Drept Comercial Profesioniștii ....

EMILIA COTOI
DREPT COMERCIAL ROMÂN

PROFESIONISTII COMERCIALI
2012
1
CUVÂNT ÎNAINTE
Abrogarea Codului comercial român prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil,
îmbrățișarea teoriei moniste privind raporturile de drept privat, aduc modificări substațiale în
domeniul dreptului comercial ca ramură distintă în cadrul sistemului de drept românesc.
Remarcăm că în Noul Cod Civil este aproape absorbit comercialul, deoarece regulile
specifice materiei comerciale, a profesioniștilor în general, sunt preluate și extinse pe alocuri
tuturor raporturilor de drept privat. Considerăm că numai în timp, după aplicarea Noului Cod
comercial de către practicieni, după elaborarea de comentarii, analize și studii aprofundate ale
specialiștilor și cercetătorilor în domeniu asupra regimului juridic a noțiunilor și instituțiilor mai
vechi și mai nou create se va putea determina compatibilitatea noilor reglementări cu realitatea
economico-socială existentă. Numai astfel se va putea decanta viabilitatea, echitatea și
echilibrul său și se va putea afirma dispariția sau nu a dreptului comercial sau al profesioniștilor,
cum ar putea fi denumit de acum .
În orice caz, de acum Noul Cod civil reprezintă dreptul comun pentru toate ramurile de
drept privat, existând în paralel o bogată legislaţie specială care reglementează regimul juridic al
comercianţilor, în principal Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, O.U.G. nr. 44/2008,
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, legea nr. 26/1990 privind Registrul comerțului
etc., legislaţie care, alături de cea specială dedicată profesioniștilor necomercianți, constituie un
argument hotărâtor în privinţa legitimităţii dreptului comercial sau al profesioniștilor comercianți
ca disciplină de studiu, necesară formării viitorilor juriști, ce nu poate lipsi din programa de
învățământ a oricărei facultăți de drept.
În această perioadă extrem de tulbure pentru disciplina de studiu universitar privind
Dreptul comercial, încerc prin prezenta lucrare să reunesc principalele aspecte care
particularizează profesioniștii comercianți și să evidențiez principalele modificări aduse în acest
domeniu.
Lector Univ. Dr. Emilia Cotoi
2
CUPRINS
CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL ..................................... 6

SECŢIUNEA 1.1. DEFINIŢIA ŞI AUTONOMIA DREPTULUI COMERCIAL ......................................... 6
1.1.1. Considerații generale ..........................................................................................................................6
1.1.2. Relevanţa juridică a reglementării faptelor (actelor) de comerţ în cadrul Codului comercial ...........8
SECTIUNEA 1.2. .....................................................................................................................10
TEORIA MONISTĂ PRIVIND DREPTUL PRIVAT ÎN ROMÂNIA .....................................................10
1.2.1. Considerații generale ........................................................................................................................10
1.2.2. Extinderea regulilor speciale din dreptul comercial profesioniștilor ................................................15
1.3.3. Codul comercial ................................................................................................................................20
1.3.5. Legi comerciale speciale ...................................................................................................................21
1.3.6. Actele normative internaţionale .......................................................................................................22
1.3.7. Analogia ............................................................................................................................................26
1.3.8. Teoriile juridice sau doctrina ............................................................................................................29
SECTIUNEA 1.4 ......................................................................................................................30
PROBLEME DE REZOLVAT ......................................................................................................30
CAPITOLUL II PROFESIONIȘTII COMERCIANŢI ................................................................. 31
SECȚIUNEA 2.1 ......................................................................................................................31
NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERCIANT...........................................................................31
2.1.2. Despre comerciant ...........................................................................................................................32
SECȚIUNEA 2.2 ......................................................................................................................36
NOȚIUNEA DE ÎNTREPRINDERE ÎN VIZIUNEA NOULUI COD CIVIL .............................................36
2.2.2. Condițiile întreprinderii ....................................................................................................................36
SECȚIUNEA 2.3 ......................................................................................................................38
ALTE ACTE NORMATIVE CARE DEFINESC .................................................................................38
PROFESIONISTUL COMERCIANT .............................................................................................38
SECȚIUNEA 2.4 CATEGORIILE..................................................................................................44
DE PROFESIONIȘTI COMERCIANȚI ..........................................................................................44
SECTIUNEA 2.5. .....................................................................................................................45
CAPITOLUL III OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR................................................................ 46
SECȚIUNEA 3.1 ......................................................................................................................46
ÎNSCRIEREA ÎN REGISTRUL COMERȚULUI ................................................................................46
3.1.1 Despre înregistrarea în registrul comerțului......................................................................................46
SECȚIUNEA 3.2. .....................................................................................................................49
3
OBLIGAȚIA DE ORGANIZARE ȘI DE ȚINERE A CONTABILITĂȚII ..................................................49
3.2.2. Regimul juridic ..................................................................................................................................50
SECȚIUNEA 3.3 ......................................................................................................................51
OBLIGAȚIA DE A EXERCITA COMERȚUL ...................................................................................51
ÎN LIMITELE CONCURENȚEI LOIALE .........................................................................................51
3.3.2. Comerciantul are dreptul la concurența comercială ........................................................................52
3.3.3. Modalitati juridice de contracarare a concurentei neloiale .............................................................53
SECŢIUNEA 3.4 FONDUL DE COMERŢ ......................................................................................56
3.4.1 Aspecte generale referitoare la fondul de comerţ ............................................................................56
3.4.2. Firma .................................................................................................................................................56
3.4.3. Emblema ...........................................................................................................................................58
3.4.4. Alte elemente incorporale ale fondului de comerţ ..........................................................................58
3.4.5. Elementele corporale ale fondului de comerţ ..................................................................................58
CAPITOLUL IV ................................................................................................................ 61
PROFESIONIȘTII COMERCIANTI PERSOANE FIZICE .......................................................... 61
SECȚIUNEA 4.1. .....................................................................................................................61
DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ ..................................................61
4.1.1. Condiţiile dobândirii calităţii de profesionist comerciant persoana fizică. ......................................61
4.1.2. Regimul juridic al persoanei fizice autorizate ...................................................................................67
4.1.3. Regimul juridic al întreprinderii individuale. ...................................................................................68
4.1.4. Regimul juridic al întreprinderii familiale. ........................................................................................69
SECȚIUNEA 4.2. .....................................................................................................................71
CAPITOLUL V SOCIETĂŢILE COMERCIALE ........................................................................ 72
SECȚIUNEA 5.1. .....................................................................................................................72
REGLEMENTAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE ......................................................................72
5.1.2. Clasificarea societăților comerciale ..................................................................................................75
5.1.3. Elementele specifice ale contractului de societate .........................................................................76
5.1.4 Constituirea societăților comerciale ..................................................................................................80
5.1.5. Funcționarea societății comerciale ...................................................................................................87
SECȚIUNEA 5.2. .....................................................................................................................96
MODIFICAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE ............................................................................96
5.2.1.Condiţiile generale ale modificării societăţilor comerciale ...............................................................96
5.2.2. Majorarea capitalului social ..............................................................................................................97
5.2.3. Reducerea capitalului social .............................................................................................................99
5.2.4. Prelungirea durate societăţii ..........................................................................................................100
5.2.5. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale .................................................................................100
5.2.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale ..............................................................................102
SECȚIUNEA 5.3 .................................................................................................................... 109
PROBLEME DE REZOLVAT .................................................................................................... 109
CAPITOLUL VI .............................................................................................................. 110
REGULI SPECIALE PRIVIND FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE ................................ 110
SECȚIUNEA 6.1 .................................................................................................................... 110
4
SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV .......................................................................................... 110
6.1.1. Reguli particulare ............................................................................................................................110
SECȚIUNEA 6.2. ................................................................................................................... 113
SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ ................................................................................... 113
SECȚIUNEA 6.3. ................................................................................................................... 115
SOCIETATEA PE ACŢIUNI ...................................................................................................... 115
6.3.1 Considerații generale .......................................................................................................................115
6.3.2. Funcţionarea societăţii ...................................................................................................................116
6.3.3. Controlul gestiunii ...........................................................................................................................130
6.3.4. Despre guvernanța corporatistă .....................................................................................................131
6.3.5. Dizolvarea şi lichidarea ...................................................................................................................132
SECȚIUNEA 6.4. ................................................................................................................... 132
SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI ............................................................................. 132
SECȚIUNEA 6.5. ................................................................................................................... 133
SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ .............................................................................. 133
6.5.1.Reguli particulare .............................................................................................................................134
SECȚIUNEA 6.6 .................................................................................................................... 137
CAPITOLUL VII ............................................................................................................. 138
ALTE CATEGORII DE PROFESIONIȘTI COMERCIANȚI ...................................................... 138
SECȚIUNEA 7.1.................................................................................................................... 138
GRUPUL DE INTERES ECONOMIC .......................................................................................... 138
7.1.1. Noțiunea de grup de interes economic ..........................................................................................138
7.1.2. Trusturile grupului de interes economic .........................................................................................139
7.1.3. Natura juridică și constituirea grupului de interes economic ........................................................139
7.1.4. Răspunderea față de terți ...............................................................................................................141
7.1.5 Adoptarea hotărârilor ......................................................................................................................142
7.1.6. Încetarea calității de membru ........................................................................................................142
SECȚIUNEA 7.2. ................................................................................................................... 145
ÎNTREPRINDERILE DE STAT ȘI REGIILE AURONOME ............................................................... 145
7.2.1.Consideratii generale .......................................................................................................................145
7.2.2. Modul de organizare .......................................................................................................................146
7.2.3 Conducerea intreprinderilor de stat și a regiilor autonome ...........................................................147
SECȚIUNEA 7.3. ................................................................................................................... 149
INSTITUȚIILE DE CREDIT ....................................................................................................... 149
7.3.1. Instituțiile bancare ..........................................................................................................................149
7.3.2. Cooperativele de credit ..................................................................................................................151
SECȚIUNEA 7.4 .................................................................................................................... 154
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................. 155
5
CAPITOLUL I
ASPECTE TEORETICE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL
SECŢIUNEA 1.1.
DEFINIŢIA ŞI AUTONOMIA DREPTULUI COMERCIAL
1.1.1. Considerații generale

Pentru a defini dreptul comercial, ad initio, este necesar să fie explicitat termenul comerţ,
termen ce semnifică activitatea care face obiectul reglementării pentru această ramură de drept.
Etimologic, termenul comerţ provine de la cuvântul din limba latină commercium, care
are semnificaţia cu marfă (cum-cu şi merx-marfă), sugerând faptul că, în esenţa lui, comerţul se
traduce în diverse operaţiuni cu mărfuri1.
În doctrină, termenul comerţ este analizat în sens economic şi în sens juridic, astfel2:
- în sens economic, comerţul este o activitate al cărui scop este schimbul şi circulaţia
mărfurilor de la producător la consumator. Sub acest aspect, comerţul se prezintă ca o activitate
de interpunere între producător şi consumator, realizată de către comercianţi, persoane fizice
sau juridice, în scopul de a obţine profit. Deci, din acest punct de vedere, dreptul comercial se
prezintă ca o totalitate de norme juridice care reglementează activitatea comercianţilor de
interpunere în circulaţia mărfurilor de la producător la consumator;
- în sens juridic, termenul comerţ semnifică operaţiunile de producere a mărfurilor de
către fabricanţi, de executarea a lucrărilor şi prestarea de servicii de către antreprenori sau
prestatorii de servicii, precum şi activitatea de interpunere în circulaţia mărfurilor a
comercianţilor. Altfel spus, sub aspect juridic, dreptul comercial reglementează activitatea de
producere şi circulaţie a mărfurilor, de executare a diverselor lucrări şi de prestare a serviciilor 3
sau, sintetic spus, comercialitatea.
În general, comercialitatea înseamnă calitatea sau atributul unui raport juridic de a fi
comercial.
Adoptarea Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009), prin care au fost unificate regulile de
bază ale dreptului privat, în principal cele de drept comercial, determină o nouă abordare a
dreptului comercial şi chiar o redefinire a „materiei comerciale”4.
1
A se vedea: S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a 5-a, Editura All Bek, Bucureşti, 2004, p. 1.
2
Ibidem.
3
A se vedea: art. 3 şi art. 7 C.com.
4
Smaranda Angheni, Dreptul comercial intre traditionalism si modernism, Revista Curierul judiciar nr. 9/2010, pp. 483 si
urm.
6
Codul comercial român a fost adoptat în anul 1887 şi a fost inspirit in Codul comercial
italian din anul 1882. Acesta a răspuns nevoilor dezvoltarii comertului si, implicit, ale apararii
intereselor comerciantilor de la inceputul secolului al XIX-lea, care au dus la recunoasterea si
legiferarea dreptului comercial, ca un drept special fata de dreptul civil.
Piatra de hotar în formarea dreptului comercial a constituit-o adoptarea Codului
comercial francez in 1807. Anumite acte juridice, fapte juridice si operatiuni economice –
denumite acte de comert – au iesit de sub incidenta Codului civil francez din 1804 si li s-a dat o
reglementare noua in Codul comercial, corespunzatoare exigentelor activitatii comerciale.
In anul 1942, sub influenta concepţiilor corporatiste ale vremii, in Italia a fost adoptat un
nou Cod civil, care cuprindea o reglementare unitară a dreptului privat . O reglementare parţială
a fost consacrata si de Codul unic elvetian al obligatiilor.
In conceptia Codului civil italian, notiunea de “comert” este inlocuita cu cea de activitate
economica, iar noţiunea de comerciant, cu cea de “intreprinzator”. Raporturile economice sunt
considerate fenomene de organizare, iar intreprinderea ca organizare de bunuri si personae.
Codul civil italian generalizeaza conceptia de intreprindere. Aceasta cuprinde orice forma de
activitate productiva organizata, industriala, agricola, comerciala si de credit.
In Codul civil italian nu exista o definitie a intreprinderii, ci a intreprinzatorului. Prin
intreprinzator se intelege acea persoana care exercita profesional o activitate economica
organizata, in scopul productiei sau schimbului de bunuri sau servicii.
Din cele aratate rezulta ca in noua reglementare a dreptului comercial italian – Codul
civil, a abandonat sistemul actelor de comert, consacrat in Codul comercial din 1882, in
favoarea sistemului intreprinderii.
Codul comercial român a rămas tributar acestor modificări. În perioada 1949-
1990 deşi a rămas în vigoare, acesta a căzut în desuetudine, datorită politicii economice
centralistă a regimului comunist.
Din anul 1990, odată cu trecerea la economia de piaţă, a fost creat cadrul
politico- social şi economic pentru economia de piaţă şi mediul concurenţial. Prin Legea nr.
31/1990 a fost abrogat parţial Codul comercial respectiv prevederile art. 77 - 220 si 236 din
Codul comercial, referitoare la intreprinderile mici si la asociațiile cu scop lucrativ, cu
personalitate juridică, din Decretul-lege nr. 54/1990 privind organizarea si desfășurarea unor
activități economice pe baza liberei inițiative, Decretul nr. 424/1972 privind constituirea și
funcționarea societăților mixte în România, cu excepția art. 15, art. 28 alin. 1, art. 33 si art. 35
alin. 2 si 3, Decretul-lege nr. 96/1990 privind unele măsuri pentru atragerea investiției de capital
străin în România.
Dar, intreprinderea nu mai este considerată un act obiectiv de comerț, ci fundamentul
economiei organizate.
7
Noua abordare a dreptului comercial nu se poate realiza decât comparând aspectele
definitorii ale materiei comerciale în lumina Codului comercial din 1887, aspecte relevante în
privinţa tradiţiei dreptului românesc, cu reglementările moderne din Noul Cod civil, inclusiv cele
din Legea nr. 71/2011 de aplicare a acestuia.
Comparând „tradiţia” cu „modernismul” reglementărilor privitoare la „materia comercială”,
cel puţin din punct de vedere teoretic, pot fi identificate mai multe aspecte, care reprezintă
provocări pentru reflecţii privind dreptul comercial.
Dintre toate aspectele privind „materia comercială” analizate, două sunt mai importante,
deoarece definesc dreptul comercial, respectiv faptele (actele) de comerţ şi comercianţii. De
ce? Răspunsul este cât se poate de categoric.Comercialitatea raporturilor juridice a fost
stabilită de legiuitor în Codul comercial, potrivit concepţiei obiective, a naturii faptelor şi actelor
juridice pe care le săvârşeşte sau le încheie, de regulă, un comerciant. Or, prin abrogarea
Codului comercial acestea nu mai constituie un criteriu de identificare a raporturilor de drept
comercial. Şi, poate mai important decât acest lucru este definirea comerciantului care,
în concepţia (teoria) obiectivă, are ca punct de referinţă activitatea pe care o desfăşoară
persoana fizică – comerciant sau persoanele juridice, în principal, societăţile comerciale.
1.1.2. Relevanţa juridică a reglementării faptelor (actelor) de comerţ în cadrul

Codului comercial5
În mod tradiţional, dreptul comercial este acea ramură de drept privat care
reglementează „materia comercială” ce cuprinde, pe de o parte, faptele (actele) de comerţ, iar
pe de altă parte, persoanele care le realizează, în principal, comercianţii.
Faptele (actele de comerţ) au fost stabilite de legiuitor potrivit criteriului obiectiv, sub
aspect pozitiv „sunt fapte de comerţ…” (art. 3 C.com.), şi negativ „nu se poate considera ca fapt
de comerţ…” (art. 5 C.com.) criteriu care s-a bazat pe ideea de intermediere (interpunere)
în schimbul de mărfuri sau de alte valori, ori pe ideea organizării activităţii de intermediere sub
forma unei întreprinderi, sau pe ideea că orice activitate sau operaţiune conexă cu primele două
are caracter comercial, potrivit regulii accesorium sequitur principale.
Chiar dacă enumerarea făcută de legiuitor cu privire la faptele de comerţ obiective (art. 3
C.com.) nu este limitativă, evoluţia vieţii economice şi sociale adăugând alte fapte în conţinutul
cărora există operaţiuni de intermediere, totuşi această enumerare a faptelor de comerţ a
reprezentat criteriul principal pentru definirea comerciantului –persoană fizică (art. 7 C.com.) şi
pentru societăţile comerciale (art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată cu modificările şi completările ulterioare).
Criteriul obiectiv de identificare a faptelor de comerţ este completat cu cel subiectiv,
prevăzut de legiuitor în art. 4 C.com., articol potrivit căruia sunt considerate fapte de comerţ şi
5
Smaran da A. idem, pp. 483.
8
„celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Doctrina de specialitate, văzând dispoziţiile art. 6 alin. (1) C.com. coroborat cu art. 56
C.com. a adăugat şi cea de-a treia categorie – aşa-numitele fapte (acte) unilaterale (mixte) de
comerţ, aşa încât, în cazul în care una dintre părţi are calitatea de comerciant întreaga
operaţiune juridică, va fi supusă legii comerciale.
Deci, şi în privinţa acestei categorii de fapte (acte) de comerţ, în mod indirect se face
trimitere la criteriul obiectiv de stabilire a faptelor de comerţ de vreme ce comerciantul, el însuşi,
este definit potrivit criteriului obiectiv.
În acest cadru legislativ exista o trimitere directă şi indirectă la faptele obiective de
comerţ atât pentru definirea comerciantului, cât şi pentru identificarea celorlalte fapte (acte) de
comerţ.
Prin abrogarea Codului comercial, potrivit Noului Cod civil, au „dispărut” din cadrul
legislativ faptele (actele) de comerţ. Văzând şi Proiectul legii de aplicare a Noului Cod civil, se
poate constata că, în mod expres, legiuitorul dispune în art. 6 alin. (2) că „În toate actele
normative în vigoare expresiile „acte de comerţ” sau „fapte de comerţ” se înlocuiesc cu expresia
„activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, după caz”.
Deşi nu mai există o consacrare legislativă a faptelor (actelor) de comerţ, totuşi,
legiuitorul, atât în cuprinsul Noului Cod civil, cât şi în Proiectul legii de aplicare a acestuia
foloseşte termenul de „comercial” (art. 1363 – divulgarea secretului comercial) sau chiar
activitate de „comerţ” art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 de aplicare a Noului Cod civil, termeni
care, ar trebui definiţi.
Aşadar, expresiile faptele (actele) de comerţ sunt înlocuite cu operaţiuni, activităţi
concretizate în acte juridice care pot fi săvârşite atât de comercianţi, cât şi de alţi profesionişti,
fie că aceştia sunt agenţi economici, întreprinzători etc.
Totodată, este important de subliniat şi faptul că în structura Noului Cod civil există
dispoziţii privitoare la contractele comerciale, cum ar fi: contractul de mandat, contractul de
comision, contractul de consignaţie, contractul de expediţie, contractul de agent, contractul
antrepriză, contracte care au în conţinutul lor operaţiuni de intermediere, interpunere în schimb,
activitate specifică comercianţilor şi care formează substanţa art. 3 C.com.
Având în vedere faptul că, în condiţiile Noului Cod civil, aceste contracte pot fi încheiate
atât de comercianţi, cât şi de alţi profesionişti, concluzia firească la care se poate ajunge este
aceea că natura operaţiunilor realizate de un comerciant nu mai reprezintă un criteriu principal
de definire a comerciantului.
Unificarea dreptului privat prin includerea în Noul Cod civil a principalelor dispoziţii care
reglementează „materia comercială” nu aduce cu nimic atingere existenţei dreptului comercial –
ca ramură de drept privat, parte integrantă a sistemului de drept românesc.
9
Chiar dacă Codul civil reprezintă dreptul comun pentru toate ramurile de drept privat,
totuşi, în materie comercială există o bogată legislaţie specială care reglementează regimul
juridic al comercianţilor, în principal Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, O.U.G. nr.
44/2008, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei etc., legislaţie care, adăugându-se
dispoziţiilor din Noul Cod civil constituie un argument hotărâtor în privinţa legitimităţii dreptului
comercial, al autonomiei acestuia.
SECTIUNEA 1.2.
TEORIA MONISTĂ PRIVIND DREPTUL PRIVAT ÎN ROMÂNIA6

Odata cu intrarea in vigoare noul Cod civil (NCC) prin Legea nr. 287/2009 privind Codul
civil, prin Legea sa de punere in aplicare nr. 71/2011, modificată prin OUG nr. 79/2011 pentru
reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
se consacră unificarea dreptului civil și a dreptului comercial în cadrul aceluiași cod, idee ce, de
altfel, datează cel puțin de pe vremea marelui comercialist Cesare Vivante 7.
Problema teoretică a autonomiei dreptului comercial (şi a dreptului societăţilor
comerciale) are importante aplicaţii practice şi a preocupat doctrina din secolul trecut şi până
astăzi, fiind strâns legată şi de concepţia unităţii dreptului privat. Teza unităţii dreptului privat
pleacă de la concepţia obiectivă asupra dreptului comercial şi a fost apărată de Vivante (1937)
în lucrarea „Un code unique des obligations”, care în susţinerea acestei teze afirmă
exemplificativ că: „Dacă o cambie este supusă aceloraşi reguli indiferent de semnatar, de ce să
nu fie la fel şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare?”. Aceeaşi tendinţă a fost urmată în
Elveţia, Anglia, Italia (Codul Civil din 1942), Olanda (1970 şi 1976), Québec.
În favoarea unităţii dreptului privat pledează următoarele argumente:
- Unitatea regulilor dreptului privat asigură protecţia necomercianţilor; prin recunoaşterea
caracterului autonom al dreptului comercial, necomercianţii ar fi nedreptăţiţi în relaţiile lor cu
comercianţii, deoarece li s-ar aplica legea comercială, care este o lege profesională, adoptată în
interesul unei categorii profesionale.
- Divizarea drept civil – drept comercial ar da naştere la dificultăţi de interpretare,
deoarece aceleiaşi instituţii juridice (de exemplu contractului de vânzare-cumpărare) i s-ar
aplica reguli diferite, impunându-se astfel instanţelor judecătoreşti să se pronunţe, într-o prima
fază, asupra caracterului civil sau comercial al litigiului.
6
Gh. Buta, Conceptia monista a Noului Cod civil, Conferinta Noul Cod civil, Craiova, octombrie 2011
7
Care deși inițial a fost cel mai mare dușman al acestei idei, mai târziu să devină promotor al acestei idei de unificare.
10
- Deoarece enumerarea faptelor de comerţ (art. 3 Cod comercial în prezent abrogat) nu
este limitativă, apare pericolul aplicării legii comerciale şi necomercianţilor pentru diverse
contracte nenumite sau pentru alte activităţi ale lor, care ar putea fi privite drept comerciale.
- Atât dreptul comercial, cât şi dreptul civil folosesc aceleaşi principii şi, mai ales,
aceleaşi noţiuni (contract, obligaţie, prescripţie etc.).
- Dacă regulile dreptului comercial sunt mai bune, atunci să fie aplicate şi
necomercianţilor.
- Regulile de bun simţ impun ca aceeaşi categorie de acte să fie supusă aceloraşi reguli.
Astfel dacă unei cambii i se aplică aceleaşi reguli, indiferent de cine o semnează – comerciant
sau necomerciant - de ce nu ar fi la fel şi în cazul unui contract de vânzare–cumpărare?
- În unele țări (Italia, Elveţia) s-a ajuns la o „comercializare” a dreptului civil,
simplificându-se astfel raporturile juridice.
- Recunoscându-se rolul uzanțelor (obiceiurilor) ca izvor de drept comercial se ajunge la
o delegare a atribuţiilor legislative comercianţilor, din a căror practică se nasc aceste uzanțe;
facem totuşi precizarea că uzanțele nu erau până la intrarea în vigoare a Noul Cod civil
recunoscute ca izvor decât excepţional, când părţile nu dispun altfel şi nu constituiau izvor
normativ de drept în dreptul nostru comercial 8
S-au adus însă şi o serie de argumente în favoarea autonomiei dreptului comercial
dintre care menţionăm:
- Aplicarea legii comerciale şi necomercianţilor este impusă de necesitatea ca raportul
juridic să fie reglementat unitar; totuşi, legea comercială se aplică numai raportului juridic dintre
comerciant şi necomerciant, nu şi statutului juridic al acestuia din urmă.
- Dificultăţile de interpretare nu sunt un argument hotărâtor, deoarece aceste dificultăţi
există şi în alte ramuri de drept (dreptul muncii, dreptul maritim).
- Dificultăţile privind determinarea sferei de aplicare a dreptului comercial se pot elimina
prin formularea limitativă a faptelor de comerţ. În acest sens sunt prevederile Codului comercial
Carol al II-lea din 1938, ce nu a intrat în vigoare, care prin art. 3 enumeră exemplificativ actele
de comerţ.
- Un statut juridic propriu este necesar pentru dreptul comercial, statut care îl impune ca
autonom, dat fiind evoluţia istorică, precum şi existenţa unor competenţe şi proceduri speciale
aplicabile dreptului comercial.
- Chiar dacă unele ţări nu au o autonomie legislativă, asta nu înseamnă că nu sunt reguli
şi principii specifice aplicabile numai raporturilor comerciale.
- Autonomia dreptului comercial e reclamată de anumite cerinţe specifice, ca: lipsa
formalismului, celeritatea relaţiilor comerciale, seriozitatea, punctualitatea etc.
8
În prezent, Noul Cod civil dispune în art. 1: „(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale
dreptului.
11
Noul Cod civil român și-a găsit sursa de inspirație din modelul italian (1942), cel
quebeçoise (1994), olandez (1838, 1992) sau elvețian (Codul elvețian al obligațiilor, 1881 și
1911) și astfel, pe lângă materia specifică dreptului civil tradițional, Noul Cod civil cuprinde și
dreptul comercial, în încercarea de a se asigura o abordare unitară și atotcuprinzătoare9, lucru
care însă s-a dovedit dificil de realizat efectiv în practică.
Astfel, au rămas o serie de reglementări speciale în afara Noul Cod civil, supuse
reglementării unor legi speciale, cum ar fi cele care privesc în primul rând societățile comerciale,
actorii cei mai importanți de pe scena dreptului comercial, societățile comerciale speciale cum ar
fi societățile de asigurări, instituțiile de credit – activitatea bancară în general, societățile de
servicii de intermediere financiară, societățile comerciale emitente de valori mobiliare – adică
titlurile de valoare și piața de capital, regiile autonome etc., reglementări privind Registrul
comerțului, insolvența [6], protecția consumatorilor ș.a.
Totodată, remarcăm că Noul Cod civil consacră anumite prevederi aplicabile numai
comercianților – deveniți din punct de vedere terminologic profesioniști -, astfel că anumite
instituții, ca fiducia, determinarea prețului între profesioniști, locațiunea spațiilor destinate
exercitării activității unui profesionist, contractul de cont curent încheiat între profesioniști,
răspunderea profesionistului pentru fapta sa, remunerarea intermediarului profesionist,
obligațiile depozitarului profesionist, creditorii profesioniștilor care își divid patrimoniul afectat
exercitării profesiunii, termene de prescripție speciale pentru profesioniști etc. Datorită acestor
acte normative ce rămân în afara Codului civil, considerăm că dreptul comercial nu dispare
odată cu unificarea dreptului privat, acesta întrucât comerțul în sine, ca activitate exercitată nu
dispare și nici comercianții, cei care exercită această activitate nu pot dispărea, chiar dacă acum
se numesc profesioniști 10
Așadar se păstrează multe importante instituții originale ale dreptului comercial, având în
vedere că trebuie să recunoaștem că dreptul comercial (devenit al profesioniștilor) este și va
rămâne ramura cea mai dinamică a dreptului privat. Totuși, actuala reglementare a îmbrățișat
teoria unității dreptului privat, prevăzând că la data de intrare în vigoare a Noul Cod civil se
abrogă Codul comercial, cu excepția unor dispoziții privind probele în materie comercială,
măsurile asigurătorii ș.a., care se vor abroga pe data intrării în vigoare a noului Cod de
procedură civilă, respectiv a dispozițiilor din Codul comercial referitoare la comerțul maritim și
navigație care vor rămâne în vigoare pană la data adoptării Codului maritim, dată probabilă,
9
Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate
de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.
10
Considerăm că noțiunea de profesionist implică însă o paletă mai largă de cuprindere a mai multor profesiuni, nu
numai aceea de fost comerciant, fiind incluși aici și liber-profesioniștii, pe lângă întreprinzător, operator economic,
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum prevede în mod expres Noului C.
civil art. 3.
12
care încă nu se cunoaște. Astfel, Noul Cod civil a preluat diverse prevederi din acte normative
ce s-au abrogat, unificând normele de drept comercial cu cele de drept civil. Menționăm că
reglementarea din dreptul nostru confirma înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil
autonomia dreptului comercial și a dreptului societăţilor comerciale, care fac parte din marea
familie a dreptului privat, împreună cu dreptul civil, iar în urma noilor reglementări din Noul Cod
civil se tinde la uniformizarea unor reglementari legate de persoane, obligaţii și contracte, dar
nu se includ prevederi speciale legate de organizarea, funcţionarea sau dispariţia societăţilor
comerciale sau a comercianţilor persoane fizice.
Notăm și faptul că, deși Noul Cod civil este adresat în primul rând relaţiilor care iau
naştere între persoane fizice, persoane juridice, pe temei de egalitate, în vederea satisfacerii
unor drepturi şi obligaţii în plan civil, el reprezintă în același timp și un pas înainte din punctul de
vedere al ordonării raporturilor între persoane fizice şi persoane juridice, reprezintă o
sistematizare a legislaţiei, o modificare a ei, operând o apropiere între principiile dreptului
continental de inspiraţie franceză, napoleoniană, cu principiile dreptului anglo-saxon, care este
un drept mai aplecat spre tranzacţie, spre mediere, spre afaceri, spre circulaţia bunurilor 11
În expunerea de motive la proiectul Noul Cod civil se afirma promovarea concepției
monistea Noul Cod civil , prin încorporarea totalității reglementărilor privitoare la persoane,
relații de familie și relații comerciale. Astfel, art. 2 din Noul Cod civil prevede obiectul și
conținutul acestuia, stipulând că acesta reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil incluzându-se aici, pe lângă persoane
fizice și juridice, și profesioniștii/comercianții și neprofesioniștii/necomercianți. Se menționează
totodată că acest cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun
pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, adică Noul Cod civil
constituie dreptul comun și pentru întreaga materie comercială la care se referă, deși noi
suntem de părere că ar trebui de fapt să se constituie ca drept comun pentru toate domeniile
comerciale, indiferent dacă nu sunt reglementate direct de Noul Cod civil, cum ar fi societățile
comerciale, insolvența, dreptul bancar, al transporturilor, cambial etc., întrucât art. 3 din Noul
Cod civil se referă la aplicarea generală a Noul Cod civil , în sensul că el se aplică şi raporturilor
dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
Această prevedere are menirea să abroge concepția concretizată de fostul art. 56 C.com.. care
supunea legii comerciale și actele de comerț unilaterale, adică dacă un act era comercial numai
pentru o parte, se aplica legea comercială și celeilalte părți 12
Totodată art. 3 prin alin. 2 introduce termenul nou de „profesionist”, cu un sens ceva mai
larg, ca fiind cei care exploatează o întreprindere. Iată că un termen este definit prin altul,
11
Noul Cod civil de la The Money Channel de luni, 3 octombrie 2011, la care a participat ministrul Cătălin Predoiu.
12
G. Buta, Noul Cod Civil și unitatea dreptului privat, în volumul Noul Cod Civil. Comentarii, Ed. a III-a, revăzută și
adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2011, pag. 65.
13
tehnică care nu este prea clarificatoare. În continuare nu se definește expres întreprinderea, ci
indirect alin. 3 al aceluiași articol se ocupă numai de exploatarea unei întreprinderi13, așadar de
desfășurarea unei activități, de cei care exercită cu regularitate o activitate de producție, comerț
sau prestări servicii, indiferent dacă se urmărește un scop lucrativ sau nu. Așadar, se instituie
un nou regim juridic în funcție de calitatea de profesionist și neprofesionist, depărtându-ne de la
sistemul obiectiv care reglementa regimul juridic la comerciantului în lumina Codului comercial
abrogat de intrarea în vigoare a Noul Cod civil și se adoptă criteriul bazat pe influența
germanică, având în vedere persoana, dreptul comercial fiind considerat de acum un drept al
profesioniștilor, orice operațiune a profesioniștilor fiind considerată operațiune comercială 14
Se precizează prin Legea nr. 71/2011 de punerea în aplicare a Noul Cod civil că
noţiunea de „profesionist” prevăzută la art. 3 din Noul Cod civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de
lege, la data intrării în vigoare a Noul Cod civil. Deși diverși doctrinari au făcut considerații pe
marginea acestei formulări în sensul că noțiunea de comerciant nu a dispărut și că se menține
în continuare [15], în paralel cu profesioniștii din care face parte (profesioniștii incluzând
comercianții), suntem de părere că legiuitorul a dorit să precizeze că termenul de profesionist
este menit să înlocuiască la data intrării în vigoare toți ceilalți termeni care se regăsesc în
diverse legi speciale dedicate acestora și exercitării activității lor, fiind de acum înlocuite cu
acest nou termen de profesionist. Deci termenii care au de acum relevanță în domeniul
comercial ar fi „profesionist” și „întreprindere”, renunțându-se la comerciant și fapte sau acte de
comerț, deci la sistemul obiectiv, în favoarea celui subiectiv.
Referitor la faptele sau actele de comerț, văzând şi Legea de aplicare a Noul Cod civil ,
se poate constata că, în mod expres, legiuitorul dispune în art. 8 alin. 2 că în toate actele
normative în vigoare expresiile „acte de comerţ” sau „fapte de comerţ” se înlocuiesc cu expresia
„activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, după caz”.
În același timp, în finalul OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare
intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil se mai precizează, pentru a se clarifica
aceste aspecte, că la data intrării in vigoare a Noul Cod civil sintagma „contract comercial” sau
„contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte
civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerț”, cu termenul „contracte”. Acesta precizare
este menită să vizeze aplicarea contractelor considerate apanajul exclusiv al comercianților și
neprofesioniștilor, fiind expres reglementate în Noul Cod civil contractul de comision, de
13
Exploatarea unei întreprinderi este definită în art. 3 din NCC drept exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
14
G. Florescu, Z. Bamberger, C. Florescu, Curs de dreptul societăților comerciale, Ed. Universul juridic, București, 2010,
pag. 13, 14
14
consignație, de expediție, de agenție, de intermediere, de antrepriză, de report, de furnizare, de
depozit hotelier, de cont curent, bancar curent și altele bancare, de asigurare ș.a. Totuși alte
contracte importante utilizate până acum de comercianți, precum contractul de leasing, de
factoring, de franciză nu au fost incluse în Noul Cod civil , fiind în continuare reglementate
distinct, prin legi speciale 15.
1.2.2. Extinderea regulilor speciale din dreptul comercial profesioniștilor

Referitor la reglementarea care exista în Codul comercial a regimului juridic aplicabil
operațiunilor juridice destinate comercianților (consacrate în art. 42-46) de care am menționat
mai sus, este cunoscut că se impuneau reguli speciale comerțului, derogatorii de la dreptul
comun, impuse de celeritatea tranzacțiilor, favorizarea circulației și protecția creditului, lipsa de
formalism, în general o mai mare libertate în încheierea actelor juridice. Pentru realizarea
acestui deziderat se impunea o respectare riguroasă a obligațiilor contractuale prin anumite
mijloace specifice, precum autonomia de voință și aparența mai largă, interdicția acordării
termenului de grație, curgerea de drept a dobânzilor și capitalizarea dobânzilor, solidaritatea
debitorilor etc.
De acum Noul cod civil sistematizează și integrează reglementări de drept comercial,
ceea ce implică preluarea acestor principii în Noul Cod civil spre a fi în continuare aplicabile
profesioniștilor comercianți și nu numai, fiind în anumite condiții aplicabile și altor profesioniști
sau mai mult, chiar neprofesioniștilor. Așadar, s-a ales metoda de extindere a aplicării regulilor
tuturor raporturilor de drept privat, indiferent de părțile acestui raport sau preluarea acestora de
Noul Cod civil pentru a fi aplicate numai profesioniștilor .
a). Regula solidarității debitorilor este prevăzută de art. 1446 din Noul Cod civil, fiind
prezumată între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, dacă
prin lege nu se prevede altfel. Regula este deci valabilă numai pentru profesioniști. În ceea ce
privește solidaritatea fideiusorilor (în dreptul comercial creditorul era protejat în mod special)
aceasta nu mai este valabilă, art. 2300 din Noul Cod civil dispunând că fideiusorul nu mai poate
invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune atunci când se obligă împreună cu debitorul
principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar.
b). Interdicția acordării termenului de grație din dreptul comercial este extinsă la
profesioniști, menținându-se regula conform căreia debitorul se află de drept în întârziere la
15
S. Angheni, op.cit. pag. 75 și urm; G. Buta, op.cit. 55 și urm.; S. Chirică, M. Mitan, Reglementarea instituțiilor
„profesionist”, „întreprindere” și „comerciant” în lumina noilor prevederi ale Codului Civil, în volumul II al Codului Civil
adnotat de experții caselor de avocatură de top din România, Ed. Colecția Lex Dex, Săptămâna financiară, pag. 113; G.
Piperea, Concepţia monistă a noului Cod civil între intenţie şi realitate, Revista romana de drept al afacerilor nr. 6/2011,
pag. 13 și urm.; G. Piperea, Despre noul Cod (civil) comercial, 22 iulie 2011; S. Cărpenaru, Comercianţii – profesioniştii
întreprinderii comerciale în lumina Noului Cod Civil; S. Cărpenaru, Dreptul comercial in condițiile noului Cod civil; I.
Turcu, Prohodul Dreptului Comercial Roman? 13 iulie 2011 ; I. Turcu, Noul Cod civil. Pe cine incomodează existenta
dreptului comercial? 14 septembrie 2011
15
scadența obligației de a plăti o sumă de bani care a fost asumată în exercițiul activității unei
întreprinderi, deoarece executarea la termen o obligației este o necesitate imperativă pentru
buna desfășurare a activității profesioniștilor (și nu numai), a cărei lipsă ar conduce la
dezorganizare.
c). Regula curgerii de drept a dobânzilor în materie comercială este extinsă de Noul Cod
civil în art. 1535 asupra tuturor raporturilor de drept privat pentru toate obligațiile bănești. Astfel,
dacă obligația bănească nu este achitată la termenul stabilit pentru scadență, creditorul are
dreptul la daune moratorii (daune pentru efectuarea cu întârziere a plății datorate) de la
scadență până în momentul plății sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege (dobânda legală), fără să
fie ținut să dovedească vreun prejudiciu. Referitor la corelația dintre daune-interese și dobânda
legală, menționăm că art. 1535 alin. 3 stipulează că dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai
mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese
pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
OG nr. 13/2011, care abrogă OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru
obligații bănești, prin art. 1 alin. 3 denumește această dobândă ca penalizatoare: dobânda
datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență
este denumita dobândă penalizatoare. Art. 2 din OG nr. 13/2011 precizează că în cazul în care,
potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi
remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului
acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea. Rata
dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte
procentuale și se precizează, ca excepție, că în raporturile juridice care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ rata dobânzii legale se diminuează cu 20%, cum
era reglementat și înainte prin OG nr. 9/2000.
Cu privire la anatocism, adică capitalizarea dobânzilor, Noul Cod civil reglementează
prin art. 1489 alin. 2 că se admite anatocismul la dobânzile scadente numai când legea sau
contractul, în limitele permise de lege ori când sunt cerute în instanță, când curg de la data
cererii de chemare în judecată. OG nr. 13/2011 prevede că dobânzile remuneratorii se pot
capitaliza și pot produce dobânzi. Se mai menționează că rata dobânzii legale remuneratorii se
stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata
dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii
Naționale a României.
d). În ceea ce privește prețul contractual, art. 1233 din Noul Cod civil prevede că dacă
profesioniștii nu sunt în măsură să stabilească prețul în contractele pe care le încheie, se
consideră că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv
pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un
preţ rezonabil. Nu se precizează ce semnifică un preț rezonabil, dar suntem de părere că se pot
16
păstra resursele doctrinare în materie, care specifică că se admit orice fel de probe pentru
raporturile dintre profesioniști în vederea determinării naturii obligației și a împrejurărilor de fapt,
pentru a facilita circulația mărfurilor și soluționarea rapidă a oricărui diferend.
e). Regulile speciale determinate înainte de Codul comercial privind determinarea locului
executării obligațiilor în cazul în care nu este precizat potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor, care se aplicau deci numai
comercianților, au fost extinse pentru toate raporturile de drept privat, fiind dezvoltate și
adaptate cerințelor economice actuale, aplicabile și valabile nu numai pentru profesioniști. Art.
1494 din Noul cod civil stabilește reguli clare în acest sens, adică trei locuri diferite unde
debitorul își poate executa obligațiile în funcție de clasificarea obligațiilor respective: obligaţiile
băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii
(principiul potabilității plății – pentru operativitate debitorul nu este nevoie să se deplaseze la
sediul creditorului ci se poate face plata operativ, prin bancă, poștă sau alte mijloace
electronice); obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care
bunul se afla la data încheierii contractului; iar celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau,
după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului (principiul cherabilității plății).
f). Formarea contractelor la distanță este reglementată de art. 1182-1200 din Noul cod
civil, fiind prevăzute reglementări speciale despre perfectarea contractului, momentul și locul
încheierii contractului, ofertă și acceptare. Discuția importantă care era reglementată diferit în
Codul comercial se face în legătură cu momentul încheierii contractului, în considerarea
acestuia fiind emise mai multe teorii: a emisiunii (declarării voinței), a transmisiunii (expedierii), a
recepțiunii (primirii acceptării), a informațiunii (cunoașterii acceptării). Codul comercial
reglementa teoria informațiunii, deși în practică se folosea adesea teoria recepțiunii sau primirii
acceptării. În Noul Cod civil se reglementează acum teoria recepțiunii, contractul încheindu-se
în momentul și locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de
ea din motive care nu îi sunt imputabile. Probabil legiuitorul a luat în considerare necesitatea
unei garanții mai mari privind certitudinea încheierii contractului, contractul considerându-se
încheiat în momentul primirii de către ofertant a răspunsului privind acceptarea ofertei, ceea ce
poate avea inconvenientul că socotește încheiat contractul chiar și în cazul în care ofertantul nu
a luat cunoștință de acest răspuns, deși de obicei primind acceptarea ofertantul în principiu ia
cunoștință de această acceptare16.
Ca o concluzie a tot ce am aratăt mai sus, putem spune că s-a apreciat că s-ar fi produs
deja o fuziune între dreptul comercial și cel civil, încorporându-se prevederile din comercial în
Noul Cod civil destinat raporturilor de drept privat. Una din ideile fundamentale ale Noului C.civil
16
A se vedea în acest sens S. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. a VI-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic,
București, 2007, pag. 410.
17
este unificarea dreptului privat, deoarece „instituţiile reformate sau cele noi au la bază principiul
fundamental al libertăţii de voinţă. Este un Cod al libertăţii, pentru că împlinește în sfera
dreptului ideea superioară a libertăţii. Libertatea de a contracta, libertatea de a testa, libertatea
de a întreprinde, de a dobândi sau a ceda, libertatea de a așeza familia pe o bază convenabilă
ambilor soţi. Este şi o lege a egalităţii, construită cu grija de a aşeza părţile pe aceeaşi treaptă
atunci când îşi exprimă voinţele şi acordă consimţământul. Este un Cod care invită la
întreprindere, facere, construcţie, cooperare, la tranzacţie, negociere şi conciliere.” 17
“Remarcăm că acest Noul C. civil este mai degrabă un cod care a absorbit comercialul,
deoarece regulile specifice materiei comerciale, a profesioniștilor în general, sunt preluate și
extinse pe alocuri tuturor raporturilor de drept privat. Considerăm că numai în timp, după
aplicarea acestui Noului C.civil de către practicieni, după elaborarea de comentarii, analize și
studii aprofundate ale specialiștilor și cercetătorilor în domeniu asupra regimului juridic a
noțiunilor și instituțiilor mai vechi și mai nou create se va putea determina compatibilitatea
reglementărilor Noului C.civil cu realitatea economico-socială existentă. Numai astfel se va
putea decanta viabilitatea, echitatea și echilibrul său și se va putea afirma dispariția sau nu a
dreptului comercial sau al profesioniștilor, cum ar putea fi denumit de acum (incluzând
bineînțeles de acum și celelalte categorii de profesioniști necomercianți)”18.
de acum, Noul C. civ. reprezintă dreptul comun pentru toate ramurile de drept privat,
existând în paralel o bogată legislaţie specială care reglementează regimul juridic al
comercianţilor, în principal Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, O.U.G. nr. 44/2008,
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, legea nr. 26/1990 privind Registrul comerțului ,
Legea nr. 99&2006 privind instituiile de credit etc, legislaţie care, alături de cea specială
dedicată profesioniștilor necomercianți, constituie un argument hotărâtor în privinţa legitimităţii
dreptului comercial sau al profesioniștilor, nu ca drept autonom, ci ca disciplină de studiu,
necesară formării viitorilor juriști, ce nu poate lipsi din programa de învățământ a oricărei
facultăți de drept.
SECŢIUNEA 1.3
IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

Intrarea în vigoare a Noului C. Civil a adus modificări importatnte și în domeniul
izvoarelor de drept, aspecte asupra cărora ne vom referi mai jos.
Din punct de vedere formal, principalele izvoare ale dreptului comercial sunt:
17
, Declarația Ministrului Justiției, Cătălin Predoiu la 1 octombrie 2011 , cu ocazia intrării în vigoare a Noului Cod Civil.
18
G. Buta, Noul Cod Civil și unitatea dreptului privat, în volumul Noul Cod Civil. Comentarii, Ed. a III-a, revăzută și
adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2011, pag. 65.
18
- Constituţia;
- Codul comercial;
- legile comerciale speciale;
- Noul Codul civil;
- alte legi civile;
- acte normative internaţionale.
Constituţia României
1.3.2. Constituţia19
Constituţia consfinţeşte, în art. 1-14, principiile generale după care funcţionează societatea
românească, principii care se regăsesc corespunzător şi în activitatea comercială, cum ar fi, spre
exemplu, principiul statului de drept (art. 1 alin. 3), principiul separaţiei şi echilibrul puterilor
legislativă, executivă şi judecătorească (art. 1 alin. 4), principiul legalităţii (art. 1 alin. 5) etc.
Mai mult, Constituţia cuprinde unele dispoziţii care au în vedere explicit activitatea
comercială. Astfel, în temeiul art. 135 alin. 1 din Constituţie, economia României este economie
de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă, iar în alin. alin. 2 lit. a se dispune că statul
trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
De asemenea, Constituţia cuprinde dispoziţii referitoare la dreptul de proprietate,
dispoziţii ce sunt incidente corespunzător şi în materie comercială.
Astfel, art. 44 din Constituţie prevede:
- dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi se stabilesc prin lege (alin. 1);
- proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale
la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică,
precum şi prin moştenire legală (alin. 2);
- nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (alin. 3);
19
Constituţia, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în
„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin
Referendumul naţional din 8 decembrie 1991. În urma revizuirii, Constituţia a fost republicată de Consiliul Legislativ, în
temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, în „Monitorul
Oficial al României”, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Legea de revizuire nr. 429/2003 a fost aprobată prin
Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în
„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22
octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului Referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de
revizuire a Constituţiei României.
19
- sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea
publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură
discriminatorie a titularilor (alin. 4);
- pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii (alin. 5);
- despăgubirile prevăzute la alin. 3 şi 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau,
în caz de divergenţă, prin justiţie (alin. 6);
- dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului (alin. 7);
- averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă
(alin. 8);
- bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate
numai în condiţiile legii (alin. 8).
La rândul lui, art. 136 din Legea fundamentală dispune:
- proprietatea este publică sau privată (alin. 1);
- proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale (alin. 2);
- bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţialul energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice
(alin. 3);
- bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date
în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. De
asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică (alin. 4);
- proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice (alin. 5).
1.3.3. Codul comercial

Codul comercial român20, care până de curând a reprezentat principalul izvor de drept
special al dreptului comercial, în prezent, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, acesta
a fost abrogat în mare parte. Cu toate acestea au rămas în vigoare dispoziții privind probele în
materie comercială și a sechestrului, dispoziții care vor fi abrogate odată cu intrarea în vigoare
a Noului Cod de procedură civilă. Această excepție este impusă pentru perioada de tranziție de
la vechile coduri, până la intrarea în vigoare a noilor coduri.
20
Codul comercial a fost adoptat prin Decretul-Lege nr. 1.233/1887 (publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I,
nr. 31 din 10 mai 1887).
20
În vechea reglementare, aspectele legate de probe, făcea obiectul de reglementare a
dreptului substanțial, respectiv a dreptului civil, având careglementare în Codul civil, și a
dreptului comercial, având ca reglementare Codul comercial, iar aspectele legate de
administrarea probelor era reglementată de Codul de procedură civilă. Noul Cod civil nu mai are
ca obiect de reglementare probele, acesta formând obiectul de reglementare a Noului Cod de
proc. Civ. Până la intrarea în vigoare a acestuia, se impune menținerea în vigoare a dispozițiilor
legale de drept substanțial care reglementează regimul juridic al probelor. Au fost menținute în
vigoare deasemenea, dispozițiile privind comerțul maritim și despre navigație, care vor fi
abrogate odată cu intrarea în vigoare a Codului maritim.
1.3.5. Legi comerciale speciale

Legile comerciale speciale reglementează diferite aspecte ale activităţii prosioniștilor
comerciali, ale întreprinderilor comerciale sau a obligațiilor care se nasc între aceșia.
Dintre cele mai importante legi comerciale speciale, exempli gratia, le evocăm pe
următoarele:
- Ordinanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 Ordonanta de urgenta nr. 44/2008
privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile
individuale si intreprinderile familiale21.
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;
Legea nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
- Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin;
- Legea nr. 59/1934 privind cecul;
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului22;
Cu titlu de exemplificare, enumerăm următoarele Ordonanţe ale Guvernului care
reglementează diferite aspecte ale activităţii profesioniștilor comerciali în special în domeniul
obligațiilor :
- Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei23;
- Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de
24
leasing ;
- Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor
comerciale25;
21
OUG nr.44/2008 a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008.
22
Legea nr. 26/1990 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990 şi
republicată în nr. 49 din 4 februarie 1998, conform art. IV din Legea nr. 12/1998 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 26/1990 privind registrul comerţului (publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998).
23
O.G. nr. 52/1997 a fost republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 180 din 14 mai 1998;
24
O.G. nr. 51/1997 a fost republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000.
25
O.G. nr. 106/1999 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 431 din 31 august 1999.
21
- OG. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatorie pentru obligațiil
bănești precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar, care a
abrogat OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti26;
- Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi
executarea contractelor la distanţă27 etc.
1.3.4. Noul Cod civil
Odată cu intrarea în vigoare a Noului C. Civil și abrogarea Codului comercial, acesta
devine principalul izvor de drept pentru raporturile de drept privat, pentru regimul juridic general
al profesioniștilor și raporturile juridice privind între/cu aceștia. Astfel Noul Cod civil cuprinde
reguli generale privind profesioniștii, întreprinderea, obligațiile dintre aceștia etc.
După cum am arătat în capitolul anterior, prin această inițiativă legislativă a avut loc o
comercializare a dreptului privat în general și a dreptului civil în special, fiind preluate și extinse
multe din regulile speciale comerciale, tuturor raporturilor civile sau participanților la acestea.
În ce măsură se va reuși în practică să fie menținută individualitatea și specificitatea
comercialului raportat la civil, rămâne o mare provocare pentru viitor.
1.3.6. Actele normative internaţionale

Prin act normativ internaţional sau, sintetic spus, prin convenţie internaţională, se
desemnează înţelegerea convenită de două sau mai multe state ori organizaţii internaţionale
pentru reglementarea unitară a unor probleme bi sau multilaterale, determinarea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor, precum şi stabilirea regulilor de conduită pe care acestea se obligă să le
respecte.
Convenţia internaţională constituie principalul izvor internaţional al comerţului
internaţional, dar în mod derivat şi pentru dreptul comerţului intern. Astfel, în temeiul art. 11 din
Constituţie, statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte (alin. 1), iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac
parte din dreptul intern. În fine, în temeiul art. 11 alin. 3 din Legea fundamentală, în cazul în care
un tratat, la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
Într-un sens mai larg, convenţia internaţională desemnează orice tratat sau acord
internaţional ce necesită ratificarea sau adeziunea statelor contractante. Astfel, potrivit art. 1 din
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire
sau formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la
nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii
juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un
instrument unic ori în două sau mai multe instrumente conexe.
26
O.G. nr. 13/2011 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Nr. 607, din 30 august 2011.
27
O.G. nr. 130/2000 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000.
22
Sub aspect terminologic, convenţia internaţională poate să primească diverse denumiri,
cum ar fi: acord, tratat, protocol, pact, gentlemen's agrement, modus vivendi, armistiţiu, proces-
verbal, aranjament, compromis, act final, memorandum etc.
Evident, convenţia internaţională, pentru a fi izvor al dreptului comercial, trebuie să
reglementeze raporturi juridice de comerţ.
Convenţiile internaţionale sunt susceptibile de clasificare după mai multe criterii, şi
anume:
- după numărul statelor semnatare, sunt convenţii internaţionale bilaterale şi convenţii
multilaterale. Sunt bilaterale convenţiile încheiate între două state suverane prin care se
reglementează diferite aspecte ale raporturilor dintre ele. În schimb, sunt multilaterale
convenţiile încheiate între mai multe state suverane prin care se reglementează diferite aspecte
ale raporturilor dintre ele. Unele dintre ele au vocaţie universală. În această categorie intră, spre
exemplu, Carta O.N.U şi Acordurile GATT. Altele prezintă o importanţă numai regională, cum ar
fi, spre exemplu, Tratatul de la Roma din anul 1957, Convenţia de la Stockholm din anul 1959
(prin care a fost consfinţită Asociaţia Europeană a Liberului Schimb-AELS), tratatul de la
Montevideo din anul 1981 (prin care a fost creată Asociaţia Latino-Americană de Integrare-
ALASI), Tratatul de la Jakarta din anul 1967 (prin care a fost creată Asociaţia Naţiunilor din Asia
de Sud-Est sau ASEAN) etc.;
- după natura normelor pe care le instituie, convenţiile internaţionale sunt convenţii prin
care sunt instituite norme de drept material uniforme şi convenţii prin care se instituie norme de
drept conflictual uniform. Din prima grupă fac parte, spre exemplu, Convenţia referitoare la
legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale (încheiată la Haga în
anul 1964), Convenţia O.N.U. asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
(încheiată la Viena în anul 1980, care a înlocuit cele două convenţii de la Haga din anul 1964),
Convenţia pentru arbitrajul comercial internaţional (încheiată la Geneva în anul 1961),
Convenţia privind reglementarea raporturilor ce decurg din contractul de expediţie privind
transportul de mărfuri pe Dunăre (încheiată la Budapesta în anul 1955), Convenţia privind
transportul de mărfuri pe calea ferată şi pe Dunăre (încheiată la Sofia în anul 1959). Din cea de
a doua grupă fac parte, spre exemplu, următoarele: Convenţia de la Geneva din anul 1930 prin
care se reglementează conflictele de legi în materie de cambie şi bilet la ordin, Convenţia de la
Geneva din anul 1931 privind reglementarea conflictului de legi în materie de cecuri, Convenţia
de la Haga din anul 1955 asupra legii aplicabile vânzărilor de bunuri mobile corporale
(vânzărilor internaţionale), Convenţia de la New-York din anul 1958 privind recunoaşterea şi
executarea sentinţelor arbitrale etc.
România participă la numeroase convenţii internaţionale din domeniul comerţului
(internaţional), dintre care, exempli gratia, le evocăm pe cele ce urmează:
23
- Convenţia vamală privind transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea
carnetelor TIR sau Convenţia TIR, încheiată la Geneva în anul 1975;
- Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la
New-York în anul 1958;
- Convenţia privind reglementarea diferendelor relative la investiţiile între state şi
persoane ale altor state, adoptată la Waschington în anul 1964;
- Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT);
- Fondul Monetar Internaţional, încheiat în anul 1972;
- Acordul privind procedurile în materie de autorizaţie de import, încheiată la Geneva la
data de 12 aprilie 1979;
- Acordul de asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele
membre, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993. Acest acord reprezintă
cadrul juridic general al derulării operaţiunilor de comerţ internaţional, în perspectiva integrării
României în Uniunea Europeană;
- Acordul între România şi statele membre AELS, semnat la 10 decembrie 1992 la
Geneva. În baza acestui acord, România a încheiat acorduri bilaterale cu Austria, Confederaţia
Elveţiană, Finlanda, Irlanda, Norvegia şi Suedia.
Uzanţele comerciale
Uzanțele , ca specie particulară a cutumei erau un izvor de drept specific dreptului
comercial. Prin art.1 alin.1 C. Civil, sunt izvoare de dreptului civil legea, uzanțele și principiile
generale ale dreptului.
În sens larg, conceptul de uzanţe comerciale sau obiceiul juridic cuprinde întreaga gamă
de acte sau fapte care se exprimă pe tărâm contractual cu ocazia negocierilor în vederea
încheierii unui contract sau chiar independent de orice activitate contractuală şi, uneori, chiar
împotriva unor dispoziţii legale.
În sens restrâns, uzanţele comerciale reprezintă o serie de reguli stabilite în practica
comercială la nivel naţional sau internaţional.
Regulile UNCITRAL sunt un exemplu în acest sens.
Potrivit art. 1 alin. 6 din Noul Cod civil , prin uzanțe se înțelege cutuma și uzurile
profesionale. Comercianții fiind o categorie de profesioniști, uzanțele din domeniul de activitate
a acestora este recunoscut în mod expres ca izvor de lege.
În doctrina din domeniu se face distincţie între mai multe categorii de uzanţe comerciale.
În raport cu sfera lor de incidenţă, uzanţele se divid în următoarele categorii:
- uzanţe locale, caracterizate prin faptul că sunt stabilite pe baza unui criteriu geografic
sau, altfel spus, aplicarea lor este limitată la o anumită piaţă comercială sau localitate ori
regiune;
24
- uzanţe speciale, care au în vedere, de regulă, obiectul contractului, cum ar fi, spre
exemplu, uzanţele statornicite în domeniul comerţului cu cafea, cu cereale sau cu zahăr etc.;
- uzanţe generale, care au ca obiect comerţul în general. Spre exemplu, uzanţe privind
calitatea mărfii sau cele privind concurenţa loială etc.
În funcţie de forţa lor juridică se face distincţie între următoarele categorii de uzanţe:
- uzanţe normative, care îşi trag forţa juridică dintr-o jurisprudenţă bine conturată, ce le
conferă autoritate proprie, dobândind astfel o autoritate similară normelor de drept. La aceste
uzanţe chiar legea face, uneori, trimitere. Uzanţele normative au ca izvor, la rândul lor, uzanţele
convenţionale. Convertirea în timp a uzanţelor convenţionale în uzanţe normative s-a realizat ca
urmare a aplicării lor repetate, într-un timp îndelungat de către instanţele judecătoreşti. Practic,
astfel, s-a operat o trecere de la o stare de fapt la o stare de drept;
- uzanţele convenţionale, derivă din voinţa părţilor contractante, care, în temeiul
principiului autonomiei de voinţă, pot stabili de comun acord conţinutul contractului. Preluarea
diferitelor soluţii stabilite pe cale convenţională şi de alţi parteneri contractuali, precum şi
respectarea acestora în practica comercială a avut drept consecinţă apariţia unor contracte tip,
în care au fost încorporate uzanţele comerciale dintr -un anumit domeniu. Uzanţele
convenţionale prezintă două mari inconveniente, adică incertitudine şi imprecizie. Aceste
inconveniente pot fi însă înlăturate prin certificarea existenţei lor şi a conţinutului lor dată de
camerele de comerţ, la cererea organului jurisdicţional sau a părţii interesate.
Uzanţele comerciale, în esenţa lor, sunt uzanţe profesionale, deoarece formarea lor se
realizează cu participarea subiecţilor de drept implicaţi în înfăptuirea comerţului.
In urma abrogării codului comercial, in Noul cod civil uzanțele sunt reglementate in mos
expres ca izvoare de drept. Astfel potrivit art. 1 din Noul Cod civil sunt izvoare ale dreptului civil
legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. În cazurile neprevăzute de lege se aplică
uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu
există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. În materiile reglementate prin lege,
uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea. Numai
uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
Potrivit art. 1 alin. 5 din Noului C. Civil, partea interesată trebuie să facă dovada
existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile
sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară. În sensul
Noului Cod civil, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale. Conflictul între
o uzanţă convenţională şi o lege dispozitivă (supletivă) se rezolvă la fel ca şi conflictul dintre o
uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă stipulată de o lege supletivă.
Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă se rezolvă în sensul că are
prioritate legea imperativă, soluţia înscriindu-se în cerinţele art.1166 C. civil, conform cărora
numai convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Altfel spus, dacă o
25
uzanţă convenţională, care, de fapt, este o clauză contractuală, contravine dispoziţiilor legale
imperative, va fi înlăturată.
Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă se rezolvă diferit, după cum
uzanţa normativă este prevăzută de o lege dispozitivă sau de o lege imperativă, astfel:
- în prima ipoteză, are prioritate în aplicare legea este specială şi uzanţa normativă dacă
legea este civilă. În această din urmă situaţie, prioritatea uzanţei comerciale normative este
determinată de caracterul special al materiei profesioniștilor în raport cu cea civilă;
- în a doua ipoteză, conflictul se va soluţiona respectându-se următoarele reguli: Legea
comercială dispozitivă are prioritate în aplicare în raport cu uzanţa comercială prevăzută de o
lege comercială dispozitivă, datorită principiului superiorităţii legii; Dimpotrivă, dacă conflictul se
iveşte între o uzanţă comercială prevăzută de o lege comercială imperativă, are prioritate în
aplicare uzanţa comercială, indiferent că legea civilă este dispozitivă sau imperativă, deoarece
materia comercială este o materie specială în raport cu materia civilă (specialia lex generalibus
derogat).
Considerăm că este îndreptățit să folosim în continuare noțiunea de uzanțe comerciale-
ca izvor de drept deoarece acestea, de foarte multe ori sunt preluate din raporturile
internaționale, din paractica unor organisme internaționale sau a unor state, care îmbrățisează
teoria dreptului comercial, ca drept autonom.
1.3.7. Analogia
O altă noutate adusă de Noul Cod civil în materia izvoarelor de drept constă în faptul că
potrivit art. 1 alin.2 din Noul cod civil, analogia este recunoscută ca izvor de drept.
Într-adevăr, analogia legii înseamnă extensia aplicării unei norme juridice speciale,
prevăzută pentru o anumită ipoteză specială, şi la alte situaţii asemănătoare, dar
nereglementate de lege.
Sub imperiul vechiului Cod civil, în principiu analogia legii era inadmisibilă ca izvor de
drept, deoarece normele juridice speciale erau și sunt considerate de strictă interpretare,
conform regulilor specialia generalibus derogant şi generalibus lex specialibus non derogat.
Potrivit însă art. 1 alin. 2 din Noul cod civil: “ În cazurile neprevăzute de lege se aplică
uzanțele, iar în lipsa acestora dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu
există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.
Practica judiciară sau precedentul judiciar
În sistemul de drept românesc, precedentul judecătoresc nu este izvor de drept.
Practica judiciară sau jurisprudenţa este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de către instanţele judecătoreşti în soluţionarea litigiilor civile, penale, administrative,
speciale sau de altă natură.
Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete deduse
judecăţii instanţei competente.
26
În asemenea situaţii, judecătorul are la dispoziţie mijloace de interpretare şi poate apela
la analogia dreptului, la principiile generale și la uzanțe.
Această situaţie este fundamentată şi pe principiul separaţiei puterilor în stat, dar şi pe
cel al legalităţii. După cum este cunoscut, statul de drept presupune, printre altele, ca activitatea
de elaborare a legilor să fie realizată de autoritatea legislativă (Parlamentul), iar justiţia de către
autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti). De fapt, atât Codul de procedură civilă (art.
304 pct. 4 şi art. 330 alin. 1 pct. 1), cât şi Codul de procedură penală (art. 3859 alin. 1 pct. 19)
prevăd, printre motivele de recurs împotriva hotărârilor judecătoreşti, şi depăşirea de către
instanţele judecătoreşti a puterii judecătoreşti (excesul de putere), adică intruziunea acestora în
atribuţiile constituţionale ale autorităţii legislative sau executive.
În legătură cu calitatea de izvor de drept a jurisprudenţei, caracter particular prezintă
deciziile Curţii Supreme de Justiţie, în soluţionarea recursurilor în interesul legii.
Faţă de prevederile art. 124 alin. 3 din Constituţie, conform cărora judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii, apreciem că jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie,
formată în soluţionarea recursurilor în interesul legii, nu este izvor de drept. Chiar dacă aceste
decizii nu sunt date în cauze concrete şi au ca scop interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe
întreg teritoriul României. În realitate, izvorul de drept rămâne norma juridică a cărei corectă şi
unitară aplicare o asigură şi pe care, în ultimă instanţă, această jurisprudenţă se întemeiază28.
Jurisprudenţa şi preocuparea, aproape frenetică, pentru realizarea unificării practicii
judiciare, privită, frecvent, şi uneori unilateral, ca un panaceu, ca o soluţie pentru eliminarea,
dacă nu a tuturor, a multora dintre neajunsurile, reale, şi reproşurile aduse justiţiei de factori
interni şi externi. Începând cu publicarea hotărârilor judecătoreşti, integral sau în extras, pe
diverse site-uri sau în reviste şi culegeri, şi continuând cu înmulţirea recursurilor în interesul legii
şi cu căutarea şi implementarea de noi mecanisme, legislative sau regulamentare, toate se
aşează sub imperativul, atât de actual încât a devenit chiar „o modă”, al unificării jurisprudenţei.
În literatura juridică, într-o accepţiune generală, jurisprudenţa este definită ca fiind
totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de judecată în înfăptuirea
actului de justiţie, dar această accepţiune nu este deloc utilă în demersul unificator şi, de aceea,
trebuie să se recurgă la un înţeles mai restrâns, potrivit căruia jurisprudenţa reprezintă felul în
care un litigiu este judecat în mod obişnuit de către o instanţă, respectiv soluţiile date de
instanţele de judecată în cazuri similare judecate anterior, caz în care noţiunea de practică
judiciară se poate identifica, total sau parţial, cu aceea de precedent judiciar. Aceasta întrucât
nu se poate examina existenţa unei jurisprudenţe unitare în sens general, ci numai din
perspectiva unei practici judiciare concrete, cu privire la aceiaşi problemă de drept supusă
28
Pentru o opinie contrară, a se vedea: I.Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1996, vol.1, p. 37; V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Teoria Generală, Editura Naţional,
Bucureşti, 1996, p.167.
27
soluţionării instanţelor judecătoreşti. Practica judiciară devine unitară numai atunci când soluţiile
instanţelor de judecată sunt identice în cazurile similare deduse judecăţii.
Aşa cum s-a pronunţat, în mod repetat, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului,
divergenţele de jurisprudenţă nu sunt, prin simpla apariţie şi prin ele însele, o carenţă
fundamentală şi de neînlăturat a unui sistem judiciar, ci reprezintă, prin natura lor, consecinţa
inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate
asupra circumscripţiilor teritoriale. Dar, divergenţele profunde de jurisprudenţă, persistente în
timp şi care privesc domenii ce prezintă un înalt grad de interes social, sunt de natură să
producă o stare de incertitudine permanentă şi să diminueze încrederea publicului în sistemul
judiciar, care este una dintre componentele esenţiale ale statului de drept. Şi acesta cu atât mai
mult atunci când jurisdicţia supremă, chemată să regleze aceste contradicţii de practică
judiciară, dovedeşte neputinţă în realizarea rolului ce îi revine.
Potrivit art. 126 alin.(3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit
competenţei sale, iar conform art. 330 7 alin. (3) şi (4) din C. pr. civ. şi art. 4145 alin. (3) şi (4) C.
pr. pen., deciziile pronunţate în recursurile în interesul legii se publică în Monitorul Oficial,
dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorie pentru instanţe de la data
publicării. Este de discutat în ce măsură instanţa supremă, prin modul în care este organizată şi
funcţionează, precum şi prin competenţa stabilită – atât de către codurile de procedură şi alte
legi în vigoare, cât şi de către noile coduri, adoptate dar neaplicate încă – este aptă în prezent
să îndeplinească, la nivelul aşteptărilor, această atribuţie constituţională şi în ce măsură şi cum
celelalte instanţe pot şi trebuie să participe la aceasta.
De asemenea, că unul dintre elementele cele mai importante – dacă nu cel mai
important –, generatoare de practică judiciară neunitară îl constituie – acum, ca şi în ultimii 20
de ani – instabilitatea şi incoerenţa legislativă, modificările la intervale de timp foarte scurte ale
unor legi, necorelarea actelor normative şi a instituţiilor de drept fundamentale, adoptarea unor
reglementări conjuncturale, precum şi elaborarea şi adoptarea de acte normative incomplete şi
chiar contradictorii. În legătură cu acest aspect, ar trebui să ne amintim observaţia profesorului
Matei B. Cantacuzino că „Jurisprudenţa, adică aplicarea legilor, nu e decât o experienţă: ea
poate demonstra defectele unei norme legale precise, dar n-o poate înlocui când există, prin
alta mai bună, căci mai presus de interesele speciale există interesul general, ca legile să fie
respectate şi aplicate în mod uniform pentru toţi”.
Aici ar fi de menţionat că practica judiciară se deosebeşte şi nu trebuie asociată cu
practica jurisdicţională, respectiv că soluţiile pronunţate de unele autorităţi ale puterii executive
în exercitarea unor atribuţii jurisdicţionale (soluţii supuse controlului puterii judecătoreşti prin
procedura contenciosului administrativ).
28
De asemenea, nu trebuie, în niciun caz, ignorată existenţa unei jurisprudenţe
constituţionale, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale, este de subliniat că, potrivit art.
147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt publicate în Monitorul
Oficial şi, de la data publicării, ele sunt general obligatorii şi se aplică doar pentru viitor, ceea ce
face să se regăsească toate elementele caracteristice unei norme generale şi imperative, de
unde se poate trage concluzia că jurisprudenţa Curţii Constituţionale – spre deosebire de
jurisprudenţa instanţelor, dar asemănător deciziilor pronunţate de către Secţiile Unite ale Înaltei
Curţii de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii – constituie izvor de
drept, deciziile pronunţate făcând corp comun cu Constituţia pe care Curtea o interpretează.
Prin art. 11 alin. (2) din Constituţie, România a adoptat sistemul monist privind raporturile
dintre dreptul internaţional convenţional şi dreptul intern, tratatele internaţionale fiind integrate în
ordinea juridică naţională şi devenind izvoare ale dreptului intern, iar art. 148 alin. (2) şi (3) din
Constituţie consacră aplicarea directă în dreptul intern român a dreptului Uniunii Europene.
Interpretând aceste texte, atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi Curtea Constituţională
au recunoscut aplicabilitatea directă în dreptul român, deci caracterul de izvoare de drept, atât
pentru jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi pentru jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene.
Am schiţat doar câteva dintre coordonatele spaţiului juridic românesc şi european în
care are loc efortul – inconstant, necoordonat, necorelat şi uneori chiar contradictoriu – de
unificare a practicii judiciare şi care vizează, sau ar trebui să vizeze, printre altele,
perfecţionarea cadrului legislativ şi organizatoric, stabilirea clară a actorilor şi a atribuţiilor
fiecăruia (în prezent fiind, de exemplu, extrem de controversată implicarea Consiliului Superior
al Magistraturii, prin Comisia pentru unificarea practicii judiciare), asigurarea unor mecanisme
funcţionale şi eficiente (extrem de importantă fiind stabilirea clară a competenţelor, inclusiv a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca instanţă exclusivă de casaţie) ş.a.
Dar, şi aceste demersuri trebuie făcute, credem, cu tact şi cu măsură, încercându-se o
conciliere înţeleaptă între, pe de o parte, imperativul, real, al unificării jurisprudenţei, iar pe de
alta, principiul fundamental al independenţei judecătorului şi supunerii lui numai legii. Aceasta
pentru a nu cădea în extrema osificării, îngheţării jurisprudenţei la un moment dat şi a lipsirii ei
de caracterul creator şi dinamic – ce a făcut din ea motorul perfecţionărilor legislative – cu
consecinţa transformării judecătorului într-un „aplicant” comod şi temător al legii şi al unei
practici judiciare încremenită şi devenită o frână în faţa progresului juridic.
1.3.8. Teoriile juridice sau doctrina

Teoriile juridice cuprind ansambluri ale analizelor, investigaţiilor, interpretărilor
sistematice, metodice pe care specialiştii în drept le dau fenomenului juridic şi care alcătuiesc
29
ştiinţele juridice, a căror influenţă este indiscutabilă atât în privinţa explicării ştiinţifice, neoficiale
a actului normativ, cât şi în opera de legiferare, în procesul de creare a dreptului, cât şi în
activitatea practică de aplicare a dreptului29.
În sistemul de drept românesc, teoriei juridice nu-i este recunoscut statutul de izvor de
drept, ceea ce nu estompează cu nimic rolul ei, uneori indispensabil, în procesul legislativ şi în
cel de aplicare a dreptului.
Acest fapt este deosebit de relevant în prezent, prin adoptarea noilor coduri, la
elaborarea cărora un rol deosebit de important l-au avut opiniile doctrinare privind neajunsurile
sau dificultățile de interpretare, în aplicarea vechilor coduri sau lacunele acestora.
SECTIUNEA 1.4
PROBLEME DE REZOLVAT
1. Evoluţia istorică a dreptului comercial. Principalele etape.
2. Activitatea desfăşurată de profesioniştii comercianţi. Comparaţie între legislaţia prezentă

şi C. comercial în acest domeniu.
3. Izvor de inspiraţie pentru noutăţile aduse în dreptul comercial. Drept comparat.
4. Izvoarele dreptului comercial. Noutăţi în acest domeniu
29
A se vedea: R.I. Motica şi Gh.Mihai, Op.cit., p. 141.
30
CAPITOLUL II
PROFESIONIȘTII COMERCIANŢI
SECȚIUNEA 2.1
NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERCIANT

În temeiul art. 7 C.com., comercianţii erau definiți ca fiind aceia care fac fapte de comerţ
având comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale.
Prin abrogarea Codului comercial, a fost abrogată definiția dată comerciantului și
criteriilor care îl distingeau de alte categorii de profesioniști.
În acest context, se ridică problema individualizării comerciantului din carul tuturor
profesioniștilor și definirea acestuia.
Potrivit opiniei formulate de prof. Univ. Dr. Cărpenaru D. Stanciu, “potrivit art. 3 alin. (2)
din Noul C.civ. persoana care exploatează o întreprindere are calitatea de profesionist. Avand
în vedere ca o întreprindere poate fi o întreprindere comercială sau întreprindere civilă,
inseamnă ca profesionistul care exploatează o întreprindere comercială are calitatea de
comerciant30.
Legea de punere în aplicare a Codului civil prevede că noțiunea de profesionist include
noțiunea de comerciant, întreprinzator, agent economic etc. Prin urmare, se consideră că în
prezent, are calitatea de comerciant orice persoană, fizică sau juridic[, care exploateaz[ o
]ntreprindere comercială.
Persoanele fizice pot desfășura activități economice în formele prevazute de O.U.G. nr.
44/2008, și anume: individual și independent, ca persoane fizice autorizate, ca titular al unei
întreprinderi individuale sau ca membru al unei întreprinderi familiale. În toate cazurile,
exploatând o întreprindere comercială, persoana fizică în cauză, are calitatea de comerciant.
Persoanele juridice care exploatează o intreprindere comercială au și ele calitatea de
comerciant, personae juridice care se constituie şi functiunează potrivit legilor speciale
(societatile comerciale, regiile autonome, societatile cooperative, organizatiile cooperatiste etc.).
30
Stanciu D. Cărpenaru Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil, www.juridice.ro;
31
Prin Lega de aplicare a Noului Cod civil sunt menţionate categoriile de comercianţi,
înlocuindu-se expresia „acte de comerţ” cu „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de
servicii, după caz” , iar art. 1 din Legea nr. 26/1990 consideram ca nu conţine o definiţie a
comerciantului, ci eventual categoriile de comercianţi.
Faptul că legea nr. 71/2011 de aplicare a Noului Cod civil s-a înlocuit sintagma „acte de
comerţ” cu expresia „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii”, nu schimbă cu nimic
ideea pe care am exprimat-o în sensul că, din punct de vedere conceptual, textul de lege nu
lămureşte prin ce se diferenţiează comerciantul de alte categorii de profesionişti.
2.1.2. Despre comerciant

Expresia din art. 1 a Legii nr. 26/1990, „în înţelesul prezentei legi” sunt comercianţi,
semnifică obligaţiile pe care le au persoanele respective potrivit reglementărilor privind
Registrul Comerţului, ca registru public, în care sunt înmatriculate persoanele fizice autorizate
să desfăşoare activităţi economice, întreprinderile individuale sau familiale, societăţile
comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes
economic, grupurile europene de interes economic şi organizaţiile cooperatiste.
Dar, potrivit Noului Cod civil, toate aceste persoane sunt considerate „profesionişti”,
deoarece exploatează o întreprindere . Dispoziţia din Codul civil este completată prin Legea nr.
71/2011, art. 6 alin. (1) care prevede că noţiunea de „profesionist” include „noţiunile de
comerciant, întreprinzător…”
Şi, din acest punct de vedere, cadrul legislativ actual nu stabileşte, diferenţa
specifică respectiv activităţile de „comerţ” care, în mod firesc, ar trebui să-l particularizeze,
să-l individualizeze pe comerciant şi să-l deosebească de ceilalţi „profesionişti”, mai cu seamă
că activităţile de producţie, comerţ sau prestări de servicii pot fi realizate, în egală măsură, atât
de către comercianţi, cât şi de alte categorii de profesionişti.
În altă ordine de idei, reglementarea în mod expres a faptelor de comerţ avea
semnificaţii şi în determinarea regimului juridic aplicabil operaţiunii juridice respective, ştiut fiind
că, în general, comerţul având anumite particularităţi care impun reguli speciale, derogatorii de
la dreptul comun (solidaritatea debitorilor, curgerea de drept a dobânzilor, admisibilitatea
anumitor probe specifice), reguli consacrate de Codul comercial în art. 42-46.
Totodată, determinarea naturii juridice a faptelor de comerţ era importantă şi în privinţa
stabilirii competenţei de soluţionare a litigiilor – instanţa civilă sau cea comercială care, potrivit
reglementărilor Noului Cod de procedură civilă, nu mai prezintă relevanţă.
Potrivit opiniei formulate de prof. univ. dr. Smaranda Angheni, în prezent, prin unificarea
dreptului privat şi prin includerea în Codul civil a dispoziţiilor din Codul comercial, acestea sunt
aplicabile, în anumite condiţii, şi altor profesionişti şi chiar neprofesionişti.
Sintetizând ideile exprimate rezultă următoarele:
32
- comerciantul nu mai este definit potrivit activităţii pe care o desfăşoară, ci
eventual, potrivit criteriului formal, procedural, respectiv obţinerea autorizaţiilor prevăzute de
lege şi înmatricularea în Registrul Comerţului, fie că este vorba despre o persoană fizică-
comerciant care-şi organizează activitatea sub forma persoanei fizice autorizate, întreprinderii
individuale sau a întreprinderii familiale (conform O.U.G. nr. 44/2008), privind desfăşurarea
activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale, fie că sunt societăţi comerciale (Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).
De altfel, potrivit concepţiei subiective privind determinarea comercialităţii unui raport
juridic, concepţie care este proprie legislaţiei germane (art. 343 HGB) comercialitatea raportului
juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului participant. Dacă raportul juridic se
concretizează în acte sau fapte juridice făcute de o persoană care este comerciant, raportul
juridic respectiv este calificat ca fiind un raport comercial. Calitatea de comerciant o au toate
persoanele care exercită permanent o activitate comercială, cu titlu de profesie, sau care au
numele ori firma înmatriculată în registrul comerţului.
În privinţa societăţilor comerciale, acestea sunt calificate astfel, deci sunt comercianţi
potrivit criteriului formal, care este considerat un criteriu modern, respectiv dacă societatea se
constituie într-una din formele de societăţi comerciale prevăzute de lege.
- activităţile de producţie, comerţ sau prestări de servicii pot fi exercitate atât de
comercianţi, cât şi de alţi profesionişti, adică de persoanele care exploatează o întreprindere.
Această concluzie rezultă comparând art. 3 alin. (3) din Noul Cod civil cu art. 6 alin. (2) din
Proiectul Legii de aplicare a Noului Cod civil.
Astfel, în art. 3 alin. (2) şi (3) legiuitorul prevede: „Profesionistul este cel care
exploatează o întreprindere” şi „constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică,
de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, imdiferent dacă are sau nu
ca scop obţinerea de profit”, texte de lege care se completează cu art. 6 alin. (2) din Legea de
aplicare în care se dispune: „În toate actele normative în vigoare, expresiile „acte de comerţ sau
fapte de comerţ” se înlocuiesc cu expresia „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de
servicii” după caz.
- în condiţiile actualului cadru legislativ, „materia comercială”, care formează
substanţa dreptului comercial, ar putea fi redefinită în sensul cuprinderii activităţilor de
producţie, comerţ sau prestări de servicii , la care se pot adăuga activităţile privind
executarea de lucrări, activităţi concretizate în contracte: vânzare-cumpărare, furnizare, report,
antrepriză, societate, transport, mandat, agenţie, intermediere, depozit, asigurare, cont curent,
contul bancar curent şi alte contracte bancare etc. în scopul obţinerii unui profit, activităţi
desfăşurate în principal, de acea categorie de profesionişti numiţi comercianţi.
33
- activităţile, operaţiunile desfăşurate de comercianţi sunt reglementate, în principal,
de Noul Cod civil, iar regimul juridic al comercianţilor este reglementat de legislaţia specială, în
principal de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale şi de Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Întorcându-se la instituția profesionistului, deoarece nu este definită în mod clar, se
apreciaza că poate fi completată explicitarea acestei noțiuni cu prevederile art. 6 din Legea de
aplicare a Noului Cod civil , care precizează că referirile la comercianți din actele care au rămas
în vigoare după 1 octombrie 2011 sunt considerate a fi făcute la persoanele fizice sau juridice
supuse înregistrării în Registrul comerțului, completate cu câteva excepții de legi speciale care
folosesc termenul de comerciant, enumerate în alineatul următor al art. 6 [17]. Deci mai nou
criteriul formal [18] este cel care predomină în definirea profesionistului (comerciant), acesta
fiind cel care se înregistrează la Registrul comerțului.
Am putea concluziona că termenul de comerciant nu este automat înlocuit prin cel de
profesionist, acestuia fiindu-i necesare condiții suplimentare pentru a fi echivalentul
comerciantului, care nu este nicăieri expres abrogat ca noțiune. Acestea cerințe, valabile și
pentru ca o persoană să devină profesionist comerciant, ar fi: (i) exercitarea de activități de
producție, comerț sau prestări servicii în mod sistematic, efectiv, continuu și regulat, cu titlul de
profesiune, (ii) supunerea la înregistrarea în Registrul comerțului – deci nu supunerea la
înregistrări, înscrieri sau autorizări în alte registre publice valabile pentru ceilalți profesioniști sau
liber-profesioniști și (iii) deținerea unui patrimoniu de afectațiune, astfel cum el este definit deja
în OUG nr. 44/2008 cât și în cuprinsul Noului Cod civil31.
Se poate atunci afirma că de fapt profesioniștii sunt o specie mai largă, care cuprinde și
comerciantul, deoarece profesioniștii sunt cei care exercită activități economice în mod
independent (cei supuși reglementărilor OUG nr. 44/2008 și liber-profesioniștii care exercită
profesii reglementate sau liberale), persoane juridice de drept privat (unde sunt incluse
societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile
de interes economic, societățile cooperative, organizațiile cooperatiste, societățile europene,
societățile cooperative europene și grupurile europene de interes economic cu sediul principal
în România, alte societăți cu personalitate juridică), instituțiile publice precum și organizații non-
guvernamentale și alte entități fără personalitate juridică .Potrivit art. 3 din Noul Cod civil
profesioniștii sunt cei desfășoară sistematic o activitate organizată ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii (acele activităţi de
producţie, comerţ sau prestări de servicii) indiferent dacă în scop lucrativ sau nu, adică
31
S. Chirică, M. Mitan, Reglementarea instituțiilor „profesionist”, „întreprindere” și „comerciant” în lumina noilor prevederi
ale Codului Civil, în volumul II al Codului Civil adnotat de experții caselor de avocatură de top din România, Ed. Colecția
Lex Dex, Săptămâna financiară, pag. 113
34
indiferent dacă obține sau nu profit. Profesioniștii pot desfășura și o activitate non-profit, pe
când, în principal comerciantul desfășoară o activitate care are drept scop obținerea de profit,
deoarece actele sale privesc în genere o activitate economică generatoare de profit, producerea
și circulația mărfurilor, exercitarea lucrărilor sau prestarea de servicii, deci adăugarea de
valoare. Din interpretarea articolelor Noului Cod civil menționate mai sus ar rezulta că fostul
comerciant este de acum cel care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, însuși Noul cod
civil făcând aceste categorisiri, precum reiese și din alte acte normative (de exemplu OG nr.
13/2011 ).
Conchidem astfel că profesionistul, în lumina Noului Cod civil, nu poate înlocui complet
comerciantul, deoarece acesta rămâne o specie aparte , precum am arătat mai sus. În acest
sens este și art. 8 alin. 1 din Legea de punere in aplicare, care menționează că noțiune de
profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și alte
persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste
noțiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoarea Noului Cod civil. Aceasta nu înseamnă
că aceste categorii nu mai există, ci doar că referirea la ele se va face de acum prin noul termen
de profesionist, care le include pe toate, ceea ce suntem însă de părere că poate câteodată
crea confuzii și neclarități și va fi nevoie în continuare de precizarea categoriei de profesionist
respectiv, pentru a se înțelege corect referirea respectivă și a se realiza diferențierea specifică
pentru a deosebi categoriile de profesioniști între ele, deoarece nu orice profesionist este
comerciant deși orice comerciant va fi de acum denumit profesionist 32
Având în vedere că există profesionist și neprofesionist, vom putea spune profesionist
comerciant si profesionist necomerciant pentru a delimita profesionistul ce are calitate de
comerciant? Se pare că legiuitorul nu mai consideră necesară această diferențiere, de vreme ce
s-a hotărât că regulile speciale care le erau destinate comercianților prevăzute de Codul
comercial au fost preluate de Noului Cod civil, unele spre a fi aplicate tuturor raporturilor de
drept privat, iar altele numai profesioniștilor, categorie mai largă, dedicată nu numai
comercianților, dovedindu-se din practica ultimelor decenii că este mai utilă și profitabilă această
abordare, spre a veni în sprijinul realității vieții economice actuale, în care și alte categorii de
profesioniști decât comercianții reclamă necesitatea folosirii regulilor speciale comerciale
prevăzute în proaspătul abrogat Cod comercial33.
32
de exemplu, liber-profesioniștii nu sunt comercianți și nu li se aplică decât reglementări speciale.
33
Aceasta ultima opine a sost sintetizată de autorul G. Buta, Noul Cod Civil și unitatea dreptului privat, în
volumul Noul Cod Civil. Comentarii, Ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2011, pag. 65, și
prezentată în cadrul Conferinței privind Noul cod civil de la Craiova, octombrie 2011.
35
SECȚIUNEA 2.2
NOȚIUNEA DE ÎNTREPRINDERE ÎN VIZIUNEA NOULUI COD CIVIL

Prin abrogarea Codului comercial de Noul Cod civil, dispare noţiunea “actelor obiective
de comerț” si functia acestora de atribuire a calitatii de comerciant, aceasta fiind inlocuita cu
notiunea de “intreprindere organizată”.
O asemenea modificare a intervenit şi în sistemul dreptului italian încă din anul 1942
când a fost preluat Codul comercial în cadrul Codului civil. S-a apreciat ca noul sistem de
reglementare adoptat de Codul civil italian nu prezintă o deosebire esențială față de sistemul de
reglementare consacrat de Codul comercial, deoarece, în concepția Codului civil, pentru ca o
întreprindere să fie comercială, ea trebuie să aibă ca obiect una dintre activitățile precizate de
Codul civil, care, în mare parte, coincid cu actele obiective de comerț din Codul comercial.
Noutatea reglementării o reprezintă faptul că actul de comerț nu mai intră în definirea noțiunii de
comerciant sau cea de comerț, în prim plan fiind ideea de întreprindere .34
În sistemul românesc prin Noul Cod civil a fost consacrată o reglementare unitară a
raporturilor juridice de drept privat, Noul Cod civil prevede în art 3 alin. (1), că dispozițiile sale se
aplică și raporturilor juridice dintre profesioniști, precum și raporturilor juridice dintre aceștia și
oricare alte subiecte de drept civil. In sensul Noului Cod civil, profesioniştii sunt toti cei care
exploatează o întreprindere .
Exploatarea unei întreprinderi este definită ca fiind exercitarea sistemică de către una
sau mai multe persoane a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrainarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obținerea
de profit. Cum se poate observa, în concepția Noului Cod civil, desfășurarea unei activități
organizate și sistematice califică această activitate ca având caracter profesional, iar persoana
care o realizează are calitatea de profesionist.
2.2.2. Condițiile întreprinderii

Deci, întreprinderea este forma juridică de organiyare a oricărei activitati profesionale.
Definiția data de Noul Cod civil, întreprinderii este o definiție generală, fără distincție, în funcție
de obiectul activității, economice sau non-economice.
Persoanele care realizează activitatea organizată au calitatea de profesioniști. Obiectul
activității organizate este producerea, administrarea bunurilor , instrainarea de bunuri
sau prestarea de servicii.
34
E. Cristoforeanu, Unificarea dreptului privat italian. Dreptul comercial si noul Cod civil italian, in Revista de Drept
Comercial nr. 1-2/1943, p. 5; P. Demetrescu, Intreprinderea in noul Cod civil italian, Revista de Drept Comercial nr. 1-
2/1943, p. 13 si urm.); http://www.juridice.ro, Stanciu D. Cărpenaru Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil.
36
Scopul intreprinderii poate fi obtinerea unui profit sau realizarea unui scop nonprofit.
Însă, în caracterizarea unei intreprinderi, scopul urmarit de persoana sau persoanele care
organizeaza activitatea este esential.
Desfasurarea unei activitati organizate, cu caracter profesional, în scopul obținerii
profitului este proprie activității comerciale. O întreprindere al carei scop este obținerea profitului
este o întreprindere economică sau comercială și, dimpotrivă, o întreprindere lipsită de scopul
obținerii profitului este o întreprindere necomercială, o întreprindere civilă35.
Articolul 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale definește
întreprinderea economică ca fiind activitatea economică desfășurată în mod organizat,
permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forța de muncă atrasă, materii prime,
mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute
de lege36.
Legeanr. 31/1990 stabileşte cadrul legal special de constituire şi funcţionare a
societăţilor comerciale, care au calitatea de comercianţi încă de la “ naşterea acestora”.
Din cele aratate, rezulta ca numai intreprinderea comercială este forma juridică a
realizării activității comerciale.
Întreprinderea comerciala are următoarele caracteristici:
a) Întreprinderea constă în exercitarea organizată a unei activități economice. Potrivit
O.U.G. nr. 44/2008, prin activitate economică se înțelege activitatea agricolă, industrială,
comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a caror valoare poate fi
exprimată în bani și care sunt destinate vanzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor
beneficiari determinați, în scopul obținerii unui profit;
b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe persoane ca profesioniști.
Având în vedere activitatea desfașurată, acești profesioniști au calitatea de comercianți;
c) Obiectul activității economice îl reprezintă producerea și circulația mărfurilor,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii;
d) Scopul desfășurării activității economice este obținerea profitului.
Desigur, în prezent, pentru dreptul comercial, întreprinderea comercială (economica)
prezintă un mare interes; ea reprezintă criteriul pentru determinarea sferei dreptului comercial,
precum și a calității de comerciant.
Intrucât privesc o întreprindere comercială, aceste acte juridice, fapte juridice și
operațiuni economice pot fi calificate, convențional, ca acte juridice comerciale. Prin urmare, în
35
, Stanciu D. Cărpenaru, Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil, http://www.juridice.ro;
36
OUG 44/2008 - privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile
individuale si intreprinderile familiale a fost publictă în M. Of.. 328/25.04.2008.
37
prezent, sunt considerate acte juridice comerciale numai acele acte juridice, fapte juridice și
operațiuni economice aferente exploatării unei întreprinderi comerciale37.
Actele juridice comerciale se particularizează prin următoarele caracteristici:
- actele comerciale sunt acte juridice, fapte juridice și operațiuni economice generate de
desfășurarea activității economice în mod organizat de către profesioniști, care sunt
comercianții;
- actele comerciale au ca obiect producerea si circulatia marfurilor, executarea de lucrari
si prestarea de servicii;
-actele comerciale au drept scop obtinerea de profit38.
Această opine este logică şi vine să complinească lipsa unui text de lege care ar trebui
să particularizeze categoria actelor juridice şi comerciale în mod expres.
SECȚIUNEA 2.3
ALTE ACTE NORMATIVE CARE DEFINESC
PROFESIONISTUL COMERCIANT
Art. 6 din Legea nr. 71/2011 arată că In cuprinsul actelor normative aplicabile la data
intrarii in vigoare a Codului civil, referirile la comercianti se considera a fi facute la persoanele
fizice sau, dupa caz, la persoanele juridice supuse inregistrarii in registrul comertului, potrivit
prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, republicata, cu modificarile
si completarile ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege.
Dispozitiile alin. (1) nu se aplica termenului "comerciant" prevazut in:
a.) Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, republicata;
b) Ordonanta Guvernului nr. 130/2000 privind protectia consumatorilor la incheierea si
executarea contractelor la distanta, republicata, cu modificarile ulterioare;
c) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre
comercianti si consumatori, republicata, cu modificarile ulterioare;
d) Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicata, cu modificarile ulterioare;
e) Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicata, cu modificarile si
completarile ulterioare;
f) Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor in
relatia cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislatia europeana privind protectia
consumatorilor, cu modificarile si completarile ulterioare;
g) Legea nr. 158/2008 privind publicitatea inselatoare si publicitatea comparativa;
37
Stanciu D. Cărpenaru Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil , http://www.juridice.ro,
38
Ibidem
38
h) Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, cu modificarile si
completarile ulterioare;
i) orice alte acte normative in care termenul "comerciant" are un inteles specific dispozitiilor
cuprinse in aceste din urma acte normative."
Din conținutul art. 6 a Legii nr. 71/2011 reiese că avem categoria generală a
comercianților așa cum sunt definiți în alin. 1, însă sunt și definiții speciale pentru anumite
categorii sau situații speciale, ca cele cuprinse în alin. 2 lit.a – 1, a aceluiași articol.
Noțiunea de comerciant dată în actele normative enumerate mai sus au următrul
conținut astfel:
1.Legea nr. 84/1998 arată în art. 51 că - Asociaţiile de fabricanţi, de producători, de
comercianţi, de prestatori de servicii pot solicita la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
înregistrarea de mărci colective. În continuare art. 57. arată că “Mărcile de certificare pot fi
înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către persoane juridice legal abilitate să
exercite controlul produselor sau al serviciilor în privinţa elementelor prevăzute la art. 3 lit. e).
Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importă
sau vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calităţii”.
2. OG nr. 130/2000 privind protecía consumatorilor la incheierea si executarea
contractelor la distanta define;te noíunea de comerciant in art. 1 lit. c) aratand: comerciant
este orice persoana fizica sau juridica, care, in contractele incheiate in conditiile prezentei
ordonante, actioneaza in cadrul activitatii sale profesionale;
3. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre
comercianti si consumatori arata in art. 2 alin.(2) ca, prin comerciant se înţelege orice persoană
fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei
legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori
liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama
acesteia. Art. 23 alin.(1) arata ca fructele proaspete destinate consumului uman, care se
comercializeaza de operatorii economici, vor fi insotite de documente fiscale in care se vor
inscrie de catre emitent calitatea si conformitatea cu standardele de comercializare. Micii
producatori, persoane fizice, care nu sunt organizati in forme asociative pot comercializa fructe
in pietele stradale sau traditionale organizate si au obligatia de a expune la vanzare produsele
in conditii de calitate si igiena, pentru a asigura protectia si siguranta alimentara a
consumatorului. Fructele care fac obiectul comercializarii la export pentru consum in stare
proaspata vor fi insotite de un certificat de conformitate cu standardul de comercializare emis de
organismul de control autorizat conform legii.
Art. 24 din Legea nr. 193/2000 arata ca (1) Prelucrarea fructelor in scop comercial poate
fi facuta de catre operatori economici autorizati pentru aceasta activitate, cu mijloace proprii sau
grupati in diferite forme de cooperare. Fructele destinate prelucrarii industriale circula insotite de
39
documente fiscale de conformitate, emise de producator sau comerciant, dupa caz, pe care se
va inscrie destinatie industriala, si trebuie sa prezinte conditii minime de calitate.
Fructele comercializate la export pentru prelucrarea industriala vor fi insotite de un
certificat de destinatie industriala emis de catre organismele de control autorizate conform legii.
(4) Modelul certificatului de conformitate cu standardele de calitate, precum si modelul
certificatului de destinatie industriala sunt prevazute in normele metodologice de aplicare a
prezentei legi. Art. 2 alin.1 Dreptul de folosire de catre producatori a unor denumiri de origine
geografica sau produs traditional pentru anumite loturi de fructe proaspete ori prelucrate se
acorda prin certificat de atestare a originii geografice, in conditiile prevazute de legislatia in
vigoare. Certificatul prevazut la alin. (1) se elibereaza de catre organele abilitate in acest scop,
pe baza verificarilor facute de specialisti imputerniciti pentru controlul respectarii conditiilor
impuse pentru producerea fructelor si prelucrarea acestora.
Art. 75 Orice contract incheiat intre comercianti si consumatori, pentru vanzarea de bunuri sau
prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea
carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate.
Art. 76 Orice informatii privind pachetele de servicii turistice, preturile acestora,
contractele de credit pentru consum si toate celelalte conditii aplicabile contractului, comunicate
de organizator sau de detailist consumatorului, trebuie sa contina indicatii corecte si clare, care
sa nu permita interpretari echivoce ale acestora.
Art. 77 In caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi
interpretate in favoarea consumatorului.
Art. 78 Se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate
cu consumatorii.
Art. 79 O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi
considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza,
in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ
intre drepturile si obligatiile partilor.
Art. 80 O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu
consumatorul, daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze
natura ei, cum ar fi contractele preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de
comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Art. 81 Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre
clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legale pentru
restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost
prestabilit unilateral de comerciant. Daca un comerciant pretinde ca o clauza preformulata a fost
negociata direct cu consumatorul este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
40
Art. 82 Contractul trebuie sa stipuleze, cu caractere mari si in imediata vecinatate a
locului rezervat pentru semnatura consumatorului, clauza expresa despre dreptul de denuntare
unilaterala a contractului, dupa caz, precum si numele si adresa comerciantului fata de care
consumatorul poate sa isi exercite acest drept, conform dispozitiilor legale.
Art. 83 Comerciantul este obligat sa remita consumatorului un exemplar din contractul
incheiat si sa poata proba acest lucru in fata organelor de control.
Art. 84 Dreptul consumatorului la denuntarea contractului nu poate fi anulat de nicio
clauza contractuala sau intelegere intre parti, in cazurile prevazute de lege, aceasta fiind
considerata nula de drept.
Operatorii economici sunt obligati sa comercializeze alimente care:
a) sunt insotite de documente care le atesta originea, provenienta si securitatea, dupa
caz;
b) sunt manipulate si comercializate in conditii corespunzatoare de igiena, care nu pun in
pericol viata si sanatatea consumatorilor si care respecta normele sanitare in vigoare;
c) nu afecteaza viata si sanatatea consumatorilor.
Obligatiile producatorului:
sa raspunda pentru prejudiciul actual si cel viitor cauzat de produsul cu defect, precum si
pentru cel cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect cu o actiune sau o omisiune a unei
terte persoane;
sa puna pe piata numai produse sigure si, daca actele normative in vigoare prevad,
acestea sa fie testate si/sau certificate;
sa puna pe piata numai produse care respecta conditiile prescrise sau declarate;
d) sa opreasca livrarile, respectiv sa retraga de pe piata sau de la consumatori produsele la
care organele abilitate sau specialistii proprii au constatat neindeplinirea caracteristicilor
prescrise, declarate sau care ar putea afecta viata, sanatatea ori securitatea consumatorilor,
daca aceasta masura constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformitatile
respective;
e) sa asigure, in cursul procesului de productie, conditii igienico-sanitare conform
normelor sanitare in vigoare.
Obligatiile distribuitorilor:
sa se asigure ca produsele oferite spre comercializare sunt sigure si respecta conditiile
prescrise sau declarate
sa nu comercializeze produse despre care detin informatii sau considera ca pot fi
periculoase;
sa anunte, imediat, autoritatile publice competente, precum si producatorul, despre
existenta pe piata a oricarui produs de care au cunostinta ca este periculos;
41
sa retraga de la comercializare produsele la care organele abilitate de lege au constatat
ca nu indeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, daca acesta constituie singurul mijloc
prin care se pot elimina neconformitatile respective;
b) sa asigure conditiile tehnice stabilite de producator, precum si conditiile igienico-
sanitare pe timpul transportului, manipularii, depozitarii si desfacerii, conform normelor in
vigoare.
Obligatiile prestatorilor de servicii:
a) sa foloseasca, in cadrul serviciilor prestate, numai produse si proceduri sigure si,
dupa caz, daca actele normative in vigoare prevad, acestea sa fie testate si/sau certificate si sa
anunte imediat existenta pe piata a oricarui produs despre care au cunostinta ca este periculos;
sa presteze numai servicii care nu afecteaza viata, sanatatea sau securitatea
consumatorilor ori interesele economice ale acestora;
sa respecte conditiile prescrise sau declarate, precum si clauzele prevazute in
contracte;
sa asigure, la prestarea serviciilor, conditiile tehnice stabilite de producator, precum si
conditiile igienico-sanitare, conform normelor in vigoare;
sa raspunda pentru prejudiciul actual si cel viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.
(1) Alte obligatii ale operatorilor economici sunt:
a) de a comercializa sau oferi, cu titlu gratuit, numai produse sigure, aflate in cadrul termenului
de valabilitate si care nu prezinta riscuri pentru viata, sanatatea si/sau securitatea
consumatorilor;
b) de a nu comercializa, in spatii in care nu pot fi asigurate conditiile de pastrare cerute de
producator pentru a se preveni perisabilitatea accelerata, produse alimentare preambalate sau
ambalate;
c) de a nu comercializa, in alte conditii decat cele cerute de legislatia in vigoare, produse
nealimentare noi, folosite sau reconditionate, fara a putea fi, acolo unde este cazul, probate,
verificate sau asigurate conditiile de pastrare cerute de producator, pentru a se asigura
mentinerea caracteristicilor initiale ale produselor;
d) de a nu importa, in vederea distributiei cu titlu oneros sau gratuit, produse periculoase,
expirate sau care pot afecta viata, sanatatea si/sau securitatea consumatorilor prin utilizarea
acestora.
(2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si persoanelor fizice sau juridice care pot avea calitatea de
operator economic.
4. Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor in
relatia cu consumatorii defineste in art .2 lit. b) notiunea de comerciant - orice persoana fizica
sau juridica care, in practicile comerciale ce fac obiectul prezentei legi, actioneaza in cadrul
42
activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale, precum si orice
persoana care actioneaza in acelasi scop, in numele sau pe seama acesteia;
c) produs - orice bunuri sau servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi si obligatii;
d) practici ale comerciantilor in relatia cu consumatorii, denumite in continuare practici
comerciale - orice actiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comerciala,
inclusiv publicitate si comercializare, efectuate de un comerciant, in stransa legatura cu
promovarea, vanzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor;
e) deformarea substantiala a comportamentului economic al consumatorilor - folosirea unei
practici comerciale ce afecteaza considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie in
cunostinta de cauza, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o;
5.Legea nr. 158/2008 privind publicitatea inselatoare si publicitatea comparativa arata
ca:
d) comerciant – persoana fizica sau juridica ce actioneaza în scopuri care se încadreaza în
activitatea sa comerciala, industriala, artizanala ori liberala si orice persoana care actioneaza în
numele si pe seama comerciantului;
6. Legea nr. 321/2009 potrivit careia, comerciant este – persoana fizică sau juridică
autorizată să desfășoare activități de comercializare directă către consumator a produselor
alimentare.
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului , comerciantii sunt
persoanele fizice si asociațiile familiale care efectuează în mod obișnuitactivități economice,
societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile
de interes economic cu caracter comercial, grupurile europene de interes economic cu caracter
comercial și organizațiile cooperatiste. Potrivit prezentei legi, prin înregistrare se ințelege atât
înmatricularea comerciantului și înscrierea de mențiuni, precum și alte operațuni care, potrivit
legii, se menționează în registrul comertului. Aceste prevederi nu se aplica meseriasilor si
taranilor care isi desfac produsele din gospodaria proprie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr, 71/2011, termenul de comerciant nu se aplică nici în
alte situații în care termenul de comerciant are un înțeles specific dispozițiilor cuprinse în actele
normative enumerate mai sus ., cu exceptia Legii nr. 26/1190.
Din coroborarea celor arătate mai sus reiese că în baza art. 6 alin 1 din Legea nr.
71/2011, coroborat cu art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/2011 reiese că sunt profesioniști
comercianți acele persoane fizice și juridice, care pentru a putea desfășura activitățile
economice prevăzute de art. 3 alin, 3 din Noul C. Civ.,constând în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii sunt obligate să fie înregistrate în registrul
comerțului.
După cum a fost arătat în capitolul precedent, pentru delimitarea și definirea
profesionistului comerciant, a fost înlocuit criteriul obiectiv statornicit prin art. 3 din Codul
43
comercial, cu criteriul formal - constând în îndeplinirea formalismului înregistrării in registrul
comerțului.
Drin analiza dispozițiilor legale exceptate acestei reguli și care au fost enumerate mai
sus, reiese că această noțiune în mod excepțional este folosită pentru anumite situații speciale
sau pentru anumite categorii de profesioniști. Astfel, dacă luăm ca exemplu definiția dată de
Legea nr.363/2007 și Legea nr. 158/2008, reiese că în categoria de profesioniști cărora se
adresează dispozițiile legale arătate, intră o categorie mai largă decât comercianții (comerciant
– persoana fizica sau juridica ce actioneaza în scopuri care se încadreaza în activitatea sa
comerciala, industriala, artizanala ori liberala și orice persoană care acționează în numele și pe
seama comerciantului).
SECȚIUNEA 2.4 CATEGORIILE
DE PROFESIONIȘTI COMERCIANȚI
Potrivit legislaţiei române în vigoare, au calitatea de profesioniști comercianţi

următoarele categorii de persoane fizice şi juridice:
- comercianţii persoane fizice, care săvârşesc fapte de comerţ cu caracter profesional.
Condiţiile în care persoanele fizice pot dobândi calitatea de comerciant sunt prevăzute de art. 7-
21 C.com. şi de unele legi speciale, cum ar fi, spre exemplu, art. 1 şi urm. din OUG nr. 44/2008
privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale;
- societăţile comerciale, în condiţiile dispoziţiilor stipulate de art. 4 C.com. şi Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale;
- regiile autonome, care au rezultat din reorganizarea unităţilor economice de stat în
condiţiile Legii nr. 15/1990 şi care funcţionează în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 30/199739
şi Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 30/199740;
- organizaţiile cooperatiste, care funcţionează conform unor legi speciale41;
- grupurile de interes economic, care funcţionează în conformitate cu Legea nr.
161/2003;
39
O.G. nr. 30/1997 privind organizarea regiilor autonome a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.
125 din 19 iulie 1997.
40
O.U.G. nr. 30/1997 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 125 din 19 iulie 1995. Prin H.G. nr.
266/1993 au fost stabilite ramurile şi domeniile în care funcţionează regii autonome. Această hotărâre a fost publicată în
„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 156/1993).
41
A se vedea: LEGEA NR. 99/2006 privind instituțiile de credit , și alte legi speciale privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei meşteşugărești.
44
SECTIUNEA 2.5.
1. Delimitaţi categoria profesioniştilor comercianţi de alte categorii de profesionişti.
2. Determinaţi criteriile de delimitare a profesioniştilpor comercianţi
3. Comparaţie între profesionistul comerciant din dreptul comun cu definiţia dată de
anumite legi speciale
4. Categoriile de profesionişti comercianţi
45
CAPITOLUL III
OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR
SECȚIUNEA 3.1
ÎNSCRIEREA ÎN REGISTRUL COMERȚULUI
3.1.1 Despre înregistrarea în registrul comerțului

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, comercianţii, înainte de începerea
comerţului, precum şi alte persoane fizice sau juridice, prevăzute în mod expres de lege, înainte
de începerea activităţii acestora, au obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar
în cursul exercitării şi la încetarea comerţului sau, după caz, a activităţii respective, să ceară
înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este
prevăzută de lege.
Înregistrarea în registrul comerţului reprezintă atât înmatricularea comerciantului cât şi
înscrierea de menţiuni, precum şi alte operaţiuni care, potrivit legii, se menţionează în registrul
comerţului.
Deci, în registrul comerţului se fac două categorii de înregistrări, şi anume:
- înmatriculări;
- înscrierea de menţiuni.
Înregistrările în registrul comerţului au ca finalitate să asigure evidenţa comercianţilor şi a
activităţii desfăşurate de către aceştia. De fapt, registrul comerţului reprezintă instrumentul
publicităţii legale a profesioniștilor comercianţi şi a activităţii comerciale.
Înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului delegat
sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în afară de cazurile când legea dispune
altfel.
46
Prin derogare de la prevederile Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de la prevederile
celorlalte acte normative incidente, conform art. 1 din OUG nr. 85/2010 privind modificarea Legii
nr. 84/2010 și a OUG nr. 116/209 privind instituirea unor măsuri de înregistrare în registrul
comerțului, competenţa de soluţionare a cererilor de înregistrare în registrul comerţului şi, după
caz, a altor cereri aflate în competenţa de soluţionare a judecătorului delegat aparţine, până la
reglementarea activităţii de înregistrare în registrul comerţului efectuată de registratori
comerciali, directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoanei ori
persoanelor desemnate de către directorul general al Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului.
Facem precizarea că aceste încheieri, în temeiul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 26/1990,
sunt executorii de drept şi sunt supuse căii de atac a recursului. Recursul prevăzut de acest text
este supus următoarelor reguli:
- termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la data pronunţării încheierii pentru părţi
şi de la data publicării încheierii sau a actului modificator în Monitorul Oficial al României, partea
a IV-a, pentru orice alte persoane interesate;
- recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut
înregistrarea;
- în termen de 3 zile de la data depunerii, oficiul registrului comerţului înaintează recursul
curţii de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul comerciantului, iar în cazul
sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul
sucursalei;
- motivele recursului se pot depune la instanţă cu cel puţin două zile înaintea termenului
de judecată;
- în cazul admiterii recursului, decizia instanţei de recurs va fi menţionată în registrul
comerţului.
Controlul legalităţii operaţiunilor efectuate de către oficiul registrului comerţului se face
de către unul dintre judecătorii tribunalului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, delegat
de preşedintele acestui tribunal. În prezent, conform OUG nr. 85/2010, această competență
este delegată către directorul regstrului comertului.
Controlul efectuat nu exonerează de răspundere personalul oficiului care conduce şi
execută operaţiunile registrului comerţului pentru conformitatea cu legea a datelor înscrise.
Registrul comerţului este public, în sensul că oficiul registrului comerţului este obligat să
elibereze, pe cheltuiala persoanei care a făcut cererea, copii certificate de pe înregistrările
efectuate în registru şi de pe actele prezentate, precum şi certificatele constatatoare că un
anumit act sau fapt este sau nu este înregistrat.
47
Registrul comerţului se ţine de către Oficiul registrului comerţului, organizat în fiecare
judeţ şi în municipiul Bucureşti şi care funcţionează pe lângă tribunalul respectiv.
Registrul central al comerţului se ţine de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului,
instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii, organizată în
subordinea Ministerului Justiţiei.
În temeiul Legii nr. 26/1990 și a Ordinului nr. 2594/2008 sunt supuşi înmatriculării în
registrul comerţului potrivit legii, următoarele categorii de persoane fizice şi juridice:
a) persoanele fizice autorizate;
b) întreprinderile individuale şi familiale;
c) societăţile comerciale;
d) societăţile europene cu sediul în România;
e) regiile autonome, companiile naţionale şi societăţile naţionale;
f) societăţile cooperative;
g) cooperativele agricole;
h) organizaţiile cooperatiste de credit şi casele centrale ale acestora;
i) societăţile cooperative europene cu sediul în România;
j) grupurile de interes economic;
k) grupurile europene de interes economic cu sediul în România;
l) alte persoane juridice prevăzute în mod expres de lege.
Profesioniștii comercianţii persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale,
întreprinderi familiale şi persoane juridice, precum şi persoanele juridice prevăzute expres de
lege au obligaţia ca înainte de începerea activităţii să ceară înmatricularea în registrul
comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului sau, după caz, a activităţii
respective să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror
înregistrare este prevăzută de lege.
Înregistrarea în registrul comerţului a actelor şi faptelor prevăzute de lege se realizează,
după caz, la cererea persoanelor fizice şi/sau juridice supuse obligaţiei de înregistrare, a
oricăror altor persoane interesate şi din oficiu. Pentru persoanele juridice cererea se face de
către fondator, asociat,
administrator/membru al directoratului sau de către reprezentanţii acestora, precum şi de către
orice altă persoană interesată, în condiţiile legii, prin completarea, semnarea şi depunerea
cererii la ORCT competent în a cărui rază teritorială este situat sediul social al persoanei.
Persoanele de mai sus vor
depune cererea personal sau prin împuternicit, cu împuternicire specială şi autentică,
împuternicire avocaţială, delegaţie a consilierului juridic, după caz, în original.
Pentru persoana fizică autorizată, întreprinderile individuale şi familiale cererea este
formulată de către persoana fizică, titularul întreprinderii individuale, respectiv reprezentantul
48
desemnat al întreprinderii familiale sau, după caz, de către un alt membru al întreprinderii
familiale, în condiţiile legii,
ori de un împuternicit cu procură specială şi autentică sau prin avocat. Procura specială şi
autentică şi împuternicirea avocaţială vor fi ataşate la cererea de înregistrare, în original.
Cererea de înregistrare a persoanei juridice în registrul comerţului, completată
corespunzător, se depune la oficiul registrului comețului în a cărui rază teritorială îşi stabilesc
sediul social persoanele supuse obligaţiei de înregistrare şi trebuie să fie însoţită de toate datele
şi înscrisurile doveditoare ale îndeplinirii condiţiilor pentru înregistrare şi de dovada achitării
taxelor şi tarifelor stabilite, precum şi de timbrul judiciar de valoare corespunzătoare cererii,
precizate prin nota de calcul întocmită de referentul registrului comerțului
3.1.2. Efectele înregistrărilor în registrul comerţului
- înmatricularea şi menţiunile devin opozabile erga omnes de la data efectuării lor în
registrul comerţului ori de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a sau
în altă publicaţie, acolo unde legea dispune altfel (art. 5 alin. 1);
- persoana care are obligaţia de a cere înregistrarea nu poate opune terţilor actele şi
faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceştia
(art. 5 alin. 2);
- data înregistrării în registrul comerţului este data la care înregistrarea a fost efectiv
operată în registru (art. 26);
- după înregistrare, profesionistul comerciant este obligat să menţioneze pe toate
documentele folosite în activitatea comercială firma, sediul social şi codul unic de înregistrare (art.
29).
SECȚIUNEA 3.2.
OBLIGAȚIA DE ORGANIZARE ȘI DE ȚINERE A CONTABILITĂȚII

În prezent, reglementările generale referitoare la organizarea şi ţinerea contabilităţii
activităţii comerciale sunt prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/199142, de OUG nr. 44/2008 și
de legea nr. 31/1990- privind registrele care trebuie conduse de profesionistul comerciant. Prin
Ordinul nr. 94/2001 al ministrului finanţelor publice au fost aprobate Reglementările contabile de
armonizare cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele
Europene de Contabilitate43.
42
Legea nr. 82/1991 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 265 din 27 decembrie 1991 şi
republicată în nr. 20 din 20 ianuarie 2000.
43
Ordinul nr. 94/2001 a fost publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 85 din 20 februarie 2001.
49
3.2.2. Regimul juridic
Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991, obligaţia de a organiza şi ţine contabilitatea proprie
revine regiilor autonome, societăţilor comerciale, instituţiilor publice, unităţilor cooperatiste,
asociaţiilor şi celorlalte persoane juridice, precum şi persoanelor fizice care au calitatea de
profesionist.
Cu toate acestea, Legea contabilităţii, stabilind obligaţia de a organiza şi ţine
contabilitatea de către profesioniștii persoană fizică, se referă la această categorie fără să facă
distincţie după cum este vorba despre meșteșugari ori alţe categorii de profesioniști. Pe cale de
consecinţă, faţă de principiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus şi de
împrejurarea că Legea nr. 82/1991, fiind o lege specială, are prioritate în aplicare, trebuie să
concluzionăm că această obligaţie revine, în prezent, şi micilor comercianţi, cu precizarea că
micii comercianţi, la fel ca şi comercianţii persoană fizică, sau întreprinderile familiale și
individuale conduc contabilitatea în partidă simplă.
În temeiul art. 5 din Legea nr. 82/1991, profesioniștii comercianţii cu personalitate
juridică au obligaţia de a ţine contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească bilanţ contabil.
Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională. Contabilitatea
operaţiunilor în valută se ţine atât în monedă naţională, cât şi în valută.
Orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris
care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document
justificativ.
Înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile sau imobile se face la valoarea de
achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, după caz, în timp ce creanţele şi datoriile se
înregistrează la valoarea lor nominală.
Reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile, a disponibilităţilor
băneşti, titlurilor de valoare, drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, precum şi mişcările şi
modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale intervenite fac obiectul contabilităţii
patrimoniului.
Profesionistul comerciant, în temeiul art. 50 din Legea nr. 82/1991, nu este obligat să
ţină personal contabilitatea. Pe cale de consecinţă, contabilitatea poate fi ţinută şi de persoane
juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de contabil autorizat sau de expert
contabil. Dacă contabilitatea nu este ţinută de persoane autorizate, răspunderea revine
comerciantului. În general, răspunderea pentru ţinerea contabilităţii revine administratorului sau
persoanei care are obligaţia gestionării patrimoniului.
Potrivit art. 20 din Legea contabilităţii, principalele registre ce se folosesc în contabilitate
sunt următoarele:
- registrul jurnal în care se înregistrează zilnic, în ordine cronologică, operaţiunile
comerciale ale comerciantului, ce are să ia şi ce are să dea şi, în general, tot ce primeşte şi
50
plăteşte sub orice titlu comerciantul. Lunar, în registrul jurnal, comerciantul persoană fizică
trebuie să înscrie şi cheltuielile făcute de acesta pentru nevoile proprii şi ale familiei sale;
- registrul-inventar în care comerciantul copiază inventarul patrimoniului său;
- registru cartea mare se ţine de către comercianţii care au o activitate cu un volum mare
şi cu o complexitate ridicată şi este un registru de conturi personificate.
Contabilitatea se face în partidă dublă, în sensul că fiecare operaţiune comercială dă
naştere unei duble înregistrări.
Profesionistul comerciant persoană juridică, mai este obligat să întocmească situaţia
financiară anuală, care constituie o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a
rezultatelor obţinute de comerciant. Această situaţie se compune dintr-un bilanţ, cont de profit şi
de pierdere, situaţia modificării capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici
contabile şi note explicative.
Situaţia financiară anuală este supusă auditului financiar şi se păstrează timp de 50 de
ani. Această situaţie se depune la direcţia generală a finanţelor publice până la data de 15
aprilie sau 1 mai a anului următor.
SECȚIUNEA 3.3
OBLIGAȚIA DE A EXERCITA COMERȚUL
ÎN LIMITELE CONCURENȚEI LOIALE

Concurenţa este o componentă a economiei de piaţă şi reprezintă, potrivit doctrinei, o
confruntare între agenţii economici pentru câştigarea şi păstrarea pieţelor, adică a clientelei, în
scopul rentabilizării propriei activităţi44.
După cum s-a mai evocat în cuprinsul lucrării, potrivit art. 135 din Constituţie, economia
României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă (alin. 1), iar statul
este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie (alin. 2 lit. a).
Concurenţa este protejată sub un dublu aspect, şi anume45:
- prin combaterea practicilor monopoliste, adică a practicilor anticoncurenţiale. În acest
sens, a fost adoptată Legea nr. 21/1996 asupra concurenţei46. Astfel, sunt interzise orice
înţelegeri între agenţii economici care au ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea
44
A se vedea: O.Căpăţână, Noţiunea concurenţei comerciale, în „Revista de drept comercial”, nr. 1/1992, p. 31.
45
A se vedea: O.Căpăţână, op. cit., p. 32; S.D.Cărpenaru, o. cit., p. 106.
46
Legea nr. 21/1996 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 80 din 30 aprilie 1996.
51
concurenţei pe piaţă, cum ar fi: fixarea concertată a preţurilor, limitarea sau controlul producţiei
sau a distribuţiei, împărţirea pieţelor, condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de
către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care nu au legătură cu obiectul
acelor contracte, trucarea ofertelor, folosirea abuzivă a poziţiei dominante deţinută de unul
dintre comercianţi etc.;
- prin combaterea concurenţei neloiale, adică a faptelor ilicite folosite pentru atragerea şi
menţinerea clientelei. În acest sens, după cum s-a mai precizat, a fost adoptată Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Exempli gratia, sunt considerate manifestări
ale concurenţei neloiale confuzia, denigrarea, dezorganizarea şi acapararea clientelei prin
oferirea unor avantaje.
3.3.2. Comerciantul are dreptul la concurența comercială.
Este principiul statuat în art. 135 alin. 2 lit. a din Constitutie: "statul trebuie sa asigure
libertatea comertului" și reluat printr-o reglementare detaliată în Legea concurentei nr. 21/1996
modificata prin O.U.G. nr. 121/4 decembrie 2003. Se asigura în acest mod reprimarea
înțelegerilor și practicilor anticoncurențiale monopoliste, prin care se aduc atingere conceptului
de concurență.
În Legea concurenței nr. 21/1996, modificată, legiuitorul a urmărit să elimine 3 fenomene
cu consecințe grave asupra existenței concurenței comerciale:
Eliminarea practicilor anticoncurențiale, care constă în manifestări, înțelegeri, convenții,
ce afectează existența concurenței pe piață. Potrivit prevederilor art. 5 se interzic practicile
anticoncurențiale: "înțelegeri, exprese sau tacite, între agenții economici sau asociații de agenți
economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care
au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe
piata românească sau pe o parte a acesteia" (art. 5 Legea concurentei nr. 21/1996, modificată )
Înțelegerile anticoncurențiale între agenții economici prin care se afectează concurența
comercială au ca obiect fixarea concertată, în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare
sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții
comerciale; b) limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvolării tehnologice sau
investițiilor; c) împărțirea piețelor de desfacere sau a resurselor de aprovizionare, pe criteriul
teritorial, al volumului de vânzări și achiziții sau pe alte criterii; aplicarea, în privința
partenerilor comerciali, a unor condiții inegale de prestații echivalente, provocând, în acest fel,
unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială; condiționarea încheierii unor contracte
de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare, care nici prin
natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legatură cu obiectul acestor contracte;
participarea în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau la orice alte forme de concurs de
oferte; eliminarea de pe piață a altor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piața și
52
a libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum și înțelegerile de a nu
cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă;
Consiliul Concurentei este organul abilitat de lege ca prin decizii de acordare a
dispenselor sa constate îndeplinirea cerintelor aratate.
3.3.3. Modalitati juridice de contracarare a concurentei neloiale

Cea de-a doua forma a concurentei ilicite o constituie concurenta neloiala.
În Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale modificata de Legea nr.
298/2001 se enunță mai întâi în art.2 un principiu cu incidență nelimitată, în virtutea căruia orice
act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor,
de execuție a lucrărilor precum și de efectuare a prestărilor de servicii constituie o manifestare
de concurență neloială. În art.4 si art.5 sunt enumerate contravențiile respectiv infracțiunile din
acest domeniu, stabilindu-se astfel liste limitative. Pe cale de interpretare, nu pot fi create alte
delicte penale decât cele specificate de lege: ,,nullum crimen sine lege”. În rest, configurarea
altor fapte de concurență neloială, fie prevăzute de acte normative distincte, fie deducțiile prin
analogie, se justifică în baza art. 2 din Legea nr. 11/ 1991.
Noțiunea de concurență neloială, în sensul art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale modificată prin Legea nr. 298/7 iunie 2001 este “orice act sau
fapt juridic contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor,
de execuție a lucrărilor precum și de efectuare a prestărilor de servicii”. Legea consideră ca fiind
,,contrar uzanțelor comerciale cinstite” următoarele acte și fapte juridice civile: utilizarea în mod
neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării
unilaterale a contractului sau utilizarea unor proceduri neloiale; abuzul de încredere; incitarea
la delict; - achiziționarea de secrete comerciale de către terții care cunoșteau că respectiva
achiziție implică astfel de practici, de natură să afecteze poziția comercianților concurenți pe
piată.
Doctrina le-a sistematizat în 4 categorii: confuzia, denigrarea, dezorganizarea și
acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje.
Confuzia
Faptele si actele de concurenta neloiala din aceasta categorie au un numitor comun:
intenția comerciantului de a induce în eroare pe comerciantii concurenti si pe beneficiarii
marfurilor, lucrarilor si serviciilor, de a crea confuzie, cu privire la un produs, lucrare sau serviciu.
- art. 5 alin. a): ,,folosirea unei firme, inventii, marci, indicatii geografice, unui desen
sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme, sau unui ambalaj,
de natura sa produca confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant”;
- art. 5 alin. b): ,,punerea în circulatie de marfuri contrafacute si/sau pirat, a caror
comercializare aduce atingere titularului marcii si induce în eroare consumatorul asupra calitatii
produsului/serviciului”;
53
- art. 5 alin. g): ,,producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea
spre vânzare sau vânzarea unor marfuri/servicii purtând mentiuni false privind brevetele de
inventii, marcile, indicatiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite
integrate, alte tipuri de proprietate industriala cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul
vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare si altele asemenea, originea
si caracteristicile marfurilor, precum si cu privire la numele producatorului sau al comerciantului,
în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalti comercianti si pe beneficiari”.
Prin mențiuni false asupra originii mărfurilor se înțelege orice indicatie de natura a
face să se creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu
sau într-un anumit stat.
Denigrarea
Faptele de concurență neloiale grupate în această categorie urmăresc fie
publicitatea propriei activități comerciale, fie compromiterea comerciantului concurent sau a
mărfurilor acestuia, prin afirmații mincinoase în scopul inducerii în eroare a comercianților.
- art.4 lit. d): ,,comunicarea sau raspândirea în public de catre un comerciant de
afirmatii asupra întreprinderii sale sau activitatii acesteia menite sa induca în eroare si sa îi
creeze o situatie de favoare în dauna unor comercianti”;
- art.4 lit. e): ,,comunicarea, chiar facuta confidential, sau raspândirea de catre un
comerciant, de afirmatii mincinoase asupra unui concurent sau marfurilor sale, afirmatii de
natura sa dauneze bunului mers al întreprinderii concurente”.
Dezorganizarea
Contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a
produselor, de execuție a lucrărilor precum și de efectuare a prestărilor de servicii sunt și actele
și faptele comercianților care își propun drept scop dezorganizarea activității comerciale a
concurenților, prin practici subterane:
- art.4 lit. a): ,,oferirea serviciilor de catre salariatul exclusiv al unui comerciant, unui
concurent ori acceptarea unei asemenea oferte”;
- art.4 lit. b): ,,divulgarea, achizitionarea sau folosirea unui secret comercial de catre
un comerciant sau un salariat al acestuia, fara consimtamântul detinatorului legitim al
respectivului secret comercial si într-un mod contrar uzantelor comerciale cinstite”;
- art.4 lit. f): ,,oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri
sau avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentantilor acestuia, pentru ca prin purtare
neloiala sa poata afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaste sau a folosi clientela sa, ori
pentru a obtine orice alt folos pentru sine ori pentru alta persoana, în dauna unui concurent”;
- art.4 lit. g): ,,deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legaturilor stabilite
cu aceasta clientela în cadrul functiei detinute anterior la acel comerciant";
54
- art.4 lit. h): ,,concedierea sau atragerea unor salariati ai unui comerciant, în scopul
înfiintarii unei societati concurente care sa capteze clientii acelui comerciant sau angajarea
salariatilor unui comerciant în scopul dezorganizarii activitatii sale”.
- art.5 lit. c): ,,folosirea în scop comercial al rezultatelor unor experimentari a caror
obtinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informatii secrete în legatura cu acestea,
transmise autoritatilor competente în scopul obtinerii autorizatiilor de comercializare a
produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care contin compusi
chimici noi”;
- art.5 lit. d): ,,divulgarea unor informatii prevazute la lit.c)”;
- art.5 lit. e): ,,divulgarea, achizitionarea sau utilizarea secretului comercial de catre
terti, fara consimtamântul detinatorului sau legitim, ca rezultat al actiunii de spionaj comercial
sau industrial";
- art.5 lit. j): ,,divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de catre persoanele
apartinând autoritatilor publice, precum si de catre persoane împuternicite de detinatorii legitimi
ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fata autoritatilor publice”.
Acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje
Aceasta fapta de concurenta neloiala îsi propune atragerea clientilor printr-un mijloc
necinstit: clientul nu este atras de calitatea marfii ci este convins sa cumpere pentru ca obtine
un avantaj material.
Doctrina propunând interpretarea restrictivă a prevederilor Legii nr. 12/1990,
deosebeste doua categorii de activitati comerciale ilicite: unele, ca acelea mai sus enumerate,
care sunt mai degrabă cerinte ,,sine qua non” ale unui comerț civilizat. Cea de-a doua categorie,
ca de exemplu acumularea de mărfuri din circuitul intern, în scopul de a crea un deficit pe piață,
poate fi calificată ca un fapt contrar uzantelor cinstite în comert, si potrivit art. 2 din Legea Nr.
11/1991, fapta de concurenta neloiala. Credem ca în sprijinul acestei opinii este însusi textul de
lege. ,, Orice act sau fapt contrar uzantelor cinstite în comert” înseamna identificarea actelor sau
faptelor enumerate cu criteriile prin care se definesc uzantele cinstite în comert, asa cum sunt
precizate în art. 1 lit. b) din Legea Nr. 11/1991 modificata. Procedând astfel, apare discutabila
ideea calificarii în bloc a unei enumerari de acte comerciale ilicite, ca fiind fapte de concurenta
neloiala.
Persoana care savârseste un act de concurenta neloiala are urmatoarele obligatii:
- sa înceteze sau sa înlature actul;
- sa restituie documentele confidențiale însușite în mod ilicit de la detinatorul lor
legitim;
- în cazul producerii unui prejudiciu sa plătească daunele pricinuite.
55
SECŢIUNEA 3.4
FONDUL DE COMERŢ
3.4.1 Aspecte generale referitoare la fondul de comerţ

În doctrină, fondul de comerţ este definit ca ansamblul de bunuri mobile şi imobile,
corporale şi incorporale, pe care un profesionist comerciant le afectează desfăşurării unei
activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit47.
Fondul de comerţ se deosebeşte de patrimoniu, deoarece, în timp ce fondul de comerţ
este un ansamblu de bunuri mobile sau imobile, afectate de comerciant efectuării unei activităţi
comerciale, patrimoniul este totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale pe care persoana le
are la un moment dat. Deci, fondul de comerţ are o arie de cuprindere mai restrânsă decât cea
a patrimoniului, deoarece nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului.
Majoritatea autorilor consideră fondul de comerţ ca fiind, sub aspectul naturii lui juridice,
un drept de proprietate incorporală.
Deoarece în conţinutul fondului de comerţ prevalează bunurile mobile, fondul de comerţ
însuşi este calificat drept un bun mobil. Mai mult, este un bun mobil incorporal, deoarece,
încorporând elementele ce-l compun, iar acestea sunt în marea lor majoritate bunuri mobile
incorporale.
În sfârşit, fondul de comerţ este un bun mobil incorporal distinct de elementele ce-l
compun.
Elementele fondului de comerţ
Elementele incorporale ale fondului de comerţ
3.4.2. Firma
Firma este un element de individualizare a comerciantului în câmpul activităţii
comerciale.
Potrivit art. 30 din Legea nr. alin. 1 din Legea nr. 26/1990, firma cuprinde numele sau,
după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul sub care semnează.
Potrivit Legii nr. 26/1990, firma este supusă următoarelor reguli:
- firmele şi emblemele trebuie scrise în limba română, iar dreptul de folosinţă exclusivă
asupra acestora se dobândeşte prin înscrierea lor în registrul comerţului (1 alin. 3, respectiv alin.
4);
- firma unui comerciant persoană fizică se compune din numele comerciantului scris în
întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia (art. 31 alin. 1);
47
A se vedea: S.D.Cărpenaru, op.cit., p. 112.
56
- firma unei întreprinderi familiale trebuie să cuprindă numele membrului de familie din
iniţiativa căruia aceasta se înfiinţează, cu menţiunea întreprindere familială, scrisă în întregime
1
(art. 31 alin. 1 );
- firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi cu menţiunea societate în nume colectiv, scrisă în întregime (art. 32);
- firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea societate în comandită (art. 33);
- firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în
întregime societate pe acţiuni sau S.A. ori, după caz, societate în comandită pe acţiuni (art. 35);
- firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care
se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în
întregime societate cu răspundere limitată sau S.R.L. (art. 36);
- firma unei sucursale din România a unei societăţi străine va trebui să cuprindă şi
menţiunea sediului principal din străinătate (art. 37);
- nici o menţiune care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului
ori situaţiei comerciantului nu poate fi adăugată firmei, însă se pot adăuga menţiuni care să
arate mai precis persoana comerciantului sau felul comerţului său (art. 31 alin. 2);
- dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul acesteia,
în firma unei societăţi comerciale în nume colectiv ori în comandită simplă, aceasta devine
răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi regulă este aplicabilă şi
comanditarului al cărui nume figurează în firma unei societăţi în comandită (art. 34);
- orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente. Când o firmă nouă este
asemănătoare cu o alta, trebuie să adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie
prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în
orice alt mod (art. 38);
- oficiul registrului comerţului va refuza înscrierea unei firme care, neintroducând
elemente deosebite în raport cu firme deja existente, poate produce confuzie cu acestea. Se
interzice înscrierea unei firme care conţine cuvintele ştiinţific, academie, academic, universitate,
universitar, şcoală, şcolar sau derivatele acestora (art. 39 alin. 1 şi 2);
- înscrierea unei firme care conţine cuvintele naţional, român, institut sau derivatele
acestora ori cuvinte sau sintagme caracteristice autorităţilor şi instituţiilor publice centrale se
realizează numai cu acordul Secretariatului General al Guvernului (art. 39 alin. 3), iar pentru
cele care conţin cuvinte sau sintagme caracteristice autorităţilor şi instituţiilor publice locale se
realizează numai cu acordul prefectului judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti (art. 39 alin.
4);
57
- firmele şi emblemele radiate din registrul comerţului sunt indisponibile timp de 2 ani de
la data radierii (art. 39 alin. 9);
- nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul
public (art. 40);
- firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este întrebuinţată (art.
42).
3.4.3. Emblema
Emblema este, potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, semnul sau denumirea care
deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen.
Spre deosebire de firmă, emblema nu are caracter obligatoriu.
Orice emblemă trebuie scrisă în limba română şi trebuie să se deosebească de
emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de
emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea.
Emblemele pot fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori,
note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, cu condiţia să fie însoţite
în mod vizibil de firma comerciantului.
Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel
puţin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
3.4.4. Alte elemente incorporale ale fondului de comerţ

În fondul de comerţ intră şi alte elemente incorporale, şi anume:
Clientela sau vadul comercial
Chiar dacă nu are consacrată o reglementare legală, este indispensabil pentru
desfăşurarea activităţii comerciale. Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice sau juridice
care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant pentru procurarea de mărfuri şi produse, iar
vadul comercial este aptitudinea fondului de comerţ de a atrage publicul. Deci, vadul comercial
se află într-o relaţie de dependenţă cu clientela;
- drepturile de proprietate intelectuală, cum ar fi drepturile asupra unor mărci, desene
sau modele industriale, indicaţii geografice etc.;
- drepturile de autor rezultate din creaţia ştiinţifică, literară sau artistică.
3.4.5. Elementele corporale ale fondului de comerţ

Sunt elemente corporale ale fondului de comerţ bunurile mobile şi cele imobile.
Fondul de comerţ cuprinde, ca bunuri imobile, spre exemplu, clădirile în care se
desfăşoară comerţul ori imobilele prin destinaţie, cum ar fi diverse instalaţii sau utilaje.
Fondul de comerţ cuprinde, ca bunuri mobile, spre exemplu, materiile prime, materialele,
produsele sau mărfurile rezultate din activitatea comercială. Mărfurile reprezintă elementul
principal al fondului de comerţ, deoarece, prin circulaţia acestora, se realizează funcţia de
interpunere a activităţii comerciale.
58
Actele juridice privind fondul de comerţ
Fondul de comerţ, atât ca universalitate de bunuri mobile şi imobile, cât şi ca elementele
ce-l alcătuiesc, poate face obiectul unor acte juridice, cum ar fi:
- vânzarea-cumpărarea. Facem precizarea că vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ
fără nici o rezervă, cuprinde şi vânzarea bunurilor imobile ce intră în alcătuirea fondului. Fondul
de comerţ, în totalitatea lui, deşi este un bun mobil, dacă are în componenţă şi bunuri imobile,
vânzarea acestora va fi supusă regulilor speciale, inclusiv cele referitoare la publicitatea
imobiliară. Mai trebuie făcută precizarea că, în lipsa unei stipulaţii speciale, datoriile şi creanţele
comerciantului nu se transmit ca urmare a înstrăinării fondului de comerţ.
Vânzarea fondului de comerţ dă naştere, pentru vânzător, obligaţiei de a nu face
concurenţă cumpărătorului. Potrivit art. 21 lit. a din legea nr. 26/1990, vânzarea fondului de
comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului, iar în temeiul art. 39 din aceeaşi lege firma nu
poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ;
- fondul de comerţ poate face obiectul unui aport într-o societate comercială la a cărei
constituire participă titularul fondului, în condiţiile Legii nr. 31/1990. Facem precizarea că, în
temeiul art. 65 alin. 1 din această lege, în lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca
aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării în registrul comerţului.
Aportarea fondului de comerţ se realizează conform regulilor stipulate de Legea nr. 31/1990;
- locaţiunea fondului de comerţ poate avea loc în condiţiile Noului Cod civil . Facem
precizarea că şi locaţiunea fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului, conform
art. 21 lit. a din Legea nr. 26/1990;
59
SECȚIUNEA 3.5.
1. Principalele înregistrări care se operează în registrul comerţului.
2. Instituţia registrului comerţului.
3. Formele de conducere a contabilităţii pentru profesioniţtii comercianţi. Comparaţie.
4. Limitele concurenţei comerciale licite.
5. Principalele abateri de la concurenţa loială
60
CAPITOLUL IV
PROFESIONIȘTII COMERCIANTI PERSOANE FIZICE
SECȚIUNEA 4.1.
DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ
4.1.1. Condiţiile dobândirii calităţii de profesionist comerciant persoana fizică.

În temeiul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, în înţelesul acestei legi, comercianţii sunt
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, care
efectuează în mod obişnuit activitati economice, societăţile comerciale, companiile naţionale şi
societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial şi
organizaţiile cooperatiste.
După cum am aratat mai anterior, natura juridica a faptelor pe care le săvârșește
persoana fizică nu mai este suficientă pentru definirea profesionistului comerciant, aceste fapte
care constau în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii. Aceste activități pot să fie efectuate de întreaga categorie de profesioniști, fără să aibă
calitatea de profesionist comerciant.
O asemenea modificare a intervenit şi în sistemul dreptului italian încă din anul 1942
când a fost preluat Codul comercial în cadrul Codului civil. S-a apreciat ca noul sistem de
reglementare adoptat de Codul civil italian nu prezinta o deosebire esentiala fata de sistemul de
reglementare consacrat de Codul comercial, deoarece, in conceptia Codului civil, pentru ca o
intreprindere sa fie comerciala, ea trebuie sa aiba ca obiect una dintre activitatile precizate de
Codul civil, care, în mare parte, coincid cu actele obiective de comerț din Codul comercial.
61
Noutatea reglementării o reprezintă faptul că actul de comerț nu mai intră în definirea noțiunii de
comerciant sau cea de comerț, în prim plan fiind ideea de profesionist și întreprindere .48
În sistemul românesc prin Noul Cod civil a fost consacrată o reglementare unitară a
raporturilor juridice de drept privat, Noul Cod civil prevede în art 3 alin. (1), ca dispozitiile sale se
aplică și raporturilor juridice dintre profesioniști, precum și raporturilor juridice dintre aceștia și
oricare alte subiecte de drept civil. În sensul Noului Cod civil, profesioniştii sunt toti cei care
exploatează o întreprindere .
I. Exploatarea unei intreprinderi este definita ca fiind exercitarea sistemica de catre una
sau mai multe persoane a unei activitati organizate ce consta in producerea, administrarea ori
instrainarea de bunuri sau in prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu ca scop obtinerea
de profit. Cum se poate observa, în concepția Noului Cod civil, desfăsurarea unei activităti
organizate și sistematice califică aceasta activitate ca avand caracter profesional, iar persoana
care o realizeaza are calitatea de profesionist.
Întreprinderea este forma juridica a oricarei activitati profesionale. Definiția data de Noul
Cod civil, întreprinderii este o definiție generală, fără disțincție, în funcție de obiectul activității,
economice sau non-economice.
Persoanele care realizează activitatea organizată au calitatea de profesioniști. Obiectul
activității organizate este producerea, administrarea bunurilor , înstrăinarea de bunuri sau
prestarea de servicii.
Scopul întreprinderii poate fi obținerea unui profit sau realizarea unui scop nonprofit.
Însă, în caracterizarea unei întreprinderi, scopul urmărit de persoana sau persoanele care
organizează activitatea este esenșial.
Desfasurarea unei activitati organizate, cu caracter profesional, in scopul obtinerii
profitului este proprie activitatii comerciale. O întreprindere al carei scop este obținerea profitului
este o întreprindere economică sau comercială și, dimpotrivă, o întreprindere lipsită de scopul
obținerii profitului este o întreprindere necomercială, o întreprindere civilă 49.
Articolul 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de
catre persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, definește
întreprinderea economica ca fiind activitatea economică desfasurata in mod organizat,
permanent și sistematic, combinand resurse financiare, forța de muncă atrasă, materii prime,
mijloace logistice si informatie, pe riscul intreprinzatorului, in cazurile si in conditiile prevazute de
lege50.
48
E. Cristoforeanu, Unificarea dreptului privat italian. Dreptul comercial si noul Cod civil italian, in Revista de Drept
Comercial nr. 1-2/1943, p. 5; P. Demetrescu, Intreprinderea in noul Cod civil italian, Revista de Drept Comercial nr. 1-
2/1943, p. 13 si urm.); http://www.juridice.ro, Stanciu D. Cărpenaru Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil.
49
, Stanciu D. Cărpenaru, Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil, http://www.juridice.ro;
50
OUG 44/2008 - privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile
individuale si intreprinderile familiale a fost publictă în M. Of.. 328/25.04.2008.
62
Din cele aratate, rezulta că numai întreprinderea comercială este forma juridica a
realizarii activitatii comerciale.
Întreprinderea comercială are următoarele caracteristici:
a) Întreprinderea constă în exercitarea organizată a unei activitati economice. Potrivit
O.U.G. nr. 44/2008, prin activitate economică se ințelege activitatea agricolă, industrială,
comercială, desfasurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi
exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor
beneficiari determinați, în scopul obținerii unui profit;
b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe persoane ca profesioniști.
Având în vedere activitatea desfășurată, acești profesioniști au calitatea de comercianți;
c) Obiectul activității economice îl reprezintă producerea și circulația mărfurilor,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii;
d) Scopul desfasurarii activitatii economice este obtinerea profitului.
Desigur, in prezent, pentru dreptul comercial, intreprinderea comerciala (economica)
prezinta un mare interes; ea reprezinta criteriul pentru determinarea sferei dreptului comercial,
precum si a calitatii de comerciant.
II. Intrucât privesc o întreprindere comercială, aceste acte juridice, fapte juridice și
operațiuni economice pot fi calificate, convențional, ca acte juridice comerciale. Prin urmare, în
prezent, sunt considerate acte juridice comerciale numai acele acte juridice, fapte juridice și
operațiuni economice aferente exploatării unei intreprinderi comerciale51.
Actele juridice comerciale se particularizeaza prin urmatoarele caracteristici:
Actele comerciale sunt acte juridice, fapte juridice si operațiuni economice generate de
desfasurarea activității economice în mod organizat de către profesioniști, care sunt
comercianții;
Actele comerciale au ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări
și prestarea de servicii;
- Actele comerciale au drept scop obtinerea de profit52.
Această opine este logică şi vine să complinească lipsa unui text de lege care ar trebui
să particularizeze categoria actelor juridice şi comerciale în mod expres.
III. Pe lângă aceste condiții particulare se adaugă condițiile de exercitare a profesieiei
comerciale, care țin de persoana fizică, care, la randul lor, sunt de doua feluri:
a.) condiții necesare protejării persoanei care vrea sa facă comerț (capacitatea juridică
de folosință și de exercițiu);
51
Stanciu D. Cărpenaru Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil , http://www.juridice.ro,
52
Ibidem
63
b.) condiții necesare protejării intereselor generale (incapaciății și incompatibilității).
condiții referitoare la activitate, care presupun necesitatea îndeplinirii activității economice, ca
activitate obișnuită și cu scopul de a obține profit.
Capacitatea persoanei fizice – comerciant
a) Capacitatea de folosință
In privinta capacității de folosință, în principiu, orice persoană beneficiază de această
prerogativă, putere cunoscută de lege. Nimănui nu i se poate ingrădi capacitatea de folosință,
cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Așadar, de regulă, orice persoană fizică are vocația
necesară pentru a fi profesionist comerciant, vocație care izvorăște din principiul libertății
comerțului.
b.)Capacitatea de exercițiu
Potrivit dispoziţiilor Noului Cod civil si OUG nr. 44/2008 calitatea de profesionist
comerciant poate fi dobândită la vârsta de 18 ani.
Întrucât activitatea comercială presupune încheierea de acte juridice, persoana fizică
trebuie să aibă capacitatea de a contracta sau, altfel spus, de a încheia acte juridice de
dispoziţie, adică să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
În dreptul intern al României, în consens cu cele exprimate mai sus, sunt şi dispoziţiile
OUG nr. 44/2008 privind autorizarea persoanelor fizice, întreprinderilor individuale și
întreprinderilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent
- în temeiul art. 125 alin. 5 din Constituţie, funcţia de judecător este incompatibilă cu
orice funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
Pentru procurori, aceeaşi incompatibilitate este prevăzută de art. 132 alin. 2 din Constituţie. De
asemenea, art. 6 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor53 prevede că funcţiile de
judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii
publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, în condiţiile legii;
- Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei54 prevede că, calitatea de deputat, senator, membru al guvernului, de ales local şi
funcţionar public este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică;
- art. 14 lit. c din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
55
avocat dispune că exercitarea funcţiei de avocat este incompatibilă cu exercitarea nemijlocită
de fapte materiale de comerţ. Per a contrio, avocatul poate fi comerciant, însă va putea exercita
nemijlocit numai acte juridice de comerţ, iar cele materiale numai prin reprezentare;
53
Legea nr. 303/2004 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004.
54
Legea nr. 161/2003 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
55
Legea nr. 51/1995 a fost republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 113 din 6 martie 2001.
64
- art. 30 lit. a din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare56, cadrelor militare în
activitate le este interzis să îndeplinească alte funcţii decât cele în care sunt încadrate, cu
excepţia cumulului prevăzut de lege, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării
naţionale;
- art. 35 lit. b din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale57 dispune că
exercitarea funcţiei de notar public este incompatibilă cu desfăşurarea unor activităţi comerciale,
direct sau prin persoane interpuse etc.
Faţă de finalitatea incompatibilităţilor evocate mai sus, se poate concluziona că
încălcarea lor nu determină decăderea persoanei respective din calitatea de comerciant sau
nulitatea actelor comerciale săvârşite de cel în cauză. Într-adevăr, aceste incompatibilităţi
privesc raporturile persoanelor în cauză cu instituţiile din care fac parte. Drept urmare,
încălcarea acestora va atrage sancţionarea disciplinară a persoanelor respective.
Decăderile. Cu titlu general, desfăşurarea activităţii comerciale impune comercianţilor
respectarea dispoziţiilor legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri. Evident,
nerespectarea acestor limite ale exercitării activităţii comerciale determină luarea unor măsuri
împotriva comercianţilor respectivi.
Interdicţiile. In anumite situaţii exercitarea activităţii comerciale este supusă unor
interdicţii.
Pentru ocrotirea unor interese generale ale societăţii, de ordin economic, social sau
moral, anumite activităţi nu se pot exercita pe baza liberei iniţiative: fabricarea şi
comercializarea echipamentului militar, fabricarea de droguri, narcotice, etc.
Orice încălcare a legii privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor economice pe
baza liberei iniţiative se sancţionează în condiţiile legii, iar constituirea societăţilor comerciale cu
nesocotirea acestei cerinţe atrage nulitatea contractului de societate.
Înregistrarea
Desfăşurarea de către persoanele fizice, în mod independent ori în cadrul unei
întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale a unor activităţi economice este condiţionată
de înregistrarea în registrul comertului a formei de exercitare a activității .
În condițiile actuale a definirii și delimitării profesionistului comerciant, ne punem
întrebarea dacă înregistrarea în registrul comertului este numai o condiție de definire de
dobândire a acestei categorii profesionale sau este și o obligație specifică comerciantului?
Considerăm că ambele cerințe trebuie să fie îndeplinite de prpfesionistul comerciant. Prin
înregistrare, acesta dobândește calitatea de profesionist comerciant. Însă, în desfășurarea
acestei activități, profesionistul comerciant, prin formele de exercitare are obligația conform
56
Legea nr. 80/1995 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 267 din 11 iulie 1995.
57
Legea nr. 36/1995 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 92 din 12 mai 1995.
65
OUG nr. 44/2008 și a Legii nr. 26/1990 să înregistreze toate mențiunile cerute imperativ pentru
această categorie de profesioniști.
Persoanele fizice pot desfăşura activităţile economice sub următoare forme de
organizare:
- individual şi independent, ca persoane fizice autorizate;
- ca profesioniști titulari ai unei întreprinderi individuale;
- ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Persoanele fizice care pot desfăşura activităţi economice trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- au împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanelor fizice care solicită autorizarea pentru
desfăşurarea de activităţi economice
- nu au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc
disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
- au un sediu profesional declarat;
- declară pe propria răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de
legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi al protecţiei
muncii.
Persoanele fizice au obligaţia să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi
autorizarea funcţionării, înainte de începerea activităţii economice, ca persoane fizice autorizate
(PFA), respectiv profesioniști persoane fizice titulari ai unei întreprinderi individuale.
Reprezentantul întreprinderii familiale are obligaţia să solicite înregistrarea în registrul
comerţului şi autorizarea funcţionării, înainte de începerea activităţii economice. În cazul în care
acesta nu formulează cererea în termen de 7 zile de la încheierea acordului de constituire,
oricare membru al întreprinderii familiale poate să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi
autorizarea funcţionării.
În toate cazurile, cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a
funcţionării trebuie formulată în termen de 15 zile de la încheierea acordului de constituire. În
caz de nerespectare a termenului, este necesară încheierea unui nou acord de constituire.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depune la
registrul comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul
profesional, însoţită de documentaţia prevăzută de lege.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale şi reprezentantul
întreprinderii familiale vor ţine contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor privind
organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care
au calitatea de contribuabil, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
66
4.1.2. Regimul juridic al persoanei fizice autorizate
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, persoana fizica autorizată
poate colabora cu alte persoane fizice autorizate, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau cu întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice,
pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic.
Persoana fizica autorizata nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru
desfăşurarea activităţii pentru care a fost autorizată şi nici nu va fi considerată un angajat al
unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu
cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt
domeniu de activitate economică .
Persoana fizică autorizată răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune,
dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de
insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, cu modificările ulterioare.
Persoana fizica autorizata îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului
în următoarele cazuri: prin deces; prin voinţa acesteia; în condiţiile art. 25 din Legea nr.
26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a
actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul
unde îşi are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
Documentaţia de susţinere a cererii de înregistrare în registrul comerţului şi de
autorizare a funcţionării persoanei fizice autorizate sunt:
Carte de identitate sau paşaport – fotocopie certificată olograf de către titular privind
conformitatea cu originalul.
Document care să ateste drepturile de folosinţă asupra sediului profesional, precum
contract de închiriere, comodat, certificat de moştenitor, contract de vânzare-cumpărare,
declaraţie de luare în spaţiu sau orice alt act juridic care conferă dreptul de folosinţă etc. – copie
legalizată.
Declaraţie pe propria răspundere care să ateste îndeplinirea condiţiilor legale de
funcţionare prevăzute de legislaţia specială din domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei
mediului şi protecţiei muncii.
Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă pregătirea profesională, dacă
aceasta este cerută, potrivit unor prevederi legale speciale.
Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă experienţa profesională,
dacă este cazul.
Rezervare denumire.
67
4.1.3. Regimul juridic al întreprinderii individuale.
Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în
registrul comerţului. Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este
profesionist comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, profesionistul comerciant persoană
fizică, în calitatea de angajator persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract
individual de muncă, înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă, potrivit legii, şi poate
colabora cu alte persoane fizice autorizate, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane
juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considerat
un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Profesionistul comerciant persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate
cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu,
cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea
individuală.
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu
patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul,
iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006, cu
modificările ulterioare.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale îşi încetează
activitatea şi este radiat din registrul comerţului în următoarele cazuri: prin deces; prin voinţa
acestuia; în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
În caz de deces moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa, printr-
o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt mai mulţi
moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice
ca întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de
menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.
Documentaţia de susţinere a cererii de înregistrare în registrul comerţului şi de
autorizare a funcţionării întreprinderii individuale:
Carte de identitate sau paşaport al titularului întreprinderii individuale – fotocopie
certificată olograf de către titular privind conformitatea cu originalul.
68
legalizată.
Declaraţie pe propria răspundere care să ateste îndeplinirea condiţiilor legale de
funcţionare prevăzute de legislaţia specială din domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei
mediului şi protecţiei muncii.
dacă este cazul.
Rezervare denumire.
4.1.4. Regimul juridic al întreprinderii familiale.

Întreprinderea familială este constituită din 2 sau mai mulţi membri ai unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan persoane fizice autorizate sau titulari ai unor
întreprinderi individuale. De asemenea, aceştia pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe
persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate
economică decât cel în care şi-au organizat întreprinderea familială.
Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat de membrii
familiei în formă scrisă, ca o condiţie de validitate. Acordul de constituire va stipula numele şi
prenumele membrilor, reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui membru la
întreprindere, condiţiile participării, cotele procentuale în care vor împărţi veniturile nete ale
întreprinderii, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale şi condiţiile de retragere, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii
familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Procura
specială se semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de exerciţiu şi
reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, întreprinderea familială, prin
reprezentantul său, poate colabora cu alte persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale
sau întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi
economice.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică
prin înregistrarea în registrul comerţului.
Prin acordul de constituire a întreprinderii familiale, membrii acesteia pot stipula
constituirea unui patrimoniu de afectaţiune. Prin acordul de constituire sau printr-un act adiţional
69
la acesta se vor stabili cotele de participare a membrilor la constituirea patrimoniului de
afectaţiune. Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de participare pot fi diferite
de cele prevăzute pentru participarea la veniturile nete sau pierderile întreprinderii.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării
acesteia în registrul comerţului şi răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de
reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost
constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul
desemnat. Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor
lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să
includă şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. Actele prin care se
dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie de reprezentant fără
autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul nu
depăşeşte 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani
aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt coproprietatea
membrilor în cotele stabilite prin acordul de constituire sau prin act adiţional, după caz
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în
următoarele cazuri: mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat; mai mult de
jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere; în
condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În cazul în care membrii întreprinderii familiale au constituit un patrimoniu de afectaţiune
sau au dobândit bunuri, bunurile se împart conform cotelor stabilite. În cazul în care nu a fost
constituit un patrimoniu de afectaţiune, bunurile dobândite se împart conform cotelor prevăzute.
Documentaţia de susţinere a cererii de înregistrare în registrul comerţului şi autorizare a
funcţionării întreprinderii familiale:
Carte de identitate sau paşaport al fiecărui membru – fotocopie certificată olograf de
către titular privind conformitatea cu originalul.
legalizată.
Declaraţie pe propria răspundere a reprezentantului, care să ateste îndeplinirea
condiţiilor legale de funcţionare prevăzute de legislaţia specială din domeniul sanitar, sanitar-
veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii.
70
dacă este cazul.
Acordul de constituire şi procura specială.
Rezervare denumire.
SECȚIUNEA 4.2.
1. Condiţiile generale de dobândire a calităţii de profesionist coercial persoană fizică
2. Formele de exercitare a activităţii econiomice de persoanele fizice
3. Regimul juridic şi particularităţi privind comerciantul persoană fizică autorizată
4. Regimul juridic al întreprinderii individuale
5. Regimul juridic al întreprinderii familiale
71
CAPITOLUL V
SOCIETĂŢILE COMERCIALE
SECȚIUNEA 5.1.
REGLEMENTAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

În prezent, dreptul comun în materie de reglementare a regimului juridic al societăţilor
comerciale îl constituie Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Legea nr. 31/1990 cuprinde următoarele reglementări:
- dispoziţii generale (art. 1-4);
- constituirea societăţilor comerciale (art. 5-64);
- funcţionarea societăţilor comerciale (art. 65- 203);
- modificarea actului constitutiv (art. 204-221 );
- excluderea şi retragerea asociaţilor (art. 222-226);
- dizolvarea, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale (art. 227-251 );
- lichidarea voluntară a societăţilor comerciale (art. 252-270);
- infracţiuni (art. 271-282);
- dispoziţii finale şi tranzitorii (art. 283-294).
Pentru unele societăţi comerciale există şi reglementări speciale. Exempli gratia, le
evocăm pe următoarele:
- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome
şi societăţi comerciale;
- Legea nr. 227/2007 privind aprogarea OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit58;
- Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor etc59.
În domeniul regimului juridic al societăţilor comerciale sunt incidente corespunzător şi
unele dispoziţii ale Noului Cod civil care vin să completeze regimul special, derogatoriu al
societăților comerciale.
În privinţa regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital integral de stat, în
temeiul art. 47 din Legea nr. 15/1990, dispoziţiile acesteia se completează corespunzător cu
cele ale Legii nr. 31/1990 și a Noului Cod civil .
58
Lege nr. 227 din 04.07.2007 de aprobare Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea
capitalului a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 480 din 18. 07. 2007
59
Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi
completările ulterioare, ultima modificare fiind realizată prin Legea nr. 162/2009 , publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, până la 14 mai 2009:
72
4.1.2. Definiţia şi caracterele juridice ale societăţilor comerciale.
Potrivit art. 1881 din Noul C.civ., societatea este un contract prin care două sau mai
multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să
contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștiințe specifice sau prestații, cu
scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta. Fiecare
asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțional cu participarea la distribuția beneficiului,
dacă prin contract nu s-a stabilit altfel.
Din cele două texte legale citate se poate concluziona că societatea civilă este un
contract în temeiul căruia două sau mai multe persoane, numite asociaţi, se înţeleg să pună în
comun anumite bunuri pentru a desfăşura împreună o anumită activitate, în vederea realizării şi
împărţirii profitului ce ar rezulta60.
Pentru definirea societăţilor comerciale, în opinia noastră, trebuie avute în vedere
următoarele particularităţi:
- faptul că, în temeiul art. 3 alin. 3 din Noul C. Civ., societățile comerciale alături de
persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice, intră în categoria profesioniștilor
comercianți care exploatează o întreprindere în mod sistematic prin desfășurând activități
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrșinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, ce are scop lucrativ;
- faptul că, în temeiul art. 3 alin 3 din Noul cod civil și art. 1 alin. 2 din Legea nr.
31/1990, societățile comerciale sunt persoane juridice cu scop lucrativ. (În vederea desfăşurării
de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot
constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
- faptul că, prin activitatea cu scop lucrativ desfășurată urmăresc obţinerea de
beneficii și împărțirea acestora. Potrivit art. 1902 din noul C. civil participarea la profitul
societăţii implică şi contribuţia la pierderile societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de
societate, ale prezentului capitol sau ale legii speciale aplicabile, după caz. Partea fiecărui
asociat la profituri şi pierderi este proporţională cu aportul său la capitalul social, dacă nu s-a
convenit altfel. Partea la profituri şi pierderi a asociatului al cărui raport constă în prestaţii sau
cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel mai mic,
dacă nu s-a convenit altfel. Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferită de contribuţia la
pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe să fie rezonabile potrivit cu împrejurările şi să fie
expres prevăzute în contract. Când contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi
proporţie are loc şi cât priveşte pierderile. Orice clauză prin care un asociat este exclus de la
împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă. Prin excepţie
de la art. 1.881 alin. (2), asociatul al cărui aport constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice este
scutit, în măsura corespunzătoare acestui aport, de a participa la pierderi, dacă această scutire
a fost prevăzută în mod expres în contractul de societate.
60
A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 453.
73
Faţă de aceste particularităţi, putem defini societatea comercială ca o grupare de
persoane, fizice sau juridice, constituită pe baza contractului de societate şi beneficiind de
personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru
exercitarea unor activități economice cu scop lucrativ în vederea realizării de beneficii și
împărirea acestora.
Din această definiţie se poate deduce că societatea comercială prezintă următoarele
caractere juridice:
- este un contract bilateral, în sensul că la constituirea ei participă două sau mai multe
persoane, care dobândesc drepturi şi obligaţii;
- este un contract cu titlu oneros, deoarece, în schimbul bunurilor puse în comun, fiecare
asociat urmăreşte să obţină beneficii;
- este un contract comutativ, deoarece se cunoaşte ab initio întinderea obligaţiei fiecărui
asociat;
- este un contract, deoarece, ca regulă generală, legea nu impune o anumită formă
cerută ad validitatem.
Potrivit doctrinei, între societatea civilă şi societatea comercială există unele asemănări
şi deosebiri61.
Dintre asemănări, le evocăm pe cele ce urmează:
- ambele societăţi reprezintă o grupare de persoane fizice sau juridice şi de bunuri;
- ambele societăţi au scop patrimonial;
- ambele societăţi iau naştere printr-un contract de societate.
Principalele deosebiri existente între cele două categorii de societăţi comerciale sunt
următoarele:
- natura diferită a activităţii desfăşurate. Astfel, societăţile comerciale săvârşesc activități
economice, cu scop lucrativ pentru obținerea de profit și împărțirea acestuia.patrimonial acte şi
fapte comerciale, iar societăţile civile acte şi fapte civile. În acest sens, potrivit art. 1 alin. 1 din
Legea nr. 31/1990, în vederea efectuării de activități economice , persoanele fizice şi
persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale. În context, mai trebuie
subliniat şi faptul că societatea comercială se naşte prin efectul legii, adică de iure, profesionist
comerciant;
- societatea comercială, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, dobândeşte
personalitate juridică chiar prin efectul constituirii, fără să mai fie nevoie de vreo altă formalitate.
Altfel spus, societatea comercială nu este numai un contract, ci ea constituie şi un subiect de
drept distinct de membrii ce o compun. În schimb, societatea civilă poate devini persoană
juridică dacă se propune acest scop, în caz contrar, ea rămânând un simplu contract. Deci,
societatea civilă nu devine un subiect de drept de sine-stătător ca efect al constituirii acesteia ;
61
A se vedea: E.Safta-Romano, Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civilă, în „Dreptul”, nr. 2/1992,
p. 27 şi urm.; S.D.Cărpenaru, op. cit., p. 144-148.
74
- între cele două categorii de societăţi există deosebiri semnificative şi în ceea ce
priveşte modul de constituire şi de funcţionare.
În stabilirea naturii juridice a societăţilor comerciale, în doctrină au fost exprimate mai
multe concepţii, şi anume62:
- teoria contractuală, care este consacrată de art. 1881 şi urm. C.civ., şi se întemeiază
pe principiul autonomiei de voinţă;
- teoria actului colectiv, conform căreia, actul juridic care stă la baza creării societăţii nu
este un contract, ci un act juridic colectiv în care părţile urmăresc scopuri convergente şi,
nicidecum scopuri divergente cum se întâmplă în cazul contractului;
- teoria instituţiei, conform căreia societatea ar fi o instituţie la fel ca şi căsătoria. În
cadrul acestei teorii se susţine că părţile sunt ţinute să adopte sau să respingă in globo un
ansamblu de reguli, fără a le putea modifica în ceea ce au ele în mod esenţial. Teoria instituţiei
nu poate fi acceptată, deoarece este destul de imprecisă.
Indiferent de teoria adoptată, trebuie constatat faptul că, la originea oricărei societăţi
comerciale, se află consimţământul individual al asociaţilor. Altfel spus, participarea la
constituirea societăţilor comerciale este prin excelenţă voluntară. Finalmente, voinţa asociaţilor
joacă un rol esenţial la constituirea societăţii şi, pe cale de consecinţă, asupra organizării şi
funcţionării acesteia.
Din moment ce, datorită manifestării de voinţă a asociaţilor, a fost convenită constituirea
şi forma juridică a societăţii comerciale, aceasta dobândeşte personalitate juridică şi, pe cale de
consecinţă, rolul voinţei asociaţilor ce o alcătuiesc se estompează. Cu toate acestea, asociaţii
păstrează şi după acest moment, în condiţiile stabilite prin statut şi actul constitutiv, dreptul de a
decide asupra sorţii societăţii, în sensul modificării actului constitutiv şi a statutului sau chiar
dizolvării societăţii.
5.1.2. Clasificarea societăților comerciale

Societăţile comerciale se clasifică după mai multe criterii, şi anume:
a. După Legea nr. 31/1990, sunt:
- societăţi comerciale în nume colectiv;
- societăţi în comandită simplă;
- societăţi pe acţiuni;
- societăţi în comandită pe acţiuni;
- societăţi cu răspundere limitată.
b. După întinderea răspunderii asociaţilor:
- cu răspundere limitată;
- cu răspundere nelimitată.
c. In funcţie de caracterul intuitu personae:
- societăţi de persoane;
- societăţi de capitaluri.
62
A se vedea: Gr.Florescu, Drept comercial român, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2003, p. 55-56.
75
d. În funcţie de naţionalitatea capitalului social:
- societăţi cu capital integral românesc;
- societăţi cu capital integral străin;
- societăţi cu capital mixt.
e. In funcţie de participarea la capitalul social a statului:
- societăţi cu capital integral sau majoritar de stat;
- societăţi cu capital privat.
5.1.3. Elementele specifice ale contractului de societate

1. Aportul asociaţilor
Termenul aport are semnificaţia juridică de obligaţie asumată de asociat de a aduce în
patrimoniul societăţii un anumit sau anumite bunuri.
Etimologic, acest termen desemnează chiar bunul adus în societate de către asociat, iar
operaţiunea ca atare este analizată ca un contract între asociaţi şi viitoarea societate
comercială.
Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea
patrimoniului societăţii. De aceea în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.
Asumarea obligaţiei de aport este numită subscriere la capitalul societăţii, iar efectuarea
aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului sau vărsământ63.
Regula generală privind aportul asociailor la capitalul social est statornicit prin art. 1.894
și urmatoarele din C. Civil, iar cu titlu particular este reglementată de art. 16 din Legea nr.
31/1990.
Asociaţii contribuie la formarea capitalului social al societăţii, prin aporturi băneşti sau în
bunuri, după caz. Asociaţii se pot obliga la aport în prestaţii sau în cunoştinţe specifice, cu titlu
de aport societar. În schimbul acestui aport, asociaţii participă, potrivit actului constitutiv, la
împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor, precum şi la luarea deciziilor în societate.
Fiecare dintre asociaţi răspunde faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi pentru
vărsarea aporturilor la care s-a obligat. Drepturile conferite de părţile de interes sunt
suspendate până la vărsarea aporturilor la capitalul social.
Părţile de interes sunt indivizibile. Părţile de interes plătite sau vărsate în întregime dau
drept de vot în adunarea asociaţilor, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel. Când o parte de
interes devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea sunt obligate să
desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente. Cât timp o
parte de interes este proprietatea comună a mai multor persoane, acestea răspund în mod
solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate.
Aportul la capitalul social poate fi:
63
Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea: S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia 5, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 151-154.
76
- aportul în numerar, fiind obligatoriu la constituirea oricărei forme de societate (alin. 1)
Asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de neexecutare suma la
care s-a obligat, dobânda legală de la scadenţă şi orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept
pus în întârziere;
- aportul în în bunuri. Aporturile în natură poate avea ca obiect bunuri mobile,
incorporale, cum sunt creanţele, brevetele de invenţie, mărcile fiind admis la orice formă de
societate, realizându-se prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă
către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. Aportul în bunuri, altele decât cele
fungibile, se efectuează prin transferul drepturilor asupra acestora şi predarea efectivă a
bunurilor în stare de funcţionare potrivit destinaţiei sociale.
Asociatul care aportează proprietatea sau un alt drept real asupra unui bun răspunde
pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de cumpărător, iar asociatul care
aportează folosinţa răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui locator faţă de locatar.
Aporturile constând în bunuri fungibile s-au consumptibile nu pot fi subscrise cu titlu de
aport în folosinţă, ci apar în toate cazurile, ca proprietate a asociaţilor, chiar dacă în contractul
de societate nu s-a stipulat aceasta în mod expres.
Este admis ca regula generală și aportul în bunuri incorporate. Asociatul care aportează
o creanţă răspunde pentru existenţa acesteia la momentul aportului şi încasarea acesteia la
scadenţă, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dobânda legală care începe să curgă de
la scadenţă şi orice alte daune ce ar rezulta, dacă creanţa nu se încasează în tot sau în parte.
Asociatul care aportează acţiuni sau părţi sociale emise de o altă societate răspunde
pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de cumpărător.
Asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în comerţ răspunde
fașă de societate și asociații acesteia, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dobânda
legală care începe să curgă de la scadenţă şi orice alte daune ce ar rezulta, dacă titlul de
creanță nu se încasează în tot sau în parte.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea
stabili valoarea părţilor de interes, părţile sociale sau acţiunile cuvenite asociatului în schimbul
aportului. Această evaluare se face de către asociat şi de către evaluatorul desemnat de
judecătorul delegat (directorul ) pe lângă Oficiul Registrului Comerţului. Aportul în creanțe nu
este admis la la societăţile pe acţiuni ce se constituie prin subscriere publică şi nici la societăţile
în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată.;
-aportul în prestaţii în muncă sau aportul în industrie nu pot constitui aport la formarea
sau majorarea capitalului social (art. 16 alin. 4 art). Cu toate acestea, în temeiul alin. 5 din
cuprinsul aceluiaşi articol, asociaţii din societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi se pot
obliga la prestaţii în muncă cu titlu de aport social, prestaţii care nu pot constitui aport la
formarea sau la majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să
participe, potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului social, rămânând,
77
totodată, obligaţi să participe la pierderi64. Aportul în prestaţii sau cunoştinţe specifice este
datorat în mod continuu, atât timp cât asociatul care s-a obligat la acesta este membru al
societăţii, iar asociatul este ţinut faţă de societate pentru toate câştigurile realizate din activităţile
care fac obiectul aportului.
Aporturile în prestaţii sau cunoştinţe specifice se efectuează prin desfăşurarea de către
asociatul care s-a obligat a unor activităţi concrete şi prin punerea la dispoziţia societăţii a unor
informaţii, pentru realizarea obiectului acesteia, în modalităţile şi condiţiile stabilite prin
contractul de societate. Neexecutarea aportului în prestaţii sau cunoştinţe specifice dă loc
numai la o acţiune în excludere cu daune-interese, dacă este cazul.
În temeiul art. 65 din lege, în lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în
societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului.
Pe durata societăţii, potrivit art. 66 alin. 1 din Lege, creditorii asociatului pot să-şi
exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului după bilanţul
contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni prin lichidare. Soluţia
stipulată de acest text este firească, deoarece, prin subscriere, asociatul pierde dreptul de
proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul aportului.
Asociatul care întârzie să depună aportul social este, potrivit art. 65 alin. 2 din Lege,
răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la
plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vârsământul.
Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea
acestora. Aporturile reunite formează sub aspect valoric capitalul social al societăţii şi totodată
ele constituie elemente ale patrimoniului societăţii.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar
nu au identitate unică, fiecare reprezentând o instituţie juridică proprie.
2. Capitalul social al unei societăţi comerciale este expresia valorică a totalităţii
aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la constituirea societăţii.
Capitalul social are o semnificaţie contabilă şi una juridică.
Capitalul social are o semnificaţie contabilă în sensul că, el nu are o existenţă reală,
concretă, ci reprezintă o cifră convenită de asociaţi.
Semnificaţia juridică constă în faptul că acesta reprezint limita gajului general al
creditorilor societăţii, în sensul că în patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri a căror
valoare să fie cel puţin în limita capitalului social.
Datorită rolului său de limită a gajului general al creditorilor societăţii, capitalul social este
fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul măririi sau micşorării sale numai în
condiţiile prevăzute de lege prin modificarea actului constitutiv.
64
Legea nr. 31/1990 a fost publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990 şi
republicată în nr. 33 din 29 ianuarie 1998, respectiv în nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 . Brevitatis causa, pentru evitarea
repetărilor şi uşurinţa exprimărilor, în continuare, în cuprinsul prezentului capitolul al lucrării, referirile la Legea nr.
31/1990 se vor face, de regulă, cu ajutorul termenului Lege.
78
In scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, legea stabileşte un plafon minim al
capitalului social: 90.000 lei în cazul societăţilor pe acţiuni şi minim 200 lei pentru societăţile cu
răspundere limitată.
Legea stabileşte condiţii privind subscrierea şi vărsarea capitalului social. La data
constituirii, pentru societăţile pe acţiuni, sau în comandită pe acţiuni capitalul vărsat nu va putea
fi mai mic de 30% din cel subscris, iar diferenţa va fi vărsată în termen de 12 luni de la
înmatricularea societăţii, pentru acţiunile emise pentru aport în numerar şi în termen de 2 ani de
la înmatriculare, pentru acţiunile emise pentru un aport în natură. In cazul societăţilor în nume
colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, capitalul social subscris trebuie integral
vărsat la data constituirii societăţii. Dacă are loc o majorare de capital social în timpul
funcţionării societăţii, acesta trebuie vărsat 30% la data subscrierii, iar diferenţa în maxim 3 ani
de la data publicării hotărârii de majorare a capitalului social.
Capitalul social se divide în fracţiuni egale ca valoare, ce poartă denumirea de părţi de
interes, părţi sociale sau acţiuni.
Noţiunea de patrimoniu este diferită. Aceasta are accepţiunea din dreptul civil,
reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.
Patrimoniul societăţii are activul patrimonial şi pasivul patrimonial. Patrimoniul este o
universalitate juridică în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile, precum şi bunurile
societăţii.
3.Intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale
Această cerinţă exprimă intenţia care animă pe asociaţi de a colabora în desfăşurarea
activităţii economice care face obiectul societăţii.
Participarea la activitatea societăţii se manifestă prin exercitarea, în condiţiile legii, a
dreptului de a participa la luarea deciziilor şi la controlul asupra activităţii societăţii.
Colaborarea implică egalitatea juridică a asociaţilor. Facem precizarea că egalitatea
juridică înseamnă că nici unul dintre asociaţi nu se află în situaţia de a-şi impune voinţa faţă de
ceilalţi.
Intenţia asociaţilor de a colabora reprezintă un element psihologic care ajută la
diferenţierea societăţii economice de anumite grupări economice sau contracte. Astfel, nu
suntem în prezenţa unei societăţi în cazul închirierii unui bun, chiar dacă locatarul are un drept
la beneficiile obţinute.
4. Împărţirea profitului
Scopul societăţii comerciale este de a desfășura activitate cu scop lucrativ pentru
realiza beneficiu și a-l împărți între asociați.
Potrivit art. 67 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, cota-parte din profit, ce se plăteşte fiecărui
asociat, poartă denumirea de dividend.
Scopul obţinerii de profit reprezintă un criteriu esenţial pentru diferenţierea societăţilor
comerciale de asociaţii sau fundaţii - care, în esenţa lor, sunt persoane juridice morale, adică
nonprofit, fără scop lucrativ.
79
Asociatul care aportează o creanţă răspunde pentru existenţa creanţei la momentul
aportului şi încasarea acesteia la scadenţă, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia,
dobânda legală care începe să curgă de la scadenţă şi orice alte daune ce ar rezulta, dacă
creanţa nu se încasează în tot sau în parte. Asociatul care aportează acţiuni sau părţi sociale
emise de o altă societate răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de
cumpărător. Asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în comerţ
răspunde pentru încasarea acestora.
De regulă, profitul este privit ca un câştig evaluabil în bani, rezultat dintr-o activitate
economică.
Pentru repartizarea profitului, în doctrină au fost identificate următoarele cerinţe65:
- profitul să fie real;
- profitul să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului social,
dacă activul patrimonial s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar (art. 69 din Legea nr.
31/1990).
În privinţa împărţirii profitului între asociaţi, legea consacră libertatea acestora de a
decide (art. 69 din Lege).
Cu toate acestea, sunt interzise clauzele leonine (art. 1513 C.civ.), prin care unii asociaţi
ar participa numai la profit, iar alţii numai la pierderi.
De regulă, în lipsa de stipulaţie contrară, în temeiul art. 67 din Lege, dividendele se cuvin
în proporţia în care asociaţii participă la constituirea capitalului social vărsat.
Pentru plata dividendelor se aplică următoarele reguli:
- dividendele se plătesc numai dacă, din situaţia financiară anuală, rezultă că societatea
a realizat profit;
- profitul se repartizează pe destinaţiile lui legale, adică pentru reîntregirea capitalului
social, formarea sau creşterea fondului de rezervă, reinvestire prin majorarea capitalului social,
distribuire de dividende către asociaţi etc.;
- dividendele se plătesc cel mai târziu în termen de 8 luni de la data aprobării situaţiei
financiare;
- dividendul se transformă dintr-un drept social într-un drept de creanţă pentru asociat
din momentul în care acesta devine exigibil, adică din momentul în care a fost stabilit de către
adunarea generală ori la data plăţii stabilită de către aceasta;
- pentru neplata la timp a dividendelor, societatea va plăti, în temeiul art. 67 alin. 2 din
Lege, o penalitate aferentă perioadei de întârziere la nivelul dobânzii legale;
- acţiunea privind plata dividendelor se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la
data scadenţei.
5.1.4 Constituirea societăților comerciale

1. Precizări prealabile
65
A se vedea: S.D.Cărpenaru, op. cit., p. 159.
80
În temeiul art. 5 din Lege, societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se
constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut.
Legea permite ca statutul şi contractul de societate să fie încheiate sub forma unui
înscris unic, numit act constitutiv.
În cazul societăţii cu răspundere limitată constituită prin actul de voinţă al unui singur
asociat, se întocmeşte numai statutul.
2. Contractul de societate66
Contractul de societate este un act juridic pe baza căruia se constituie o societate
comercială.
Pentru ca un astfel de contract să fie valabil încheiat, este necesar să întrunească
următoarele condiţii de fond:
- consimţământul valabil al părţilor (art.1881 C. Civ). În temeiul art. 4 din Lege, societatea
comercială va avea cel puţin doi asociaţi, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel, iar în
cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni trebuie să fie cel puţin 5 asociaţi. Societatea
cu răspundere limitată se poate constitui şi prin voinţa unei singure persoane. Asociaţii care
participă la încheierea contractului de societate se mai numesc şi membri fondatori. Facem
precizarea că asociaţii pot fi, deopotrivă, persoane fizice sau persoane juridice. În temeiul art. alin.
2 din Lege, nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni
prevăzute de lege. Consimţământul, pentru a fi valabil, trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ şi să nu fie afectat de vicii, adică să nu fie dat din eroare, surprins prin dol ori smuls
prin violenţă (art. 953-961 C.civ.);
- capacitatea părţilor, condiţie care rezultă din dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Lege, potrivit
cărora nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii sunt incapabile, adică nu au capacitatea
de a încheia acte juridice în condiţiile dreptului comun. Altfel spus, persoana fizică trebuie să
aibă capacitate deplină de exerciţiu şi, în privinţa persoanelor juridice, scopul pentru care
funcţionează să fie compatibil cu obiectul de activitate al societăţii comerciale, conform
principiului specialităţii capacităţii acesteia, stipulat de art. 205 și urm din Noul C. Civ.;
- obiectul contractului trebuie să fie determinat, să constea într-o activitate economică
dintre cele prevăzute în art. alin. 3 Noul C. Civ., să fie licit şi moral. Art. 7 lit. c şi 8 şi lt. c din
Legea nr. 31/1990 prevede că asociaţii trebuie să prevadă, în contractul de societate, obiectul
de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale așa cum sunt
clasificate de Codul CAEN din România;
- cauza contractului de societate trebuie să fie licită și în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri, în condiţiile dreptului comun (art.1882 C.civ.).
66
Pentru unele detalii, a se vedea: S.D.Cărpenaru, op. cit., p. 168-178.
81
Nerespectarea condiţiilor de fond determină nulitatea contractului de societate, nulitate
cu particularitatea că viciile de consimţământ sau incapacitatea unuia dintre asociaţi afectează
numai raporturile acestuia cu societatea, fără să influenţeze validitatea raporturilor cu ceilalţi
asociaţi. În acest sens, pot fi aduse ca argument dispoziţiile art. 224 din Legea nr. 31/1990.
În schimb, dacă toţi asociaţii au fost incapabili la data constituirii societăţii, contractul de
societate va fi nul, conform art. 56 lit. b din Lege.
Cât priveşte cerinţele de formă, potrivit art. 5 alin. 5 din Lege, actul constitutiv se încheie
sub forma unui înscris sub semnătură privată şi se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de
subscripţie publică, numai de către asociații fondatori.
Contractul de societate dobândeşte dată certă începând cu ziua depunerii acestuia la
oficiul registrului comerţului.
În mod excepţional, contractul de societate trebuie încheiat în formă autentică în
următoarele situaţii:
- atunci când, printre bunurile care fac obiectul aportului se află şi un teren;
- societatea constituită este în nume colectiv sau în comandită simplă;
- societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Nerespectarea formei autentice a actului constitutiv atrage nulitatea societăţii în condiţiile
art. 56 lit. a din Lege.
În principal, în temeiul art. 7 şi 8 din Lege, contractul de societate trebuie să cuprindă
următoarele categorii de clauze:
- privind identificarea părţilor;
- privind identificarea societăţii comerciale ce se constituie;
- privind obiectul societăţii, capitalul social şi durata societăţii;
- privind conducerea şi gestiunea societăţii;
- privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor;
- privind sediile secundare ale societăţii;
- privind dizolvarea şi lichidarea societăţii.
3. Statutul societăţii
Statutul societăţii este cerut, potrivit art. 5 alin. 1 din Lege, la constituirea societăţii pe
acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată. Reiterăm faptul că, în temeiul art. 5
alin. 3 din Lege, în cazul celor trei categorii de societăţi, se poate opta între încheierea
contractului şi statutului într-un singur înscris sau în două înscrisuri distincte.
Ca funcţie, statutul este un act constitutiv al societăţii care detaliază contractul de
societate, în condiţiile specifice de constituire şi de funcţionare a societăţii pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată.
Finalmente, datorită regimului juridic ce-i este aplicabil, statutul este de natură
contractuală, fiind, astfel supus tuturor cerinţelor de validitate cerute pentru contracte.
Sub aspectul formei, în temeiul art. 4 alin. 4 din O.U.G. nr. 76/2001, statutul poate fi
încheiat în forma înscrisului sub semnătură privată sau a celui autentic.
82
Sub aspectul clauzelor, statutul, chiar dacă nu repetă clauzele contractului, are menirea
de a dezvolta elementele acestuia.
4. Întocmirea actelor constitutive
Dacă actele constitutive sunt întocmite sub forma înscrisurilor sub semnătură privată, în
lipsa unor reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun, sunt incidente dispoziţiile art. 1176-
1186 C.civ, iar după intrarea în vigoare a Noului cod de procedură civilă potrivit disozițiilor
acestuia din urmă.
În schimb, dacă legea impune forma autentică, vor fi incidente corespunzător
şidispozițiile art. 44 şi art. 58-67 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale.
Facem precizarea că, la autentificarea actului constitutiv, art. 5 alin. 5 din Lege, impune
prezenţa tuturor asociaţilor, personal sau prin mandatar, cu procură specială autentică. De
asemenea, în temeiul art. 16 alin. 1 din Lege, la autentificarea actelor constitutive trebuie
prezentată dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei, care
se verifică de către acest oficiu, în condiţiile art. 39 alin. 2 din Lege.
Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, în temeiul art. 205 alin. (3) din Noul C. Civ.
societatea comercială dobândeşte capacitate civilă de folosință anticipată, adică, potrivit acestui
text, societatea comercială poate dobândi acele drepturi şi îşi poate asuma acele obligaţii ce
sunt necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil.
În temeiul art. 35 alin. 1 lit. d din Lege, actele încheiate în contul societăţii trebuie
aprobate de către asociaţi.
5. Înmatricularea societăţii şi autorizarea funcţionării acesteia

Ca regulă generală, în temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, societatea
comercială, înainte de începerea activităţii, este supusă înmatriculării în registrul comerţului.
La cererea de înregistrare, potrivit art. 35 din Legea nr. 31/1990, se vor anexa
următoarele acte:
- actul sau actele constitutive, în forma cerută de lege;
- dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite prin actul constitutiv;
- dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei;
- actele care dovedesc dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul aportului
în natură;
- actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de către
asociaţi;
- declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, administratorilor şi cenzorilor, că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 6 alin. 2, art. 135 şi art. 156 din Legea nr. 31/1990.
Cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţii trebuie făcută în termen de
15 zile de la data încheierii actului constitutiv.
Această cerere se soluţionează, în condiţiile art. 242 C.pr.civ., de către judecătorul
delegat 9director registrului comertului), care are obligaţia de a verifica legalitatea constituirii şi a
înmatriculării societăţii.
83
Cererea de înmatriculare este tip şi se adresează oficiului registrului comerţului în a cărei
rază teritorială se află sediul societăţii.
Dacă în urma verificării cererii şi actelor anexate judecătorul delegat constată că sunt
respectate cerinţele legale va da o încheiere prin care va autoriza constituirea societăţii
comerciale şi va dispune înregistrarea acesteia în registrul comerţului, conform art. 39 din legea
nr. 31/1990.
În schimb, dacă nu sunt întrunite cerinţele legale, judecătorul delegat, în temeiul art. 46
din legea nr. 31/1990, va da o încheiere motivată de respingere a cererii de înregistrare a
societăţii comerciale.
Încheierea de respingere a cererii de înregistrare este supusă recursului, care poate fi
promovat în termen de 15 zile de la data pronunţării pentru părţi şi de la data publicării în
Monitorul Oficial a încheierii, pentru orice persoană interesată, conform art. 60 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990.
În cazul admiterii recursului, decizia instanţei de judecată va fi înscrisă, conform art. 60
alin. 5 din Legea nr. 31/1990, în registrul comerţului.
Societatea comercială se consideră constituită, adică devine persoană juridică, în
temeiul art. 41 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, chiar în momentul înmatriculării ei în registrul
comerţului.
Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii
judecătorului delegat prin care este autorizată înmatricularea societăţii.
În temeiul încheierii judecătorului delegat prin care s-a autorizat constituirea şi s-a dispus
înregistrarea societăţii comerciale, se eliberează certificatul de înregistrare, care trebuie să
cuprindă menţiuni referitoare la următoarele: denumirea societăţii, sediul social, activitatea
principală, numărul de ordine din registrul comerţului, numărul unic de înregistrare.
După înmatriculare, societatea comercială are obligaţia de a cere autorizarea ei, care
are ca finalitate asumarea de către aceasta a responsabilităţii privind legalitatea activităţii
desfăşurate. Această cerere se soluţionează de către oficiul registrului comerţului, prin
comunicarea către autorităţile implicate a cererii de autorizare, conform Legii nr. 359/2004.
Constituirea societăţii se publică, pe cheltuiala acesteia, în Monitorul Oficial al României,
partea a IV-a.
Înscrierea fiscală a societăţii se realizează prin acordarea codului unic de înregistrare,
odataă cu înregistrarea acesteia la registrul comerțului.
Înfiinţarea sucursalelor şi a filialelor societăţii comerciale
Potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990, filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate
juridică ale societăţilor comerciale şi se înmatriculează, înainte de începerea activităţii, în
registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona. Drept urmare, înfiinţarea filialelor, în lipsa
unor dispoziţii legale derogatorii, va fi supusă regimului juridic rezervat înfiinţării societăţilor
comerciale.
Filialele vor avea regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.
84
În schimb, sucursalele, în temeiul art. 43 alin. 1 din legea nr. 31/1990, sunt
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţii comerciale şi se înmatriculează,
înainte de începerea activităţii, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui, căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală.
Trebuie făcută precizarea că, în temeiul art. 43 alin. 5 din legea nr. 31/1990, nu se pot
înfiinţa sedii secundare sub denumirea de sucursală.
Identificarea societăţii comerciale
Elementele de identificare ale societăţii comerciale sunt: firma, sediul, naţionalitatea.
Firma este, conform art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, numele societăţii comerciale
sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de
acelaşi gen.
Firmele şi emblemele se scriu în limba română.
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei şi emblemei se dobândeşte prin înscrierea
acestora în registrul comerţului67.
Sediul societăţii comerciale sau sediul social este un atribut de identificare în spaţiu a
societăţii comerciale, fiind localitatea în care se desfăşoară în mare parte activitatea statutară a
societăţii.
Cerinţa sediului este stipulată, cu titlu general, de art. 39 din Decretul nr. 31/1954 şi, cu
titlu special, de art. 7 lit. b şi 8 lit. a din Legea nr. 31/1990. De asemenea, în temeiul art. 194 din
Lege, schimbarea sediului este de competenţa adunării asociaţilor, evident, în cadrul
competenţei acesteia de a modifica actul constitutiv. O societate comercială poate avea un
singur sediu principal şi două sau mai multe sedii secundare. Posibilitatea sediilor secundare
este evocată de art. 7 lit. g şi art. 8 lit. l din Lege.
Sediul societăţii prezintă o neîndoielnică utilitate practică. Astfel, spre exemplu, în
temeiul art. 1 alin. 2 din Lege, societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice române.
Naţionalitatea societăţii comerciale este folosită pentru a determina apartenenţa
societăţilor comerciale la un sistem sau altul de drept naţional.
În acest sens, se folosesc, de regulă, două criterii, şi anume:
- un criteriu obiectiv, potrivit căruia societatea comercială dobândeşte naţionalitatea
statului pe teritoriul căruia s-a înregistrat ori şi-a stabilit sediul principal;
- un criteriu subiectiv, conform căruia naţionalitatea societăţii comerciale este dată de
naţionalitatea asociaţilor, adică a persoanelor fizice şi juridice care deţin acţiuni sau părţi sociale
în număr suficient de mare pentru a exercita controlul asupra societăţii.
În legislaţia României, în temeiul art. 2.568 din Noul c. Civ. în privinţa naţionalităţii
persoanei juridice, în general, sunt stabilite următoarele reguli:
67
Pentru evitarea repetărilor, facem trimitere la subsecţiunea Fondul de comerţ (3.4.2.1.a –firma) din prezenta lucrare.
85
- persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului
constitutiv, sediul social;
- dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea
persoanei juridice este sediul real;
Prin sediul real se înţelege locul unde se află principalul centru de afaceri şi gestiune a
activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acţionari sau asociaţi din alte state .
În temeiul art. 1 alin. 2 din legea nr. 31/1990, societăţile comerciale cu sediul în România
sunt persoane juridice române.
6. Capacitatea juridică a societăţii
Capacitatea de folosinţă este dobândită de către societate chiar din ziua înmatriculării
acesteia în registrul comerţului, conform art. 41 alin. 1 din Lege. În temeiul art. 205 din Noul C.
Civ., societatea comercială dobândeşte capacitate de folosinţă anticipată de la data autentificării
actelor constitutive.
Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este circumscrisă, potrivit art.206 din
Noul c. Civ., scopului pentru care aceasta funcţionează sau, altfel spus, ca orice altă persoană
juridică, societatea comercială are o capacitate de folosinţă specială
Capacitatea de exerciţiu a societăţii comerciale este supusă, deopotrivă, regulilor de
drept comun, stipulate de art 209 si urm. din Noul C. civ. şi regulilor speciale prevăzute de
Legea nr. 31/1990 pentru fiecare categorie de societăţi comerciale (funcţionarea societăţilor
comerciale, adică art. 65-226 din Legea nr. 31/1990).
Societatea comercială îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele
sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de administrare,
persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama
persoanei juridice. Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de
administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin
lege, actul de constituire sau statut.
Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice
sau persoanele juridice desemnate în acest scop.
Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu
depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea
persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana
juridică în condiţiile gestiunii de afaceri. Cel care contractează pentru societatea comercială
rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia
contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.
Din împrejurarea că societatea comercială este persoană juridică, potrivit legii, decurg şi
următoarele consecinţe juridice:
86
- dreptul societăţii de a participa în nume propriu la raporturi juridice,
- răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale;
- dreptul societăţii de a sta în justiţie, ca reclamantă sau ca pârâtă.
4.3.5. Patrimoniul societăţii comerciale
Patrimoniul societăţii comerciale este un element esenţial pentru existenţa ca subiect de
drept a societăţii comerciale. Potrivit art.187 din Noul c. Civ, orice persoană juridică trebuie să
aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop
licit şi moral, în acord cu interesul general.
Patrimoniul cuprinde activul social şi pasivul social.
Facem precizarea că patrimoniul societăţii comerciale este distinct de patrimoniile
asociaţilor.
Din caracterul autonom al patrimoniului societăţii comerciale rezultă următoarele
consecinţe:
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în patrimoniul
societăţii (art. 65 din Lege);
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi formează obiectul gajului general al
creditorilor sociali;
- obligaţiile terţilor faţă de societate nu pot fi compensate cu obligaţiile acestora faţă de
asociaţi;
- aplicarea procedurii falimentului faţă de societate priveşte numai patrimoniul acesteia,
nu şi pe cel al asociaţilor, cu excepția situațiilor enumerate limitativ de art. 138 din Legea nr.
85/2006
5.1.5. Funcționarea societății comerciale

1. Aspecte generale
Facem precizarea că, pentru a nu determina creşterea exagerată a volumului lucrării, în
cuprinsul acesteia vom analiza numai aspectele generale ale funcţionării societăţilor comerciale,
urmând ca cele specifice diferitelor tipuri de societăţi comerciale, să fie abordate în cadrul
capitolelor alocate acestei materii.
Funcţionarea societăţii este reglementată de art. 65-226 din Legea nr. 31/1990, care
alcătuiesc Titlul III, ce poartă chiar denumirea marginală funcţionarea societăţilor comerciale,
dispoziții care sunt completate cu regulile de drept comun stabilite persoanei juridice prin Noul
Cod civil.
Funcţionarea societăţii comerciale se materializează în actele şi faptele juridice ale
organelor sale de conducere şi control, şi anume:
- adunarea generală;
- administratorul sau administratorii societăţii;
- cenzorii.
2. Adunarea generală
87
Formele adunării generale
Adunarea generală este organul deliberativ şi de decizie a societăţii comerciale, alcătuită
din totalitatea asociaţilor.
În funcţie de specificul societăţii şi de deciziile care urmează a fi luate, Legea nr.
31/1990 reglementează următoarele categorii de adunări generale:
- adunarea generală a asociaților, trebuie să aibă loc cel puțin odată pe an, în vederea
aprobării rezultatelor economico-financiare pentru exercitiul financiar încheiat și ori de câte ori
trebuie adoptate hotărâri care intră în competența adunării generale. Este specifică societăților
de persoane și societății cu răspundere limitată. La societatea cu răspundere limitată, pentru
hotărârile având ca obiect modificările contractului de societate sau statutului este necesar votul
tuturor asociaţilor, afară de cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel. Cu toate că
nu este consacrată de lege, soluţia unanimităţii votului asociaţilor se impune şi în cazul
modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în
comandită simplă.
- adunarea generală ordinară, care se întruneşte cel puţin o dată pe an şi este în drept
să decidă asupra problemelor stabilite în art.111 din Legea n. 31/1990, înscrise în ordinea de zi,
cum ar fi: situaţia financiară anuală, să aleagă administratorii, să stabilească bugetul de venituri
şi cheltuieli etc. Este specifică societaților de capital. Pentru validitatea deliberărilor adunării
generale ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin o pătrime din
numărul total de drepturi de vot. Hotărârea se ia cu majoritatea de voturi exprimate. Actul
constitutiv poate prevedea cerinte mai ridicate de cvorum si majoritate. Dac adunarea generală
ordinară nu poate lucra din cauza neîndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), adunarea ce se
va întruni la o a doua convocare poate sa delibereze asupra punctelor de pe ordinea de zi a
celei dintai adunari, indiferent de cvorumul intrunit, luand hotarari cu majoritatea voturilor
exprimate. Pentru adunarea generala intrunită la a doua convocare, actul constitutiv nu poate
prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată.
- adunarea generală extraordinară, care se întruneşte ori de câte ori este nevoie,
analizează şi decide, de regulă, asupra unor chestiuni curente ce privesc funcţionarea societăţii
comerciale, altele decât cele enumerate în art. 111 din L. nr. 31/1990. In societatea pe acţiuni
sau în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării extraordinare, este
necesară, la prima convocare, prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o pătrime din numărul
total de drepturi de vot, iar la convocările următoare, prezenţa acţionarilor reprezentând cel
puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot. Pentru modificarea obiectului principal de
activitate al societăţii, reducerea sau majoritatea capitalului social, schimbarea formei juridice a
societăţii, furnizarea, divizarea sau dizolvarea societăţii, hotărârea se ia cu o majoritate de el
puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
Potrivit legii, exerciţiul unora din atribuţiile adunării generale extraordinare va putea fi
delegat, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale extraordinare, consiliului de
administraţie, respectiv directoratului. Sunt avute în vedere mutarea sediului societăţii,
schimbarea obiectului de activitate al societăţii, majorarea capitalului social.
88
- adunarea specială este o adunare care se întâlneşte la societăţile comerciale pe
acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi cuprinde numai anumite categorii de acţionari, de regulă a
titularilor unor acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot (art. 96) sau a
deţinătorilor de acţiuni dintr-o anumită categorie de acțiuni ordinare (art. 116).
Felurile adunării generale enumerate sunt reglementate pentru societatea pe acţiuni şi
pentru societatea în comandită pe acţiuni. In ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată,
legea nu face distincţie între cele două adunări, însă stabileşte condiţii de cvorum şi majoritate
diferite, în funcţie de natura problemelor care fac obiectul deliberării.
Convocarea adunării generale
Potrivit art. 117 şi art. 190 din lege, administratorii au obligaţia de a convoca adunarea
generală cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar.
În cazul pasivităţii administratorilor, la societăţile pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni
adunarea generală poate fi convocată şi din iniţiativa acţionarilor, dacă aceştia reprezintă 5%
din totalul capitalului social . În cazul în care administratorii nu dau curs cererii acţionarilor,
aceştia, în temeiul art. 119 din Lege, se pot adresa instanţei competente. În cazul societăţilor cu
răspundere limitată, un asociat sau un număr de asociaţi, care reprezintă cel puţin o pătrime din
capitalul social pot cere convocarea societăţii, în temeiul art. 190 alin. 2 din Lege.
Convocarea se comunică asociaţilor cu cel puţin 30 zile înainte de întrunirea adunării. În
acelaşi termen se comunică şi ordinea de zi a adunării generale.
În cazul societăţilor pe acţiuni, convocarea adunării generale se publică în Monitorul
Oficial al României partea a IV-a cu cel puţin 30 de zile înaintea datei adunării generale şi în
unul din ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai
apropiată localitate, iar în celelalte cazuri prin corespondenţă. In cazul în care societatea deţine
şi o pagină de internet se publică şi pe această pagină pentru liberul acces al acţionarilor.
Convocatorul trebui să conţină în mod obligatoriu câteva elemente, respectiv: data
adunării, locul acesteia, ordinea de zi, data de referinţă.
Şedinţa se va ţine la data, ora şi locul trecut în convocator.
Dacă sunt îndeplinite cerinţele pentru cvorum, se trece la dezbaterea problemelor e pe
ordinea de zi.
În cazul în care prezenţa la adunarea generală reprezintă întreg capitalul social, cu
acordul unanim, se pot introduce pe ordinea e zi şi alte probleme.
Şedinţa adunării generale
Şedinţa adunării generale este supusă următoarelor reguli:
- la şedinţă pot participa numai persoanele care au calitatea de asociat. Acţionarii,
potrivit art. 124 din Lege, pot fi reprezentanţi la adunarea generală numai prin alţi acţionari, în
baza unei procuri speciale;
- în cazul acţionarilor care nu au capacitatea deplină de exerciţiu şi a acţionarilor
persoane juridice, participarea la adunarea generală se realizează prin reprezentanţii lor legali;
- şedinţa este condusă de preşedintele consiliului de administraţie. Pentru buna
desfăşurare a adunării generale, se alege un secretariat format din 1-3 acţionari;
89
- dreptul de vot este în raport cu cota de participare a acţionarilor la constituirea
capitalului social. Astfel, în temeiul art. 101 Lege, orice acţiune dă dreptul la un singur vot, dacă
prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. Nu au drept de vot, potrivit art. 95 din Lege, acţionarii
care deţin acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar şi cei care nu au achitat vărsămintele ajunse
la scadenţă;
- dreptul de vot nu poate fi cedat, iar convenţiile privind exercitarea într-un anumit fel a
dreptului de vot este, potrivit art. 127 din Lege, nulă;
- în cazul unui conflict de interese dintre asociat şi societate, asociatul trebuie să se
abţină de la vot, conform art. 126 şi 188 din Lege;
- hotărârile adunării generale se iau, de regulă, prin vot deschis, iar votul secret este
obligatoriu numai pentru alegerea administratorilor, potrivit art. 129 din Lege;
- lucrările adunării generale se consemnează într-un proces verbal, încheiat de
secretarul de şedinţă.
Hotărârile adunării generale
Potrivit Legii nr. 31/1990, hotărârile adunării generale sunt supuse următoarelor reguli:
- sunt obligatorii pentru toţi asociaţii (art. 132 alin. 5 şi 134). Acţionarii care nu sunt de
acord cu hotărârile adunării generale privind schimbarea obiectului principal de activitate,
mutarea sediului sau schimbarea formei societăţii au dreptul să se retragă din societate şi de a
obţine contravaloarea acţiunilor pe care le posedă la valoarea medie determinată de către un
expert autorizat (art. 134 alin. 1);
- pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale vor fi depuse, în termen de 15
zile, la oficiul registrului comerţului şi publicate în Monitorul Oficial al România, partea a IV-a
(art. 131 alin. 4);
- dacă hotărârile sunt afectate de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil,
iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată (art. 132 alin. 3). Din aceste reguli,
putem conchide că, în speţă, este vorba despre o nulitate absolută;
- administratorii nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din
funcţie (art. 132 alin. 4);
- pentru hotărârile adunării generale, altele decât cele atacate pentru nulitate absolută,
se poate cere anularea lor în instanţă, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul
Oficial;
- termenul de 15 zile este un termen de prescripţie şi nu un termen de decădere.
- cererile prin care se atacă în justiţie hotărârile adunării generale sunt de competenţa
tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea;
- odată cu introducerea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei să dispună,
pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării hotărârii atacate. Preşedintele,
dispunând suspendarea, îl poate obliga pe reclamant la plata unei cauţiuni (art. 133 alin. 1 şi 2);
- o astfel de cerere se judecă în camera de consiliu;
- împotriva sentinţei date în primă instanţă se poate formula recurs.
90
- hotărârea irevocabilă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi publicată în
Monitorul Oficial al României, partea a IV-a (art. 132 alin. 10).
3.Administratorii societăţii68
Legea nr. 31/1990 consacră Secţiunea a III-a (art. 137-158) din Titlul III - Despre
administrarea societăţii.
Cu privire la administrarea şi conducerea societăţilor comerciale, Legea nr. 31/1990
cuprinde dispoziţii privind fiecare formă de societate comercială.
Ca regulă generală, potrivit art. 137 alin. 3 din Lege, numirea şi înlocuirea
administratorilor se fac exclusiv de către adunarea generală.
Primii administratori pot fi numiţi prin actul constitutiv, dar, în acest caz, termenul
mandatului lor nu poate fi mai mare de 4 ani. Dacă nu s-a stabilit durata prin actul constitutiv,
acesta este de 2 ani. Administratorii sunt reeligibili când prin actul constitutiv nu se prevede
altfel.
Persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanţi
ai societăţii, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi, conform art. 138 din Lege.
Societatea pe acţiuni este, potrivit art. 137 alin. 1 din Lege, administrată de unul sau mai
mulţi administratori. În ipoteza în care sunt mai mulţi administratori, aceştia alcătuiesc un
consiliu de administrare. Consiliul de administraţie poate, în temeiul art. 143 din Lege, să delege
o parte din atribuţiile lui unui comitet de direcţie, ales dintre administratori. ). Acesta se numeşte
sistem unitar de conducere şi administrare a societăţii69.
Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi director general sau director al
societăţii. În această calitate conduce şi comitetul de direcţie. Atribuţiile consiliului de
administraţie sunt cele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii cu
excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acţionarilor. Legea stabileşte prin
art. 142 din lege, care sunt atribuţiile exclusive ale consiliului de administraţie, care nu pot fi
delegate directorilor.
Diverse operaţiuni care privesc societatea pot fi încredinţate unuia sau mai multor
directori executivi.
Prin actul constitutiv se poate hotărî că societatea pe acţiuni este administrată de un
directorat şi un consiliu de supraveghere (art. 153 din lege). Acesta se numeşte sistemul dualist
de administrare şi de conducere a societăţii.
În societatea în nume colectiv, gestiunea societăţii este asigurată de unul sau mi mulţi
administratori. Fiecare administrator are dreptul să reprezinte societatea, afară de stipulaţie
contrară în actul constitutiv (art. 75 din lege).
68
Pentru unele detalii, a se vedea: Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, Editura
All Beck, Bucureşti, 1998; S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 217-236.
69
Consiliul de administraţie este format dintr-un număr impar de administratori desemnaţi în condiţiile legii.
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. Dacă este desemnat
ca administrator o persoană din rândul angajaţilor, pe perioada îndeplinirii mandatului de administrator se va suspenda
contractul de mncă.
91
În societatea în nume colectiv, gestiunea societăţii este asigurată de unul sau mai mulţi
asociaţi comanditaţi.
Societatea în comandită pe acţiuni, este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, care nu pot fi decât asociaţi comanditaţi.
În societatea cu răspundere limitată, administrarea societăţii este realizată de unul sau
mai mulţi administratori care pot lucra individual sau colectiv în funcție de prevederile actului
constitutiv.
Condiţiile cerute pentru desemnarea administratorilor
De regulă, administratorul este o persoană fizică.
În prezent, o persoană juridică poate avea calitatea de administrator în condiţiile art. 139
din Lege. Pentru exercitarea atribuţiilor de administrare, persoana juridică trebuie, în temeiul art.
139 alin. 2 din Lege, să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică. Această
persoană este supusă aceloraşi cerinţe legale prevăzute pentru administratorul persoană fizică
ce acţionează în nume propriu.
Drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract de administrare.
Pentru ca o persoană să poată fi numită administrator trebuie să întrunească
următoarele cerinţe:
- capacitate deplină de exerciţiu, deoarece administratorul trebuie să încheie diverse acte
juridice în numele şi pe seama societăţii comerciale. Această cerinţă se deduce din dispoziţiile art.
138 din Lege, conform cărora persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, iar
art. 6 din Lege dispune că nu pot fi fondatori incapabilii;
- moralitate neştirbită, conform art. 6 şi art. 138 din Lege;
- persoana respectivă să nu fie administrator în mai mult de trei consilii de administraţie,
conform art. 145 din Lege, cu excepţia situaţiei în care cel ales deţine cel puţin o pătrime din
totalul acţiunilor sau este administrator al unei societăţi ce deţine pătrimea arătată;
- depunerea la registrul comerţului a specimenului de semnătură, în termen de 15 zile,
după intrarea în funcţie a administratorilor desemnaţi cu reprezentarea societăţii, conform art.
45 din Lege.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 26/1990, cererea de înmatriculare a societăţii comerciale
trebuie să cuprindă date despre administratorii societăţii şi puterile acestora.
Pentru activitatea depusă ca administrator, persoana în cauză este îndreptăţită să
primească o remuneraţie, al cărui cuantum este stabilit de adunarea generală.
Natura juridică a raporturilor dintre societate şi administrator
Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele speciale prevăzute de această lege.
De fapt, acest text reia regula generală stipulată de art. 209 alin. 3 din Noul C. civ.,
conform căruia raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt
supuse, prin asemănare, regulilor de la mandat, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de
înfiinţare ori statut.
92
Mandatul administratorului, chiar dacă este evocat de lege, în esenţa lui, este
contractual, adică convenţional, deoarece puterile de reprezentare ale acestuia sunt stabilite
prin contractul de societate şi statut, conform art. 7 lit. e şi art. 8 lit. g din Lege.
Numirea administratorilor se face de către adunarea generală, mandatul acestora nu
poate fi mai mare de 4 ani în cadrul societăţilor de capital, iar la societăţile de persoane asociaţii
sunt liberi să stabilească durata mandatului administratorilor, atât în cazul numirii prin actul
constitutiv, cât şi al alegerii ulterioare de către adunarea generală a asociaţilor.
Pentru activitatea pe care o desfăşoară administratorii şi directorii primesc o
indemnizaţie. Indemnizaţia directorilor generali, sau ai membrilor directoratului sunt asimilate
din punct de vedere fiscal salariului, urmând a se reţine şi vira către bugetul de stat toate
obligaţiile bugetare.
Obligaţiile şi puterile administratorului
În temeiul Legii nr. 31/1990 (art. 29, art. 35, art. 70 şi art. 73), administratorul are, în
principal, următoarele obligaţii:
- de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii;
- de a depune specimenul de semnătură la registrul comerţului, dacă este desemnat
reprezentant al societăţii;
- de a prelua şi păstra documentele privind constituirea societăţii;
- de a administra societatea;
- de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate;
- de a ţine registrele cerute de lege;
- de a întocmi bilanţul societăţii şi contul de beneficii şi pierderi;
- de a lua parte la toate adunările societăţii, la şedinţele consiliilor de administraţie şi ale
altor organe de conducere ale societăţii;
- de a aduce la îndeplinire deciziile adunării generale;
- de a aduce la îndeplinire toate îndatoririle se-i revin potrivit actului constitutiv şi
dispoziţiilor legale în vigoare.
Administratorul, în temeiul art. 70 alin. 1 din Lege, poate îndeplini toate operaţiunile
cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile
arătate în actul constitutiv.
Administratorul, care are drept de a reprezenta societatea, nu poate transmite acest
drept, dacă această facultate nu i s-a acordat în mod expres. Încălcarea acestei interdicţii,
îndreptăţeşte societatea să pretindă de la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiunea
respectivă. De asemenea, administratorul care, fără drept, îşi substituie altă persoană
răspunde, solidar cu acesta pentru eventualele pagube produse societăţii.
Încetarea funcţiei administratorului
Potrivit Legii nr. 31/1990, funcţia administratorului încetează în următoarele situaţii:
- revocarea acestuia în condiţiile
- renunţarea administratorului, cu îndeplinirea cerinţelor de publicitate şi cu suportarea
daunelor provocate prin renunţare;
93
- împlinirea termenului pentru care a fost numit;
- decesul administratorului.
Răspunderea administratorului
Răspunderea administratorului, în raport cu natura faptei comise, poate fi civilă sau
penală.
Răspunderea civilă a administratorului este supusă, în principal, următoarelor reguli:
- această formă de răspundere are ca temei raportul de reprezentare ce există între
societate şi administrator;
- administratorii răspund solidar pentru neexecutarea următoarelor obligaţii: realitatea
vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa registrelor
cerute de lege şi corecta lor ţinere; stricta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
- răspunde personal faţă de terţi, în cazul angajării răspunderii personale în cadrul
procedurii insolvenţei, reglementată de Legea nr. 85/2006 .
- administratorul poate răspunde şi pentru fapta altei persoane faţă de care are o
obligaţie de supraveghere şi control (art. 148 alin. 2),
- pentru angajarea răspunderii civile, în principiu, trebuie întrunite următoarele cerinţe:
dacă Legea nr. 31/1990 nu instituie cerinţe speciale, se aplică normele dreptului comun privind
răspunderea civilă contractuală; fiind în prezenţa unei răspunderi civile contractuale derivate din
mandat. Administratorul va răspunde indiferent de forma şi gradul culpei dacă prin fapta
săvârşită a produs un prejudiciu societăţii și dacă nu există vreo cauză exoneratorie de
răspundere;
- acţiunea în răspundere civilă este o acţiune socială, adică aparţine societăţii şi,
nicidecum asociaţilor. Acţiunea în răspundere civilă poate aparţine numai în mod excepţional
asociaţilor, atunci când societatea nu acţionează pentru recuperarea prejudiciului cauzat, caz în
care poate fi introdusă şi de către acţionari.
Răspunderea penală a administratorului intervine dacă acesta a săvârşit vreuna dintre
infracţiunile incriminate de art. 271-282 din Legea nr. 31/1990 și de Legea nr. 85/2006. În lipsa
unor norme speciale, vor fi incidente dispoziţiile dreptului comun referitoare la angajarea
răspunderii penale, stipulate de Codul penal şi Codul de procedură penală.
4. Controlul gestiunii societăţii
Buna funcţionare a unei societăţi comerciale impune necesitatea asigurării uni control
asupra actelor şi operaţiunilor realizate de organele de administrație şi conducerea societăţii.
Controlul asupra gestiunii societăţii se realizează diferit în funcție de forma societății.
În societăţile pe acţiuni, comandită pe acţiuni precum și în cazul societății cu răspundere
limitată care are mai mult de 15 asociați, datorită complexităţii activităţii lor controlul gestiunii se
realizează de organe specializate, care sunt cenzorii şi auditorul financiar. În societatea în nume
colectiv şi în comandită simplă controlul gestiunii se realizează de către asociaţi
În temeiul art. 160 alin. 1 din Lege, vor fi auditate de către auditori financiari, în condiţiile
prevăzute de lege, situaţiile financiare ale societăţilor comerciale care intră sub incidenţa
reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi standardele de contabilitate.
94
În schimb, în temeiul art. 160 alin. 2 din Lege, societăţile comerciale ale căror situaţii
financiare anuale sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar, vor organiza auditul intern potrivit
normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România.
În sfârşit, potrivit art. 160 alin. 3 din Lege, la societăţile comerciale ale căror situaţii
financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar, adunarea generală ordinară a
acţionarilor va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor, după caz.
Societăţile pe acţiuni care au optat pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse
obligatoriu auditului financiar.
Potrivit art. 159 din Lege, societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi,
dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. Oricum, în toate cazurile numărul
cenzorilor trebuie să fie impar.
Cenzorii se aleg la început de către adunarea constitutivă pe o durată de cel mult 3 ani
şi pot fi realeşi.
Cel puţin unul dintre cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii trebuie să depună o garanţie, care reprezintă a treia parte din garanţia la care
sunt obligaţi administratorii.
Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat,
care poate fi şi terţ.
Nu pot fi cenzori şi, dacă au fost aleşi, decad din mandatul lor următoarele categorii de
persoane:
- rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor70;
- persoanele care primesc, sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un
salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în
raporturi contractuale ori se află în concurenţă cu aceştia;
- persoanelor cărora le este interzisă funcţia de administrator, conform art. 138 din Lege;
- persoanele care, pe durata exercitării atribuţiilor conferite de această calitate, au
atribuţii de control în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice, cu
excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege.
În caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetarea sau renunţarea la mandat a
unui cenzor, supleantul cel mai în vârstă îl înlocuieşte. Dacă numărul cenzorilor nu se poate
completa în acest mod, cenzorii rămaşi numesc alte persoane în locurile vacante, până la
întrunirea celei mai apropiate adunări generale. Dacă nu rămâne în funcţie nici un cenzor,
administratorii vor convoca de urgenţă adunarea generală, care va proceda la numirea altor
cenzori.
În principal, în temeiul art. 163 din Lege, cenzorii au următoarele atribuţii:
- să supravegheze gestiunea societăţii;
70
Pentru unele detalii privind rudenia şi afinitatea, a se vedea: Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 341-
352.
95
- să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele,
iar acestea din urmă sunt ţinute regulat;
- dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru
întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare;
- să prezinte adunării generale rapoarte amănunţite în legătură cu aspectele prezentate
mai sus;
- să facă, în fiecare lună şi pe neaşteptate, inspecţii casei şi să verifice existenţa titlurilor
sau valorilor ce sunt proprietatea societăţii sau au fost primite în gaj, cauţiune sau depozit;
- să ia parte la toate adunările generale;
- să constate regulata depunere a garanţiei din partea administratorilor;
- să urmărească ca dispoziţiile legale şi cele ale actului constitutiv să fie îndeplinite de
către administratori şi lichidatori.
Participarea cenzorilor la adunările generale se face fără drept de vot.
Întinderea şi efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului.
Revocarea cenzorilor se poate face numai de către adunarea generală.
Activitatea şi statutul auditorului financiar sunt reglementate de OUG nr. 75/1999 privind
activitatea de audit financiar.
Auditul financiar reprezintă activitatea de verificare a situaţiilor financiare ale societăţilor
comerciale de către auditorii financiari, în conformitate cu standardele de audit internaţionale.
Auditorul îşi exercită activitatea în mod independent; el nu poate avea raporturi de
muncă sau civile cu societatea comercială auditată şi nici un fel de alte interese materiale
directe sau indirecte în raport cu societatea, cu excepţia onorariului cuvenit pentru munca
prestată în calitate de auditor.
SECȚIUNEA 5.2.
MODIFICAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
5.2.1.Condiţiile generale ale modificării societăţilor comerciale

Potrivit art. 204 alin. 1 din Lege, actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea
adunării generale adoptată în condiţiile legii sau printr-un act adiţional la actul constitutiv sau
prin hotărârea instanţei de judecată, în condiţiile art. 223 alin. 3 şi art. 226 alin. 2 din Lege.
Actul de modificare a actului constitutiv trebuie să îmbrace, potrivit art. 204 alin. 2 din
Lege, forma autentică, dacă are ca obiect:
- majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren;
- modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în
comandită simplă;
- majorarea capitalului social prin subscripţie publică.
Actul modificator, cuprinzând trimiterile la textele modificate ale actului constitutiv, se
înregistrează în registrul comerţului pe baza încheierii judecătorului delegat, cu excepţia cazului
96
prevăzut de art. 223 alin. 3 şi art. 226 alin. 2 din Lege, când înregistrarea se va face pe baza
hotărârii irevocabile de excludere.
După înregistrarea în registrul comerţului, actul modificator se va trimite, din oficiu,
Monitorului Oficial al României, spre publicare în partea a IV-a, de către registrul comerţului, pe
cheltuiala societăţii, cu excepţia actului modificator al societăţii în nume colectiv sau în
comandită simplă.
Dacă se aduc mai multe modificări actului constitutiv, fie concomitent, fie succesiv,
acesta va fi actualizat cu toate modificările la zi şi, în această formă, va fi depus la oficiul
registrului comerţului.
În forma actualizată se pot omite numele sau denumirea şi celelalte date de identificare
ale fondatorilor şi ale primilor membri ai organelor societăţii. Omisiunea este permisă numai
dacă au trecut cel puţin 5 ani de la data înmatriculării şi numai dacă actul constitutiv nu prevede
altfel.
În temeiul art. 205 din Lege, schimbarea formei societăţii, prelungirea duratei ei sau alte
modificări ale actului constitutiv al societăţii nu atrag crearea unei persoane juridice noi.
Potrivit art. 206 din Lege, creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o societate în nume
colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie, în condiţiile art. 62
din Lege, împotriva hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii peste termenul
fixat iniţial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu, anterior hotărârii.
Dacă opoziţia este admisă, asociaţii sunt obligaţi să decidă, în termen de o lună de la
data la care hotărârea a rămas irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe la prelungire sau să excludă
din societate pe asociatul debitor al oponentului. În acest din urmă caz, drepturile cuvenite
asociatului debitor vor fi calculate pe baza ultimului bilanţ contabil aprobat.
5.2.2. Majorarea capitalului social

Majorarea capitalului social, alături de reducerea capitalului social, sunt aspecte legate
de funcţionalitatea societăţilor comerciale şi intervin în situaţii expres prevăzute de lege sau prin
hotărârea adunării generale.
Majorarea capitalului social se poate face din doua surse, şi anume: surse externe si
surse interne.
Capitalul social, potrivit art. 210 din Lege, se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi
sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în
numerar şi/sau în natură.
De asemenea, acţiunile noi pot fi emise prin încorporarea rezervelor, cu excepţia
rezervelor legale, precum şi a beneficiilor şi a primelor de emisiune, ori prin compensarea unor
creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.
Facem precizarea că diferenţele favorabile rezultate din reevaluarea patrimoniului sunt
incluse în rezerve, fără a fi obligatorie majorarea capitalului social.
Ca regulă generală, capitalul social nu va putea fi mărit şi nu se vor putea emite noi
acţiuni cât timp nu sunt complet plătite acţiunile din emisiunea precedentă.
97
Acţiunile emise vor fi oferite spre subscriere acţionarilor existenţi, proporţional cu
numărul acţiunilor pe care ei le posedă. Aceştia trebuie să-şi exercite dreptul de preferinţă în
termen de cel puţin o lună de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de mărire a
capitalului social. După expirarea termenului de o lună, acţiunile rămase vor fi supuse
subscripţiei publice.
Dreptul de preferinţă se manifestă i în cazul în care majorarea capitalului social se face
prin aport în natură. În acest caz, va fi numit un expert pentru evaluarea acestor aporturi. În
hotărârea de mărire a capitalului social trebuie să se descrie aporturile în natură, numele
persoanelor care le efectuează şi numărul acţiunilor ce se vor emite în schimb.
Acţiunile emise în schimbul aporturilor în numerar trebuie plătite, la data subscrierii, în
proporţie de 30% din valoarea lor, iar restul în termen de cel mult 3 ani de la data publicării în
Monitorul Oficial a actului privind mărirea capitalului social.
Dacă majorarea capitalului se face prin ofertă publică de valori mobiliare, trebuie
respectate cerinţele speciale stipulate de Legea nr. 297/2004. arătăm că dispoyițiile privind
subscripția publică sunt aplicabile doar societăților de capital.
În caz de subscripţie publică, prospectul de emisiune, purtând semnăturile autentice a
doi dintre administratori, vor fi depuse la registrul comerţului şi va cuprinde:
- data şi numărul înmatriculării societăţii în registrul comerţului;
- denumirea şi sediul societăţii;
- capitalul social subscris şi vărsat;
- numele şi prenumele administratorilor, cenzorilor şi domiciliul lor;
- ultima situaţie financiară aprobată, raportul cenzorilor sau raportul auditorilor financiari;
- dividendele plătite în ultimii 5 ani sau de la constituire, dacă, de la data constituirii, au
trecut mai puţin de 5 ani;
- obligaţiile emise de societate;
- hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de acţiuni, valoarea totală a
acestora, numărul şi valoarea lor nominală, felul lor, relaţii privitoare la aporturi, altele decât în
numerar, şi avantajele acordate acestora, precum şi data de la care se vor plăti dividendele.
Mărirea capitalului social, prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, poate fi hotărâtă
numai cu votul tuturor acţionarilor, în afară de cazul când este realizată prin încorporarea
rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune.
Hotărârea adunării generale extraordinare pentru majorarea capitalului se publică în
Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, acordându-se pentru exerciţiul dreptului de
preferinţă un termen de cel puţin o lună, cu începere din ziua publicării.
Societatea comercială pe acţiuni îşi poate majora capitalul social cu respectarea
dispoziţiilor prevăzute de lege pentru constituirea societăţii.
Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor este supusă următoarelor reguli:
- acţiunile noi emise de societate pot fi eliberate prin încorporarea rezervelor cu excepţia
celor legale. Facem precizarea că rezervele legale se constituie la societăţile pe acţiuni şi cu
98
răspundere limitată prin preluarea în fiecare an a cel puţin 5% din beneficiile societăţii până ce
rezerva atinge a cincia parte din capitalul social;
- această modalitate se mai numeşte şi autofinanţare;
- acţiunile rezultate sunt distribuite acţionarilor societăţii proporţional cu numărul
acţiunilor vechi deţinute.
Mărirea capitalului social mai poate avea loc şi prin următoarele două metode:
- prin încorporarea profitului sau a primelor de emisiune, conform art. 205 alin. 2 din
Lege;
- compensarea creanţelor asupra societăţii cu anumite acţiuni ale acesteia.
5.2.3. Reducerea capitalului social

În cazul pierderii unei părţi din activul patrimonial al societăţii, capitalul social va trebui
reîntregit sau, dimpotrivă, redus, deoarece, în caz contrar, nu se poate face repartizarea sau
distribuirea profitului.
La societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, dacă se constată pierderi din
activul net la o valoare sub jumătatea valorii capitalului social, administratorii sunt obligaţi să
convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului social,
limitarea lui la suma rămasă ori dizolvarea societăţii.
Potrivit art. 207 din lege, capitalul social poate fi redus prin următoarele metode:
- micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale;
- reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale;
- dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor;
- scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate;
- restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea
capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;
- alte procedee prevăzute de lege.
Reducerea capitalului social se poate realiza prin hotărârea asociaţilor, constatată într-
un înscris, menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial.
Reducerea capitalului social se poate realiza numai după ce au trecut cel puţin două luni
din ziua în care hotărârea adunării generale a fost publicată în Monitorul Oficial.
Hotărârea trebuie să respecte minimul de capital prevăzut de lege, să arate motivele
care au determinat reducerea de capital şi procedeul folosit pentru realizarea acestei reduceri.
Orice creditor al societăţii, a cărui creanţă este constatată printr-un titlu anterior publicării
hotărârii, poate face opoziţie. Creditorii chirografari ale căror creanţe sunt constatate prin titluri
anterioare publicării hotărârii în Monitorul Oficial pot să obţină, pe calea opoziţiei, exigibilitatea
anticipată a creanţelor lor la data expirării termenului de două luni prevăzut de alin. 1 din art.
208 din Lege, în afară de cazul în care societatea a oferit garanţii reale sau personale acceptate
de creditori.
99
Atunci când societatea a emis obligaţiuni, nu se va putea proceda la reducerea
capitalului social prin restituiri făcute acţionarilor din sumele rambursate în contul acţiunilor,
decât în proporţie cu valoarea obligaţiunilor rambursate.
5.2.4. Prelungirea durate societăţii

Durata societăţii este prevăzută de art. 7 lit. h şi art. 8 lit. j din Legea nr. 31/1990. În
temeiul art. 227 alin. 1 lit. a din Lege, societatea se dizolvă prin trecerea timpului stabilit pentru
durata societăţii.
Prelungirea duratei societăţii poate avea loc prin modificarea corespunzătoare a actului
constitutiv.
Prelungirea duratei trebuie să intervină înainte de expirarea duratei prevăzute în actul
constitutiv.
Pentru prelungirea duratei societăţii este necesară îndeplinirea următoarelor cerinţe:
- să se procedeze la modificarea corespunzătoare a actului constitutiv;
- prelungirea să fie hotărâră de adunarea extraordinară a asociaţilor;
- menţionarea hotărârii de prelungire a duratei în registrul comerţului şi publicarea ei în
Monitorul Oficial al României.
Creditorii societăţii au dreptul, în condiţiile art. 62 şi art. 206 din Legea nr. 31/1990, să
facă opoziţie la hotărârea adunării generale a acţionarilor de prelungire a duratei societăţii
comerciale.
Dacă opoziţia este admisă, asociaţii sunt obligaţi să ia o decizie în termen de o lună de
la data la care hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Astfel, asociaţii pot să renunţe la
hotărârea de prelungire a duratei societăţii ori excluderea, în condiţiile art. 217 din Lege, din
societate a asociatului debitor al creditorului oponent.
5.2.5. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale

Fuziunea reprezintă operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor
comerciale . această operațiune se realizează pe două căi, şi anume:
- prin absorbţie, care constă în înglobarea de către o societate comercială a uneia sau
mai multor societăţi comerciale, care, astfel, îşi încetează activitatea;
- prin contopire, care constă în reunirea a două sau mai multor societăţi comerciale, ce
îşi încetează existenţa, pentru constituirea unei societăţi comerciale noi.
Divizarea este operaţiunea prin care se realizează împărţirea unei societăţi comerciale
sau o desprindere a unei părţi dintr-o societate.
Fuziunea şi divizarea sunt supuse următoarelor cerinţe:
- să existe o hotărâre în acest sens a fiecărei societăţi comerciale implicate în procesul
fuziunii sau al divizării;
- să existe un proiect de fuziune sau de divizare care trebuie să cuprindă următoarele
date: fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării; stabilirea şi evaluarea activului şi a
pasivului ce se transmit societăţilor beneficiare; modalităţile de predare a acţiunilor sau a părţilor
100
sociale; cuantumul primei de fuziune sau de divizare; data situaţiei financiare de fuziune sau de
divizare; orice alte date care prezintă interes pentru operaţiunea de divizare sau de fuziune;
- proiectul de divizare sau de fuziune să fie semnat de reprezentanţii societăţilor
participante la operaţiune, avizat de judecătorul delegat la registrul comerţului şi publicat în
Monitorul Oficial al României, partea a IV-a;
- să nu existe opoziţii sau cele care au fost formulate să fi fost respinse;
- asociaţii să fi fost informaţi în legătură cu operaţiunea în care va fi implicată societatea;
- să existe hotărârea adunării generale a fiecărei societăţi comerciale implicate în
operaţiune.
Fuziunea sau divizarea are urmatoarele consecinte:
a) transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată și societatea
absorbantă/societățile beneficiare, cât și în raporturile cu terții, către societatea absorbantă sau
fiecare dintre societățile beneficiare al tuturor activelor și pasivelor societății absorbite/divizate;
acest transfer va fi efectuat în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de
fuziune/divizare;
b) acționarii sau asociații societății absorbite sau divizate devin acțonari, respectiv
asociați ai societății absorbante, respectiv ai societăților beneficiare, în conformitate cu regulile
de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
c) societatea absorbită sau divizată încetează să existe.
(2) Nicio acțiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru
acțiuni/părți sociale emise de societatea absorbită și care sunt deținute:
a) de către societatea absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane acționând în
nume propriu, dar în contul societății; sau
b) de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane acționând
în nume propriu, dar în contul societății.
(3) Nicio acțiune sau parte socială la una dintre societățile beneficiare nu poate fi
schimbată pentru acțiuni la societatea divizată, deținute:
a) de către societatea beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei persoane
acționând în nume propriu, dar pe seama societății; sau
b) de către societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane acționând
in nume propriu, dar pe seama societății.
Prevederile referitoare la divizare, cu exceptia art. 250 alin. (1) lit. c), se aplica si atunci
cand o parte din patrimoniul unei societăți se desprinde și este transferată ca întreg uneia sau
mai multor societăți existente ori unor societăți care sunt astfel constituite, în schimbul alocării
de acțiuni sau părți sociale ale societăților beneficiare către acționarii sau asociații societății
care transferă activele (desprindere în interesul acționarilor ori asociaților) sau societatea care
transferă activele (desprindere în interesul societății).
101
5.2.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale
Dizolvarea societăţii comerciale cuprinde mai multe operaţiuni care declanşează şi
pregătesc încetarea existenţei societăţii comerciale.
Potrivit art. 227 din Lege, societatea se dizolvă prin:
- trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
- imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
- declararea nulităţii societăţii;
- hotărârea adunării generale;
-hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii;
- falimentul societăţii;
- alte cauze prevăzute de lege71.
Din analiza cauzelor de dizolvare a societăţii, se poate desprinde concluzia că
societatea comercială se poate dizolva pe trei căi, şi anume:
- dizolvarea de drept a societăţii, adică ape legis. Spre exemplu, este o astfel de
dizolvare aceea determinată de trecerea timpului stabilit pentru funcţionarea societăţii sau
realizarea obiectivului pentru care societatea a fost înfiinţată;
- dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor. Spre exemplu, este o astfel de dizolvare,
dizolvarea societăţii prin hotărârea adunării generale; ească.
Cazurile de dizolvare sunt de ordine publică, în sensul că asociații nu le pot înlatura, dar
pentru fiecare din aceste cauze există câte o modalitate de contracarare a efectelor.
1. Trecerea timpului stabilit pentru durata societatii
Acest motiv de dizolvare apare în momentul în care asociații, prin actul constitutiv, au
stabilit durata societății. Prin trecerea timpului stabilit pentru durata societății, dizolvarea
operează de drept și fără a fi necesare formele publicitare întrucât acestea au fost realizate la
constituirea societății și se prezumă cunoscute terților în conformitate cu conținutul actului
constitutiv.
Imposibilitatea realizarii obiectului de activitate
In situația în care realizarea obiectivului propus la inființarea societății nu poate fi
realizat, din diferite motive. Asociații au două posibilități: fie de a modifica obiecul de activitate în
condițiile art.204 din Legea nr.31/1990, republicata fie de a hotarî dizolvarea societății.
Declararea nulității societății
71
Potrivit art. 237 din Legea nr. 31/1990, la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în următoarele cazuri: societatea nu mai are
organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor
legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului; societatea şi-a
încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au
dispărut ori nu au domiciliul sau reşedinţa cunoscută; societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.
102
Declararea nulității societății va intervenii pe baza hotărârii pronunțate de instanța de
judecată prin care se constată nerespectarea condițiilor de fond și de formă impuse de normele
imperative privind constituirea societăților comerciale.
Hotărârea adunării generale
Dizolvarea prin hotărârea adunării generale este considerat cazul cel mai frecvent și mai
normal de dizolvare a societăților comerciale. Societatea s-a născut prin voința asociaților și tot
aceștia pot hotărî dizolvarea ei.
Asociații sunt liberi să aprecieze motivele pentru care decid dizolvarea societății.
Conform art.231 alin.(1) din Legea 31/1990, aceștia pot reveni asupra hotărârii de dizolvare
(luate cu majoritatea cerută pentru modificarea actului constitutiv), atât timp cât nu s-a făcut nici
o repartiție din activ.
Voința societății se formează prin activitatea organului deliberativ – adunarea generală și
este adusă la îndeplinire de organul executiv – administratorii. Dacă societatea nu mai are
organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni, înseamnă că, voința acesteia nu mai există
sau nu se mai poate exprima.
Instanța judecatorească nu se poate substitui adunaăii generale, pentru a dispune
dizolvarea, în cazul în care aceasta nu a fost votată în adunarea generală datorită neîntrunirii
cvorumului sau majorității cerute de lege. Dacă dizolvarea nu intervine prin hotărârea adunăii
generale a asociaților, dizolvarea judiciară nu poate fi dispusă decât în condițiile art. 222 alin. (1)
lit. e) din Legea nr. 31/1990, respectiv pentru neînțelegeri grave între asociați.
Dizolvareaunei societăți cu răspundere limitată cu asociat unic impune câteva precizări
care se referă în primul rând la faptul că aceasta atrage transmiterea universală a patrimoniului
societății către asociatul unic fără lichidare. Transmiterea patrimoniului are loc și societatea își
încetează existența la următoarele date:
- dacă nu s-a făcut opoziție, pe data expirării termenului de introducere a opoziției;
- dacă s-a făcut opoziție, pe data la care a devenit irevocabilă hotărârea de respingere a
opoziîiei sau, după caz, hotărârea prin care se constată că societatea sau asociatul unic a plătit
datoriile, ori a oferit garanții acceptate de creditori sau a convenit cu aceștia un aranjament
pentru plata datoriilor.
Nu este nevoie de lichidator la dizolvarea voluntară în care toți asociații convin asupra
impărțirii activului. Decizia asociatului unic trebuie sa menționeze expres dacă societatea are
datorii sau nu, iar dacă da, cum se sting fiecare în parte.
Hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neințelegerile grave
dintre asociați ce impiedică funcționarea societății
Un alt motiv temeinic ar putea fi dispariția asociaților firmei. Pentru ca asociații să fie
socotiți dispăruți nu este necesară declararea judecatorească a dispariției acestora, fiind
suficientă dovedirea situației de fapt. De asemenea, acest caz de dizolvare nu este aplicabil
societății pe acțiuni la purtător, deoarece acționarii acestui tip de societate nu sunt cunoscuți,
acțiunile circulând prin simpla tradițiune materială.
103
Odată ce hotărârea tribunalului rîmâne definitivă, societatea dizolvată va fi radiată din
Registrul Comerțului, din oficiu, în afară de cazul în care în hotărârea tribunalului s-a dispus
altfel, prin urmare, personalitatea juridică a societății comerciale dispare ca o consecință directă
a dizolvării judiciare, fără a exista faza lichidării.
Insolvența societății
Este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența
fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Insolvența este prezumată ca fiind
vadită atunci când debitorul, dupa 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul
sau mai mulți creditori. Insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va
putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data
scadenței.
Falimentul este o procedura de încetare a existenței unei societăți comerciale care se
aplică comercianților care nu mai pot face față datoriilor lor comerciale, numiți și debitori,
cheltuielile aferente procedurii urmând a fi suportate de către debitor.
Principalele criterii care stau la baza determinării insolvenței, și implicit a falimentului
sunt lipsa de solvabilitate și gradul de îndatorare.
Din punct de vedere juridic un agent economic care se află în imposibilitate de a plăti și
nu poate să facă față datoriilor sale exigibile, este obligat, conform legii insolvenței nr. 85/2006,
ca în termen de 30 de zile de la aparitia stării de insolvența să adreseze tribunalului o cerere,
prin care iși arată intenția de a intra în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui
plan prin restructurarea activității ori prin lichidare totală sau partială a averii, în vederea stingerii
datoriilor sale.
De asemenea, orice creditor care are o datorie certă, lichidă și exigibilă poate să solicite
deschiderea îprocedurii împotriva unui debitor prezumt/pasibil/aflat în insolvență.
Căile prin care se realizează scopul legii care reglementează insolvența sunt: -
procedura generală și procedura simplificată.
Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății
Conform art. 222 alin (1) lit. g) din Legea nr.31/1990, societatea se poate dizolva și prin
alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății.
societatea nu mai are organe statutare sau nu se mai pot întruni;
societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutivi, bilanțul contabil sau alte acte care,
potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comerțului;
societatea și-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociații au dispărut sau
nu au domiciliul ori reședința cunoscută (art.232 alin (1) din Legea nr. 31/1990).
Pincipalele efecte ale dizolvării sunt următoarele:
- deschiderea procedurii lichidării, conform art. 233 alin. 1 din Lege. Dizolvarea are loc
fără lichidare în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege;
- din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni. În caz
contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile societăţii pe care le-au
întreprins;
104
- societatea îşi păstrează personalitatea juridică numai pentru operaţiunile lichidării,
până la terminarea acesteia;
- dizolvarea societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata ei are efect faţă
de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, partea a IV-a.
Lichidarea societăţilor comerciale
Lichidarea societăţii comerciale presupune parcurgerea unor operaţiuni care pun capăt
activităţii societăţii şi, în final, la încetarea calităţii de persoană juridică a acesteia.
Lichidarea se derulează cu respectarea următoarelor principii:
- personalitatea juridică a societăţii subzistă numai pentru nevoile lichidării, conform art.
233 alin. 4 din Lege;
- până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor fără
a mai putea întreprinde noi operaţiuni;
- lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor;
- lichidarea societăţii este obligatorie şi nu facultativă.
Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării produce anumite consecinţe asupra
societăţii, şi anume:
- activitatea pe care aceasta o poate desfăşura în continuare este subordonată
exigenţelor lichidării sau, altfel spus, se produce o modificare a obiectului ei de activitate;
- administratorii sunt înlocuiţi cu lichidatorii;
- gestiunea societăţii este predată către lichidatori. Predarea gestiunii se realizează prin
întocmirea unui inventar şi încheierea unui bilanţ, care au ca rol să se constate starea
patrimoniului, adică a activului şi pasivului societăţii;
- lichidarea, în temeiul art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, nu liberează pe asociaţi şi
nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii.
Un rol deosebit în lichidarea societăţii îl au lichidatorii.
Sintetic, statutul lichidatorilor este supus următoarelor reguli:
- lichidator poate fi o persoană fizică sau juridică, conform art. 253 alin. 1 din Lege;
-lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţi permanenţi, persoane fizice ale societăţii
lichidatoare, trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii;
- lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii;
- lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării generale a asociaţilor sau prin hotărârea
instanţei de judecată, la cererea oricărui administrator sau asociat. Hotărârea adunării generale
sau sentinţa judecătorească se depune, prin grija lichidatorilor, la registrul comerţului şi se
publică în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a;
- obligaţiile şi răspunderile lichidatorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la
mandat;
- lichidatorii, în calitatea lor de mandatari ai societăţii, îşi desfăşoară activitatea sub
controlul şi îndrumarea cenzorilor, conform art. 253 alin. 5 din Lege.
Lichidatorii, potrivit art. 255 din Lege, au următoarele atribuţii:
105
- să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării;
- să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
- să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice valoare imobiliară a societăţii.
Vânzarea bunurilor nu se poate face în bloc;
- să facă tranzacţii;
- să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii, chiar în caz de faliment al debitorilor,
dând chitanţă;
- să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească
orice alte acte necesare;
- să ceară de la asociaţii care răspund nelimitat sau de la cei care nu au efectuat integral
vărsămintele sumele necesare pentru acoperirea pasivului exigibil, dacă probează că fondurile
de care dispune societate nu sunt suficiente, iar aceştia sunt obligaţi, potrivit formei societăţii, să
le procure sau, dacă sunt debitori faţă de societate, pentru vărsămintele neefectuate, la care
erau obligaţi în calitate de asociaţi;
- dacă lichidatorii au achitat datoriile societăţii cu proprii lor bani, nu vor putea să exercite
împotriva societăţii drepturi mai mari decât acelea ce aparţineau creditorilor plătiţi.
Lichidatorilor le sunt interzise următoarele operaţiuni:
- lichidatorii nu pot, în lipsă de dispoziţii speciale în actul constitutiv sau în actul lor de
numire, să constituie ipoteci asupra bunurilor societăţii, dacă nu vor fi avizaţi de către instanţă,
cu avizul cenzorilor;
- nu pot întreprinde noi operaţiuni comerciale ce nu sunt necesare scopului lichidării.
Lichidatorii care nu se conformează acestei interdicţii sunt răspunzători personal şi solidar de
executarea obligaţiilor ce rezultă din operaţiunile respective;
- lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o sumă în contul părţilor ce li s-ar cuveni din
lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii.
Lichidarea societăţii implică lichidarea patrimoniului societăţii comerciale sau, altfel spus,
lichidarea activului şi pasivului societăţii.
Lichidarea activului societăţii presupune, în principal următoarele:
- transformarea bunurilor societăţii în bani, prin scoaterea acestora la vânzare prin
licitaţie publică;
- încasarea creanţelor de la debitorii societăţii.
Lichidarea pasivului implică plata datoriilor faţă de creditorii sociali din sumele rezultate
din lichidarea activului patrimonial.
Datoriile societăţii pot fi achitate de către lichidatori şi din bani proprii, caz în care aceştia
au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor societăţii, dar numai în limita drepturilor pe
care creditorii le-au avut împotriva societăţii.
Asociaţilor le revin următoarele drepturi ce decurg din lichidarea societăţii:
- sumele rezultate din operaţiunile de lichidare sunt depuse la CEC ori la administraţia
financiară şi se vor împărţi, chiar în faza lichidării, în raport cu numărul acţiunilor sau a părţilor
sociale;
106
- după terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului, lichidatorii vor întocmi
situaţia financiară şi proiectul de repartizare între asociaţi a activului net;
- dacă în urma lichidării, în activul net au rămas bunuri, se va proceda la partajul
acestora între asociaţi, conform dreptului comun. În speţă, vor fi incidente dispoziţiile referitoare
la împărţirea averii societăţii civile, care, în lipsa unor dispoziţii speciale Legea nr. 31/1990, sunt
incidente şi în cazul societăţilor comerciale.
Prin Ordonanța de Urgență nr. 43/2010 au fost aduse modificări Legii nr. 31/1990 privind
procedura de lichidare. Astfel, potrivit noilor reglementări, lichidarea societății trebuie terminată
în cel mult 1 an de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest
termen cu perioade de câte 6 luni, dar cu cu mult mai mult de 24 de luni cumulat. Lichidarea nu
liberează pe asociați și nu impiedică deschiderea procedurii de faliment a societății.
Potrivit OUG 43/2010, în termen de cel mult 30 de zile de la dizolvare, vor fi numiți
lichidatorii. Aceștia vor avea următoarele obligații:
să depună în termen de 60 de zile de la numire un raport privind situația economică a
societății;
să solicite deschiderea procedurii simplificate de insolvență, dacă debitorul îndeplinește
condițiile pentru deschiderea acestei proceduri;
în termen de 6 luni de la numire, să depună la registrul comerțului un raport privind
stadiul operațiunilor de lichidare;
la împlinirea termenului de 1 an prevăzut pentru lichidare, va trebui să depună un nou
raport împreună cu hotărârea instanței de prelungire a termenului de lichidare, dacă este cazul.
De asemenea, lichidatorul va avea obligația de a depune la registrul comerțului, în
termen de 15 zile de la terminarea lichidării cererea de radiere a societății din registrul
comerțului sub sancțiunea unei amenzi de 200 de lei pentru fiecare zi de întârziere.
O.U.G. nr. 43/2010 prevede deasemenea posibilitatea registrului comertului de a radia
din oficiu societățile comerciale aflate în lichidare și pentru care, în termen de 3 luni de la
expirarea termenului prevăzut în alineatul precent, nu s-a depus de către lichidator cerere de
radiere a respectivelor societăți. Radierea se dispune prin sentința tribunalului comercial sau a
secției comerciale în a cărui circumscripție se află sediul societății pronunțată la cererea
Oficiului Național al Registrului Comerțului, cu citarea societății și a Agenției Naționale de
Administrare Fiscală și a direcției generale a finanțelor publice județene sau a Municipiului
Bucuresti, dupa caz. Hotararea judecatoreasca de radiere se comunică atât părților citate, după
cum s-a precizat mai sus cât și oficiului registrului comerțului unde este înregistrată societatea.
De asemenea, OUG nr. 43/2010 prevede faptul că hotărârea judecatoarească de radiere se
afisează pe pagina de internet a Oficiului Național al Registrului Comerțului și la sediul oficiului
registrului comerțului de pe langă tribunalul în a cărui circumscripție s-a aflat sediul social al
societății. Mai mult, în cuprinsul OUG nr. 43/2010 se prevede faptul că procedura radierii din
oficiu se aplică și societăților comerciale care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se
află în dizolvare sau lichidare voluntară de mai mult de 3 ani sau de mai mult de 5 ani, în urma
prelungirii termenului de 3 ani.
107
Bunurile rămase în patrimoniul societății radiate din registrul comerțului revin acționarilor,
care răspund în limita valorii acestora pentru acoperirea creanțelor. De asemenea, O.U.G. nr.
43/2010 mai prevede faptul ca dispozițiile de mai sus referitoare la lichidarea societăților
comerciale se aplică în mod corespunzător tuturor categoriilor de persoane juridice înregistrate
în registrul comerțului cât și procedurilor de dizolvare sau lichidare voluntară aflate în derulare la
data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 43/2010.
În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor cere radierea societăţii din
registrul comerţului. Radierea se poate face şi din oficiu.
După aprobarea socotelilor şi terminarea repartizării activului net între asociaţi, registrele
şi actele societăţii se depun spre păstrare, conform art. 261 din lege, astfel:
- cele ale societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată,
care nu sunt necesare vreunuia dintre asociaţi, se depun la asociatul desemnat de majoritate;
- în societăţile pe acţiuni şi cele în comandită pe acţiuni registrele vor fi depuse la
registrul comerţului la care a fost înregistrată societatea.
Registrele tuturor societăţilor se păstrează timp de 5 ani de la depunere.
108
SECȚIUNEA 5.3
1. Cadrul general de reglemnetare a socităţilor comerciale
2.Capitalul social şi aportul la capitalul social. Formele aportului la capitalul social
3. Constituirea societăţilor comerciale
4. Reguli generale privind funcţionarea societăţilor comerciale. Comparaţie între între
competenţele organelor cu atribuţii în acest domeniu
5. Principalele modificări ale societăţilor comerciale. Procedura de urmat pentru fiecare
modificare
6. Acţiunile deschise împotriva măsurilor ilegale luate la nivelul societăţii sau a celor care aduc
atingere intereselor creditorilor sociatăţii
109
CAPITOLUL VI
REGULI SPECIALE PRIVIND FORMELE SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE
SECȚIUNEA 6.1
SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV
6.1.1. Reguli particulare

Societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de societate comercială. Ea
cuprinde un număr mic de asociaţi, care de obicei, sunt persoane ce se cunosc bine între
ele.
Datorită structurii sale, societatea în nume colectiv este considerată forma tipică a
societăţilor de persoane.
Societatea în nume colectiv se poate defini ca o societate constituită prin asocierea,
pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite
bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială în scopul împărţirii profitului rezultat şi în
care acţionarii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.
Din definiţia dată se desprind principalele caractere ale societăţii în nume colectiv:
asocierea are un caracter intuitu personae, asocierea bazând-se pe încrederea dintre
asociaţi;
Capitalul social este divizat în părţi de interes care nu sunt reprezentate prin titluri;
Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată
şi solidară a tuturor asociaţilor.
Constituirea societăţii are la bază contractul de societate încheiat în formă autentică
şi să cuprindă elementele prevăzute de art. 7 din lege.
Asociaţii pot fi atât persoane fizice cât şi persoane juridice.
Firma societăţii în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea ,,societate în nume colectiv”, scrisă în întregime. Potrivit legii, dacă o
persoană străină societăţii figurează cu consimţământul său în firma societăţii, aceasta
devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii.
În orice act care emană de la societate trebuie să se arate firma, forma juridică şi
sediul societăţii, precum şi numărul de ordine din registrul comerţului.
Capitalul social al acestei forme de societate nu are stabilit prin lege un plafon minim
sau maxim, ceea ce înseamnă că asociaţii sunt liberi să determine mărimea acestora, în
funcţie de nevoile pe care le reclamă realizarea obiectului societăţii. Legea cere însă ca în
contract să se precizeze data la care se va vărsa integral capitalul social subscris şi aportul
110
fiecărui asociat. Aportul la capital nu cunoaşte nici o restricţie, ceea ce înseamnă că asociaţii
sunt liberi să stabilească natura acestuia, în funcţie de interesele societare.
Capitalul social se divide în părţi egale, care poartă denumirea de părţi de interes,
care în anumite împrejurări poate fi cesionat.
Funcţionarea societăţii este asigurată prin luarea deciziilor cu majoritatea absolută a
asociaţilor. Legea nu instituţionalizează adunarea generală a asociaţilor. Mai mult, prin
modificările aduse legii, s-a renunţat la votul tuturor asociaţilor, în favoarea votului majorităţii
acestora.
În mod excepţional decizia se ia cu votul tuturor asociaţilor în cazul revocării
administratorilor care au fost numiţi prin contractul de societate şi în cazul modificării actului
constitutiv. Soluţia se bazează pe principiul simetriei şi pe dispoziţiile art. 77 din lege.
Administrarea societăţii este asigurată de unul sau mai mulţi administratori, persoane
fizice sau juridice, asociaţi sau neasociaţi, Ei pot fi numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de
către asociaţi.
Când sunt numiţi mai mulţi administratori, se poate stabili ca aceştia să lucreze
împreună sau separat. In situaţia în care se lucrează separat, fiecare are puterile depline ale
administratorului .
Controlul gestiunii este asigurat prin asociaţii care nu sunt administratori, legea nu
cere existenţa sau numirea unor cenzori.
Pentru răspunderea societăţii răspunderea revine nu numai societăţii ci şi asociaţilor,
Potrivit art. 85 din lege asociaţii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru operaţiunile îndeplinite
în numele societăţii de persoanele care o reprezintă. Răspunderea asociaţilor are un caracter
subsidiar, fiind angajată doar în situaţia în are societatea nu poate răspunde cu bunurile sale.
Părţile de interes pot fi cesionate numai cu votul tuturor asociaţilor Această cerinţă
reiese din caracterul intuitu personae a societăţii în nume colectiv.
Cesiunea se face în condiţiile generale stabile de C. civil.
La societatea în nume colectiv este reglementată posibilitatea retragerii asociaţilor din
societate.
Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din societate, cu
consecinţa încetării calităţii de asociat a acestuia.
Prin retragerea asociatului, societatea suferă o modificare, faţă de situaţia iniţială, dar
ea îşi continuă existenţa. Numai excepţional, când datorită retragerii numărul asociaţilor s-a
redus la unul singur, societatea se dizolvă. Aceasta deoarece legea nu reglementează forma
societăţii în nume colectiv cu un singur asociat.
Asociatul se poate retrage din societate în condiţiile stabilite de art. 226 din Legea nr.
31/1990. Acestea unt:
în condiţiile stabilite de actul constitutiv;
111
acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
prin hotărârea tribunalului.
Legea reglementează şi posibilitatea excluderii asociaţilor din societatea în nume
colectiv. Acest fapt se întemeiază pe caracterul intuitu personae a societăţii, legea instituind
posibilitatea excluderii asociaţilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile asumate faţă de societate,
sau care prin faptele lor prejudiciază existenţa sau funcţionarea societăţii.
Cazurile de excludere sunt prevăzute de art. 222 din lege, şi anume:
neefectuarea aportului;
supunerea asociatului procedurii insolvenţei sau incapacitatea asociatului;
imixtiunea în administrarea societăţii, folosirea bunurilor societăţii şi săvârşirea unor
acte de concurenţă;
săvârşirea de către asociatul administrator a unor fapte păgubitoare pentru societate;
exercitarea de către creditorul personal al asociatului a opoziţiei împotriva hotărârii de
prelungire a duratei societăţii.
Fuziunea sau divizarea se hotarăște de fiecare societate în parte, în condițiile stabilite
pentru modificarea actului constitutiv al societății. Când acțiunile sunt de mai multe categorii,
hotărârea asupra fuziunii/divizării, în temeiul art. 113 lit. (h), este subordonată rezultatului
votului pe categorii, dat în condițiile art. 115 din Legea nr. 31 din 1990.
Societățile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când, datorită
acestor cauze, numărul asociaților s-a redus la unul singur. O excepție apare în cazul când în
actul constitutiv există clauza de continuare cu moștenitorii sau când asociatul rămas
hotărăște continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu
asociat unic.
Dacă un asociat decedează și dacă nu există convenție contrară, societatea trebuie
să platească partea ce se cuvine moștenitorilor, după ultimul bilanț contabil aprobat, în
termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului, dacă asociații ramași nu preferă să
continue societatea cu moștenitorii care consimt la aceasta.
Societatea în nume colectiv se dizolva prin:
- falimentul unuia dintre asociati
- incapacitatea unui asociat
- excluderea unuia sau unor asociati
- retragerea din societate a unui asociat
- decesul asociaților . Această cauză de dizolvare este incidentă numai atunci când,
datorită acestora, numărul asociaților s-a redus la unul singur. Excepție în cazul când există
clauza de continuare cu moștenitorii sau asociatul unic rămas hotărăște continuarea
societății sub forma de societate cu răspundere limitată cu asociat unic
112
Lichidarea societății în nume colectiv este supusă regulilor generale de lichidare a
societăților comerciale reglementată tot de Legea nr. 31 din 1990.
Regulile speciale privind lichidarea societății în nume colectiv se găsesc în dispozițiile
art. 262 si art. 263 din Legea nr. 31 din 1990.
SECȚIUNEA 6.2.
SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ

Elementul caracteristic societăţii în comandită simplă constă în prezenţa a două
categorii de asociaţi: comanditaţii, care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar şi
asociaţii comanditari care răspund numai în limita aporturilor lor.
Societatea în comandită simplă poate fi definită ca fiind o societate constituită prin
asociere, pe baza deplini încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun
anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii profitului şi în
care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar, sau în limita aportului lor
(asociaţii comanditari).
Constituirea societăţii comerciale are la bază contractul de societate încheiat în formă
autentică şi care trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 7 din Legea nr. 31/1991,
Asociaţii unei societăţi în comandită simplă pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice. Legea nu stabileşte un număr minim de asociaţi, care este absolut obligatoriu să
existe cel puţin un asociat comanditat și un asociat comanditar.
In contractul de societate trebuie să se precizeze categoria din care face parte fiecare
asociat.
Deoarece asociatul comanditar are o răspundere limitată pentru obligaţiile sociale,
numele său nu poate figura în firma societăţii. Dacă numele unui comanditar figurează,
consimţământul său, în firma societăţii, el devine răspunzător nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii. Aceleaşi consecinţe se produc şi asupra unei persoane străine de
societate al cărei nume figurează în firma societăţii.
Firma societăţii în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă”, scrisă în
întregime.
Funcţionarea societăţii în comandită simplă este asigurată prin deciziile luate cu votul
majorităţii absolute a asociaţilor comanditaţi şi comanditari cu excepţia hotărârilor privind
revocarea administratorilor precum şi în cazul modificării actului constitutiv.
113
Administrarea societăţii este asigurată de unul sau mai mulţi asociaţi comanditaţi.
Controlul gestiunii societăţii este exercitat de oricare asociat care nu este
administrator al societăţii, atât de cei comandiari cât şi de cei comanditaţi.
Părţile de interes pot fi cesionate numai cu votul tuturor asociaţilor Această cerinţă
reiese din caracterul intuitu personae a societăţii în nume colectiv.
Cesiunea se face în condiţiile generale stabile de C. civil.
La societatea în nume colectiv este reglementată posibilitatea retragerii asociaţilor din
societate.
Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din societate, cu
consecinţa încetării calităţii de asociat a acestuia.
Prin retragerea asociatului, societatea suferă o modificare, faţă de situaţia iniţială, dar
ea îşi continuă existenţa. Numai excepţional, când datorită retragerii, numărul asociaţilor s-a
redus la mai puţin de un asociat comanditar şi un asociat comanditat, societatea se dizolvă.
Asociatul se poate retrage din societate în condiţiile stabilite de art. 226 din Legea nr.
31/1990. Acestea sunt:
în condiţiile stabilite de actul constitutiv;
acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
prin hotărârea tribunalului.
Legea reglementează şi posibilitatea excluderii asociaţilor din societate. Acest fapt se
întemeiază pe caracterul intuitu personae a societăţii, legea instituind posibilitatea excluderii
asociaţilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile asumate faţă de societate, sau care prin faptele
lor prejudiciază existenţa sau funcţionarea societăţii.
Cazurile de excludere sunt prevăzut de art. 222 din lege, şi anume:
neefectuarea aportului;
supunerea asociatului procedurii insolvenţei sau incapacitatea asociatului;
imixtiunea în administrarea societăţii, folosirea bunurilor societăţii şi săvârşirea unor
acte de concurenţă;
Săvârşirea de către asociatul administrator a unor fapte păgubitoare pentru societate;
Exercitarea de către creditorul personal al asociatului a opoziţiei împotriva hotărârii de
prelungire a duratei societăţii.
Societatea în comandită simplă se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale
privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute de lege
pentru această formă de societate.
Cauzele de dizolvare a societăţii sunt cele prevăzute în art. 227 şi 237 din lege.
114
SECȚIUNEA 6.3.
SOCIETATEA PE ACŢIUNI
6.3.1 Considerații generale

Societatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi mai evoluată a societăţii
comerciale. Fiind foarte răspândită datorită caracterului limitat al răspunderii asociaţilor şi
aplicându-se în cazul afacerilor mari, societatea pe acţiuni se bucură de o reglementare
destul de laborioasă şi amănunţită. Prin modificările aduse Legii nr. 31/1990 prin Legea nr.
441/2006 şi prin Ordonanţa nr. 82/2007, au fost aduse modificări substanţiale şi acestei
forme de societate fiind preluate multe reguli privind guvernanța corporatistă.
Societatea pe acţiuni poate fi definită ca fiind asocierea mai multor persoane, care
contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare, reprezentate prin
titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii
profitului, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor.
Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii pe acţiuni:
-societatea se constituie dintr-un număr minim de acţiuni. Numărul minim stabilit de
lege este de 2 asociaţi;
-capitalul social minim nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica,
cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social , ținând seama de rata de
schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei a sumei de 25.000 Euro;
-este divizat în acţiuni, care sunt titluri de valoare negociabile şi transmisibile;
-răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată; ei răspund numai până
la concurenţa capitalului social subscris.
Constituirea societăţii pe acţiuni are la bază actul constitutiv format din contractul de
societate şi statut. Actul constitutiv se încheie în formă scrisă sub semnătură privată, iar în
mod excepţional, în situaţiile expres prevăzute de lege se cere forma autentică.
Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Numărul minim de asociaţi,
cerut de lege, este cel stabilit de art. art. 10 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, în prezent de 2
acţionari.
Firma societăţii se compune dintr-o denumire proprie, menită a o deosebi de firma
altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă „societate pe acţiuni”, sau „SA”.
Capitalul social al societăţii subscris şi vărsat nu poate fi mai mic de 90.000 lei,
respectiv echivalentul a 25.000 euro. Pentru formarea capitalului social, legea reglementează
două modalităţi de constituire a societăţii: constituirea obişnuită, prin subcrieri integrale şi
simultane a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv, şi constituirea prin
subscripţie publică.
115
În mod obişnuit, în cazul unei subscrieri integrale şi simultane a capitalului social de
către toţi semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituirea societăţii nu va
putea fi mi mic de 30% din cel subscris.
În cazul subscripţiei publice trebuie vărsat integral capitalul subscris. În această
situație emitentul trebuie să respecte şi dispoziţiile legale privind valorile mobiliare
reglementate de Legea nr. 247/2004.
Capitalul social se divide în părţi egale numite acţiuni. Acţiunile sunt ordinare - care la
rândul lor sunt nominative şi la purtător, şi acţiuni preferenţiale.
Caracteristica acţiunilor nominative este aceea că identifică titularul acţiunii. Acţiunile
nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau sub formă
dematerializată. Ele se înregistrează în registrul acţionarilor.
Acţiunile la purtător nu identifică titularul acestora, dreptul de proprietate aparţinând
posesorului acestora.
Acţiunile preferenţiale conferă titularilor acestora drepturi diferite de cele ale titularilor
acţiunilor nominative .
6.3.2. Funcţionarea societăţii este organizată şi funcţionează pe principiul separaţiei
de competenţe 72 între elementele structurii sale funcţionale. Adunarea generală a asociaţilor
(colectivitatea organizată a asociaţilor), organ deliberativ, formează voinţa societăţii, ca
persoană juridică. Administratorii societăţii şi, în special, reprezentanţii legali ai acesteiape
acţiuni este asigurată prin consiliul de administraţie sau directorat, conducerea executivă -
prin directorii executivi, iar controlul gestiunii prin cenzori sau auditori financiari.
1.Adunările generale sunt ordinare si extraordinare.
Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exerciţiului financiar. În raport cu vechea reglementare s-a mărit termenul de
întrunire de la 4 luni la 5 luni.(art. 111. alin 1)73
În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală
ordinară este obligată:
- să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza
rapoartelor prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de
supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, si să fixeze dividendul;74
- să aleagă si să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, şi cenzorii;
72
St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale, Ediţia 3, p. 428.
73
Alin (1) a fost modificat prin art.I pct.57 din Legea 441/2006
74
Lit. a), b), c) şi d) de la alin. (2) au fost modificate prin art.I pct 58 din Legea 441/2006
116
- în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească şi să
fixeze durata minimă a contractului de audit financiar, precum şi să revoce auditorul
financiar;75
- să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de
administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor, dacă nu a fost
stabilită prin actul constitutiv;
- să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a
directoratului;
- să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate,
pe exerciţiul financiar următor;
- să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi ale
societăţii.
În ceea ce priveşte condiţiile de validitate ale adunării generale ordinare, se prevede că
este necesară prezenţa acţionarilor care să deţină cel puţin o pătrime din numărul total din
capitalul social cu drept de vot, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate. Totuşi,
actul constitutiv poate prevedea cerinţe mai ridicate de cvorum şi majoritate. Dacă adunarea
generală ordinară nu poate lucra din cauza neîndeplinirii condiţiilor menţionate mai sus,
adunarea ce se va întruni la o a doua convocare şi poate să delibereze asupra punctelor de pe
ordinea de zi a celei dintâi adunări, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea
voturilor exprimate (art. 112, alin 1 şi 2).76
În adunării generale extraordinare, Legea nr. 441/2006 adaugă situaţia în care este
necesară luarea unei hotărâri de conversie a acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a
acţiunilor la purtător în acţiuni nominative.
Astfel adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar a se
lua o hotărâre pentru:
- schimbarea formei juridice a societăţii;
- mutarea sediului societăţii;
- schimbarea obiectului de activitate al societăţii;
- înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii, reprezentante
sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel;
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea capitalului social;
- reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;
75
Lit. b1) de la alin (2) a fost introdusă prin art. I pct. 59 din Legea 441/2006
76
Articolul a fost modificat prin art. I pct. 60 din Legea 441/2006
117
- fuziunea sau divizarea societăţii;
- dizolvarea anticipată a societăţii;
- conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în
acţiuni nominative;
- conversia acţiunilor dintr-o categorie in cealaltă;
- conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;
- emisiunea de obligaţiuni;
- oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este
cerută aprobarea adunării generale extraordinare.
De asemenea, sunt aduse modificări în privinţa condiţiilor de validitate ale
deliberărilor adunării generale extraordinare. Astfel, la prima convocare este necesară
prezenţa acţionarilor deţinând cel puţin o pătrime din numărul total a cționarilor cu drept de
vot, iar la convocările următoare – prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din
numărul total de drepturi de vot, hotărârile fiind luate cu majoritatea voturilor deţinute de
acţionarii prezenţi sau reprezentaţi. La a doua convocare este necesară prezenţa acţionarilor
reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot, hotărârile luându-se cu
majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
Decizia de modificare a obiectului principal de activitate al societăţii, de reducere sau
majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de
dizolvare a societăţii se ia cu o majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot
deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi. Se pot stipula cerinţe de cvorum şi de
majoritate mai mari prin actul constitutiv al societății.77
Noua reglementare stabileşte că dreptul de vot nu poate fi cedat, iar orice convenţie
prin care acţionarul se obligă a exercita dreptul de vot în conformitate cu instrucţiunile date
sau propunerile formulate de societate sau de persoanele cu atribuţii de reprezentare este
nulă. Potrivit noilor dispoziţii, termenul de întrunire a adunării generale nu poate fi mai mic de
30 de zile de la publicarea convocării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Se conferă posibilitatea convocării prin scrisoare recomandată sau, dacă actul
constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având încorporată, ataşată
sau logic asociată semnătura electronică extinsă, expediată cu cel puţin 30 zile înainte de
data ţinerii adunării, cu condiţia ca toate acţiunile societăţii să fie nominative, la adresa
acţionarului, înscrisă în registrul acţionarilor.
Legea modificatoare instituie posibilitatea introducerii unor noi puncte pe ordinea de
zi. Astfel au dreptul de a cere introducerea unor puncte pe ordinea de zi unul sau mai mulţi
acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social. Cererile se
77
Articolul a fost modificat prin art. I pct. 63 din Legea 441 /2006.
118
înaintează consiliului de administraţie, respectiv directoratului, în cel mult 15 zile de la
publicarea convocării, în vederea publicării şi aducerii acestora la cunoştinţa celorlalţi
acţionari (art. 117).78
În cazul în care pe ordinea de zi figurează numirea administratorilor, respectiv a
membrilor consiliului de supraveghere, şi acţionarii doresc să formuleze propuneri de
candidaturi, în cerere vor fi incluse informaţii cu privire la numele, localitatea de domiciliu şi
calificarea profesională a persoanelor propuse pentru funcţiile respective.
Se introduc prevederi în materia punerii la dispoziţia acţionarilor a anumitor
documente. Astfel, situaţiile financiare anuale, raportul anual al consiliului de administraţie,
respectiv raportul directoratului şi cel al consiliului de supraveghere, precum şi propunerea cu
privire la distribuirea dividendelor se pun la dispoziţia acţionarilor la sediul societăţii, de la
data convocării adunării generale.
În accepţiunea legii, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, convoacă de
îndată adunarea generală, la cererea acţionarilor reprezentând, individual sau împreună, cel
puţin 5% din capitalul social sau o cota mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede astfel.
La adunările generale, acţionarii care posedă acţiuni la purtător au drept de vot numai
dacă le-au depus în locurile arătate prin actul constitutiv sau prin înştiinţarea de convocare,
cu cel puţin 10 zile înainte de adunare. In vechea reglementare se prevedea un termen cu
cel puţin 5 zile înainte de adunare (art. 123 alin 1).79
În privinţa dreptului de reprezentare în adunarea generală, se conferă acţionarilor
dreptul de a participa şi vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei
împuterniciri acordate pentru respectiva adunare generală.
Referitor la procuri, noile dispoziţii acordă un termen de depunere a lor cu 48 de ore
înaintea adunării generale (art. 125 alin 3).80
Dreptul de vot în adunarea generală nu poate fi cedat. Orice convenţie prin care
acţionarul se obligă a exercita dreptul de vot în conformitate cu instrucţiunile date sau
propunerile formulate de societate sau de persoanele cu atribuţii de reprezentare este nulă.
Potrivit Legii nr. 441/2006, votul secret este obligatoriu pentru alegerea membrilor
consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere şi a
cenzorilor/auditorilor interni, pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor referitoare la
răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale societăţii.
78
Articolul a fost modificat prin art. I pct. 64 din Legea 441/2006.
79
Alineatul 1 a fost modificat prin art. I pct. 67 din Legea 441/2006
80
Alin 1)2)3)şi 5) au fost modificate prin art. I, pct. 68 din Legea 441/2006 iar alin 4) a fost abrogat prin art. I pct. 69 din
Legea 441/2006.
119
În privinţa rezultatului votului, se arată că, dacă societatea deţine o pagină de Internet
proprie, rezultatele se vor publica şi pe această pagină, în termen de cel puţin 15 zile de la
data adunării generale.
Ca element inovator, se acordă acţionarilor care au votat împotriva unei hotărâri a
adunării generale dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor
lor de către societate, numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect:
- schimbarea obiectului principal de activitate;
- mutarea sediului societăţii în străinătate;
- schimbarea formei societăţii;
- fuziunea sau divizarea societăţii.
Se poate exercita dreptul de mai sus, în termen de 30 de zile de la data publicării
hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a în cazurile
prevăzute la art. 134 alin. (1) lit. a)-c), şi de la data adoptării hotărârii adunării generale, în
cazul prevăzut la art. 134 alin. (1) lit. d).
Acţionarii vor depune la sediul societăţii, alături de declaraţia scrisă de retragere,
acţiunile pe care le posedă sau, după caz, certificatele de acţionar emise potrivit art. 97.
Preţul plătit de societate pentru acţiunile celui ce exercită dreptul de retragere va fi
stabilit de un expert autorizat independent, ca valoare medie ce rezultă din aplicarea a cel
puţin două metode de evaluare recunoscute de legislaţia în vigoare la data evaluării. Expertul
este numit de judecătorul delegat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 şi 39, la cererea
consiliului de administraţie. Costurile de evaluare vor fi suportate de societate (art. 134 alin
5).81
Administrarea societăților pe acțiuni Administratorii societăţii şi, în special,
reprezentanţii legali ai acesteia, execută deciziile adunării generale, fiind îndrituiţi la orice act
juridic sau operaţiune necesară aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, în
afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.
Pentru administrarea societăților pe acțiuni sunt reglementate două modalități de
administrare și anume sistemul unitar și sistemul dualist de administrare.
Sistemul unitar de administrare82
În ceea ce priveşte sistemul unitar, se arată că societatea pe acţiuni este administrată
de unul sau mai mulţi administratori, numărul acestora fiind întotdeauna impar, iar atunci
când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie. Societăţile pe
acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare sunt
administrate de cel puţin 3 administratori.
81
Articolul a fost modificat prin art. I pct. 77 din Legea nr. 441/2006
82
Titlul secţiunii a III-a a fost introdus prin art. I pct. 82 din Legea 441/2006
120
Dispoziţiile prezentei legi cu privire la consiliul de administraţie şi care nu privesc sau
nu presupun pluralitatea administratorilor se aplică administratorului unic în mod
corespunzător (art. 137).83
Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor, cu
excepţia primilor administratori care sunt numiţi prin actul constitutiv. Candidaţii pentru
posturile de administrator sunt nominalizaţi de către membrii actuali ai consiliului de
administraţie sau de către acţionari.
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un
contract de munca. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii
societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.
Administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală ordinară a
acţionarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este
îndreptăţit la plata unor daune-interese.84
Potrivit noilor dispoziţii, în caz de vacanţă a unuia sau a mai multor posturi de
administrator, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, consiliul de administraţie
procedează la numirea unor administratori provizorii până la întrunirea adunării generale
ordinare a acţionarilor.85
În lumina noilor dispoziţii, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a
acţionarilor se poate prevedea că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie,
să fie independenţi.
Un administrator nu este considerat independent în special dacă86:
a) este director al societăţii sau al unei societăţi controlate de către aceasta ori a
îndeplinit o astfel de funcţie în ultimii 5 ani;
b) este salariat al societăţii sau al unei societăţi controlate de către aceasta ori a avut
un astfel de raport de muncă în ultimii 5 ani;
c) primeşte sau a primit de la societate ori de la o societate controlată de aceasta o
remuneraţie suplimentară sau alte avantaje, altele decât cele corespunzând calităţii sale de
administrator neexecutiv;
d) este sau reprezintă un acţionar semnificativ al societăţii;
e) are sau a avut în ultimul an relaţii de afaceri cu societatea ori cu o societate
controlată de aceasta, fie personal, fie ca asociat, acţionar, administrator, director sau
salariat al unei societăţi care are astfel de relaţii cu societatea;
83
Articolul a fost modificat prin art. I pct. 83 din Legea nr. 441/2006.
84
Articolul a fost introdus prin art. I pct. 84 din Legea 441/2006
85
Articolul a fost introdus prin art. I pct. 84 din Legea 441/2006
86
Articolul a fost introdus prin art. I pct. 86 din Legea 441 /2006
121
f) este sau a fost în ultimii 3 ani asociat ori salariat al actualului auditor financiar al
societăţii sau al unei societăţi controlate;
g) este director într-o altă societate în care un director al societăţii este administrator
neexecutiv;
h) a fost administrator neexecutiv al societăţii mai mult de 3 mandate;
i) este soţ/soţie sau rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu un director al societăţii
sau cu o persoană aflată în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a)-h).
In acelaşi context, se prevede că preşedintele consiliului de administraţie poate fi
revocat oricând de către consiliul de administraţie, iar în cazul în care a fost numit de către
adunarea generală, va putea fi revocat numai de către aceasta.
Consiliul de administraţie poate crea comitete consultative, formate din cel puţin doi
membri ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de
recomandări pentru consiliu în diferite domenii.
Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni. Preşedintele
convoacă consiliul de administraţie, stabileşte ordinea de zi, veghează asupra informării
adecvate a membrilor consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi şi prezidează
întrunirea.
Consiliul este, de asemenea, convocat la cererea motivată a cel puţin doi dintre
membrii săi sau a directorului general. Noua reglementare stipulează că directorii şi cenzorii
sau, după caz, auditorii interni pot fi convocaţi la orice întrunire a consiliului de administraţie,
întruniri la care aceştia sunt obligaţi să participe. Ei nu au drept de vot, cu excepţia
directorilor care sunt şi administratori.87
Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi
utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege
pentru adunarea generală a acţionarilor.
În privinţa competenţelor de bază ale Consiliului de administraţie care nu pot fi
delegate directorilor, amintim:
- stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
- stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării
financiare;
- numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
- supravegherea activităţii directorilor;
- pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi
implementarea hotărârilor acesteia;
87
Articolul a fost introdus prin art. I pct. 90 din Legea nr. 441/2006
122
- introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii
nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
De asemenea, nu pot fi delegate directorilor atribuţiile primite de către consiliul de
administraţie din partea adunării generale a acţionarilor, în conformitate cu art. 114.88
Dată fiind posibilitatea pentru consiliul de administraţie de a delega conducerea
societăţii unuia sau mai multor directori şi de a numi pe unul dintre ei director general, au fost
introduse noi dispoziţii cu privire la responsabilităţile acestora. Astfel, directorii sunt
responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de
activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de
actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor.
Potrivit noilor dispoziţii, modul de organizare a activităţii directorilor poate fi stabilit
prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administraţie.
Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. În lipsa
unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin
preşedintele său. Prin actul constitutiv, preşedintele şi unul sau mai mulţi administratori pot fi
împuterniciţi să reprezinte societatea, acţionând împreună sau separat. O astfel de clauză
este opozabilă terţilor.
În cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere
a societăţii, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general. Consiliul de
administraţie păstrează însă atribuţia de reprezentare a societăţii în raporturile cu directorii.
In sensul Legii nr. 441/2006, Consiliul de administraţie înregistrează la registrul
comerţului numele persoanelor împuternicite să reprezinte societatea, menţionând dacă ele
acţionează împreună sau separat. Acestea depun la registrul comerţului specimene de
semnătură.
Sintetizând caracteristicile sistemului unitar putem nota:
- separaţie între funcţia neexecutivă, de control (administrator neexecutiv) şi cea
executivă (directori) – separaţie obligatorie, în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii
financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de audit;
- consiliul de administraţie are o serie de competenţe de bază care, pe de o parte, nu
îi pot fi retrase prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor şi pe
care, pe de altă parte, consiliul nu le poate delega directorilor societăţii – art. 142 alin. (2);
- în cazul delegării funcţiei executive către directori, administratorii neexecutivi
constituie majoritatea în Consiliul de administraţie (art. 138^1 alin. 1);
- noţiunea de director (un concept nou) reprezintă administratorul sau persoana din
afara Consiliului de administraţie căreia i-au fost delegate din partea Consiliului de
88
Articolul a fost modificat prin art. I pct. 91 din Legea nr. 441/2006
123
administraţie atribuţii de conducere a societăţii (noua lege înlocuieşte comitetul de direcţie -
organ colegial, cu reguli stricte, rigide de întrunire şi luare a deciziei – cu directorii - activitate
şi răspundere individuală, nu colegială – art. 143 alin. (5);
- număr minim de administratori (în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii
financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare, acesta fiind de 3 memebri) –
art. 137 alin. (2);
- prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor se poate
prevedea că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie
independenţi (legea prevede, cu titlu exemplificativ, criterii de evaluare a independenţei
administratorilor) – art. 138^1 alin. (1)
- crearea de comitete consultative în cadrul consiliului de administraţie (ex. comitet de
audit, comitet de remuneraţie) – comitetul de audit este obligatoriu pentru societăţile supuse
auditării; comitetul de audit include un administrator independent, aşadar societăţile supuse
obligaţiei de auditare, aşadar consiliul de administraţie al societăţilor pe acţiuni obligate la
auditare trebuie să aibă şi un administrator independent – art. 140^2
- raporturile dintre societate şi administratori (directori sau administratori neexecutivi)
sunt guvernate de regulile mandatului, neputându-se încheia pentru îndeplinirea acestui
mandat un contract de muncă;
- pentru societățile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale nu fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare, administrarea societății poate fi realizată printr-un singur
administrator, numit administrator unic.
Sistemul dualist89.
Potrivit Legii nr. 441/2006 și O.U.G. nr.82/2007, de modificare a Legii nr. 31/1990
privind societățile comerciale, administrarea societăților se poate face, fie potrivit sistemului
unitar, fie sistemului dualist existent în dreptul german.
Organizarea conducerii societății în sistem dualist se bazează pe două organe de
conducere: directoratul și consiliul de supraveghere.
Administrarea societăților comerciale potrivit sistemului dualist reprezintă o noutate în
legislația română privind societățile comerciale, legislație care, în prezent, a suferit modificări
potrivit normelor comunitare, în scopul armonizării legislației interne cu cea din Uniunea
Europeană.
Sistemul corporatist de organizare și mai cu seamă de administrare a societăților
comerciale este cunoscut în legislațiile altor state membre ale Uniunii Europene, fapt care a
determinat legiuitorul român să adopte prezentele reglementări în care se prevede că în
anumite situații este obligatorie administrarea societăților comerciale potrivit sistemului
89
Titlul secţiunii a II –a a fost introdus prin art I pct 102 din Legea nr. 441/2006.
124
dualist. Una dintre măsurile legislative de absolută noutate introduse pe scena dreptului
românesc privind societățile comerciale este posibilitatea administrării acestora în sistem
dualist.
Înscriindu-se pe linia receptării și aplicării principiilor guvernării corporatiste adoptate
de către O.C.E.D., legiuitorul român, prin Legea nr. 441/2006 de modificare a Legii nr.
31/1990 privind societățile comerciale, a reglementat modul de conducere și administrare a
societăților comerciale pe baza a două sisteme, respectiv sistemul unitar, specific dreptului
francez și al celor de inspirație franceză, inclusiv al dreptului românesc, unicul sistem până la
adoptarea Legii nr.441/2006, în care administrarea societăților comerciale, mai cu seamă, a
societăților pe acțiuni, revine unui consiliu de administrație care poate delega atribuțiile
directorilor.
Separat de sistemul unitar de administrare, legiuitorul român, inspirându-se din
dreptul german, reglementează prin Legea 441/2006, cel de-al doilea sistem de administrare
a societăților comerciale, respectiv sistemul dualist, specific societăților pe acțiuni, sistem
care se bazează pe două structuri (capete) diferite de conducere și administrare și anume:
directoratul și consiliul de supraveghere.
Administrarea societăților pe acțiuni de câte un directorat și un consiliu de
supraveghere răspunde distincției fundamentale între funcțiile de conducere (direcției) și
cele de control ale directorilor.
În formula tradițională, administrarea societății este asumată de consiliul de
administrație și, în mod egal de către directori care, au obligația administrării curente a
societății. Astfel, potrivit art.143 din Legea nr. 31/1990, republicată și modificată, consiliul de
administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe
unul dintre ei director general, fie că aceștia sunt dintre membrii consiliului de administrație
fie din afara consiliului.
Prin reglementarea celor două sisteme de administrare a societăților comerciale pe
acțiuni, legiuitorul creează posibilitatea pentru asociați să opteze încă din momentul
constituirii societății, fie pentru sistemul unitar de administrare, fie pentru sistemul dualist. De
altfel, potrivit art.294 din Legea nr. 441/2006 și art. IV din O.U.G. nr. 82/2007, societățile pe
acțiuni înregistrate în registrul comerțului la data intrării în vigoare a acestor reglementări
trebuie să opteze pentru unul din sistemele de administrare prevăzute de lege în termen de
6 luni, iar până la finalizarea demersurilor, societatea va putea funcționa cu structura de
administrare existentă la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007. Ulterior momentului
constituirii societății, opțiunea cu privire la modul de administrare potrivit unuia din
cele două sisteme se realizează pe baza hotărârii adunării generale extraordinare a
acționarilor, de modificare a actului constitutiv.
125
Tot ca dispoziție cu caracter general, evidențiem art.153 alin.3 din Legea
nr.441/2006, de modificare a Legii nr.31/1990, în care legiuitorul prevede, printr-o normă
indirectă, necesitatea efectuării auditului financiar în cazul societăților care au optat pentru
sistemul dualist.
Directoratul.
În cazul societăților care optează pentru sistemul dualist, conducerea acesteia
revine în exclusivitate directoratului, care trebuie să încheie actele necesare și utile realizării
obiectului de activitate al societăților, cu excepția celor care, potrivit voinței asociaților sau
care, potrivit legii, sunt un atribut al consiliului de supraveghere sau al adunării generale a
acționarilor.
Ca și în cazul consiliului de administrație, în sistemul unic de administrare,
directoratul poate fi format din unul sau mai mulți membri, numărul acestora fiind totdeauna
impar. În ipoteza în care, directoratul este constituit dintr-un singur membru, acesta poartă
denumirea de director general unic.
Desemnarea unui singur membru al directoratului este interzisă în cazul societăților
pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare,
pentru care, legiuitorul, în art.153 alin.5 din Legea nr.31/1990, republicată și modificată,
prevede că directoratul trebuie să fie format din cel puțin trei membri. Comparând dispozițiile
cuprinse în art.153 alin.3, art.153 alin.5 și art.160 din lege, observăm că, pe de o parte,
legiuitorul prevede obligativitatea efectuării auditului financiar în toate societățile pe acțiuni
care optează pentru sistemul dualist iar pe de altă parte, numărul membrilor directoratului
poate fi, după caz, unul sau minim 3, după cum societățile sunt supuse obligației legale de
auditare, indiferent că optează pentru sistemul unitar sau dualist de administrare sau că
această obligație de auditare este o consecință a faptului că au optat pentru sistemul dualist.
Având în vedere conducerea și administrarea societății pe baza a două structuri cu
rol diferit, directorat și consiliu de supraveghere, membrii directoratului nu pot fi în același
timp membri ai consiliului de supraveghere, sistem care, și prin această trăsătură, se
deosebește de sistemul unitar, în care directorii pot fi numiți chiar dintre membrii consiliului
de administrație. Consiliul de supraveghere este îndreptățit, potrivit legii, să desemneze
componența membrilor directoratului, atribuind unuia dintre ei, funcția de președinte.
Totodată, revocarea membrilor directoratului se realizează tot de către consiliul de
supraveghere, potrivit principiului simetriei. Cu toate acestea, actul constitutiv poate să
prevadă, că revocarea membrilor directoratului se poate face prin hotărârea adunării
generale ordinare a acționarilor.
Cu privire la revocarea abuzivă sau „fără justa cauză”, membrii directoratului sunt
îndreptățiți să solicite obligarea societății la plata daune – interese. În nici un caz membrii
126
directoratului revocați din funcție, chiar abuziv, nu pot ataca hotărârea Adunării Generale a
Acționarilor sau decizia Consiliului de supraveghere privind revocarea lor din funcție.
Rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut în art. 132 imposibilitatea solicitării
anulării AGA de către administratori sau directori este legată de natura raporturilor juridice
care există între administratori (directorat) pe de o parte, și societatea comercială pe de
altă parte, raporturi întemeiate pe contractul de mandat, a cărui trăsătură esențială este
caracterul „intuitu personae”, încrederea pe care o are societatea, respectiv asociații, în
persoana sau persoanele desemnate să conducă și să administreze patrimoniul societății. În
măsura în care această încredere a dispărut, evident că, membrii directoratului pot fi revocați
prin voința unilaterală a Consiliului de supraveghere sau a Adunării Generale a Acționarilor.
Drepturile și obligațiile membrilor directoratului sunt aceleași ca și pentru membrii
Consiliului de administrație. Dintre obligațiile principale ale membrilor directoratului sunt:
obligația de loialitate, obligația de confidențialitate, obligația de prudență și obligația diligență,
de profesionalism (manager) și, ca noutate a Legii nr.441/2006, obligația de asigurare
profesională . Totodată, membrii directoratului ca, de altfel, administratorii societăților pe
acțiuni nu pot avea calitatea de salariat (angajat) al societății pe perioada executării
mandatului și dacă au avut acest statut, de salariat, până în momentul desemnării și
acceptării funcției respective, contractul de muncă încetează.
Directoratul reprezintă societatea în relațiile cu terțele persoane și în justiție,
acționând de regulă, împreună, existând posibilitatea ca, prin acordul unanim al membrilor,
unul dintre aceștia să fie împuternicit să încheie anumite operațiuni sau tipuri de operațiuni.
Oricum, membrii directoratului nu pot fi decât persoane fizice.
Consiliul de supraveghere
Consiliul de supraveghere execută controlul activității de conducere a societății de
către directorat, raportând adunării generale a acționarilor, cel puțin o dată pe an, cu privire
la activitatea de supraveghere desfășurată.
Componența Consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv al
societății sau, ulterior, de către Adunarea Generală a Acționarilor.
Dacă în privința directoratului, membrii nu pot fi decât persoane fizice, în schimb, în
structura Consiliului de supraveghere pot fi atât persoane fizice cât și juridice. Numărul
membrilor Consiliului de supraveghere poate fi de minim 3 până la 11 membrii, fiind condus
de un președinte, ales de Consiliu, dintre membrii săi.
Atât la nivelul Consiliului de Supraveghere cât și la nivelul Consiliului de administrație
(în sistemul unitar de administrare) pot fi constituite diferite Comitete consultative.
127
În dreptul francez90 formula directoratului și a consiliului de supraveghere reprezintă
o „imitație” a dreptului german referitor la condițiile mai ușoare (suple) de acces la directorat
au creat posibilitatea pentru persoane care nu aveau calitatea de acționari de a intra în
societate ca manageri.
Totuși, sistemul dualist de administrare a societăților anonime pe acțiuni nu a
înregistrat un succes răsunător, statistica înregistrând în anul 2002 doar 4% din totalul
societăților care au optat pentru directorat și consiliu de supraveghere. Aspectele noi,
moderne ale sistemului dualist, nu au dat rezultatele scontate deoarece, structura sistemului
dualist nu este convenabilă.
Pe de o parte, sistemul dualist nu este convenabil din cauza caracterului colegial al
directoratului dificil de conciliat cu ideea de unitate în privința deciziilor iar pe de altă parte
datorită formalismului impus de existența a două categorii de organe. Cu toate acestea,
sistemul dualist de conducere și administrare reprezintă o aplicare a principiilor guvernării
corporatiste a întreprinderilor uneori cu avantaje pe plan financiar și mai cu seamă, în cazul
societăților anonime de tip nou.
Sintetizând avantajele sistemului dualist de conducere și administrare, în dreptul
francez
pot fi reținute următoarele:
Sistemul nou, modern are în vedere separarea funcțiilor de direcții de cele de
control; asigură securitatea și stabilitatea funcțiilor membrilor directoratului care, în dreptul
francez, pot încheia un contract de muncă cu societatea; membrii directoratului nu pot fi
revocați decât de adunarea generală a acționarilor; membrii directoratului pot fi aleși din
afara acționariatului răspunderea membrilor consiliului de supraveghere este atenuată
deoarece, principala răspundere aparține membrilor directoratului.
Consiliul de supraveghere91
Consiliul de supraveghere reprezintă societatea în raporturile cu directoratul.
Consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice informaţii pe care le
consideră necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale de control şi poate efectua verificări şi
investigaţii corespunzătoare. Fiecare membru al consiliului de supraveghere are acces la
informaţiile transmise consiliului. În ceea ce priveşte consiliul de supraveghere, noile
dispoziţii stipulează că membrii acestui organ sunt numiţi de către adunarea generală a
acţionarilor, cu excepţia primilor membri, care sunt numiţi prin actul constitutiv. Se stabileşte
numărul membrilor consiliului de supraveghere. Astfel, acesta nu poate fi mai mic de 3 şi nici
90
M. Cozian, A. Viandier, F. Deboissy, Droit des sociétés, E societățile anonime, care distinge între Vorstand și
Aufsichtsrat. Legea franceză din 1966 a avut în vedere separarea conducerii (direcției)
asumată de directorat i controlul încredinŃat consiliului de supraveghere
91
Litera B, ce conţine art. 1536-15311, a fost introdusă prin art. I pct. 105 din Legea 441/2006
128
mai mare de 11. În vederea revocării membrilor consiliului de supraveghere este necesară o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi. Consiliul de
supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni şi se pot crea comitete consultative
formate din cel puţin 2 membri ai consiliului.
Un aspect important de relevat este cel potrivit căruia membrii consiliului de
supraveghere nu pot fi concomitent membri ai directoratului. De asemenea, ei nu pot cumula
calitatea de membru în consiliul de supraveghere cu cea de salariat al societăţii.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale:
a) exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
b) numeşte şi revocă membrii directoratului;
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării
generale a operaţiunilor de conducere a societăţii;
d) raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la
activitatea de supraveghere desfăşurată.
In cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere, consiliul de supraveghere
poate convoca adunarea generală a acţionarilor.
Consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuţii de conducere a societăţii.
Cu toate acestea, în actul constitutiv se poate prevedea că anumite tipuri de operaţiuni nu
pot fi efectuate decât cu acordul consiliului. În cazul în care consiliul nu îşi dă acordul pentru
o astfel de operaţiune, directoratul poate cere acordul adunării generale ordinare. Hotărârea
adunării generale cu privire la un asemenea acord este dată cu o majoritate de 3 pătrimi din
numărul voturilor acţionarilor prezenţi. Actul constitutiv nu poate stabili o altă majoritate şi nici
stipula alte condiţii.
Trebuie menţionat că legea de modificare prevede că, pentru validitatea deciziilor
consiliului de administraţie, ale directoratului sau ale consiliului de supraveghere este
necesară prezenţa a cel puţin jumătate din numărul membrilor fiecăruia dintre aceste organe,
dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare.
Noua reglementare introduce dispoziţii în materia directorilor societăţii pe acţiuni, în
sistem unitar, respectiv membrilor directoratului în sistem dualist.
Se stabilesc o serie de reglementări comune pentru sistemul unitar şi sistemul dualist
legate de persoanele care pot fi, respectiv nu pot fi, administratori, directori, membri ai
directoratului sau ai consiliului de supraveghere; legate de durata mandatelor persoanelor
amintite anterior, precum şi de remuneraţia acestor persoane.
Directoratul:
- membrii directoratului sunt numiţi de consiliul de supraveghere art. 153^1 alin. (1); ei
nu pot fi concomitent membri ai consiliului de supraveghere art. 153^2 alin. (3);
129
- membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către consiliul de supraveghere, sau
dacă se prevede astfel în actul constitutiv, de către adunarea generală a acţionarilor;
- asigură, în exclusivitate, conducerea societăţii pe acţiuni - art. 153^1 alin. (1);
- exercită funcţia de reprezentare legală – art. 153^3 alin. (1);
Consiliul de supraveghere:
- membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi de către adunarea generală a
acţionarilor - art. 153^6 alin. (1);
- numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv, ne
putând fi mai mic de 3 şi nici mai mare de 11 - art. 153^6 alin. (3);
- membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi oricând de adunarea generală a
acţionarilor - art. 153^6 alin. (4);
- membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membri ai directoratului
art. 153^2 alin. (3): în cadrul consiliului de supraveghere pot fi create comitete consultative
(ex.: audit, remunerare, nominalizare); în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii
financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară, crearea unui comitet
de audit în cadrul consiliului de supraveghere este obligatorie – art. 153^10 alin. (4).
6.3.3. Controlul gestiunii societăţilor comerciale pe acţiuni este asigurat prin cenzori
sau auditul financiar.
Cenzorii sau, după caz, auditorii interni sunt chemaţi a verifica respectarea legii, a
statutului şi a deciziilor adunării generale de către administratori. Aceştia verifică şi legalitatea
constituirii adunării generale ori, în anumite cazuri, informează acţionarii asupra unor
chestiuni de interes pentru aceştia.92
Această separaţie de atribuţii reprezintă şi limita competenţelor fiecărui element din
structura societăţii, depăşirea acestei limite putând duce la nulitatea sau inopozabilitatea
actului astfel încheiat ori la răspunderea persoanei vinovate. În societăţile pe acţiuni, în
anumite condiţii speciale, exerciţiul anumitor atribuţii ale adunării generale poate fi delegat la
administratori.93
Cenzorii se numesc de adunarea generală ordinară a acţionarilor. Mandatul acestora
nu poate fi mai mare de 3 ani, putând fi realeşi de adunarea generală.
Principalele atribuții ale Comisiei de Cenzori sunt:
- verificarea executiei bugetare;
- verificarea si validarea documentelor si a angajamentelor de plata;
- urmarirea depunerii în contulcurent al asociatiei de proprietari a numerarului care
depaseste plafonul de casa;
92
Ibidem.
93
E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăţilor comerciale (II), în R.D.C. nr. 4 /
1997, p. 37.
130
- verificarea trimestriala a gestiunii asociatiei de proprietari;
- verificarea modului de stabilire a cotelor de contributie la cheltuielile curente si
constituirea fondurilor speciale ale - asociatiei de proprietari, în conformitate cu prevederile
art. 24 alin. (5);
- verificarea lunara a situatiei de încasari si plati;
- controlul inopinat al încasarilor si al platilor;
- verificarea lunara a situatiei soldurilor elementelor de activ si de pasiv.
Pentru societăţile pe acţiuni care au optat pentru sistemul dualist precum şi cele care
prin dispoziţii legale sunt obligate a exercita controlul prin audit financiar, vor fi obligate să
numească un auditor financiar. Calitatea acestuia, atribuţiile şi competenţele sunt stabilite în
legea societăţilor comerciale şi în legea specială respectiv, O.U.G. nr. 75/1999, cu
modificările ulterioare.
6.3.4. Despre guvernanța corporatistă

În societăţile comerciale pe acţiuni de mari dimensiuni, interesele acţionarilor pot fi
covârşite de mecanismul instituţional al deciziei manageriale. Corporaţiile, având o tendinţă
naturală de extindere şi globalizare, concentrează o forţă financiară şi economică ridicată,
polarizând segmente mari sociale din mai multe ţări. Corporaţiile transnaţionale, de altfel,
depăşesc nu numai graniţele statelor, ci şi puterea economică şi influenţa multora dintre
acestea. Puterea acestor corporaţii poate deveni discreţionară şi, concentrată în mâinile unui
cerc restrâns de manageri, se poate perverti, ajungând să fie deturnată de la scopurile sale
normale. Ca şi puterea politică, şi cea economică trebuie să poată fi limitată. S-a observat că,
cu cât acţionariatul este mai dispersat, cu atât puterea managerilor este mai mare şi că
dispersarea acţionariatului reduce eficienţa controlului şi lasă managerilor o marjă de
manevră mai mare. Pe de altă parte, acţionarul ce deţine controlul asupra societăţii are
tendinţa de a abuza de acest control. De aici necesitatea implementării principiilor guvernării
corporatiste.94
Principiile guvernării corporatiste vizează, printre altele, limitarea comportamentului
managerial abuziv şi eficientizarea activităţii societăţii, propunând, în esenţă:95
contractualizarea raporturilor juridice între acţionari şi între acţionari, pe de o parte, şi
manageri, pe de altă parte;
separaţia puterilor în cadrul societăţii : consiliul de administraţie trebuie să se
constituie într-un organism intern de control şi supraveghere ale managerilor, care să nu se
implice efectiv în managementul societăţii; principiile guvernării corporatiste nu confundă
94
Gh. Brehoi, Contribuţii pentru conceptualizarea noţiunii de manager şi a contractului de management, în Dreptul nr.
5-6 / 1993, p. 7.
95
St.D.Cărpenaru, S. David, C Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 430
131
administratorii cu managerii, aşa cum face legea română; managerii reprezintă executivul
societăţii, dintre aceştia recrutându-se şi reprezentanţii legali ai societăţii.
controlul managementului prin mecanismele contractului de mandat, prin intermediul
separaţiei puterilor, prin mecanismele concurenţei, prin mecanismele pieţei de capital.
ordonarea comportamentului managerial în interesul societăţii – managerul trebuie să
cunoască şi să îşi asume diferenţa între interesele societăţii pe ansamblu şi interesele
individuale ale acţionarilor.
informarea, transparenţa, adaptarea managerului la cerinţele pieţei de capital –
pentru a da credibilitate societăţii.
De aici rezultă că funcţia de administrator îşi are temeiul, în principal, într-un mandat,
mai precis, un mandat comercial.96
Raporturile juridice dintre administrator şi societate au, deci, o dublă natură,
contractuală şi legală. Administratorul nu este un simplu mandatar (ale cărui obligaţii ar fi
exclusiv contractuale), ci este şi purtătorul voinţei sociale, adică cel ce exprimă şi execută
voinţa socială.
Raporturile juridice dintre societate şi administrator sunt raporturi de mandat
comercial, iar nu de reprezentare legală, raportul de reprezentare fiind, în realitate, un raport
accesoriu raportului de mandat. Legea modificatoare introduce dispoziţii cu privire la sistemul
unitar, respectiv dualist de administrare a societăţii.
6.3.5. Dizolvarea şi lichidarea

Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni va avea loc în baza dispoziţiilor legale
generale privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor şi a dispoziţiilor legale speciale privind
dizolvarea şi lichidarea societăţilor pe acţiuni.
SECȚIUNEA 6.4.
SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI

Societatea în comandită pe acţiuni este o societate asemănătoare societăţii în
comandită simplă, deoarece ea cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii şi
comanditarii.
Deosebirea esenţială este aceea că, în cazul societăţii în comandită pe acţiuni,
capitalul social este împărţit în acţiuni, legea asimilând societatea în comandită pe acţiuni cu
96
St. D. Cărpenaru, Administrarea societăţilor comerciale în reglementarea Legii 31 /1990, în R.D.C., nr. 2 /1993, p.
132
societatea pe acţiuni. Dar în privinţa răspunderii obligaţiilor sociale ale societăţii, societatea în
comandită pe acţiuni urmează regulile răspunderii specifice societăţii în comandită simplă,
adică asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi cu patrimoniul lor personal, în timp ce
asociaţii comanditari răspund doar cu aporturile aduse în societate.
Societatea în comandită pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai
multor persoane, care participă la formarea capitalului social prin anumite contribuţii
reprezentate prin acţiuni, în vederea desfăşurării unei activităţi comerciale, pentru realizarea
unor beneficii şi împărţirea lor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, în
cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în limita aportului lor, în cazul asociaţilor comanditari.
Caracterele juridice ale societăţii în comandită pe acţiuni:
cuprinde două categorii de asociaţi;
întregul capital social este împărţit în acţiuni;
răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită.
Constituirea societăţii are la bază actul constitutiv format din contractul de societate şi
statut, înmatricularea acesteia la registrul comerţului şi obţinerea autorizaţiilor şi avizelor
necesare funcţionării acestora.
Constituirea capitalului social are loc prin cele două modalităţi prevăzute pentru
societatea pe acţiuni, respectiv prin subscripţia publică şi prin constituirea simultană.
Asociaţii pot fi persoane fizice sau juridice cu cerinţa ca numărul minim al acestora să
fie de doi din fiecare categorie de asociaţi.
Dispoziţiile legale aplicabile în domeniul societăţii în comandită pe acţiuni sunt cele
aplicabile societăţii pe acţiuni cu excepţia regulilor speciale.
Firma societăţii se compune din denumirea proprie la care se adaugă menţiunea
”societate în comandită pe acţiuni”.
Administrarea societăţii în comandită pe acţiuni se realizează după sistemul unitar de
la societăţile pe acţiuni, cu excluderea sistemului dualist.
Calitatea de administratori o pot avea doar asociaţii comanditaţi.
Controlul gestiunii se realizează prin cenzori sau audit financiar.
Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni va avea loc în baza
dispoziţiilor legale generale privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor şi a dispoziţiilor legale
speciale privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor pe acţiuni.
SECȚIUNEA 6.5.
SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ
133
6.5.1.Reguli particulare
Această formă de societate a fost reglementată la noi în ţară prima dată prin Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Societatea cu răspundere limitată s-a ivit din nevoia de a satisface anumite cerinţe
ale activităţii comerciale. Intr-adevăr, societăţile de persoane asigurau condiţiile pentru
folosirea capitalurilor mici, iar societăţile de capitaluri asigurau condiţiile pentru folosirea
capitalurilor şi afacerilor mari. Era nevoie de o societate care să fie adaptată exigenţelor
fructificării capitllurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin formarea societăţii cu răspundere
limitată, ca formă mixtă, care împrumută anumite caractere atât de la societăţile de
persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri.
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor. Datorită
acestui fapt numărul asociaţilor este limitat iar părţile sociale nu sunt liber accesibile.
Ca şi în cazul societăţilor pe acţiuni, asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în
limita aporturilor lor . Datorită avantajelor pe care le reprezintă, societatea cu răspundere
limitată are o mare răspândire în activitatea comercială.
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca fiind societatea constituită, pe
baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri
pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii profitului şi care răspund
pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Caracterele societăţii comerciale sunt următoarele:
- asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor. Societatea are deci un caracter
intuitu personae;
-capitalul social este divizat în anumite fracţiuni denumite părţi sociale. Aceste părţi
sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile;
- asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aportului lor.
Distinct de societatea cu răspundere limitată de tip clasic, constituită din doi sau mai
mulţi asociaţi, Legea nr. 31/1990 reglementează şi o varietate a acesteia - societatea cu
răspundere limitată cu asociat unic. Această formă de societate este guvernată de regulile
aplicabile societăţii cu răspundere limitată de tip clasic şi regulile speciale prevăzute de
Legea nr. 31/1990 pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
Asociatul unic poate fi persoană fizică sau persoană juridică.
Potrivit actualei reglementări, asociatul unic persoană fizică poate avea calitatea de
salariat al societăţii cu răspundere limitată la care are calitatea de asociat unic. Legea
exceptează situaţia în care asociatul unic are calitatea de administrator sau membru în
consiliu de administraţie.
O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate avea calitatea de asociat unic
decât la o singură societate cu răspundere limitată.
134
Societatea comercial c asociat unic este o societate comercială indiferent dacă
asociatul unic este persoană fizică sau o persoană juridică.
Fiind societate comercială şi beneficiind de personalitate juridică, statutul său nu
poate fi confundat cu statutul juridic al uni comerciant persoană juridică.
Pentru protejarea creditorilor societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, legea
impune ca toate contractele dintre societatea cu răspundere limitată cu asociat uni şi
asociatul unic să fie încheiate în formă scrisă. Încălcarea acestei cerinţe atrage nulitatea
absolută a contractului.
6.5.2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată are la bază actul constitutiv
format din statut şi contractul de societate. In mod excepţional la societatea cu răspundere
limitată cu asociat unic se întocmeşte numai statutul societăţii.
Asociaţii acestei forme de societate pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Pentru a se asigura caracterul intuitu personae a societăţii legea limitează numărul maxim al
asociaţilor la cel mul 50 de asociaţi.
Firma societăţii, se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga
numele unuia sau al mai multor asociaţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă „cu răspundere
limitată sau „SRL”.
Capitalul social al societăţii este stabilit în contractul de societate, iar valoarea
acestuia nu poate fi mai mic de 200 lei .
In privinţa vărsării capitalului social, reglementarea actuală prevede că în societatea
cu răspundere limitată asociaţii au obligaţia să verse integral la data constituirii societăţii
capitalul social subscris.
Capitalul social se divide fracţiuni denumite părţi sociale. Ele au o valoare nominală
egală, care nu poate fi mai mică de 10 lei.
Adunarea generală a asociaţilor este organul de deliberare şi decizie al societăţii cu
răspundere limitată. Ea exprimă voinţa socială şi, în consecinţă, decide în toate problemele
esenţiale ale activităţii societăţii.
Administratorul are obligaţia convocării adunării generale a asociaţilor cel puţin o dată
pe an. Convocarea se face în condiţiile stabilite în actul constitutiv, iar în lipsa unor precizări
în acest sens, convocarea se face cu scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de
ziua fixată pentru ţinerea adunării şi cu precizarea ordinii de zi.
Hotărârile se iau prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor
sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel. Legea cere o dublă
majoritate: o majoritate în numărul asociaţilor şi o majoritate a numărului părţilor sociale.
În cazul în care hotărârile nu pot fi adoptate la prima convocare din lipsă de cvorum,
la a doua convocare hotărârile se vor adopta cu votul majorităţii asociaţilor prezenţi în
adunare.
135
Pentru modificarea actului constitutiv legea cere votul tuturor asociaţilor.
Legea nu cere aducerea la cunoştinţa terţilor a hotărârii adunării asociaţilor ca în
cazul societăţilor pe acţiuni, însă ele trebuie înregistrate la registrul comerţului dacă ele se
referă la acte şi fapte a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Hotărârile adunării asociaţilor care încalcă legea sau actul constitutiv al societăţii pot fi
anulate pe cale judecătorească.
Administrarea poate fi asigurată de unul sau mai mulţi administratori. Aceştia pot
lucra în comun, situaţie în care deciziile se iau prin votul unanim iar în caz de divergenţă vor
hotărî asociaţii, sau separat când fiecare administrator are competenţe depline.
Controlul gestiunii este asigurat de asociaţii societăţii, cu excepţia situaţiilor în care se
cere prin lege exercitarea auditului financiar. În cazul societăţilor care au mai mult de 15
asociaţi, numirea cenzorilor este obligatorie. Părţile sociale sunt titluri nenegociabile, dar
legea reglementează posibilitatea transmiterii acestora atât prin acte între vii cât şi mortis
cauza .
Pentru respectarea caracterului intuitu personae a societăţii cu răspundere limitată,
considerăm că se impune votul unanim al asociaţilor. In cazul cesiunii către o persoană din
afara societăţii, legea impune imperativ acest lucru. Considerăm că şi în cazul transmiterii
către alţi asociaţi din societate se impune acest cvorum, deoarece prin această hotărâre se
aduce o modificare la actul constitutiv al societăţii. In situaţia transmiterii mortis cauza,
hotărârea se referă la continuarea / necontinuarea societăţii cu moştenitorii asociatului
decedat.
Şi în cazul societăţii cu răspundere limitată sunt aplicabile dispoziţiile legale privind
posibilitatea retragerii asociaţilor pentru situaţiile prevăzute în art. 226 din lege. La aceste
situaţii de retragere se mai adaugă încă una expres prevăzută pentru societatea cu
răspundere limitată, şi anume posibilitatea retragerii asociatului care nu este de acord cu
modificarea actului constitutiv al societăţii, dar numai dacă acest drept a fost prevăzut expres
în actul constitutiv.
Excluderea unui asociat din societatea cu răspundere limitată se face în aceleaşi
condiţii ca la celelalte forme de societate.
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale
referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute de
lege pentru această formă de societate.
136
SECȚIUNEA 6.6
1. Reguli particulare ale societății în nume colectiv
2. Reguli particulare ale societății în comandită simplă
3. Reguli particulare ale societății pe acțiuni
4. Reguli particulare ale societății în comandită pe acțiuni
5. Reguli particulare ale societății cu răspundere limitată
137
CAPITOLUL VII
ALTE CATEGORII DE PROFESIONIȘTI COMERCIANȚI
SECȚIUNEA 7.1
GRUPUL DE INTERES ECONOMIC
7.1.1. Noțiunea de grup de interes economic

O premieră legislativă în țara noastă o constituie reglementarea grupurilor de interes
economic prin prevederile Titlului V din Legea nr.161/2003. Aceasta reprezintă o
dovadă a continuării procesului de armonizare a legislației române cu legislația comunitară în
materia dreptului comercial.
Reglementarea grupurilor de interes economic este inspirată din modelul oferit de
Codul comercial francez, unde grupul de interes economic a fost creat pentru a permite
întreprinderilor și societăților comerciale să se adapteze și să se dezvolte în cadrul unei piețe
în expansiune. El a fost conceput ca o structură juridică situată între societatea comercială și
asociațiie, în care primordială în organizarea și funcționarea ei este voința membrilor care o
constituie. Potrivit doctrinei franceze, grupurile de interes economic sunt entități care,
respectând independența juridică și economică a participanților, le permite acestora să pună
în comun mijloace de producție, în scopul dezvoltării mai eficiente a activității.
Conceptul de grup de interes economic - este conturat de legiuitorul român în art.
118 alin.1 din Legea nr.161/2003. Potrivit acestui text legal, grupul de interes economic este
acea asociere dintre două sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituite pe o
periopadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării activității
economice a membrilor și, precum și al îmbunătățirii rezultatelor activității respective.
Grupul de interes economic reprezintă un mecanism flexibil, deoarece majoritatea
normelor care o reglementează sunt dispozitive. Totodată, grupul de interes economic este o
structură deschisă atât persoanelor fizice cât și juridice care în lipsa oricărei distincții legale
138
pot fi de natură variată: societăți comerciale, societăți civile, asociații, persoane juridice de
drept public, etc.
Grupul de interes economic este o persoană juridică cu scop patrimonial care poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant. Grupul care posedă calitatea de comerciant
poate îndeplini, în nume propriu, cu titlu principal și într-o manieră obișnuită toate faptele de
comerț necesare realizării scopului său.
Activitatea grupului are întotdeauna un caracter accesoriu față de activitatea
membrilor ei.
Astfel, un grup de interes economic nu poate avea drept scop obținerea de profituri
pentru sine, dar dacă din activitatea grupului rezultă profit, acesta va fi distribuit în totalitate,
în mod obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele prevăzute în actul
constitutiv sau, în lipsa unei stipulaăii, în părții egale. Grupul de interes economic nu trebuie
confundat cu un grup de societăți și, deoarece în primul caz grupul nu are control real
asupra activității membrilor săi, în schimb, în cel de-al doilea caz este vorba despre o
concentrare economică a unor societăți este evidentă existența unui control al respectivului
grup de societăți și asupra tuturor mebrilor săi.
7.1.2. Trusturile grupului de interes economic

Grupul de interes economic prezintă următoarele trăsături: caracteristice:
1. grupul de interes economic este o asociere bazată pe un contract; el poate
cuprinde două sau mai multe persoane fizice sau juridice, comercianți sau necomercianți,
fără a putea depăși 20 de persoane.
2. grupul de interes economic este o persoană juridică, cu toate consecințele care
decurg din această calificare; prin urmare, are calitatea de subiect de drept și participă în
nume propriu la raporturile juridice.
3. Grupul de interes economic are un scop patrimonial, el constituindu-se în scopul
înlesnirii sau dezvoltării activității economice a membrilor săi, precum și al îmbunătățirii
rezultatelor activității respective.
4. Grupul de interes economic răspunde pentru obligațiile sale față de terți. Fiind
persoană juridică, grupul răspunde pentru obligațiile asumate față de terți. Potrivit legii,
răspunderea membrilor este nelimitată șii solidară pentru obligațiile grupului, dacă nu există o
stipulație contrară. Deasemenea, răspunderea membrilor are un caracter subsidiar, ea
operând numai dacă grupul, pus în întârziere nu plătește în termen de 15 zile.
7.1.3. Natura juridică și constituirea grupului de interes economic

Din analiza prevederilor art. 118 alin.2 din Legea nr. 161/2003, rezultă că grupul de
interes economic poate avea o natură civilă sau comercială, putând dobândi calitatea de
comerciant sau necomerciant. Având însă în vedere noutățile aduse în domeniul dreptului
139
comercial, prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil, și a criteriului de determinare a
profesioniștilor comercianți emis în prima parte a prezentei lucrări, putem arăta că grupul de
interes se încadrează în categoria profesioniști comercianți prin faptul că acestea sunt
supuse criteriului formal al înregistrării în registrul comerțului.
Un aspect interesant și o noutate în legislația română o constituie faptul că, indiferent
de natura sa, civilă sau comercială, regimul juridic al grupului de interes economic este
stabilit printr-o lege care, prin conținutul ei și prin trimiterile pe care le face la Legea
nr.31/1990 a societăților comerciale republicată, Legea nr.26/1990 privind registrul
comerțului, republicată, Ordonanța de urgenșă a Guvernului privind simplificarea unor
formalități administrative pentru înregistrarea și autorizarea funcționării comercianților.
Grupul de interes economic se constituie printr-un contract semnat de toți membrii
încheiat în formă autentică, care este actul constitutiv al grupului și se înmatriculează în
registrul comerțului. Contratul prin care se constituie grupul trebuie să îndeplinească
condițiile de validitate prevăzute în art. 948 Cod civil cu privire la convenții, adică:
capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza, precum și condiția formei autentice care
este cerută de lege ad validitatem. Dacă grupul se constituie cu capital, contractul va
prezenta ca element specific și aporturile asociaților.
Actul constitutiv al grupului de interes economic prezintă următoarele caractere
juridice:
− are un caracter solemn, deoarece încheierea actului în formă autentică este cerută
ad validitatem, sub sancțiunea expresă a nulității;
− are un caracter oneros, fiecare membru al grupului urmărește înlesnirea sau
dezvoltarea propriei sale activități economice și îmbunătățirea rezultatelor acesteia;
− are un caracter comutativ, când se constituie cu aport, întinderea obligației de aport
și natura acesteia sunt cunoscute din momentul încheierii contractului;
− are un caracter plurilateral, se încheie între cel puțin 2 membri și maxim 20
membri;
− are un caracter civil sau comercial, în funcție de natura activității;
Actul constitutiv al grupului de interes economic trebuie să cuprindă elementele
stabilite de art.122 din Legea nr.161/2003: identificarea grupului prin cele două atribute,
denumirea, precedată de sintagma „Grup de interes economic” și sediul, cu precizarea
domeniului și a activității principale, precum și a naturii comerciale sau necomerciale a
activității, capitalul social subscris și vărsat în cazul existenței acestuia și toate celelalte
aspecte legate de felul aporturilor, modul de evaluare a aporturilor în natură, durata grupului,
precum și clauze referitoare la administrarea, controlul de gestiune, eventualele sedii
secundare, modul de dizovare și lichidare a grupului.
140
Poate avea calitatea de membru a grupului de interes economic orice persoană fizică
sau juridică care desfășoară activități economice.
În ce privește persoanele fizice, pot fi membri ai unui grup de interes economic toate
acele persoane care desfățoară activități economice potrivit Legii nr. 507/2002 privind
organizarea și desfășurarea unor activități economice de către persoane fizice, fie că acestea
îndeplinesc condițiile pentru a fi comercianți, fie că sunt necomercianți, inclusiv asociațiile
familiale. De asemenea, pot fi membri ai unui grup de interes economic micii meseriași,
meșteșugarii, artizanii, în general toate persoanele fizice care realizează activități
economice în condiții legale.
În legătură cu persoanele fizice care exercită profesiuni liberale (avocați, notari,
medici), considerăm că și aceste persoane pot avea calitatea de membru al unui grup de
interes economic, atâta timp cât legiuitorul nu distinge.
În privința persoanelor juridice, față de dispozițiile cu caracter general cuprinse în art.
118 alin. 1, neexistând vreo excepție, concluzia care se desprinde este aceea că orice
persoană juridică poate avea calitatea de membru într-un grup de interes economic, fie că
este o persoană juridică de drept public, fie că este o persoană juridică de drept privat.
Grupul de interes economic dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării
sale în registrul comerțului. Cererea de înmatriculare va fi formulată de administratorii
grupului sau de un împuternicit al acestora, în termen de 15 zile de la data autentificării
actului constitutiv. Pentru opozabilitate față de terți, grupul de interes economic trebuie să
publice integral în Monitorul Oficial actul constitutiv al grupului și ulterior, actele de modificare
a acestuia și mențiunile referitoare la codul de înregistrare, data și locul înregistrării și, în
final, radierea grupului.
7.1.4. Răspunderea față de terți

- răspunderea aparţine în principal grupului, ca persoană juridică. Aceasta răspunde
cu patrimoniul propriu, patrimoniu care poate să cuprindă sau nu un capital social, în raport
de modul de constituire al grupului;
- membrii grupului răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi, însă răspunderea lor este
subsidiară, dacă grupul nu-şi îndeplineşte obligaţiile în 15 zile de la data punerii în întârziere;
Excepţii : potrivit contractului cu terţul, membrii grupului pot fi exoneraţi de
răspundere. Exonerarea membrilor de răspundere este rezultatul acordului de voinţă al
părţilor contractante - art.119 alin.1.
Un membru al grupului poate fi exonerat de răspundere pentru obligaţiile grupului
anterioare aderării sale, dacă actul constitutiv permite - art.119 alin.2
Prin hotărârea membrilor grupului adoptată cu ocazia primirii unui nou membru.
Hotărârea de exonerare devine opozabilă terţilor de la data menţionării în registrul comerţului
141
şi publicării în MO. Hotărârea poate fi luată dacă actul constitutiv permite sau dacă nu
interzice.
Actul constitutiv care cuprinde clauza de principiu că eventualii noi membrii admişi pe
parcursul existenţei grupului vor fi exoneraţi de răspundere pentru obligaţiile grupului,
anterioare aderării lor, este suficientă pentru a opera exonerarea ?
Din interpretarea art.128 lit. j se poate deduce că da, cu condiţia ca respectiva clauză
să fie menţionată expres în registrul comerţului la rubrica menţiuni, pentru a fi opozabilă
terţilor. În lipsa menţiunii, ea nu este opozabilă terţilor iar membrul respectiv nu o poate
invoca, deşi actul constitutiv se publică integral. Considerăm că grupul nu poate face dovada
cunoaşterii clauzei din actul constitutiv, potrivit art.137, fiind vorba de o dispoziţie derogatorie.
- hotărârea judecătorească obţinută împotriva grupului este opozabilă membrilor,
chiar dacă nu au luat parte la judecată - art.167 alin.2.
7.1.5 Adoptarea hotărârilor

Hotărârile adunărilor membrilor grupului se adoptă, de regulă, potrivit principiului
unanimităţii. Prin actul constitutiv se poate prevedea un alt cvorum pentru adoptarea unor
hotărâri.
Se adoptă obligatoriu cu votul tuturor membrilor (art.153 alin.4): hotărârea de
modificare a obiectului grupului; hotărârea de modificare a numărului de voturi repartizat
fiecărui membru; hotărârea de modificare a condiţiilor pentru adoptarea hotărârilor;
hotărârea de prelungire a duratei grupului; hotărârea de modificare a aportului membrilor la
constituirea capitalului grupului; hotărârea de modificare a oricăror obligaţii ale membrilor
grupului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel; hotărârea de adoptare a oricărei
alte modificări a actului constitutiv, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Fiecare membru al grupului dispune de un singur drept de vot, cu excepţia cazului în
care prin actul constitutiv s-a prevăzut că anumiţi membrii au dreptul la mai multe voturi, fără
ca nici unul să deţină majoritatea.
7.1.6. Încetarea calității de membru

Potrivit art.177 din Legea nr.161/2003, calitatea de membru al grupului de interes
economic încetează prin: excludere; retragere; cesiune a părţilor de interes; deces, respectiv
încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii.
Excluderea
Motivele de excludere sunt expres şi limitativ prevăzute de lege iar excluderea este o
sancţiune ce poate fi dispusă numai de instanţa judecătorească.
Poate fi exclus: membrul care, pus în întârziere, nu efectuează raportul la care s-a
obligat. Motivul de excludere este valabil numai pentru ipoteza în care grupul s-a constituit cu
aport la capital; membrul aflat în stare de faliment (care este el însuşi comerciant ce intră sub
142
incidenţa prevederilor Legii nr.64/1995 ) sau care a devenit legalmente incapabil ( membrul
persoană fizică a cărui incapacitate a fost recunoscută legal). Dispoziţia este în acord cu
dispoziţia corespondentă din art.74 din Legea nr.64/1995. Excluderea poate fi dispusă numai
dacă implicarea debitorului în procedura falimentului nu atrage dizolvarea grupului şi are
drept consecinţă lichidarea drepturilor membrului potrivit ultimei situaţii financiare aprobate.
Acţiunea este la îndemâna lichidatorului desemnat să lichideze averea membrului şi este
facultativă.
Membrul care se amestecă fără drept în administraţie, contravine dispoziţiilor art.163
(fără consimţământul scris al celorlalţi membrii întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul
grupului în folosul său sau al unei alte persoane ) ori tulbură sau ameninţă cu tulburarea
gravă a funcţionării grupului. Motivul de excludere este similar cu cel prevăzut de legea
societăţilor comerciale pentru societăţile de persoane.
Membrul administrator care comite fraudă în dauna grupului sau se serveşte de
semnătura grupului ori de capitalul acestuia în folosul său ori al unei alte persoane.
mmembrul împotriva căruia există un titlu executoriu deţinut de un terţ care se opune
la hotărârea de prelungire a duratei grupului, în condiţiile prevăzute de art.175. Dacă opoziţia
terţului la hotărârea de prelungire a duratei grupului este admisă, membrii trebuie să decidă,
în termen de o lună, dacă înţeleg să renunţe la prelungire sau să excludă din grup membrul
debitor al oponentului.
Potrivit art.180 alin.1, excluderea se pronunţă la cererea majorităţii membrilor
grupului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Textul este impropriu redactat deoarece în cazul motivului doi dreptul de a cere
excluderea aparţine lichidatorului desemnat să lichideze averea membrului aflat în faliment.
Pe de altă parte, aliniatul 2 al aceluiaşi articol prevede că la judecarea acţiunii se vor cita
grupul şi membrul pârât.
Aceasta înseamnă că dreptul de a cere excluderea aparţine grupului, a cărui voinţă
socială este reprezentată de majoritatea membrilor sau, după caz, lichidatorului desemnat
să lichideze averea membrului aflat în faliment.
Potrivit art.181 din lege, membrul exclus răspunde de pierderi şi are dreptul la
beneficii până în ziua excluderii însă nu are dreptul de a cere lichidarea lor până acestea nu
sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv. El nu are dreptul la o parte
proporţională din patrimoniul grupului ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea
acesteia la data excluderii sale cu caracter definitiv şi rămâne obligat faţă de terţi pentru
operaţiile făcute de grup până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere.
Retragerea.
Potrivit art.183 din lege, orice membru se poate retrage : în condiţiile prevăzute în
actul constitutiv; cu acordul tuturor membrilor, dacă nu se prevede nimic în actul constitutiv;
143
în baza unei hotărâri judecătoreşti, pentru motive temeinice, în lipsa unor prevederi în actul
constitutiv sau în lipsa acordului tuturor membrilor.
În primele două cazuri, retragerea se face fără intervenţia instanţei judecătoreşti.
În cazul al treilea, membrul trebuie să dovedească temeinicia motivului retragerii cum
ar fi: neînţelegerile grave dintre membrii și lipsa de interes a membrului de a participa la
grup, de exemplu când şi-a schimbat obiectul de activitate iar faţă de noul obiect grupul nu
mai asigură înlesnirea sau dezvoltarea activităţii sale economice.
Hotărârea judecătorească prin care se încuviinţează retragerea este supusă numai
recursului, în termen de 15 zile de la comunicare. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa va dispune
şi cu privire la structura participării la capitalul grupului a celorlalţi membrii.
Potrivit art.183 alin. 3, drepturile membrului retras se stabilesc prin acordul unanim al
membrilor sau de un expert desemnat de aceştia. Textul este impropriu redactat încât trebuie
interpretat că în cazul în care membrii nu cad de acord asupra numirii unui expert, acesta va
fi desemnat de tribunal prin încheiere irevocabilă, instanţa neputând să oblige la plata
drepturilor cuvenite asociatului retras prin încheiere irevocabilă. În caz de refuz de plată a
drepturilor, tribunalul, la cererea membrului retras, pe baza concluziilor expertului, va putea
dispune plata acestora. Hotărârea este supusă căilor de atac legale.
Drepturile membrului retras nu pot fi stabilite în avans ca o sumă forfetară.
Cesiunea părţilor de interes.
Este reglementată prin art.169 din lege iar aceasta presupune acordul unanim al
membrilor. Cesiunea nu liberează pe membrul cedent de ceea ce mai datorează grupului din
aportul său la capital. Faţă de terţi, cedentul răspunde ca şi asociatul exclus –art.182 din
lege.
Deces, respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii
Calitatea de membru al grupului al unei persoane fizice încetează prin decesul
acesteia. Moştenitorii membrului decedat au dreptul să opteze între lichidarea drepturilor
membrului decedat sau intrarea în grup ca membru, păstrând drepturile patrimoniale ale
membrului decedat, dar aceasta numai dacă există clauză în actul constitutiv sau ceilalţi
membrii sunt de acord să continue grupul cu moştenitorii.
Stabilirea drepturilor membrului decedat se face după ultima situaţie financiară
aprobată, iar plata se face în termen de 3 luni de la notificarea decesului membrului.
Calitatea de membru al grupului al unei persoane juridice încetează prin încetarea
personalităţii juridice a acesteia, adică prin lichidare ca urmare a dizolvării.
144
SECȚIUNEA 7.2.
ÎNTREPRINDERILE DE STAT ȘI REGIILE AURONOME
7.2.1.Consideratii generale
Sectorul public este prezent în viaţa economicã în mai multe modalitãţi. Nu existã
economie de piaţã în care sectorul public, mai mult sau mai puţin sã nu se regãseascã, direct
sau indirect, între factorii care influenţeazã şi orienteazã agenţii economici, respectiv
activitatea acestora. În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie
şi de activitatea guvernului. Existã multe aspecte ale vieţii noastre care capãtã atributul de
public şi prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învãţãmânt public (de stat), bunuri
publice, cheltuieli publice, finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publicã,
opinie publicã, relaţii publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte activitãţi
economice reflectã întrepãtrunderile dintre sectorul public şi cel privat, cum este de exemplu
asigurarea calitãţii produselor alimentare realizate de societãţi comerciale private prin
controlul realizat de inspectori publici.
Sectorul public reprezintã acea parte a economiei în care se manifestã proprietatea
publicã. Ca subiecţi de proprietate publicã se pot identifica toate agenţiile şi departamentele
guvernamentale, precum şi toate societãţile publice care produc sau distribuie bunuri publice,
private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publicã se identificã nu numai bunurile
publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adicã cele care îşi pierd din trãsãturile bunurilor
publice în anumite condiţii de piaţã. Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate
se caracterizeazã prin douã elemente: dimensiune şi intensitate.
Dimensiunea sectorului public variazã de la ţarã la ţarã, în funcţie de ideologia politicã
a guvernului aflat la conducere şi exprimã domeniile în care se manifestã intervenţia statului.
Intensitatea sectorului public diferã nu numai de la o economie la alta, dar şi de la un
domeniu de intervenţie la altul şi exprimã amploarea acţiunilor statului în domeniu.
Astfel, sãnãtatea este un domeniu în care se poate regãsi sectorul public sau nu;
învãţãmântul, transportul, la fel, ceea ce înseamnã cã prin includerea acestor domenii de
intervenţie în activitatea sectorului public, dimensiunea acestuia creşte. În schimb, cât de
mult intervine într-un domeniu sau altul, sau, altfel spus cât de amplã este reglementarea
publicã a unor aspecte ale vieţii economice înseamnã intensitatea sectorului public. De
exemplu, sectorul public este mai intens în învãţãmânt dacã predominã şcolile publice, faţã
de cele private, şi de asemenea este mai intens în agricultura în care activitatea fermierilor,
ţãranilor sau asociaţiilor agricole este reglementatã prin preţurile produselor, fiscalitatea,
subvenţiile acordate etc.
145
Economia sectorului public este acea parte a economiei care studiazã sectorul public
prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector public este o
consecinţã a pieţei şi mecanismelor ei care nu genereazã în toate condiţiile rezultatele
propuse, apãrând aşa-numitul eşec al pieţei. Resursele sectorului public abordate complex,
în procesul atragerii, utilizãrii, administrãrii lor se concretizeazã în elemente materiale,
financiare şi umane care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societãţii.
La fel ca economia politicã, economia sectorului public are
caracter teoretic, istoric, pragmatic şi educativ. Astfel, ea îşi gãseşte locul în sistemul
ştiinţelor economice alãturi de ştiinţele economice speciale de tipul finanţelor şi creditului sau
economiei muncii şi explicã viaţa economicã şi mecanismele economice de piaţã în
încercarea de ameliorare a funcţionãrii generale a societãţii, se bazeazã pe corelaţii,
argumente ştiinţifice şi analizã economicã comparativã, ceea ce îi conferã caracterul teoretic.
De asemenea, în evoluţia omenirii, sectorul public a cunoscut o pondere aflatã într-o
permanentã schimbare, de la economie la economie, tendinţa actualã în economiile de piaţã
fiind spre diminuarea mãrimii sectorului public, în favoarea sectorului privat şi mixt. Aceasta
nu înseamnã însã restrângerea rolului statului în viaţa economicã, intensitatea mãsurilor
adoptate fiind aceeaşi sau în creştere. Aceasta îi conferã economiei sectorului public
caracter istoric. Totodatã, încercarea de ameliorare a bunãstãrii generale a societãţii
demonstratã prin crearea de instrumente de acţiune în care este implicat într-un fel sau altul
şi sectorul public conferã economiei sectorului public caracter pragmatic. În acelaşi timp,
preocuparea pentru administrarea resurselor societãţii limitate, pentru corelarea intereselor şi
posibilitãţilor prezentului cu necesitãţile şi resursele generaţiilor viitoare, în spiritul dezvoltãrii
economice durabile explicã laturaeducativã a economiei sectorului public.
În plus, nu toate principiile economice ale economiei politice se aplicã economiei
sectorului public. De exemplu, analiza cost-beneficiu destinatã sprijinirii deciziei economice în
condiţii de raţionalitate şi eficienţã, la nivelul sectorului public poate conduce la o soluţie mai
puţin eficientã, dar care în baza cerinţelor din acest domeniu este cea mai bunã. Cu alte
cuvinte, corelaţia eficienţã _ echitate conferã noi interpretãri sau manifestãri ale acţiunii
eficiente.
7.2.2. Modul de organizare

Sectorul public, adicã acea parte a economiei în care se regãseşte proprietatea
publicã cuprinde societãţi comerciale publice regiilor autonome şi patrimoniul administraţiei
publice centrale, locale şi de securitate socialã, precum şi o parte considerabilã a fondului
funciar.
Întreprinderile de stat cuprind:
146
- regii autonome infiintate de stat sau de o unitate administrativ-teritorială;
- companii și societăți naționale, societăți comerciale la care statul sau o unitate
administrativ-teritorială este acționar unic, majoritar sau la care deține controlul;
- societăți comerciale la care una sau mai multe întreprinderi publice dețin o participație
majoritară sau o participație ce le asigură controlul.
Regiile autonome reprezintã unitãţi economice aflate în proprietate publicã constituite
în domeniile ramurilor economice de interes strategic naţional (industria de armament,
industria energeticã, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştã şi transporturi feroviare,
precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern).
Regiile autonome se înfiinţeazã prin hotãrâre a guvernului dacã sunt întreprinderi de
interes naţional sau prin hotãrârea organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat,
dacã sunt întreprinderi de interes local.
Potrivit legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat în regii
autonome şi societãţi comerciale, regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice cu
gestiune economicã şi autonomie financiarã.
Aceasta înseamnã cã regiile autonome trebuie sã îşi acopere din venituri toate
cheltuielile şi datoriile acumulate. Desigur, legea permite pentru motive temeinice şi cu
aprobarea ministerului de resort depãşirea volumului de cheltuieli, situaţie în care însã se
impune determinarea acestui cuantum şi a posibilitãţilor de compensare a pierderilor.
Veniturile regiei autonome sunt destinate în primul rând acoperirii cheltuielilor,
urmând ca restul sã fie repartizat pentru constituirea fondului de rezervã şi de dezvoltare a
societãţii, precum şi pentru unele activitãţi social-culturale, sportive, de perfecţionare şi
recalificare a salariaţilor, de cointeresare a acestora şi alte destinaţii stabilite de conducerea
întreprinderii. Potrivit legii, profitul net al regiei autonome este alocat fondului de participare a
salariaţilor la profituri (5%) şi bugetului de stat central sau local. Dacã însã, regia autonomã
înregistreazã pierderi, se pot contracta credite sau primi subvenţii de la bugetul de stat.
7.2.3 Conducerea intreprinderilor de stat și a regiilor autonome

Conducerea este asiguratã de Consiliul de Administraţie compus din 7-15 persoane şi
în mod curent de cãtre un director sau director general, numit de Consiliul de Administraţie,
cu avizul ministerului de care aparţine sau al administraţiei locale.
Prin Ordonanța de Urgență nr. 109/2011 a fost reglementată guvernanţa corporatista
a întreprinderilor de stat.
Guvernanta corporatista a intreprinderilor de stat reprezinta ansamblul de reguli care
guverneaza sistemul de administrare si control in cadrul unei intreprinderi publice, raporturile
dintre consiliul de administratie, conducerea executiva, actionari si alte persoane interesate
(stakeholders), pentru a asigura independenta deciziei de administrare si de management,
147
stabilirea conditiilor in care sunt selectati administratorii si managerii societatii: selectie
obiectiva, efectuata de o comisie de specialisti in recrutare resurse umane, asistati, daca
este cazul, de un expert independent specializat in recrutare resurse umane, componenta
consiliului de administratie.Mai mult, sunt prevazute reguli pentru o mai accentuata protectie
si reprezentare a actionarilor minoritari (votul cumulativ, conditii mai simple pentru votul in
absenta), precum si reguli care sa asigure transparenta deciziei de administrare fata de
actionari si public si care sa asigure transparenta politici de actionariat a statulu
Acest act normativ delimitează intreprinderile publice de stat. Acestea sunt impartite
in trei categorii: regii autonome infiintate de stat sau de o unitate administrativ-teritoriala,
companii si societati nationale, societati comerciale la care statul sau o unitate administrativ-
teritoriala este actionar unic sau majoritar si societati comerciale la care una sau mai multe
intreprinderi publicede tipul regiilor sau companiilor autonome detin o participatie majoritara
sau o participatie ce le asigura controlul.
Totodată, sunt stabilite atribuțiile autorității tutelare a unei întreprinderi publice: rol
coordonator, exercitarea calității de acționar a statului, fără intervenție în managementul
regiei autonome/societatii.
Se reglementează si stabilirea raporturilor intre autoritatea tutelara, consiliul de
administratie, conducerea executive.
Obiectivele prevazute stabilite și urmărite vizează imbunătățirea guvernanței
corporatiste a întreprinderilor de stat sunt: audituri externe independente; IS sa raporteze si
sa publice trimestrial date financiare; consolidarea drepturilor actionarilor minoritari;
Este de la sine inteles faptul ca volatilitatea pieței, combinată cu presiunea din partea
acționarilor și nesiguranța economică, vor crea premizele riscului ca top managementul să
acționeze incorect din punct de vedere etic. Prin urmre, importanța unui model eficient de
guvernanță coporatistă care controleaza și evaluează performanța companiei, satisfacând în
acealși timp nevoile tuturor părților interesate și implicit creând valoare adaugată, va crește și
mai mult. În aceste condiții, guvernanța corporativă este un instrument care contribuie la
maximizarea valorii companiei.
În România, unde cultura antreprenorială este scăzută şi unde legile se aplică de la
caz la caz ori sunt încălcate, este recomandabil să se pună accent pe controlul extern al, prin
raportări şi auditări, pentru a se obţine transparenţa financiară. De pildă, sistemul de auditare
externă trebuie generalizat.
Prin acest act normative se crează primii paşi spre ceea ce înseamnă conducerea si
a controlul companiei cu scopul de a-i crește performanța și valoarea, după reguli şi principii
internaţional recunoscute. În acest domeniu România a fost tributară în acest domeniu,
dispoziţiile legale care reglementau modul de numire, atribuţiile organelor de conducere şi
răspunderea acestora era extrem de săracă, iar rezultatele au dus la abuzuri fără precedent,
148
din partea unor conducători al acestor întreprinderi şi la politizarea fără precedent a numirii
pe aceste funcţii.
Va reuşi noul act normativ să înlăture toate aceste abuzuri?
Separarea clară, a funcţiei de director de cea de administrator, fără a se putea
cumula cele două calităţi, este un demers benefic. Astfel, directorul este administratorul
executiv sau persoană din afara consiliului de administraţie căreia îi sunt delegate de către
consiliul de administraţie atribuţiile de conducere a regiei autonome/societăţii; directorul
general şi directorul general economic sunt directori, în sensul prezentei legi.
Iniţiativa de selectare a administratorilor directorilor şi stabilirea criteriilor de selecţie,
de către un expert independent specializat în resurse umane, este lăudabilă. Lăsarea acestei
iniţiative însă la dispoziţia autorităţii tutelare, sau consiliului de administraţie anulaează
întrega valoare a iniţiativei. Această selectie ar trebui în mod obligatoriu să fie efectuată de
un organism indepenedent.
Pentru societăţile cu capital de stat , posibilitatea votului cumulative ar trebui să fie
obligatorie, nu lăsată iarăşi la latitudinea organelor de decizie.
Răspunderea membrilor consiliului de administraţie şi a directorilor trebuie să fie mult
mai clar formulată, impuse garanţii la numirea în funcţie. Formulări gnerale privind angajarea
răspunderii acestora, au existat şi până în present, iar efectul l-am constatat cu toţii.
SECȚIUNEA 7.3.
INSTITUȚIILE DE CREDIT
7.3.1. Instituțiile bancare

Băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universală în privinţa posibilităţii de
desfăşurare a activităţilor bancare. Activitatea bancară este definită de lege ca fiind atragerea
de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu.
(art. 7, pct. 2 din legea bancară).
Vocaţia universală aşa cum este definită ea de lege presupune posibilitatea
desfăşurarea oricărei activităţi permise de legea bancară unei instituţii de credit, dar în limita
autorizaţiei specifice eliberate de către B.N.R. pentru fiecare categorie de operaţiuni în parte.
Potrivit art.55 din Legea nr.31/1990 aşa cum a fost modificat de legea 441/2006: în
raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste
acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că
149
terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia, sau
când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele
respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii.
În cazul în care obiectul actului depăşeşte cadrul enumerării activităţilor permise de
legea bancară(art. 18-22), prezumţia amintită poate face, singură, proba cunoaşterii de către
terţ a depăşirii obiectului de activitate.
În ipoteza în care obiectul actului se încadrează în enumerarea de la acest articol, dar
nu şi în limitele autorizaţiei Băncii Naţionale a României, publicarea actului constitutiv al
băncii trebuie completată cu alte mijloace de probă.
Structura activităţii bancare se poate împărţi în: principală şi conexă. Cea principală
constă în atragerea de depozite şi acordarea de credite în nume şi în cont propriu.
În economia contemporană, atât în ţara noastră cât şi privită internaţional, activitatea bancară
conexă a devenit foarte importantă.
Operaţiunile bancare conexe ce se regăsesc alături de cele principale, în cuprinsul
articolelor 18-22 din legea bancară, şi pot fi împărţite în operaţiuni de casă (emiterea şi
gestiunea instrumentelor de plată şi de credit, plăţi şi decontări), operaţiuni asupra titlurilor de
credit şi alte valori (tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu cambii, certificate de
depozit, valută, instrumente financiare derivate, metale preţioase, pietre preţioase, valori
mobiliare), operaţiuni pe piaţa de capital (intermedierea în plasamentul valorilor mobiliare şi
oferirea de servicii legate de acestea, administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe
riscul acestora, custodia şi administrarea de valori mobiliare, depozitar pentru organismele
de plasament colectiv de valori mobiliare), operaţiuni de asistenţă a clienţilor în tranzacţii
comerciale complexe (consultanţa financiar-bancara, transfer de fonduri, operaţiuni de
mandat, emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente.
Obiectul de activitate principal
Orice societate comercială se individualizează prin prisma unui obiect principal de
activitate. Obiectul principal de activitate trebuie să facă obiectul unei clauze distincte în actul
constitutiv. Indicarea obiectului principal de activitate în actul constitutiv trebuie să ţină cont
de nomenclatorul CAEN(Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională) şi de codul specific
al activităţii. Obiectul de activitate principal al unei bănci în conformitate cu codul CAEN în
vigoare este cel de intermediere monetară.(cod CAEN 651).
Legiuitorul român a reglementat in mod special şi într-o maniera complexă activitatea
bancară, având în vedere importanţa acesteia în funcţionarea economiei şi a societăţii in
general. Conform art. 18 din legea bancară, băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei
acordate, următoarele activităţi: atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare; leasing
150
financiar; servicii de transfer monetar; emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar
fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă
electronică; emitere de garanţii şi asumare de angajamente; tranzacţionare în cont propriu
sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu: instrumente ale pieţei monetare, cum sunt:
cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit; valută; intermediere, în condiţiile legii, în
oferta de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul
acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii aferente; acordare de consultanţă cu
privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate de aceasta,
consultanţă şi prestare de servicii cu privire la fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale;
intermediere pe piaţa interbancară; administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă
legată de aceasta; păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte instrumente
financiare; prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
închiriere de casete de siguranţă; operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte
confecţionate din acestea; dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi; orice alte
activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu
respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este
cazul.
Strategia băncilor se bazează pe prudenţă bancară şi pe supraveghere generală a
societăţilor bancare având în vedere rolul deosebit pe care îl are sectorul bancar în economia
de piata. În aceste condiţii băncile nu pot desfăşura următoarele activităţi:
a)angajarea în tranzacţii cu bunuri mobile sau imobile. Excepţie fac tranzacţiile cu astfel de
bunuri necesare desfăşurării activităţii şi pentru folosinţa salariaţilor, precum tranzacţiile cu
bunuri mobile sau imobile, dobândite ca urmare a executării silite a creanţelor, altele decât
cele necesare desfăşurării activităţii şi pentru folosinţa salariaţilor, care se vând de către
bancă în termen de un an de la data dobândirii lor
7.3.2. Cooperativele de credit

Cooperativele de credit sunt o categorie de Instituții financiare nebancare (IFN).
În România, primele forme ale cooperației de credit au apărut în anul 1851, când a luat ființă
prima bancă populară din Ardeal, în ținutul Bistriței. În perioada 1871-1881 au apărut
numeroase societăți de credit și economie în aproape toate orașele mari ale României. În
1903, este promulgată Legea băncilor populare sătești și a Casei lor centrale[1]. În anul 1948,
cooperativele de credit își încetează activitatea, în baza unei hotărâri a Consiliului de Miniștri,
fiind reînființate abia în 1954[1]. În 1990, este promulgat Decretul-Lege nr. 67 privind
organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit, iar în 1996, Parlamentul
adoptă Legea nr. 109 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a
151
cooperației de credit[1]. În anul 2000, Guvernul emite OUG nr. 97 privind organizațiile
cooperatiste de credit, iar în 2002, Parlamentul adoptă Legea 200 pentru aprobarea OUG
97/2000[1]. În baza acesteia, în urma unor documentații tehnico-bancare și a unor verificări
foarte exigente, rețeaua cooperatistă CREDITCOOP primește autorizație de funcționare din
partea Băncii Naționale a României[1].
După 1990, cooperația a cunoscut o dezvoltare constantă[. Apariția, în 1997-1998, a
unor bănci populare independente, autointitulate și „cooperative de credit”, care au profitat de
unele imperfecțiuni ale sistemului legislativ din acea perioadă, a determinat Guvernul să
adopte noi măsuri legislative, interzicând chiar înființarea de noi astfel de instituții[2]. Noua
legislație a dat posibilitatea BNR de a supraveghea și controla activitățile bancare efecuate în
cadrul cooperației de credit.
Multe auto-intitulate bănci populare nu au putut fi controlate, o bună perioadă de timp,
din cauza unui vid legislativ[2]. BNR le-a luat în colimator din 2002, însă mult timp nu s-a făcut
mai nimic pentru a stopa fenomenul. Iar Poliția sau Garda Financiară nu le putea verifica
activitatea decât împreună cu experți bancari în condițiile în care aceste pseudo-bănci au
funcționat ani de zile fără să fie verificate de cineva, se putea ajunge la situația în care mii de
deponenți să își piardă toți banii odată cu falimentul acestora[2]. Cazuri celebre de fraude în
au existat în cazurile băncilor populare Banca Populară Aurora, Banca Populară de
Credit, Credit Bank și Columna Bank[2]. Acestea au profitat de lipsa legislației în domeniu și
au promis credite cu dobânzi minuscule și câștiguri imense la depozite.
Cooperativele de credit se înregistrează în registrul comertului, dată de la care
dobândesc personalitate juridică
Documentele necesare pentru înregistrarea în registrul comerţului, înregistrarea
fiscală şi autorizarea funcţionării organizaţiilor cooperatiste de credit prevăzute de O.U.G. nr.
99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (cooperative de credit şi case
centrale ale cooperativelor de credit) sunt:
- Cerere de înregistrare (original);
- Dovada verificării disponibilităţii şi a rezervării firmei şi/sau a emblemei (original);
- Actul constitutiv (original);
- Autorizaţia de constituire a cooperativei de credit emisă de casa centrală la care
aceasta urmează să se afilieze sau, după caz, autorizaţia colectivă de constituire a reţelei
acordată de Banca Naţională a României (copie);
- Dovezile privind efectuarea vărsămintelor aporturilor la capitalul social variabil
(copie);
- Declaraţiile date pe proprie răspundere de administratori/directori/cenzori din care
să rezulte că îndeplinesc condiţiile legale pentru deţinerea acestor calităţi (originale);
152
- Dovada privind acceptarea expresă a mandatului de administrator/membru al
directoratului ori a însărcinării de cenzor/auditor de către persoanele care au fost numite prin
actul constitutiv (original);
- Specimenele de semnătură ale persoanelor împuternicite (original);
- Actele de identitate ale fondatorilor, administratorilor, directorilor, membrilor
consiliului de supraveghere, membrilor directoratului, cenzorilor, auditorilor persoane fizice
(copii certificate);
- Aprobarea prealabilă pentru conducători emisă de casa centrală sau, după caz, de
B.N.R. (copie);
- Certificatele de cazier fiscal pentru reprezentanţii legali ai organizaţiei cooperatiste,
care au domiciliul/ reşedinţa/sediul în România sau pentru persoanele fizice sau juridice
străine, care au această calitate şi sunt înregistrate fiscal în România sau, după caz,
declaraţia autentică pe propria răspundere a persoanei fizice cetăţean străin în nume propriu
sau ca reprezentant al persoanei juridice străine care nu este înregistrată fiscal în România
din care să rezulte că nu are datorii fiscale în original şi, după caz, traducerea realizată de un
traducător autorizat a cărui semnătură să fie legalizată de un notar public;
- Actele de înregistrare ale cooperativelor de credit persoane juridice fondatoare ale
caselor centrale (copii);
- Copia actului de înregistrare a fondatorilor persoane juridice (copie certificată),
hotărârea organului statutar al acestora privind participarea la constituirea organizaţiei
cooperatiste precum şi mandatul persoanei care a semnat actul constitutiv în numele şi pe
seama fondatorului persoană juridică (original), în cazul caselor centrale ale cooperativelor
de credit;
- Dovezile privind sediul principal / secundar al organizaţiei (copii);
- Dacă este cazul, avizul privind schimbarea destinaţiei imobilelor colective cu regim
de locuinţă, prevăzut de Legea nr. 230/2007 (completat pe formular-tip, original);
-Declaraţia-tip pe propria răspundere semnată de persoanele împuternicite (original),
din care să rezulte, după caz, că: organizaţia nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile
secundare, activităţile declarate o perioadă de maximum 3 ani ; - organizaţia îndeplineşte
condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-
veterinar, protecţie mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip
În cazul caselor centrale ale cooperativelor de credit, dovada deciziei de asociere
(original) şi/sau actele constitutive ale cooperativelor de credit implicate (copii certificate);
153
SECȚIUNEA 7.4
1. Grupurile de interes economi. Cardu legal. Comparaţie cu societăţile comerciale
2. Intreprinderile de stat. Forme de organizare
3. Forma de administrare a intreprinderilor de stat
4. Instituţiile bancare
5. Instituţiile cooperatiste
154
BIBLIOGRAFIE
1. Adam,(I), 2002, Drept civil, Drepturile reale, Bucureşti, Editura All Beck;
2. Alexandresco (D), 1898, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în
comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Iaşi, vol. V.;
3. Alexandresco (D), 1906, Drept civil român. Tomul XI. Prescripţia, Bucureşti, Editura
Curierul judiciar;
4. Aormina (G.), 1994, Le Nouveau droit des procédures d'exécution et de distribution,
Tome II, volume 2 , Vélizy (France), Editions du J. N. A;
5. L. Pop şi prof. univ. Corneliu Bârsan-Culegere de studii, , Bucureşti, Editura Rosetti;
6. Bacaci (A), 1983, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia Cluj-Napoca;
7. Bacaci (A), Dumitrache (C.V), Hageanu (C), 2001, Dreptul familiei, Bucureşti, Editura
All Beck;
8. Bârsan (C), 2001, Dreptul civil. Drepturile reale principale, Bucureşti, Editura All Beck;
9. Bârsan (C), 2005, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole,
vol.I, Drepturi şi libertăţi, Bucureşti, Editura All Beck;
10. Bârsan (C), Dret civil. Drepturile reale principale, 2001, Bucureşti, Editura All Beck,;
11. Bart (J), Histoire du droit prive’, 1998 Montchrestien,.
12. Beleiu (Gh), 2001, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ediţie revăzutã şi adãugitã de M. Nicolae, şi P. Truscã, Bucuresti, Ed. Universul Juridic;
13. Bodoaşcă,(T), 2002, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Bucureşti,
Editura All Beck;
14. Boroi, (G) Drept civil, Partea generalã. Persoanele,1998, Editura All Beck, Bucuresti;
15. Boroi, (G), Drept procesual civil. Note de curs, 1993, Bucureşti, vol.II, Editura
Romfel;
16. Brahic- Lambrez (C),2001, Comunication de pieces, Rep. Proc. Civ Editura Dalloz;
17. Buia (D), 1985, Curs de drept procesual civil. Vol. II. Proceduri speciale, Cluj-
Napoca, Editura Universitatea B-B ;
18. Camuzet, (C.E.), 1999, Manuel des matieres de code de procedure civile, Paris, 7-
edition, Maresco Jeune Librairie- Editeur.
19. Carbonier (J), 1969, Droit civil, Les obligations, Paris, Presses Universitaires de
France, Themis;
20. Cădere (V.G), 1935, Tratat de procedură civilă, Bucureşti Editura II;
155
Cârcei E, Constituirea grupurilor de interes economic, Revista de drept comercial Român
nr.9/2003, p.58
21. Cărpenaru (S), 2007, Dreptul comercial român, Bucureşti, Editura Universul Juridic;
22. Cărpenaru (S), Nemeş (V), Hotca (M.A), 2006, Noua lege a insolvenţei, Legea nr.
85/2006, comentarii pe articole, Bucureşti, Editura Hamangiu;
23. Ceterch (I), 1984, Istaria dreptului românesc, vol. II, Bucureşti , Editura Academiei;
24. Ciobanu (M.V), Boroi (G), 2005, Drept procesual civil, Bucureşti, Editura All Beck;
25. Ciobanu (V. M.),1996, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Bucuresti, Editura
Naţional;
26. Costin (M), Minea (M), Radu (D), 1983, Dicţionar de drept procesual civil, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică;
27. Deleanu (I), 2005, Tratat de procedură civilă, Vol.I, Editura All Beck, Bucureşti;
28. Deleanu, (I), 2005, Tratat de procedură civilă, vol.I.,Bucureşti, Ed. CH Beck;
29. Dogaru (I), 2002, Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice, Editura
All Beck, Bucureşti;
30. Escarra (J), 1951, Cours de droit commercial, Paris, Editura Siery;
31. Fanu Moca (A), 2006, Contenciosul fiscal, Bucureşti, Editura C.H. Beck;
32. Filipescu (IP), 1996, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami;
Florescu, D.A.P , T. Mrejeru, , 2003, Drept societar, Ed. Lumina Lex, București;
33. Hamagiu (C), Rosetti (I), Băicoianu (A), Tratat de drept civil român, Editura All, vol. II,
Bucureşti, 1998;
34. Hanga (V), 1977, Drept roman, Tratat, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică ;
35. Hanga (V), 1993, Istoria dreptului românesc, Iaşi, Editura Chemarea, , 1993;
36. Hanga (V), 1997, Drept privat roman. Tratat,Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică;
37. Hanga (V), 2002, Instituţiile lui Iustinian, Traducerea textului latin, Bucureşti, Editura
Lumina Lex;
38. Heroveanu (H), 1926, Tratat teoretic şi practic de procedurã civilă, vol. l, , Iaşi,
Institutul de Arte Grafice, Viata Româneascã;
39. Ionaşcu (T) şi alţii, 1967, Tratat de drept civil, Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Socialiste România;
40. Ionaşcu (T) şi Barasch (E), 1967, Nulitatea actului juridic civil, în Tratat de drept civil,
Partea generală, vol. I, Bucuresti, Ed. Academiei;
41. Iorgovan (A) Tratat de drept administrativ;
42. Lazăr (I), 2002, Competenţa instanţelor judecătoreşti în procesul civil, Arad,Ed.
Servo-Sat, p. 11;
156
43. Leş (I), 1988, Sancţiunile procedurale în procesul civil român, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică;
44. Leş (I), 1999, Principii şi instituţii de drept procesual civil,vol. I, Bucureşti, Ed. Lumina
Lex;
45. Leş (I), 2005, Codul de procedură comentat şi adnotat, Bucureşti, Editura All Beck,
46. Leş (I), 2008, Participarea părţilor în procesul civil, Bucureşti, Editura CH. Beck;
47. Leş (I), 2008, Sancţiunile procedurale în materie civilă, Bucureşti Editura Hamangiu,
48. Leş (I), 2001; Tratat de drept procesual civil, Bucuresti, Ed. All Beck,
49. Leş(I), 2008, Tratat de drept procesual civil, Bucureşti Editura CH Beck;
50. Levy (L.P) et.Castaldo (A), 2002, Histoire du droit civil, Editura. Dalloz, Paris;
51. Lupulescu (D), 1987, Dreptul de proprietate comună a soţilor, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică;
52. Mărgineanu (F), Drept procesual civil, 2004, Bucureşti Ediţia VII, Editura All Beck;
53. Mãrgineanu, V. 1981, Prezumţiile în drept,Cluj- Napoca, Editura Dacia;
54. Minea (M.Ş), Chiriac (L,T), Costinaş (C.F), 2002, Dreptul finanţelor publice, Cluj-
Napoca, Editura Accent;
55. Monier (R), 1943, Manual elementaire de droit roman, Paris Editura Domat –
Montchrestien;
56. Motica, R.I., L. Bercea,2005, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, București,
2005;
57. Nicolae (M), Prescripţia extinctivă, Bucureşti, Editura Rosetti, 2006;
58. Negru (V) şi Radu (D), 1972, Drept procesual civil, Bucureşti , Editura Didactică şi
Pedagogică;
59. Perrot (R), Thery (Ph), 2000, Procedures civiles d’execution , Dalloz;
60. Perrot (R.), 2000, Procédures civiles d'exécution, Paris, a Editur Dalloz;
61. Perrot (R.), Procédures civiles d'exécution, Paris, Dalloz, 2000;
62. Pop (L), 1996, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura lumina Lex;
Chiriac (D), 2008, Tratat de drept civil, Contracte speciale, vol. I. Bucureşti,
63. Pop (L). 1994, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, Editura Chemarea;
64. Pop. (L), 2001, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex;
65. Popescu (T.R), 1994, Drept civil. Introducere generală, Bucureşti, Ed. Oscar Print;
66. Lupan (E), Sabău Pop (I), 2006,Tratat de drept civil. Partea generală, vol I, Editura.
CH. Beck, Bucureşti;
67. Popescu (T.R), Anca (P), 1968, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti;
157
68. Porumb (G), 1960, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti,Ungureanu (O), 2000, Actele de procedură în procesul civil, Ediţia a III
a, Editura Lumina Lex;
69. Porumb (G), 1960, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II., Bucureşti,
Editura Ştiinţifică;
70. Porumb (G), 1964, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică;
71. Puie(O), 2008, Executarea hotărârilor judecătoreşti în contenciosul administrativ
Bucureşti, Editura C.H. Beck;
72. Ronald (H), 1986, Locutions latineset adages du droit franqais contemporain, vol. 2,
Paris Editura Dalloz;
73. Santai (I), 2005, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Cluj-Napoca, Editura
Risoprint;
74. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, 2004, Drept comercial, Ed. All Beck, București,
75. Stătescu (C), 1970, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale,
Bucureşti Editura Didactică şi Pedagogică;
76. Stătescu (C), Bârsan (C), 1995, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All;
77. Stoienescu (I) , Porumb (G), 1966, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
78. Stoienescu (I), şi Hilsenrad (A), 1957, Procesul civil în R.P. R, Bucureşti;
79. Şaguna (D.D), 2001, Tratat de drept financiar şi fiscal, Bucureşti, Editura All Beck,
80. Tãbârcã (M), 2003, Codul de procedurã comentat şi adnotat, Bucureşti, Editura
Rosetti;
81. Tăbârcă (M), 2005, Drept procesual civil, vol. II., Editura Universul juridic;
82. Tăbârcă (M), Buta (G), 2007,Codul de procedură civilă cometat şi adnotat, cu
legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Bucuresti, Editura Universul Juridic;
83. Toader (C), 2003, Drept civil, Contracte speciale, Bucureşti, Editura All Beck;
84. Tocilescu (G), 1895,Curs de procedură civilă, vol. III, Bucureşti, Tipografia Gutenberg;
85. Turcu (I), 2004, Operaţiuni şi contracte bancare, Tratat de drept bancar, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2004,
86. Ungureanu (O), Jugastru (C), 2007, Drept civil. Persoanele, Editura. Hamangiu;
87. Ungureanu (O), 1998, Nulităţile procedurale civile, Editura All Beck, Bucureşti;
88. Ungureanu (O), 2000, Actele de procedură în procesul civil, Ediţia a III a, Editura
Lumina Lex;
89. Ungureanu (O), 2002, Dreptul civil. Introducere, Bucureşti, Editura Rosetti;
90. Ungureanu (O), Nulităţile procedurale civile, Bucureşti, Editura All Beck;
91. Velescu (A), 1965, Recursul civil, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică;
158
92. Véron (M.), 1989, Voies d'exécution et procédures de distribution, Paris, Editura
Masson;
93. Véron (M.), 1989, Voies d'exécution et procédures de distribution, Paris, Masson,
94. Vincent, (J.), 1999, Voies d'exécution et procédures de distribution, Paris, Editura,
Dalloz;
95. Vincent, (J.), 1999, Voies d'exécution et procédures de distribution, Paris,19e, Editura
Dalloz,
96. Vonica,R. P., 2000, Dreptul societăților comerciale, Ed. Lumina Lex, București;
97. Zilberstein, (S),. Ciobanu ( MV), 2001, Tratat de executare silită, Bucureşti, Editura
Lumina Lex;
Zlătescu (D),
159

Drept Comercial Profesioniștii ....

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Comercial Profesioniștii ....

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EMILIA COTOI

DREPT COMERCIAL ROMÂN

Lector Univ. Dr. Emilia Cotoi

CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL ..................................... 6

1.1.1. Considerații generale

1.1.2. Relevanţa juridică a reglementării faptelor (actelor) de comerţ în cadrul

TEORIA MONISTĂ PRIVIND DREPTUL PRIVAT ÎN ROMÂNIA6

1.2.1. Considerații generale

1.2.2. Extinderea regulilor speciale din dreptul comercial profesioniștilor

1.3.1. Considerații generale

1.3.3. Codul comercial

1.3.5. Legi comerciale speciale

1.3.6. Actele normative internaţionale

1.3.8. Teoriile juridice sau doctrina

1. Evoluţia istorică a dreptului comercial. Principalele etape.

2. Activitatea desfăşurată de profesioniştii comercianţi. Comparaţie între legislaţia prezentă

3. Izvor de inspiraţie pentru noutăţile aduse în dreptul comercial. Drept comparat.

4. Izvoarele dreptului comercial. Noutăţi în acest domeniu

NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERCIANT

2.1.1. Considerații generale

2.1.2. Despre comerciant

NOȚIUNEA DE ÎNTREPRINDERE ÎN VIZIUNEA NOULUI COD CIVIL

2.2.1. Considerații generale

2.2.2. Condițiile întreprinderii

ALTE ACTE NORMATIVE CARE DEFINESC

SECȚIUNEA 2.4 CATEGORIILE

Potrivit legislaţiei române în vigoare, au calitatea de profesioniști comercianţi

1. Delimitaţi categoria profesioniştilor comercianţi de alte categorii de profesionişti.

2. Determinaţi criteriile de delimitare a profesioniştilpor comercianţi

3. Comparaţie între profesionistul comerciant din dreptul comun cu definiţia dată de

anumite legi speciale

4. Categoriile de profesionişti comercianţi

ÎNSCRIEREA ÎN REGISTRUL COMERȚULUI

3.1.1 Despre înregistrarea în registrul comerțului

OBLIGAȚIA DE ORGANIZARE ȘI DE ȚINERE A CONTABILITĂȚII

3.2.1. Considerații generale

OBLIGAȚIA DE A EXERCITA COMERȚUL

ÎN LIMITELE CONCURENȚEI LOIALE

3.3.1. Considerații generale

3.3.3. Modalitati juridice de contracarare a concurentei neloiale

3.4.1 Aspecte generale referitoare la fondul de comerţ

3.4.4. Alte elemente incorporale ale fondului de comerţ

3.4.5. Elementele corporale ale fondului de comerţ

1. Principalele înregistrări care se operează în registrul comerţului.

2. Instituţia registrului comerţului.

3. Formele de conducere a contabilităţii pentru profesioniţtii comercianţi. Comparaţie.

4. Limitele concurenţei comerciale licite.

5. Principalele abateri de la concurenţa loială

PROFESIONIȘTII COMERCIANTI PERSOANE FIZICE

DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ

4.1.1. Condiţiile dobândirii calităţii de profesionist comerciant persoana fizică.

4.1.4. Regimul juridic al întreprinderii familiale.

1. Condiţiile generale de dobândire a calităţii de profesionist coercial persoană fizică

2. Formele de exercitare a activităţii econiomice de persoanele fizice

3. Regimul juridic şi particularităţi privind comerciantul persoană fizică autorizată

4. Regimul juridic al întreprinderii individuale

5. Regimul juridic al întreprinderii familiale

REGLEMENTAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

5.1.1. Considerații generale

5.1.2. Clasificarea societăților comerciale

5.1.3. Elementele specifice ale contractului de societate

5.1.4 Constituirea societăților comerciale

5. Înmatricularea societăţii şi autorizarea funcţionării acesteia