord că săvârșirea în

1
C. Beccaria, op. cit., p. 58.
2
Iată, de pildă, ce afirmă un autor cu privire la fapta putativă de omor: "este destul de dificil a considera că (...)
nu a săvârșit decât un fapt putativ, din moment ce s-a manifestat deja într-unul dintre cele mai periculoase
moduri pentru ordinea de drept (s. n.)”. Av. Filipaș, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia
infracțiunii de omor, în RDPen. 2/1994 p. 55. 
3
A. Cozi, Considerații privind analogia și interpretarea extensivă în dreptul penal, în CDP 4/2007, p. 87.
4
V. Dongoroz, Drept penal…op. cit., p. 81; H. Satzger, op. cit., p. 3. Acest din urmă autor afirmă că „infracțiunea
trebuie astfel descrisă încât să permită identificarea consecințelor și a domeniului de aplicare prin procedeul
interpretării.” Având în vedere că autorul face referire doar la interpretare, tindem să credem că folosește
acest termen în sens larg, nu ca operațiune de competența profesioniștilor dreptului.
5
Pentru o diviziune a formulărilor legii penale în formulări sintetice și, respectiv, descriptive, a se vedea F.
Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 40.
6
„Întrebuințarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea instanței, de
către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfășoară în fața instanței, se pedepsește cu

27
cadrul ședinței de judecată a unui act de ultraj împotriva bunelor moravuri 1 sub forma unui
act sexual explicit, reprezintă fără dubiu o conduită tipică. Însă până unde se întinde sfera
actelor cu caracter obscen? Constatăm, deci, că norma ridică probleme de previzibilitate. 
Dacă însă, profitând de această imprecizie a legiuitorului, interpretul decide că fapta
inculpatului X de a-i face cu ochiul președintelui completului de judecată, indicând în același
timp din privire rulota sa parcată în fața tribunalului, reprezintă un act obscen, credem că s-ar
intra pe teritoriul analogiei. Este însă vorba despre o analogie atipică, întrucât conduita
analizată nu se raportează la un text care reglementează expres o conduită asemănătoare, ci la
un text care reglementează vag un cumul de conduite nedeterminate. 
Legătura dintre previzibilitate și activitatea de interpretare a organelor judiciare a fost
analizată și de CEDO în cauza Haarde c. Islanda, unde se afirmă următoarele: „cu toate că o
dispoziție penală poate fi elaborată în mod clar, va exista un element inevitabil de interpretare
judiciară (...), iar art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea
treptată a normelor de răspundere penală prin interpretarea judiciară, de la caz la caz, cu
condiția ca rezultatul evoluției să fie compatibil cu esența infracțiunii și să poată fi prevăzut
în mod rezonabil."2
Așadar, dacă în acest caz păcatul încălcării exigenței lex certa aparține legiuitorului,
de aplicarea prin analogie a legii penale se face vinovat judecătorul. Aceasta întrucât, așa cum
s-a arătat în doctrină3, exigența lex certa se impune în activitatea legislativă, în vreme ce
aplicarea strictă a legii penale incubă judecătorului. Aceste două păcate au o sursă comună:
textul de incriminare defectuos formulat, care îi pretinde judecătorului să facă o judecată de
valoare. 4
În aceste condiții, pe drept cuvânt s-a afirmat în literatura de specialitate că folosirea
unor formulări imprecise în elaborarea textelor de lege ar fi o analogie anticipată.5
Până și iluminiștii păreau să se fi lovit de această problemă acum aproape trei secole.
Iată, de pildă, ce spunea Cesare Beccaria: "Dacă interpretarea legilor constituie un rău,
evident că un altul este obscuritatea care atrage în mod necesar după sine interpretarea, iar
acest rău va fi mult mai mare în cazul în care legile sunt scrise într-o limba pe care poporul

închisoarea de la o lună la 3 luni sau cu amendă."

1
Art. 375 C. pen.
2
Hot. din 3 noiembrie 2017, parag. 127 din hotărâre.
3
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 37.
4
F. Streteanu, op. cit., p. 44.
5
G. Antoniu, Explicații… op. cit., p. 34.

28
nu o înțelege, întrucât nu poate judeca singur care ar fi urmările asupra libertății proprii sau a
altor membri."1

19. Mai există o serie de norme despre care literatura de specialitate consultată de noi
nu vorbește deloc atunci când tratează principiul legalității. Sunt astfel de norme cele care
incriminează totalitatea mijloacelor prin care se poate aduce atingere obiectului juridic al
infracțiunii în condițiile descrise de normă. 
De pildă, este o astfel de normă cea prevăzută în art. 356 C. pen., text care prevede la
alin. (1) că „Infectarea prin orice mijloace (s. n.) a surselor sau rețelelor de apă, dacă apa
devine dăunătoare sănătății oamenilor, animalelor sau plantelor, se pedepsește cu închisoarea
de la 1 la 5 ani."
Tot astfel este și norma prevăzută la art. 197 C. pen., unde se prevede că „Punerea în
primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel (s .n.), a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană în grija căreia
se află minorul, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi."
Și norma prevăzută la art. 385, potrivit căreia „Împiedicarea, prin orice mijloace(s.n.),
a liberului exercițiu a dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepsește cu închisoarea de la 6
luni la 3 ani” incriminează tot o gamă largă de conduite. 
Despre asemenea norme nu s-ar putea susține că ele sunt lipsite de previzibilitate și că
ar putea da naștere unor analogii, întrucât normele sunt previzibile, în sensul că sunt clar
formulate: orice conduită, indiferent de modalitatea concretă în care se manifestă, poate intra
în structura laturii obiective a infracțiunii. 
Astfel, de pildă, pentru infracțiunea prevăzută la art. 356 C. pen., aruncarea unui pai
de plastic într-un râu unde se află o colonie de broaște țestoase, constituie infracțiune în
măsura în care o țestoasă a decedat ca urmare a acțiunii autorului (iar aceasta cu atât mai mult
cu cât fapta este incriminată și atunci când este comisă din culpă 2). Tot astfel, pentru
infracțiunea prevăzută în art. 197, obligarea copiilor dintr-un orfelinat de către personalul
instituției, de a nu părăsi incinta acestuia duminică într-un anumit interval orar, pentru a
participa la slujba religioasă, pune în pericol dezvoltarea morală a unui copil de confesiune
islamică atâta vreme cât se apreciază că este îndeplinită și condiția referitoare la „primejdia

1
C. Beccaria, op. cit., p. 63.
2
O astfel de conduită culpabilă este, credem, una foarte răspândită.

29
gravă."1 În aceeași ordine de idei, atunci când X îl vede pe Y mergând spre secția de votare și,
știind că acesta urmează să voteze cu un anumit candidat care îi era antipatic lui X, profită de
patima pentru alcool a alegătorului, spunându-i că va face cinste la barul din sat dacă îl
urmează într-acolo, Y nemaiprezentându-se la vot, fapta este una tipică pe art. 385 C. pen.2
Deși s-ar putea crede la prima vedere că aceste norme ridică probleme de
previzibilitate, noi suntem de părere că textele sunt previzibile, însă mult prea largi, ceea ce în
anumite situații ar putea ridica probleme de constituționalitate, însă nu în ceea ce privește
principiul legalității, ci în ceea ce privește principiul minimei intervenții.3

3.6. Distincții. Interpretarea prin analogie și extinderea aplicării legii prin

analogie. Interpretarea evolutivă. Suplimentul analogic. Analogia legii și analogia
dreptului. Relevanță
20. În literatura de specialitate, atunci când se vorbește despre analogie sau despre
interpretarea legii penale, se aduc în discuție o serie de concepte conexe analogiei. 
În această secțiune dorim să aflăm care este rolul și valoarea acestora, respectiv dacă
au sau nu relevanță. 
Trebuie spus însă că în doctrină nu există unitate de opinie în ceea ce privește
definirea acestor concepte, astfel încât, de multe ori, admisibilitatea sau inadmisibilitatea unui
anumit procedeu variază de la un autor la altul, în funcție de definiția pe care fiecare dintre
aceștia a ales să o atribuie noțiunii în cauză. 

21. Interpretarea analogică a fost definită în literatura de specialitate ca fiind căutarea

câmpului de aplicare al normei de drept prin recurgerea la alte dispoziții care reglementează
cazuri similare cu cel din norma supusă interpretării, dispoziții care sunt mai complexe. 4
1
Iată o nouă normă care ridică probleme de previzibilitate, întrucât nu se poate determina gravitatea
primejdiei bazându-ne pe criterii obiective. Judecătorul trebuie să facă o judecată de valoare, riscând să intre
pe teritoriul analogiei. 
2
Tot astfel se întâmplă și atunci când soția îi rezervă soțului pentru ziua votului o vacanță în pădurea
Amazoniană, cu scopul de a-l împiedica să participe la scrutin. Împiedicarea se poate face „prin orice mijloace ”,
astfel încât nu putem restrânge aplicabilitatea normei la împiedicarea săvârșită prin constrangere. Într-adevăr,
legiuitorul nu a folosit termenul de „constrângere" în locul sintagmei „prin orice mijloace", astfel încât nu se
poate restrânge sfera actelor de împiedicare numai la constrângere. A se vedea T. Toader, op. cit., p. 590.
Totuși, actul de executare constă într-o împiedicare, iar aici pot apărea discuții. Într-adevăr, dacă X din
exemplul amintit ar ști că Y suferă de alcoolism și nu poate, în mod obiectiv, să-i refuze propunerea, atunci
conduita ar fi tipică. În cel de-al doilea exemplu, lucrurile par mai complicate, întrucât soțul și-a exprimat
consimțământul cu privire la vacanță, astfel încât el nu este împiedicat în mod obiectiv, însă, să spunem,
victima uită faptul că în perioada de concediu are loc scrutinul pentru alegerile locale. 
3
Pentru o prezentare largă a acestui principiu, a se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 63 si urm.
4
V. Dongoroz, Drept penal… op. cit., p. 87; I. Oancea, op. cit., p.91; C. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, ALL, București, 1997, p. 87; A. Boroi, Drept penal. Partea generală, C. H. Beck, București, 2010, p. 43;

30
Aceiași autori subliniază că interpretarea analogică nu trebuie confundată cu extinderea
aplicării legii prin analogie, întrucât în cazul interpretării analogice se rămâne în cadrul
interpretării prevederii legale, fără a depăși granițele trasate de aceasta. 
Alți autori pun semnul egalității între interpretarea analogică și analogie.1
Profesorul Antoniu, la rândul său, vede în interpretarea analogică o interpretare
extensivă.2 Tot autorul anterior afirmă că această metodă de interpretare trebuie privită cu
rezerve, întrucât ea poate constitui o analogie ocultă,3 fiind o modalitate de interpretare
extrem de relativă. 
În ceea ce ne privește, credem că folosirea conceptului de interpretare analogică este
nu numai lipsită de sens, dar și derutantă, întrucât s-ar putea crea confuzii cu analogia. Așa
cum s-a afirmat în doctrină,4 ceea ce înțeleg autorii citați prin interpretare analogică nu
reprezintă decât o aplicare a principiilor care guvernează interpretarea sistematică. Prin
urmare, credem că ignorarea acestui concept ar înlătura multe dintre confuziile ce apar în
privința delimitării acestuia de veritabilă analogie. 

22. Interpretarea evolutivă (progresivă) a fost admisă în dreptul nostru încă de la

începutul secolului trecut.5
Aceasta este o tehnică de interpretare prin care în termenii folosiți de legiuitor la
edictarea normei penale se includ și alte modalități concrete de comitere care nu puteau fi
avute în vedere de legiuitor în momentul adoptării legii. 6 Pentru aceasta, în doctrina s-a
afirmat că este necesar a fi îndeplinite două condiții: a) stabilirea voinței legiuitorului de a
incrimina fapte de aceeași natură; și b) posibilitatea încadrării lor în definiția legală a
infracțiunii.7
Astfel, progresul științific nu așteaptă după evoluția dreptului penal și, de aceea,
sancționarea unor noi modalități de comitere a faptei se justifică sub rezerva îndeplinirii
condițiilor expuse mai sus. 

I. Tanoviceanu, op. cit., p. 244; G. Antoniu, Explicatii… op. cit., p. 34.

1
E. Ferri, Principii de drept criminal, Vol. I, ed. a II-a, Editura „Revista positivă penală”, București, 1940, p. 144.
Este cunoscută opinia acestui autor cu privire la interpretarea restrictivă ce trebuie să se dea infractorilor
„nepericuloși” și cea extensivă, ce își poate găsi aplicabilitate atunci când vorbim despre infractori periculoși. A
se vedea E. Ferri, op. cit., p. 145. Noi credem ca distincția este una artificială, întrucât legiuitorul stabilește ce
fapte sunt periculoase și, în consecință, le incriminează.
2
G. Antoniu, Tratat… op. cit., p. 280.
3
G. Antoniu, Explicații… op. cit., p. 34
4
A. Cozi, op. cit., p. 76.
5
I. Tanoviceanu, op. cit., p. 247.
6
F. Streteanu, op. cit., p. 63.
7
Idem.

31
 Trebuie spus însă că interpretarea evolutivă își găsește aplicabilitate doar atunci când
privește modalitatea de comitere a unei fapte, nu și atunci când apar conduite sociale noi, în
acest din urmă caz fiind vorba despre o veritabilă incriminare prin analogie.1
De pildă, circumstanța de calificare a furtului, prevăzută la art. 229 alin. (1) lit. d) teza
finală vorbește despre „folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase.”
Dacă însă furtul ar fi comis dintr-o încăpere unde accesul este permis doar pe baza unei
cartele magnetice, vom fi tot în prezența unui furt calificat, deoarece în acest caz este vorba
despre o interpretare evolutivă. 
De asemenea, o situație interesantă este și aceea în care accesul într-o încăpere se face
pe bază de recunoaștere facială, iar făptuitorul se folosește de un program care face ca
mecanismul de verificare să preia datele ultimului proces de recunoaștere. Și în acest caz
avem de a face tot cu o interpretare evolutivă, furtul fiind tot unul calificat.2
Recent, într-o decizie pronunțată în interesul legii, 3 ÎCCJ a stabilit că „fapta de furt
săvârșită prin scoaterea/ ruperea sistemului de siguranță plasat pe bun întrunește elementele
de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. e)
din Codul penal.” Este vorba despre acele situații în care, într-un mod mai mult sau mai puțin
ingenios, făptuitorul reușește să eludeze sistemul de alarmă dintr-un magazin dotat cu un
astfel de mecanism. De pildă, în cadrul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, anumite
volume pot fi consultate exclusiv în sălile de lectură și, în acest scop, clădirea este dotată cu
un sistem de alarmă sonor, care se activează atunci când o persoană „uită” să mai treacă pe la
ghișeu și să restituie cartea împrumutată. 
Potrivit dispozițiilor art. 474 alin. (4) din C. pr. pen. 4, decizia este obligatorie, însă noi
ne exprimăm rezerva față de interpretarea dată de Curte. 
Astfel, sistemul sonor de detectare a bunurilor sustrase reprezintă o inovație
tehnologică, însă acest lucru este lipsit de relevanță, atâta vreme cât sintagma „sistem de
alarmă sau supraveghere” din cuprinsul art. 229 alin. (1) lit. e) C. pen. acoperă ipoteza
examinată. 
1
V. Dongoroz, Drept penal…, op. cit., p. 92.
2
Se pot purta discuții dacă în speță este vorba despre circumstanța de calificare prevăzută la art. 229 alin. (1)
lit. d) sau cea prevăzută la lit. e). Credem că răspunsul variază în funcție de particularitățile speței, însă numai
în cazul elementului de calificare prevăzut la lit. d) vom avea de a face cu o interpretare evolutivă. Dacă vorbim
însă despre infracțiunea de violare de domiciliu nu vom fi în prezența unei interpretări evolutive în speța dată,
deoarece textul de incriminare de la această infracțiune vorbește despre pătrunderea „în orice mod." Așa fiind,
actuala definiție legală a infracțiunii de violare de domiciliu nu va fi niciodată aptă să primească o interpretare
evolutivă sub aspectul modalităților de comitere, întrucât le înglobează deja pe toate. 
3
Dec. RIL ÎCCJ nr. 6/2020, disponibilă pe www.scj.ro.
4
Potrivit textului, „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

32
 S-ar putea susține, pe de o parte, că un furt comis într-o astfel de modalitate denotă o
ingeniozitate mai mare a făptuitorului și, prin urmare, acesta trebuie pedepsit mai sever.1 Noi
suntem de acord că o astfel de fapta este mai gravă decât multe ipoteze de furt simplu, însă
aceasta nu înseamnă că ea trebuie să-și găsească corespondentul într-o varianta agravată a
acestei infracțiuni. 
De asemenea, s-ar putea susține, întrucâtva, că înlăturarea sistemului de siguranță de
pe un bun denotă o conduită similară celei necesare pentru scoaterea din funcțiune a
sistemului de alarmă. Cu toate acestea însă, legea penală este de strictă interpretare, iar în
această situație, scoaterea sistemului de siguranță de pe un bun nu poate echivala cu scoaterea
din funcțiune a sistemului de alarmă, care rămâne integru. 
La fel, sub aspectul periculozității, s-ar putea pune semnul egalității între cel care
sustrage bunul prin înlăturarea siguranței de pe acesta și cel care scoate din funcțiune sistemul
de alarmă prin tăierea cablului care alimenta electric dispozitivul. 2 Rezultatul este, de altfel,
același: sustragerea bunului. Totuși, legiuitorul a decis să sancționeze agravat doar scoaterea
din funcțiune a sistemului de alarmă în ansamblul său. Or, în ipoteza noastră, sistemul
funcționează la parametri optimi. În acest sens se exprimă și Dicționarul Explicativ al limbii
române, care definește verbul „a funcționa” drept „a îndeplini condițiile pentru a fi folosit".
În situația în care făptuitorul îndepărtează siguranța aflată pe bun, sistemul în ansamblul sau
nu suferă nicio modificare, întrucât funcționează la fel ca înainte. 
Este vorba despre o eludare a sistemului de alarmă, nu despre scoaterea din funcțiune
a acestuia. De pildă, o situație similară celei din speță este aceea în care făptuitorul,
pătrunzând într-un muzeu cu scopul de a sustrage o operă de artă, face o fotografie instant cu
aparatul foto poziționat la nivelul camerei de supraveghere, fotografie pe care o lipește de
obiectivul camerei de luat vederi, astfel încât aceasta să înregistreze continuu același cadru.
În acest fel, făptuitorul poate sustrage bunul în mod nestânjenit. La fel ca în speța cu
scoaterea siguranței de pe bunul obiect al furtului, nici în acest caz nu se poate reține furtul
calificat prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. e) C. pen., pentru simplul motiv că nu este scos din
funcțiune sistemul de supraveghere, ci acesta funcționează în continuare, înregistrând aceeași
imagine.3
1
Din punctul nostru de vedere, dacă aceasta este premisa raționamentului, securitatea juridică a cetățeanului
este sortită eșecului. Nu se poate ca, mai întâi, să facă interpretul un examen de gravitate și apoi să caute
argumentele care i-ar sprijini teza. Legalitatea sancționării și gravitatea faptei nu se pot stabili decât prin lege. 
2
O nuanță se impune totuși: cel care scoate siguranța de pe bun creează premisa unui singur furt comis pentru
sine, pe când cel care scoate din funcțiune sistemul de alarmă în ansamblul sau lasă deschisă calea mai multor
furturi care nu ar putea fi descoperite de persoana vătămată. 
3
La fel se întâmplă și atunci când faptuitorul folosește vopsea pentru a o arunca pe obiectivul camerei de
supraveghere.

33
 De asemenea, credem că în speță sunt lipsite de relevanță prevederile Legii 333/2003
privind pază obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor,1 care la art. 27 alin. (5)
definește sistemul de alarmă.2 Pentru noi, este lipsit de relevanță dacă detectorul are sau nu
calitatea de sistem de alarmă în sensul legii, atâta vreme cât el nu este scos din funcțiune. 
Astfel, din punctul nostru de vedere, înlăturarea siguranței de pe bun nu echivalează –
nici material, nici juridic– cu scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă. 
Credem, așadar, că decizia Curții pronunțată în interesul legii este greșită. Totuși,
după cum am mai afirmat, interpretarea dată de Curte este obligatorie, potrivit dispozițiilor
art. 474 alin. (4) C. pr. pen. 
Trebuie spus însă că nu orice progres tehnologic este apt de a atrage o interpretare
evolutivă a unei anumite norme de incriminare. De pildă, în cazul unei agresiuni sexuale
comise asupra robotului Sophia,3 dotat cu inteligență artificială, nu ar putea fi incident textul
de incriminare de la art. 219 C. pen., chiar dacă s-ar aprecia că acest robot prezintă asemănări
cu persoana umană, având un nivel intelectual similar sau chiar mai dezvoltat decât al multor
oameni.4 În acest caz, ar fi vorba despre o extindere prin analogie, nu despre o interpretare
evolutivă a modalităților concrete de comitere a faptei. 
Unii autori mai vechi, pe fondul criticării școlii dreptului liber, au pus semnul
egalității între analogie și interpretarea evolutivă. 5 Credem că inadmisibilitatea manifestă a
autorului citat în ceea ce privește interpretarea progresivă  se trage din aceea că, la acea
vreme, nu au fost stabilite condiții clare pentru aplicarea acesteia.
Noi credem că interpretarea evolutivă este admisibilă în principiu, sub rezerva
respectării condițiilor enunțate în doctrină. Desigur, legiuitorul ar putea reacționa prompt,
prin incriminarea imediată și explicită a noilor modalități de comitere, însă nu credem că
1
Publicată în M. Of. nr. 189 din 18 martie 2014.
2
Potrivit textului „În sensul prezentei legi, prin sistem de alarmare împotriva efracției se înțelege ansamblul de
echipamente electronice care poate fi compus din centrală de comandă și semnalizare optică și acustică,
detectoare, butoane și pedale de panică, control de acces și televiziune cu circuit închis cu posibilități de
înregistrare și stocare a imaginilor și datelor, corespunzător gradului de siguranță impus de caracteristicile
obiectivului păzit.”
3
Pentru mai multe detalii asupra acestei forme de inteligență artificială, a se consulta
https://www.forbes.com/sites/zarastone/2017/11/07/everything-you-need-to-know-about-sophia-the-
worlds-first-robot-citizen/#2578365a46fa (accesat la data de 31.12.2019).
4
Exemplul agresiunii sexuale comise asupra unui robot este unul absurd și depășește cu mult orice viziune
empirică, însă îl folosim tocmai pentru a ilustra faptul că interpretarea evolutivă nu-și poate găsi locul oricând
și oricum. De altfel, probabil cercetătorii nici nu au prevăzut robotul cu orificii sexuale. Totuși, având în vedere
gradul de „sensibilitate" relativ ridicat al acestui robot, mulți oameni s-ar simți oripilați la auzul unei mărturisiri
despre o agresiune sexuală comisă asupra sa. În plus, societatea civilă ar reclama vehement ca un astfel de
„agresor dezaxat" să meargă la închisoare, iar când societatea civilă cere ceva cu ardoare, pentru ea nu mai au
relevanță niciun fel de argumente. Pentru o imagine de ansamblu asupra inteligenței intelectuale și
emoționale a acestui robot, a se viziona https://www.youtube.com/watch?v=S5t6K9iwcdw.
5
N. T. Buzea, op. cit., p. 240.

34
sancționarea penală a unei persoane în aceste condiții constituie o analogie. 1 Am adăuga însă
faptul că trebuie îndeplinită și condiția relativă la previzibilitate, în sensul că agentul trebuie
să prevadă ca posibilă o sancțiune penală pentru conduita sa.

23. În ceea ce privește suplimentul analogic, aceasta a fost definit ca un mijloc de

completare a lacunelor legii, presupunându-se că legiuitorul a împrumutat soluția din alte
norme ale dreptului pentru a completa lacuna din norma interpretată. 2 De asemenea, se afirmă
că „suplimentul analogic presupune că norma interpretată este clară în ceea ce reglementează,
însă nu soluționează o situație pe care ar fi trebuit să o soluționeze (s. n.)."3 Ne vine foarte
greu să înțelegem de ce legiuitorul ar fi trebuit să soluționeze o situație similară în aceleași
condiții  ca norma în discuție, după cum ne vine foarte greu să facem distincția între această
„completare a lacunelor pe baza suplimentului analogic" 4 și extinderea incriminării prin
analogie, mai ales că nu ni se oferă niciun exemplu în acest sens. Probabil de aceea profesorul
Tanoviceanu afirma cu titlu imperativ că suplimentul analogic este întotdeauna interzis în
materia dreptului penal substanțial.5
Așa fiind, ne raliem opiniei potrivit căreia admisibilitatea suplimentului analogic este
discutabilă, întrucât „constatarea unei fapte socialmente periculoase, neincriminate,
reprezintă criteriul după care se apreciază că există o lacună în norma penală cu care aceasta
prezintă similitudini. Aplicarea legii la o astfel de faptă reprezintă o modalitate de acoperire a
lacunei în textul respectiv, motiv pentru care înțelegem să punem semnul egalității între
insuficiența legii și lacuna în lege."6

24. În literatura juridică7 se mai distinge între analogia legii (soluționarea cauzei prin
raportare la o normă care reglementează o situație similară) și analogia dreptului (atunci când
nu există nici măcar o normă care să reglementeze o situație asemănătoare, cauza urmând a se
soluționa în baza principiilor generale ale dreptului). 
Astfel, este vorba despre extinderea incriminării prin analogie și incriminarea prin
analogie, ambele fiind prohibite în materia dreptului penal. 
1
Profesorul Narcis Giurgiu, deși în principiu de acord cu aplicarea legii penale la situații noi, neavute în vedere
de legiuitor, din cauza progresului științific, consideră oportună o intervenție legislativă promptă. A se vedea N.
Giurgiu, op. cit., p. 82.
2
G. Antoniu, Tratat… op. cit., p. 280.
3
Idem.
4
V. Dongoroz, Drept penal… op. cit., p. 91.
5
I. Tanoviceanu, op. cit., p. 246.
6
A. Cozi, op. cit., p. 77.
7
I. Craiovan, op. cit., p. 486.

35
 3.7. Suport legal
25. În dreptul penal român, nu găsim nicio dispoziție care să ne vorbească despre
interpretarea (strictă) a legii penale sau despre analogie în materia dreptului penal. 1 Doctrina
și-a îndeplinit însă menirea de a detalia consistența principiului legalității, prin expunerea
clară a conținutului acestuia. 2
Cu toate acestea însă, atunci când se vorbește despre analogie, nu se amintește niciun
text de lege care să prohibească utilizarea acesteia. 
Noi credem că interdicția utilizării analogiei, deși neconsacrată ca atare în dreptul
intern, își găsește aplicabilitate în dreptul nostru prin aceea că seva acestui principiu, pe lângă
că este înrădăcinată în conștiința juridică, are o sorginte supraconstituțională. Este vorba
despre art. 20 din Constituție, care consacră primatul dispozițiilor din tratatele internaționale
ce privesc materia drepturilor omului, la care România este parte, cu excepția dispozițiilor
interne care sunt mai favorabile. Un text care prevede un drept fundamental este cel consacrat
în art. 7 din CEDO, text pe marginea căruia Curtea a dezvoltat o jurisprudență constantă în
ceea ce priveste interdicția analogiei, inclusiv în cauze contra României.3

În literatura de specialitate,4 s-a stabilit că textul art. 7 din Convenție consacră un

drept absolut și că nici măcar cauza justificativă 5 din art. 15 nu poate face inaplicabil art. 7 în
situații excepționale.6
Jurisprudența Curții este obligatorie, iar cum aceasta a statuat constant asupra
interdicției incriminării prin analogie, dreptul penal român se bucură de o consacrare a acestui
principiu. 

26. Credem că legiuitorul ar fi putut da dovadă de mai multă inspirație atunci când a
redactat textul art. 1 din Codul penal. 

1
În dreptul civil, analogia este permisă în anumite situații, așa cum reiese din interpretarea per a contrario a
art. 10 C. civ. 
2
A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 35 si urm.; G. Antoniu, Explicații… op. cit., p. 19 și urm.
3
CEDO, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României, hot. din 24 august 2007.
4
C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, ed. a II-a, C. H. Beck, București,
2010, p. 571; M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 248; A. Iordăchescu, op. cit., p. 87.
5
Art. 15 are valoarea unei cauze justificative pentru statele membre, în anumite situații speciale, în ceea ce
privește garantarea drepturilor prevăzute de Convenție. 
6
R. Chiriță, Principiul legalității consacrat prin art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și obligațiile
impuse statelor membre, în CDP 1/2007, p. 49.

36
 Aruncând o privire asupra dreptului comparat, observăm că textul art. 1 din Codul
penal italian, consacrând principiul legalității, dispune că "Nimeni nu poate fi pedepsit pentru
o faptă care nu este prevăzută în mod expres (s.n.) ca infracțiune de lege, nici cu pedepse care
nu sunt stabilite de aceasta."
La fel, Codul penal francez dedică un text interdicției utilizării analogiei, în art. 111-4,
unde se prevede imperativ că "Legea penală este de strictă interpretare."
Un text cu adevărat revelator în materie din dreptul comparat ni se pare însă art. 3 din
Codul penal al Republicii Moldova. La alin. (2), se prevede că „Interpretarea extensivă
defavorabilă și aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise.”
Astfel, legiuitorul moldovean a reușit să tranșeze într-un singur text două probleme
spinoase. În primul rând, a prohibit expres analogia,1 iar în al doilea rând a înțeles să interzică
interpretarea extensivă defavorabilă inculpatului, orice definiție doctrinară ar fi dată acestui
concept. 
De lege ferenda, credem că o astfel de prevedere este binevenită în dreptul nostru,
prin modificarea art. 1 al Codului penal. Eventual, pentru a elimina orice discuții doctrinare
pe care le-ar angaja un astfel de text, s-ar putea prevedea că nu instituția analogiei, în
ansamblul său, este interzisă, ci numai cea în defavoarea inculpatului. 

3.8. Tipologie
27. Tradițional, în doctrină s-a considerat vreme îndelungată că, dat fiind că legea
penală este de strictă interpretare, analogia este de neacceptat. Remarcăm însă că autorii care
au văzut astfel problema nu s-au ocupat de tratarea în detaliu a principiului legalității, mulți
dintre ei limitându-se doar la a-l aminti.2
Alți autori însă,3 în acord cu doctrina europeană și cu jurisprudența CEDO, au văzut
problema interdicției utilizării analogiei în mod nuanțat, după cum se vorbește despre
analogie în defavoarea inculpatului sau în favoarea sa. 4
1
Al. Barbăneagră (coord.), Codul penal comentat și adnotat, Cartier, Chișinău 2005, p. 12.
2
Ceea ce credem că este un neajuns major, mai ales pentru studenții facultăților de drept, care se vad lipsiți de
o bază solidă în ceea ce privește principiul legalității.
3
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 42; D. Bărcănescu, op. cit., p. 133.
4
Folosirea termenului de inculpat nu trebui să ducă însă la ideea că analogia poate interveni doar după
punerea în mișcare a acțiunii penale, întrucât clasarea pe temeiul că fapta nu este prevăzută de legea penală ,
în ipoteza în care a fost emisă ordonanța de continuare a efectuării urmăririi penale față de suspect, poate
interveni și anterior dobândirii calității de inculpat, în situația în care se constată incidența analogiei la acel
moment.

37
 Chiar și unii autori mai vechi au vorbit despre dihotomia analogiei, după cum această
este in meius sau in peius.1
Să trecem și noi în revistă analogia în favoare inculpatului, respectiv cea în
defavoarea sa.

1
Tr. Pop, op. cit., p. 100.

38
 4. Analogia în defavoarea inculpatului

28. Doctrina este unanimă în ceea ce privește inadmisibilitatea analogiei în defavoarea

inculpatului,1 denumită și analogia in malam partem sau analogia in peius. Această poziție
este consecința firească a aplicării legii penale respectând exigențele principiului legalității.2 
De pildă, va fi vorba despre o analogie în defavoarea inculpatului atunci când X,
student la facultatea de Drept și avid de cafea, în scopul de a obține în mod gratuit produsul
dorit, folosește o moneda de 50 de bani legată cu o sfoară, pe care o scoate din automatul de
cafea imediat ce acesta citește moneda, repetând operațiunea de mai multe ori, iar în aceste
condiții X este condamnat pentru infracțiunea de înșelăciune. La fel se întâmplă și atunci
când inculpatul aplică o bandă adezivă asupra unei bancnote pe care o introduce într-un
aparat electronic de tip casino, cu scopul de a o trage afară imediat după ce dispozitivul a citit
bancnota. 
În aceste situații, a admite că se poate exercita o acțiune de inducere în eroare, ca
element constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, asupra unui dispozitiv electronic, trece
dincolo de litera legii și constituie o analogie în defavoarea inculpatului. 
În literatura de specialitate s-au oferit și alte exemple, cum ar fi cel al denunțului
mincinos ce privește nu o faptă prevăzută de legea penală, ci o contravenție, denunț care nu
îndeplinește condițiile de tipicitate cerute de infracțiunea de inducere în eroare a organelor
judiciare, oricâte asemănări ar exista cu fapta incriminată 3 sau cel al includerii în noțiunea de
membru de familie și a cumnatului, când textul prevede expres întinderea conținutului acestei
sintagme.4

4.1. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie

29. CEDO a constatat deseori încălcarea de către statele membre a obligațiilor ce
decurg din art. 7 al Convenției. 

1
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 43; A. Iordăchescu, op. cit., p. 91.
2
V. Pașca, Studii de drept penal, Universul Juridic, București, 2011, p. 68.
3
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit, p. 43.
4
G. Antoniu, Reflecții asupra interpretării legii penale din perspectivă europeană (I), în RDPen. 2/2006, p. 23.

39
 O hotărâre celebră este cea pronunțată în cauza Dragotoniu și Militaru-Pridhoni
împotriva României1, în care s-a constatat că statul român și-a încălcat obligațiile ce decurg
din Convenție. 
În speță, era vorba despre doi funcționari bancari ai unei instituții cu capital integral
privat. Aceștia au comis acte de executare ce intră în conținutul infracțiunii de luare de mită,
însă, la momentul comiterii faptelor (1991), infracțiunea de luare de mită putea fi comisă,
potrivit legii penale, doar de către funcționarii publici. 2 Legea a fost modificată, în sensul
reținerii infracțiunii de luare de mită și în cazul faptelor comise în mediul privat, abia ulterior
săvârșirii faptei de către recurenți.3
Cu toate acestea, Curtea de Apel Timișoara i-a condamnat pe inculpați pentru
infracțiunea de luare de mită, în motivarea hotărârii arătându-se: „În cursul perioadei actuale
de tranziție, care are în mod inevitabil repercusiuni asupra legislației, pot apărea lacune care
să influențeze derularea procesului penal fie punând capăt acestuia, fie ajungând la soluții
inechitabile. În astfel de cazuri, dificultățile vor putea fi soluționate fie prin interpretare
analogică - analogie legislativă sau analogie de drept - fie prin interpretare rațională.” De
asemenea, Curtea de Apel a mai afirmat: „Conform articolului 258 alineatul 2 din Codul
penal și ținând cont de intenția legiuitorului de a pedepsi funcționarul vinovat de infracțiunea
înscrisă la articolul 254 [luare de mită], indiferent de calificarea persoanei juridice care l-a
angajat pe funcționarul respectiv - publică, de interes public sau privată - trebuie constatat
faptul că infracțiunea de luare de mită se referă și la autorul angajat de o întreprindere privată,
chiar după luna decembrie 1989 și înainte de adoptarea Legii nr. 65/1992. Scopul
legiuitorului este să pedepsească persoana care are obligații profesionale față de o persoană
juridică și care își încalcă aceste obligații în raporturile sale cu o altă persoană."4
Iată cât de periculoasă este operarea cu anumite concepte precum „interpretare
analogică-analogie legislativă sau analogie de drept”5, „situații inechitabile” sau „intenția
legiuitorului” și „scopul legiuitorului”.

1
CEDO, Dragotoniu și Militaru-Pridoni c. României, hot. din 25 mai 2007.
2
Nicio definiție din materia capitolului din Codul penal dedicat înțelesului unor termeni și expresii din legea
penală nu permitea aplicarea pedepsei unui funcționar privat. Dispoziții relevante în materie erau cele din art.
145 (Obștesc), art. 147 (Funcționar) și 148 (Alți salariați). 
3
Modificare survenită prin art. 16 al Legii nr. 65/1992. Ceea ce constituie o admitere implicită de către legiuitor
a faptului că luarea de mită în mediul privat nu era incriminată anterior.
4
Paragr. 11 din hot. CEDO.
5
A se vedea supra, § 24.

40
 În recursul declarat de reclamanți, Curtea Supremă a menținut soluția curții de apel, 1
motivând că sintagma „alți salariați” include și funcționarii privați.2
În fața CEDO, Guvernul a opinat că „interpretarea dată de instanțele interne era
previzibilă având în vedere dispozițiile doctrinare.”3 Reclamanții au recunoscut că
incriminarea unei fapte nu ține exclusiv de prevederile legale, ci poate avea la bază și
interpretarea jurisprudențială, însă Guvernul a invocat în apărarea sa doar doctrina, iar faptul
că doctrina interpretează în mod liber un text de lege nu se poate substitui existenței
jurisprudenței.4
Este adevărat că inculpații aveau calitatea de profesioniști și așa cum a statuat Curtea
în alte cauze,5 aceștia trebuiau să depună o mai mare deligență, însă această obligație se
analizează pe tărâmul previzibilității, nu al exigenței lex stricta.
În mod evident Curtea a constatat încălcarea art. 7 din Convenție, în ceea ce privește
componenta lex stricta.
Nouă nu ne rămâne decât să ne exprimăm regretul față de aceste interpretări
discreționare ale instanței interne, hotărârea curții de apel amintită mai sus fiind grăitoare în
acest sens. Instanța interna și-a motivat soluția prin aceea că societatea trece printr-o perioadă
de tranziție. Prin urmare, instanta interna a ținut cu tot dinadinsul să adapteze ea insăși legea
la noile necesități ale societații, substituindu-se legiuitorului și sacrificând securitatea juridică
a cetățeanului în favoarea unui așa-numit interes general, deși legiuitorul și-a îndeplinit
obligația de a incrimina noile fapte doar prin Legea nr. 65/1992, ceea ce constituite încă un
argument în sprijinul tezei că feptele nu erau incriminate anterior.6

30. Curtea a mai statuat asupra interdicției utilizării analogiei și în alte cauze, precum
Achour c. Franța7 sau Kokkinakis c. Grecia.8
În alte cauze însa, Curtea nu a constat o violare a art. 7 CEDO, deși, dacă privim în
mod formal principiul legalității, nouă ni se pare că a fost încălcată Convenția. Este vorba de
cauza ramasă în istorie drept „afacerea Zidul Berlinului” 9 sau de cauza S. W. c. Marea
1
Paragr. 13-14 din hotărârea CEDO.
2
În acest caz, s-ar fi putut ridica problema clauzelor legale de analogie cu caracter eterogen.
3
Parag. 26.
4
În ciuda susținerilor Guvernului, nu a fost indicată nicio lucrare de specialitate care să sprijine alegația sa.
5
CEDO, Cantoni c. Franța, hot. din 15 noiembrie 1996, parag. 35.
6
Curtea s statuat în mod expres că ea nu încurajează faptele de corupție (paragr. 41), însă dezideratul
reprimării faptelor de corupție nu poate trece dincolo de principiul legalității.
7
CEDO, Achour c. Franța, hot. din 29 martie 2006, paragr. 41.
8
CEDO, Kokkinakis c. Grecia, hot. din 25 mai 1993, paragr. 52.
9
CEDO, Streletz, Kessler si Krenz c. Germania, hot. din 22 martie 2001. Este adevărat că ne bazăm pe o viziune
relativ rigidă asupra principiului legalității, precum la fel de adevărat este că faptele comise de recurenți sunt

41
Britanie.1 În aceste cauze Curtea a trecut dincolo de barierele legislative, argumentându-și
pozitia prin aceea că faptele erau unanim considerate ca fiind antisociale. S-ar putea susține,
întrucâtva, că această optică a Curții este dincolo de limitele externe ale principiului
legalității.2

4.2. Formele analogiei în defavoarea inculpatului

31. Fără a avea pretenția de a fi exhaustivi, credem că se pot decela anumite tipare ale
analogiei in malam partem. Primele două pe care le expunem au fost deja de literatura de
specialitate.3 Este vorba despre incriminarea prin analogie și extinderea incriminării prin
analogie. La acestea, vom adăuga analogia asupra unei circumstațe de calificare.

32. Incriminarea prin analogie echivalează, de facto, cu lipsa accesibilitații legii

penale. Ea presupune aducerea în sfera dreptului penal fie a unor conduite licite, fie a unor
conduite ilicite aparținând altor ramuri de drept (delicte civile, contravenții etc.), care nu
constituie însă infracțiuni. De pildă, ar fi vorba despre aceasta atunci când o persoană ar fi
condamnată pentru că a insultat-o pe alta sau pentru că a trecut ilegal strada.4

33. Extinderea incriminării prin analogie reprezintă veritabila analogie, în definiția ei

clasică, respectiv de extindere a unui text de incriminare la o situație similară celei care se
încadrează în conținutul său. De pildă, în cazul în care X este condamnat pentru distrugere
pentru că a dezumflat roata rulotei în care locuia Y, motorul rulotei fiind defect de 5 ani, vom

de-a dreptul abominabile, însă nu putem să nu remarcăm faptul că instanța de la Strasbourg a insistat să
convingă asupra faptului că art. 7 din Convenție nu este încălcat. „Nemo judex causa sua" ar fi fost, credem, un
argument mai viabil, din perspectiva faptului că nimeni nu se poate autoriza pe sine să ucidă. Mai mult, art. 7
al Convenției nu permite nicio derogare. Pentru un comentariu mai larg al cauzei, a se vedea C. Tomuleț,
Temelia... op. cit., pp. 137-139.
1
CEDO, S. W. c. Marea Britanie, hot. din 22 noiembrie 1995. Este vorba despre o condamnare pentru un viol
conjugal, în condițiile în care condamnarea a survenit într-un moment în care instanțele, mai conservatoare,
nu considerau violul între soți ca fiind incriminat. Fără a putea nega caracterul socialmente și moralmente
periculos al faptei, credem că o condamnare în aceste condiții ar contraveni art. 7 din CEDO. Dar, asta nu ar da
cumva de înțeles că instanța de la Strasbourg încurajează violul conjugal? Pentru un comentariu mai larg
asupra acestei cauze, precum și pentru alte cauze similare, a se vedea R. Chiriță, Principiul legalității... op. cit.,
p. 61; M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 250 și urm. 
2
Înțelegem, și în aceste cazuri, poziția Curții, astfel încât nu o putem condamna (de altfel, nici nu avem
autoritatea necesară în acest scop). Ne mărginim însă să afirmăm că aceste poziții nu respectă întru totul
principiul legalității. 
3
A. Cozi, op. cit., pp. 73-74.
4
Avem dubii în a cataloga incriminarea prin analogie drept o veritabilă analogie. Definiția acesteia din urmă
este aplicarea normei la o situație similară celei descrise în conținutul ei. Or, prin ipoteză, o situație similară nu
există, întrucât, dacă ar exista, ar fi vorba despre o extindere a incriminării. Prin urmare, deși această formă
prezintă o fizionomie similară cu extinderea incriminării prin analogie, credem că ea trebuie analizată mai
degrabă pe tărâmul accesibilității legii penale. 

42
fi în prezența unei extinderi a incriminării. Tot despre o extindere prin analogie va fi vorba și
atunci când inculpatul este condamnat pentru infracțiunea de șantaj, în forma prevăzută de
art. 207 alin. (2)1, deși caracterul compromițător al materialelor nu vizează victima sau un
membru de familie al acestuia, ci o persoană foarte apropiată ei.
De asemenea, va fi vorba tot despre o analogie dacă o persoană este condamnată
pentru infracțiune prevăzut de art. 389 C. pen.2 pentru că și-a fotografiat buletinul de vot și a
postat fotografia pe o rețea de socializare.3

34. Analogia asupra unui element de calificare denotă ipoteza în care inculpatul este
condamnat pentru forma calificată a unei infracțiuni, deși în speță nu sunt îndeplinite
condițiile de tipicitate decât pentru forma de bază a infracțiunii.
O astfel de situație este aceea în care o persoană este condamnată pentru furt calificat
pentru că a sustras un mijloc de transport în comun, eventual cu motivarea că, dacă legea
sancționează mai sever furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun (art. 229 alin.1 lit.
a) de ce să nu sancționeze în aceleași condiții furtul a însuși mijlocului de transport în
comun?! Tot astfel, va fi vorba despre o analogie asupra unui element de calificare atunci
când, pentru că a sustras un autobuz al CTP Cluj inculpatul este condamnat pentru
infracțiunea prevăzută la art.229 alin.3 lit. g), întrucât, pentru că nu avea permis de conducere
corespunzător și, în aceste condiții, și-a însușit mijlocul de transport, „a pus în pericol
siguranța traficului și a persoanelor de drumurile publice.”4
O ipoteză și mai interesantă este cea prilejuită de interpretarea art.189 alin.1 lit.d),
respectiv omorul săvârșit „pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni.” Ne
putem întreba asfel care ar fi încadrarea juridică a faptei lui X care îl ucide pe pensionarul Y

1
„Cu aceeași pedeapsă se sancționează și amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare,
compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul prevazut
la alin. (1).”
2
Art. 389 C. pen. prevede că “Violarea prin orice mijloace a confidențialității votului se pedepsește cu
amendă.”
3
Într-un tur de scrutin din zilele noastre, anumite agenții de știri au dus o campanie furibundă împotriva
persoanelor care își fotografiau buletinele de vot, susținând că fapta constituie infracțiune. Mai mult, potrivit
acelorași agenții de presă, unele personalități politice au fost sancționate cu amendă de către organele de
poliție (sic!). Ne este întrucâtva jenă să cităm aici publicațiile în discuție, însă credem că exemplul este unul
grăitor. Relevanța acestor fapte rezidă în aceea că sancțiunea contravențională a survenit ca urmare a
nerespectării dispoziției art. 389 C. pen, iar nu ca urmare a nerespectării dispozițiilor din art. 108 lit. o) din
Legea nr. 115/2015, care prevede o sancțiune contravențională pentru fotografierea buletinului de vot de
către alegător. 
4
Textul trebuie interpretat restrictiv, întrucât este vorba de bunuri în absența cărora ar fi pusă în pericol
circulația pe drumurile publice (semne de circulație, guri de canalizare etc.). A se vedea M. Udroiu, Drept
penal. Partea specială, ed. a V-a, C. H. Beck, București, 2018, p. 258.

43
după ce constatase că acesta din urmă a privit necontenit cum minorul Z, în vârstă de 10 ani,
sustrage bunuri dintr-un autovehicul?
Întâi de toate, trebuie făcută distincția după cum X este participant la fapta lui Z sau
nu. Dacă X este participant nu întâmpinăm nicio problemă în a încadra fapta acestuia la
art.189 alin(1) lit.d), întrucât activitatea este sancționată penal, fiind vorba despre o
participație improprie, iar X ascunde săvârșirea propriei infracțiuni. Ce se întâmplă însă
atunci când între X și Z nu există nicio legătură?
În literatura de specialitate s-a afirmat că în acest caz noțiunea de infracțiune trebuie
interpretată în sens larg, fiind vorba, deci, despre o faptă prevăzută de legea penală.1
Noi nu putem fi de acord cu aceasta optică și considerăm că un astfel de raționament
conduce la o analogie asupra unui element de calificare.
Astfel, în primul rând, autorul citat înțelege să înlăture definiția dată infracțiunii de
Codul penal în art.15, dând de înțeles că pentru reținerea variantei calificate nu este necesar
să fie îndeplinite toate condițiile relative la vinovăție, antijuridicitate și imputabilitate, optică
ce trece dincolo de regulile de interpretare a legii penale.2
În al doilea rând, acolo unde a dorit, legiuitorul a folosit noțiunea de „faptă prevăzută
de legea penală” în locul celei de „infracțiune”. Este vorba despre infracțiuni precum
nedenunțarea, omisiunea sesizării, tăinuirea sau favorizarea făptuitorului. 3 Dacă legiuitorul ar
fi dorit, de ce nu ar fi utilizat aceeași sintagmă și în cazul infracțiunii de omor? Inclusiv în
doctrina de sub imperiul C. pen. 1969 s-a afirmat, cu privire la această circumstanță de
1
S. Bogdan, D. Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra înfăptuirii
justiției, Universul Juridic, București, 2017, p. 41.
2
În locul citat, deși se vorbește despre toate elementele infracțiunii, autorul ne oferă un exemplu doar în ceea
ce privește imputabilitatea. Suntem curioși, dacă tot înțelegem să înlăturăm definiția din art. 15 C. pen., vom
reține un omor calificat atunci când X ucide pentru a ascunde o faptă comisă în legitimă apărare cu câteva clipe
înainte? Noi credem că nu și că, prin urmare, o disociere a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii ar fi artificială. 
3
Sub imperiul C. pen. 1969, doctrina și practica judiciară au susținut că, pentru existența infracțiunii de
favorizare a infractorului, este necesar să se constate că fapta săvârșită de persoana favorizată constituie
infracțiune. A se vedea M. Basarab (coord.), Codul penal comentat. Vol. II. Partea specială, Ed. Hamangiu,
București, 2008, p. 689. Totuși, în următorul paragraf se susține că se va reține infracțiunea de favorizare „chiar
dacă infractorul favorizat este ulterior achitat". Credem că noțiunile de „infractor" și „achitare" se pot concilia
cu greu. Textul art. 264 C. pen. 1968 incrimina favorizarea infractorului, de unde se deduce că, pentru a fi
întrunite condițiile de tipicitate ale textului de incriminare, trebuie ca persoana favorizată să fi comis o
infracțiune. Credem că textul era defectuos formulat (de unde și modificarea sa în Noul Cod penal), însă
această defectuozitate nu poate dăuna inculpatului, care nu poate fi condamnat pentru favorizarea unei
persoane care nu a comis o infracțiune (constatată astfel printr-o hotărâre judecătorească definitivă). Sigur, în
aceste condiții, fapta unui magistrat care împiedică tragerea la răspundere penală a unei persoane, care este
achitată tocmai ca urmare a activității de împiedicare comise de magistrat (de pildă, se distrug probele în mod
intenționat), nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de favorizare a infractorului. Desigur că o
astfel de conduită trebuie să fie incriminată penal, dar o condamnare survenită în condițiile în care legea
penală nu incriminează expres o astfel de conduită este nelegală. Totuși, recent, ÎCCJ a reținut infracțiunea de
favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. 1968, deși persoană favorizată a fost achitată. A se
vedea ÎCCJ, Dec. 3849/1/2014, disponibilă pe www.scj.ro.

44
calificare, că prin expresia „săvârșirea unei infracțiuni” se înțelege „orice faptă care constituie
infracțiune potrivit legii (art. 17).”1
În al treilea rând, credem că autorul citat nu a ținut cont de definiția legală dată de art.
174 C. pen., care prevede ce se înțelege prin „săvârșirea unei infracțiuni”. Potrivit textului,
„Prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia
dintre faptele pe care legea le pedepsește (s. n.) ca infracțiune consumată sau ca tentativă,
precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.”
Textul de la art. 189 alin. (1) lit. d) folosește chiar exprimarea „săvârșirea altei infracțiuni.”
Așa fiind, textul de la art. 174 C. pen. reclamă ca fapta să fie pedepsibilă, iar față de fapta
comisă de un minor de 10 ani nu se poate constata caracterul infracțional și, prin urmare, nu
se poate aplica o pedeapsă acestuia. 
După cum vedem, textul de la art. 189 alin. (1) lit. d) cuprinde o sintagmă care se
bucură de o definiție legală, definiție legală care nu poate fi supusă unor excepții doctrinare,
ea fiind obligatorie, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, având „autoritate de
lege."2 De altfel, însuși art. 172 C. pen. dispune că „Ori de câte ori legea penală folosește un
termen sau o expresie dintre cele arătate în prezentul titlu, înțelesul acesteia este cel prevăzut
în articolele următoare, afară de cazul în care legea penală dispune altfel.” Ori, nu știm ca
legea penală să prevadă altfel în materia elementului de calificare al omorului de la art. 189
alin. (1) lit. d). Eventual, agentul ar avea impresia că se află în prezența unui element de
calificare, dar ar fi vorba despre o eroare inversă de drept.
S-ar putea susține că ascunderea unei fapte comise de un minor, prin mijlocirea unui
omor comis de un major, are conotații mult mai periculoase decât atunci când infracțiunea
ascunsă se comite de către o persoană care răspunde penal. În principiu, suntem de acord cu o
astfel de afirmație, însă numai în ceea ce privește încărcătură ei morală, întrucât textele de
lege expuse mai sus nu permit o altă interpretare decât cea care reiese din litera lor.

4.3. Exemple de analogie in malam partem

35. În literatura juridică a autorilor care s-au ocupat cu tratarea părții generale a
dreptului penal nu prea există exemple referitoare la situații de aplicare a analogiei în
defavoarea inculpatului. Este de amintit că unii autori3 au tratat câteva ipoteze, cum ar fi
plângerea sau denunțul mincinos ce nu privește o infracțiune (art. 268 C. pen.), captarea de

1
Gh. Mateuț, în M. Basarab (coord.), op. cit., p. 104.
2
L. Pastor, Interpretarea legii penale, în RDPen. 2/1994, p. 18; N. Giurgiu, op. cit., p. 75.
3
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 43 și urm.

45
emisii televizate ca faptă de sustragere a unei energii cu valoare economică (art. 228 alin. 3
C. pen.) sau „inducerea în eroare” a unui dispozitiv electronic. (art. 244 C. pen.).
Este adevărat că autorii care s-au ocupat cu precădere de partea specială a dreptului
penal oferă mai multe exemple de analogii (fie și atunci când nu le numesc astfel), când
tratează chestiuni controversate din literatura juridică sau din practica judiciară. Dacă doi
autori de renume au o opinie juridică divergentă asupra unei probleme juridice identice, este
clar că, pe lângă faptul s-ar putea ca norma să pună probleme de previzibilitate, unul dintre
ei –cel puțin!– greșește. „Nu pot există două interpretări, care să fie amândouă exacte" 1
spunea profesorul Tanoviceanu. Prin urmare, deseori se întâmplă ca, acolo unde există
controversă, să existe fie o analogie, fie o interpretare excesiv de restrictivă a textului. 
O să trecem și noi în revistă câteva situații în care se manifestă analogia in peius,
situații luate fie din doctrină, fie din practica judiciară sau, pur și simplu, situații care
reprezintă consecința cunoașterii superficiale a unei norme de incriminare. 

36. În practica judiciară anterioară intrării în vigoare a Noului Cod penal, Curtea
Supremă a stabilit că dispozițiile referitoare la punerea în mișcare din oficiu a acțiunii penale
în cazul violului comis asupra unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu, se aplică și în
cazul în care victima decedează imediat după săvârșirea actelor de executare de către
inculpat, urmare a acțiunii de ucidere a acestuia. 2 De menționat că legislația penală în vigoare
la acea dată nu conținea o prevedere similară celei înscrise în art. 157 alin. (5) din Noul Cod
penal, care prevede posibilitatea punerii în mișcare din oficiu a acțiunii penale în cazul
decesului victimei unei infracțiuni care se urmărește la plângerea prealabilă. 
Credem că instanța supremă a ținut cu tot dinadinsul să complinească o lacună
legislativă pe calea analogiei in malam partem, folosindu-se în acest scop de un raționament
artificial, prin crearea unei situații de identitate juridică în materie penală între decesul
victimei și lipsa capacității de exercițiu a acesteia.3

1
I. Tanoviceanu, op. cit., p. 246.
2
C.S.J., dec. 383/1995, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1995, Editura „Proema”, Baia Mare,
1996, p. 238.
3
De altfel, pentru un ochi neavizat, argumentele Curții păreau convingătoare. S-a spus că decesul victimei
atrage încetarea capacității de exercițiu a acesteia și, prin urmare, persoana vătămată era lipsită de capacitate
de exercițiu odată cu survenirea decesului. În realitate, în mod voit sau nu, Curtea nu a pătruns mai adânc în
materia dreptului civil, întrucât orice discuție asupra capacității de exercițiu are rost doar dacă persoana are
capacitate de folosință (care începe la naștere și încetează la deces). Prin urmare, posibilitatea punerii în
mișcare din oficiu a acțiunii penale viza doar minorii și interzișii judecătorești. 

46
 Soluția a fost vehement criticată de literatura de specialitate, 1 cu prilejul apariției unui
nou precedent similar un deceniu mai târziu. Astfel, într-o altă speță, în care inculpatul a
violat, tâlhărit, iar apoi a ucis victima și în condițiile legale expuse mai sus, Tribunalul Cluj a
pronunțat o soluție de condamnare doar pentru infracțiunea de tâlhărie și cea de omor, în
acord cu principiul legalității. Parchetul a formulat însă apel, care a fost considerat fondat de
instanța de control judiciar.2 Pentru a ajunge la acest rezultat, instanța de apel a afirmat că
legea penală nu a avut în vedere ipoteza în care persoana vătămată a decedat atât de repede,
încât nu a mai avut timp de a-și mai manifesta voința și că „este evident că, în cazul în care
autorul violului ucide victima, infracțiunea se urmărește din oficiu.” Mai mult, instanța de
control judiciar a acuzat prima instanță de o „interpretare excesiv de largă", făcând totodată
apel la necesitatea protejării unor valori ce țin de „ordinea publică” și de „demnitatea
umană.”
Să supunem analizei, pe rând, toate aceste aspecte. 
1. Dacă însăși instanța admite că legea nu a avut în vedere o astfel de ipoteză, ea
admite, practic, că înțelege să umple cu conținut  norma penală. Curtea a decis să dea o
interpretare care nu concordă cu voința legii, ceea ce descrie analogia în toată „splendoarea”
ei. Astfel, poziția instanței de apel denotă o ingerință în domeniul puterii politice.3
2. Cu o ușoară notă de aroganță, Curtea mai afirmă că este „evidentă” necesitatea
soluției de condamnare. Alături de alți autori,4 nici noi nu înțelegem de unde reiese evidența,
mai ales că instanța se mulțumește să facă o alegație fără să o argumenteze. „Evidența” este
aceea că instanța a decis să facă abstracție de anumite principii fundamentale ale dreptului
penal. 
3. Nu înțelegem nici cum interpretarea instanței de fond este „excesiv de largă". Și în
acest caz, Curtea se mulțumește să facă doar o alegație. Interpretarea dată de prima instanță
este una care corespunde ad litteram voinței legii. 
4. Apelul Curții la repere precum „ordinea publică” sau „demnitatea umană” este
excesiv de periculos (sic!). Prin aceasta, noi înțelegem că instanța de control judiciar a ținut
cont mai puțin de litera legii, 5 ea înțelegând că, în primul rând, trebuie să pedepsească un fapt
moralmente periculos. 

1
D. Nițu, Viol. Decesul victimei. Lipsa plângerii prealabile a părții vătămate. Consecințe, în CDP 4/2006, p. 108
și urm.
2
C. Ap. Cluj, dec. 342 din 9 decembrie 2004, redată în extras în D. Nițu, op. cit., p. 105 și urm.
3
N. Giurgiu, op. cit., p. 30.
4
D. Nițu, op. cit., p. 107.
5
Aparență pe care Curtea Supremă de Justiție s-a străduit să o păstreze in decizia 383/1995, citata supra.

47
 Noi nu punem în discuție periculozitatea socială a inculpatului, însă este de amintit că
o soluție de condamnare nu poate fi pronunțată decât în conformitate cu legea. 
Consecința unor astfel de hotărâri –consecință firească, de altfel– a fost intervenția
legiuitorului asupra textului de lege. Astăzi, Codul penal, în art. 157 alin. (5) prevede: „Dacă
persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de
expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi
pusă în mișcare și din oficiu."

37. O ipoteză de lucru interesantă este și tratarea în oglindă a art. 371 C. pen, 1 care
incriminează infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice, și a art. 75 alin. (1) lit. a),
care instituie o circumstanță atenuantă generală: starea de provocare. 
Ambele texte de lege conțin exprimarea „atingeri grave aduse demnității", însă într-un
caz avem de a face cu o normă de incriminare, iar în alta cu o circumstanță atenuantă. Avem
de a face cu aceeași sintagma și, în acest caz, ne punem întrebarea dacă o conduită anume ar
putea antrena incidența circumstanței atenuante, fără ca, raportat la aceeași faptă sau la fapte
diferite, să constituie și un element care intră în structura laturii obiective a infracțiunii de
tulburare a ordinii și liniștii publice. 
De pildă, să ne imaginăm că se organizează într-o piață publică o dezbatere între doi
candidați la alegerile prezidențiale. La un moment dat, unul dintre candidați, trecând peste
rezerva care îl caracteriza, afirmă către celălalt: „Eu tac mult, dar măcar tac bine.
Dumneavoastră vorbiți și mult, și prost, și fără rost!” Auzind o asemenea acuzație,
contracandidatul se ridică și îi aplică două palme celui care a făcut afirmația. 

În acest caz, se justifică nereținerea infracțiunii prevăzute la art. 371 C. pen. în sarcina
candidatului care a făcut afirmația, susținându-se că atingerea adusă demnității nu este gravă, 2
dar, totodată, reținerea în sarcina contracandidatului violent a infracțiunii, cu aplicarea
circumstanței atenuante a stării de provocare?
Noi credem că da, întrucât în primul caz este vorba despre o normă care
fundamentează răspunderea penală,3 normă care nu respectă întru totul exigența lex certa, iar

1
Potrivit textului, „Fapta persoanei care, în public, prin violențe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori
prin amenințări ori atingeri grave aduse demnității persoanelor, tulbura ordinea și liniștea publică, se
pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
2
Din punctul nostru de vedere, sintagma este oricum lipsită de previzibilitate.
3
Norma de la art. 371 trebuie privită foarte sever în ceea ce privește modalitatea de comitere a atingerilor
grave aduse demnității, întrucât în anumite cazuri concrete, incriminarea ar putea interfera cu dreptul la liberă
exprimare, astfel încât textul ar putea pune probleme de constituționalitate. 

48
în al doilea caz, norma este tipică, întrucât avem exercitarea actelor de violență, dar este
incidentă și starea de provocare, întrucât în acest caz avem de a face cu o normă care
atenuează răspunderea. 1
Iată ce spunea profesorul Narcis Giurgiu, căutând să facă „cea mai fericită conjuncție”
între principiul legalității și cerința asigurării libertății individuale: „dacă legile penale
defavorabile trebuie interpretate în mod strict, cele instituite în favoarea infractorului trebuie
interpretate în mod extensiv.”2 Principial, suntem de acord cu o astfel de afirmație, cu rezerva
că dispozițiile favorabile nu „trebuie" interpretate întotdeauna dincolo de limitele trasate de
lege, ci numai atunci când sunt îndeplinite condițiile analogiei în favoarea inculpatului.  

38. O altă normă de incriminare care ar putea constitui o oază a analogiei din pricina
similitudinii ei cu infracțiunea de luare de mită, este cea prevăzută la art. 299 C. pen.,
respectiv folosirea abuzivă a funcției în scop sexual. Potrivit textului, „Fapta funcționarului
public, care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui
act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor
îndatoriri, pretinde ori obține favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau
indirect de efectele acelui act de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia ori
activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.”
În reglementarea anterioară nu exista un text similar celui înscris în art. 299 din Noul
Cod penal, iar infracțiunea de luare de mită reclama drept condiție a laturii obiective existența
unui folos material. În aceste condiții, condamnarea unui funcționar public pentru că a pretins
sau a obținut servicii sexuale se apropia foarte mult de o analogie în defavoarea inculpatului. 
1
O altă ipoteză de lucru interesantă ni se pare tratarea în oglindă a art. 19 alin. (2) C. pen. cu art. 179 alin. (2),
întrucât ambele norme fac trimitere la noțiunea de atac. Astfel, dacă în materia legitimei apărări se admite că
atacul poate fi îndreptat și împotriva unor bunuri, de ce un atac cu o armă asimilată nu poate fi comis asupra
unui bun, pentru a dobândi relevanța penală a unei arme? Întrebarea nu este tocmai lipsită de sens, întrucât,
spre exemplu, furtul este unul calificat dacă este comis de către o persoană având asupra sa o armă [art. 229
alin. 2 lit. c) C. pen.], iar doctrina este unanimă în a aprecia că nu poate fi vorba decât despre o armă propriu-
zisă. Dacă însă X sparge lacătul unei uși cu puternice lovituri date cu o bâtă de baseball, pentru identitate de
definiție cu atacul din materia legitimei apărări, ar trebui să-l sancționăm pentru formă agravată amintită.
Credem însă că o astfel de soluție este excesivă, întrucât în primul caz avem de a face cu o cauză care înlătura
caracterul nejustificat al faptei, iar în al doilea caz avem de a face cu o prevedere care agravează răspunderea
penală. O astfel de optică nu trebuie însă dusă la extrem, în caz contrar apropriindu-ne foarte mult de școala
dreptului liber, care se conciliază greu cu principiul legalității. Noi afirmăm doar că unele noțiuni pot căpăta
înțelesuri autonome, după cum ele contribuie la fundamentarea/ agravarea răspunderii penale, ori,
dimpotrivă, la excluderea/ atenuarea acesteia. Mai mult decât atât, atâta vreme cât nici măcar profesioniștii
dreptului nu au în vedere furtul calificat în situația expusă, sancționarea penală pentru infracțiunea prevazută
la art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen nu este tocmai previzibilă, iar previzibilitatea este elementul central al
incriminării.
2
N. Giurgiu, op. cit., p. 81. Credem însă că în mod incorect autorul citat utilizează noțiunea de „infractor”.

49
 Tradițional, în doctrină se consideră că infracțiunea prevăzută la art. 299 C. pen. este
o formă specială a infracțiunii de luare de mită. 1 Din punctul nostru de vedere, incriminarea
de la art. 299 nu reprezintă decât o încercare (eșuată?) de a reglementa o formă specială a
infracțiunii de luare de mită. De ce credem asta? 
În primul rând, infracțiunea de folosire abuzivă a funcției în scop sexual se comite „în
scopul” îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării, întârzierii ori efectuării unui act contrar
îndatoririlor de serviciu ale funcționarului public, pe când infracțiunea de luare de mită se
comite „în legătură” cu astfel de conduite. De aici rezultă că, spre deosebire de infracțiunea
de luare de mită, actul de pretindere sau de obținere de favoruri de natură sexuală nu se poate
comite decât anterior adoptării conduitei incriminate, întrucât pretinderea ulterioară acestui
moment este lipsită de relevanță penală. Prin urmare, a-l condamna pe X, primar, pentru
infracțiunea prevăzută de art. 299 din C. pen., în cazul în care acesta a emis o autorizație de
construire pe numele lui Z, iar ulterior înmânării acesteia o întreba pe beneficiară dacă nu
cumva se cade ca, întrucât a fost „de treabă” cu ea și i-a emis autorizația, să-l satisfacă sexual,
constituie o aplicare a legii penale prin procedeul analogiei în defavoarea inculpatului,
analogia fiind făcută cu infracțiunea de luare de mită. 
În al doilea rând, infracțiunea de la art. 299 C. pen. nu are un caracter bilateral. Astfel,
fapta unui particular de a oferi servicii sexuale unui funcționar public, în scopul urgentării
emiterii unui act, nu va putea conduce la reținerea infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în
scop sexual în sarcina beneficiarului actului (eventual în formă instigării), decât prin apel la o
analogie în defavoarea inculpatului.
În al treilea rând, textul de la art. 299 vorbește despre pretinderea sau obținerea de
favoruri de natură sexuală, spre deosebire de infracțiunea de luare de mită, care, pe lângă
aceste două modalități, incriminează și acceptarea promisiunii. Obținerea presupune o
conduită activă din partea funcționarului. Prin urmare, fapta funcționarului public care, în
scopul de a urgenta emiterea unui act, acceptă să i se facă un raport sexual oral în timp ce
scrie actul, nu constituie infracțiune, iar o eventuală condamnare pentru o astfel de fapta este
contrară exigenței lex stricta. 
În al patrulea rând, norma vorbește de obținerea pentru sine de servicii de natură
sexuală. Prin urmare, înțelegerea dintre X și Y, colegi de birou, de a pretinde unul pentru
celălalt servicii sexuale de la particulari, urmată de ducerea la îndeplinire a planului lor, cu
obținerea de rezultate, nu poate conduce la reținerea infracțiunii prevăzute la art. 299. Iată o

1
S. Bogdan (coord.), Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană,
Universul Juridic, București, 2014, p. 448.

50
situație în care este foarte lesne de eludat o normă de incriminare. Nici instigarea nu poate fi
incidentă, întrucât aceasta trebuie să se refere la o faptă prevazută de legea penală, iar a
pretinde servicii sexuale pentru altul nu este o faptă prevazută de legea penală.
Desigur, în exemplele pe care le-am tratat am făcut abstracție de posibila incidență a
infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât nu este exclus ca în situațiile amintite, deși imposibilă
reținerea infracțiunii prevăzute la art. 299 C. pen., să se rețină infracțiunea de abuz în
serviciu. În aceste condiții, până și particularul care oferă servicii sexuale poate avea calitatea
de instigator la infracțiunea de abuz în serviciu. Însă nu întotdeauna va fi incidentă norma de
la art. 297 C. pen. (abuz în serviciu), ci numai atunci când este îndeplinită condiția referitoare
la vătămarea dreptului, condiție pe care textul amintit o reclamă.1
De lege ferenda, textul art. 299 C. pen. ar trebui modificat în sensul includerii în
norma de incriminare și a exemplelor pe care le-am dat mai sus, întrucât credem că, spre
exemplu, cerința ca serviciile sexuale să fie pretinse pentru sine (nu și pentru altul) reprezintă
nu o orientare de politică legislativă, ci o vădită omisiune a legiuitorului. 

39. O normă care prevede acte de executare similare infracțiunilor de corupție este și
cea înscrisă în art. 386, potrivit căreia „Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte
foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de
candidați ori un anumit candidat se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la trei ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.”
Spre deosebire de infracțiunea de dare de mită, norma de față nu prevede ca act de
executare și „promisiunea", astfel încât condamnarea unei persoane care le promite
alegătorilor la intrarea în secția de votare că le va da 50 de lei când vor ieși, însă asta numai
dacă vor vota cu un candidat anume, constituie o aplicare a legii prin analogie. Aceasta cu
atât mai mult cu cât norma de la art. 386 C. pen, asemenea normei înscrise în art. 299,
prevede că oferirea sau darea trebuie să se facă „în scopul” determinării, astfel încât un act de
oferire sau de dare comis ulterior votului nu poate avea relevanță penală, iar o persoană nu
poate fi condamnată pentru o asemenea conduită. 
De asemenea, credem că actul de promisiune din exemplul dat nu poate avea valoarea
juridică a unei „oferiri". 

1
Reținerea infracțiunii de abuz în serviciu este o anomalie, având în vedere pedeapsa pentru această
infracțiune, respectiv închisoarea de la 2 la 7 ani. Se pot imagina o multitudine de situații inechitabile
reprezentate de reținerea infracțiunii de abuz în serviciu atunci când infracțiunea de folosire abuzivă a funcției
în scop sexual nu poate fi reținută din pricina lipsei unei condiții cerute de textul de incriminare, însă nu este
locul să tratăm aceste situații aici. 

51
 În primul rând, actul de oferire nu poate avea un înțeles bivalent, analiza acestuia
trebuind să ducă la aceeași concluzie atât în cazul infracțiunii de dare de mită, cât și în cazul
infracțiunii de corupere a alegătorilor.1
În al doilea rând, credem că primul caz, respectiv neincriminarea promisiunii,
constituie un element de politică penală,2 în vreme ce prevederea scopului ca o condiție de
tipicitate reprezintă o omisiune a legiuitorului. 

40. Sub vechea legiuire penală o problema a fost și absența unui text similar celui din
art. 17 al Noului Cod penal, relativ la infracțiunea comisivă prin omisiune. 
Deși aceasta nu s-a bucurat de o consacrare legală, ea a fost recunoscută din cele mai
vechi timpuri în dreptul nostru, profesorul Tanoviceanu, inspirat de doctrina și practica
occidentală, vorbind despre ea încă de la începutul secolului trecut.3
Întrebarea pe care o impune principiul legalității este aceea a soluției de urmat atunci
când nu avem un text legal de referință, întrucât condamnarea unei persoane pentru o faptă
comisivă prin omisiune nu corespunde întru totul exigențelor legalității incriminării. 
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, deși o astfel de ipoteză
este foarte aproape de a constitui o analogie în defavoarea inculpatului, 4 ea este sancționabilă
penal întrucât „previzibilitatea este aspectul vital al principiului legalității, toate celelalte
consecințe fiind consecințe ale necesității asigurării previzibilității normelor penale."5
Fără a putea contesta necesitatea unui asemenea mod de gândire, nu putem să nu
constatăm cu regret, alături de alți autori, că pasivitatea legiuitorului de a legifera în această
problemă a fost regretabilă.6
Mai mult, dacă nu putem nega faptul că sancționarea unei fapte comisive prin
omisiune este previzibilă (mai ales în materia infracțiunilor foarte grave, cum este omorul),
ne întrebăm doar în ce măsură era previzibilă sfera persoanelor care aveau obligația de a
acționa? 

1
Deși în această situație sancționarea penală este previzibilă, în sensul că subiectul activ al faptei acceptă că
promisiunea poate echivala cu o oferire, condamnarea inculpatului ar nesocoti exigența lex stricta, analogia
fiind făcută în acest caz cu infracțiunea de dare de mită. 
2
Dacă promisiunea ar fi incriminată în această materie, mulți politicieni ar suferi soluții de condamnare.
3
I. Tanoviceanu, op. cit., p. 396.
4
F. Streteanu, op. cit., p. 397.
5
R. Chiriță, Principiul legalității consacrat prin art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și obligațiile
impuse statelor membre, în CDP 1/2007, p. 61.
6
F. Streteanu, op. cit., p. 397.

52
 41. O altă normă care ridică probleme de previzibilitate și, implicit, constituie un teren
feritl pentru analogie, este și cea înscrisă în art. 329 C. pen, text potrivit căruia
„neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă de către angajații
care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport, intervenție sau
manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranță circulației mijloacelor de transport,
intervenție sau manevră pe calea ferată, se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani."
Observăm că normă este întrucâtva similară infracțiunii de abuz în serviciu sub
aspectul actelor de executare.1
Ne întrebăm ce se înțelege prin sintagma „îndeplinirea lor defectuoasă", întrucât
apreciem că aceasta este lipsită de previzibilitate, iar condamnarea unei persoane pentru că,
spre exemplu, nu a îndeplinit o atribuție prevăzută exclusiv în fișa postului constituie o
analogie in malam partem, izvorul incriminării fiind, în acest caz, normele extrapenale. 2 În
acest sens, ne întemeiem poziția pe considerentele deciziei Curții Constituționale 405/2016,
pronunțată în materia infracțiunii de abuz în serviciu, care credem că se aplică mutatis
mutandis, datorită identității dintre actele de executare ale celor două infracțiuni.3

42. O altă problemă de interpretare este cauzată și de art. 272 C. pen. teza finală, text
care incriminează influențarea declarațiilor.4 Potrivit tezei finale a textului, „Dacă actul de
intimidare sau de corupere constituie prin el însuși infracțiune, se aplică regulile privind
concursul de infracțiuni.” Ce să înțelegem de aici? Că legiuitorul a decis ca atunci când
influențarea se va comite prin corupere sau intimidare 5 se va reține concursul de infracțiuni,
iar atunci când se va realiza prin constrângere va opera absorbția?
Alături de alți autori,6 credem și noi că nu, deși nu putem să nu remarcăm că
legiuitorul a formulat textul în mod defectuos, întrucât a lăsat să se înțeleagă faptul că, în
cazul determinării prin constrângere, va opera absorbția (teza finală a textului interpretată per
a contrario). Credem că legiuitorul a înțeles să includă în conținutul „intimidării” și
constrângerea.7 Dar atunci care este domeniul de aplicabilitate al acelei „fapte cu efect vădit

1
Similitudinile sunt cu atât mai mari cu cât, la fel ca abuzul în serviciu, este incriminată si comiterea din culpă a
acestei infracțiuni (art. 330 C. pen.).
2
La fel se întâmplă și atunci când atribuția defectuos îndeplinită este de sorginte cutumiară.
3
Asupra acestei decizii am insistat supra, § 14.
4
Norma ridică și probleme de previzibilitate, întrucât folosește sintagma de „faptă cu efect vădit intimidant”. A
se vedea S. Bogdan, D. Șerban, op. cit., p. 335
5
Ne întrebăm, de asemenea, care este criteriul de distincție dintre constrângere și intimidare.
6
Ibidem, p. 337.
7
Dacă nu ar fi existat teza finală a textului, ar fi operat absorbția, întrucât avem de a face cu o infracțiune
complexă.

53
intimidant” din cuprinsul tezei inițiale a textului? Așa, legiuitorul nu a făcut decât să
amplifice greutățile de interpretare.
Credem însă că o astfel de soluție se află chiar pe linia de hotar dintre simpla
interpretare și analogia în defavoarea inculpatului.
De asemenea, tot relativ la această infracțiune, o situație juridică interesantă este și
aceea în care inculpatul constrânge victima să nu dea declarații în eventualitatea derulării
unei proceduri judiciare împotriva sa, în condițiile în care textul vorbește despre „o cauză
penală, civilă sau în orice altă procedura judiciară.” Doctrina1 a apreciat că, pentru a se reține
tipicitatea, procedura judiciară trebuie să fie în curs de desfășurare. Prin urmare,
condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de influențare a declarațiilor într-o astfel de
situație reprezintă o analogie în defavoarea sa. 

43. O altă situație în care este vorba despre o analogie este aceea a condamnării unei
persoane pentru infracțiunea de tâlhărie în situația în care aceasta a exercitat violențe
împotriva unui individ în scopul sustragerii de material lemnos dintr-o pădure. 
Într-adevăr, textul de la art. 233 C. pen. incriminează "furtul(s.n.) săvârșit prin...", iar
accepțiunea furtului nu poate fi decât cea descrisă de Codul penal în art. 228. Chiar dacă art.
108 din Codul silvic2 incriminează o formă specială a furtului și chiar dacă aceasta este
1
Ibidem, p. 336. Susținerea autorilor nu este tocmai exactă, întrucât în varianta determinării unei persoane să
nu sesizeze organele de urmărire penală, prin ipoteză nu poate exista o procedură judiciară în curs.
2
Potrivit textului, „(1) Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de
arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara
acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se sancţionează după cum
urmează:
a) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori
mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;
b) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este mai mică decât limita prevăzută la
lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului
produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a);
c) cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 20 de ori mai mare
decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;
d) cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 50 de ori mai mare
decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei.
(2) Maximul pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu 3 ani, în cazul în care faptele au fost săvârşite în
următoarele împrejurări:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă;
c) în timpul nopţii;
d) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional.
(3) În cazul în care infracţiunile prevăzute la alin. (1) au fost săvârşite cu ştirea sau cu acordul personalului
silvic, nivelul minim valoric al prejudiciului pentru calificarea faptei ca infracţiune silvică se stabileşte la o
valoare de 2,5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data
constatării faptei.
(4) Tentativa se pedepseşte.

54
sancționată, în anumite împrejurări, mai drastic decât furtul, soluția juridic corectă este aceea
a concursului de infracțiuni între infracțiunea prevăzută de art. 109 din Codul silvic și
infracțiunea corespondentă exercitării actelor violente.1

44. Doctrina2 a mai reținut și alte situații în care practica judiciară a alunecat pe
tărâmul analogiei. Astfel, s-a reținut că furtul comis de inculpatul aflat întâmplător în locuința
persoanei vătămate, într-o vizită ocazională, satisface exigențele legii care prevede ca furtul
să fie comis  de cel care locuiește împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta. 3
La fel, o altă instanță a afirmat că exigențele legii sunt îndeplinite și atunci când gazda a fost
cea care a sustras bunuri de la oaspete, iar nu invers.4 

45. Infracțiunea de purtare abuzivă prevăzută de art. 296 C. pen nu este nici ea la
adăpost de critici. 
Astfel, în varianta-tip, textul incriminează folosirea unor „expresii jignitoare”de către
un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. 
Sub aspectul actelor de executare, reglementarea este identică cu cea prevăzută în art.
250 din C. pen. anterior. În literatura juridică apărută imediat după intrarea în vigoare a
vechiului Cod penal s-a spus că latura obiectivă a infracțiunii implică „a spune cuvinte care
aduc atingere demnității unei persoane."5
Cu toate acestea, unii autori de după intrarea în vigoare a Noului Cod penal au afirmat
că aici este inclusă „orice activitate materială care are ca urmare orice atingere adusă onoarei
sau reputației"6 sau că expresiile jignitoare au „o accepțiune largă. Acest termen semnifică, în
primul rând, toate faptele prin care se aduce atingere onoarei sau reputației unei persoane prin
cuvinte, gesturi ori prin alte mijloace sau prin supunerea la batjocură."7

1
Amenințare, loviri, vătămare corporala, lipsire de libertate etc.
2
A se vedea, și pentru alte situații întâlnite în practica judiciară, G. Antoniu, Reflecții asupra interpretării legii
penale din perspectivă europeana (I), în RDPen. 2/2006, p. 23 și urm.
3
Trib. Jud. Gorj, dec. pen. 828/1970, în RRD 2/1971, p. 181.
4
Trib. Jud. Botoșani, dec. pen. 59/1970, în RRD 9/1971, p.116.
5
Th. Vasiliu (coord.), Codul penal al RSR, comentat și adnotat. Partea specială. Vol. II, Editura științifică și
enciclopedică, București, 1977, p. 80.
6
T. Toader (coord.), Noul Cod penal. Comentariu pe articole, Hamangiu, București, 2014, p. 479. Din
formularea utilizată de autori reiese că urmarea amintită, respectiv atingerea adusă onoarei sau reputației,
este o condiție necesară pentru reținerea tipicității. Nu putem fi de acord cu o astfel de poziție, întrucât fapta
va fi tipică și atunci când persoana nu se simte atinsă de cuvintele jignitoare ale funcționarului, caracterul
jignitor fiind intrinsec cuvintelor utilizate.
7
V. Dobrinoiu, I. Pascu (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea specială, ed. a II-a, Universul Juridic,
București, 2014, p. 538. Daca actele enunțate de autori trebuie avute în vedere „în primul rând”, ne întrebăm
ce mai pot include, pe lângă acestea, expresiile jignitoare.

55
 Din punctul nostru de vedere, o asemenea interpretare constituie o extindere prin
analogie a legii penale. Într-adevăr, dacă legiuitorul ar fi dorit să includă aici și gesturile, ar fi
folosit o formulare similară celei din art. 278 C. pen., care incriminează tulburarea
solemnității ședinței prin „întrebuințarea de cuvinte ori gesturi jignitoare.” Așa fiind, suntem
de acord cu autorii care afirmă că este o diferența de tratament greu de înțeles între
incriminarea expresiilor jignitoare și lăsarea în afara textului de incriminare a gesturilor.1
Alți autori, deși de acord cu interpretarea restrictivă a „expresiilor jignitoare” afirmă
că această sintagma "are, oarecum, un caracter nedeterminat, obiectiv, rămânând la aprecierea
judecătorului dacă expresiile utilizate au sau nu caracter jignitor.”2 Credem că afirmația
autorului exprimă o contradicție, întrucât nu poate fi vorba despre un conținut obiectiv dacă
acesta este lăsat la aprecierea judecătorului. 

46. De asemenea, tot cu privire la infracțiunea de purtare abuzivă, se prevede că actele

de executare trebuie să aibă loc în exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului
public, iar nu și în legătură cu exercitarea acestora, așa cum se întâmplă în cazul infracțiunii
de ultraj, unde rolurile sunt inversate, funcționarul public fiind, în acest ultim caz, subiect
pasiv. De aceea, condamnarea unui funcționar public pentru infracțiunea de purtare abuzivă
în cazul în care acesta a agresat o persoană cu care avea raporturi de serviciu, dar în afara
orelor de program, constituie o analogie în defavoarea inculpatului.
Nu putem fi de acord cu soluția reținută în practica judiciară, 3 potrivit căreia
comiterea de către un polițist aflat în timpul liber a unei infracțiuni de loviri împotriva unui
suspect dintr-un dosar penal, pentru că acesta nu s-a prezentat în mod repetat la audieri,
constituie infracțiune de purtare abuzivă. Curtea și-a motivat decizia prin aceea că polițistul
este obligat să intervină și în afara orelor de program, făcându-se trimitere la infracțiunea
flagrantă. Nu putem fi de acord cu o astfel de interpretare care, prin mijlocirea unui artificiu
juridic, trece dincolo de litera legii. 
Astfel, infracțiunea de purtare abuzivă se comite de către funcționarul public aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu. Spre deosebire de infracțiunea de ultraj, unde rolurile sunt
inversate, în sensul că în cazul acesteia funcționarul public este subiectul pasiv, infracțiunea

1
S. Bogdan (coord.), Noul Cod penal. Partea specială. Analize, comentarii, explicații. Perspectiva clujeană,
Universul Juridic, București, 2014, p. 438.
2
D. Soare, Unele discuții privind latura obiectivă a infracțiunii de purtare abuzivă, în RDPen. 4/2011, p. 116.
3
C.S.J., secția penală, dec. 3418/1999 în Ș. Crișu, Codul penal adnotat cu practică judiciară pe anii 1990-2000,
Ed. Argessis, Curtea de Argeș, 2001, p. 795, apud D. Soare, op. cit., p. 123.

56
de purtare abuzivă nu face trimitere la comiterea faptei în legătură cu exercitarea atribuțiilor
de serviciu, ci numai la comiterea acesteia în exercitarea acestor atribuții.1

47. Ultimul exemplu pe care înțelegem să îl tratăm în această materie, exemplu care
nouă ni se pare deosebit de interesant, este acela al faptei/ infracțiunii putative, 2 insistând cu
precădere asupra infracțiunii de omor. 
Pentru a trata o problemă, trebuie întâi de toate să îi definim premisele, iar, relativ la
aceasta, constatăm că în dreptul penal român nu există unitate de păreri nici măcar în ceea ce
privește înțelesul sintagmei de faptă putativă. 
Astfel, unii autori înțeleg prin faptul putativ că agentul acționează în condițiile unei
erori inverse de drept, fie că această eroare poartă asupra incriminării, 3 fie că poartă (și)
asupra unui element normativ al acesteia. 4 Având în vedere că exigența accesibilității ce
decurge din principiul legalității impune ca fapta să fie prevăzută în mod obiectiv de lege,
această eroare inversă de drept nu poate produce efecte juridice, fiind lipsită de relevanță
penală. 
Alți autori afirmă că faptul putativ trebuie analizat atât în raport cu eroarea de drept,
cât și cu eroarea de fapt,5 în vreme ce alții reduc faptul putativ la o eroare de fapt.6
Noi credem că multe dintre divergențele asupra caracterului punibil al faptului putativ
se trag din modalitățile diferite în care acești autori definesc conceptul în cauză. Așa, de
pildă, toți autorii citați sunt de acord în ceea ce privește inadmisibilitatea sancționării unei
persoane care se găsește într-o eroare inversă de drept. De pildă, suntem într-o astfel de
situație atunci când o persoană are convingerea intimă că a săvârșit o infracțiune atunci când
calomniază o altă persoană, deși această fapta nu (mai) este prevăzută de legea penală. 

1
În cazul anumitor funcționari publici, cum sunt polițiștii, statutele care le reglementează activitatea pot
prevedea faptul că aceștia se află mereu în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Totuși, credem că o astfel de
prevedere este inaptă să agraveze răspunderea penală, mai ales atunci când funcționarul public nu și-a
declarat calitatea. Dacă ar fi altfel, ar însemna că acești funcționari publici nu ar putea comite niciodată o
infracțiune de amenințare sau de loviri, întrucât sunt mereu în exercitarea atribuțiilor de serviciu și realizarea
laturii obiective ale celor două infracțiuni (amenințare sau loviri) ar însemna, de fapt, comiterea faptei de
purtare abuzivă. 
2
În funcție de concluziile la care vom ajunge, vom vedea dacă fapta are caracter infracțional, meritandu-și
numele de infracțiune, sau rămâne o simplă împrejurare nefericită fără relevanță penală.
3
I. Tanoviceanu, op. cit., p. 674-675; I. Pascu, V. Dobronoiu, op. cit., p. 254; N. Giurgiu, op. cit., p. 205; C-tin
Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 295. Acești din urmă autori, după ce definesc ce înțeleg prin fapta putativă,
afirmă că „în cazul faptei putative, lipsa obiectului este totală, definitivă, lipsește, cu alte cuvinte, obiectul
ocrotirii penale.”
4
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 488; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, ed a IV-a, C. H. Beck, București,
2017, p. 184.
5
N. T. Buzea, op. cit., p. 218.
6
Tr. Pop, op. cit., p. 748.

57
 Înțelegem, așadar, ca sub numele de fapt putativ să înglobăm atât acele situații în care
agentul se află într-o eroare inversă de drept, cât și acelea în care se află într-o eroare inversă
de fapt asupra unei stări, situații sau împrejurări care se răsfrâng asupra unui element din
conținutul normativ al infracțiunii,1 relevanță prezentând doar eroarea inversă de fapt. 
Astfel, în cazul nostru, norma există și agentul cunoaște aceasta, însă el acționează în
anumite condiții de fapt care fac imposibilă obiectiv nu numai consumarea infracțiunii, dar și
tentativa.2 De pildă, în cazul unei infracțiuni de viol, agentul cunoaște caracterul penal al
faptei. Cu toate acestea, atunci când, trecând pe lângă o fereastră, făptuitorul zărește în patul
unui dormitor persoana vătămată și decide să constrângă victima la un raport sexual, el se va
fi aflat într-o eroare de fapt când, după consumarea actului de penetrare, constată că victima
nu era decât o păpușă gonflabilă. Ar fi fost vorba (și) de o eroare de drept atunci când agentul
avea convingerea că penetrarea vaginală a unei păpuși gonflabile ce aparține altuia reprezintă
infracțiune de viol, lucru, de altfel, lipsit de relevanță juridică. 
În viziunea noastră, agentul este convins că există în concret anumite caracteristici ale
acțiunii sale care fac ca fapta sa să aibă caracter penal, pe când asemenea caracteristici nu
există.3
Mulți dintre autorii consultați de noi au căutat să trateze fapta putativă în raport cu
tentativa neidonee și cea absolut improprie. Noi credem că acest mod de abordare nu poate
crea decât și mai multă confuzie, întrucât este dificil a se pune semnul egalității între
inexistența obiectului material al infracțiunii și deficiența absolută a modului în care a fost
concepută executarea. Cu privire la aceasta, s-a spus că în cazul unei tentative absolut
improprie „defecțiunea există din momentul concepției, acționând ca o cauză preexistentă,
care se referă numai la conceperea executării și la mijloc, nu și la obiect.”4
Credem că eroarea pe care o fac cei ce susțin necesitatea sancționării faptei putative
ca eroare inversă de fapt este cea a confuziunii elementului obiectiv cu cel subiectiv din
structura infracțiunii și tratarea lor laolaltă. 

1
N. T. Buzea, op. cit., p. 214.
2
Relativ la excluderea erorii de fapt din sfera putativitatii, s-a afirmat că „Numai în cazul în care eroarea
agentului poartă asupra normei de incriminare el nu va fi tras la răspundere penală, deoarece caracterul penal
al faptei trebuie să se verifice în mod obiectiv (să existe o normă de incriminare)." G. Antoniu, Tentativa, Ed.
Societății Tempus, București, 1995, p. 205. Suntem de acord cu această afirmație, dar nu trebuie omis că, pe
lângă aceasta, fapta concret comisă trebuie să corespundă cerințelor reclamate de norma de incriminare, ca
exigență a lex stricta. Sigur, este doar o divergență în ceea ce privește definirea putativității, întrucât analiza ei
se face oricum pe filiere diferite, după cum vorbim de eroare inversă de drept sau de fapt. 
3
R. V. Mancaș, Reflecții asupra faptului putativ, în RDPen. 4/1997, p. 46.
4
R. V. Mancaș, Tentativa, Ed. Helicon, Timișoara, 1996, p. 158.

58
 Astfel, tentativa, pentru a avea caracter infracțional, trebuie să fie una idonee, adică să
fie aptă să conducă la rezultatul tipic, pe de o parte, iar pe de altă parte trebuie să fie
îndeplinite toate trăsăturile infracțiunii înscrise în art. 15 C. pen. Prin urmare, dacă X, văzând
că Y încearcă să-l taie cu drujba pe Z, îi aplică agresorului o lovitură de topor în cap, Y
supraviețuind, va fi vorba despre o tentativă idonee, dar fapta sa va fi una justificată.
Conchidem de aici că o tentativă idonee nu are întotdeauna caracter infracțional.
Așa fiind, noi suntem de acord ca exercitarea unui act de ucidere asupra unui cadavru,
în condițiile în care autorul nu cunoștea acest lucru, trebuie analizat pe tărâmul idoneității, 1
dar credem că analiza nu trebuie să se oprească aici, ci trebuie cercetate și îndeplinirea
trăsăturilor generale ale infracțiunii, respectiv tipicitatea, vinovăția, antijuridicitatea și
imputabilitatea. Dintre acestea, noi ne vom opri asupra primelor două, tratându-le însă în
ordinea inversă prevederii lor în art. 15 C. pen. 

48. În ceea ce privește latura subiectivă, este de la sine înțeles că cel care comite o
fapta putativă de omor în forma unei erori inverse de fapt  acționează cu intenția de a suprima
viața unei persoane. Sub acest aspect, se poate susține 2 că atât moral, cât și legal, în ceea ce
privește latura subiectivă, se poate pune semnul egalității între cel care lovește cu toporul în
cap victima care era adormită și cel care, în același mod, lovește un cadavru fără să cunoască
faptul că obiectul material al infracțiunii este lipsit de una dintre caracteristicile sale
fundamentale: viața.3
Astfel, dacă am avea în vedere doar factorul subiectiv, ar exista infracțiune putativă. 4
Cel mai la îndemână exemplu în care suntem exclusiv în prezența intenției este acela în care
agentul doar adoptă rezoluția infracțională.5 De asemenea, tot într-o situație în care am
sancționa simpla intenție suntem și atunci când A, conducând o mașină, îl vede pe B într-o
benzinărie și, dorind să-l ucidă, accelerează la trecerea de pietoni, pe care o considera o
denivelare pe carosabil, în speranța că mașina va ricoșa în B, lucru care nu se întâmplă însă,
întrucât trecerea de pietoni nu avea nicio denivelare, ci era doar una 3D. Tot astfel, vom fi în
1
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 489.
2
S. Bogdan, D. Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra înfăptuirii
justiției, Universul Juridic, București, 2017, p. 32; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 489. Acești autori nu
particularizează afirmația lor asupra laturii subiective, ci vorbesc în general despre faptul putativ ca eroare
inversa de fapt (deși nu circumscriu eroare inversă de fapt infracțiunii putative). R. V. Mancaș, Reflecții asupra
faptului putativ, în RDPen. 4/1997, p. 47.
3
A. Filipaș, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracțiunii de omor, în RDPen. 2/1994, p.
54. V. Dobrinoiu, I. Pascu, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, Universul Juridic, București,
2016, p. 254.
4
N. T. Buzea, op. cit., p. 218.
5
Tr. Pop, op. cit., p. 739.

59
prezența exclusivă a laturii subiective și în ipotezele clasice de tentativă neidonee (uciderea
prin blesteme, otrăvirea cu apă plată etc.). În ipoteza vizată de noi, mijloacele de concepere a
executării nu sunt însă absurde, întrucât, în condiții obiective optime, fapta putea conduce la
producerea rezultatului. 
Adoptând o teorie subiectivă, am sancționa indivizi pe considerentul că ei își
manifestă expres „perversitatea criminală"1 și, prin urmare, sunt periculoși pentru societate.
Așadar, în această optică, s-ar susține că manifestarea voinței este culpabilă și „dacă este
suficient de amenințătoare pentru ordinea publică, e bine să fie reprimată."2
În ceea ce privește raportul dintre eroare și latura subiectivă, trebuie spus că în această
materie nu poate fi vorba despre o eroare asupra factorului volitiv, adică asupra voinței de a
comite infracțiunea, ci doar de o eroare asupra factorului intelectiv, însă cu privire la aceasta
nu există discuții în ceea ce privește faptul putativ. 3
49. Sub aspectul laturii obiective, remarcăm faptul că infracțiunea de omor se
definește prin două premise fundamentale: necesitatea existenței unei acțiuni de ucidere, pe
de o parte, și necesitatea ca această acțiune de ucidere să fie îndreptată împotriva unei
persoane, pe de altă parte. 
Aceste două condiții trebuie întrunite cumulativ, întrucât nu putem avea omor atunci
când, deși avem persoană, nu avem acțiune de ucidere (situație în care ar fi sancționată
simpla rezoluție infracțională) și nici atunci când, deși avem acțiune de ucidere, nu avem
persoană (de pildă, în cazul împușcării unui animal). 
Astfel, în cazul infracțiunii de omor avem de a face cu o infracțiune materială, 4 al
cărei obiect material5 este reprezentat de corpul unei persoane în viață.6
Potrivit doctrinei, o persoană este considerată a fi în viață până la momentul la care i-a
încetat activitatea cerebrală.7 Concluzia ce rezultă de aici este aceea că, sub aspectul laturii
obiective, nu putem avea infracțiune de omor în absența unei persoane în viață, întrucât

1
Ibidem, p. 738.
2
Ibidem, p. 746, cu referințele din dreptul comparat analizate acolo. Aceasta optică aduce excesiv de mult cu
școala dreptului liber, iar profesorul se mulțumește să constate aceasta. Noi ne întrebăm: cine apreciază că
fapta este suficient de amenințătoare sau că ordinea publică este afectată?
3
I. Tanoviceanu, op. cit., p. 674. Aceasta întrucât este vorba despre o eroare directă de fapt, care face ca
intenția să se convertească în culpă sau în lipsă a vinovăției, lucru care nu interesează în speță. De altfel,
trebuie spus ca este greu de admis ca eroarea sa poarte asupra vinovăției. De fapt, ea poartă asupra tipicității,
dar își produce efectele asupra vinovăției.
4
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 271.
5
Și obiectul juridic lipsește. Lipsind ocrotirea dreptului la viață, întrucât nu poate fi ocrotit ceva ce nu există, ne
întrebăm care ar mai fi rațiunea incriminării? A se vedea Tr. Pop, op. cit., p. 248.În opinia acestui autor, daca
obiectul juridic lipsește, actul de executare nu il poate primejdui nici in concreto și nici in abstracto.
6
M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, ed. a V-a, C. H. Beck, București, 2018, p. 2.
7
S. Bogdan, D. Șerban, op. cit., p. 18; M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, op. cit., p. 2.

60
lipsește o condiție imperios necesară pentru consumarea infracțiunii. Ori, nu se poate tenta la
ceva ce nu se poate consumă nicicum. Am îndrăzni să afirmăm că este o imposibilitate
juridică de a se reține tipicitatea. 
Astfel, în cazul victimei căreia i se oferă prea puțină otravă, infracțiunea se putea
consuma prin aceea că, depunând diligența necesară, i se putea oferi o doză oportună pentru
a-i cauza decesul, în vreme ce în cazul unei persoane deja decedate este irelevant dacă i se
trag unul sau zece gloanțe în cap, întrucât infracțiunea nu se poate consuma nicicum, iar
aceasta nu din pricina defectuozității mijloacelor (ca în cazul otrăvirii), ci din cauza lipsei
unei condiții esențiale care trebuie să definească subiectul pasiv: viața, iar eroarea agentului
nu poate suplini o condiție impusă de latura obiectivă a infracțiunii.
Așa înțelegem să opinăm în contradictoriu cu cei ce susțin că lipsa vieții persoanei
este tocmai motivul pentru care fapta rămâne în stadiul tentativei. Relativ la aceasta,
remarcăm că suntem în prezența tentativei atunci când „executarea a fost întreruptă sau nu s-a
produs efectul” (art. 32. alin. 1 C. pen.). În cazul nostru însă, executarea nu este începută cu
privire la o fapta tipică și nu numai că aceasta nu și-a produs efectul, însă nici nu putea, nici
măcar în abstract, să îl producă.1
Profesorul Antoniu afirmă că „producerea rezultatului, adică suprimarea vieții
victimei, nu este posibilă decât dacă victima a fost în viață la momentul acțiunii." 2 Prin
urmare, în opinia autorului, fapta rămâne în stadiul tentativei. Raționamentul profesorului nu
se oprește însă aici. Cum fapta nu se consumă și, deci, avem de a face cu o neproducere a
rezultatului, trebuie aplicare regulile tentativei. 3 Desigur, aceasta nu înseamnă că această
tentativă este una pedepsibilă. Concluzia profesorului este aceea că „în raport cu
reglementarea din legea română, care exclude de la tentativă executarea absolut improprie, ar
urma ca în ipoteza în discuție (obiect inexistent)  să fie considerată ca o executare absolut
improprie și ca atare nesusceptibilă de a constitui tentativă și de a atrage răspunderea
penală."4
Tot profesorul Antoniu mai afirmă că „dacă în descrierea legală a acțiunii tipice este
cuprinsă o anumită trăsătură , aceasta trebuie să se regăsească obligatoriu în fapta concretă ca
aceasta să constituie infracțiune, în caz contrar agentul va fi achitat pentru inexistența
infracțiunii."5 La fel, într-un studiu mai recent al profesorului se afirmă: „concordanța, cum

1
Cerința în materie ca rezultatul să nu se producă implică posibilitatea factuală de producere a acestuia.
2
G. Antoniu, Tentativa, op. cit., p. 202.
3
Ibidem, p. 206.
4
Ibidem, p. 207.
5
Ibidem, p. 209.

61
am mai arătat, dintre trăsăturile faptei concrete și cele ale faptei descrise în norma de
incriminare trebuie să existe obiectiv, adică în realitate, și nu în închipuirea făptuitorului." 1
Din ultima teza a acestei afirmații înțelegem că este inadmisibil a se sancționa un individ
pentru faptul că, în închipuirea sa, obiectul material asupra căruia a acționat avea un atribut
normativ care îl făcea să intre în structura unei anumite infracțiuni. 
S-ar mai putea susține, drept contraargument, că inexistența obiectului material
reprezentat de corpul unei persoane în viață nu exclude tipicitatea, întrucât s-ar putea ca
subiectul pasiv să nu se afle în locul și la timpul în care agentul prefigura că se află. De pildă,
așa ar sta lucrurile în cazul în care X, dorind să-l ucidă pe Y, da buzna în camera acestuia și
descarcă o armă automată în patul în care credea că dormea, fără să știe că Y era plecat din
oraș. Aici avem de a face cu o inexistență relativă a subiectului pasiv, 2 în sensul că acesta nu
se află la locul sau la timpul la care agentul credea că-l va găsi. 3 În cazul nostru însă, una
dintre caracteristicile subiectului pasiv vizat de autor lipsește în mod absolut,4 elementele de
timp și spațiu fiind irelevante. 5 Sub acest aspect s-a făcut diferența în cazul obiectului
inexistent între tentativa relativ improprie și cea absolut improprie.6
Trebuie spus însă în acest context că ni se pare artificială comparația dintre
infracțiunea de omor și cea de furt, în raport cu conceptul de obiect inexistent. În cazul
infracțiunii de furt, atunci când obiectul material vizat de autor nu mai există, se va reține
caracterul infracțional al faptei. De pildă, atunci când agentul pătrunde în sediul unui muzeu
pentru a sustrage o operă de artă, deși aceasta arsese anterior. 7 O comparație viabilă între cele
două infracțiuni ni se pare aceea în care bunul nu lipsește cu desăvârșire, ci nu are o
caracteristică intrinsecă reclamată de textul de incriminare (viața, în cazul omorului și
minima valoare economică în cazul furtului). Astfel, dacă X bagă mâna în buzunarul unei
vedete, exclusiv cu scopul de a sustrage șervețelul nazal pe care aceasta tocmai l-a folosit,
crezând că acesta valorează o avere, va lipsi nu obiectul material, ci o caracteristică a

1
G. Antoniu, Unele reflecții asupra conceptului de incriminare și conceptului de infracțiune, în RDPen. 4/2010,
p. 22.
2
Aceasta este penalmente sancționabilă, întrucât sunt întrunite condițiile de tipicitate și de vinovăție ale
infracțiunii.
3
Tr. Pop, op. cit., p. 744.
4
Ibidem, p. 738.
5
Dacă însă în încăperea respectivă mai locuiau și alte persoane, iar agentul știa acest lucru, vom fi în prezența
unei tentative de omor. A se vedea Tr. Pop, op. cit., p. 749.
6
N. Giurgiu, op. cit., p. 205.
7
În acest caz avem tentativă de furt atunci când se pătrunde în muzeu cu scopul de a sustrage, chiar dacă acolo
nu există obiectul material vizat de autor, pe când, în celălalt caz, nu vom fi în prezența unei tentative la
infracțiunea de omor atunci când se pătrunde în muzeu pentru a-l ucide pe paznic, fără a se cunoaște că
paznicul a murit și el în incendiul în care a ars tabloul.

62
acestuia, la fel cum în cazul infracțiunii de omor corpul persoanei există, dar lipsește viața din
el. 
Având în vedere aceste considerente referitoare la lipsa unei calități cerute obiectului
material, care, în cazul omorului, este identic cu subiectul pasiv, conchidem că nu sunt
îndeplinite cerințele cerute de latura obiectivă a infracțiunii de omor. Calitatea de persoană
este o condiție cerută de norma de incriminare. Este cerută de legiuitor prin prevederea
acestei condiții în legea penală, legiuitorul fiind acela care stabilește condițiile în care este
antrenată răspunderea penală, închipuirea agentului că a ucis o persoană în viață neputând să
suplinească una dintre cerințele impuse de lege.1
Înțelegem, așadar, că nu poate exista infracțiune dacă nu există tipicitate. De pildă, în
sarcina mamei nu se va putea reține infracțiunea prevăzută la art. 200 C. pen. în cazul în care,
imediat după finalizarea procesului nașterii, deși medicii au constatat decesul copilului,
mama, fără să cunoască împrejurarea decesului, apucă un bisturiu și îl înfige în pieptul
copilului.2

51. Terminând cu considerațiile pe care le-am avut de făcut asupra laturii subiective și
obiective, constatăm că în ipoteza noastră de lucru sunt îndeplinite cerințele subiective în
materia omorului, dar nu și cele care privesc latura obiectivă. 
Dacă pentru unii autori periculozitatea socială a agentului cântărește decisiv în
constatarea caracterului infracțional al faptei, noi, alături de alți autori,3 nu putem să nu ne
lovim, în acceptarea unei astfel de soluții, de principiul legalității incriminării. 
Este adevărat că agentul care acționează asupra unui cadavru cu intenția de a ucide,
fără să cunoască faptul că persoana decedase anterior prezintă o periculozitate similară4 în
raport cu cel care comite o veritabilă tentativă de omor. Dar oare constatarea acestei
similitudini este suficientă? Ne permite ea oare să trecem cu vederea faptul că nu există o
concordanță deplină între fapta concret comisă și cerințele impuse de norma de incriminare? 
Noi credem că nu. Și credem că o încercare de a pune semnul egalității, sub aspectul
tipicității, între o tentativă clasică de omor și o eroare inversă asupra unei cerințe cerute de
norma de incriminare se apropie excesiv de mult de o analogie în defavoarea inculpatului.
Așa fiind, credem că vocile care susțin necesitatea reprimării unei conduite adoptate
în condițiile unei erori inverse de fapt pleacă de la premisa necesității sancționării. 
1
M. Colțan, Prevederea faptei de legea penală, în RDPen. 4/2007, p. 139.
2
Exemplul este unul teoretic, întrucât tentativa la această infracțiune nu este incriminată.
3
R. V. Mancaș, Reflecții asupra faptului putativ, în RDPen. 4/1997, p. 47.
4
Tocmai această similitudinea ne-a împins să ne aplecăm mai profund asupra principiului legalității.

63
 Astfel, luând contact cu fapta, se stabilește mai întâi că o astfel de faptă merită o
sancționare penală, iar apoi se construiește un raționament în sprijinul sancționării, ceea ce
conduce deseori la o întrepătrundere a dreptului cu morala și poate constitui, uneori, o
analogie: extinderea unei incriminări care acoperă pe deplin o anumită stare de fapt (în cazul
nostru, o tentativă clasică de omor) cu privire la o situație nereglementată expres –și, cu
siguranță, neavută în vedere de legiuitor la edictarea normei– dar care se aseamănă și este la
fel de periculoasă socialmente precum fapta expres incriminată. Analogia constă, așadar, în
extinderea textului de incriminare prevăzut la art. 188 C. pen. și cu privire la situația pe care
am supus-o analizei în rândurile de mai sus.1 
Deși socialmente periculoasă, întrucât intenția subiectului activ este aceea de a ucide,
fapta nu se regăsește descrisă expres întru-un text de lege. Este adevărat că autorul acționează
cu animus necandi, dar suprimarea vieții nu este material posibilă, iar aceasta nu din pricina
defectuozității mijloacelor sau a modului în care a fost concepută executarea, ci din pricina
imposibilității de circumscriere a obiectului material al faptei în definiția legală a infracțiunii
de omor înscrisă în art. 188 C. pen. Acest text trebuie să fie, practic, dilatat pentru a se reține
tentativa la infracțiunea de omor în situația dată. 

O situație interesantă relativă la faptul putativ în materia infracțiunii de omor este și

aceea a comiterii acestei infracțiuni prin omisiune (improprie). 
De pildă, X conduce mașina pe un drum public și lovește, în mod culpabil, un pieton
care traversa regulamentar strada. În urma impactului, victima decedează instant, dar X nu
cunoaște această împrejurare și, crezând că victima este în viață și speriat fiind de
întâmplarea ce tocmai a avut loc, decide să plece mai departe, astfel încât să nu fie văzut de
alți participanți la trafic. În acest caz, forma de vinovăție a autorului, aflat subiectiv în poziție
de garant în temeiul art. 17 lit. b) C. pen., întrucât a generat un pericol putativ pentru
viața victimei, este aceea a intenției. Totuși, în mod obiectiv este imposibil a mai fi suprimată
viață victimei prin omisiune, de vreme ce ea a decedat exclusiv ca urmare a acțiunii culpabile
a autorului. Poziția de garant există, așadar, doar în mintea autorului. X va răspunde, prin
urmare, pentru infracțiunea de ucidere din culpă în concurs cu infracțiunea de părăsire a
locului accidentului. 

1
Fapta descrisă de noi nu are deloc caracter penal, întrucât nu se poate reține nici infracțiunea de profanare
de cadavre. Dacă tentativa de omor nu poate fi reținută întrucât lipsesc anumite condiții relative la latura
obiectivă, infracțiunea de profanare de cadavre nu poate fi reținută nici ea, deoarece lipsește factorul
intelectiv din structura vinovăției. 

64
 La fel, atunci când X conduce mașina și o zărește pe marginea drumului, într-un șanț,
pe mama sa, murdară de sânge și decide să nu oprească și să o salveze, lui nu i se va putea
imputa o tentativă de omor dacă prin expertiză se dovedește că mama sa decedase acolo cu
două zile înainte de a fi fost zărită de X.  Într-adevăr, X ar fi avut o obligație legală de a
interveni, în temeiul art. 17 lit. a) C. pen., dar raportându-ne la infracțiunea comisivă de
omor, se constată că nu era întrunită o condiție a laturii obiective a acestei infracțiuni,
respectiv cea privind urmarea (suprimarea vieții victimei). 

65
 5. Analogia în favoarea inculpatului

52. Analogia în favoarea inculpatului (analogia in bonam partem) este un concept

relativ nou în dreptul nostru. 
În ceea ce privește domeniul de incidență al acestei instituții, în literatura de
specialitate opiniile sunt împărțite. Astfel, unii autori par să limiteze aplicabilitatea acesteia la
cauzele care exclud sau atenuează răspunderea penală,1 în vreme ce alții afirmă că aceasta
poate fi incidentă și „atunci când o faptă aparent tipică (s. n.) nu se corelează cu rațiunea de
existență a unei legi"2 sau că „se aplică în vederea protejării persoanelor ale căror acțiuni sau
inacțiuni s-au conformat sensului rezonabil (s. n.) al legii și care s-ar afla la limita dintre licit
și ilicit."3

53. Noi ne exprimăm rezerva față de această a două poziție, întrucât ea prezintă riscul
unei intervenții nepermise a puterii judecătorești în politica penală a statului, prin
dezincriminarea judiciară a unor fapte tipice. 4 Este adevărat că aplicarea strictă a unei norme
de incriminare poate duce uneori la situații vădit inechitabile, însă nu întotdeauna aceste
inechități pot fi eradicate pe cale judiciară, iar dacă pot, remedierea lor nu se poate face prin
mijlocirea analogiei in favorem. În funcție de conduita concretă din speță și de
compatibilitatea ei cu spiritul reglementării, pot există alte mecanisme juridice ca remediu

1
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 46 și urm.
2
A. Cozi, op. cit., p. 76.
3
M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 258. Totuși, autorii afirmă ulterior că nu toate dispozițiile trebuie
interpretate sistematic și extensiv în favoarea inculpatului.
4
O astfel de practică a existat în trecut în dreptul nostru, atunci când pericolul social era o trăsătură esențială a
infracțiunii. Prin aceasta, i se permitea instanței să înlăture caracterul infracțional, atunci când aprecia că fapta,
deși prevăzută de legea penală, nu este socialmente periculoasă (V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului
penal român. Partea generală. Vol. I, ed. a II-a, Ed. Academiei Române, București, 2003, p. 101 și urm.). Despre
aceasta, s-a spus că este o ignorare a principiului separației puterilor în stat (H. Dumbravă, Faptă care nu
prezintă pericolul social al unei infracțiuni, în RDPen. 4/2001, p. 63). Alteori, în mod surprinzător, s-a spus că
legiuitorul nu a fost consecvent, deoarece nu a reglementat în oglindă și situația în care pericolul social al
faptei este mai mare decât pericolul abstract descris de norma de incriminare (G. Antoniu, Unele reflecții
asupra conceptului de incriminare și conceptului de infracțiune, în RDPen. 4/2010, p. 17). În fine, alți autori au
apreciat că legalitatea incriminării este afectată prin posibilitatea „dezincriminării judiciare" a unei fapte (I.
Pascu, V. Dobrinoiu, op. cit., p. 19), opinie la care nu achiesăm, dat fiind că principiul legalității operează în
favoarea inculpatului. 

66
pentru inechitate, cum ar fi aplicarea cutumei care face ca fapta să nu constituie infracțiune 1
sau, dacă, deși tipică, conduita inculpatului nu este una general acceptată de societate (astfel
încât să fie îndeplinite condițiile cutumei exoneratoare), se poate ridica o eventuală excepție
de neconstituționalitate vizând proporționalitatea unei sancțiuni penale față de agent, în
vederea declarării normei ca fiind neconstituțională. În acest ultim caz, norma este mult prea
cuprinzătoare. La edictarea normei, legiuitorul a avut în vedere incriminarea anumitor
conduite periculoase, dar textul a fost formulat de o așa manieră încât incriminează o paletă
(prea) largă de conduite. În această situație, nu se poate aduce în discuție cutuma
exoneratoare (pentru că, să spunem, respectiva conduită nu este atât de comună încât să fie
întrunite condițiile cutumei), iar judecătorul nu are un temei legal care să-i permită să nu dea
el însuși aplicabilitate normei incidente,2 deși, raportat la conduita concretă a agentului, o
sancțiune penală ar fi moralmente inechitabilă.
Desigur, dreptul penal dispune și de alte instrumente, ce țin de individualizarea
judiciară a pedepsei sau de individualizarea judiciară a executării acesteia, dar niciunul dintre
mijloacele prin care se pot manifesta acestea3 nu permit judecătorului sa-l exonereze de
raspundere penală pe inculpat.
De pildă, dacă un artist își expune lucrările de artă nud într-o piață publică, fapta sa
este tipică pe art. 375 C. pen., care incriminează infracțiunea de ultraj împotriva bunelor
moravuri.4 Într-o asemenea situație, nu putem admite incidența analogiei în favoarea
inculpatului, soluția juridic corectă fiind aceea a reținerii cutumei drept cauză care face ca
fapta să nu constituie infracțiune. 
Tot astfel, fapta chelnerului de a primi bacșiș este o faptă tipică de luare de mită. 5 La
fel, când o persoană suferă de un handicap fizic care o pune în imposibilitate de a se deplasa
singură și, în aceste condiții, conduce un dispozitiv motorizat care o ajută la deplasare,
dispozitiv care corespunde definiției date de Codul rutier autovehiculului, nu putem fi în

1
Pentru detalii asupra acestei instituții, a se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 79 și urm.
2
De altfel, dacă judecătorul ar avea o astfel de pârghie juridică, credem că ar fi încălcat principiul separației
puterilor în stat.
3
Renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei, după caz.
4
Potrivit textului, „Fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit
o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârșește acte de exhibiționism sau alte acte
sexuale explicite se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.” Ne gândim la ipoteza în care
afișarea în spațiul public a fost autorizată de autoritățile locale, dar autorizarea a fost una generică, fără a se fi
făcut o examinare concretă a operelor ce urmează a fi afișate. În acest caz, nu credem că ar putea fi incidentă
cauza justificativă a exercitării unui drept. 
5
Pentru discuții asupra acestei ipoteze, cu trimitere la doctrina interbelică, a se vedea S. Bogdan (coord .), Noul
Cod penal. Comentarii, analize, explicații. Perspectiva clujeană, Universul Juridic, București, 2014, p. 415.

67
prezența unei analogii in favorem drept cauză care exclude infracțiunea de conducere a unui
vehicul sub influență alcoolului.1
Și în cazul infracțiunii de act sexual cu un minor, în varianta prevăzută la art. 220 alin.
(3) lit. a) C. pen., respectiv actul comis de un major cu un minor în vârstă de peste 15 ani, dar
care este membru de familie al majorului, este exclusă incidența analogiei in bonam partem,
chiar dacă aplicarea strictă a textului de incriminare poate duce la situații nu doar
inechitabile, dar și absurde. De pildă, dacă inculpatul major îi propune unei minore de 16 ani
să întrețină un raport sexual, lucru care se și întâmplă, fapta nu are caracter infracțional. Dacă
însă, ulterior acestui moment, cei doi iau decizia de a locui împreună, în scopul întemeierii în
viitor a unei familii (relație de concubinaj), iar în aceste condiții mai întrețin raporturi
sexuale, fapta dobândește relevanță penală2 prin coroborarea art. 220 alin. (3) lit. a) cu art.
177 alin. (1) lit. c). 
În aceste situații nu poate fi incidentă analogia in bonam partem întrucât nu avem o
dispoziție analogă pe care să se întemeieze înlăturarea răspunderii penale, iar normele despre
care vorbim nu sunt norme care exclud sau atenuează răspunderea, ci norme care o
fundamentează (norme de incriminare).
Prin urmare, înțelegem să ne raliem opticii acelor autori care circumscriu sfera de
aplicabilitate a analogiei în favoarea inculpatului la cauzele care exclud sau atenuează
răspunderea penală.3

54. În ceea ce privește compatibilitatea analogiei in bonam partem cu principiul

legalității, trebuie văzut care este rațiunea principiului fundamental în cauză. 
Astfel, legalitatea incriminării a apărut ca reacție față de abuzurile feudale, motiv
pentru care ea este instituită în favoarea cetățeanului. Așa fiind, dacă ambele instrumente –
principiul legalității și analogia in bonam partem– operează în favoarea inculpatului, primul
fiind o garanție a libertății acestuia, nu credem că, dacă privim rațiunea existenței lor, cele
două ar putea intra în conflict. 

1
Exemplul pe care îl avem în vedere este acela al unui scaun cu rotile motorizat electric, folosit de o persoană
cu handicap pe un drum public de țară, unde nu există trotuare. 
2
Observăm, sub acest aspect, că legiferarea prin OUG în materie penală, fără un studiu aprofundat asupra
modificărilor de operat, are consecințe nefaste. Astfel, art. 220 alin. (3) C. pen. a fost modificat prin art. I pct. 7
al OUG 18/2016, înlocuindu-se o normă suspectă de imprevizibilitate cu una care, deși previzibilă, aplicată
strict poate duce la situații absurde. 
3
În timpuri mai vechi s-a susținut că „Dispozițiunile favorabile inculpatului trebuiesc interpretate strict ca și
dispozițiunile ce-i sunt nefavorabile, extensiunea lor nefiind permisă în ambele cazuri de cât atunci când
spiritul legei o admite." A se vedea I. Tanoviceanu, op. cit., p. 246. 

68
 Despre acest raport s-a spus că „Extinderea prin analogie a incriminării este
condamnabilă numai dacă exprimă un abuz al judecătorului, motiv care nu mai este actual în
cazul aplicării prin analogie a unor norme în favoarea inculpatului."1

55. Asupra raportului dintre analogia în favoarea inculpatului și cadrul legal pozitiv,
în doctrină s-a spus că admisibilitatea acesteia nu contravine art. 23 alin. (12) din Constituție,
care vorbește despre aplicarea unei pedepse, iar nu despre neaplicarea acesteia.2
Mai mult, am arătat supra3 că în dreptul nostru nu există o prevedere care să consacre
interdicția analogiei ca instituție juridică4 și nici una care să dispună că legea penală este de
strictă interpretare.5 Prin urmare, nu vedem niciun impediment pentru a admite analogia in
bonam partem. 

5.1. Condițiile de admisibilitate ale analogiei in bonam partem

56. Dacă analogia în favoarea inculpatului este în principiu admisibilă, trebuie spus că
ea trebuie să respecte anumite condiții, consacrate deja în literatura de specialitate. Uneori,
analizând în mod lapidar instituția analogiei, unii autori au afirmat că analogia in bonam
partem este permisă „fără restricții".6 Nu putem fi de acord cu o astfel de afirmație, întrucât,
după cum vom vedea, analogia în favoarea inculpatului nu poate interveni oricând și oricum,
ci numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții. 
Astfel, s-a spus că, pentru a fi în prezența analogiei în favoarea inculpatului, trebuie
ca (a) norma legală incidentă să nu acopere situația examinată.7 Autorii citați dau exemplul
normei de la art. 302 alin. (2) C. pen., 8 învederând că sintagma „orice mijloc electronic de
comunicații” acoperă și comunicarea efectuată prin e-mail, astfel încât nu ar fi necesară o
extindere a textului la situația vizată. 
Referindu-ne la o normă care exclude răspunderea penală, vom analiză conținutul art.
226 alin. (4) lit. d) C. pen, relativ la cauzele de excludere a tipicității în materia infracțiunii de
violare a vieții private. Potrivit textului, „Nu constituie infracțiune fapta săvârșită: ... d) dacă
1
G. Antoniu, Explicații I, op. cit., p. 34. Exprimarea autorului este însă defectuoasă, întrucât extinderea
incriminării este întotdeauna condamnabilă.
2
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 47.
3
A se vedea supra, § 25-26.
4
O astfel de prevedere există în art. 3 alin. (2) C. pen. al Republicii Moldova.
5
Interdicția analogiei a fost constant reiterată de CEDO, însă a fost vorba despre analogia în defavoarea
inculpatului.
6
A se vedea M.-I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 61.
7
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 48; I. Pascu, V. Dobronoiu, op. cit., p. 21.
8
Potrivit textului, „Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau
prin orice mijloc electronic de comunicații se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

69
surprinde fapte de interes public și care au semnificație pentru viața comunității și a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.” În
aceste condiții, dacă fotograful ziarului „Cancanul zilei” îl filmează pe președintele republicii
în incinta reședinței prezidențiale în ipostaza în care întreține relații sexuale cu amanta sa,
ministrul dezvoltării, și consumă alcool în cantități astronomice, în condițiile în care acesta
susținuse vehement în campania electorală familia tradițională și prohibiția alcoolului, nu va
fi vorba despre o analogie in bonam partem, întrucât faptul este semnificativ pentru
viața comunității în accepțiunea normei analizate. 
Apoi, lacuna care urmează a fi completată pe alea analogiei în favoarea inculpatului
(b) nu trebuie să fie una intenționată,1 adică nu trebuie ca omisiunea legii să fie expresia
voinței certe a legiuitorului. Altfel spus, în cazul analogiei in bonam partem se poate prezuma
că legiuitorul ar fi extins efectele cauzei de excludere sau de atenuare a răspunderii penale și
la pricina dedusă judecății. De pildă, dacă intervine o lege de grațiere care privește
infracțiunea de loviri și alte violente și, respectiv, infracțiunea de act sexual cu un minor, nu
se poate ca grațierea să se extindă și asupra infracțiunilor de viol comise asupra unui minor.
În literatura de specialitate s-a mai spus că normă vizată nu trebuie să fie una de
excepție.2 Credem că menționarea unei asemenea condiții este inutilă, întrucât în normele de
excepție voința legii este clar determinată.3

5.2. Situații în care operează analogia in bonam partem

57. Am arătat deja că înțelegem să limităm domeniul de incidență al analogiei în
favoarea inculpatului la cauzele care atenuează sau exclud răspunderea penală. Dacă va fi
vorba despre tipicitate, nu vom fi în prezența analogiei, ci a cutumei exoneratoare sau a
existenței unui conflict între norma de incriminare și drepturile fundamentale consacrate de
Constituție.4 Prin urmare, în cele câteva rânduri care urmează, exemplele se vor referi la
accepțiunea pe care am înțeles să o dăm analogiei in favorem. 

58. Un prim exemplu asupra căruia ne oprim este dat de infracțiunea de ucidere la
cererea victimei, prevăzută de art. 190 C. pen.5
1
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 48.
2
I. Pascu, V. Dobrinoiu, op. cit., p. 22.
3
Pentru o discuție mai amplă asupra normelor de excepție în materia analogiei în favoarea inculpatului, a se
vedea G. Antoniu, Explicații…I, op. cit., p. 35.
4
A se vedea supra, nr. marginal § 53.
5
Potrivit textului, „Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care
suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente

70
 În literatura de specialitate s-a apreciat că aceasta nu este decât o formă atenuată a
infracțiunii de omor.1 
În cazul acestei incriminări, cererea subiectului pasiv trebuie să îndeplinească anumite
condiții pentru a se produce efectele atenuate, după cum sunt necesar a fi îndeplinite și o serie
de condiții care vizează însăși subiectul pasiv. 
Legiuitorul a fost criticat în doctrină pentru excesul de zel pe care l-a depus în
enumerarea condițiilor referitoare la victimă și la cerea acesteia.2 Astfel, dacă cerințele
relative la cererea victimei sunt ușor de reliefat pe cale de interpretare, nu același lucru se
poate spune despre cerințele referitoare la afecțiunile subiectului pasiv. 
Așa fiind, ne întrebăm ce se înțelege prin infirmitate gravă? Dar prin suferințe greu de
suportat? Remarcăm că aceste concepte nu au un conținut obiectiv, ele putând varia de la o
victimă la alta. 
La fel, în literatura de specialitate3 s-a mai pus întrebarea dacă suferințele trebuie să se
manifeste până la momentul actelor de executare sau este suficientă manifestarea lor în viitor,
manifestare care urmează să aibă loc cu certitudine? Din formularea textului, reiese că
legiuitorul este întrucâtva cinic și îi pretinde victimei să sufere mai întâi. Credem că acest
cinism involuntar al legiuitorului poate fi suplinit pe calea unei analogii în favoarea
inculpatului.4
O altă cerință impusă de normă este și aceea a caracterului atestat medical al afecțiunii
victimei. În doctrină5 s-a opinat că, deși aceasta ar trebui să fie regula, nu este exclus ca un
atestat medical să nu fie o condiție probatorie indispensabilă, prin recurgerea la o interpretare
extensivă. 

59. O altă situație în care identificăm o posibilă incidență a analogiei in bonam partem
este aceea a legitimei apărări. Potrivit art. 19 alin. (2) C. pen. „Este în legitimă apărare
persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care
pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea
este proporțională cu gravitatea atacului."

și greu de suportat, se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.”

1
S. Bogdan, D. Șerban, op. cit., p. 55.
2
Ibidem, p. 58.
3
Idem.
4
Norma nu acopera situația examinată, iar lacuna în reglementare este, fără doar și poate, una neintenționată.
5
Ibidem, p. 59.

71
 Astfel, se observă că una dintre condițiile atacului este aceea ca acesta să aibă caracter
imediat. Doctrina a apreciat că această condiție este îndeplinită atunci când atacul este fie
iminent, fie în curs de desfășurare.1
Totuși, nu credem că poate fi înlăturată de plano incidența legitimei apărări în
anumite situații în care nu este îndeplinită condiția relativă la atacul iminent, fiind îndeplinite
celelalte condiții descrise de norma de la art. 19 alin. (2) C. pen. 
Credem că cerința atacului imediat trebuie analizată și din perspectiva posibilității de
a înlătura în alt mod pericolul,2 în situațiile în care este cert că pericolul va apărea într-un
viitor apropiat, fără însă ca atacul să fie unul iminent în accepțiunea doctrinei. 
De pildă, să ne imaginăm că o brigadă militară a unei organizații teroriste vine pe
calea aerului într-un sat pentru a racola adolescente cu vârsta mai mică de 15 ani, cu scopul
de a le preda liderului grupării, cunoscut pentru practica sa de a abuza sexual fecioare și de a
le ucide imediat după. Ulterior, minorele au fost duse la reședința liderului grupării și au fost
închise într-un subsol. În aceste condiții, Ileana, știind ce urmează să i se întâmple, îi spune
gardianului că ea dorește să întrețină relații sexuale exclusiv cu el. Vrăjit, gardianul deschide
ușa și, imediat după, primește o lovitură în cap cu toporul uitat lângă lemnele de la subsol, iar
Ileana părăsește clădirea. 
Tot astfel, X, condamnat de 10 ori pentru viol, comițând fapte de acest fel în chiar
zilele în care era liberat din închisoare, se întâlnește cu Ion, minor de 14 ani, într-o toaletă
publică și îi spune acestuia în mod amenințător să-l ducă la dânsul acasă, întrucât are de
rezolvat o problemă cu sora lui mai mare, care mai fusese violată de X. Intuind natura
problemei pe care o avea X, Ion, având din întâmplare la el un flacon de acid sulfuric furat de
la ora de chimie, varsă conținutul acestuia pe penisul lui X, aflat la pisoar, condamnatul
agonizând pe dușumea vreme îndelungată. 
Se constată că, în aceste exemple, atacul nu este tocmai unul imediat, în accepțiunea
pe care o dă doctrina acestui caracter. Ce ar fi trebuit însă să le pretindem lui Ion și Ileanei?
Ca agresorii din spețele amintite să își manifeste intenția de a constrânge victimele la
raporturi sexuale? Cum altfel ar fi putut evita Ileana să fie supusă violului și apoi omorului?
Ce ar fi putut să facă Ion odată ajuns acasă cu X, în condițiile în care acesta îl închisese în
baie și data trecută când îi violase sora? Ei nu aveau altă posibilitate viabilă de a înlătura
pericolul ce îi privea și, de aceea, credem că interpretul legii penale nu trebuie să se

1
C-tin Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 179; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 355.
2
O astfel de condiție nu este reclamată de art. 19 alin. (2) C. pen, însă noi o folosim drept sprijin pentru a
ilustra mai bine un exemplu.

72
cramponeze în anumite condiții impuse legitimei apărări, condiții a căror respectare ar duce la
situații vădit inechitabile, despre care se poate presupune că legiuitorul nu le-a avut în vedere
atunci când a redactat legea penală, în sensul că nici măcar nu și-a imaginat că legitima
apărare ar putea fi antrenată într-o situație în care atacul nu este imediat. 
Conchidem, așadar, că în anumite situații se poate admite ca atacul să nu fie unul
imediat și, totuși, să fie incidentă cauza justificativă a legitimei apărări, iar mecanismul
juridic care permite reținerea acesteia este analogia în favoarea inculpatului.
În spețele expuse ar putea fi adusă în discuție eroarea asupra antijuridicității,
consacrată în art. 30 alin. (5) C. pen.1 Este vorba despre o eroare inversă asupra interdicției, 2
respectiv de acea situație în care agentul este convins că acționează sub imperiul unei cauze
justificative, indiferent dacă eroarea poartă asupra existenței unei cauze justificative (de pildă,
agentul este convins că starea de provocare este o cauza justificativă) sau asupra limitelor
acesteia (de pildă, autorul crede că nu este necesar un atac material pentru a interveni legitima
apărare). Această eroare va înlătura caracterul penal al faptei numai dacă ea este invincibilă.
Credem că este relativ greu de probat caracterul invincibil în aceste cazuri. Mai mult decât
atât, făptuitorii din spețele expuse acționează din necesitate, ei neavând nici timpul și nici
mijloacele să se informeze adecvat, astfel încât să nu li se reproșeze caracterul vincibil al
erorii (care nu duce la reținerea acestei cauze de neimputabilitate). 
Astfel, eroarea va fi mai degrabă culpabilă, ceea ce nu duce la înlăturarea
imputabilitatii. Dimpotrivă, reținerea analogiei în favoarea inculpatului în spețele de mai sus
conduce la reținerea cauzei justificative a legitimei apărări. Apoi, dacă se întâmplă ca
inculpatul să fie doctor în drept penal, cu greu s-ar putea discuta despre o eroare, pe când
analogia în favoarea inculpatului nu ține cont de o asemenea diferențiere. 
Pentru reținerea analogiei in favorem este suficient să se probeze faptele așa cum le-
am expus și noi. În cazul erorii însă, pe lângă aceste fapte, inculpatul are sarcina probei
caracterului invincibil al erorii.3
Singurul avantaj al erorii asupra antijuridicității este, în aceste cazuri, este acela că ea,
spre deosebire de analogia in bonam partem, se bucură de o consacrare expresă în Codul
penal. 

1
Potrivit textului, „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau
cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel
evitată.”
2
A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 445.
3
Nu credem că poate fi adusă în discuție, în ceea ce privește spețele de mai sus, eroarea asupra tipicității,
întrucât autorii acționează cu intenție și știu că faptele de omor, respectiv vătămare corporală, sunt prevăzute
de legea penală.

73
 60. De asemenea, analogia in bonam partem poate interveni și în cazul circumstanței
atenuante prevăzute la art. 75 alin. (1) lit. d).1
Să ne imaginăm că X a incendiat mașina lui Y, aflată în parcare, pentru că nu-i plăcea
culoarea ei. Coborând în parcare să vadă ce s-a întâmplat, Y afirmă că este distrus și că i s-a
cauzat un prejudiciu de 10.000 de euro, prejudiciu pe care X s-a oferit să-l acopere pe loc,
lucru care s-a și întâmplat. 
A două zi însă, este începută urmărirea penală in personam pe numele lui X pentru
comiterea infracțiunii de distrugere, în formă agravată prevăzută la art. 253 alin. (4) C. pen. 
În aceste condiții, având în vedere că circumstanța atenuantă legală vorbește despre
acoperirea integrală a prejudiciului „în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul
termen de judecată", la prima vedere s-ar părea că X nu ar mai putea beneficia de
circumstanța atenuantă. Ce-ar fi trebuit însă să facă dansul? Să-l roage pe Y, dacă acesta vrea
să primească banii, să depună o plângere penală și ulterior să remită valuta? Credem că nu.
Prin urmare, textul ar trebui extins prin analogie și la ipoteza în care prejudiciul este acoperit
înainte de începerea urmăririi penale, scopul circumstanței atenuante fiind atins și în această
situație. 

61. În doctrină2 a mai fost dat exemplul incriminării din art. 1 al Decretului-Lege nr.
24/1990, care prohibea ocuparea unei locuințe de stat înainte de încheierea contractului de

1
Potrivit textului, constituie circumstanță atenuantă legală „…d) acoperirea integrală a prejudiciului material
cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecații, până la primul termen de judecată, daca
faptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Circumstanța atenuantă nu se aplică în cazul săvârșirii urmatoarelor infracțiuni: contra persoanei, de furt
calificat, talharie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice si mijloace de plata electronice, ultraj, ultraj
judiciar, purtare abuziva, infractiuni contra sigurantei publice, infractiuni contra sanatatii publice, infractiuni
contra libertatii religioase si respectului datorat persoanelor decedate, contra securitatii nationale, contra
capacitatii de lupta a fortelor armate, infractiunilor de genocid, contra umanitatii si de razboi, a infractiunilor
privind frontiera de stat a Romaniei, a infractiunilor la legislatia privind prevenirea si combaterea terorismului,
a infractiunilor de coruptie, infractiunilor asimilate infractiunilor de coruptie, a celor impotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene, a infractiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive,
materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul
juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spalarea banilor, privind activitatile aeronautice civile si cele
care pot pune in pericol siguranta zborurilor si securitatea aeronautica, privind protectia martorilor, privind
interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului
persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii, a celor privind traficul de organe,
tesuturi sau celule de origine umana, privind prevenirea si combaterea pornografiei si a celor la regimul
adoptiilor.”
2
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 47.

74
închiriere. În art. 3 al aceluiași act normativ se prevedea că urmărirea penală sau judecata
încetează dacă inculpatul eliberează din proprie inițiativă imobilul. În practică, s-a reținut că
inculpatul nu a eliberat imobilul, dar a obținut încheierea contractului de închiriere asupra
acestui bun, instanța dispunând încetarea procesului penal. 
În această situație, este evident că sancționarea inculpatului nu se justifică, chiar dacă
încheierea contractului de închiriere nu era prevăzută că o cauza de încetare a procesului
penal. Pe drept cuvânt a survenit întrebarea retorică la această speță: „Ce ar fi trebuit oare să
facă inculpatul pentru a respecta în mod scrupulos dispoziția legală? Fără îndoială, să scoată
mobila în stradă, să ceară constatarea faptului că a eliberat apartamentul, iar apoi să ducă
mobila în apartament în baza contractului de închiriere."1

1
Idem. Nota de ironie este subînțeleasă.

75
 6. Clauzele legale de analogie

62. În doctrină se poartă discuții asupra admisibilității așa-numitelor clauze legale de

analogie. Acestea au fost definite ca „acele dispoziții prin care însuși legiuitorul permite
explicit aplicarea unei norme legale  care reglementează o anumită ipoteză în alte cazuri
similare."1
Alături de alți autori,2 credem că răspunsul la această problemă diferă după cum
vorbim despre clauze cu caracter omogen sau, deopotrivă, eterogen. Înainte de a vorbi despre
aceste categorii, vom încerca însă să descriem terenul pe care aceste clauze se pot manifesta.

6.1. Lex certa sau lex stricta?

63. Tratarea acestor ipoteze ne împinge să ne întrebăm dacă ele trebuie analizate în
raport cu exigența previzibilității sau în raport de interpretarea strictă a legii penale. 
Credem că și în acest caz răspunsul variază în funcție de distincția care se face între
clauzele legale de analogie cu caracter eterogen și cele cu caracter omogen. 
Să ne imaginăm că legiuitorul ar incrimina infracțiunea de omor în felul următor:
"Uciderea unei persoane prin înjunghiere, otrăvire sau alte asemenea mijloace se
pedepsește...".3 În acest caz, ce va face judecătorul sesizat cu o pricină de omor prin fapta
victimei?4 Credem că încălcarea obligației legiuitorului de a redacta normele penale cu
suficientă claritate nu exclude posibilitatea ca judecătorul să aplice legea prin analogie. Prin
urmare, obligația judecătorului de a interpreta strict legea subzistă și atunci când aceasta nu
respectă exigența lex certa, condamnarea unei persoane pe un text care conține o clauză
legală de analogie cu caracter eterogen fiind o dublă încălcare a principiului legalității: este

1
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 44.
2
Idem.
3
Dacă termenul „asemenea" ar lipsi din incriminare, situația ar echivala cu cea din Codul penal, întrucât
mijloacele enumerate ar avea doar un caracter exemplificativ. Prin folosirea noțiunii de „asemenea", ele
dobândesc un caracter exemplificativ de referință. 
4
Pentru detalii asupra acestei modalități de comitere a omorului, a se vedea S. Bogdan, D. Șerban, op. cit., p.
24.

76
vorba despre determinarea strictă a conținutului normei penale 1 și interpretarea strictă a
acesteia. Făcând aplicarea unei clauze legale de analogie cu caracter eterogen, judecătorul,
având concursul legiuitorului, încalcă principiul separației puterilor în stat, prin umplerea cu
conținut a textului de lege. 
Credem că exigență lex certa este nucleul principiului legalității. Dintr-o clauză legală
de analogie cu caracter eterogen, subiectul activ al unei fapte nu poate prevedea caracterul
ilicit al conduitei sale, întrucât nu există un criteriu de determinare la care să-și raporteze
comportamentul. Condamnarea va fi însă una legală atunci când subiectul activ comite fapta
prin una dintre modalitățile enumerate expres de lege, chiar dacă acestea au caracter eterogen
și chiar dacă sunt urmate de o clauză de analogie, întrucât în această situație nu se apelează la
clauza de analogie, iar sancționarea penală este previzibilă. De pildă, luând exemplul
incriminării omorului în definiția de școală dată mai sus, agentul nu se va putea prevala de
caracterul imprevizibil al normei dacă el comite fapta în varianta otrăvirii, întrucât acest
segment al incriminării este previzibil.
În situația clauzelor de analogie cu caracter omogen este respectată atât
exigența previzibilității, întrucât enumerarea exemplificativă de referință permite delimitarea
clară a modalităților în care se poate comite fapta, cât și exigența lex stricta,
întrucât judecătorul nu dotează norma cu un conținut, ci doar constată că modalitatea de
comitere a faptei concrete se circumscrie criteriului avut în vedere de lege.2
Așadar, folosirea, în activitatea de legiferare, a clauzelor legale de analogie nu este, în
principiu, interzisă, sub rezerva ca acestea să aibă caracter omogen.3 Interdicția utilizării
formulărilor de acest fel ar echivala cu o supraaglomerare a legii penale, pe de o parte, iar pe
de altă parte ar răpi legiuitorului posibilitatea de a formula anumite norme de o așa manieră
încât ele să se poată aplica mai lesne noilor conduite apărute în societate.4

1
A se vedea M. Colțan, Prevederea faptei de legea penală, în RDPen. 4/2007, p. 138.
2
Desigur, aceasta în cazul în care judecătorul nu pronunță condamnarea pentru o faptă comisă într-o
modalitate care nu se circumscrie criteriului de determinare avut în vedere de lege. În acest caz, clauza legală
de analogie este una valabilă, respectând principiul legalității. Ceea ce este greșit este aplicarea ei incorectă de
către judecător a normei. De pildă, dacă legea ar incrimina „amenințarea săvârșită prin viu grai, prin
comunicări verbale la telefon sau prin alte asemenea mijloace", textul ar respecta exigențele de previzibilitate,
întrucât numitorul comun este previzibil: amenințarea săvârșită oral. Dacă judecătorul pronunță însă o
condamnare pentru o amenințare săvârșită prin mijlocirea codului Morse, va fi vorba despre o analogie, fără ca
prin aceasta textul să devină imprevizibil. De asemenea, nu credem că poate fi vorba despre o interpretare
evolutivă, întrucât codul Morse nu se poate circumscrie viului grai, care, așa cum am definit noi amenințarea,
este criteriul avut în vedere de legiuitor. 
3
H. Satzger, op. cit., p. 4.
4
C. Tomuleț, Metoda literară de interpretare în dreptul penal, în CDP 1/2017, p. 42.

77
 6.2. Clauzele legale de analogie cu caracter omogen
64. Acestea denotă acele formulări ale legii penale prin care, după ce sunt descrise
anumite elemente de referință cu privire la un element normativ din structura incriminării,
legiuitorul face trimitere la alte situații similare elementului normativ descris. Ceea ce face
admisibilă clauza legală de analogie cu caracter omogen este circumscrierea de către
legiuitor, în enumerarea exemplificativă de referință, a criteriului de determinare avut în
vedere la redactarea normei, respectându-se astfel exigența previzibilității.1

65. În doctrină,2 pentru a se ilustra clauze legale de analogie cu caracter omogen s-a
vorbit despre textul de la art. 19 alin. (3) C. pen., din materia legitimei apărări prezumate sau
de cel prevăzut la art. 253 alin. (4), care incriminează o formă agravată a infracțiunii de
distrugere. 
Astfel, în cazul normei prevăzute la art. 19 alin. (3) C. pen, pătrunderea se poate
realiza prin „violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale...". Criteriul
avut în vedere de legiuitor este acela al folosirii mijloacelor frauduloase, astfel încât dacă
pătrunderea se realizează prin distrugerea sistemului de alarmă sau prin uciderea unui câine,
făptuitorul va beneficia în continuare de prezumția de legitimă apărare. 
În cazul distrugerii de la art. 253 alin. (4) C. pen., aceasta trebuie să se realizeze prin
„incendiere, explozie sau alte asemenea mijloace", criteriul avut în vedere de legiuitor fiind
acela al pericolului la care sunt supuse alte persoane sau bunuri prin modalitatea de comitere.
Astfel, fapta inculpatului care construiește un dig pentru a devia cursul unei ape, cu scopul de
a inunda plantația de castraveți a vecinului său, care îl enervase, se încadrează în textul de
incriminare amintit, în limitele trasate de principiul legalității.

66. Art. 4 din Legea 106/2006,3 pentru aprobarea OUG 31/2002 privind interzicerea
organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului
persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, incriminează,
printre altele, și „Răspândirea, vânzarea sau confecționarea de simboluri fasciste, rasiste ori
xenofobe (...)", iar art. 2 lit. b) din același act normativ definește simbolurile fasciste, rasiste
sau xenofobe ca fiind „drapelurile, emblemele, insignele, uniformele, formulele de salut,
precum și orice alte asemenea însemne(...)". 
1
R. Chiriță, Principiul legalității consacrat prin art. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și obligațiile
impuse statelor membre, în CDP 1/2007, p. 60.
2
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 45.
3
Publicată în M. Of. nr. 214 din 28 martie 2002.

78
 Astfel, fapta inculpatului, președinte al asociației ultra-naționaliste „Uniți sub
tricolor” de a fotocopia o imagine care descrie un copil îmbrăcat în culorile tricolorului care
urinează pe harta unei țări vecine, în vederea răspândirii acestei imagini la meciul de fotbal ce
urmează a se disputa între echipele naționale ale țărilor în cauză, constituie infracțiune, fără
ca principiul legalității să fie afectat printr-o eventuală condamnare a inculpatului.
Enumerarea neexhaustivă a legiuitorului vizează orice elemente care au legătură cu
promovarea mișcărilor de tip fascist, rasist sau xenofob, definite la lit. a) a art. 2 din Lege, 1
astfel încât norma nu pune probleme în ceea ce privește exigențele principiului legalității.2

67. Și în materia circumstanțelor agravante prevăzute de Codul penal întâlnim clauze

legale de analogie cu caracter omogen.3
Este cazul prevăzut la art. 77 lit. h) din C. pen., potrivit căruia constituie circumstanță
agravantă „săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări
de acelaşi fel (s.n.), considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în
raport cu celelalte.” Criteriul de determinare avut în vedere este menționat de lege în chiar
teza finală a textului, respectiv motive pe care făptuitorul le consideră cauze ale inferiorității
unei persoane în raport cu celelalte. 
În acest caz, se poate reține circumstanța agravantă atunci când X apreciază că
persoanele cu părul blond au o inteligență redusă și alcătuiesc o speță joasă a societății,
comițând în acest scop infracțiunea de vătămare corporală asupra lor, prin scalparea

1
Potrivit textului, „a) prin organizaţie cu caracter fascist, rasist sau xenofob se înţelege orice grup format din
trei sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării
ideilor, conceptiilor sau doctrinelor fasciste, rasiste sau xenofobe, precum ura şi violenta pe motive etnice,
rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie,
recurgerea la violenta pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice, naţionalismul
extremist. În această categorie pot fi incluse organizaţiile cu sau fără personalitate juridică, partidele şi
miscarile politice, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile comerciale, precum şi orice alte persoane juridice care
îndeplinesc cerinţele prevăzute la prezenta literă.”
2
Eventual, probleme ar putea pune principiul minimei intervenții.
3
Circumstanța agravantă prevăzută la art. 77 lit. e) (săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită
vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze) trebuie
privită nuanțat. Este adevărat că textul conține o enumerare care nu este decât exemplificativă. Având în
vedere însă că este vorba despre o cauza care agravează răspunderea penală, ne întrebăm dacă orice
vulnerabilitate a victimei este aptă de a angaja efectele agravante. De pildă, se va reține circumstanța atunci
când victima este timidă față de agent? Am tinde să spunem că nu, deși, dacă legiuitorul ar fi omis să dea
exemple de factori care generează „vădita vulnerabilitate", răspunsul ar fi fost, în anumite cazuri, unul
afirmativ. Prin urmare, credem că, deși nu este vorba despre o clauză legală de analogie, circumstanța
agravantă prevăzută la lit. e) trebuie privită restrictiv.  

79
victimelor. Discriminarea pe motiv de culoare a părului nu se regăsește în enumerarea de la
art. 77 lit. h), însă aceasta se circumscrie scopului avut în vedere de lege, care, de altfel, este
enunțat de legiuitor în chiar dispoziția legală amintită: împrejurări considerate de făptuitor
drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte. Ori, în optica autorului
faptei, persoanele cu părul blond sunt, din diverse motive, inferioare lui.
O alta clauză legală de analogie cu caracter omogen întâlnim și în cuprinsul art. 311
alin. (1) din C. pen., text potrivit căruia “Falsificarea de titluri de credit, titluri sau
instrumente pentru efectuarea plăților sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare
(s.n.) se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.” În
principiu, latura obiectivă a unei astfel de infracțiuni se realizează printr-una dintre
modalitățile expres avute în vedere de normă, întrucât elementul obiectiv se realizează adesea
prin falsificarea instrumentelor pentru efectuarea plăților (cambia, biletul la ordin, cecul etc.).
Această componentă a laturii obiective este atât de cuprinzătoare încât înglobează majoritatea
elementelor concrete de comitere a faptei. În schimb, dacă o persoană ar fi condamnată
pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 311 întrucât a falsificat un ordin de plată, am fi
în prezența unei aplicări prin analogie a legii penale. Într-adevăr, s-a apreciat1 că ordinul de
plată nu e suficient, prin el însuși, pentru efectuarea unei plăți (întrucât pentru aceasta este
necesară îndeplinirea anumitor obligațiuni de către societatea bancară). În aceste condiții,
falsificarea unui ordin de plată întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în
înscrisuri sub semnătură privată, iar nu cele ale infracțiunii de falsificare de titluri de credit
sau instrumente de plata. 

6.3. Clauzele legale de analogie cu caracter eterogen

68. În acest caz, legiuitorul recurge la o enumerare neexhaustivă a unor împrejurări,
făcând totodată trimitere și la alte modalități similare, însă din sipiritul enumerării nu se poate
deduce criteriul avut în vedere de acesta, întrucât elementele exemplificative ale incriminării
nu au un numitor comun, fiind eterogene. 
În doctrină s-a dat exemplul circumstanțelor agravante judiciare.2 
Într-adevăr, dacă art. 77 din C. pen. ar avea un al doilea alineat care ar statua că
„judecătorul poate reține și alte asemenea circumstanțe agravante care exprimă
periculozitatea infractorului", ar fi vorba despre o clauză legală de analogie cu caracter

1
V. Dobrinoiu, I. Pascu (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea specială, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic,
București, 2014, p. 605.
2
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 45.

80
eterogen. Având în vedere diversitatea circumstanțelor agravante legale descrise în art. 77
alin. (1) C. pen., judecătorul nu ar putea raporta un element ce exprimă periculozitatea
infractorului la numitorul comun al acestora, întrucât un asemenea numitor comun nu există. 
De asemenea, art. 6 alin. (1) lit. c) din Statutul Tribunalului Militar de la Nurnberg
prevedea că "Sunt considerate crime împotriva umanității: uciderea, eradicarea, sclavia,
deportarea sau alte acțiuni inumane (...).” După cum se observă, enumerarea are caracter
eterogen și, de aceea, s-a opinat că este neconformă cu principiul legalității.1
Dacă este inadmisibilă o clauză legală de analogie atunci când elementele enumerate
nu au caracter omogen, cu atât mai mult nu își poate găsi locul o normă care incriminează o
singură modalitate de comitere, urmată de sintagma „precum și prin alte asemenea
mijloace."2 De pildă, potrivit art. 272 din Legea societăților nr. 31/1990, „Se pedepsește cu
închisoare de la unu la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau
reprezentantul legal al societății, care: (...) 4. răspândește știri false sau întrebuințează alte
mijloace frauduloase (s. n.) care au că efect mărirea sau scăderea valorii acțiunilor sau a
obligațiunilor societății ori a altor titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau pentru
alte persoane, a unui folos în paguba societății.” În acest caz, legiuitorul precizează o singură
modalitate, făcând trimitere la alte modalități frauduloase. Este adevărat că norma în discuție
este determinată în ceea ce privește rezultatul, respectiv mărirea sau scăderea valorii
acțiunilor, dar nu și în ceea ce privește mijloacele de comitere, astfel încât credem că
principiul legalității este afectat.
O atenție specială în această materie merită textul art. 223 C. pen, care incriminează
hărțuirea sexuală. Potrivit textului, „Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală
în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare (s. n.), dacă prin aceasta victima a
fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă.” După cum se observă, textul reclamă ca acțiunea de hărțuire să aibă
loc în cadrul unei relații de muncă sau a altei relații similare. Avem de a face, așadar, cu o
clauză de analogie cu un singur element de referință. 
Omogenitatea sau eterogenitatea se analizează în raport cu elementele de referință
precizate de legiuitor. Prin urmare, dacă legiuitorul leagă clauza de analogie de un singur
element de referință, despre clauza respectivă nu se poate spune că este nici omogenă, nici
eterogenă, întrucât nu există elemente cu privire la care clauza de analogie să fie raportată. 
1
H. Satzger, op. cit., p. 7.
2
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 45. Credem că această regulă nu este susceptibilă de nicio derogare. Ne este
relativ greu să ne imaginăm o normă juridică ce conține un singur element de referință, urmat de precizarea „și
în alte asemenea situații", și care nu este, cel puțin de la un anumit punct al interpretării sale, imprevizibilă. 

81
 Singurul element la care am putea raporta „relația similară” de care vorbește art. 223
C. pen. este relația de muncă. Ne întrebăm însă ce definește atât de bine relația de muncă,
prin ce se particularizează ea de o așa manieră încât să se poată reliefa trăsăturile ei
definitorii, similare altor relații sociale?1
De pildă, o relație de voluntariat creează premisele unei hărțuiri sexuale? Dar relația
student-profesor?2 Dacă am avea în vedere independența decizională, s-ar putea susține că în
cazul voluntariatului nu se va reține infracțiunea de hărțuire sexuală, întrucât voluntarul poate
pleca oricând din cadrul organizației,3 pe când studentul nu poate părăsi facutatea fără niciun
fel de consecințe. 
La fel, chelnerul se află „în serviciul” clientului, dar se poate vorbi de o hărțuire în
acest caz? 
Credem că nu se poate deduce clar care anume dintre particularitățile raportului de
muncă trebuie avute în vedere pentru constatarea caracterului „similar” al acestuia cu alte
relații sociale. Unele instanțe ar putea achita chelnerul pe motivul că nu există nicio relație
contractuală directă specifică raportului de muncă între acesta și victimă, iar altele l-ar putea
condamna, pentru că, se va spune, clientul plătește consumația pentru serviciile prestate, plata
din care își va primi chelnerul drepturile salariale. Judecătorul este chemat, practic, să
pronunțe dreptul, nu să-l aplice. 
Concluzionăm că o clauză legală de analogie cu un singur element de referință nu
respectă exigența lex certa, întrucât autorului care a comis fapta într-o anume modalitate –alta
decât aceea avută expres în vedere de lege– nu i se poate lăsa siguranța individuală ca
atârnând de o interpretare favorabilă sau, din contra, potrivnică. 

69. Trebuie spus însă că, atunci când operează în favoarea inculpatului, clauzele
legale de analogie sunt admisibile, indiferent de caracterul omogen sau eterogen al acestora. 4
De pildă, ar fi vorba despre o asemenea situație atunci când cauza de nepedepsire din materia

1
De pildă, existența unui raport de subordonare (indiferent dacă hărțuirea este ascendentă, descendența sau
orizontală), existența drepturilor patrimoniale ori a drepturilor prevăzute pentru salariați în Codul muncii
trebuie întrunite și în cazul relației similare celei de muncă? Dacă –în cazul fericit în care nu apelează la
constrângere, fiind tipic violul– un proxenet hărțuiește sexual o prostituată, s-ar părea că fapta nu este tipică,
deoarece victima nu are anumite drepturi specifice salariaților (de pildă, concediul de maternitate). 
2
În sensul că hărțuirea sexuală se poate reține atunci când vorbim de relația student-profesor, a se vedea S.
Bogdan, D. Șerban, op. cit., p. 271.
3
Dacă însă hărțuirea este ascendentă, s-ar părea, în această optică, că staff-ul organizației de voluntariat
(dependent salarial de aceasta) poate fi hărțuit sexual de un voluntar.
4
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 47.

82
infracțiunii de favorizare a făptuitorului ar prevedea că „fapta săvârșită de un membru de
familie sau de o altă asemenea persoană apropiată făptuitorului nu se pedepsește.” Deși nu
avem decât un singur element de referință, va beneficia de cauza de nepedepsire și prietenul
făptuitorului, care este legat afectiv de acesta. 

6.4. Delimitări
70. În cuprinsul Codului penal găsim o serie de dispoziții care se aseamană cu
clauzele legale de analogie, fără ca prin ele să fie pus în discuție principiul legalității.

71. În primul rând, sunt astfel de norme cele care, după ce folosesc o enumerare
exemplificativă, adaugă sintagma „sau în orice alt mod” ori „prin orice alte mijloace.”
Dintr-o asemenea formulare rezultă că elementele descrise nu sunt unele de referință, ci niște
simple exemple ale modalităților de comitere a faptei. 
O astfel de infracțiune este cea prevăzută în art. 368 C. pen., care prevede că „Fapta
de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace (s.n.) să săvârșească
infracțiuni se pedepsește (...).” Dintr-o astfel de formulare nu se poate deduce că îndemnul
verbal sau cel scris este unul de referință. Dacă legiuitorul ar fi statuat că „fapta de a îndemna
publicul, prin orice mijloace, să săvârșească infracțiuni se pedepsește (...)”, sfera de
aplicabilitate a normei ar fi rămas aceeași.1
Tot astfel sunt și normele de la art. 4022 și art. 403 C. pen.3 În cazul normei de la art.
402 se vorbește despre „Atentatul săvârșit împotriva unei colectivități prin otrăviri în masă,
provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc (s.n.).” Așa cum se observă, modalitățile
enumerate au doar caracter exemplificativ.4 
În art. 403 se vorbește despre distrugerea anumitor categorii de bunuri „prin explozii,
incendii sau orice alt mod (s.n.).” Suntem tot în prezența unei simple enumerări, literatura de

1
Oricum, îndemnul verbal și cel scris acoperă majoritatea situațiilor care s-ar putea întâlni în practică. O astfel
de faptă a fost comisă cu intenție indirectă de către un deputat, după un tur de scrutin pierdut de partidul său,
acesta afirmând că „De azi e liber la dat în cap. Să violați, să omorâți. Bucurați-vă de un astfel de trend."
2
Potrivit textului, “Atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri în masă, provocare de epidemii sau
prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”
3
Potrivit textului, „Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, în întregime sau în parte,
prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a instalaţiilor industriale, a căilor de comunicaţie, a mijloacelor de
transport, a mijloacelor de telecomunicaţie, a construcţiilor, a produselor industriale sau agricole ori a altor
bunuri, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.”
4
V. Dobrinoiu, I. Pascu, Noul Cod penal. Partea specială, ed. a II-a, Universul Juridic, București, 2014, p. 988.

83
specialitate5 remarcând că se încadrează aici fapte precum inundarea minelor sau tăierea
cablurilor de curent. 
Observăm că norma de la art. 403 este întrucâtva similară normei de la art. 253 alin.
(4) C. pen., analizată în cadrul secțiunii dedicate clauzelor legale de analogie cu caracter
omogen.1 Spre deosebire de norma de față, distrugerea agravată avea prevăzută incendierea
sau explozia ca elemente exemplificative de referință, deoarece, pe lângă aceste modalități,
distrugerea se poate comite în „orice alt asemenea (s. n.) mijloc.”
Conchidem că lipsa elementelor de referință diferențiază aceste norme de clauzele
legale de analogie. Prin urmare, nu credem că a legifera în acest mod poate constitui o
încălcare a principiului legalității de către legiuitor, ci, eventual, în anumite situații, ar putea
fi încălcat principiul minimei intervenții. 

72. O altă categorie de norme care ar putea fi confundată cu clauzele legale de

analogie sunt acelea care, după folosirea unuia sau mai multor elemente normative
determinate, adaugă la acestea o categorie generică de conduite sau de mijloace. 
De pildă, cel mai la îndemână exemplu este cel al infracțiunii prevăzute la art. 193 C.
pen., unde este incriminată „Lovirea sau orice acte de violență (...)."
Tot astfel este și norma de la art. 111 C. pen., care reglementează măsura de siguranță
a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, măsură ce se poate lua atunci
„când făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepriceperii sau altor cauze care îl fac
inapt pentru ocuparea unei funcții (s.n.).” Trimiterea se face la o categorie generică,
respectiv cauze ale inaptitudinii făptuitorului. 
În acest ultim caz ar fi fost vorba despre o clauză legală de analogie cu caracter
omogen dacă norma se mulțumea să permită luarea măsurii atunci când fapta ar fi fost
săvârșită din pricina „incapacității, nepriceperii sau altor asemenea cauze."

73. În concluzie, admisibilitatea clauzelor legale de analogie variază, după cum avem
de a face cu elemente de referință cu caracter omogen, care permit identificarea modalităților
asemănătoare celor descrise de normă, în acest caz clauzele de analogie fiind permise.
Dimpotrivă, atunci când avem un singur element de referință sau, deși avem două sau mai
multe elemente, acestea au caracter eterogen, clauzele legale de analogie sunt inadmisibile.

5
Ibidem, p. 995.
1
A se vedea supra, §65.

84
 7. Scurte considerații despre interpretarea legii penale și
analogie

74. Nu ne propunem să facem aici un studiu aprofundat al interpretării legii penale,

întrucât această lucrare s-ar prelungi nejustificat. Ne propunem doar să trecem în revistă
unele dintre punctele nevralgice ale interpretării legii penale. 
Astfel, se consideră1 că, oricât de clară ar fi legea penală, operațiunea de interpretare
este imperios necesară, chiar și pentru a constata grefarea faptei comise pe textul de
incriminare, întrucât, dacă normă de incriminare este relativ imuabilă,2 situațiile de fapt care
pot cădea sub incidența ei sunt diverse. 3 Interpretarea, s-a spus,4 este necesară întrucât
„aplicarea legii presupune o operațiune inversă de trecere de la abstract la concret.”
Relativ la acest exercițiu s-a spus că „interpretarea legilor este o artă",5 întrucât,
plecându-se de la litera legii, se caută voința ei. Alți autori,6 cu o fervoare revoluționară, au
susținut din capul locului că „Nu există lucru mai periculos decât axioma comună potrivit
căreia trebuie consultat spiritul legii (...). O neorânduială provocată de riguroasa aplicare a
literei legii penale nu poate fi comparată cu neorânduielile provocate de interpretări.”
Noi credem că litera legii are întotdeauna preeminență, iar exercițiul de a apela la
spiritul legii atunci când litera ei este obscură este unul periculos, exemplul hotărârii Curții de
Apel Timișoara, citată supra, care a determinat o condamnare a României la CEDO, fiind
grăitor în acest sens.7

1
I. Rădulescu, op. cit., p. 64; C. Bulai, op. cit., p. 83; M. Zolyneak, I. Michinici, op. cit., p. 37; I. Oancea, op.cit., p.
82.
2
În sensul că textul legii rămâne neschimbat, cel puțin o vreme.
3
Pentru o privire sinoptică asupra concepțiilor privind interpretarea legii penale, a se vedea G. Antoniu,
Explicațiile I, op. cit., p. 29-30.
4
V. Pașca, op. cit., p. 48.
5
N. T. Buzea, op. cit., p. 258.
6
C. Beccaria, op. cit., p. 59.
7
Pentru detalii, a se vedea supra, § 29.

85
 75. Analiza în oglindă a literei legii cu spiritul ei poate duce la mai multe rezultate ale
interpretării. Astfel, interpretarea este declarativă1 dacă voință legiuitorului concordă cu textul
legii. Ea este una restrictivă2 dacă se constată că legiuitorul a voit să spună mai puțin decât a
făcut-o prin felul în care s-a exprimat. 3 Dimpotrivă, rezultatul interpretării este unul extensiv 4
atunci când felul în care s-a exprimat legiuitorul spune mai puțin decât dorea el să spună.5
Atunci când vorbește despre rezultatele interpretării, doctrina este foarte săracă în
exemple, astfel încât juristului care o consulta îi este relativ greu să înțeleagă prin ce se
deosebește interpretarea extensivă de analogie. 
Noi credem că este derutant a se vorbi despre extinderea aplicării legii penale prin
analogie, pe de o parte, și despre interpretarea evolutivă 6 și cea extensivă, pe de altă parte,
tratând aceste ultime două forme de interpretare ca două noțiuni distincte. În realitate,
interpretarea evolutivă se circumscrie interpretării extensive. 
În doctrină s-a spus pe drept cuvânt că „Interpretarea extensivă se deosebește de
analogie prin aceea că, în vreme ce interpretarea extensivă are ca efect includerea în
conținutul normei  a unui maximum de accepțiuni permise de sensul literal al termenilor
utilizați de legiuitor, fără a-l depăși, analogia presupune extinderea aplicării unei norme
dincolo de accepțiunile posibile ale noțiunilor utilizate în preceptul normei." 7 Este de
remarcat faptul că, spre deosebire de majoritatea doctrinei, acești autori diferențiază analogia
de interpretarea extensivă nu prin raportare la voința legiuitorului, ci la sensul cuvintelor
utilizate de acesta. 
Cu alte cuvinte, interpretare extensivă presupune o tălmăcire a legii în limitele sale
interne, în vreme ce analogia implică depășirea limitelor externe ale normei. 

1
Unii autori disting între interpretarea declarativă largă și cea strictă. A se vedea V. Dongoroz, Drept penal…
op. cit., p. 88.
2
De pildă, credem că va fi vorba despre aceasta în cazul textului de la art. 210 alin. (3) C. pen., care dispune că
nu poate constitui cauză justificativă consimțământul persoanei vătămate în materia infracțiunii de trafic de
persoane. Ce semnificație poate avea acest text? Că doi soți, exprimând un consimțământ perfect neviciat, nu
se pot „juca”, între ei, de-a traficul de persoane? Credem că nu, iar textul trebuie interpretat într-o manieră
restrictivă, vizând exclusiv cazurile în care consimțământul a fost viciat. 
3
Trebuie spus în acest context că este interesant a se studia sintagma de „faptă păgubitoare” din materia
infracțiunii de amenințare, sub aspectul ariei ei de cuprindere. Pentru discuții asupra acestei problematici, a se
vedea G. Antoniu, Reforma legislației penale, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 200 și urm.
4
Alți autori declară că interpretarea extensivă, deși admisibilă, e greu de conceput în materia dreptului penal,
iar această interpretare nu trebuie confundată cu analogia. Totuși, din definiția dată de autoare interpretării
extensive nu reies particularitățile acesteia față de analogie. A se vedea L. Pastor, Interpretarea legii penale, în
RDPen. 2/1994, p. 29.
5
C-tin Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 76. După ce se afirmă că în cazul interpretării extensive „interpretul
trebuie (s.n.) să extindă înțelesul normei la voința legiuitorului”, se proclamă cu titlu imperativ că „legea penală
este de strict interpretare.”
6
A se vedea supra, § 22.
7
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 53.

86
 Trebuie spus însă că interpretarea extensivă se situează pe hotarul principiului
legalității, ea fiind privită cu rezervă inclusiv de către CEDO.1
În doctrina română, unii autori, a căror opinie a rămas relativ izolată, au susținut
inadmisibilitatea interpretării extensive, întrucât aplicabilitatea legii se termină odată cu litera
acesteia, iar interpretând extensiv legea, judecătorul s-ar face vinovat de „denegare de
dreptate."2
Alți autori au afirmat că interpretarea extensivă este admisibilă numai în măsura în
care ea operează în favoarea inculpatului.3 Aceasta pare a fi și poziția Curții Constituționale.4
Noi ne raliem punctului de vedere care nu condiționează admisibilitatea interpretării
extensive după cum ea este in meius sau in peius.5 Desigur, pentru a fi aplicabilă interpretarea
extensivă, s-a subliniat că trebuie a fi îndeplinite două condiții: a) fapta săvârșită să
corespundă rațiunii textului de lege; și b) posibilitatea ca fapta să se circumscrie definiției
legale a infracțiunii.6 De pildă, furtul se va reține în forma calificată a comiterii acestuia prin
folosirea unei chei mincinoase și atunci când inculpatul falsifică un card de acces pentru a
pătrunde în sediul unei corporații, întrucât, de facto, cardul de acces are rolul unei chei în
sensul clasic al cuvântului, iar rațiunea legii este aceea de a sancționa mai drastic
ingeniozitatea făptuitorului care, cumva, a ticluit o cheie mincinoasă. 
Conchidem că interpretarea extensivă este admisibilă, însă ea trebuie să fie folosită cu
maximă prudență. Așa cum spunea profesorul Narcis Giurgiu, "Orice tendință arbitrară (s.n.)
de interpretare restrictivă sau extensivă a conținutului sau sferei de aplicare a normei de drept
penal vine în principiu (s.n.) în contradicție cu principiul legalității.7

75. O noțiune la care credem că se apelează excesiv atunci când vine vorba despre
interpretarea legii penale este aceea de „voință a legiuitorului". Ne întrebăm: în ce măsură
acest instrument este compatibil cu principiul legalității incriminării?8

1
CEDO, Kokkinakis c. Grecia, paragr. 52; Dragotoniu și Militaru-Pridhoni c. României, paragr. 43. A se vedea și
M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 252. Pentru explicații asupra interpretării extensive din perspectiva
dreptului UE, a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Principiul legalității incriminării și a pedepsei în dreptul Uniunii
Europene, în Dreptul 9/2012, p. 276.
2
I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1994, p. 56.
3
Tr. Pop, op. cit., p. 95 și urm; Tr. Dima, Drept penal. Partea generală, Hamangiu, București, 2007, p. 76.
Profesorul Nicolae Buzea vedea și el interpretarea extensivă ca o tehnică de interpretare ce profită acuzatului,
dând exemplul sintagmei „de bună voie” din materia desistării, care trebuie interpretată extensiv; A se vedea
N. T. Buzea, op. cit., p. 260. A. T. Moldovan, Drept penal. Partea generală, Lux Libris, Brașov, 2009, p. 31.
4
A se vedea decizia pronunțată în materia abuzului în serviciu, nr. 405/2016, parar. 45.
5
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 53.
6
Idem. A. Cozi, op. cit., p. 87.
7
N. Giurgiu, op. cit., p. 30.

87
 Iată, de pildă, un autor mai vechi spunea în materia analogiei că aceasta este
instrumentul prin care se caută voința legiuitorului.1 De facto, a fost pus semnul egalității
între analogie și voința legiuitorului care excede voinței legii.2
În opinia noastră, reperul dat de voința legiuitorului este, în multe situații, nu doar
inutil, dar și dăunător, el putând constitui o sursă a analogiei. 
Luând un exemplu extrem, să ne imaginăm că este adoptată o lege organică prin care
se abrogă infracțiunea de amenințare, însă în preambulul actului normativ, legiuitorul își
exprimă intenția de a reforma în viitorul foarte apropiat textul de la art. 206 C. pen. Prin apel
la voința legiuitorului, s-ar părea că infracțiunea de amenințare nu este dezincriminată, pe
când, dimpotrivă, dacă privim voința legii, suntem în prezența unei veritabile dezincriminări. 
Credem că voință legiuitorului este un instrument permis doar atunci când el este
intrinsec voinței legii,3 întrucât dacă voința legiuitorului excede voinței legii, vom fi în
prezența unei analogii.
Mai mult decât atât, subiectul activ al unei fapte este prezumat absolut că are
cunoștință de conținutul legii, iar nu de voința legiuitorului.4 Faptul că, în operațiunea de
interpretare, judecătorul se folosește de voința legiuitorului constituie o încălcare a lex stricta,
în măsura în care aceasta nu are suport în textul legii.5
Astfel, în opinia noastră, legea penală, odată adoptată, devine independentă de
voința legiuitorului. Acest mod de a vedea lucrurile este, credem, necesar pentru asigurarea
respectării depline a principiului legalității. 

76. O tehnică indisolubil legată de voința legiuitorului este și metoda de interpretare

istorică. 
De pildă, dezbaterile parlamentare fac obiectul prezumției absolute de cunoaștere a
legii? Dacă nu, în ce măsură i se poate imputa agentului că a încălcat o componentă a unei
norme de incriminare, componentă ce a fost clarificată cu prilejul lucrărilor preparatorii? 

8
Într-o formulare sugestivă, un autor afirma că „Nu este permis interpretului să înlăture litera legei sub motiv
că a descoperit intenția legiuitorului sau spiritual legei.” A se vedea N. T. Buzea, op. cit., p. 259. Noi am adăuga
că nu numai înlăturarea legii nu este posibilă, ci nici extinderea ei.
1
C. Stegăroiu, Drept penal. Partea generală. Partea I, Litografia Învățământului, Cluj, 1958, p. 217.
2
Astfel, legea penală apare ca o sferă care înglobează textul legii și voința legiuitorului, voință a legiuitorului
care excede voinței legii. Dacă voința legiuitorului s-ar circumscrie textului legii, nu ar exista nicio problemă în
ceea ce privește principiul legalității.
3
Iar dacă voința legiuitorului este intrinsecă voinței legii, atunci ea este lipsită de relevanță în raport cu
legalitatea incriminării.
4
Pentru natura juridică a acestui principiu, de prezumție absolută sau de ficțiune juridică, a se vedea D.
Bărcănescu, op. cit., p. 144.
5
Agentul cunoaște –sau este prezumat că o face– voința legii, iar nu ceea ce excede ei.

88
 Ca la numărul marginal precedent, credem că apelul la interpretarea istorică se poate
face doar dacă ea face parte integrantă din textul legii, iar orice extindere a textului legii, în
scopul de a integra în spiritul ei necesitatea istorică a adoptării, reprezintă o posibilă încălcare
a principiului legalității.1

77. Ultima problemă pe care dorim să o tratăm în această lucrare este relația dintre
subiectul care face interpretarea și principiul legalității. După subiectul care face
interpretarea, se distinge între interpretarea legală, judiciară și doctrinară.
a) Interpretarea legală nu ridică probleme, întrucât ea are aceeași forță juridică precum
textul interpretat.2
b) În ceea ce privește interpretarea judiciară, iluminiștii erau indignați de faptul că
soarta unei persoane se poate schimba de la un tribunal la altul, întrucât „în loc să se consulte
textul constant și fix al legii, se consultă continua instabilitate a interpretărilor."3
Autorii din zilele noastre au afirmat că rezolvarea acestei probleme se regăsește în
posibilitatea exercitării cailor de atac.4
Într-adevăr, condamnarea unei persoane prin aplicarea unei analogii în defavoarea
inculpatului denotă faptul că acea condamnare a fost pronunțată pentru o fapta care nu este
prevăzută de legea penală. O astfel de hotărâre este supusă apelului, dacă a fost dată în primă
instanță. Deopotrivă, dacă a fost dată în apel, ea este supusă recursului în casație, potrivit art.
438 alin. (1) pct. 7 din C. pr. pen. Într-adevăr, dacă judecătorul a făcut apel la analogie în
interpretarea normei juridice care fundamentează răspunderea penală, astfel încât conduita
inculpatului să cadă sub incidența normei de incriminare, hotărârea este cenzurabilă în căile
extraordinare de atac. Cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală, ce decurge din
principiul legalității incriminării, este o cerință atât de importantă încât ea face nu numai ca
acțiunea penală să fie lipsită de temei, dar greșita aplicare a normei –în sensul fundamentării
răspunderii penale a inculpatului atunci când textul de incriminare nu permite aceasta– poate
face obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casație. 

1
C. Tomuleț, Metoda literară de interpretare în dreptul penal, în CDP 1/2017, p. 50. Autoarea sintetizează
excelent această problematică, afirmând că „excepțiile de la regula priorității metodei literare în interpretare
trebuie interpretate restrictiv în materie penală, dacă conduc la o agravare a situației persoanei acuzate,
verificându-se dacă interpretarea în discuție era în mod rezonabil previzibilă pentru aceasta.”
2
Iluminiștii vedeau în interpretarea legală singura interpretare admisibilă, ca expresie a neîncrederii în juriștii
vremii. A se vedea G. Antoniu, Reflecții asupra interpretării legii penale din perspectivă europeană (I), în
RDPen. 2/2006, p. 29.
3
C. Beccaria, op. cit., p. 59.
4
G. Antoniu, Reflecții asupra interpretării legii penale din perspectivă europeană (I), în RDPen. 2/2006, p. 13.

89
 Dacă însă normă incidentă în speță este una care permite o dublă interpretare, una în
sensul reținerii caracterului infracțional, iar alta în sensul achitării, interpretul aflat el însuși în
dubiu trebuie să dea aplicabilitate soluției mai favorabile inculpatului. Aceasta întrucât este
absurd că exigența previzibilității să fie una mai ridicată în cazul agentului decât în cazul
judecătorului.1
c) Interpretarea doctrinară,2 nefiind obligatorie, nu poate aduce atingere principiului
legalității în mod efectiv, ci doar dacă ea este însușită de interpret, deci atunci când ea devine
o interpretare judiciară. 
Trebuie spus însă că, întrucât doctrina este deseori bogată, ea constituie adesea un
reper pentru practica judiciară, iar, în măsura în care doctrina este unanimă într-o privință,
practica judiciară tinde să o urmeze aidoma. 
Dar nu întotdeauna o doctrină unanimă este și una corectă. De pildă, din cunoștințele
noastre, în doctrină se afirmă că instigarea, ca formă de participație, trebuie să fie definită
printr-o legătură bilaterală între autor și instigator. 3 Această condiție nu este prevăzută de
lege, fiind una exclusiv doctrinară. Să ne imaginăm însă că X are certuri în familie cu soacra
sa. El îi vorbește despre aceasta psihanalistului său, Y. Împreună, cei doi hotărăsc ca X să fie
tratat prin hipnoză. În cursul acestui tratament, Y îi spune lui X, aflat în stare de hipnoză, că
cea mai bună metodă de a-și rezolva problema este aceea de a-și ucide soacra. Trezindu-se
din hipnoză, X se duce acasă și își ucide soacra, fără să aibă idee că un altul i-a inoculat în
mod unilateral rezoluția infracțională. 
În acest caz –un veritabil caz de școală,4 de altfel– Y va fi sancționat pentru instigare
la omor, întrucât legea permite aceasta, iar interpretarea dată în doctrină, fie ea și unanimă, nu
este obligatorie. 
În ceea ce privește forma de participație, credem că în exemplul dat este vorba despre
o veritabilă participație proprie, întrucât atât X, cât și Y, acționează cu intenție 5 (de altfel, în
cazul lui Y nu se poate vorbi de o represiune penală în absența unei activități intenționate).

1
Pentru o discuție mai amplă asupra problemei, a se vedea supra, §5-7.
2
I. Tanoviceanu, op. cit., p. 243.
3
Alți autori se mulțumesc să afirme că este necesară desfașurarea unei activități intenționate de către
instrigator, fară a face nicio precizare despre o eventuală legătură bilaterală. A se vedea M. Alexandru,
Participația penală. Studiu de doctrină și jurisprudență, Hamangiu, București, 2008, p. 135.
4
Exemplul este unul didactic, întrucât, deși este posibil ca subiectului să-i fie inoculată o anumita idee, la ora
actuală psihologia nu cunoaște o situație în care subiectul hipnotizat să nu își aminteasca de tratamenul la care
a fost supus.
5
Sub aspect subiectiv, X acționează cu intenție, fiind în prezența atât a factorului volitiv (întrucât el își
controlează propriile acțiuni), cât și în prezența factorului intelectiv (întrucât prevede și își dorește rezultatul).
Particularitatea exemplului nostru rezidă în aceea că X nu știe de unde a survenit rezoluția de a comite
infracțiunea și, de altfel, nici nu își pune această problemă. 

90
Or, în acest caz, în persoana lui Y sunt întrunite toate elementele formei de participație
descrise în art. 47 C. pen.: o activitate intenționată de determinare a unei alte persoane să
săvârșească o fapta prevăzută de legea penală. 1

1
O situație interesantă este și aceea în care X comite fapta de omor în stare de hipnoză (iar nu după ce a fost
trezit din transă). În acest caz, ar fi vorba despre o participație improprie, întrucât X este, practic, controlat de
către Y. Totuși, nici participația proprie nu poate fi exclusă de plano, întrucât, de exemplu, se prea poate ca Y
să îi spună lui X să își ucidă soacra, iar, pentru că X acceptă, dar nu are curajul să comită fapta, cei doi hotărăsc
ca X să fie hipnotizat și să comită omorul în această stare.

91
 8. Concluzii

Am încercat în această lucrare să aducem o contribuție la studiul analogiei, fiind

convinși că această materie este departe de a fi epuizată. 
Ingeniozitatea făptuitorilor și apariția unor condiții sociale noi ridică probleme sub
aspectul încadrării faptelor lor în definiția legală a unei anumite infracțiuni. În acest context,
principiul legalității este gardianul care apară hotarele până la care poate acționa aparatul
represiv al statului în față comportamentului indivizilor. 
Am arătat că principiul legalității operează în favoarea cetățeanului confruntat cu
organele justiției penale, astfel încât nu poate exista un conflict de substanță între soluțiile
(mai) favorabile inculpatului și legalitatea incriminării. Am văzut, deopotrivă, că problema
folosirii analogiei în defavoarea inculpatului este departe de a fi epuizată, dată fiind existența
unor texte legale care, lacunare fiind, nu acoperă anumite fapte nu din pricina intenției legii,
ci a voinței legiuitorului. 
Analogia în favoarea inculpatului și limitele ei de operare, precum și clauzele legale
de analogie au fost tratate și ele, fără a se putea afirma că am cuprins tot ce se putea spune
despre acestea. Suntem convinși că în practică ar putea apărea numeroase situații care, din
considerente de echitate, reclamă apelul la analogia în favoarea inculpatului, chiar dacă aceste
situații nu au fost avute în vedere nici măcar in abstracto de noi. 
Concluzionând, trebuie să afirmăm că acest studiu a constituit, pe lângă conținutul
unei teze de licență necesare pentru facultatea de Drept, și o modalitate pentru autor de a
aprofunda o componentă a materiei dreptului penal, obiectiv despre care se poate spune că a
fost întrucâtva atins. Desigur, nu suntem autosuficienți și ne-am dori să urmeze și alte
obiective, care să ne motiveze și să ne conducă spre noi forme ale cunoașterii. De altfel,
credem că însăși analogia mai are portale spre multe tărâmuri necunoscute nouă, dar... "after
all, tomorrow is another day!”

92
 Bibliografie

I. Carți, monografii, tratate

1. Antoniu G., Tratat de drept penal. Vol. I, Universul Juridic, București, 2015.
2. Antoniu G., Bulai C., Boroi Al., Daneș Șt., Toader T., Explicațiile Noului Cod
penal, Vol. I, Universul Juridic, București, 2015.
3. Antoniu G., Tentativa, Editura Societății Tempus, București, 1995.
4. Antoniu G., Reforma legislației penale, Editura Academiei Române, București,
2003.
5. Antoniu G., Vinovăția penală, ed. a II-a, Editura Academiei Române, București,
2002.
6. Alexandru M., Participația penală. Studiu de doctrină și jurisprudență,
Hamangiu, București, 2008.
7. Barbăneagră A. (coord.), Codul penal comentat și adnotat, Cartier, Chișinău,
2005.
8. Basarab M., Mateuț Gh., Pașca V., Butiuc C., Codul penal comentat. Vol. I.
Partea generală, Hamangiu, București, 2007.
9. Basarab M., Mateuț Gh., Pașca V., Butiuc C., Codul penal comentat. Vol. II.
Partea specială, Hamangiu, București, 2008.
10. Bărcănescu D., Conținutul infracțiunii și principiul legalității, All Beck,
București, 2005.
11. Beccaria C., Despre infracțiuni și pedepse, Humanitas, București, 2007.
12. Bîrsan C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole,
ed. a II-a, C. H. Beck, București, 2010.
13. Bogdan S., Șerban D. A., Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra
persoanei. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Universul Juridic, București, 2017.
14. Bogdan S., Șerban D. A., Zlati G., Noul Cod penal. Partea specială. Analize,
comentarii, explicații. Perspectiva clujeană, Universul Juridic, București, 2014
15. Boroi Al., Drept penal. Partea generală, C. H. Beck, București, 2010.

93
 16. Botnaru S. (coord.), Drept penal. Partea generală. Vol. I, ed. a II-a, Cartier
Juridic, Chișinău, 2005.
17. Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, ALL, București, 1997.
18. Buzea N. T., Infracțiunea penală și culpabilitatea: doctrină, legislație,
jurisprudență, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944.
19. Craiovan I., Tratat de teoria generală a dreptului, ed. a IIIa, Universul Juridic,
București, 2015.
20 Dima Tr., Drept penal. Partea generală, Hamangiu, București, 2007.
21. Dobrinoiu V., Pascu I. (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea specială, ed. a
II-a, Universul Juridic, București, 2014.
22. Dongoroz V., Drept penal (reeditarea ediției din 1939), All Beck, București,
2000.
23. Dongoroz V. (coord.), Explicații teoretice ale Codului penal român. Vol. I.
Partea generală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969.
24. Ferri E., Principii de drept criminal. Vol. I, ed. a II-a, Editura „Revista positivă
penală”, București, 1940.
25. Giurgiu N., Legea penală și infracțiunea, Gama, Iași.
26. Kelsen H., Doctrina pură a dreptului, Humanitas, București, 2007.
27. Mancaș R. V., Tentativa, Helicon, Timișoara, 1996.
28. Mărculescu-Michinici M.-I., Dunea M., Drept penal. Partea generală. Curs
teoretic în domeniul licenței I, Hamangiu, București, 2017.
29. Mitrache C-tin., Mitrache C., Drept penal român. Partea generală, ed. a II-a,
Universul Juridic, București, 2016.
30. Moldovan A. T., Drept penal. Partea generală, Lex Libris, Brașov, 2009.
31. Oancea I., Drept penal. Partea generală, Editura didactică și pedagogică,
București, 1971.
32. Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, ALL, București, 1994.
33. Pascu I., Dobrinoiu V. (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a
III-a, Universul Juridic, București, 2016.
34. Pașca V., Drept penal. Partea generală, ed. a III-a, Universul Juridic, București,
2014.
35. Pașca V., Studii de drept penal, Universul juridic, București, 2011.
36. Pella Vespasian, Delicte îngăduite, Institutul de arte grafice Gobl-Rasidescu,
București, 1919.

94
 37. Pop Tr., Drept penal. Vol. II-III. Drept penal comparat, Institutul de arte grafice
„Ardealul”, Cluj, 1923.
38. Rădulescu I., Curs de drept penal. Vol. I, Cultura poporului, București, 1939.
39. Stegăroiu C., Drept penal. Partea generală. Partea I, Litografia Învățământului,
Cluj, 1958.
40. Streteanu F., Nițu D., Drept penal. Partea generală. Vol. I, Universul Juridic,
București, 2014.
41. Streteanu F., Tratat de drept penal. Partea generală. Vol. I, C. H. Beck,
București, 2008.
42. Tanoviceanu I., Dongoroz V., Chiseliță C., Laday S., Tratat de drept și
procedură penală. Vol. I, ed. a II-a, Tipografia „Curierul Judiciar”, București, 1924.
43. Tănăsescu I., Tratat de științe penale. Vol. I. Drept penal, Ed. Sitech, Craiova,
2010.
44. Toader T., Răducanu R., Michinici M. I., Noul Cod penal: comentariu pe
articole, Hamangiu, București, 2014.
45. Udroiu M., Drept penal. Partea specială, ed. a V-a, C. H. Beck, București, 2018.
46. Udroiu M., Drept penal. Partea generală, ed. a IV-a, C. H. Beck, București,
2017.
47. Vasiliu Th. (coord.), Codul penal al RSR comentat și adnotat. Partea specială.
Vol. II, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977.
48. Zolyneak M., Michinici I., Drept penal. Partea generală, Editura Fundației
„Chemarea”, Iași, 1999.

II. Articole de specialitate

1. Anițulesei I., Abordări diferite ale principiului nulla poena sine lege în dreptul
penal european. Există un principiu al legalității în dreptul penal european?, în CDP 2/2018.
2. Antoniu G., Unele reflecții asupra conceptului de incriminare și conceptului de
infracțiune, în RDPEn. 4/2010.
3. Antoniu G., Reflecții asupra interpretării legii penale din perspectivă europeană
(I), în RDPen. 2/2006.
4. Antoniu G., Reflecții asupra structurii normei de incriminare, în RDPen. 3/1998.
5. Chiriță R., Principiul legalității consacrat prin art. 7 CEDO și obligațiile impuse
statelor membre, în CDP 1/2007.

95
 6. Colțan M., Prevederea faptei de legea penală, în RDPen. 4/2007.
7. Cozi A., Considerații privind analogia și interpretarea extensivă în dreptul penal,
în CDP 4/2007.
8. Dumbravă H., Faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, în
RDPen. 4/2001.
9. Filipaș Av., Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracțiunii
de omor, în RDPen. 2/1994.
10. Ionaș Al., Principiul legalității în dreptul penal, în RDPen. 1/1999.
11. Iordăchescu A., Unele considerații privind previzibilitatea legii penale, în CDP
3/2012.
12. Ivan Gh., Ivan M. C., Principiul legalității incriminării si a pedepsei în dreptul
Uniunii Europene, în Dreptul 9/2012.
13. Mancaș R. V., Reflecții asupra faptului putativ, în RDPen. 4/1997.
14. Nițu D., Viol. Decesul victimei. Lipsa plângerii prealabile a părții vătămate.
Consecințe, în CDP 4/2006.
15. Pastor L., Interpretarea legii penale, în RDPen. 2/1994.
16. Satzger H., Internaționalizarea dreptului penal ca provocare pentru principiul
clarității, în CDP 3/2008.
17. Soare D., Unele discuții privind latura obiectivă a infracțiunii de purtare abuzivă,
în RDPen. 4/2011.
18. Stănilă L., Principiul legalității de la lex scripta sau lex certa, în analele UVT 61
(2018).
19. Tomuleț C., Cutuma în dreptul penal, în CDP 4/2018.
20. Tomuleț C., Metoda literară de interpretare în dreptul penal, în CDP 1/2017.
21. Tomuleț C., Temelia principiului legalității. Studiu de caz: dreptul internațional
penal, în CDP 2/2013.
22. Udroiu M., Predescu O., Principiul legalității în dreptul penal român în lumina
standardelor europene, în Dreptul 5/2008.

96