Facultatea de Drept și Științe Administrative

Program de studiu - Administrație Publică

Anul II – ID

Referat la disciplina – Abuzul de drept

DREPTUL LA TĂCERE

Student: Bădrăgan Simona (Tolocan)

2019
 Cuprins
1. Introducere.....................................................................1
2. Dreptul la tăcere............................................................2
3. Speță – Dreptul la tăcere..............................................8
4. Concluzii.......................................................................12
5. Bibliografie...................................................................13

Introducere

Prin art. 118 CPP cu denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza”,

legiuitorul a prevăzut că „Declarația dată de un martor care, în aceeași cauză, anterior declarației
a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa.
Organele Judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea
procesuală anterioară.”.

Din lectura dispozițiilor art. 118 CPP privitoare la dreptul martorului de a nu se acuza,
rezultă în opinia noastră că norma procesuală se află în conflict cu dreptul la un proces echitabil
(art. 21 alin. 3 din Constituția României, raportat la art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului), în care prezumția de nevinovăție să fie respectată de o manieră efectivă în
toate componentele sale (art. 23 alin. 11 din Constituția României și art. 6 par. 2 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului), iar dreptul la apărare să beneficieze de toate valențele sale (art.
24 din Constituția României raportat la art. 6 par. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului).

Aceasta întrucât soluția legislativă regăsită în art. 118 CPP nu consacră dreptul
martorului de a nu da o declarație autoincriminatorie și de a beneficia de asistența unui avocat în
această ipoteză, lipsind totodată obligația organelor judiciare de a-l avertiza pe cel audiat în
această calitate asupra drepturilor enunțate, iar sancțiunea obținerii unor asemenea declarații este
iluzorie, permițând folosirea în procesul penal a unor probe nelegal obținute.

În acest fel dreptul la un proces echitabil, la exercitarea dreptului la apărare și la

respectarea prezumției de nevinovăție sunt încălcate prin conținutul normei criticate, care nu
cuprinde în soluția legislativă existentă dreptul martorului împotriva căruia există indicii de
vinovăție de a nu da nicio declarație și de a beneficia de asistența unui avocat.

Totodată, remediul prevăzut pentru ipoteza audierii unui martor care a devenit ulterior
suspect sau acuzat, respectiv imposibilitatea folosirii declarației acestuia exclusiv împotriva celui
care a furnizat-o, este de natură a aduce atingere dreptului la apărare și la un proces echitabil și în
cazul celorlalți subiecți pasivi ai acțiunii penale, în egală măsură cu cel recunoscut subiectului
procesual care a dat declarația.

În dezvoltarea acestor teze prealabile, ne vom apleca în cele care urmează asupra
conținutului dreptului de a nu se acuza, conturarea sferei persoanelor care ar trebui să beneficieze
de acest drept, precum și asupra identificării unui remediu procesual adecvat, în cazul încălcării
dreptului analizat, încercând să demonstrăm în acest fel neconstituționalitatea normei regăsite în
art. 118 CPP.

Dreptul la tăcere
Dreptul la tăcere este un drept al persoanei ce se exercită şi se realizează în domeniul
comunicării sociale în concordanţă cu celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. Este
evident că şi prin tăcere se poate comunica informaţia, informaţie de care uneori legea leagă
anumite efecte juridice. Conţinutul informaţiei comunicate prin tăcere îmbracă diferite forme şi
de regulă se deduce din conjunctura în care se manifestă tăcerea dar în mod deosebit din definiţia
şi reglementarea dată de legiuitor (aprobare tacită , refuz tacit, aviz tacit, acord tacit, autorizare
tacită, etc.). Ca urmare romanii ziceau «tacio facit ius». Dar după opinia nostră, dreptul la tăcere
nu se confundă cu tăcerea ca element al comunicării în general.

Prin tăcere se poate consimţi sau nu la naşterea ori stingerea unor drepturi sau obligaţii,
se poate abţine ori exprima neutralitatea, pe când dreptul la tăcere are o altă semnificaţie şi
evident altă reglementare.

În dreptul civil, tăcerea în materia afacerilor comerciale, de regulă nu produce efecte

juridice, deoarece comunicarea prin tăcere poate fi echivocă. Totuşi legiuitorul şi practica
judecătorească admit unele excepţii când se prezumă că nu sunt dubii în înţelegerea semnificaţiei
tăcerii ca de exemplu :

- reînnoirea locaţiunii prin tăcerea locatorului, prevăzută de art.1427 din Codul civil potrivit
căruia « după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi
este lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită » ; deci în acest caz tăcerea
locatorului echivalează cu acordul de prelungire a contractului de închiriere expirat, iar tăcerea
chiriaşului asociată şi cu plata chiriei echivalează cu reacceptarea ofertei anterioare de închiriere
şi implicit cu prelungirea contractului expirat, «tacita reconducţio»

- părţile pot stabili anticipat ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare de acceptarea
acesteia;

- când potrivit obiceiului locului prevăzut sau admis de lege, tăcerea semnifică acceptare, «tacito
consensu» ;

- în dreptul comercial dacă între părţi au existat relaţii anterioare de afaceri se prezumă că, în
cazul lansării unei oferte adresate aceluiaşi partener de afaceri, simpla tăcere a acestuia valorează
acceptare a aceloraşi preţuri şi clauze practicate anterior.

- cînd oferta de a contracta este făcută exclusiv în interesul destinatarului se consideră că tăcerea
acestuia după luarea la cunoştinţă de ofertă, echivalează cu acceptarea ofertei.

În dreptul penal, dreptul la tăcere al acuzatului implică și dreptul de a nu contribui la

propria incriminare, de a nu colabora cu autoritățile judecătorești penale, în vederea producerii
de probe în procesele penale. Acuzatul nu poate fi forțat să comunice documente sau alte
mijloace de probă autortăților judiciare.

În dreptul notarial, conform specificațiilor art.53 din Legea nr.36/1995, în cazul

îndreptăriierorilor materiale sau completării omisiunilor vădite din actele autentificate, ’’Acordul
părților se prezumă dacă, fiind legal citate, nu-și manifestă opunerea’’.

În dreptul administrativ, tăcerea exprimată prinnesoluționarea în termenul legal a unei

cereri înseamnă comunicarea unui refuz al cererii.
 În alte situații, în mod expres,legiuitorul prevede că în caz de tăcere a autorității într-un
anumit termen, această tăcere prezumă neinterzicerea cererii și respectiv avizarea favorabilă sau
aprobarea solicitată.

Revenind la dreptul penal și dreptul procesual penal, dreptul la tăcere al făptuitorului,

învinuitului sau inculpatului, este acel drept care înseamnă posibilitatea acestuia recunoscută și
garantată de lege de a nu răspunde autorității competente, chiar și în prezența unui apărător.

Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze vinovăția sau nevinovăția sa, sarcina
administrării probelor revenindu-i organului de urmărire penală și instanței de judecată.

Dreptul la tăcere în legislaţia penală şi practica judiciară.

Dreptul la tăcere nu are o consacrare expresă în Constituţie, Convenţii internaţionale şi

legi, însă rezultă implicit din acestea, ca un drept care se valorifică în procesul comunicării sub
diferite forme unele din ele reglementate de lege.

De pildă, referitor la dreptul de a nu face nici o declaraţie în Amendamentul 5 (1791) la

Constituţia Statelor Unite ale Americii, se arată că «nimeni nu va putea fi constrâns să
mărturisească împotriva propiei persoane». Ca urmare, orice poliţist este obligat să avertizeze pe
cel reţinut că are dreptul să nu declare nimic, întrucât tot ce spune poate fi folosit împotriva sa la
tribunal. Declaraţiile şi probele obţinute cu încălcarea prevederilor acestui drept, conduc la
excluderea lor din sistemul doveditor al cauzei. Este vorba de regula excluderi probei obţinute
ilegal, de la folosirea acesteia în procesul penal. De exemplu recunoaşterea faptei făcută de o
persoană căreia nu i s-a adus la cunoştinţă că are dreptul să nu facă nici o declaraţie este
considerată probă obţinută ilegal şi nu poate fi folosită în proces. Potrivit practicii judiciare
penale americane de la regula excluderi probei obţinute ilegal s-a admis excepţia de bună
credinţă a autorităţii care a obţinut proba precum şi aşa zisă preponderenţă a dovezi. De pildă în
cazul Nix V. Williams, Curtea Supremă Statelor Unite a susţinut că dovada obţinută prin
încălcarea drepturilor inculpatului poate fi utilizată în proces, dacă procuratura poate arăta, prin
preponderenţa dovezii, că, în cele din urmă sau, în mod inevitabil, ar fi fost descoperite
informaţiile pe căi legale.

În art.14 pct.3 lit.g din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se

prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită
să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată, deci un veritabil drept la
tăcere. Credem că din această dispoziţie rezultă că martorul nu poate fi obligat să declare ceva
prin care indirect s-ar recunoaşte şi el vinovat.

Dreptul la tăcere rezultă şi din modul de reglementare a altor instituţii juridice. De pildă
imunitatea pentru jurisdicţie reglemntată de Acordul General privind Privilegiile şi Imunităţile
Consiliului Europei, presupune şi dreptul la tăcere, atunci cînd este întrebat de o autoritate
referitor la fapte prin care s-ar încălca imunitatea, în mod deosebit imunitatea în ceea ce priveşte
cuvîntul. În exercitarea dreptului la interpret, prevăzut de art.6 pct.3 lit.e din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, acuzatul are dreptul să tacă dacă “nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere” pînă în momentul asigurării unui interpret autorizat.

Deasemenea în art.10 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevede

libertatea de a comunica, ori aceasta presupune şi dreptul de a nu comunica, respectiv dreptul la
tăcere. Din moment ce comunicarea este tratată ca o libertate, atunci, persoana este liberă să tacă
să nu comunice, ceea ce apare ca un drept la tăcere în lipsa unor alte dispoziţii exprese ale legii.
În art.21 lit.a din Carta Socială Europeană Revizuită atunci cînd se vorbeşte de dreptul la
informare şi la consultare se face trimitere şi la un drept la tăcere, astfel: “fiind înţeles că
divulgarea anumitor informaţii care pot prejudicia intreprinderea va putea fi refuzată sau că se va
putea solicita ca acestea să fie confidenţiale”.

În art.29 din CORPUS IURIS – dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare
ale Uniunii Europene se prevede că: “în orice proces deschis pentru o infracţiune comisă
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, acuzatul beneficiază de drepturile la
apărare acordate prin art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi prin art.10 din
Pactul Internaţional al O.N.U. asupra Drepturilor Civile şi Politice. De la primul interogatoriu,
acuzatul are dreptul de a cunoaşte conţinutul acuzaţiilor aduse lui, dreptul de a fi asistat de un
apărător ales de el şi la nevoie, la un interpret. I se recunoaşte dreptul de a tăcea”.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la tăcere este

încălcat chiar şi atunci cînd o lege îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizeze
documente autorităţilor.

Curtea Europenă a Drepturilor Omului într-o speţă a hotărît că s-a încălcat dreptul la
tăcere printr-o cerere de furnizare a unor documente precis identificate, în speţă, extrasul de pe
conturile sale bancare în străinătate, sub ameninţarea cu sancţiuni penale în caz de refuz.

Potrivit Constituţiei României dreptul la tăcere rezultă din:

- articolul 14 pct.3 lit.g din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care
prevede dreptul la tăcere al persoanei acuzate, pact ratificat de România prin Decretul
nr.212/31.12.1974 care face parte din dreptul nostru intern potrivit art.20 pct.1 din Constituţie;

- 24 în care este reglementat dreptul la apărare, care presupune dreptul de a te apăra şi prin
tăcere, în lipsa unui avocat şi chiar în prezenţa apărătorului;

- 28 în care este prevăzut secretul corespondenţei care presupune dreptul de a tăcea şi de a nu

divulga secretul corespondenţei al celor care au luat la cunoştinţă legal sau întîmplător despre
acesta; de menţionat că un astfel de drept este în acelaşi timp şi o obligaţie de serviciu pentru
funcţionarul şi demnitarul public.
- 29 şi art.30 reglementează libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare, presupunând dreptul
de a tăcea şi de a nu-ţi exprima gîndurile, opiniile, credinţa, creaţia, într-un cuvânt, dreptul de a
nu comunica decît atunci cînd doreşti sau consideri necesar şi oportun în ncadrul exercitării
acestei libertăţi.

În legislaţia României în domeniul procedurii penale, este consacrat dreptul de a tăcea al

făptuitorului (în anumite situaţii), învinuitului sau inculpatului ori al martorului în mai multe
situaţii expres prevăzute de lege, de pildă :

- conform art.66 din Codul de procedură penală, potrivit prezumţiei de nevinovăţie, învinuitul
sau inculpatul are dreptul să tacă atunci cînd i s-ar cere să-şi probeze nevinovăţia;

- potrivit art.80 din Codul de procedură penală soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori, ceea ce presupune în această situaţie, un drept
la tăcere al acestora; interpretând per a contrario din această dispoziţie ar rezulta că persoanele
care nu au calitatea de soţ sau rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului sunt obligate să
depună ca martor ceea ce ni se pare discutabil deoarece trebuie avute în vedere şi celelalte
dispoziţii legale în materie.

- conform art.6 din Codul de procedură penală, învinuitul sau inculpatul au un drept la tăcere în
lipsa asistării lor de către apărătorul ales sau cel din oficiu acceptat;

- 325 alin.2 din Codul de procedură penală vorbeşte de ipoteza « cînd inculpatul refuză să dea
declaraţii », ceea ce înseamnă după părerea noastră că legiuitorul în spiritul Constituţiei a
recunoscut inculpatului un drept de a refuza să dea declaraţii.

- potrivt art.73 alin.2 din Codul de procedură penală învinuitul are dreptul să refuze să semneze
declaraţia consemnată de organul de urmărire penală, refuz care îşi poate avea temeiul şi în
dreptul la tăcere.

În Legea 281/2003 de modificare şi completare a Codului de procedură penală art. 70

alin.2 din Codul de procedură penală a primit o altă redactare avînd următorul cuprins:
„Învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei,
dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgîndu-i
totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa (…)”. O astfel de prevedere
constituie încă un pas spre armonizarea legislaţiei penale cu Constituţia, Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului şi în general legislaţia comunitară.

Aşa cum am arătat socotim că şi potrivit legii române exercitarea dreptului la tacere nu se
confundă cu tăgăduirea faptei, dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment ce nu
contrazice acuzarea, ar însemna că ar şi recunoaşte-o.
 O simplă învinuire neprobată nu are nici o valoare în faţa prezumţiei de nevinovăţie
atunci cînd autoritatea respectă legea, iar mediul social de asemenea. Credem că şi prezumţia de
nevinovăţie justifică tăcerea, nefiind nimeni obligat să-şi dovedească el nevinovăţia, cu atît mai
mult cînd învinuirea este neprobată, sau necredibilă.

Zicala că şi tăcerea este un răspuns, nu credem că este întotdeauna adevărată, dacă avem
în vedere că prin un astfel de „răspuns” fiecare poate să înţeleagă ce vrea. De pildă se poate
înţelege că prin tăcere se exprimă dispreţ, desconsideraţie faţă de cel care afirmă sau faţă de ce s-
a afirmat. Altcineva poate să nu răspundă considerînd că afirmarea este ridicolă, incredibilă şi nu
merită respuns; în alte situaţii, unii nu răspund şi tac de frică, sau că s-au inhibat datorită
emoţiei, că nu acceptă să răspundă, pentru a evita o polemică sau ceartă ori chiar scandal, etc.
Alţii pur şi simplu fiind de acord consideră că acordul l-au exprimat prin tăcere sau alţii care deşi
nu sunt de acord nici nu neagă tăcând pur şi simplu. Credem că tăgăduirea faptei nu poate fi
făcută decît prin răspuns care poate fi o negare pură şi simplă sau o negare argumentată, probată.
De aceea socotim că exercitarea dreptului la tăcere nu înseamnă tăgăduirea faptei. De pildă,
făptuitorul a tăcut tot timpul pînă în momentul asistării de apărător iar după aceea, a recunoscut
fapta, s-a comportat sincer, înlesnind descoperirea şi arestarea participanţilor neavând niciodată
intenţia de a tăgădui fapta.

Or într-o astfel de situaţie credem că nu i s-ar putea refuza circumstanţa atenuantă

prevăzută de art.74 lit.c din Codul penal sau aplicarea dispoziţiei privind reducerea la jumătate a
limitelor pedepsei prevăzute de lege, în condiţiile art.9 pct.2 din Legea nr.39/2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate. În ultima situaţie, renunţarea la tăcere se poate
face atît în faza de urmărire penală cît şi în faţa judecăţii, fără vreun tratament diferenţiat pentru
exercitare în perioada anterioară a dreptului la tăcere.

Pentru tăcere şi refuzul de a răspunde, făptuitorul învinuit sau inculpatul nu trebuie

constrîns sau sancţionat în nici un fel, acesta fiind un drept al său. În acest sens, prof. I
Tanoviceanu arăta: „constrîngerea este inutilă şi absurdă, fiindcă un inculpat care tace e cert că
sau face aceasta dintr-o tactică bine chibzuită, sau din revolta omului inocent. În primul caz,
inculpatul constrîns dacă va sfîrşi prin a vorbi desigur că va ticlui o tăgadă abilă; în al doilea caz
inocentul sau îşi va striga inocenţa sau disperat se va recunoaşte vinovat numai să curme
suferinţele. De aceea credem că orice constrîngere în această direcţie este inacceptabilă, legea
trebuie să lase oricărui inculpat facultatea de a vorbi sau nu”. Credem că inculpatul poate să tacă,
nu neapărat pentru a tăgădui, sau a se sustrage judecăţii ci pur şi simplu tace pînă beneficiază de
sfaturile apărătorului. Aşa cum am arătat, socotim că dreptul la tăcere este presupus şi de dreptul
la apărare prevăzut de art.24 din Constituţie. Socotim că recunoaşterea dreptului inculpatului şi
învinuitului de a nu face declaraţii presupune ca factorii resposabili din cele trei puteri,

legislativă, executivă şi judecătorească să reconsidere poziţia faţă de locul şi rolul criminalisticii,

al dotării laboratoarelor şi pregătirii experţilor, juriştilor şi specialiştilor criminalişti în materie în
raport de noile exigenţe ale probaţiunii.
 De pildă dacă celui arestat sau reţinut i se aduce la cunoştinţă învinuirea în lipsa
apărătorului, atunci invinuitul sau inculpatul are dreptul să nu răspundă la învinuirile ce i se
aduc, pentru că singur nu îşi poate exercita dreptul la apărare. Întrucît dispoziţiile art.23 pct.5
teza II din Constituţie sunt imperative, folosirea cuvîntului „numai” în expresia „numai în
prezenţa unui avocat…” presupune o obligaţie a cărei încălcare are consecinţe juridice. Astfel
credem că procesul verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii în lipsa apărătorului, chiar dacă
este semnat de învinuit sau inculpat este lovit de nulitate absolută.

Din nici o dispoziţie legală cunoscută de noi în dreptul romînesc nu rezultă că exercitarea
dreptului la tăcere, poate constitui o circumstanţă de agravare în sarcina inculpatului. Astfel nu
putem fi de acord cu cei care susţin că dacă învinuitul sau inculpatul se abţine să dea declaraţii
uzînd astfel de dreptul la tăcere, „această atitudine poate constitui o împrejurare în defavoarea
sa”.

Remediul constituțional.

Față de considerentele care preced, art. 118 CPP în actuala sa redactare, contravine
dreptului la un proces echitabil (art. 21 alin. 3 din Constituția României, raportat la art. 6 par. 1
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), prezumției de nevinovăție (art. 23 alin. 11 din
Constituția României și art. 6 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), și dreptului
la apărare (art. 24 din Constituția României raportat la art. 6 par. 3 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului).

Soluția legislativă comportă această critică de neconstituționalitate întrucât nu prevede

nici obligația organelor judiciare de a avertiza martorul și nici dreptul acestuia de a păstra tăcerea
asupra aspectelor de natură să îl incrimineze ori de a apela la asistența unui avocat, iar lipsa unei
excluderi in integrum a declarațiilor obținute de la un martor care ulterior a devenit sau anterior a
fost suspect sau inculpat de asemenea suportă lipsa de corespondență între art. 118 CPP și
normativul legii fundamentale și cel convențional european.

În speranța că aceste vicii fundamentale ale art. 118 CPP vor primi o cuvenită corecție
din partea Curții Constituționale, nu rămâne în acest context decât să semnalizăm profunda
neconstituționalitate a soluției legislative cuprinse în norma invocată.

Speță – Dreptul la tăcere

Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice (art.337 Noul Cod Penal)
 Dosar nr. 1533 /183/2018

Sentința Penală Nr.195

Ședința publică de la 03 Octombrie 2018

Pe rol, pronunțarea rezultatului dezbaterilor ce au avut loc în cauză penală privind

pe inculpatul Radu, trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de " Refuzul sau sustragerea
de la prelevarea de mostre biologice" faptă prevăzută și pedepsită de art. 337 alin. 1 din Codul
Penal.

Dezbaterile care au avut loc au fost consemnate în încheierea din 26.09. 2018
cand instanța a amânat pronunțarea la data de 3.10 .2018, încheierea făcând parte integrantă din
prezenta sentință .

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 734/P/2017 din 22.05.2018 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Băilești a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul Radu, pentru
săvârșirea infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice faptă
prevăzută și pedepsită de art. 337 din Codul Penal.

În actul de sesizare a instanței s-a reținut , în fapt, că la data de 01.05.2017, în jurul

orelor 23.20, lucrătorii de Poliție din cadrul Poliției Municipiului Băilești, aflându-se în
exercitarea atribuțiunilor de serviciu pe raza Municipiului Băilesti, au efectuat semnal
regulamentar de oprire ( cu bastonul reflectorizant și având în funcțiune semnale luminoase și
acustice ale autoturismului din dotare) unui autovehicul ce se deplasa pe raza zonei. Băilești .
Conducătorul auto nu s-a conformat inițial semnalului de oprire și s-a mai deplasat cca. 200-300

de metri și astfel a fost identificat la volanului autoturismului marca Ford Focus cu nr. de
inmatriculare DJ 01 RAD numitul Radu . Întrucât acesta emana miros de alcool, a fost testat cu
aparatul etilotest, rezultând o concentrație alcoolică de 0,80 mg/l alcool pur în aerul expirat.
Inculpatul a fost condus la Spitalul Băilești în vederea recoltării de probe biologice pentru
stabilirea alcoolemiei, însă, în curtea spitalului, inculpatul a refuzat categoric acest lucru având și
un comportament recalcitrant la adresa lucrătorilor de poliție.

S-a mai reținut că inculpatul nu a dorit să dea declarații în prezenta cauză ,

prevalându-se de dreptul la tăcere .

Rechizitoriul mai cuprinde date referitoare, la încadrarea juridică, la mijloacele de

probă, la profilul moral și de personalitate al inculpatului la actele de urmărire penală efectuate și
la trimiterea în judecată .

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 30.05.2018, iar în conformitate

cu prevederile art.344 alin 2 Cod procedură penală, în procedura de cameră preliminară i-a fost
comunicat inculpatului rechizitoriul și i s-a adus la cunoștință dreptul de a-și angaja apărător și
de a formula cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor
de către organele de urmărire penală.

Inculpatul nu a formulat cereri și excepții, iar prin încheierea nr.91 pronunțată la

data de 3.07.2018 de către judecătorul de cameră preliminară s-a constatat, în temeiul art. 346
Cod procedură penală, legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. 18 /P/201 8 al Parchetului
de pe lângă Judecatoria Băilești, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire
penală, dispunându-se începerea judecății cauzei.

În cauza s-a dispus citarea inculpatului,iar la termenul de judecată din 26.09. 2018
inculpatul a declarat că recunoaște săvârșirea faptei și solicită să fie judecat pe baza probelor
administrate în cursul urmaririi penale, conform procedurii simplificate, solicitare ce a fost
admisă de instanță.

Analizând actele dosarului instanța reține următoarele :

Din probele administrate în cauză, respectiv proces verbal de constatare a infracțiunii

flagrante , declarațiile martorilor, precum și declarația inculpatului care a recunoscut fapta,
rezultă că acesta a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis in judecată.

Astfel, la data de 1.05.2017 în timp ce conducea autoturismul marca Ford Focus cu nr. de
inmatriculare DJ 01 RAD pe raza zonei Băilești, inculpatul a fost oprit de organele de poliție.
Întrucât prezenta halenă alcoolică a fost testat cu aparatul etilotest, rezultând o concentrație
alcoolică de 0,80 mg/l alcool pur în aerul expirat. În aceste condiții i s-a solicitat să fie condus la
spital pentru recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, însă, ajuns
în curtea Spitalului Băilești, inculpatul a refuzat categoric acest lucru.

În raport de aceasta stare de fapt, instanta reține că fapta inculpatului întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre
biologice, prevazută de art.337 al.1 Codul Penal, infracțiune săvârșită cu intenție directă.
 La stabilirea pedepsei ce va fi aplicată inculpatului, instanța va ține seamă de criteriile
generale de individualizare prevazute de art.74 din Noul Cod Penal și, în mod concret, de starea
de pericol pentru siguranța circulației rutiere determinată de consumul de alcool, dar și de
persoana inculpatului care a recunoscut săvârșirea infracțiunii și nu este cunoscut cu antecedente
penale.

În consecință, în baza art 337 al 1 Codul Penal, raportat la art 396 al.10 Cod Procedură
Penală, condamnă pe inculpat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de
refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

În ceea ce privește executarea pedepsei, instanța constată că, față de conduita inculpatului
care a avut o atitudine constantă de recunoaștere a faptei pe toata durata procesului penal și de
lipsa antecedentelor penale, se impune suspendarea acesteia sub supraveghere .

În consecință, în baza art. 91 Cod penal dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 Cod
penal. În baza art. 93 alin. (1) Cod penal obligă inculpatul ca pe durata termenului de
supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de
Probațiune de pe lângă Tribunalul Dolj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele
consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea
locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e)
să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) Cod penal impune condamnatului să execute următoarea
obligație: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va
presta o muncă neremunerată în folosul comunității la primaria de domiciliu sau al unei instituții
desemnate de serviciul de probațiune pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare. În baza art. 91
alin. (4) Cod penal atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 Cod penal care prevede
că " Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu
respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanța
revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei."

În baza art. 274 alin. (1) Cod procedură penală obligă pe inculpat la plata sumei de 300
de lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

10

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII
 HOTĂRĂȘTE ;

În baza art 337 Cod Penal, raportat la art 396 al.10 Cod Procedură Penală, condamnă pe
inculpatul Radu, fiul lui Geo si Gina, născut la data de 30.12.1976 în mun. Băilești, jud. Dolj,
CNP xxxxxxxxxxxxx, cetățenie română, fără antecedente penale, studii 12 clase, la pedeapsa de
8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de
mostre biologice. În baza art. 91 Codul penal dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92
Codul penal. În baza art. 93 alin. (1) Codul penal obligă inculpatul ca pe durata termenului de
supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de
Probațiune de pe lângă Tribunalul Dolj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele
consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea
locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e)
să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) lit. a) Codul penal impune condamnatului să execute următoarea
obligație: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate. În baza art. 93
alin. (3) Codul penal, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă
neremunerată în folosul comunității în cadrul primariei de domiciliu sau al unei instituții
desemnate de serviciul de probatiune pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare. În baza art. 91 alin.
(4) Codul penal atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 Codul penal. În baza art.
274 alin. (1) Cod procedură penală. obligă pe inculpat la plata sumei de 300 de lei cu titlu de
cheltuieli judiciare avansate de stat. Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 3.10.2018.

11

Concluzii

Prin rechizitoriul nr. 734/P/2017 din 22.05.2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Băilești a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul Radu, pentru săvârșirea
infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice faptă prevăzută și
pedepsită de art. 337 din Codul Penal.

În baza art 337 Cod Penal, raportat la art 396 al.10 Cod Procedură Penală, în data de
3.10.2018 îl condamnă pe inculpatul Radu la o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea
infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

În fapt, s-a reţinut că, în data de 1.05.2017 în timp ce conducea autoturismul pe raza
zonei Băilești nu s-a conformat inițial semnalului de oprire a lucrătorilor de Poliție și s-a mai
deplasat cca. 200-300 de metri,întrucât acesta emana miros de alcool, a fost testat cu aparatul
etilotest, rezultând o concentrație alcoolică de 0,80 mg/l alcool pur în aerul expirat. Inculpatul a
fost condus la Spitalul Băilești în vederea recoltării de probe biologice pentru stabilirea
alcoolemiei, însă, în curtea spitalului, inculpatul a refuzat categoric acest lucru având și un
comportament recalcitrant la adresa lucrătorilor de poliție. S-a mai reținut că inculpatul nu a
dorit să dea declarații în prezenta cauză , prevalându-se de dreptul la tăcere .

La stabilirea pedepsei aplicată inculpatului, instanța va ține seamă de criteriile generale

de individualizare prevazute de art.74 din Noul Cod Penal și, în mod concret, de starea de pericol
pentru siguranța circulației rutiere determinată de consumul de alcool, dar și de persoana
inculpatului care a recunoscut săvârșirea infracțiunii și nu este cunoscut cu antecedente penale.

În baza art. 91 Codul penal dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și
stabilește un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 Codul penal. În baza
art. 93 alin. (1) Codul penal obligă inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să
respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe
lângă Tribunalul Dolj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de
probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice
deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice
informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență. În baza art.
93 alin. (2) lit. a) Codul penal impune condamnatului să execute următoarea obligație: să
frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de
probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate. În baza art. 93 alin. (3)
Codul penal, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă
neremunerată în folosul comunității în cadrul primariei de domiciliu sau al unei instituții
desemnate de serviciul de probatiune pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare. În baza art. 91 alin.
(4) Codul penal atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 Codul penal. În baza art.
274 alin. (1) Cod procedură penală. obligă pe inculpat la plata sumei de 300 de lei cu titlu de
cheltuieli judiciare avansate de stat. Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.

12
 Bibliografie

1. https://www.juridice.ro

2. https://dreptmd.wordpress.com

3. https://www.scribd.com

4. http://rolii.ro

13