Acordul de recunoaştere a vinovăţiei

Aşa cum se arăta în speţa prezentată de Legestart, potrivit art. 478 şi următoarele din Codul de
procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii
faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi
priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia.
În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul
pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.
Efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului ierarhic
superior.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către
inculpat.

Limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin avizul prealabil şi

scris al procurorului ierarhic superior.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru
care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă
suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu
privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa
juridică este obligatorie.
Acordul de mediere
După încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală.
În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire
la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată,
sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire
penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a
vinovăţiei.
Potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură penală, în cazul în care sunt incidente
dispoziţiile art. 23 alin. (1), procurorul înaintează instanţei acordul de recunoaştere a vinovăţiei
însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere.
Textul la care se face trimitere prevede că, în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile
civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un
acord de mediere, potrivit legii.
Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte,
pretenţiile părţii civile.

În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii.

Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.

Dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii sau
dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 482 (cuprinsul Acordului de recunoaştere a
vinovăţiei) şi 483 (sesizarea, de către procuror, a instanţei cu acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, inclusiv cu prezentarea tranzacţiei sau a acordului de mediere – în condiţiile
arătate), instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens
conducătorul parchetului care a emis acordul.
Instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în urma unei
proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi
avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă.
Soluţiile instanţei. Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
a) admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi dispune una dintre soluţiile prevăzute de
art. 396 alin. (2) – (4), care nu poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea
asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-
482 din Codul de procedură penală cu privire la toate faptele reţinute în sarcina
inculpatului, care au făcut obiectul acordului;

b) respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea

continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482
cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului,
sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi
inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului.

Instanţa poate admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unii dintre
inculpaţi. În situaţia prevăzută la lit. b), instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la
starea de arest a inculpaţilor

b) Într-un proiect de lege inițiat și aprobat de Guvernul României în data de 26.10.2017 se

modifică puțin arhitectura medierii penale. Proiectul menționează că medierea va avea
efect pe latura penală a cauzei doar dacă autorul a recunoscut fapta.
c) Modificarea în discuție vizează alineatul (2) al articolului 67 din Legea nr. 192/2006
privind medierea și Organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificările ulterioare, care va avea
următorul cuprins: „(2) În latura penală a procesului, dispozițiile privind medierea se
aplică numai în cauzele privind infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii
prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală, dacă autorul a recunoscut
fapta în fața organelor judiciare sau, în cazul prevăzut la art. 69, în fața mediatorului.”
d) Față de normele propuse, având în vedere practica și teoria medierii penale ca justiție
reparatorie în avantajul și protecția persoanei vătămate, se impun următoarele precizări:
e) 1. Textul legislativ de mai sus indică doar pe autorul faptei ca fiind beneficiar al
medierii penale. Or participația la o faptă penală dă drepturi egale deopotrivă pentru
autori și pentru alți participanți (complici, instigatori), aceștia având aceleași drepturi și
obligații procesuale, fiind deci inculpați cu drepturi egale în procesul penal. Conform art.
83 lit. g) din Codul procedură penală dreptul la un mediator este un drept al inculpaților,
nu doar al autorilor. Cred că formularea corectă din proiectul de lege ar fi
 „dacă făptuitorul a recunoscut fapta în fața organelor judiciare sau, în cazul prevăzut la
art. 69, în fața mediatorului.”
f) 2. Condiționarea medierii penale de recunoașterea faptei în fața organelor judiciare poate
conduce la unele consecințe negative în planul nerespectării drepturilor procesuale
conținute de legislația în vigoare și normele CEDO. I s-ar impune făptuitorului
autoincriminarea. Dacă în momentul actual este suficientă o asumare a faptei în fața
mediatorului și a victimei pentru a derula și încheia o mediere penală, noile norme ar
impune ca făptuitorul să recunoască fapta, deci să se incrimineze în mod obligat doar ca
să beneficieze de dreptul la mediere. Considerăm că este o obligație nelegală și excesivă
pentru făptuitor, având în vedere consecințele juridice enorme pe care le aduce cu sine
instituția juridică a recunoașterii faptei/învinuirii.
g) 3. Cu privire la momentul în care are loc recunoașterea faptei, trebuie să distingem
dacă făptuitorul a devenit inculpat, dacă făptuitorul este trimis în judecată, dacă procesul
este în faza de apel. Pe lângă aceste stadii procesual penale trebuie să distingem și stadiile
medierii. Cu alte cuvinte trebuie să vedem ce recunoaște făptuitorul și când face această
recunoaștere ca să vedem dacă mai este posibilă medierea penală (știm că la unele fapte
medierea se poate face și în cursul judecății, la altele nu). Când trebuie recunoscută fapta?
La inițierea medierii? La momentul negocierii unei înțelegeri? Sau la momentul semnării
acordului de mediere? A. Dacă se recunoaște fapta la inițierea medierii, atunci când
făptuitorul nu are nici cea mai mică idee dacă se va ajunge sau nu la o înțelegere
amiabilă, atunci ce interes mai are el să apeleze la mediere? Își asumă el riscul să
recunoască fapta (cu consecința că nu mai poate reveni asupra recunoașterii) doar în
speranța unui acord de mediere despre care nu știe nimic? De ce să recunoască fapta când
în fapt nu are niciun avantaj pe masă ci doar eventualitatea unei medieri și eventualitatea
unui acord de mediere, deci doar probabilități? B. Dacă recunoaște fapta în timpul
negocierilor din mediere atunci mediatorul trebuie să oprească medierea ca făptuitorul să
meargă la organele judiciare să declare că își recunoaște fapta? C. Dacă își recunoaște
fapta la sfârșitul medierii, după ce se semnează un Acord de Mediere cu privire la faptă,
atunci este superfluă recunoașterea învinuirii de vreme ce acordul de mediere în sine va
conduce la clasare/încetarea procesului penal. Chiar și așa, odată semnat acordul de
mediere, făptuitorul ar accepta mai ușor să își recunoască vina, de vreme ce a făcut-o
implicit prin semnarea unei înțelegeri cu privire la faptă, ceea ce denotă că își asumă
fapta și consecințele acesteia în fața mediatorului și mai ales în fața victimei. O întrebare
survine totuși: dacă este posibilă și suficientă recunoașterea faptei în fața mediatorului în
cazurile de la art. 69 din Legea Medierii – anume în cazurile în care încă nu s-a început
un proces penal pentru acea faptă, de ce nu ar fi posibilă și suficientă o recunoaștere în
fata mediatorului și a faptelor pentru care este în desfășurare un proces penal? Oricum
mediatorul în cazurile acestea din urmă este obligat să depună la dosarul penal procesul
verbal de închidere a medierii și acordul de mediere în original; ar putea prea bine să
insereze în aceste documente o declarație de recunoaștere a faptei de către făptuitor.
h) 4. Impunerea condiției recunoașterii faptei este o condiție în plus și excesivă în
raport cu instituțiile juridice care conduc la înlăturarea răspunderii penale și
anume împăcarea și retragerea plângerii prealabile, instituții la care recunoașterea
faptei nu este necesară. Cu alte cuvinte, făptuitorul va opta pentru împăcare sau pentru
retragerea plângerii prealabile deoarece aici el nu trebuie să își recunoască fapta, și pentru
el este mai bine așa. În atare situație, medierea penală, procedura care ar trebui să fie o
 justiție reparatorie pusă la dispoziția victimelor pentru protejarea înțelegerilor amiabile cu
făptuitorii, nu va mai fi un instrument care să le protejeze pentru că nu va mai fi pe placul
inculpaților. Medierea penală are ca scop protejarea drepturilor persoanei vătămate și
negocierea în bune și echitabile condiții a unei înțelegeri, prin participarea mediatorului
ca factor care echilibrează discuțiile și facilitează negocieri avantajoase atât pentru
făptuitor cât și pentru persoana vătămată. Mediatorul este cel care dă încredere
negocierilor și veghează ca discuțiile și înțelegerile dintre părți să fie în cadrul și limitele
legale, fără presiuni sau intervenții ale terților. În 99% din cazuri medierea penală este
inițiată de făptuitori. Or dacă medierea va impune condiții în plus făptuitorilor, conform
noului proiect, aceștia vor apela la negocierile directe cu persoanele vătămate, trimițându-
și rudele sau prietenii să negocieze împăcări la colț de bloc, făcând fel și fel de presiuni și
amenințări explicite sau implicite asupra persoanelor vătămate. La sfârșitul acestor
împăcări „clandestine” și uneori forțate de împrejurări, persoana vătămată ar fi convinsă
să meargă la un notar sau la organul judiciar să dea o declarație de împăcare și totul este
rezolvat: fără mediere, fără mediator, fără recunoașterea faptei. Și astfel proiectul de lege
în discuție în loc să transpună Directiva 29/2012 în mod coerent și în acord cu prevederile
sale – adică să conducă la o mai bună reliefare și protejare a drepturilor și intereselor
victimei, și la dezvoltarea medierii penale, conduce de fapt la o diminuare a capacității
persoanei vătămate de a-și recupera prejudiciul, de a negocia o înțelegere amiabilă și de a
fi protejată prin instituția medierii penale, de a purta discuții într-un cadru legal și
civilizat, în birourile de mediatori anume autorizați să desfășoare astfel de negocieri. Cât
privește drepturile victimei de a fi protejată vom reda mai jos conținutul referitor la
mediere al Directivei care se dorește a fi transpusă pentru a vedea că medierea penală
trebuie încurajată, nu descurajată așa cum se va întâmpla în cazul adoptării proiectului în
discuție.
i) 5. Impunerea condiției recunoașterii faptei de către făptuitor ar conduce la anularea
dreptului de a nu da nicio declarație, drept fundamental în legislația penală actuală, în
acord cu prevederile CEDO. Cu alte cuvinte litera g) a art. 83 din Codul de procedură
penală (unde se prevede dreptul la un mediator, prin corelare cu art. 67 din Legea
Medierii în forma propusă) ar conduce la suprimarea dreptului la tăcere stipulat în același
art. 83 la lit. a).
j) În concluzie sunt de acord că făptuitorul trebuie să recunoască fapta și să și-o asume,
fapte ce se întâmplă în medierea penală deja. Nu există mediere penală sau acord în care
să se stipuleze că făptuitorul parte în mediere nu își recunoaște vina sau nu își asumă
fapta. Tocmai semnarea acordului de mediere reprezintă recunoașterea vinei și asumarea
consecințelor faptei sale. Dar această recunoaștere, așa cum și Directiva dispune implicit,
trebuie să fie făcută de către făptuitor în fața persoanei vătămate, nu în fața organelor,
făcând parte din atitudinea de regret privind fapta și asumarea consecințelor, deci o
recunoaștere a faptei, ca parte din procedura privată pe care o impune o discuție amiabilă
cu persoana vătămată. De altfel nici o persoană vătămată nu acceptă să stea la negocieri
atât timp cât făptuitorul spune că nu el a făcut fapta, deci nu recunoaște. Acolo unde nu se
recunoaște fapta și vinovăția în fața mediatorului sau a persoanei vătămate, medierea
penală nu se poate desfășura nici în contextul legislativ actual. Medierea este o procedură
informală, privată, ce privește exclusiv drepturile și interesele private ale persoanelor din
conflict, ceea ce conduce la ideea că o asumare a faptei nu trebuie făcută, și dacă e făcută
nu trebuie să rămână, decât în cadrul privat dintre părți.
k) Acordul de recunoaștere a vinovăție este o procedură specială cu caracter de noutate
pentru legislația penală din România, fiind reglementată în Titlul IV al Părții speciale din
Codul de procedură penală, art. 478-488.
l) Conform expunerii de motive a C. proc. pen., prin introducerea acestei proceduri speciale
s-au urmărit reducerea duratei de judecată a cauzei, simplificarea activității din faza de
urmărire penală și economisirea resurselor băneşti şi umane în cadrul procedurilor
judiciare.
m) Legiuitorul român s-a inspirat din sistemul de drept penal francez şi german, dar
procedura există – în modalități asemănătoare – și în alte ţări europene.
n) Noutatea instituției în procedura noastră penală a generat o reglementarea pe alocuri
confuză. Semnalăm câteva probleme în acest context:
o) I. Una dintre condițiile acordului este ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea
ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani [art. 480 alin.
(1) C. proc. pen.].
p) Sensul noțiunii de ”pedeapsă prevăzută de lege” este cel arătat la art. 187 C. pen.:
”pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma
consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.”
q) Față de această condiție, rezultă că nu se pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției
cu privire la infracțiuni sancționate prin lege cu detențiunea pe viață sau cu închisoarea al
cărei maxim special depășește 7 ani (spre exemplu, în cazul infracțiunilor de omor,
ucidere din culpă care a avut ca rezultat moartea a două sau mai multe persoane, loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, trafic de persoane, trafic de minori, viol, tâlhărie
calificată, luare de mită, falsificare de monede, trădare sau spionaj). Procedura specială
este însă admisibilă în cazul unui număr semnificativ mai mare de infracțiuni [spre
exemplu: uciderea la cererea victimei, uciderea din culpă în variantele prevăzute de art.
192 alin. (1)-(2) C. pen., lovire sau alte violențe, vătămare corporală în varianta tip,
vătămare corporală din culpă, rele tratamente aplicate minorului, vătămarea fătului,
lipsire de libertate în mod ilegal, amenințare, șantaj, proxenetism în forma tip, infracțiuni
ce aduc atingere domiciliului și vieții private, furt, tâlhărie în forma tip, infracțiuni contra
patrimoniului prin nesocotirea încrederii, fraude comise prin sisteme informatice,
distrugere, infracțiuni contra înfăptuirii justiției, dare de mită, trafic și cumpărare de
influență, infracțiuni de serviciu, falsuri în înscrisuri, nerespectarea regimului armelor și
munițiilor, infracțiuni electorale].
r) În opinia noastră, este criticabilă condiționarea acordului de recunoaștere a vinovăției de
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei. Având în
vedere că inculpatul acceptă încadrarea juridică dată faptei de procuror și participă la
procesul de individualizare a pedepsei, considerăm că ar fi fost firesc ca incidența
procedurii speciale să depindă de limitele de pedeapsă rezultate din încadrarea juridică.
Raportarea legiuitorului la ”pedeapsa prevăzută de lege”, sintagmă care vizează
infracțiunea consumată, ignoră împrejurarea că la încadrarea juridică procurorul ține
seama dacă fapta a rămas în fază de tentativă ori s-a consumat, dacă inculpatul este sau
nu recidivist, dacă sunt sau nu circumstanțe atenuante sau agravante legale; or, acestea
influențează limitele speciale de pedeapsă între care se realizează individualizarea. Se
ajunge astfel ca admisibilitatea procedurii să fie determinată de gradul abstract de pericol
social al faptei, și nu de periculozitatea concretă pe care o prezintă făptuitorul, ceea ce
generează unele inechități.
s) Spre exemplu, un inculpat care a săvârșit o tâlhărie simplă în stare de recidivă
postexecutorie poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției, deși – ca efect al art.
43 alin. (5) C. pen. – limitele între care se negociază pedeapsa sunt de 3 ani și, respectiv,
de 10 ani și 6 luni. În schimb, pentru că maximul special prevăzut de lege depășește 7 ani
închisoare, nu poate încheia acord de recunoaștere a vinovăției cel care comite o tentativă
de furt calificat în varianta prevăzută de art. 229 alin. (3) C. pen. sau o tentativă la
tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) C. pen., deși în ambele situații negocierea
pedepsei s-ar face între limite speciale reduse la jumătate, adică un minim de 1 an și 6
luni și un maxim de 5 ani închisoare.
t) Din forma actuală a legii se poate deduce că legiuitorul a dorit instituirea unui criteriu
obiectiv de determinare a limitelor procedurii speciale, astfel încât posibilitatea negocierii
să existe doar pentru infracţiunile de o gravitate scăzută. Nu s-a luat în calcul însă, pe de
o parte, că la majoritatea infracţiunilor în reglementarea Codului penal limitele de
pedeapsă sunt sub 7 ani şi, pe de altă parte, că există instituţii ce influenţează şi modifică
în mod determinant limitele concrete între care se negociază pedeapsa. Considerăm că
prevederile din procedura specială conduc la acest moment la o inadvertenţă logică şi
juridică, participanţii la încheierea acordului stabilind într-o primă etapă dacă infracţiunea
face parte, în mod abstract, dintre cele pentru care legea admite negocierea, deși de multe
ori sunt nevoiţi, în negocierea propriu-zisă, să se plaseze între limite de pedeapsă mult
mai mari decât limita pe care legiuitorul a dorit să o stabilească drept maxim absolut până
la care se poate negocia.
u) De lege ferenda, apreciem că această condiție ar trebui reformulată după cum urmează:
”Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai dacă pedeapsa rezultată din
încadrarea juridică dată faptei și acceptată de inculpat este amenda sau închisoarea de cel
mult 7 ani”.
v) II. O altă condiție a acordului este ca inculpatul să recunoască fapta și să accepte
încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală [art. 482 lit. g) C.
proc. pen.].
w) Este discutabil, în opinia noastră, dacă acceptarea trebuie să vizeze încadrarea juridică
dată faptei prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale. Apreciem că, în
realitate, este vorba despre încadrarea juridică de la momentul declarației de
recunoaștere, care, în urma unei schimbări de încadrare juridică (art. 311 C. proc. pen.),
poate fi alta decât cea inițială. Tot în raport de încadrarea din momentul recunoașterii
trebuie apreciată și condiția privitoare la limitele de pedeapsă.
x) Considerăm că, după momentul iniţierii acordului, în timpul negocierii, se pot invoca
incidente procedurale ce pot conduce la o nouă încadrare juridică şi la modificarea
aspectelor reţinute în situaţia de fapt, procurorul putând să dispună schimbarea încadrării
juridice, fixarea unor limite noi de negociere în funcţie de noua încadrare juridică şi
încheierea acordului în concordanţă cu situaţia de fapt şi încadrarea juridică stabilite în
mod legal.
y) A se considera că încheierea acordului este strict legată de faptele şi încadrarea reţinute în
ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale ar genera, pe de o parte, menţinerea în
mod conştient a unei situaţii contrare realităţii, cu încălcarea principiului legalităţii, iar pe
de altă parte, renunţarea la circumstanţe cu influenţă asupra limitelor de pedeapsă între
care se determină, în concret, consecinţele pe care inculpatul le suportă ca urmare a
 săvârşirii infracțiunii (spre exemplu, omisiunea reţinerii stării de recidivă sau omisiunea
de a clarifica dacă fapta a fost săvârşită în formă tentată sau consumată).
z) III. Se pune problema dacă declarația de recunoaștere dată de inculpat în perspectiva
încheierii acordului este revocabilă ori nu.
aa) Noi credem că, cel puțin până la soluționarea acordului de către prima instanță, trebuie să
se recunoască inculpatului dreptul de a-și retracta recunoașterea din cursul urmăririi
penale. De altfel, este greu de imaginat cum ar putea instanța să pronunțe o soluție de
condamnare în temeiul unui acord asupra căruia inculpatul a revenit și nu-l mai
recunoaște, în urma unei proceduri lipsită de contradictorialitate și nemijlocire, fără
readministrarea probelor din cursul urmăririi penale și fără dezbateri.
bb) În practică se poate întâmpla ca, ulterior sesizării instanței prin acord, să se descopere
elemente de atenuare a răspunderii penale, care nu erau cunoscute de procuror la
momentul încheierii acordului sau pe care inculpatul nu le putea dovedi la acel moment şi
care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi determinat refuzul inculpatului de a purta negocierile
sau de a recunoaşte fapta sub încadrarea dată de Ministerul Public. Spre exemplu, se
descoperă că un martor cunoaște informații ce contribuie la dovedirea provocării (ceea ce
ar atrage reducerea cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă). Imposibilitatea
retractării recunoaşterii ar avea drept consecință, în concret, obligarea inculpatului de a
accepta o înrăutăţire a situaţiei sale în cadrul unei proceduri pe care a ales să o urmeze
tocmai pentru a beneficia de un tratament mai blând în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată
şi modalitatea de executare a acesteia.
cc) Pe de altă parte, considerăm că, indiferent de elementele rezultate ulterior încheierii
acordului, procurorul nu poate reveni asupra deciziei de a parcurge procedura specială şi
nu poate să retragă acordul.
dd) În toate cazurile în care inculpatul alege să retracteze recunoaşterea, instanţa învestită cu
soluţionarea cauzei trebuie să constate că nu mai există un consens între părţile implicate
în negociere şi să respingă acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
ee) IV. Avizele procurorului ierarhic superior și efectele acestora.
ff) Din modul de redactare al art. 478 C. proc. pen. se poate observa că, în cadrul procedurii
speciale, sunt necesare două avize ale procurorului ierarhic superior, avize ce au efecte în
stadii diferite ale negocierii şi care privesc elemente distincte ale acordului:
– un aviz prealabil – care are rolul de a stabili în concret limitele negocierii şi care nu
cenzurează fondul cauzei, şi
– un aviz ulterior încheierii acordului – care garantează legalitatea şi temeinicia actului de
dispoziţie al procurorului care instrumentează cauza.
gg) Deși are inițiativă în această procedură specială, procurorul care are cauza în
instrumentare este obligat să solicite şi să respecte avizul prealabil și scris al procurorului
ierarhic superior prin care se fixează limitele încheierii acordului [art. 478 alin. (4) C.
proc. pen.]. Raportat la modalitatea de redactare a textului legal, precum şi în respect
pentru imperative precum evitarea arbitrariului şi a lipsei de transparenţă în actul de
justiţie, considerăm că avizul prealabil trebuie obţinut înainte de iniţierea procedurii şi de
negocierea propriu-zisă, iar nu în timpul sau ulterior acesteia. De asemenea, considerăm
că nu este posibilă o stabilire globală a limitelor de negociere, procurorul ierarhic
superior având îndatorirea să fixeze limitele negocierii, în mod distinct, pentru fiecare
inculpat în parte.
hh) Se observă că procurorul ierarhic superior nu poate interzice declanșarea procedurii, chiar
dacă ar considera că nu există suficiente date privitoare la existenţa faptei şi vinovăţia
inculpatului, atribuțiile sale fiind circumscrise prin lege exclusiv la stabilirea limitelor în
care se negociază cu inculpatul. Apreciem că modalitatea de reglementare aleasă de
legiuitor este simetrică cu procedura obişnuită, procurorul ierarhic superior putând
cenzura din oficiu doar soluţiile date de procuror şi nu măsurile luate în cursul urmăririi
penale.
ii) Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. pen., și efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei
sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior, acest al doilea aviz fiind emis după
verificarea dosarului cauzei sub aspectul întrunirii condiţiilor de legalitate şi a existenţei
probelor suficiente pentru sesizarea instanţei.
jj) Se ridică problema dacă procurorul ierarhic superior poate sau nu să refuze al doilea aviz
în situația în care acordul este încheiat în limitele pentru care a dat avizul inițial
(încadrarea juridică, felul pedepsei, cuantumul, forma de executare etc.). Credem că
efectele acordului nu pot fi invalidate câtă vreme ele se încadrează în limitele avizului
prealabil inițial, ci doar în măsură în care le depășesc.
kk) Însă, având în vedere că al doilea aviz urmărește efectele acordului, iar printre acestea se
numără și sesizarea instanței, atribuțiile procurorului ierarhic superior ar trebui să fie
simetrice cu cele de la verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriului. Prin urmare,
procurorul ierarhic superior ar putea să refuze avizul asupra efectelor acordului în
condițiile în care, spre exemplu, în urma aprecierii materialului probator din dosar,
consideră că nu rezultă suficiente date privind existența infracțiunii sau a condițiilor de
tragere la răspundere penală.
ll) Considerăm că, în procedura avizului ulterior, procurorul ierarhic superior are
posibilitatea de a invalida negocierea numai atunci când constată că există o problemă de
legalitate sau de insuficienţă a probatoriului, dar nu va putea să o invalideze pe motive de
oportunitate şi temeinicie strict legate de cuantumul şi forma de executare a pedepsei,
dacă acestea sunt în limitele stabilite inițial (nici măcar în cazul în care, din evaluarea
circumstanţelor concrete ale cauzei, ar constata că limitele fixate nu sunt în concordanţă
cu gravitatea faptei sau periculozitatea infractorului), posibilitatea reevaluării limitelor de
negociere fiind circumscrisă principiilor stabilităţii raporturilor juridice şi previzibilităţii
procedurii pentru inculpat.
mm) Ce se întâmplă în cazul în care lipseşte unul dintre avizele impuse de lege?
nn) Aparent, lipsa avizului prealabil nu ar putea influenţa procedura în cazul în care există
avizul ulterior, întrucât acesta validează implicit, din punctul de vedere al Ministerului
Public, şi modalitatea şi limitele de negociere. În ceea ce-l priveşte pe inculpat însă,
considerăm că acesta ar putea invoca nulitatea relativă, în condiţiile art. 282 alin. (4) lit.
b) C. proc. pen., dacă poate dovedi vătămarea rezultată din omisiunea procurorului
ierarhic superior de a fixa în prealabil limitele încheierii acordului. O asemenea ipoteză ar
fi posibilă dacă inculpatul demonstrează că limitele pe care procurorul ierarhic superior
le-ar fi stabilit prin avizul prealabil ar fi putut fi mai mici decât pedeapsa negociată cu
procurorul de caz (spre exemplu, s-ar putea raporta la practica constantă a parchetului în
cauze similare).
oo) În ceea ce priveşte lipsa avizului ulterior, considerăm că sunt aplicabile dispoziţiile art.
484 alin. (1) C. proc pen., instanţa urmând a dispune acoperirea omisiunii, sens în care va
sesiza conducătorul parchetului care a emis acordul. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 484
 alin. (1) C. proc. pen. şi calificarea avizului ulterior ca fiind una dintre menţiunile
esenţiale ale acordului de recunoaştere a vinovăţiei are la bază următoarele considerente:
– avizul ulterior poate fi dat printr-o menţiune efectuată pe însuşi actul care atestă
încheierea acordului, similar cu menţiunea privind verificarea legalităţii şi temeiniciei
rechizitoriului;
– momentul la care se efectuează avizarea ulterioară permite, spre deosebire de lipsa
avizului prealabil, complinirea lipsurilor fără a influenţa desfăşurarea procedurii în faza
de urmărire penală (avizul ulterior nefiind de natură să genereze modificări substanţiale
în ceea ce priveşte procesul de negociere sau drepturile inculpatului);
– voinţa procurorului ierarhic superior este implicit exprimată prin înaintarea acordului şi
a dosarului la instanţa competentă să judece cauza.
pp) V. Atunci când în cauză sunt cercetați mai mulți inculpați, se poate încheia acord de
recunoaștere a vinovăției cu toți sau numai cu o parte dintre aceștia.
qq) Din dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. pen. rezultă că, dacă mai mulți inculpați doresc
să recurgă la procedura specială, cu fiecare dintre ei se va perfecta un acord distinct.
Dispoziția este însă amendată de art. 485 alin. (2) C. proc. pen., conform căruia ”instanţa
poate admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unii dintre
inculpaţi (s. n.)”. Această contradicție a legii ar trebui corectată; după părerea noastră, cel
puțin teoretic nu ar trebui exclusă posibilitatea de a se încheia un singur acord cu privire
la toți inculpații, în măsura în care prin aceasta nu se aduce atingere prezumţiei de
nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord, așa cum prevede art. 478 alin.
(5) C. proc. pen, și nici prezumției de nevinovăție de care beneficiază chiar inculpații care
au perfectat acord, pentru faptele pe care nu le-au recunoscut. Credem că esențial este ca
procesul de negociere asupra pedepsei să se deruleze cu fiecare inculpat în parte (așadar,
să aibă caracter personal), consemnarea rezultatelor tuturor negocierilor într-un singur
acord nefiind în măsură a împieta asupra procedurii. De asemenea, nu există niciun
impediment pentru ca, atunci când în aceeași cauză s-au încheiat mai multe acorduri,
instanța să fie sesizată cu toate, competența urmând a se stabili potrivit art. 44 C. proc.
pen..
rr) Însă, chiar dacă toți inculpații recunosc toate faptele ce li se impută, se vor încheia totuși
acorduri diferite dacă declarațiile de recunoaștere intervin la momente diferite. În cazul în
care un inculpat recunoaște în același timp mai multe fapte, se va încheia un singur acord
cu privire la toate. Este însă posibil ca recunoașterea fiecărei fapte să intervină la
momente diferite, ceea ce presupune prin natura lucrurilor încheierea unor acorduri
diferite.
ss) VI. Obiectul negocierii. Negocierea dintre procuror și inculpat poartă asupra
următoarelor aspecte:
tt) a) felul și cuantumul pedepsei. Întrucât legea nu distinge, este vizată atât pedeapsa
principală (amendă sau închisoare) cât și pedepsele complementare.
uu) Din analiza dispozițiilor art. 479 și art. 482 lit. h) C. proc. pen. constatăm că măsurile de
siguranță nu formează obiect al negocierii, situația lor nefiind de altfel menționată în
cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției. Instanța sesizată prin acord este însă
obligată să se pronunțe și asupra lor, întrucât – potrivit art. 487 lit. a) C. proc. pen. –
sentința trebuie să cuprindă și mențiunile prevăzute la art. 404 C. proc. pen., iar printre
acestea se numără și cele privitoare la măsurile de siguranță.
vv) Se pune în aceste condiții întrebarea cum ar putea decide instanța asupra măsurilor de
siguranță. Spre exemplu, cum s-ar putea aplica măsura confiscării speciale (art. 112 C.
pen.), câtă vreme bunurile vizate nu sunt indicate în acord? Cum va lua instanța o măsură
de siguranță care nu are caracter imperativ (spre exemplu, internarea medicală – art. 110
C. pen.), dacă procurorul și inculpatul nu au negociat și nu au ajuns la un acord asupra
acesteia și, mai mult decât atât, procedura în fața instanței este necontradictorie? Dacă
procurorul ar solicita luarea unei asemenea măsuri și inculpatul s-ar opune, în mod logic,
procedura ar trebui să includă dispunerea și efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice, iar judecătorul ar trebui să îi acorde inculpatului dreptul de a pune concluzii.
Apreciem că această problemă ar trebui clarificată de legiuitor.
ww) b) forma de executare a pedepsei, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei. În ceea ce privește forma de executare a pedepsei, procurorul și
inculpatul vor negocia și asupra posibilității de suspendare a executării pedepsei sub
supraveghere, în condițiile art. 91 și următoarele C. pen.
xx) VII. În situaţia în care se încheie acord numai cu privire la unele fapte sau numai cu
privire la unii inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în
judecată, sesizarea instanţei se face separat.
yy) Odată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţei i se va înainta și dosarul de
urmărire penală. Dacă acordul privește numai unele dintre fapte sau numai pe unii dintre
inculpaţi, procurorul va înainta instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la
acele fapte şi persoane. În cazul în care inculpatul, partea civilă și partea responsabilă
civilmente au încheiat o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la pretențiile civile,
acesta va fi înaintat de asemenea instanţei.
zz) Soluționarea acordului de recunoaștere a vinovăției se va face de către instanța căreia i-ar
reveni competența să judece cauza în fond. Dacă urmărirea penală s-a efectuat față de
mai inculpați sau pentru mai multe fapte pentru care competența, după calitatea persoanei
sau materială, aparține unor instanțe diferite, acordul va fi soluționat de instanța
competentă în raport de faptele sau persoanele la care el se referă, și nu în raport de cele
pentru care s-a întocmit rechizitoriu. Această concluzie rezultă din interpretarea art. 483
alin. (2) C. proc. pen. deoarece, câtă vreme acordul va fi însoțit exclusiv de acele acte
care privesc faptele și persoanele la care el se referă, instanța nici nu și-ar putea verifica
competența în raport de faptele și persoanele sesizate prin rechizitoriu, care îi rămân
necunoscute.
aaa) Dacă sesizarea instanței prin acord se face numai cu privire la unele fapte sau
inculpați, este posibil ca ea să fie urmată de o declinare de competență dispusă de
procuror. Spre exemplu, dacă în cauză sunt cercetați mai mulți inculpați, dintre care doar
unul sau unii încheie acord, iar competența a fost atrasă de tocmai de calitatea acestora,
după sesizarea instanței, procurorul va dispune disjungerea și își va declina competența
pentru continuarea urmăririi penale față de ceilalți suspecți sau inculpați, întrucât
dispozițiile art. 44 alin. (2) C. proc. pen. nu se aplică în faza urmăririi penale [art. 63 alin.
(2) C. proc. pen.]. Spre exemplu, dacă pentru o ucidere din culpă sunt cercetați un senator
și o persoană fără calitate specială, urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Doar inculpatul care este senator încheie acord
de recunoaștere a vinovăției, fiind sesizată instanța cu acesta. Pentru continuarea
urmăririi penale față de inculpatul fără calitate specială va trebui în prealabil să se
 dispună declinarea de competență către parchetul de pe lângă judecătorie. Această situație
poate fi practic evitată numai prin preluarea cauzei în temeiul art. 325 C. proc. pen..
bbb) VIII. Potrivit art. 484 alin. (1) C. proc. pen., dacă acordului de recunoaştere a
vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate
condiţiile prevăzute la art. 482 şi art. 483 C. proc. pen., instanţa dispune acoperirea
omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a
emis acordul. În opinia noastră, textul de lege are o formulare confuză. Spre exemplu,
dacă nu s-au respectat condițiile prevăzute la art. 483 alin. (1) C. proc. pen. privitoare la
competența materială, firesc este ca instanța să-și decline competența, chiar cu riscul unui
conflict de competență, iar nu să sesizeze procurorul.
ccc) IX. Se pune întrebarea dacă instanța poate ridica din oficiu problema încadrării
juridice dată faptei și menționată în acord.
ddd) La nivel teoretic pot fi analizate două situaţii:
eee) (i) schimbarea încadrării juridice datorită insuficienței probatoriului cu privire la o
parte a stării de fapt. Spre exemplu, prin acord s-a reținut circumstanța atenuantă a
provocării ori o circumstanță atenuantă judiciară, iar instanța apreciază că nu sunt
suficiente date care să o justifice; sau, o faptă compusă din două acte materiale a fost
încadrată ca infracțiune continuată, iar instanța consideră că unul dintre ele nu se susține
prin probele existente în cauză și doreşte să schimbe încadrarea juridică în forma simplă a
infracțiunii.
fff) (ii) schimbarea încadrării juridice datorită interpretării diferite a concordanței sale cu
norma de incriminare, fără a interveni o schimbare în starea factuală. Spre exemplu, deși
starea de fapt reținută prin acord rămâne neschimbată, instanța apreciază că infracțiunea
nu este una de furt, ci una de tâlhărie. În acest caz, dincolo de aspectul privitor la
schimbarea încadrării juridice, se pot naşte probleme în legătură cu limita de pedeapsă
determinată de noua încadrare (care ar putea fi mai mare de 7 ani), competenţa materială
diferită sau obligativitatea existenţei plângerii prealabile.
ggg) Deşi legiuitorul a omis să reglementeze aceste ipoteze, considerăm că instanţa nu
poate dispune schimbarea încadrării juridice dată faptelor, astfel că, ori de câte ori va
constata că încadrarea reţinută în acord este greşită, va trebui să respingă acordul.
hhh) În fundamentarea acestei opinii ne raportăm atât la dispoziţiile privind
modalitatea de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cât şi la regulile privind
modalitatea de soluţionare a incidentului procedural în faţa instanţei de judecată. Astfel:
– instanţa este întotdeauna obligată să pună în discuţia părţilor noua încadrare juridică,
chiar şi atunci când aceasta este invocată din oficiu. Rațiunea este legată de faptul că
schimbarea încadrării juridice are implicaţii asupra situaţiei inculpatului, astfel că nu
poate fi admisă nicio derogare de la principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii, cu atât
mai puţin în lipsa unui text expres care să prevadă acest lucru. Având în vedere că
procedura specială este una necontradictorie şi că nu se pot administra nici noi probe în
faţa instanţei, dacă s-ar admite schimbarea încadrării juridice la instanță în procedura
acordului, s-ar ajunge la o încălcare a drepturilor inculpatului;
– dacă s-ar admite schimbarea de încadrare la instanță, ar însemna să se recunoască
implicit că negocierea dintre procuror și inculpat și individualizarea pedepsei s-au
întemeiat pe o altă normă de incriminare decât cea corectă, determinând așadar și o
aplicare eronată a dispozițiilor art. 74 C. pen.;
– printr-o eventuală modificare a încadrării juridice instanţa ar desfiinţa în realitate
 acordul, în această ipoteză neexistând un consens între procuror și inculpat, ceea ce
implicit ar duce la validarea unei negocieri inexistente şi la o soluție ce nu are legătură
nici cu voinţa procurorului și nici cu cea a inculpatului.
iii) X. Soluții și standard de probă. Asupra acordului, instanța poate pronunța una dintre
următoarele soluții:
a) admiterea acordului și condamnarea inculpatului, renunțarea la aplicarea pedepsei sau
amânarea aplicării pedepsei.
jjj) Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 485 C. proc. pen. rezultă că această
soluție se dispune atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
– instanța constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 C. proc. pen. cu
privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;
– soluția la care s-a ajuns prin acord nu este disproporționat de blândă în raport cu
gravitatea infracțiunii și periculozitatea infractorului.
kkk) Conform art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., atunci când admite acordul, instanța
nu poate crea inculpatului o situație mai grea decât cea din acord. Deducem de aici că
judecătorul este ținut numai ca limită maximă de soluția la care au ajuns procurorul și
inculpatul în ceea ce privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma ei de
executare, întrucât poate dispune o soluție mai blândă pentru infractor. Prin urmare, opera
de individualizare a pedepsei revine în parte judecătorului. În lipsa unei dispoziții
contrare, judecătorul ar putea pronunța chiar o pedeapsă mai mică decât limita de
negociere impusă prin avizul procurorului ierarhic superior celui care a încheiat acordul.
lll) Se mai poate observa că, deși soluția legii în acest caz este de admitere a acordului, în
realitate nu mai suntem în prezența unui acord, judecătorul dispunând o soluție pe care
procurorul nu a acceptat-o.
mmm) Se ridică problema ce soluție trebuie pronunțată atunci când instanța constată că
sunt suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea
penală și cu privire la vinovăția inculpatului, dar a intervenit între timp o cauză care
înlătură răspunderea penală. Spre exemplu, dacă, după sesizarea instanței prin acord, a
fost adoptată o lege de amnistie. Instanța trebuie să respingă acordul și să trimită dosarul
la procuror sau trebuie să-l admită și să dispună încetarea procesului penal? Pe de o parte,
condițiile art. 480 alin. (2) C. proc. pen. sunt îndeplinite (”rezultă suficiente date cu
privire la existența faptei” – s.n.), așadar, respingerea acordului nu ar fi posibilă; pe de
altă parte, soluția de admitere a acordului și de încetare a procesului penal nu este
prevăzută de art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
nnn) Aceeași întrebare se pune și atunci când, după sesizarea instanței prin acord,
intervine o lege care dezincriminează fapta, precum și atunci când, în pofida acceptării de
către inculpat a încadrării juridice stabilite de procuror, fapta recunoscută, deși există
astfel cum a fost reținută și descrisă în actul de sesizare, nu este prevăzută totuși de legea
penală.
ooo) În opinia noastră, soluția logică – dar neprevăzută de lege – ar fi ca în asemenea
ipoteze să se dispună încetarea procesului penal sau, după caz, achitarea. Credem că ar fi
trebuit ca formularea art. 480 alin. (2) C. proc. pen. să fi fost alta, anume: ”[…] rezultă
suficiente date cu privire la existenţa infracțiuniipentru care s-a pus în mişcare acţiunea
penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, iar acesta răspunde penal”.
ppp) De lege lata însă, în situațiile de mai sus, instanța nu poate decât să respingă
acordul și să restituie cauza la procuror, acesta urmând a dispune clasarea.
qqq) Odată cu admiterea acordului, instanţa ia act prin sentință și de tranzacţia sau
acordul de mediere încheiat între părţi cu privire la acţiunea civilă. Dacă între părţi nu s-a
încheiat tranzacţie sau acord de mediere, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În
acest caz, potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen., partea civilă poate introduce acţiune la
instanţa civilă.
rrr) b) respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în
vederea continuării urmăririi penale.
sss) Această soluție se dispune în două ipoteze:
ttt) (i) dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 C. proc. pen. cu privire la
toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. Este de
observat că, atunci când acordul privește mai multe fapte, el va fi respins în totalitate
chiar dacă condițiile de admisibilitate nu sunt îndeplinite cu privire doar la una sau unele
dintre fapte.
uuu) În această ipoteză, în care instanţa constată că nu sunt suficiente date privind fapta
şi vinovăţia, considerăm că nu se pune în discuţie opţiunea procurorului de a derula
ancheta penală în modalitatea pe care o apreciază ca oportună raportat la stadiul probelor.
Primind dosarul cauzei, procurorul poate evalua situaţia de fapt şi constata că se impune
clasarea cauzei, poate completa probatoriul şi iniţia un nou acord de recunoaştere a
vinovăţiei cu inculpatul sau poate, după administrarea noilor probe, să decidă trimiterea
inculpatului în judecată prin rechizitoriu. Considerăm însă că, după respingerea unui prim
acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu poate, pe baza aceluiaşi probatoriu, să
negocieze un nou acord şi să sesizeze instanţa, mizând pe o opinie diferită în aprecierea
probelor de către un alt judecător, şi nici să întocmească rechizitoriul; din acest punct de
vedere respingerea acordului obligă procurorul să suplimenteze probele existente la dosar
până la o nouă sesizare a instanţei.
vvv) O problemă care se poate pune în ipoteza descrisă anterior este aceea a influenţei
pe care respingerea acordului o poate avea asupra punerii în mişcare a acţiunii penale.
Este posibil ca, după ce s-a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul să
atace actul de dispoziţie al procurorului invocând decizia instanţei pronunţată în
procedura specială?
www) Dincolo de confuzia legiuitorului în alegerea termenilor, din analiza dispoziţiilor
art. 309 şi art. 480 alin. (2) C. proc. pen. putem constata că standardul de probă este
aproape identic în ambele ipoteze, pentru a se pune în mişcare acţiunea penală fiind
necesare practic aceleaşi date care pot duce la admiterea acordului de recunoaştere al
vinovăţiei. În cazul în care instanţa stabileşte că probatoriul nu este suficient pentru a
dovedi că inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa (în condiţiile în care la dosarul
cauzei există suplimentar recunoaşterea inculpatului) este discutabil că punerea în
mişcare a acţiunii penale nu ar fi influenţată şi că în cauză vorbim doar o deosebire de
apreciere a aceloraşi probe de către autorităţi judiciare diferite. Este așadar dificil de
imaginat cum ar putea fi respinsă o plângere formulată de inculpat împotriva ordonanței
de punere în mișcare a acțiunii penale, în condițiile în care se invocă tocmai argumentele
și considerentele pe care instanța le-a avut în vedere cu ocazia respingerii definitive a
acordului.
xxx) Considerăm că evitarea unor asemenea probleme ar fi fost posibilă dacă
legiuitorul ar fi stabilit un standard distinct pentru ipoteza admiterii acordului de
 vinovăţie de către instanţă faţă de standardul utilizat pentru a se dispune punerea în
mişcare a acţiunii penale.
yyy) (ii) dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror
şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului. Considerăm că această a doua situație are caracter subsidiar
primeia, întrucât problema modului în care s-a individualizat pedeapsa nu se poate pune
decât dacă se constată că faptele există, constituie infracțiuni, au fost săvârșite de inculpat
și acesta răspunde penal.
zzz) Se pune problema cum va trebui să procedeze procurorul în această situație.
Conform art. 485 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., trimiterea cauzei se face Ӕn
vederea continuării urmăririi penale”, chiar dacă hotărârea instanței se întemeiază doar
pe disproporția dintre soluția din acord și gravitatea infracțiunii sau periculozitatea
infractorului. Logic, procurorul ar trebui doar să reia negocierea cu inculpatul în vederea
adecvării soluției la considerentele instanței, numai că inculpatul – fiind vorba de un nou
acord, în urma căruia situația sa va fi inevitabil îngreunată față de cea inițială – nu este
obligat să accepte. Pe de altă parte, ne întrebăm și dacă procurorul ar putea fi cumva
obligat să reia negocierea, chiar dacă inculpatul ar fi de acord; în lipsa vreunei precizări a
legii, credem că nu. Prin urmare, este posibilă atât simpla renegociere urmată de un nou
acord cu o soluție mai grea decât cea inițială, cât și continuarea urmăririi penale finalizată
cu o trimitere în judecată prin rechizitoriu.
aaaa) În situația în care nu s-au obținut probe noi după continuarea urmăririi penale,
procurorul este obligat fie să renegocieze cu inculpatul pentru a ajunge la un nou acord,
fie să dispună renunţarea la urmărire penală în cazul în care există o schimbare de optică
în ceea ce priveşte oportunitatea continuării urmăririi penale, fie să dispună trimiterea în
judecată când consideră că probele sunt suficiente pentru a înlătura orice dubiu rezonabil
şi una dintre părţi nu mai doreşte o nouă negociere. Aceste variante rezultă din
împrejurarea că, prin soluția inițială de respingere a acordului, un judecător a constatat că
fapta există, constituie infracțiune și inculpatul răspunde penal, apreciere de care
procurorul este ținut.
bbbb) O problemă se pune cu privire la situaţia în care inculpatul refuză reluarea
negocierilor pentru încheierea unui nou acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar procurorul
constată că probatoriul este insuficient pentru eliminarea oricărei îndoieli rezonabile şi nu
poate în mod obiectiv nici să administreze alte probe relevante. În această situaţie,
instanţa nu poate fi sesizată nici prin rechizitoriu și nici prin acord, astfel că va fi
incidentă soluţia clasării întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.
cccc) Dacă apar însă probe noi, procurorul poate dispune orice soluție, inclusiv clasarea
motivată pe oricare dintre cazurile prevăzute de art 16 C. proc. pen. (spre exemplu, dacă
rezultă că fapta nu e prevăzută de legea penală sau că există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate).
dddd) Dacă, după continuarea urmăririi penale, procurorul sesizează instanța cu un nou
acord sau prin rechizitoriu, judecătorul care a respins acordul inițial va fi incompatibil să
judece [art. 64 alin. 1 lit. f) C.pr.pen.].
eeee) Faţă de constatările instanţei, raportate la existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului,
este important să stabilim dacă hotărârea pronunţată în procedura acordului de
recunoaştere a vinovăţiei în această ipoteză (pedeapsă nejustificat de blândă) se bucură de
autoritate de lucru judecat şi cum influenţează această hotărâre derularea procesului
 penal, ulterior respingerii acordului şi trimiterii cauzei în vederea continuării urmăririi
penale.
ffff) Astfel cum am indicat anterior, legiuitorul pare să introducă acelaşi standard de
probă în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale şi datele necesare pentru
stabilirea existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului în procedura acordului de
recunoaştere a vinovăţiei. De aici rezultă că respingerea acordului pe motiv că pedeapsa
este prea blândă validează pentru procuror faptul că există probe suficiente cu privire la
infracțiune şi infractor.
gggg) Dacă ne raportăm însă la procedura comună de sesizare a instanţei de judecată
prin rechizitoriu şi la condiţiile stabilite de lege pentru a se dispune condamnarea, se
poate observa cu uşurinţă că standardul de probă este diferit.
hhhh) Din coroborarea dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C. proc. pen. cu dispoziţiile art. 396
alin. (2)-(4) C. proc. pen. reiese că, în procedura comună, condamnarea inculpatului,
renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei nu pot fi dispuse decât
atunci când acuzaţia a fost probată dincolo de orice îndoială rezonabilă, în vreme ce în
procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei standardul de probă pentru a se dispune
aceleași soluții este mai scăzut, judecătorul fiind ţinut să constate că din probe rezultă
suficiente date cu privire la săvârşirea faptei şi vinovăţia inculpatului.
iiii) Diferenţa de standard este justificată având în vedere că în procedura acordului de
recunoaştere a vinovăţiei nu putem vorbi de o veritabilă poziţionare în conflict între
Ministerul Public şi inculpat şi că, prin însăşi declaraţia de recunoaştere, inculpatul
validează situaţia reţinută de procuror (indicând astfel, el însuși, că sunt suficiente probe
care îl determină să recunoască fapta şi să nu prelungească inutil procesul penal). Pe de
altă parte, standardul din procedura acordului se aplică cu prioritate, întrucât dispozițiile
art. 480 alin. (2) C. proc. pen. [la care fac trimitere și dispozițiile art. 485 alin. (1) C.
proc. pen.] sunt norme speciale derogatorii de la procedura obișnuită.
jjjj) În aceste condiţii, apreciem că este exclusă autoritatea de lucru judecat a hotărârii
pronunţate în cadrul procedurii speciale față de hotărârea ulterioară din procedura
obișnuită, deoarece instanţele chemate să analizeze cauza se raportează la criterii
calitative distincte; este perfect posibil ca „datele suficiente” să nu elimine ”orice îndoială
rezonabilă”. Prin urmare, dacă în urma respingerii acordului pe motiv că pedeapsa este
prea blândă, procurorul continuă urmărirea penală și sesizează instanța cu rechizitoriu,
această instanță nu este ținută de hotărârea de respingere a acordului (prin care s-a
constatat că infracțiunea există, inculpatul a săvârșit-o și răspunde penal), astfel că poate
pronunța orice soluție în cauză.
kkkk) În ceea ce priveşte o reluare a procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
considerăm că situaţia este diferită. Având în vedere că ambele instanţe chemate să se
pronunţe asupra acordurilor (prima – cea care l-a respins; cea de-a doua – cea sesizată cu
un nou acord prin care s-a negociat o pedeapsă adecvată la considerentele de respingere a
primului acord) judecă prin raportare la acelaşi standard de probă al ”datelor suficiente”,
apreciem că cea de-a doua instanţă nu ar putea ignora prima hotărâre care a constatat că
fapta există, constituie infracțiune și inculpatul răspunde penal, motiv pentru care nici nu
ar putea să respingă noul acord pe motivul insuficienței datelor în acest sens, ci numai pe
considerentul că și noua pedeapsa este în continuare nejustificat de blândă față de
gravitatea faptei și făptuitorului.
llll) Desigur, aprecierea de mai sus (faptul că instanţa care ar fi sesizată cu un nou acord de
recunoaştere a vinovăţiei este ţinută de hotărârea primei instanţe) își păstrează
valabilitatea atunci când noul acord se încheie raportat la aceleași probe existente în
cauză. În ipoteza în care noul acord se perfectează după ce au fost administrate probe noi
în urmărirea penală, poate interveni și o respingere pe motivul insuficienței datelor.
mmmm) XI. Legea nu prevede ce rezolvare se dă acțiunii civile în caz de respingere a
acordului. Analizând dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. pen., credem că singura soluție
logică – dar neprevăzută de lege – este ca acțiunea civilă să rămână nesoluționată. Partea
civilă nu se poate adresa instanței civile (după definitivarea hotărârii asupra acordului) în
temeiul art. 27 alin. (2) C. proc. pen., întrucât, odată cu respingerea acordului, instanța
trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, ceea ce înseamnă că
partea civilă va rămâne în continuare în procesul penal, acțiunea civilă urmând a fi
soluționată de instanța penală sesizată prin rechizitoriu.
nnnn) XII. Care este valoarea declaraţiei de recunoaştere în ipoteza respingerii
acordului de către instanţă?
oooo) Legea nu face nicio precizare în această privinţă. Este însă fără îndoială că
declaraţia de recunoaştere a faptei este „provocată”, din perspectiva inculpatului, de
beneficiul participării la negocierea propriei pedepse. În considerarea acestui beneficiu,
inculpatul ar putea fi tentat să recunoască aspecte ale stării de fapt care altfel sunt
insuficient clarificate. Spre exemplu, în cazul în care nu s-a stabilit cu precizie care a fost
ora comiterii furtului, iar încadrarea juridică dată de procuror este furt în timpul nopţii
(calificat) pe baza declaraţiilor unui singur martor, inculpatul ar putea să accepte această
încadrare juridică, deși, în realitate, fapta s-a săvârșit seara.
pppp) Ce se întâmplă cu această declaraţie de recunoaştere dacă acordul este respins la
instanţă şi în continuare se urmează procedura obişnuită, instanţa urmând a fi sesizată cu
rechizitoriu?
qqqq) Analizând calitatea declaraţiei formulate de inculpat în cadrul procedurii speciale,
se poate cu uşurinţă stabili că motivul determinant al acesteia este beneficiul acordat de
lege şi nu clarificarea benevolă a situaţiei de fapt şi stabilirea adevărului. În plus, fiind
circumscrisă unor formalităţi stricte, declaraţia dată în cadru procedurii acordului se va
limita la validarea situaţiei de fapt stabilită de procuror, nefiind permise nuanţările sau
clarificările unor situaţii conexe, dar cu implicaţii în stabilirea existenţei circumstanţelor
agravante şi implicit a încadrării juridice. Cu toate acestea, normele privind modalitatea
de administrare şi excludere a probelor nelegal sau neloial administrate nu prevăd niciun
caz care ar permite autorităţilor judiciare excluderea declaraţiei inculpatului în cazul
respingerii acordului şi nici nu există o dispoziţie legală care să limiteze valoarea
recunoaşterii exclusiv în cadrul procedurii speciale sau să califice declaraţia ca simplă
condiţie pentru încheierea acordului, lipsind-o astfel de orice valoare probatorie în afara
acestei proceduri.
rrrr) Prin urmare, fără a afirma că declarația de recunoaștere dată în procedura
acordului ar trebui exclusă de plano în procedura obișnuită ulterioară, considerăm că
autorităţile judiciare trebuie totuși – în procesul de apreciere a probelor – să evalueze cu
circumspecţie o asemenea recunoaştere, mai ales în situaţia în care, urmându-se
procedura obişnuită, nu s-a mai obţinut o altă declaraţie concordantă sau inculpatul a
revenit asupra declaraţiei iniţiale, chiar şi parţial. Atunci când, în cadrul procedurii
comune, inculpatul își retractează recunoașterea din procedura acordului, fie în totalitate,
 fie doar privitor la anumite aspecte, organele judiciare nu ar trebui să aprecieze această
atitudine ca una oscilantă sau nesinceră, întrucât cele două declaraţii au avut motive
determinante distincte. În orice caz, considerăm că, în situaţia de faţă, a da eficienţă
deplină recunoaşterii înseamnă o eludare implicită a dreptului la tăcere şi a privilegiului
contra autoincriminării, ceea ce poate conduce la o lezare gravă a dreptului la apărare.
ssss) O soluție pentru rezolvarea acestei probleme ar putea fi ca legea să prevadă în
mod expres că declaraţia de recunoaştere are valoare doar în cadrul procedurii speciale şi
că aceasta trebuie exclusă din probatoriu în cazul în care acordul nu este validat de
instanţă în mod definitiv.
tttt) XIII. Calea de atac. Sentința dată asupra acordului de recunoaștere a vinovăției
poate fi apelată.
uuuu) Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. pen., titulari ai apelului sunt numai procurorul și
inculpatul. Soluția legiuitorului este discutabilă. În condițiile în care, prin sentință,
instanța se pronunță și asupra cheltuielilor judiciare, nu vedem de ce, spre exemplu,
apărătorul (asistența juridică fiind obligatorie) sau interpretul – a cărui prezență în
instanță este obligatorie dacă inculpatul nu vorbește ori nu înțelege limba română, sau nu
se poate exprima [art. 12 alin. (3) C. proc. pen.] – nu ar putea ataca acea parte din sentință
care privește indemnizațiile sau onorariile ce li se cuvin, atunci când sunt nemulțumiți.
De asemenea, dacă instanța admite acordul, dar omite să ia act de tranzacția intervenită
între inculpat, partea civilă și partea responsabilă civilmente, de ce ultimele două nu ar
putea ataca sentința?
vvvv) Soluționând apelul, instanța poate dispune:
a) respingerea apelulului ca tardiv, inadmisibil ori nefondat, și menţinerea sentinței [ 488
alin. (4) lit. a) C. proc. pen.];
b) admiterea apelului și:
– desfiinţarea sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la
felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţarea unei noi
hotărâri, procedându-se potrivit art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care se aplică în
mod corespunzător [art. 488 alin. (4) lit. b) C. proc. pen.];
– desfiinţarea sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admiterea
acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art.
485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 C. proc. pen. [art. 488 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.].
wwww) În opinia noastră, ambele ipoteze de admitere a apelului sunt concepute
superficial.
xxxx) Astfel, soluția prevăzută de art. 488 alin. (4) lit. b) se coroborează cu dispozițiile
art. 488 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora împotriva sentinţei prin care acordul de
recunoaştere a fost admis se poate declara apel numai cu privire la felul şi cuantumul
pedepsei ori la forma de executare a acesteia. Practic, numai procurorul poate ataca
această sentință, atunci când prima instanță a admis acordul și a dispus o soluție mai
ușoară pentru inculpat. Inculpatul nu ar avea niciun interes să atace o asemenea hotărâre,
care îi este oricum mai favorabilă.
yyyy) În această ipoteză, conform textelor mai sus citate, instanța de apel procedează la
reindividualizarea pedepsei sau a formei sale de executare, pronunțând o soluție mai
aspră pentru inculpat, deoarece este vorba despre apelul procurorului și nu al inculpatului.
Soluția nu poate fi însă mai grea decât cea la care s-a ajuns inițial prin acord, întrucât
dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător. Practic,
 instanța de apel are două posibilități:
(i) fie aplică soluția la care s-a ajuns prin acord;
(ii) fie aplică o altă soluție decât cea la care s-a ajuns prin acord, mai aspră decât cea din
sentință, dar în orice caz nu mai grea decât cea din acord.
zzzz) Din cele de mai sus s-ar părea că, în procedura specială, apelul exercitat împotriva
sentinței de admitere a acordului nu are efectul devolutiv general prevăzut la art. 417 alin.
(2) C. proc. pen. (conform căruia ”instanța este obligată ca, în afară de temeiurile
invocate și de cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspecte de fapt
și de drept”).
aaaaa) Dacă aceasta a fost într-adevăr dorința legiuitorului, apreciem că suntem în
prezența unei erori grave. Două ipoteze ni se par elocvente.
bbbbb) În primul rând, se poate întâmpla ca instanța de apel să aprecieze că acordul nu ar
fi trebuit admis de prima instanță, considerând, spre exemplu, că nu sunt suficiente date
privind existența infracțiunii sau vinovăția inculpatului. Cu alte cuvinte, să considere că
apelul este întemeiat, dar pentru alte motive decât cele invocate de procuror. Cum ar
trebui să procedeze în acest caz judecătorii investiți cu soluționarea apelului? Din modul
cum este conceput art. 488 alin. (4) lit. b) C. proc. pen. rezultă că ei sunt ținuți de
aprecierea primei instanței cu privire la existența faptei și vinovăția inculpatului. Dar
dacă judecătorii din apel au dubii că fapta a fost comisă de inculpat? Dacă ar respinge
apelul, ar menține în contra convingerii lor o soluție de condamnare (sau, după caz, de
renunțare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei). Dacă ar admite apelul,
ar trebui să pronunțe o soluție mai aspră decât cea a primei instanțe, din nou împotriva
convingerii lor cu privire la temeinicia soluției.
ccccc) În al doilea rând, legiuitorul a uitat că sentința de admitere a apelului ar putea fi
dată cu încălcarea unor dispoziții sancționate cu nulitatea absolută. Este, spre exemplu,
posibil ca instanța care a admis acordul să nu fi fost competentă după materie sau după
calitatea persoanei, ori ca asistența juridică a inculpatului să nu fi fost asigurată. Conform
art. 281 alin. (3) C. proc. pen., nulitatea absolută derivată din necompetența materială sau
personală, atunci când judecata s-a efectuat de către o instanță inferioară celei legal
competente, poate fi invocată în orice stare a procesului. De asemenea, potrivit art. 281
alin. (4) lit. c) C. proc. pen., încălcarea dispozițiilor privitoare la asistența juridică
obligatorie a inculpatului poate fi invocată în orice stare a procesului, indiferent de
momentul în care a intervenit încălcarea (n.n. – deci chiar dacă aceasta s-a înregistrat în
cursul urmăririi penale), când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a
vinovăției. Mai mult, nulitatea absolută poate fi constatată și din oficiu [art. 281 alin. (2)
C. proc. pen.]. Ne întrebăm cum ar putea fi invocate aceste vicii ”în orice stare a
procesului”, așa cum prevăd textele mai sus citate, și cu ce efecte, dacă sentința de
admitere a acordului poate fi apelată numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la
forma de executare a acesteia, iar, în caz de admitere a apelului, desființarea sentinței este
limitată exclusiv la aceleași trei aspecte?
ddddd) Apreciem că asemenea situații sunt inadmisibile. Se nesocotesc în mod evident
atât dispozițiile care prevăd că acordul se admite doar atunci când sunt date suficiente
privind infracțiunea și infractorul (standardul fiind oricum mai scăzut decât cel din
procedura obișnuită), cât și normele imperative referitoare la nulități.
eeeee) Având în vedere cele arătate, nu credem totuși că, în cazul acordului de
recunoaștere a vinovăției, legiuitorul a înțeles să deroge de la efectul devolutiv general al
apelului, prevăzut la art. 417 alin. (2) C. proc.pen..
fffff) Și soluția prevăzută de art. 488 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. este criticabilă. La
prima vedere, în caz de desființare a sentinței prin care acordul a fost respins, acesta va
trebui admis în apel. În realitate, s-a uitat că respingerea în primă instanță a acordului
poate interveni pentru două ipoteze alternative:
(i) dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 C. proc. pen. cu privire la
toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, și
(ii) dacă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este
nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
ggggg) Or, se poate întâmpla ca prima instanță să respingă acordul pe motiv de greșită
individualizare a pedepsei, dar instanța de apel să considere că nu există suficiente date
cu privire la existența infracțiunii. În acest caz, apelul trebuie admis, chiar dacă pentru
alte temeiuri decât cele invocate de apelant, sentința trebuie desființată și acordul respins
(iar nu admis), cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. b) C.
proc. pen. – soluție pe care însă legea o omite.
hhhhh) Sau se poate întâmpla ca prima instanță să respingă acordul pe motiv că nu există
suficiente date cu privire la existența infracțiunii. Procurorul critică soluția, instanța de
apel este de acord cu motivarea apelului, dar consideră că pedeapsa la care s-a ajuns prin
acord este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului. Ne întrebăm în acest caz de ce acordul ar trebui admis? Judecătorul primei
instanțe poate considera soluția din acord ca fiind prea blândă (și atunci respinge
acordul), dar nu recunoaștem aceeași posibilitate instanței de control judiciar, pe care o
obligăm să admită acordul în aceeași ipoteză? Noi considerăm că în acest caz apelul ar
trebui admis, desființată sentința primei instanțe și acordul ar trebui respins cu noua
motivare.
iiiii) De asemenea, sunt și aici valabile aspectele mai sus semnalate cu privire la
nulitatea absolută a sentinței (de respingere a acordului). Credem că, în cazurile de
nulitate absolută, ar trebui să se dispună rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a
fost desființată sau, în caz de necompetență, de către instanța competentă, așa cum prevăd
dispozițiile art. 421 pct. (2) lit. b) C. proc. pen.
jjjjj) Din nou, nu credem că în această procedură specială s-a dorit o evitare a efectului
devolutiv general al apelului.
kkkkk) Apreciem că o soluție mai simplă și mai clară ar fi fost aplicarea în mod
corespunzător, în procedura acordului, a dispozițiile generale din materia apelului.
lllll) XIV. Scurte concluzii.
mmmmm)Caracterul de noutate al instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei a generat
în mod inevitabil inadvertenţe în normele de procedură aplicabile, plecând, pe de-o parte,
de la schimbarea naturii actelor ce duc la pronunţarea soluţiei de către instanţă, de la
normele de conflict la norme de negociere şi, pe de altă parte, de la modificarea
standardelor în ceea ce priveşte probele, rolul activ al instanţei şi aplicarea principiilor
nemijlocirii şi contradictorialităţii. Aceste modificări fundamentale în mecanismul de
luare a deciziilor de către judecătorul cauzei şi în dinamica procesului penal au generat
probleme de preluare a procedurilor privind controlul soluţiilor şi posibilităţile de
apreciere şi decizie a judecătorului, fiind absolut necesară crearea normelor proprii
 procedurii speciale şi îndepărtarea de la construcţiile tradiţionale de derulare a fazei de
judecată simplificată.

Medierea este posibila pentru toate infractiunile in care exista faptuitor si victima/parte
vatamata, persoana fizica sau persoana juridica. Medierea reprezinta solutionarea conflictului
privat dintre faptuitor si partea vatamata a faptei sale. Conflictul penal se mediaza sub aspectul
raporturilor private dintre aceste parti ale diferendului, in scopul solutionarii si stingerii
conflictului pe cale amiabila, prin discutii facilitate de mediator, prin negocieri directe ori
indirecte cu ajutorul mediatorului, negocieri ce privesc o solutie de intelegere totala in conflictul
penal.
Nici o parte din conflictul penal nu poate fi obligata ori constransa in vreun fel sa participe la
procedura medierii, ci medierea se poate demara si desfasura doar in baza deciziei voluntare a
fiecarei parti din conflictul penal. Asemenea si intelegerea finala din mediere este solutia expresa
a partilor care au participat la discutiile cu mediatorul , luata in cunostinta de cauza, in mod liber
si avand discernamantul si consimtamantul neviciat.

Medierea presupune discutii ale mediatorului cu fiecare parte din conflict, in sesiuni-intalniri
comune, ori in sesiuni-intalniri separate, si priveste analiza conflictului penal, viziunea partilor
din conflict asupra efectelor conflictului, si punctele lor de vedere privind solutiile amiabile
posibile. Mediatorul are rolul de a evalua impreuna cu fiecare parte situatia si modurile de
solutionare posibile si multumitoare pentru toate partile implicate in conflictul penal.

In urma medierii, ACORDUL DE MEDIERE, care reprezinta actul redactat de mediator in care
se stipuleaza in mod exact si concret intelegerea partilor asa cum a fost discutata si agreata de
acestea, poate privi orice aspecte ori obligatii civile intre acestea. ACORDUL DE MEDIERE
este actul final al unei medieri in care partile unui conflict penal mediat au ajuns la o intelegere.
In cazul in care medierea nu s-a finalizat cu un ACORD DE MEDIERE, mediatorul intocmeste
doar Procesul Verbal de Inchidere a Medierii. ACORDUL DE MEDIERE reprezinta vointa
expresa a partilor si contine in mod concret solutiile amiabile agreate in urma medierii. Din
acordul de mediere trebuie sa reiasa in mod expres ca partile s-au inteles definitiv si in
totalitate, ca acel conflict dintre ele s-a stins, ca nu mai au nici o pretentie una fata de alta,
victima declarand cu doreste ca faptuitorul sa nu mai raspunda penal, si sa fie exonerat de
orice raspundere penala.
Asa cum aminteam mai sus orice infractiune este mediabila atat timp cat exista un faptuitor si o
parte vatamata. Desigur mai multi faptuitori si mai multe parti vatamate fac ca respectiva cauza
sa fie mai complexa, dar este la fel de mediabila ca oricare alta cauza penala de o complexitate
redusa.

Cu privire la efectele procesual penale ale unui ACORD DE MEDIERE al unei fapte, acestea
difera in functie de stadiul procesual si de incadrarea faptei penale asa cum va fi decisa de
procuror ori de catre judecator:

1. In cazul infractiunilor urmaribile la plangere prealabila ori pentru care impacarea

inlatura raspunderea penala (enumerate mai jos), ACORDUL DE MEDIERE are EFECT
DEPLIN in ceea ce priveste exonerarea de raspundere penala a faptuitorului. La aceste
infractiuni ACORDUL DE MEDIERE este o cauza distincta (institutie procesual penala distincta
de retragerea plangerii ori impacare) care inlatura raspunderea penala, procesul penal incetand
sub toate aspectele sale in baza ACORDULUI DE MEDIERE. Conform noilor prevederi in
materia medierii penale introduse prin Legea nr 97/2018 intrata in vigoare in data de
06.05.2018, medierea se poate desfasura si un acord de mediere trebuie sa fie incheiat pana
la citirea actului de sesizare a instantei.
2. Efectele Acordului de Mediere raportat la renuntarea la urmarirea penala, renuntarea
la aplicarea pedepsei, acordul de recunoastere a vinovatiei.
a. In cazul infractiunilor cu pedeapsa de pana la 7 ani de zile, in cursul urmaririi penale,
ACORDUL DE MEDIERE poate sta la baza deciziei procurorului de a renunta la
urmarirea penala in conditiile art 318 din Noul Cod de Procedura Penala, si astfel partile
din conflictul penal odata intelese prin mediere, pot stinge si efectele penale ale infractiuni in
functie si de circumstantele cauzei. Asadar, in cazul infractiunilor cu pedeapsa prevazuta pana la
7 ani, ACORDUL DE MEDIERE constitutie un element forte in decizia procurorului de a
exonera de raspundere penala faptuitorul, in functie si de gravitatea (pericolul social al faptei) si
rezonanta cazului.
b. In cazul infractiunilor cu pedeapsa prevazuta pana la 5 ani de zile, in faza de judecata,
Acordul de Mediere poate sta la baza deciziei judecatorului de renuntare la aplicarea
pedepsei in conditiile art 80 din Noul Cod Penal.
c. In cazul infractiunilor cu pedeapsa prevazuta de pana la 15 ani, Acordul de Mediere
intervenit intre faptuitor si victima, pe langa Acordul de recunoastere a vionovatiei dintre
procuror si inculpat, sta la baza deciziei judecatorului de admitere a Acordului de
recunoastere a vinovatiei incheiat de procuror, conform art 483 alin 3 si art 485 din Noul
Cod de Procedura Penala.
3. In cazul tuturor celorlalte infractiuni, efectele procesual penale ale unui ACORD DE
MEDIERE vor fi beneficii pentru faptuitor in ceea ce priveste individualizarea unei
pedepse mai mici, luand in considerare atitudinea acestuia de reparare sau incercare de reparare
a prejudiciilor produse de fapta sa, si de intelegere amiabila cu victima faptei sale.
Individualizarea pedepsei poate avea efecte si la decizia de suspendare a executarii pedespei cat
si la cuantumul pedepsei. Astel un ACORD DE MEDIERE poate avea ca efect decizia
judecatorului de a suspenda executarea pedepsei, ori de a stabili o pedeapsa mai mica.
4. In cazul unui ACORD DE MEDIERE dupa condamnarea faptuitorului, efectele
procesual penale ale acestuia pot privi eliberarea conditionata cat si reabilitarea
judecatoreasca (Conditiile de la art 168 lit b din Noul Cod Penal). Existenta unei intelegeri
privind solutionarea obligatiilor civile asumate benevol de faptuitor ori impuse prin sentinta
judecatoreasca pot face obiectul unor renegocieri intre faptuitor si parte vatamata, sub forma de
concesii, negocieri privind alte pretentii civile, renuntari, etc. Toate acestea pot fi supuse
medierii in baza principiului lor privat ce deriva din disponibilitatea partilor de a isi indeplini si
de a cere indeplinirea unor astfel de obligatii civile, si sunt luate in considerare in momentul
deciziei de eliberare conditionata ori reabilitare judecatoreasca.
5. Cat priveste latura civila a infractiunii, aceasta poate fi solutionata oricand si pentru
orice infractiune, fara exceptii, prin mediere. Mediatorul este alegerea potrivita pentru
negocierea unor solutii amiabile dintre faptuitor si partea vatamata ori pagubita, avand in vedere
ca deseori intre acestia nu exista nici o legatura de comunicare. Mediatorul avand rolul de
comunicator si facilitator al discutiilor va putea indruma partile spre o intelegere amiabila,
avantajoasa si multumitoare deopotriva faptuitorului cat si victimei, intr-un timps scurt fata de
durata procesului judiciar.
Infractiunile pentru care Codul penal prevede ca se pun in miscare la plangerea prealabila a
persoanei vatamate – pentru care ACORDUL DE MEDIERE inlatura in totalitate
raspunderea penala:
 Lovirea sau alte violente (art. 193 C.P. * act de violenta cauzator de suferinte fizice, cu
ingrijiri medicale 0-90 zile )
 Vatamarea corporala din culpa (art. 196 C.P. – lovire sau alte violente sau vatamare
corporala savarsite din culpa )
 Amenintarea (art. 206 C.P. – amenintarea cu o actiune care provoaca stare de temere)
 Hartuirea (art. 208 C.P. – urmarirea repetata a unei persoane, careia i se creeaza o stare de
temere, sau abuzul de comunicare – apel telefonic, email etc. – care cereaza o temere
destinatarului comunicarii)
 Violul in forma simpla (art. 218, alin. 1 si 2 C.P. – act sexual fortat, sau tentativa acestuia,
savarsit de un singur faptuitor, fara vatamari corporale, fara scopuri pornografice si asupra
unei persoane care nu este ruda sau in ingrijirea faptuitorului; orice alt caz, considerat de
lege ca forma agravanta, nu face obiectul medierii)
 Agresiunea sexuala in forma simpla (art. 219, alin. 1 C.P. – similar violului in forma
simpla, dar privind orice act de natura sexuala neprevazut de lege ca viol)
 Hartuirea sexuala (art. 223 C.P. – pretinderea repetata de favoruri sexuale in cadrul unei
relatii de munca sau similare, avand ca efect intimidarea sau umilirea victimei)
 Violarea de domiciliu (art. 224 C.P * patrunderea fara drept in imobil, fara consimtamantul
utilizatorului sau, sau refuzul de a parasi imobilul la cererea sa)
 Violarea sediului profesional (art. 225 C.P. – similar cu violarea de domiciliu, in cazul in
care imobilul este sediul unei persoane juridice sau sediul profesional al unei persoane
fizice)
 Violarea vietii private (art. 226 C.P. – inregistrarea fara drept a imaginilor si sunetelor
unei persoane aflata intr-un spatiu care tine de ea, si/sau aducerea lor la cunostinta altor
persoane, fara drept; fapta are unele exceptii si limitari stablite de lege in acelasi articol)
 Divulgarea secretului profesional (art. 227 C.P. – divulgarea fara drept, cu efecte de
prejudiciu, de informatii despre o persoana, despre care s-a luat cunostinta in virtutea
profesiei sau functiei care obliga la confidentialitate)
 Furtul (art. 228 C.P), Furtul calificat (art. 229 C.P.) si Furtul in scop de folosinta ( art.
230 C.P.) sau tentativa lor (art.232 C.P.), savarsite de un minor in paguba tutorelui sau de
catre persoana gazduita sau cu care se locuieste, in paguba persoanei vatamate ( conform art.
231 alin. 1 C.P.; pentru descrierea pe scurt a infractiunilor, a se vedea si mai jos >>>)
 Abuzul de incredere (art. 238 C.P. – insusirea/dispunerea/folosirea pe nedrept a unui bun
mobil de catre cel caruia i-a fost incredintat, sau refuzul de a il restitui)
 Abuzul de incredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 C.P.-
instrainarea/ascunderea/deterioarea/distrugerea de parti din patrimoniul propriu sau tentativa
acestora, sau invocarea de acte/datorii fictive, sau tentativa acestora, in scopul fraudarii
creditorilor, sau achizitia de bunuri/servicii in paguba creditorilor)
 Bancruta simpla (art. 240 C.P. – intarzierea >6 luni a depunerii cererii de deschidere a
procedurii insolventei)
 Bancruta frauduloasa (art. 241 C.P. – falsuri/sustrageri/distrugeri in documentele contabile
si financiare, in frauda creditorului, sau instrainarea unor active, in caz de insolventa a
creditorului; se pedepseste si tentativa)
 Gestiunea frauduloasa (art. 242 C.P. – pricinuirea, de catre persoana care are grija
administrarii/conservarii, de pagube unei persoane cu ocazia administrarii/conservarii
bunurilor)
 Distrugerea in forma simpla si prima forma agravanta (art. 253, alin. 1 si 2 C.P. –
distrugerea/degradare/aducerea in stare de neintrebuintare/impiedicarea luarii de conservare-
salvare/inlaturarea masurilor de conservare-salvare a unui bun apartinand altuia; distrugerea
unui inscris sub semnatura privata, producand o paguba; medierea nu este posibila pentru
distrugeri de bunuri din patrimoniul cultural su pentru distrugeri prin incendiere/explozie, cu
sau fara victime)
 Tulburarea de posesie (art. 256 C.P. – ocuparea integrala sau partiala fara drept, prin
violenta/amenintare/desfiintarea semnelor de hotar, a unui imobil – casa, apartament, teren
etc. – aflat in posesia altuia)
 Asistenta si reprezentarea neloiala ( art. 284 C.P. – intelegerea in scopul vatamarii sau
vatamarea intereselor clientului/persoanei reprezentate de catre avocat/reprezentant prin
intelegerea frauduloasa a acestuia cu o persoana cu interese contrare, in proceduri judiciare
sau notariale)
 Nerespectarea unei hotarari judecatoresti in litigii de munca, pensii si folosinta unui
imobil (art. 287, alin. 1, lit. d,e,f,g – neexecutarea unei hotarari judecatoresti pentru
reintegrarea in munca/plata salariilor, nerespectarea unei hotarari judecatoresti privind
pensiile, impiedicarea folosirii unui imobil detinut in baza unei hotarari judecatoresti)
 Violarea secretului corespondentei scrise (art. 302 alin. 1 C.P. –
deschiderea/sustragerea/distrugerea/retinerea fara drept a corespondentei adresate altuia,
si/sau divulgarea fara drept a continutului ei, cu unele exceptii prevazute de lege la art. 302,
alin.5; corespondenta prin mijloace electronice sau convorbirile telefonice sau prin alte
medii sunt incadrate in alte categorii, pentru care fapta de violare a secretului nu mai este
mediabila )
 Abandonul de familie (art. 378 C.P. – parasirea/alungarea/lasarea fara ajutor,
neindeplinirea cu rea-credinta a obligatiei de intretinere, neplata cu rea-credinta timp de 3
luni a pensiei de intretinere, neexcutarea cu rea-credinta a unor prestatii de intretinere)
 Nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului (art. 379 C.P. – retinerea
copilului minor de catre un parinte, fara consimtamantul celuilalt parinte, sau impiedicarea
repetata a legaturilor personale ale unui parinte cu minorul)
 Impiedicarea exercitarii libertatii religioase (art. 381 C.P. – impiedicarea/tulburarea unui
ritual religios legal, obligarea unei persoane sa participe la acte religioase sau fortarea unei
persoane sa indeplineasca un act religios interzis de cultul caruia apartine)
Infractiuni pentru care impacarea partilor inlatura raspunderea penala – deci ACORDUL
DE MEDIERE inlatura in totalitate raspunderea penala. In aceste cazuri medierea penala
se poate desfasura doar pana la citirea actului de sesizare a instantei (in faza de urmarire
penala, in faza de camera preliminara, in faza de fond pana la termenul cu procedura legal
indeplinita cand judecatorul da citire actului de sesizare a instantei):
In cazul acestora se poate face o mediere in vederea intelegerii amiabile a partilor:

 Violenta in familie ( art. 199 C.P. – lovire sau alte violente [vezi art. 193 C.P.] sau
vatamare corporala din culpa [vezi art. 196 C.P.] savarsita asupra unui membru de familie.
Atentie: membru de familie este considerat de legea penala nu doar sotul/sotia sau rudele
naturale sau prin adoptie, ci si persoanele cu care se convietuieste in relatii asemanatoare cu
cele de sot-sotie sau parinte-copil)
 Furtul (art. 228 C.P. – luarea unui bun mobil, inscris, energie aflat in/din posesia/detentia
unei persoane, fara consimtamantul acesteia)
 Furtul calificat (art. 229 alin.1 si alin. 2 lit. b, c C.P. – furt in timpul noptii/in transport in
comun/mascat/prin efractie,escaladare sau cu chei, prin violare de domiciliu/sediu
profesional sau avand asupra sa o arma, cu exceptia furtului de bunuri din patrimoniul
cultural sau a furtului de combustibili, sau bunuri privind sisteme de irigatii, retele electrice,
telecomunicatii, de transport sau de alertare in caz de urgenta – care sunt forme agravante)
 Furtul in scop de folosinta (art. 230 C.P. – furt de vehicule in scopul folosirii pe nedrept,
sau folosirea, cu consecinte pagubitoare, a unui terminal de comunicatii al altuia sau
racordat fara drept la retea)
 Insusirea bunului gasit sau ajuns din eroare la faptuitor (art. 243 C.P. – nepredarea
autoritatilor/posesorului in termen de 10 zile a unui bun gasit/ajuns din eroare/fortuit in
posesia faptuitorului, sau insusirea pe nedrept a unui bun ajuns din eroare/fortuit in posesia
faptuitorului)
 Inselaciunea (art. 244 C.P. – inducerea in eroare a unei persoane prin mijloacele mentionate
de lege, in scopul obtinerii unui folos patrimonial injust sau priciniuind o paguba; se
pedepseste si tentativa )
 Inselaciunea privind asigurarile (art. 245 C.P. – inselaciune cu privire la obtinerea
frauduloasa a unei asigurari pentru un bun asigurat sau a unei persoane asigurate; se
pedepseste si tentativa)
IMPORTANT – În toate celelalte infracţiuni medierea penală este posibilă pe latura civilă a
cauzei, un Acord de mediere în aceste cauze constituind circumstanţă atenuantă sau cauză de
nepedepsire sau reducere a pedepsei, conform textului de incriminare a infracţiunii respective.