DREPT COMERCIAL

Subiecte de examen – sesiunea ian.-febr. 2021

1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial;

2. Izvoarele dreptului comercial;
3. Întreprinderea – principala formă a desfăşurării activităţii comerciale;
4. Întreprinderea comercială;
5. Întreprinderea civilă (necomercială);
6. Noţiunea de comerciant-profesionist în reglementarea Codului civil din 2009;
7. Comercianţii persoane fizice-profesionişti;
8. Comercianţii persoane juridice-profesionişti;
9. Restricţii privind desfăşurarea activităţii comerciale: incompatibilităţi şi decăderi;
10. Restricţii privind desfăşurarea activităţii comerciale: interdicţii, licenţe, avize şi
acorduri;
11. Obligaţiile comercianţilor-profesionişti;
12. Fondul de comerţ: noţiune şi delimitare;
13. Elementele incorporale ale fondului de comerţ;
14. Elementele corporale ale fondului de comerţ;
15. Protecţia fondului de comerţ;
16. Actele juridice privind fondul de comerţ;
17. Auxiliarii profesioniştilor comercianţi;
18. Noţiunea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990;
19. Aporturile asociaţilor ;
20. Capitalul social şi patrimoniul societăţii;
21. Împărţirea profitului societăţilor comerciale;
22. Formele societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 şi clasificarea lor;
23. Actele constitutive ale societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990;
24. Formalităţile necesare constituirii societăţilor reglementate de Legea nr.31/1990;
25. Regimul actelor juridice încheiate în cursul constituirii societăţii;
26. Personalitatea juridică a societăţii reglementate de Legea nr. 31/1990;
27. Adunarea generală a societăţilor comerciale;
28. Administrarea şi conducerea societăţii reglementate de Legea nr. 31/1990;
29. Controlul gestiunii societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990;
30. Dizolvarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990;
31. Lichidarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990;
32. Constituirea şi funcţionarea societăţii în nume colectiv (SNC);
33. Constituirea şi funcţionarea societăţii în comandită simplă (SCS);
34. Constituirea societăţii pe acţiuni;
35. Funcţionarea societăţilor pe acţiuni;
36. Constituirea şi funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni (SCA);
37. Constituirea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată (SRL);
38. Constituirea şi funcţionarea societăţii europene;
39. Definiţia, caracteristicile şi regimul juridic al contractelor privind activitatea
comercială;
40. Regulile formării contractelor privind activitatea comercială;

1
 41. Oferta de a contracta;
42. Acceptarea ofertei;
43. Momentul şi locul încheierii contractului;
44. Principiile executării obligaţiilor contractuale;
45. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului;
46. Daunele interese;
47. Clauza penală şi arvuna;
48. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de vânzare;
49. Obligaţiile vânzătorului;
50. Obligaţiile cumpărătorului;
51. Reprezentarea în actele juridice;
52. Contractul de mandat cu reprezentare;
53. Contractul de mandat fără reprezentare;
54. Contractul de cont curent;
55. Noţiunea şi clasificarea titlurilor de credit;
56. Principiile fundamentale ale procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă;
57. Concordatul preventiv;
58. Noţiunea şi caracterele procedurii insolvenţei;
59. Procedura reorganizării judiciare;
60. Procedura falimentului.

DREPT COMERCIAL
C. 1
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
13 oct. 2020

COMERCIANȚII PROFESIONIȘTI – TITULARI AI ÎNTREPRINDERII

COMERCIALE

I. ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ
1. Noțiunea și formele întreprinderii

Vechiul Cod comercial reglementa în art. 3 o serie de întreprinderi pe care le califica

drept fapte de comerţ. Astfel, erau considerate fapte de comerţ întreprinderile de spectacole
publice, întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri, întreprinderile de construcţii,
întreprinderile de fabrică, de manufactură şi imprimerie, întreprinderile de editură, librărie şi
obiecte de artă, întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri etc.
Întrucât, Codul comercial nu definea noţiunea de întreprindere, în doctrină 1 au fost date
mai multe definiţii ale acesteia. Astfel, în concepţia clasică a dreptului comercial, întreprinderea
a fost definită ca un organism economic, în fruntea căreia se află o persoană numită

1
I.L. Georgescu, op. cit., p. 165 și urm.

2
întreprinzător, care combină forţele naturii cu capitalul şi munca în scopul producerii de
bunuri şi servicii.
Se observă că, în reglementarea Codului comercial român, noţiunea de întreprindere
desemna o activitate organizată de o persoană fizică sau juridică pentru realizarea de bunuri şi
servicii, iar nu un subiect de drept. Calitatea de subiect de drept o avea întreprinzătorul, cel care
organiza pe riscul său activitatea; acesta putea fi o persoană fizică, în cazul întreprinderii
individuale, sau o societate comercială, în cazul întreprinderii societare.
Codul civil din 2009 a legiferat o nouă concepţie privind sistemul de reglementare a
raporturilor juridice civile şi comerciale, în sensul că a consacrat principiul unităţii de
reglementare a raporturilor juridice patrimoniale şi nepatrimoniale.
Art. 3 noul Cod civil prevede că dispoziţiile lui se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Potrivit
dispoziţiilor aceluiaşi art. 3 noul Cod Civil, sunt consideraţi profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere. În accepţiunea Codului civil, constituie exploatarea unei
întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Se observă astfel că în reglementarea
Codului civil, desfăşurarea unei activităţi organizate şi sistematizate califică această activitate ca
fiind întreprindere, iar persoana care o exploatează dobândeşte statutul juridic de profesionist.
Aşadar, Codul civil a schimbat în mod fundamental concepţia privind întreprinderea.
Dacă în reglementarea Codului comercial, întreprinderea reprezenta o categorie a faptelor de
comerţ obiective, Codul civil generalizează noţiunea de întreprindere la toate activităţile cu
caracter profesional fiind surprinse şi principalele caractere ale întreprinderii:
- noţiunea de întreprindere desemnează o activitate sistematic organizată, care se
desfăşoară permanent şi potrivit unor reguli proprii;
- organizarea activităţii are un caracter autonom; cel ce organizează activitatea este
independent în luarea deciziilor;
- activitatea este realizată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, dobândind astfel
calitatea de profesionişti;
- obiectul activităţii organizate este producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri,
prestarea de servicii, executarea de lucrări;
- scopul realizării activității poate fi lucrative sau nelucrativ, adică obținerea unui câștig
sau fără un atare scop.
Desfășurarea unei activități economice cu caracter professional, în scopul obținerii unui
profit este proprie activității comerciale. Prin urmare, o întreprindere având ca obiect o activitate
economic și al cărei scop este obținerea profitului este o întreprindere economic(comercială) și,
dimpotrivă, o întreprindere cu un obiect non economic și având un scop non profit este o
întreprindere civilă (necomercială)2.

2. Întreprinderea economică (comercială)

În doctrina recentă a dreptului comercial 3, ca argument legal în susţinerea divizării

activităţilor organizate în funcţie de scopul acestora în întreprinderi comerciale şi întreprinderi
civile (necomerciale) îl constituie dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 31/1990 care prevăd că în

2
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 35.
3
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a,..., p. 35

3
vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot
asocia şi pot constitui societăţi comerciale. Nu încape îndoială că activitatea desfăşurată de o
societate comercială se înfăţişează ca o veritabilă întreprindere în semnificaţia juridică a acesteia
reglementată de Codul civil. Aşadar, activităţile societăţilor comerciale sunt întreprinderi
comerciale deoarece se constituie şi funcţionează cu scop lucrativ, adică acela de obţinere a unui
profit.
Elementele caracteristice ale întreprinderii economice (comerciale) sunt obiectul și
scopul întreprinderii.
Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi
mijlocii, în art. 2 defineşte întreprinderea ca fiind orice formă de organizare a unei activităţi
economice autonomă patrimonial şi autorizată, potrivit legilor în vigoare, să facă acte şi fapte de
comerţ în scopul obţinerii de profit, în condiţii de concurenţă. O definiţie legală găsim şi în
O.U.G. nr. 44/2008, art. 2 lit. f) potrivit căreia întreprinderea economică este activitatea
economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse
financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul
întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Din definiție rezultă caracterele întreprinderii economice (comerciale) și anume:
- activitatea întreprinderii este o activitate economic. Potrivit art. 2 lit. a din OUG
nr.44/2008 constituie activitate economică „activitatea cu scop lucrativ, constând în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii”;
- activitatea este realizată în mod organizat, permanent și systematic de către una sau mai
multe persoane pe riscul lor. Persoanele pot fi persoane fizice sau persoane juridice și au calitatea
de profesionist comerciant;
- obiectul activității rconomice constă în producerea și circulația mărfurilor sau
executarea de lucrări și prestarea de servicii;
- scopul desfășurării activității economice este obținerea de profit.

3. Actele juridice comerciale

Desfășurarea unei activităţii economice organizate constând în producerea şi circulaţia

bunurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii implică încheierea unor acte juridice și
săvârșirea unor fapte juridice și operațiuni economice.
Având în vedere că aceste acte juridice, fapte juridice și operațiuni economice privesc o
întreprindere economică (comercială) pot fi calificare ca acte juridice comerciale care potrivit
art.2557 C. civ. sunt raporturi juridice comerciale.
Denumirea de acte de comerţ are şi un fundament legal în dispoziţiile art. 8 alin. (2) din
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil., care
prevede că în toate actele normative în vigoare, expresiile „acte de comerţ”, respectiv „fapte de
comerţ" se înlocuiesc cu expresia „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii".
Doctrina de drept comercial a definit actele juridice comerciale ca fiind actele juridice,
faptele juridice și operațiunile economice prin care se realizează de către un comerciant,
activitatea ecxonomică privind producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări sau
prestarea de serviciiu, în cadrul unei întreprinderi economice (comerciale)4.
Din definiție rezultă caracterele întreprinderii:

4
C. Gheorghe, Concepte ale noului Cod civil: Profesionistul, în CJ, nr. 4/2012, p. 215.

4
 - actele juridice comerciale sunt actele juridice pe care le impune exploatarea unei
întreprinderi economice (comerciale).
- aceste acte juridice sunt săvârşite de către profesionişti, denumiţi comercianţi, titulari ai
întreprinderii.
- actele juridice comerciale au ca obiect producerea şi circulaţia mărfurilor, executarea de
lucrări şi prestarea de servicii.
- actele juridice comerciale au drept scop obţinerea unui profit.
În condiţiile noului Cod civil, regimul juridic al actelor comerciale este acelaşi cu cel al
actelor juridice civile, cu deosebirea că acestea pot fi săvârşite doar de către titularii
întreprinderilor economice (comerciale) şi nu de către orice alte întreprinderi sau subiecte de
drept civil. Codul civil cuprinde puţine dispoziţii derogatorii de la principiul unităţii de
reglementare a raporturilor juridice civile şi a raporturilor comerciale.
Neînțelegerile privind raporturile juridice comerciale sunt litigii comerciale a căror natură
juridică este determinată de specificul relațiilor sociale reglementate, caracteristice activității
economice.
În concluzie, având în vedere reglementările noului Codul civil, întreprinderea nu mai
este o faptă de comerţ ca în reglementarea Codului comercial, ci ea reprezintă forma juridică în
care se desfăşoară o activitate, economică sau civilă, cu caracter profesional. Dacă activitatea
priveşte producţia, comerţul, prestarea de servicii şi executarea de lucrări cu scopul obţinerii de
profit, atunci ea constituie o întreprindere economică/comercială şi reprezintă principala formă
de desfăşurare a activităţii comerciale.
4. Întreprinderea civilă

În concepţia noului Cod civil, exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii este calificată drept întreprindere indiferent dacă are sau nu
scop lucrativ.
Dacă activitatea are scop lucrativ, atunci întreprinderea este economică (comercială), iar
dacă activitatea nu are un scop lucrativ, adică nu se urmăreşte obţinerea profitului, atunci
activitatea în cauză constituie o întreprindere civilă. De exemplu, în cazul în care o persoană
fizică sau membrii unei familii se ocupă cu activitatea de producţie agricolă, zootehnică etc., dar
nu urmăresc obţinerea profitului, ci satisfacerea nevoilor proprii de existenţă, activitatea
respectivă are natura juridică a unei întreprinderi civile (neeconomice).
Tot întreprinderi civile sunt şi activităţile (necomerciale) desfăşurate în cadrul profesiilor
liberale (activităţi avocaţiale, medicale etc.). Activităţile desfăşurate în cadrul profesiilor liberale
rămân civile, deoarece există importante diferenţe de natură şi scop între o întreprindere
organizată de către un liber profesionist şi o întreprindere organizată de către un comerciant.
Medicul, avocatul, notarul public, executorul judecătoresc etc. îşi organizează activitatea astfel
încât aceasta se înfăţişează ca o veritabilă întreprindere în accepţiunea art. 3 noul Cod Civil, iar
cei care le realizează sunt de asemenea profesionişti în virtutea aceluiaşi articol, numai că
activitatea şi scopul unor astfel de întreprinderi diferă în mod substanţial de cel al întreprinderilor
comerciale.
Prin urmare, întreprinderea civilă (necomercială) este o activitate sistematic organizată,
executată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, având ca obiect acte sau fapte juridice
cu caracter civil, fără a avea ca scop obținerea profitului.
Din definiția dată rezultă caracterele întreprinderii civile:

5
 - activitățile care fac obiectul întreprinderii civile sunt activitățile desfășurate în cadrul
profesiilor liberale (activitățile avocațiale, medicale etc.);
- persoanele care desfășoară activitatea au calitatea de profesionist și desfășoară aceasă
activitate potrivit legii organice care reglementează regimul juridic al profesiei în cauză;
- aceste persoane pun la dispoziția celor interesați cunoștiințele și competențele lor,
pentru care primesc onorarii (nu profit).
Așadar, activităţile specifice întreprinderilor liberale nu au caracter economic, cum sunt
întreprinderile comerciale, iar activitatea specifică întreprinderilor liberale nu are scop lucrativ
ori speculativ. Prin desfăşurarea unei întreprinderi liberale nu se urmăreşte obţinerea unui profit,
ca în cazul întreprinderilor comerciale, ci vizează activităţi cu profund caracter social în
schimbul cărora beneficiarul plăteşte o remuneraţie. Deci, diferenţa esenţială constă în aceea că,
deşi activităţile întreprinderii liberale nu sunt dezinteresate, gratuite, ci se plăteşte o remuneraţie
pentru serviciul prestat, cu toate acestea activitatea nu este lucrativă, în sensul că nu se urmăreşte
obţinerea de profit.
De asemenea, întreprinzătorul întreprinderii liberale nu este supus înregistrării în registrul
comerţului şi nu-şi organizează întreprinderea sa precum comerciantul, în vederea obţinerii unui
profit, ci pentru a-şi pune la dispoziţia publicului cunoştinţele şi abilităţile sale în domeniul în
care este specializat. Pentru serviciile prestate, titularul întreprinderii profesiei liberale încasează
un onorariu care reprezintă preţul muncii sale, remuneraţie care este diferită de regimul juridic al
noţiunii de profit.
Întreprinderea liberală este strâns legată de profesia întreprinzătorului, pe când
întreprinderea comercială nu presupune o astfel de specializare a celor care decid să o
organizeze. De pildă, persoanele care se asociază în vederea constituirii unei societăţi comerciale
cu obiect de activitate construcţii nu trebuie să fie de profesie constructori, în schimb, avocaţii,
notarii, executorii, medicii etc. nu pot organiza o întreprindere liberală decât dacă au calitatea
specifică activităţii ce urmează să o desfăşoare în strictă conformitate cu legea organică a
profesiei în care se organizează întreprinderea.
Actele juridice încheiate în cadrul întreprinderii civile sunt acte juridice cu character
civil. Regimul acestor acte juridice este cel prevăzut de legea organic a profesiei în cauză, care se
completează cu dispozițiile Codului civil.

II. COMERCIANŢII-PROFESIONIȘTI

1. Noţiunea de comerciant

Sub reglementarea Codului comercial erau considerați comercianți „aceia care fac fapte de
comerț, având comerțul ca profesiune obișnuită și societățile comerciale” (sistemul autonomiei
dreptului comercial). Dimpotrivă, în contextul reglementărilor actuale, mai ales Codul civil și a
celor din OUG nr.44/2008 noțiunea de comerciant este redefinită din punct de vedere juridic prin
raportare la conceptul de profesionist și la cel de întreprindere comercială.
Astfel, constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau
mai multe persoane, a unei activități organizate care constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiderent dacă are sau nu scop lucrativ (art. 3
alin. 3 C. civ.). Pin urmare, Codul civil consacră sistemul unității dreptului privat, pe baza
conceptului de profesionist și a celui de întreprindere5.
5
St.D. Cărpenaru, Dreptul comercial în condițiile noului Cod civil, în CJ, nr. 10/2010, p. 545.

6
 Semnificația juridică a noțiunii de întreprindere consacrată de Codul civil este diferită de
cea reglementată de Codul comercial. Codul comercial reglementa întreprinderea ca o categorie
a faptelor de comerț obiective în timp ce Codul civil a generalizat conceptul de întreprindere
asupra tuturor activităților organizate, consacrându-le, astfel, un caracter profesional 6.
Întreprinderea își păstrează caracterul profesional, indiferent de obiectul activității și de scopul
acesteia. Obiectul și scopul constituie criteriile esențiale în caracterizarea unei întreprinderi ca
fiind comercială sau civilă.
Art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind Codul
civil dispune că noțiunea de „profesionist” prevăzută la art. 3 include categoriile comerciant,
întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare
activități economice sau profesionale. Într-o atare situație profesionistul care explotează o
întreprindere economică (comercială) are calitatea de comerciant, iar profesionistul care
exploatează o întreprindere civilă are calitatea de necomerciant.
Deși, noul Cod civil nu cuprinde referiri la conceptul de comerciant, acest concept nu a
dispărut, dimpotrivă, își păstrează actualitatea. Codul comercial reglementa conceptul de
comerciant pe baza faptelor de comerț, iar în concepția noului Cod civil conceptul de comerciant
se fundamentează pe noțiunile de profesionist și de întreprindere 7. Mai mult, numeroase acte
normative operează cu noțiunea de comerciant persoană fizică, cât și cu cea de persoană juridică,
cum ar fi: legea nr. 20/1990 privind registrul comerțului, OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea
activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și
întreprinderile familiale, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale etc.
Prin urmare, este comerciant profesionistul, persoană fizică sau persoană juridică care
explotează, în condițiile legii, o întreprindere economică (comercială).
Precizarea noțiunii de profesionist comerciant prezintă un incontestabil interes practic
întrucât calitatea de comerciant presupune un anumit regim juridic diferit de cel al
necomerciantului. Astfel, legea instituie anumite obligații pentru profesioniștii comercianți cum
ar fi:
- înainte de începerea activității comerciale, profesionistul comerciant este obligat să ceară
înmatricularea în registrul comerțului, iar în cursul executării activității și la încetarea activității
să ceară înscrierea în același registru a mențiunilor privind actele și faptele prevăzute de lege
( Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului);
- orice profesionist comerciant are oblifgația să țină o evidență a activității comerciale, prin
registrele comerciale (Legea nr. 82/1991 a contabilității);
- profesionistuyl comerciant este obligat să desfășoare activitatea comercială în condițiile
unei concurențe licite (Legea nr.21/1996 asupra concurenței; Legea nr.11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale);
- în activitatea lor, profesioniștii comercianți trebuie să respecte obligațiile prevăzute de
lege care asigură protecția consumatorilor (OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor,
Legea nr.296/2004 privind Codul consumului).
Actele juridice comerciale încheiate de profesioniștii comercianți sunt supuse unor
dispoziții derogatorii de la regimul juridic al actelor juridice civile (reprezentarea [art. 1297 alin.
2 C. civ.], solidaritatea debitorilor [art.1446 C. civ.], întârzierea de drept a debitorului [art. 1523
alin. 2 lit. d C. civ.] etc.).

6
Ibidem,
7
Ibidem,

7
 De asemenea, profesioniștii comercianți pot partcipa la constituirea unor camere de comerț
și industrie, ca organizații profesionale, destinate să promoveze și să apere interesele lor (Legea
nr.335/2007 a camerelor de comerț) și sunt supuși impozitului pe profitul realizat în activitatea
comercială (Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal).

2. Categoriile de profesioniști comercianți

Potrivit art. 6 din Legea nr. 71/2011, în condițiile noului Cod civil, profesioniștii
comercianți sunt persoane fizice sau după caz persoanele juridice supuse înregistrării în
nregistrul comerțului conform art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului. Așadar,
există două categorii de comercianţi: comercianţii persoane fizice (comercianţii individuali) şi
comercianţii persoane juridice (comercianţii colectivi), categorie care cuprinde societăţile
comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste.
Fiecare dintre aceste categorii de comercianţi se supune unor reguli specifice privind
dobândirea, dovada şi încetarea calităţii de comerciant.
2.1. Profesioniștii comercianți persoane fizice. Constituţia României din 1991 aşa cum a
fost revizuită în 2003 consacră, în art. 41, principiul libertăţii alegerii profesiei 8. Recunoaşterea
acestui principiu înseamnă că orice persoană fizică are libertatea să exercite profesiunea
comercială.
Condiţiile în care persoanele fizice pot efectua o activitate comercială sunt stabilite prin
OUG nr.44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale 9. Persoanele fizice au calitatea
de comerciant dacă desfășoară activități economice în toate domeniile, meseriile, ocupațiile sau
profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniuțiativă 10; au capacitatea
cerută de lege; să existe autorizaţia administrativă, atunci când legea prevede; să se fi procedat la
înmatricularea în registrul comerţului etc.11
Persoanele fizice pot desfășura activități economice în următoarele forme:
a). Persoană fizică autorizată (PFA). Persoana fizică poate desfășura o activitate
economică, individual și independent, folosind în principiu forța de muncă și aptitudinile sale
profesionale. Ea poate desfășura activitățile pentru care este autorizată, singură sau împreună cu
cel mult 3 persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu contract individual de
muncă,  încheiat şi înregistrat în condiţiile legii
PFA poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de activități prevăzute de codul
CAEN. În scopul exercitării activității/activităților pentru care a fost autorizată, PFA poate stabili
relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și juridice, cu alte PFA,
întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei activități economice,
fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit potrivit legii. 
Orice persoană interesată poate face dovada calității de comerciant prin acțiune în
constatare, dacă justifică un interes legitim art. 20 alin. 3 din ordonanță).

8
Publicată în M. Of., nr. 767 din 31 octombrie 2003.
9
Publicată în M. Of., nr. 328 din 25 aprilie 2008.
10
OUG nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum și acelor activități economice a căror desfășurare
este reglementată prin legi speciale (art.1 alin. 1-5).
11
I.L. Georgescu, op.cit., vol.I , p. 444; R.I. Motica, L. Bercea, op. cit., vol. I, p. 31

8
 Pentru desfășurarea activității, persoana fizică autorizată își poate constitui un patrimoniu
de afectațiune destinat realizării activității autorizate. Acest patrimoniu este distinct de
patrimoniul personal al persoanei fizice12.
Titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice
cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune13. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea
creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. În caz de insolvenţă, PFA va fi
supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă. 
PFA își încetează activitatea și este radiată din registrul comerțului în următoarele cazuri:
prin decesul titularului PFA; prin voința titularului PFA; în condițiile art. 25 din Legea
nr.26/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Cererea de radiere, însoțită de
copia certificată pentru conformitate cu originalul actelor doveditoare, după caz, se depune la
oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul unde își are sediul profesional, de către orice
persoană interesată.
b). Persoana fizică în calitate de întreprinzător, titular al unei întreprinderi individuale.
Persoana fizică poate desfășura o activitate economică în calitate de întreprinzător, titular al unei
întreprinderi individuale14. Întreprinderea individuală este lipsită de personalitate juridică, iar
întreprinzătorul, titular al întreprinderii individuale, are calitatea de comerciant persoană de la
data înregistrării sale în registrul comerțului.
 Întreprinderea individuală poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de
activități prevăzute de codul CAEN și poate angaja cel mult 8 salariați, terțe persoane, cu
contract individual de muncă încheiat și înregistrat în condițiile legii. De asemenea, poate stabili
relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și juridice, cu alte întreprinderi
individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei activități economice, fără
ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit potrivit legii.
 Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considerat
un angajat al unor terțe persoane cu care colaborează potrivit art. 24, chiar dacă colaborarea este
exclusivă. Acesta poate cumula și calitatea de salariat al unei terțe persoane care funcționează
atât în același domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care și-a
organizat întreprinderea individuală. 
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile asumate în
exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă acestea nu
sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.
 Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale își încetează
activitatea și este radiat din registrul comerțului în următoarele cazuri:  prin deces; prin voința
acestuia; în condițiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările și completările
ulterioare. Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a
actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul
unde își are sediul profesional, de către orice persoană interesată. În caz de deces moștenitorii pot
continua întreprinderea, dacă își manifestă voința, printr-o declarație autentică, în termen de 6

12
ÎCCJ, S. Com., decizia nr. 1072/2009 în PR, nr. 8/2009, p. 146.
13
Patrimoniul de afectațiune cuprinde totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor persoanei fizice autorizate
afectate scopului exercitării unei activități economice
14
A se vedea E. Lipcanu, Aspecte privind regimul juridic al întreprinderii individuale și familiale reglementate
de OUG nr. 44/2008 și a Legii nr. 71/2011 în lumina noului Cod civil și succinte aprecieri în legătură cu demersul
de reformare a dreptului privat, în „Dreptul”, nr. 11/2011, p. 52 și urm.

9
luni de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt mai mulți moștenitori, aceștia își vor desemna un
reprezentant, în vederea continuării activității economice ca întreprindere familială.
c). Persoana fizică, în calitate de membru al unei întreprinderi familiale. Întreprinderea
familială este constituită din 2 sau mai mulți membri ai unei familii 15. Membrii unei întreprinderi
familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale. De asemenea, aceștia
pot cumula și calitatea de salariat al unei terțe persoane care funcționează atât în același
domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care și-au organizat
întreprinderea familială. Întreprinderea familială nu poate angaja terțe persoane cu contract de
muncă.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat de membrii
familiei în formă scrisă, ca o condiție de validitate. Acordul de constituire va stipula, sub
sancțiunea nulității, datele de identificare ale membrilor familiei și ale reprezentantului desemnat
din rândul acestora, condițiile participării, cota procentuală a fiecărui membru la beneficii și la
pierderi, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale, condițiile de retragere și data
întocmirii.
 Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii
familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Procura
specială se semnează de către toți membrii întreprinderii care au capacitate de exercițiu deplină și
reprezentanții legali ai celor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
 În scopul exercitării activității pentru care a fost autorizată, întreprinderea familială poate
stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și juridice, cu alte
întreprinderi familiale, cu întreprinderi individuale sau cu PFA, pentru efectuarea unei activități
economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit potrivit legii.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu și nu dobândește personalitate juridică
prin înregistrarea în registrul comerțului. Prin acordul de constituire a întreprinderii familiale,
fiecare membru al acesteia poate stipula constituirea, în cadrul patrimoniului său, a unui
patrimoniu de afectațiune, pentru exercitarea activității economice a întreprinderii familiale. De
asemenea, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional la acesta se vor stabili cotele de
participare a membrilor la constituirea patrimoniului de afectațiune. Dacă membrii întreprinderii
convin în unanimitate, cotele de participare pot fi diferite de cele prevăzute pentru participarea la
beneficiile sau la pierderile întreprinderii.
Membrii întreprinderii familiale răspund solidar și indivizibil pentru datoriile contractate
de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune și, în completare, cu
întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de participare.
 Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul
desemnat, iar actele de dispoziție asupra bunurilor afectate activității întreprinderii familiale se
vor lua cu acceptul majorității simple a membrilor întreprinderii, cu condiția ca această
majoritate să includă și acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului.
 Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie
de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care
se încheie actul nu depășește 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate exercitării
activității economice a întreprinderii și a sumelor de bani aflate la dispoziția întreprinderii
familiale la data actului. Bunurile dobândite sunt coproprietatea membrilor în cotele de
participare la beneficii, fiind incluse în patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit.

15
Prin familie în sensul ordonanței se înțelege soțul, soția, copii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la data
autorizării întreprinderii familiale, rudele și afinii până la gradul al patrulea inclusiv.

10
  Întreprinderea familială își încetează activitatea și este radiată din registrul comerțului în
următoarele cazuri: mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat; mai mult de
jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere;  în
condițiile art. 25 din Legea nr.26/1990, republicată, cu modificările și completările
ulterioare. Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a
actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul
unde își are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
d). Condițiile desfășurării activității economice de către persoanele fizice. Persoanele
fizice care solicită autorizarea pentru desfășurarea activității individual și independent sau ca
întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, precum și reprezentantul întreprinderii
familiale trebuie să aibă vârsta de 18 ani, iar membrii familiei vârsta de 16 ani. De asemenea,
aceste persoane să nu fi săvârșit fapte sancționate de legile financiare, vamale și cele care privesc
disciplina financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal.
Rezultă că incapabilii nu pot avea calitatea de comerciant, iar minorul care nu a împlinit
vârsta de 16 ani poate continua comerțul prin reprezentantul său legal. Persoana pusă sub
interdicție care dobândește pe cale succesirală un fond de comerț, trebuie să-l lichideze, deoarece
nu poate continua comerțul. Dimpotrivă, persoana pusă sub curatelă 16 nu este lipsită de
capacitatea de a fi comerciant și în contextul OUG nr.44/2008 pote desfășura activitate
comercială ca persoană fizică autorizată, titluar al unei întreprinderi individuale ori membru într-
o întreprindere familială.
Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale trebuie
să aibă un sediu profesional pe teritoriul României. Potrivit art. 9 alin. 2 din OUG nr.44/2008
pentru stabilirea sediului profesional/punctelor de lucru este necesar ca persoana fizică titulară
care se autorizează ca PFA, titularul întreptinderii individuale sau oricare membru al
întreprinderii familiale, după caz, să prezinte înscrisul care atestă dreptul de folosință asupra
imobilului cu destinație de sediu profesional/punct de lucru.
În temeiul art. 6 din OUG nr.44/2008 orice activitate economică desfășurată permanent,
ocazional sau temporar în România de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale trebuie să fie înregistrată și autorizată în condițiile legii.
De asemenea, persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale și
reprezentantul întreprinderii familiale au obligația să țină contabilitatea în partidă simplă în
condițiile Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal.

3. Profesioniștii comercianți persoane juridice

În conformitate cu art. 1 din Legea nr.26/1990 „au obligația înregistrării în registrul

comerțului următoarele persoane juridice: societățile, companiile naționale și societățile
naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile
cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile europene de
interes economic cu sdiul principal în Romînia, alte persoane juridice prevăzute de lege”
Entitățile menționate au calitatea de comercianți persoane juridice profesioniști, titulari ai unor
întreprinderi economice.
a). Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, respectiv: societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere limitată, societatea pe acțiuni și
16
Art. 181 C. civ. dispune că „prin instituirea curatelei nu se aduce nicio atingere capacității celui pe care
curatorul îl reprezintă.

11
societatea în comandită pe acțiuni. Aceste societăți sunt forme asociative în care se desfășoară
activitatea comercială, se constituie prin voința asociaților, au personalitate juridică și sunt
subiecte de drept comercial.
b). Regiile autonome sunt entități specifice, înființate în temeiul Legii nr.15/1990 prin
reorganizarea fostelor unități economice de stat, în ramurile strategice ale economiei naționale
(industria de armament, energetică, exploatarea minelor și gazelor naturale, poștă și transporturi
feroviare). Acestea au fost înființate prin hotărâre a guvernului sau decizia organelor
administrației locale, desfășoară activități economice, au personalitate juridică și funcționează pe
bază de gestiune economică și autonomie financiară.
Potrivit OUG nr.109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice,17
regiile autonome sunt coordonate sau se află în subordinea autorității publice tutelare și au
calitatea de profesionist comerciant.
c). Societățile cooperative sunt entități înființate în temeiul Legii nr. 1/2005 privind
organizarea și funcționarea cooperației18, iar regimul lor juridic este asemănător cu cel al
societăților reglementate de Legea nr.31/1990. Potrivit legii, societatea cooperativă este o
asociație autonomă de persoane fizice și/sau juridice, după caz, constituită pe baza
consimțământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor economice, sociale
și culturale ale membrilor săi.
Legea nr. 1/2005 reglementează două tipuri de societăți cooperative: societăți cooperative
de gradul 1 constituită de persoane fizice și înregistrată în registrul comerțului ca societate
cooperativă meșteșugărească, de consum, de valorificare de produse, societăți cooperative
agricole, societăți cooperative de transport etc.; și societăți cooperative de gradul 2 constituită
din societăți cooperative de gradul 1, în majoritate, și alte persoane fizice sau juridice, în scopul
integrării pe orizontală sau pe verticală a activității economice desfășurată de acestea și
înregistrată în registrul comerțului. Societatea cooperativă are calitatea de profesionist
comerciant.
d). Cooperativele agricole sunt înființate în baza Legii nr.566/2004 a cooperației agricole 19
care pot fi cooperative agricole de gradul 1 sau cooperative agricole de gradul 2. Cooperativele
agricole de gradul 1 sunt asociații de persoane fizice și persoane fizice autorizate potrivit OUG
nr.44/2008, iar cooperativele de gradul 2 sunt persoane juridice constituite din persoane fizice,
persoane fizice autorizate potrivit OUG nr.44/2008 și persoane judice, după caz, în scopul
integrării pe orizontală și pe verticală a acivității economice desfășurate de acestea și autorizate
potrivit legii.
Cooperativa agricolă ia ființă prin întocmirea actului constitutiv, obiectul de activitate îl
constituie desfășurarea unei activități care privește producerea unor bunuri și servicii în
agricultură, dobândind personalitate juridică de la data înregistrării în egistrul comerțului.
e). Cooperativele de credit se înființează în baza OUG nr.99/2006 privind instituțiile de
credit și adecvarea capitalului, fiind asociații autonome de persoane fizice unite voluntar în
scopul îndeplinirii nevoilor și aspirațiilor lor comune de ordin economic, social și cultural, a
cărei activitate se desfășoară pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori. Acestea
funcționează în conformitate cu dispozițiile aplicabile societăților pe acțiuni și au calitatea de
profesionist comerciant persoană juridică.

17
Publicată în M. Of., nr. 883 din 14 decembrie 2011.
18
Republicată în M. Of., nr. 368 din 20 mai 2014.
19
Publicată în M. Of., nr. 1236 din 22 decembrie 2004.

12
 f). Grupurile de interes economic (GIE) sunt reglementate de Legea nr. 161/2003, fiind o
asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă
determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activității economice a membrilor săi, precum și
al îmbunătățirii rezultatelor activității respective. Acestea au regimul juridic al societăților
reglementate de Legea nr.31/1990, au calitatea de profesionist comerciant și obligația de a se
înregistra în registrul comerțului.
g). Societățile europene (SE) sunt forme asociative, de tipul societății pe acțiuni, având ca
obiect desfășurarea unei activități comerciale la care participă societăți comerciale guvernate de
legi naționale diferite. Societatea europeană cu sediul social în România se constituie prin
contract de societate și statut și se înregistrază în registrul comerțului fiindu-i aplicabile
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 și Titlul VII din Legea nr. 31/1990. Sediul
societății europene, stabilit prin statut, poate transferat cu ușurință în interiorul Uniunii Europene
fără a fi nevoie de dizolvarea întreprinderii dintr-un stat membru pentru a se crea o nouă
societate într-un alt stat membru20.
h). Societățile cooperative europene sunt reglementate de Regulamentul (CE)
nr.1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societății cooperative europene și
Directiva 2005/72/CE a Consiliului din 22 iulie 2003 transpuse în legislația internă prin OUG
nr.52/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr.31/19909 și a Legii nr.26/1990, al căror
capital este divizat în părți sociale (30.000 euro) și au ca obiect principal satisfacerea nevoilor
și/sau dezvoltarea activităților economice și sociuale ale membrilor săi.

4. Condițiile de exercitare a activității comerciale

Constituția din 1991, așa cum a fost revizuită în 2003, stabilește că economia României
este o economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență (art.135). Alegerea profesiei
este liberă, iar exercițiul acestei libertăți poate fi restrâns „numai prin lege și numai dacă se
impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei
publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor (...)” (art.53).
Legea stabilește anumite incompatibilități, decăderi și interdicții din dreptul de a face
comerț, precum și anumite autorizații pentru a putea desfășura o activitate comercială. Ele au ca
scop protecția interesului general, adică respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri.
a). Capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant. Pentru a dobândi calitatea
de comerciant, persoana fizică trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu21. Nu au capacitatea
de a fi comercianţi minorul şi persoana pusă sub interdicţie întrucât sunt lovite de incapacitate.
Incapacitatea de a fi comerciant priveşte orice persoană care are condiţia juridică de minor.
Deci, ea se referă nu numai la minorul sub 14 ani, care este lipsit de capacitate de exerciţiu, ci şi
la minorul care a împlinit această vârstă şi care are capacitate de exerciţiu restrânsă
În ceea ce priveşte minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, acesta poate să încheie un
contract de muncă ori să intre într-o organizaţie cooperatistă, fără încuviinţarea ocrotitorului
legal. Cu toate acestea, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani nu poate avea calitatea de
comerciant deoarece aceasta implică asumarea de obligaţii prin actele juridice încheiate, cu
consecinţe grave asupra patrimoniului său, inclusiv falimentul în cazul încetării plăţilor.
20
Pentru detalii a se vedea: Gh. Bonciu, Regulations of international romanian private law and "emigration" of
trade companies in the european union, în „Studii manegariale” nr. 10/2019, Ed. Independenţa Economică, Piteşti,
2019;
21
St.D.Cărpenaru, Drept comercial român, 2009, p. 75.

13
 În ceea ce priveşte femeia minoră căsătorită, cu toate că prin căsătorie dobândeşte
capacitate de exerciţiu deplină, se consideră că ea nu are capacitatea de a fi comerciant până la
împlinirea vârstei de 18 ani. Şi în trecut femeia minoră era emancipată, de drept, prin efectul
căsătoriei, însă emanciparea pe această cale nu reprezinta o garanţie suficientă pentru exercitarea
comerţului cu titlu profesional.
Incapacitatea minorului priveşte începerea unui comerţ, întrucât legea permite continuarea
comerţului, în numele minorului, prin intermediul părinţilor sau tutorelui, atunci când minorul
este titularul unui fond de comerţ dobândit pe cale succesorală. Continuarea comerţului în
numele minorului, dacă este profitabil, constituie un mijloc de ocrotire a acestuia; aceasta se face
cu autorizaţia instanţei, care trebuie publicată în Monitorul Oficial şi înregistrată în registrul
comerţului.
Persoana pusă sub interdicţie nu poate fi comerciant şi nici nu poate continua comerţul.
Din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, persoana pusă sub interdicţie nu poate încheia actele
juridice pe care le reclamă activitatea comercială, iar în cazul dobândirii de către interzis a unui
fond de comerţ, pe cale succesorală, părintele sau tutorele nu pot continua comerţul în numele
acestuia, şi ca atare, fondul de comerţ aparţinând interzisului va fi supus lichidării.
Dimpotrivă, persoana pusă sub curatelă are o situaţie controversată în ceea ce priveşte
capacitatea de a fi comerciant. Instituirea curatelei, prin numirea de către autoritatea tutelară a
unui curator pentru a reprezenta interesele persoanei respective, nu aduce nici o atingere, potrivit
art. 181 C. civ., capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă ceea ce înseamnă că persoana
pusă sub curatelă are capacitatea de a fi comerciant.
b). Incompatibilitățile. Activitatea comercială şi, implicit, calitatea de comerciant este
incompatibilă cu exercitarea anumitor demnităţi, profesii sau îndeletniciri. Reglementările legale
cuprind o serie de astfel de incompatibilităţi cu exercitarea activităţii comerciale de către anumite
persoane fizice.
Astfel, potrivit art. 125 din Constituţie, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Aceeaşi
incompatibilitate există şi în privinţa procurorilor (art. 132) şi a judecătorilor Curţii
Constituţionale (art. 144).
Apoi, prin Legea nr. 161/2003, Cartea I, Titlul IV, au fost reglementate conflictul de
interese şi regimul juridic al incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor
publice. Prevederile acestui act normativ trebuie coroborate cu cele din Partea a VI-a (art. 365-
562) a OUG nr.57/2019 privind Codul administrativ 22.. Cele două acte normative instituie
principiul incompatibilităţii calităţii de funcţionar public cu exercitarea activităţii comerciale.
Astfel, potrivit Legii nr. 161/2003, calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu calitatea
de comerciant persoană fizică şi cu funcţiile de administrator sau cenzor în societăţile comerciale
(art. 82 din lege). Aceleaşi incompatibilităţi există şi pentru membrii guvernului şi aleşii locali
(art. 84 şi 87 din lege).
Reglementări exprese privind incompatibilităţile există şi în materia ofiţerilor şi a
diplomaţilor (Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare 23, respectiv Legea nr. 269/2003
privind statutul corpului diplomatic și consular al României24) ori exercitarea profesiilor liberale.
Cu titlu de exemplu pot fi date reglementările privind exercitarea activităţii de avocat (Legea
nr.51/1995), a notarilor publici (Legea nr.36/1995), a medicilor (Legea nr.95/2006) etc.

22
Publicată în M. Of., nr. 555 din 5 iulie 2019.
23
Publicată în M. Of., nr. 155 din 20 iulie 1995.
24
Publicată în M. Of., nr. 441 din 23 iulie 2003.

14
 Nerespectarea prevederilor privind incompatibilităţile nu produce efecte juridice asupra
actelor şi faptelor de comerţ efectuate de persoanele în cauză. Aşadar, actul comercial îşi
păstrează valabilitatea chiar dacă persoana care l-a săvârşit era în situaţie de incompatibilitate la
încheierea sa. Sancţiunile încălcării normelor relative la incompatibilităţi constau în destituirea
persoanei respective din funcţia sau demnitatea pe care o exercita, ori, după caz, excluderea din
organizaţia profesională din care face parte.
c). Decăderile. Asigurarea legalităţii şi moralităţii activităţii comerciale, precum şi
protejarea demnităţii profesiunii comerciale, impun ca, în cazul săvârşirii unor fapte grave,
comercianţii să fie decăzuţi din dreptul de a exercita o profesiune comercială.
Principala reglementare în legătură cu exercitarea activităţii comerciale cu respectarea
normelor legale o constituie Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor
activităţi comerciale ilicite, care reglementează activităţile comerciale ilicite şi sancţiunile
aplicabile acestor fapte. Legea nr.12/1990 nu prevede sancţiunea decăderii comerciantului din
dreptul de a exercita o activitate comercială. în atare situaţie, decăderea unei persoane din dreptul
de a exercita o activitate comercială se va dispune în condiţiile reglementărilor penale şi va
trebui prevăzută în mod expres într-o hotărâre judecătorească, eventual ca o pedeapsă
complementară.
d). Interdicțiile. Sunt anumite activități comerciale care sunt interzise inițiativei private,
fiind rezervate monopolului de stat (fabricarea și comercializarea de echipament militar, de
muniții și armament; fabricarea și comercializarea de narcotice; imprimarea hărților cu caracter
militar etc. Astfel de operațiuni sunt exercitate de către entități ale statului organizate ca regii
autonome, companii naționale etc.
e). Licențele. Licenţa este o autorizaţie acordată de stat pe o perioadă determinată, în baza
căreia o persoană fizică sau juridică poate să producă, să prelucreze ori să comercializeze, în
cantitatea solicitată şi de o anumită calitate, un anume produs sau serviciu, care face obiectul
monopolului de stat, în schimbul unui tarif de licenţă.
Licenţele se eliberează de Ministerul Finanţelor Publice şi au în vedere, în principal,
activităţile reglementate prin Legea nr.31/1996 privind regimul monopolului de stat. În
reglementarea Legii nr. 31/1996 (art. 2), constituie monopol de stat următoarele activităţi:
fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozivelor; producerea şi
comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante; extracţia,
producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase;
producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale; fabricarea şi importul, în vederea
comercializării în condiţii de calitate a alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate; fabricarea şi
importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a hârtiei
pentru ţigarete; organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive. Toate aceste activităţi nu pot fi exercitate
decât pe baza licenţelor obţinute în condiţiile legii.
Pentru prestarea de servicii de către persoanele fizice, autorizaţia se eliberează pe baza
atestării capacităţii profesionale de către organele competente şi cu acordul organizaţiei
profesionale specifice activităţii respective.
Dacă organul administrativ refuză nejustificat eliberarea autorizaţiei, solicitantul este în
drept să se adreseze instanţei judecătoreşti, în condiţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ.
Încălcarea prevederilor autorizaţiei sau a prevederilor legale în materie comercială sunt
sancţionate, în condiţiile legii, cu suspendarea sau, după caz, cu retragerea autorizaţiei.

15
 Anumite activităţi cum sunt: fabricarea, utilizarea sau comercializarea de echipamente care
folosesc spectrul de frecvenţe radioelectrice şi fabricarea sau comercializarea de aparatură
utilizată în activitatea de interceptare a convorbirilor telefonice ori codificare, pot face obiectul
activităţii unei societăţi comerciale numai cu avizul organelor competente. Nerespectarea acestei
cerinţe legale are drept consecinţă nulitatea contractului de societate.
f). Avizele și acordurile. Există anumite operaţiuni pentru exercitarea cărora sunt necesare
unele avize sau acorduri. Bunăoară, în privinţa societăţilor comerciale, H.G. nr.1323/1990
reglementează anumite activităţi care pot fi desfăşurate de către societăţile comerciale numai cu
avizul instituţiilor competente. Astfel de activităţi sunt: fabricarea, utilizarea sau comercializarea
de echipamente care folosesc spectrul de frecvenţe radioelectrice şi fabricarea sau
comercializarea de aparatură utilizată în activitatea de interceptare de convorbiri telefonice ori
codificare etc.
În ceea ce priveşte acordurile, potrivit dispoziţiilor art. 82 din Legea nr.31/1990, asociaţii
societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere
nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă
operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără
consimţământul celorlalţi asociaţi. Lipsa consimţământului celorlalţi asociaţi nu afectează
valabilitatea actelor de comerţ, ci atrage răspunderea celui în cauză pentru daunele pricinuite.
g). Restricții speciale. Prin Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale sunt instituite
unele restricţii speciale privind exercitarea activităţii comerciale pentru persoanele care săvârşesc
acte de comerţ pentru altul sau care au calitatea de asociat într-o societate comercială.
Prepusul nu poate, fără învoirea expresă a patronului, să exercite comerţ pe cont propriu, în
aceeaşi ramură de comerţ în care îşi îndeplineşte însărcinarea.
De asemenea, asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societatea
în comandită simplă nu pot lua parte, conform art. 82 din Legea nr. 31/1990, ca asociaţi cu
răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect; nu pot face operaţiuni
în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul
celorlalţi asociaţi25. În ambele cazuri, lipsa consimţământului cerut de lege nu afectează
valabilitatea actelor comerciale săvârşite cu încălcarea legii, însă prepusul, respectiv asociatul,
răspund pentru prejudiciile cauzate.
Meseriașii și agricultorii pot desfășura activități economice în condițiile OUG nr.44/2008,
în timp ce persoanele care execută profesii liberale (avocații, medicii, notarii etc.) nu sunt supuși
dispozițiilor OUG nr.44/2008 ci reglementăriilor din legile speciale26.

5. Obligațiile comercianților

Instituirea legală a anumitor obligaţii profesionale în sarcina comercianţilor urmăreşte

apărarea intereselor publice, în special a creditului comercial, dar şi protejarea intereselor terţilor
şi ale comercianţilor însăşi.
Principalele obligaţii profesionale ale comercianţilor sunt: publicitatea prin registrul
comerţului; organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale; exercitarea comerţului în
limitele concurenţei licite și cu respectarea regulilor privind protecția consumatorului.

25
O. Căpăţînă, Interzicerea concurenţei în raporturile dintre comerciant şi prepus sau alţi salariaţi, în RDC,
nr.4/1992, p. 28-32.
26
Pentru detalii a se vedea: E. Poenaru, G. Murzea, Profesiile juridice liberale, Ed. Hamangiu, București, 2009;
Gh. Moroianu, Statutul profesiilor liberale, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

16
 5.1. Publicitatea prin registrul comerţului.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului 27 „înainte de începerea
activității economice, au obligația să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul
comerțului următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale, societățile comerciale, companiile naționale și societățile
naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile
cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile europene de
interes economic cu sediul principal în România, precum și alte persoane fizice și juridice
prevăzute de lege”.
a). Scopul publicității prin registrul comerțului îl constituie opzabilitatea față de terți a
mențiunilor înregistrate și constituirea unei evidențe a comercianților. Art. 5 alin. 1 din Legea
nr.26/1990 dispune că înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor
în registrul comerțului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a,
sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel.
Registrul comerţului este public, iar oficiul registrului comerțului este obligat să elibereze,
pe cheltuiala persoanei care a înregistrat cererea, informații, extrase de registru și certificate
constatatoare despre datele înregistrate în registrul comerțului, precum și certificate constatatoare
că un anumit act sau fapt este ori nu este înregistrat, copii și copii certificate de pe înregistrările
efectuate în registru și de pe actele prezentate, pentru care se percep tarife.
În același timp registrul comerțului îndeplineşte următoarele funcţii: constituie evidenţa
oficială a comercianţilor, cuprinzând informaţii despre aceştia şi despre actele şi operaţiunile lor;
pentru terţii care intenţionează să stabilească raporturi de afaceri cu un anumit comerciant,
registrul comerţului reprezintă o sursă de informaţii privind bonitatea şi situaţia juridică a
acestuia; registrul comerţului constituie şi instrumentul publicităţii legale a activităţii comerciale,
prin înregistrările în registru asigurându-se opozabilitatea acestora faţă de terţi; în fine, prin
efectuarea înregistrărilor se asigură protecţia firmei comerciale, a emblemei şi a altor drepturi ale
comerciantului.
b). Categorii de comercianți supuși obligației de publicitate în registrul comerțului. Au
obligația de a se înregistra în registrul comerțului următoarele persoane fizice și juridice:
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, societățile
comerciale, companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes
economic, societățile cooperative, organizațiile cooperatiste, societățile europene, societățile
cooperative europene și grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România,
precum și alte persoane fizice și juridice prevăzute de lege.
c). Înmatricularea și autorizarea funcționării comercianților. Entitățile menționate mai sus
sunt obligate să se înmatriculeze în momentul constituirii sau, după caz, în momentul începerii
comerțului, precum și să înregistreze mențiunile prevăzute de lege pe parcursul exercitării
comerțului în regsitrul comerțului. Înmatricularea în registrul comerțului și autorizarea
funcționării este reglementată diferit în funcție după cum comerciantul este persoană fizică su
persoană juridică.
Astfel înmatricularea și autorizarea funcționării persoanelor fizice este reglementată de
art. 7 din OUG nr.44/2008 potrivit cărora acestea „ au obligația de a solicita înscrierea în
registrul comerțului a mențiunilor privind participarea în mod obișnuit a soției/soțului la
activitatea desfășurată de întreprinderea individuală/persoana fizică autorizată, pe baza
27
Republicată în M. Of., nr. 15 din 19 ianuarie 1998.

17
declarației pe propria răspundere și a certificatului de căsătorie”. Persoanele fizice trebuie să
îndeplinească cerințele privind vârsta, onorabilitatea, sediul profesional, iar pentru anumite
activități trebuie să facă dovada unei pregătiri profesionale corespunzătoare.
Cererea de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării trebuie
formulată în termen de 20 de zile de la încheierea acordului de constituire, iar încetarea activității
soției/soțului se menționează în registrul comerțului în termen de 15 zile, pe baza declarației pe
propria răspundere a titularului întreprinderii individuale/ persoanei fizice autorizate.
Regimul juridic al înmatriculării și autorizării funcționării persoanelor juridice este
stabilit prin Legea nr. 26/1990 și Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la
înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociaților familiale și persoanelor
juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și autorizarea funcționării persoanelor juridice.
Potrivit actelor normative menționate, înainte de începerea activității comerciale, comercianții
persoane juridice sunt obligați să solicite înmatricularea ăn registrul comerțului și autorizarea
funcționării.
d). Procedura înmatriculării şi autorizării funcţionării comercianţilor. Înmatricularea şi
autorizarea funcţionării comercianţilor este reglementată de O.U.G. nr. 116/2009 pentru
instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerţului.
Potrivit actului normativ menţionat, înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor
se face pe baza unei cereri. Competenţa de soluţionare a cererilor de înregistrare în registrul
comerţului aparţine directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau
persoanei ori persoanelor desemnate de către directorul general al oficiului naţional al registrului
comerţului.
Legea dispune că, în cazul în care pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, directorul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoana sau persoanele desemnate
consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, se poate dispune efectuarea unei
expertize, în contul părţilor, precum şi prezentarea oricăror altor dovezi.
După verificarea înscrisurilor depuse şi a celorlalte probe administrate, directorul oficiului
registrului comerţului sau persoana desemnată dispune înregistrarea în registrul comerţului şi
autorizează prin rezoluţie constituirea comerciantului. Rezoluţiile pronunţate de directorul
oficiului registrului comerţului sau de persoanele desemnate sunt executorii de drept.
Împotriva rezoluţiei, persoana interesată poate formula plângere în termen de 15 zile de la
pronunțare pentru părți, și de la data publicării pe pagina de internet a Oficiului Național al
Registrului comerțului sau pe portalul de servicii 0n-line al acestuia, pentru orice persoană
interesată.
Plângerea se depune și se menționează în regsitrul comerțului unde s-a făcut înregistrarea,
iar în termen de 3 zile de la data depunerii, oficiul registrului comerțului o înaintează instanţei
de judecată (tribunalului)
Procedura de soluționare a cererii de înregistrare în registrul comerțului pentru persoanele
fizice autorizate, a întreprinderii individuale și a întreprinderii familie este reglementată de art.
11 și art, 12 din Oug nr.44/2008. Potrivit dispozițiilor legale menționate înregistrarea în registrul
comerțului a PFA, a întreprinderii individuale și a întreprinderii familiale se face în baza
rezoluției motivate a directorului oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal sau a uneia
dintre persoanele desemnate prin decizie a directorului general al Oficiului Național al
Registrului Comerțului.
Împotriva rezoluției directorului oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal sau a
persoanei desemnate se poate formula plângere în termen de 15 zile de la pronunțare sau de la

18
comunicare, după caz. Plângerea se depune la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul
profesional al solicitantului și se judecă în condițiile dreptului comun.
Aplicarea rezoluțiilor directorului oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal sau
ale persoanei desemnate, cu privire la înmatriculare și orice alte înregistrări în registrul
comerțului nu se suspendă în cursul judecății. Cererile adresate instanțelor judecătorești conform
prezentei ordonanțe de urgență sunt scutite de taxa judiciară de timbru.
e). Inscrierea mențiunilor în registrul comerțului. Pe parcursul existenţei comerciantului
este posibil ca înregistrările făcute cu prilejul înmatriculării şi autorizării să sufere modificări
care să fie supuse înregistrării sau să intervină împrejurări noi a căror înregistrare în registrul
comerţului este obligatorie.
Cu valoare de principiu, art. 21 din Legea nr.26/1990 prevede că se vor înregistra în
registrul comerţului menţiuni referitoare la:
- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de
comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul comerţului
sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
- numele şi prenumele, cetăţenia, codul numeric personal, pentru cetăţenii români, seria şi
numărul paşaportului, pentru cetăţenii străini, data şi locul naşterii împuternicitului sau a
reprezentantului fiscal, dacă este cazul; dacă dreptul de reprezentare este limitat la o anumită
sucursală, menţiunea se va face numai în registrul unde este înscrisă sucursala, semnătura
împuternicitului/reprezentantului fiscal va fi dată în forma prevăzută la art. 18 alin. (2) şi (3);
- brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine,
indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora societatea
comercială, regia autonomă, organizaţia cooperatistă sau comerciantul persoană fizică autorizată,
întreprindere individuală şi întreprindere familială are un drept;
- convenţia matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei, inclusiv modificarea
acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului matrimonial,
acţiunea sau hotărârea în constatarea ori declararea nulităţii căsătoriei, acţiunea sau hotărârea de
constatare ori declarare a nulităţii convenţiei matrimoniale, precum şi acţiunea sau hotărârea
de divorţ pronunţate în cursul exercitării activităţii economice;
- hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a cu-ratelei
acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz, precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
- hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau cenzorului pentru
fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate;
- orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.
Înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului se efectuează la cererea comerciantului
sau a reprezentaţilor acestuia, după caz. Comerciantul trebuie să ceară înregistrarea actelor şi
faptelor în registrul comerţului în termen de 15 zile de la data actelor sau faptelor suspuse
înregistrării. Termenul de 15 zile este calificat ca fiind un termen de recomandare.
La încetarea activităţii comerciale, comerciantul are obligaţia să solicite radierea sa din
registrul comerţului.
Potrivit legii, înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului se face şi la dispoziţia
instanţelor judecătoreşti. In acest sens, art.7 din Legea nr.26/1990 prevede că instanţele
judecătoreşti sunt obligate să trimită oficiului registrului comerţului, în termen de 15 zile de la

19
data când au rămas definitive, copii legalizate de pe hotărârile care se referă la acte, fapte şi
menţiuni a căror înregistrare în registrul comerţului o dispun, conform legii.
f). Efectele înregistrării în registrul comerțului. Efectele înregistrării în registrul
comerţului diferă în funcţie de calitatea de persoană fizică sau persoană juridică a
comerciantului. În ceea ce priveşte comerciantul persoană fizică, înregistrarea în registrul
comerţului conferă celui în cauză dreptul de a exercita activitatea comercială. Înregistrarea
societăţii comerciale are drept efect dobândirea personalităţii juridice de către aceasta. Potrivit
Legii nr.31/1990, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică din data înregistrării în
registrul comerţului.
Prin înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului se realizează opozabilitatea faţă de
terţi.

5.2. Obligația organizării și ținerii contabilității

Activitatea comercială este dinamică şi complexă şi excede interesului privat; ea

interesează puterea statală, deoarece fiind speculativă este purtătoare de taxe şi impozite, iar, pe
de altă parte, comerciantul trebuie să respecte regulile oneste ale comerţului, inclusiv cele
privind protecţia consumatorilor.
Din această cauză, de la începutul codificării raporturilor comerciale comercianţii au fost
supuşi obligaţiei de a ţine o evidenţă a operaţiunilor pe care le efectuează. Astăzi această
obligaţie se manifestă prin organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale, prin
evidenţierea în registre speciale.
Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale prezintă interes din mai multe
puncte de vedere. În primul rând, registrele comerciale prezintă principalul instrument de
cunoaştere a activităţii comerciale şi a situaţiei patrimoniale a comerciantului. Pe baza situaţiei
financiare, comerciantul poate să-şi evalueze şansele de perspectivă în activitatea ce o desfăşoară
şi să facă pronosticuri cu privire la rentabilitatea afacerii. În al doilea rând, registrele
comercianţilor prezintă interes din perspectiva raporturilor procesuale, prin aceea că ele pot fi
folosite, potrivit art. 280 C. pr. civ., ca mijloace de probă, în principal în raporturile dintre
comercianţi şi, în anumite situaţii, şi în raporturile dintre comercianţi şi necomercianţi. În sfârşit,
pe baza registrelor comerciale se evaluează corectitudinea desfăşurării activităţii comerciale şi
tot pe baza lor se stabilesc impozitele, taxele şi alte obligaţii de natură fiscală.
a). Persoanele obligate să țină contabilitatea. Principala reglementare în materia
organizării şi ţinerii contabilităţii activităţii comerciale o reprezintă Legea nr.82/1991. Potrivit
art. 1 din legea menţionată, obligaţia de a organiza şi ţine contabilitatea proprie revine regiilor
autonome, societăţilor comerciale, instituţiilor publice, unităţilor cooperatiste, asociaţiilor şi
celorlalte persoane juridice, precum şi persoanelor fizice care au calitatea de comerciant. Acestea
din urmă au obligația să conducă contabilitatea simplificatră în sensul că ele întocmesc Registrul
jurnal de încasări și plăți și Registrul inventar.
Potrivit legii, răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine
administratorului sau altor persoane însărcinate cu gestiunea patrimoniului.
b). Registrele de contabilitate. În conformitate cu dispoziţiile art.20 din Legea nr.
82/1991, registrele de contabilitate obligatorii pentru comercianţi sunt: Registrul-jurnal,
Registrul-inventar şi Registrul cartea mare.
Potrivit legii, în Registrul-jurnal se înregistrează toate operaţiunile, actele şi fapte pe care
le efectuează comerciantul. Înregistrările în Registrul-jurnal trebuie făcute zilnic. Datorită

20
complexităţii sale, Registrul-jurnal reprezintă evidenţa cea mai detaliată şi exactă a activităţii
comerciantului.
În Registrul-inventar comerciantul consemnează inventarul patrimoniului său. Legea
obligă comercianţii ca la anumite intervale de timp sau cu prilejul efectuării unor operaţiuni să
elaboreze un inventar al tuturor bunurilor, creanţelor şi datoriilor pe care le deţin.
Registrul cartea mare nu este obligatoriu pentru toţi comercianţii, ci doar pentru cei cu
un volum mare de activitate (bănci, societăţi de asigurare, instituţii financiare nebancare,
societăţile transfrontaliere, societăţile europene etc.). În registrul cartea mare conturile sunt
personificate, iar contabilitatea se face în partidă dublă, în sensul că fiecare operaţiune
comercială dă naştere unei duble înregistrări.
Potrivit art.25 din Legea nr.82/1991, registrele de contabilitate şi documentele
justificative, care stau la baza înregistrărilor în contabilitate, se păstrează în arhiva
comerciantului timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul
căruia au fost întocmite, cu excepţia ştatelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani.
c). Situațiile financiare. Pe lângă organizarea şi ţinerea contabilităţii prin registrele mai
sus evocate, legea obligă comercianţii şi la întocmirea unei situaţii financiare anuale. Situaţia
financiară anuală cuprinde elementele esenţiale ale activităţii desfăşurate în cursul exerciţiului
financiar.
Situaţia financiară anuală se depune la registrul comerţului. În acest sens, art. 185 din
Legea nr. 31/1990 dispune: „consiliul de administraţie, respectiv directoratul, este obligat să
depună la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, în format hârtie şi în format
electronic sau numai în formă electronică, având ataşată o semnătură electronică extinsă,
situaţiile financiare anuale, raportul lor, raportul cenzorilor sau raportul auditorilor financiari,
după caz".
Societățile care o cifră anuală de afaceri de peste 10 milioane lei au obligația de a publica
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a un anunț prin care confirmă depunerea acestor
documente. Pentru societățile a căror cifră anuală nu depășește 10 milioane lei anunțul va fi
publicat gratuit pe pagina de internet a Oficiului Național al Registrului Comerțului.
d). Consecințele nerespectării obligației de organizare și ținere a contabilității. Neținerea
sau ținerea necorspunzătoare a evidențelor contabile atrage răspunderea contravențională sau
penală, după caz. Faptele care sunt considerate contravenții sunt enumerate de art. 41 din Legea
nr.82/1991 dacă nu sunt săvârșite în condițiile în care să fie calificate infracțiuni.
Potrivit art.9 alin. 1 lit. b și c din Legea nr.241/2005 constituie infracțiunea de evaziune
fiscală omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente
legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, respectiv evidențierea în
actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale
ori evidențierea altor operațiuni fictive.
De asemenea, pentru încălcarea regulilor privind organizarea și ținerea contabilității
comerciantul poate fi acuzat de săvârșirea infracțiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută și
pedepsită de art. 241 C. pen.

5.3. Exercitarea comețului în limitele concurenței licite ți cu respectarea regulilor

privind protecția consumatorului

21
 În activitatea pe care o desfăşoară, comercianţii sunt obligaţi să nu recurgă la mijloace
frauduloase, nelegale, pentru atragerea şi menţinerea clientelei. Libertatea concurenţei şi
exercitarea cu onestitate a acesteia este garantată de însăşi Constituţie, care, în art. 135, prevede
că statul trebuie să asigure: „libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie". În cazul exercitării abuzive a
dreptului la concurenţă, a folosirii mijloacelor nepermise de lege pentru atragerea clientelei,
concurenţa este ilicită, neloială, fiind interzisă şi sancţionată prin diferite acte normative.
Exercitarea comerţului cu respectarea regulilor oneste ale concurenţei şi protecţiei
consumatorului se manifestă prin:
- sancţionarea practicilor anticoncurenţiale, monopoliste;
- sancţionarea întrebuinţării unor mijloace nelicite de atragere a clientele;
- combaterea şi sancţionarea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii;
- protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite.
a). Sancţionarea practicilor anticoncurenţiale şi a concentrării economice. Interdicția
practicilor anticoncurențiale și a concentrărilor economice, prin care exercitarea comerțului poate
fi obstrucționată, constituie obiectul de reglementare al Legii nr. 21/199628.
1. Practici anticoncurențiale. Potrivit art. 5 din actul normativ menționat „sunt interzise
orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici concertate,
care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața
românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:
- stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții
de tranzacționare;
- limitează sau controlează producția, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau
investițiile;
- împart piețele sau sursele de aprovizionare;
- aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții inegale la prestații echivalente,
creând astfel acestora un dezavantaj concurențial;
- condiționează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte”.
 Sunt exceptate înțelegerile sau categoriile de înțelegeri între întreprinderi, deciziile sau
categoriile de decizii ale asociațiilor de întreprinderi, practicile concertate sau categoriile de
practici concertate, atunci când acestea îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
- contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției de mărfuri ori la promovarea
progresului tehnic sau economic, asigurând, în același timp, consumatorilor un avantaj
corespunzător celui realizat de părțile la respectiva înțelegere, decizie ori practică concertată;
- impun întreprinderilor în cauză doar acele restricții care sunt indispensabile pentru
atingerea acestor obiective;
- nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența de pe o parte substanțială
a pieței produselor în cauză.
Categoriile de înțelegeri, decizii și practici concertate, exceptate precum și condițiile și
criteriile de încadrare pe categorii sunt cele stabilite în regulamentele Consiliului Uniunii
Europene sau ale Comisiei Europene.

28
Republicată în M. Of., nr. 153 din 29 februarie 2019.

22
 Art. 6 din Legea nr. 21/1996 interzice folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe
întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața românească sau pe o parte substanțială a
acesteia. Aceste practici abuzive pot consta în special în:
- impunerea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor
condiții de tranzacționare inechitabile;
- limitarea producției, comercializării sau dezvoltării tehnice în dezavantajul
consumatorilor;
- aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiții inegale la prestații
echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial;
- condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte.
Se prezumă, până la proba contrară, că una sau mai multe întreprinderi se află în poziție
dominantă, în situația în care cota ori cotele cumulate pe piața relevantă, înregistrate în perioada
supusă analizei, depășesc 40%.
2. Concentrările economice. Portivit art. 9 alin. 1 din Legea nr.21/1996 se realizează o
concentrare în cazul în care modificarea de durată a controlului rezultă în urma: fuzionării a
două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părți ale unor întreprinderi;
sau dobândirii, de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel puțin o
întreprindere ori de către una sau mai multe întreprinderi, fie prin achiziționarea de valori
mobiliare sau de active, fie prin contract ori prin orice alte mijloace, a controlului direct sau
indirect asupra uneia ori mai multor întreprinderi sau părți ale acestora.
Crearea unei societăți în comun care îndeplinește în mod durabil toate funcțiile unei
entități economice autonome constituie o concentrare. Art. 11 interzise concentrările economice
care pot ridica obstacole semnificative în calea concurenței efective pe piața românească sau pe o
parte a acesteia, în special ca urmare a creării sau consolidării unei poziții dominante.
3. Sancționarea practicilor anticoncurențiale și a concentrării economice. Încălcarea
dispozițiilor privind practicile anticoncurențiale și concentrările economice atrage răspunderea
civilă, contravențională sau penală, după caz. Potrivit art. 52 din Legea nr.21/1996 sunt nule de
drept orice înțelegeri sau decizii interzise prin art. 5 și 6 din lege, precum și
prin art.101 și art.102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, respectiv orice
angajamente, convenții ori clauze contractuale raportându-se la o practică anticoncurențială,
precum și orice acte care încalcă prevederile art. 8 din lege. În cazul în care s-a cauzat un
prejudiciu, persoanele vinovate răspund pentru repararea integrală a pagubei în condițiile
prevăzute la art. 66 din lege.
Anumite fapte sunt considerate contravenţii şi sancţionate ca atare în conformitate cu art.
53-55 din lege. Astfel, sunt considerate contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 0, 1% la
1% din cifra de afaceri totală din anul financiar anterior sancţionării următoarele fapte săvârșite
cu intenție sau din neglijență de întreprinderi ori asociații de întreprinderi:
- furnizarea de informaţii inexacte, incomplete sau care induc în eroare într-o cerere, o
confirmare, o notificare sau o completare la aceasta, potrivit prevederilor art. 13;
- furnizarea de informaţii inexacte, incomplete sau care induc în eroare ori de documente
incomplete sau nefurnizarea informaţiilor şi documentelor solicitate potrivit prevederilor art. 34
alin. (1) lit. a);

23
 - furnizarea de informaţii inexacte sau care induc în eroare, ca răspuns la o solicitare
efectuată potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) sau cu ocazia procedurilor desfășurate în temeiul
art.37;
- furnizarea de informaţii, documente, înregistrări şi evidenţe într-o formă incompletă în
timpul inspecţiilor desfăşurate potrivit prevederilor art. 38;
- refuzul de a se supune unei inspecţii desfăşurate potrivit prevederilor art. 38.
De asemenea, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la
20.000 lei faptele autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale constând în:
- furnizarea cu intenţie ori din neglijenţă de informaţii inexacte, incomplete sau care
induc în eroare ori de documente incomplete sau nefurnizarea informaţiilor şi documentelor
solicitate, potrivit prevederilor art. 34 alin. (1) lit. b);
- furnizarea cu intenţie ori din neglijenţă de informaţii inexacte sau care induc în eroare,
ca răspuns la o solicitare efectuată potrivit prevederilor art. 34 alin. (2).
Dacă, cu intenţie sau din neglijenţă, nefurnizarea informaţiilor solicitate persistă după
termenul stabilit de către Consiliul Concurenţei, acesta va putea aplica conducătorului instituţiei
sau autorităţii administraţiei publice centrale sau locale o amendă cominatorie de până la 5.000
lei pentru fiecare zi de întârziere.
De asemenea, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 0, 5% la 10% din
cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării următoarele fapte, săvârşite
cu vinovăţie de întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi:
- încălcarea prevederilor art. 5 şi 6 din lege, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
- nenotificarea unei concentrări economice, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) şi (2),
înainte de punerea în aplicare a acesteia, cu excepţia cazului în care sunt incidente prevederile
art. 13 alin. (7) sau s-a acordat o derogare conform art. 13 alin. (8);
- realizarea unei operaţiuni de concentrare economică cu încălcarea prevederilor art. 13
alin. (6)-(8);
- punerea în practică a unei acţiuni de concentrare economică declarată incompatibilă
printr-o decizie a Consiliului Concurenţei, potrivit prevederilor art. 47 alin. (4) lit. a);
- neîndeplinirea unei obligaţii, a unei condiţii sau a unei măsuri impuse printr-o decizie
luată potrivit prevederilor legii.
Dacă încălcarea săvârşită de o asociaţie de întreprinderi priveşte activităţile membrilor
săi, amenda nu poate depăşi 10% din suma cifrelor de afaceri totale ale fiecărui membru activ pe
piaţa afectată de încălcarea săvârşită de asociaţie.
În ceea ce priveşte contravenţia prevăzută la alin. (1) lit. a), constând în încălcarea
prevederilor art. 5 din lege, precum şi a prevederilor art. 101 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene, Consiliul Concurenţei va stabili, prin instrucţiuni, condiţiile şi criteriile de
aplicare a unei politici de clemenţă, care poate merge până la absolvirea de răspundere pecuniară.
Prin excepţie de la prevederile art. 55 alin. (1), în privința contravențiilor prevăzute la lit.
b)-e) din același alineat care sunt săvârșite în domeniul concentrărilor economice de o persoană
nerezidentă29, cifra de afaceri la care se aplică amenda se înlocuiește cu suma următoarelor
venituri:
- cifra de afaceri realizată de către fiecare dintre întreprinderile înregistrate în România,
controlate de contravenient;

29
Prin persoană nerezidentă se înțelege orice persoană străină, precum și orice alte entități străine, inclusiv
organisme de plasament colectiv fără personalitate juridică, care nu sunt înregistrate în România, potrivit legii.

24
 - veniturile obținute din România de către fiecare dintre întreprinderile nerezidente
controlate de contravenient;
- veniturile proprii, obținute din România de către contravenient și înregistrate în
situațiile financiare individuale ale acestuia.
În cazul în care, în anul financiar anterior sancționării, întreprinderea nu a înregistrat cifră
de afaceri sau aceasta nu poate fi determinată, va fi luată în considerare cea aferentă anului
financiar în care întreprinderea sau asociația de întreprinderi a înregistrat cifra de afaceri, an
imediat anterior anului de referință pentru calcularea cifrei de afaceri în vederea aplicării
sancțiunii. În ipoteza în care nici în anul anterior anului de referință pentru calcularea cifrei de
afaceri în vederea aplicării sancțiunii întreprinderea nu a realizat cifră de afaceri, va fi luată în
calcul ultima cifră de afaceri înregistrată de întreprindere.
Prin excepție de la prevederile art. 53 și art. 55 alin. (1) din lege și ale art. 8 din
Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în cazul întreprinderii
sau asociației de întreprinderi nou-înființate, care nu a înregistrat cifra de afaceri în anul anterior
sancționării, aceasta va fi sancționată cu:
- amendă de la 10.000 lei la 1.000.000 lei, în cazul contravențiilor prevăzute la art. 53;
- amendă de la 15.000 lei la 2.500.000 lei, în cazul contravențiilor prevăzute la art. 55
alin. (1).
Potrivit art. 65 alin. 1 din Legea nr.21/1996 fapta oricărei persoane care exercită funcția
de administrator, reprezentant legal ori care exercită în orice alt mod funcții de conducere într-o
întreprindere de a concepe sau organiza, cu intenție, vreuna dintre practicile interzise potrivit
prevederilor art. 5 alin. (1) și care nu sunt exceptate potrivit prevederilor art. 5 alin. (2) constituie
infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani ori cu amendă și interzicerea unor
drepturi.
4. Protecția împotriva concurenței neloiale. În sens larg, orice act de comerţ care se
desfăşoară cu încălcarea bunei-credinţe şi nerespectarea uzanţelor trebuie considerat ca o
concurenţă neloială. În raport de forma de manifestare şi de sfera raporturilor sociale lezate,
actele şi faptele de concurenţă neloială pot fi grupate în următoarele categorii: acte şi fapte
comise în dauna altui comerciant; acte şi fapte de exercitare a propriului comerţ contrar uzanţelor
cinstite, în condiţii care împiedică jocul liberei concurenţe.
Actele şi faptele comise în dauna altui comerciant sunt clasificate, în doctrină, în
următoarele categorii: confuzia; denigrarea; dezorganizarea; acapararea clientelei prin oferirea
unor avantaje.
Concurența neloială este reglementată de Legea nr.11/1991 privind combaterea
concurenței neloiale30. Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 11/1991„constituie concurenţă neloială,
în sensul prezentei legi, practicile comerciale ale întreprinderii care contravin uzanţelor cinstite şi
principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi
la piaţă”. Sunt interzise practicile de concurenţă neloială, după cum urmează:
- denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin comunicarea
ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de informaţii care nu
corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natură să
îi lezeze interesele;
- deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al
său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva

30
Publicată în M. Of., nr. 24 din 30 ianuarie 1991.

25
întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire
poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
- orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al
bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.
Consiliul Concurenței, din oficiu sau la sesizarea persoanelor fizice sau juridice care au
interes legitim, constată și, după caz, sancționează concurența neloială putând decide încetarea
practicilor de concurență neloială pe durata soluționării sesizării, interzicerea practicilor de
concurență neloială, aplicarea amenzilor contravenționale, dacă practica de concurență neloială
constituie contravenție.
Potrivit art.5 alin. 1 din Legea nr.11/1991 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă:
- folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele
folosite legitim de alt comerciant;
- folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări sau a altor informaţii
confidenţiale în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii
autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice ori a produselor chimice destinate
agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;
- divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, ca rezultat al
unei acţiuni de spionaj comercial ori industrial, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau
activitatea unei persoane juridice;
- divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane împuternicite de
deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice ori a
instituţiilor publice, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane
juridice;
- folosirea de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (1) din Codul penal a
secretelor comerciale de care a luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, dacă prin
aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane juridice;
- producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare ori
vânzarea unor mărfuri sau servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, brevetele
pentru soiuri de plante, mărcile, indicaţiile geografice, desenele ori modelele industriale,
topografiile de produse semiconductoare, alte tipuri de proprietate intelectuală, cum ar fi aspectul
exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi
altele asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele
producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi
pe beneficiari.
Încălcarea regulilor privind concurența loială atrage răspunderea civilă, contravențională
sau penală, după caz, a autorului.
Acţiunile izvorând dintr-o practică de concurenţă neloială sunt de competenţa tribunalului
locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului; în lipsa unui
sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului.
La cererea deţinătorului legitim al secretului comercial instanţa poate dispune măsuri de
interzicere a exploatării industriale şi/sau comerciale a produselor rezultate din însuşirea ilicită a
secretului comercial sau distrugerea acestor produse. Interdicţia încetează atunci când informaţia
protejata a devenit publică.

26
 Acţiunea penală în cazurile prevăzute la art. 5 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, la sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a altei organizaţii
profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de Consiliul Concurenţei.
Practicile incorecte ale consumatorilor în relațiile cu consumatorii sunt reglementate prin
Legea nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu
consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția
consumatorilor31.
Activitățile comerciale considerate ca fiind ilicite ți, prin urmare, interzise, sunt
reglementate prin Legea nr.12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități de
producție, comerț sau de prestări servicii ilicite32.

Bibliografie:

1. Gh.Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea, 2020;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Teoria generală. Intreprinderea și insolvența, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2020
4. St. D. Carpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed.Universul Juridic,
București, 2019 ;
5. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
6. S. Angheni, Drept comercial, Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C.H.Beck, București, 2009
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. CH Beck, 2008
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M. Of. nr.505/2011

DREPT COMERCIAL
C. 3
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
20 oct. 2020

FONDUL DE COMERȚ ȘI AUXILIARII COMERCIANȚILOR

I. FONDUL DE COMERȚ

1. Noțiune și reglementare

Doctrina a definit fondul de comerț ca „un ansamblu de bunuri mobile și immobile,

corporale și incorporale, pe care un comerciant le afectează desfășurării activității sale
comerciale, în scopul atragerii clientele și, implicit, obținerii de profit”33.
31
Publicată în M. Of., nr. 899 din 28 decembrie 2007.
32
Republicată în M. Of., nr. 121 din 18 februarie 2014.
33
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, p. 96; M.-L. Belu Magdo, Drept comercial, Ed.
Hamangiu, București, 2003, p. 67; Gh. Piperea, Drept comercial român. Teoria generală. Întreprinderea și

27
 În prezent principala reglementare a fondului de comerț o găsim în art. 21 alin. 1 lit. a și
art. 41 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului care fac referire la noțiunea de fond de
comerț, precum și în mai multe texte din Codul civil.
Astfel potrivit art. 340 alin. 1 lit.c C. civ. „nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale
fiecărui soț, bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale
unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri” Referiri la fondul de comerț
găsim și în art. 745 și art. 2638 din același cod.
Fiind destinat desfășurării activității comerciale, stabilirea regimului juridic al fondului de
comerț prezintă interes atât din perspectiva comerciantului ce-l posedă, cât și din aceea a
creditorilor34. Comerciantul este interest de protecția bunurilor afectate comerțului său care să
asigure valorificarea lui prin încheierea diferitelor acte juridice și transmiterea pe calea
moștenirii. Creditorii titularului fondului de comerț sunt interesați de cunoașterea conținutului
acestuia, deoarece bunurile ce-l alcătuiesc constituie principalele elemente active ale
patrimoniului titularului fondului de comerț.
Fondul de comerț nu se confundă cu patrimonial, deoarece este un ansamblu de bunuri
mobile și imobile, corporale și incorporale afectate de comerciant desfășurării activității
comerciale, în timp ce patrimonial reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor comerciantului
cu valoare economică.
De asemenea, fondul de comerț nu se confundă cu întreprinderea care are o sferă mult mai
largă decât aceea a fondului de comerț, cuprinzând spre deosebire de acesta, și capitalul și
munca.
Imobilul în care își desfășoară activitatea comerciantul persoană fizică sau persoană
juridică poartă denumirea specific de sediu professional, respectiv sediu social, fiind doar locația
unde se desfășoară activitatea sau se află principalele organe de administrare și conducere și nu
totalitatea bunurilor afectate exercitării activității economice.

2. Natura juridică a fondului de comerț

Doctrina a elaborat mai multe teorii în încercarea de a explica natura juridică a fondului de
comerţ: teoria personificării fondului de comerţ (potrivit căreia fondul de comerţ este un subiect
de drept autonom); teoria universalităţii de drept (conform căreia fondul de comerţ constituie o
universalitate juridică, un patrimoniu autonom); teoria universalităţii de fapt (în concepţia căreia
fondul de comerţ este o universalitate de fapt creată prin voinţa titularului său, un complex de
bunuri eterogene care formează obiectul unui drept distinct de elementele care îl compun); teoria
patrimoniului de afectaţiune (potrivit căreia fondul de comerţ reprezintă un patrimoniu afectat
exercitării comerţului)35. Codul civil din 2009 consacră și el noțiunea de patrimoniu de
afectațiune, însă legiferează și patrimoniul profesional individual.
Pornind de la situația actuală a reglementărilor aplicabile în materie, concluzia care se
impune este aceea că natura juridică a fondului de comerț este aceea a patrimoniului de
afectațiune36. Astfel, fondul de comerţ constituie un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,
corporale şi incorporale, afectate de comerciant exercitării comerţului său. El poate face obiectul

insolvența, Ed. C. H. Beck, București, 2020, p.6; etc.

34
St. D, Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, p. 96; S. Angheni, Drept comercial. Tratat, Ed.
C.H. Beck, București, 2019, p. 50; Gh. Piperea, op. cit., p. 75.
35
I.L. Georgescu, op.cit., vol. I, p. 522 şi urm.
36
St.D. Cărpenaru, op.cit., p. 114.

28
unor acte juridice, fără ca acestea să-i afecteze individualitatea elementelor componente, care îşi
păstrează regimul lor juridic.
Fondul de comerţ prezintă următoarele caracteristici: este un bun unitar distinct de
elementele care îl compun şi ca atare poate face obiectul unei vânzări sau locaţiuni, ori al unei
garanţii reale mobiliare; este un bun mobil supus regimului juridic al bunurilor mobile; este un
bun mobil incorporal, nefiindu-i aplicabilă prescripţia instantanee reglementată de art. 1909
C.civ., însă poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se aplică teoria accesiunii.

3. Elementele fondului de comerț

Fondul de comerţ nu are un conţinut unitar, ci variabil, în funcţie de specificul activităţii

comerciantului respectiv și cuprinde două categorii de bunuri: corporale și incorporale. Totodată,
conţinutul său nu este stabil, elementele componente putând suferi modificări sau înlocuiri, în
funcţie de necesităţile comerţului.
3.1. Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: drepturile asupra numelui
comercial (firma), asupra emblemei sau a altor semne distinctive; drepturile asupra mărcilor de
fabrică, de comerţ şi de serviciu, asupra brevetelor de invenţii, a denumirilor de origine, a
indicaţiilor de provenienţă; drepturile asupra contractelor de locaţiune pentru spaţiile destinate
activităţii de comerţ; clientela şi vadul comercial; drepturile de autor etc.
Cele mai importante elemente incorporale ale fondului de comerţ sunt : firma, emblema,
clientela şi vadul comercial, drepturile de proprietate industrială şi dreptul de autor.
a). Firma. Este un element de identificare a comerciantului în câmpul activităţii
comerciale37. Ea constă, potrivit art. 30 din Legea nr. 26/1990, în numele sau, după caz,
denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul
şi sub care semnează.
Pentru a constitui un element de individualizare a comerciantului firma trebuie să
îndeplinească două condiții: noutatea, în sensul că trebuie să se deosebească de cele existente și
disponibilitatea care se verifică de către oficiul registrului comerțului. Firmele și emblemele
radiate din registrul comerțului sunt indisponibile pentru o perioadă de 2 ani de la data radierii.
În cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se compune din numele
comerciantului, scris în întregime, adică numele de familie şi prenumele (sau numele şi iniţiala
prenumelui).
Conţinutul firmei în cazul societăţilor comerciale diferă, în funcţie de forma juridică de
societate.
Astfel, firma unei societăţi în nume colectiv se compune, conform art. 32 din Legea
nr.26/1990, din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume
colectiv", scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă", scrisă în întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune, potrivit art. 35
din Legea nr. 26/1990, dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi
şi va fi însoţită de menţiunea, scrisă în întregime „societate pe acţiuni" sau „S.A." ori, după
caz, „societate în comandită pe acţiuni" sau „S.C.A".
37
I. Băcanu, Firma şi emblema comercială, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1998; T.Prescure, Registrul
comerţului, op.cit., p. 415 şi urm. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale foloseşte în locul noţiunii de
firmă noţiunea de denumire.

29
 În sfârşit, firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune, conform art. 36 din
Legea nr. 26/1990, dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai
multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere
limitată" sau „S.R.L.".
Nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul
public.
Potrivit art. 38 din Legea nr. 26/1990, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele
existente. Verificarea disponibilităţii firmei se face de către oficiul registrului comerţului, înainte
de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, a modificării firmei.
Prin înregistrarea unei firme (care se realizează prin înmatricularea în registrul comerţului),
comerciantul dobândeşte un drept de folosinţă exclusivă asupra ei.
Ca element incorporal al fondului de comerţ, firma poate fi înstrăinată, dar numai o dată cu
fondul de comerţ, în conformitate cu prevederile art. 42 din Legea nr. 26/1990.
Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea să continue activitatea sub
firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant, persoană fizică sau al unui asociat, cu
acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi cu obligaţia de
menţionare în cuprinsul firmei a calităţii de succesor.
Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau
societăţii cu răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de succesiune.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea unui comerciant cu aceeaşi
firmă, titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti, cerând radierea înmatriculării în
cauză, în condiţiile art. 25 al Legii nr. 26/1990, iar pentru eventualele prejudicii, titularul
dreptului încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun.
b). Emblema. Emblema este un alt atribut de identificare a comerciantului în activitatea
comercială, definită de art. 30 din Legea nr. 26/1990 ca fiind semnul sau denumirea care
deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen38.Emblema asigură un supliment de
individualizare între comercianţii care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu. Spre
deosebire de firmă, emblema are un caracter facultativ. La fel ca și firma, emblema trebuie să
aibă cracter de noutate și să fie disponibilă.
Conţinutul emblemei poate fi, potrivit legii, un semn sau o denumire. Semnul poate fi o
figură grafică având orice obiect (un utilaj, o figură geometrică etc.), el neputând consta în
reproducerea obiectului unei activităţi comune. Denumirea poate fi fantezistă sau un nume
propriu, însă ea nu poate fi o denumire generică, fără nici un fel de specificitate39.
Potrivit art. 43 din Legea nr. 26/1990, orice emblemă trebuie să se deosebească de
celelalte embleme înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ,
precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară
activitatea.
Prin înregistrare în registrul comerţului, emblema devine obiect al protecţiei legii, iar
comerciantul dobândeşte un drept de folosinţă exclusivă asupra acesteia.
Emblemele pot fi folosite pe panouri de reclamă, pe facturi, scrisori, note de comandă,
tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de

38
I.Băcanu, Firma şi emblema comercială, op.cit.
39
Gh.Gheorghiu, Margareta Oproiu,Consideraţii asupra corelaţiei dintre emblemă, firmă şi marcă, în RDC
nr.2/1997, p. 78.

30
firma comerciantului. Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere de
mărimea a cel puţin jumătate din literele cu care este scrisă emblema.
Ca element al fondului de comerţ, emblema, spre deosebire de firmă, poate fi înstrăinată nu
numai împreună cu fondul de comerţ, ci şi separat.
În cazul înstrăinării fondului de comerţ, dobânditorul va putea folosi emblema numai cu
consimţământul transmiţătorului.
Dacă titularul emblemei a fost prejudiciat prin înscrierea, în registrul comerţului, a unei
menţiuni care aduce atingere dreptului său, el poate cere instanţei judecătoreşti radierea acelei
menţiuni şi plata unei despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
c). Clientela şi vadul comercial. Clientela este definită în doctrină ca fiind totalitatea
persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul
de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi servicii40. Ea constituie o valoare
economică, datorită relaţiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi persoanele care
apelează la el pentru procurarea mărfurilor şi serviciilor.
Totodată, clientela se află în strânsă legătură cu vadul comercial, definit ca o aptitudine a
fondului de comerţ de a atrage publicul, fiind rezultatul unor factori multipli ce se
particularizează în activitatea fiecărui comerciant, cum sunt: locul unde se află amplasat localul,
calitatea mărfurilor oferite clienţilor, preţurile practicate de comerciant, comportamentul
personalului comerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale
etc.
Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai
împreună cu clientela.
Dreptul la clientelă nu poate fi transmis separat, ci numai o dată cu fondul de comerţ.
În ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial în doctrină s-au conturat două
concepţii.
În concepţia tradiţională clentela şi vadul comercial sunt considerate ca elemente identice
ale aceluiaşi fenomen şi având aceleaşi cauze de formare (amplasarea localului, calitatea
mărfurilor şi serviciilor, preţurile acestora etc.).
După o altă concepţie, clientela şi vadul comercial sunt două elemente distincte, aflate înt-
o indisolubilă corelaţie. Clientela este o consecinţă a vadului comercial şi înglobează două laturi
care se întrepătrund, dar care pot fi disociate teoretic: factorul personal şi factorul obiectiv.
Factorul personal constă în grupul uman fidel mărfurilor şi serviciilor unui comerciant, iar
factorul obiectiv rezidă în aptitudinea fondului de comerţ de a polariza publicul prin elementele
sale (amplasament, atractivitate, utilitate economică etc.).
d). Drepturile de proprietate industrială. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite
drepturi de proprietate industrială.
Obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în: creaţii noi (invenţiile, know-
how-ul, desenele şi modelele industriale; modelele de utilizate); semne noi (mărcile de fabrică,
de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă)41.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie eliberat de
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în temeiul Legii nr.64/1991 privind brevetele de invenţii.

40
O.Căpăţână, Clientela comercială, în RDC, nr. 5/1998, p. 10-12.
41
I.Macovei, Protecţia creaţiei industriale, Iaşi, Editura Junimea,1984, p. 13 şi urm.; Yolanda Eminescu, Noua
lege a brevetelor de invenţii, în RDC, nr. 9/1992, p. 34 şi urm.; V.Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Bucureşti,
Editura Global Lex, 2001, p. 288 şi urm.

31
Ca titlu de protecţie al invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de
exploatare pe durata de valabilitate a acestuia.
Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sunt semne distinctive folosite de agenţii
economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale
altor agenţi economici.
Marca poate fi constituită din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, plane sau în relief,
reprezentaţii sonore etc.
Titularul dreptului de marcă are, potrivit art. 35 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi
indicaţiile geografice, un drept exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum şi
dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii. Dreptul la marcă se transmite prin
cesiune de drepturi sau licenţă.
În scopul asigurării protecţiei prevăzute de lege, comercianţii au obligaţia să ceară
înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de invenţii, mărcile de
fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă.
e). Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor
rezultate din creaţia ştiinţifică, literară, artistică.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau dobânditor al drepturilor
patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în alt
mod a operei, precum şi dreptul la foloasele patrimoniale obţinute.
3.2. Elementele corporale ale fondului de comerț sunt bunurile imobile și bunurile mobile
corporale cum ar fi: imobilul în care se exercită comerţul, dacă el este obiect al dreptului de
proprietate al comerciantului; maşini, unelte, instalaţii etc.; mărfurile şi ambalajele împreună cu
dotările care sunt destinate să le păstreze sau să le prezinte, inclusiv mobilierul; materiile prime,
materialele etc.
Bunurile imobile folosite pentru exercitarea activității comerciale pot fi deținute de către
comerciant cu titlu de proprietate sau cu titlu de folosință. Dacă sunt deținute cu titlu de
proprietate ele fac parte din fondul de comerț.
Fondul de comerț cuprinde și bunurile mobile corporale, cum sunt materiile prime,
materialele etc. destinate a fi prelucrate, precum și produsele (mărfurile) rezultate din activitatea
comercială42.
3.3. Regimul juridic al creanţelor şi datoriilor. Creanţele şi datoriile nu fac parte din
fondul de comerţ, deoarece acesta nu constituie o universalitate juridică, un patrimoniu în sens
juridic. Întrucât nu sunt curpinse în fondul de comerţ acestea nu se transmit dobânditorului în
cazul înstrăinării fondului de comerţ. Se admite, totuşi, că anumite drepturi şi obligaţii izvorâte
din contractele de muncă, contractele de asigurare a fondului de comerţ şi contractele de
furnitură (apă, gaz, electricitate etc.) se transmit dobânditorului, dacă aceste contracte nu au fost
reziliate.
Cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului, în condiţiile art. 1578 alin. 1 lit.b C.civ.,
iar cesiunea de datorie se poate face numai prin novaţie în condiţiile art. 1609 C.civ.
Dreptul de folosinţă a localului în temeiul unui contract de locaţiune face parte din fondul
de comerţ, fără a constitui un element indispensabil al acestuia. Contractul de locaţiune care are
ca obiect localul în care se desfăşoară activitatea comercială este guvernat de dispoziţiile Codului
civil sau cele ale legii speciale, după caz.

42
St. D. Cărpenaru, Tratat de rept comercial român, 2019, p. 110.

32
 4. Apărarea fondului de comerţ

În cazul în care dreptul asupra fondului de comerţ este încălcat, el trebuie apărat în
condiţiile legii.
Fondul de comerţ conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare atât ca bun unitar,
precum şi în elementele sale componente.
Titularul are la dispoziţie anumite acţiuni prin care se asigură înlăturarea tulburărilor aduse,
precum şi repararea eventualelor prejudicii cauzate.
Atingerile aduse fondului de comerţ sau a unora dintre elementele sale componente pot fi
considerate ca fapte de concurenţă neloială, ce justifică o acţiune în justiţie pentru încetarea sau
înlăturarea actelor păgubitoare şi acoperirea prejudiciilor cauzate ( Legea nr. 11/1991).
În absența unor reglementări exorese, bunurile imobile și bunurile mobile corporale
apraținând fondului de comerț vor fi protejate prin acțiunile și mijloacele procesuale specifice
dreptului comun..

5. Actele juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi elementele sale componente, pot face obiectul
unor acte juridice: vânzare, aducerea ca aport într-o societate, locaţiunea, ipoteca mobiliară și
gajul în reglementarea noului Cod civil9.
Actele juridice privind fondul de comerţ sunt guvernate de principiile generale ale
dreptului civil, cu luarea în considerare a specificului obiectului acestor acte juridice.
Fondul de comerţ al comerciantului persoană fizică se poate transmite pe cale succesorală,
în condiţiile Codului civil
a). Vânzarea fondului de comerţ. Contractul de vânzare poate avea ca obiect fondul de
comerţ, ca bun unitar, sau elemente componente ale acestuia.
În principiu, vânzarea priveşte fondul de comerţ, ca bun unitar, cu toate elementele care îl
compun. Vânzarea fondului de comerţ, fără nici o rezervă, cuprinde şi vânzarea bunurilor
imobile componente ale fondului. Creanţele şi datoriile titularului fondului de comerţ, în lipsa
unei stipulaţii contractuale în acest sens, nu se transmit, ca urmare a înstrăinării fondului de
comerţ, deoarece ele nu fac parte din fondul de comerţ.
Vânzarea fondului de comerţ dă naştere, în sarcina vânzătorului, unei obligaţii specifice,
obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului, ca formă a obligaţiei de garanţie. Obligaţia
există chiar dacă ea nu a fost stipulată expres în contract.
Vânzarea fondului de comerţ constituie un act care trebuie înregistrat în registrul
comerţului, în temeiul art. 21 lit. a din Legea nr.26/1990.
b). Transmiterea fondului de comerţ ca aport la capitalul social al unei societăţi. Fondul
de comerţ poate face obiectul unui aport într-o societate la a cărei constituire participă titularul
fondului. Potrivit legii, titularul poate transmite dreptul de proprietate ori numai dreptul de
folosinţă asupra fondului de comerţ.
Transmiterea dreptului de proprietate privind fondul de comerţ ca aport la o societate
comercială se deosebeşte de vânzarea acestuia, deoarece nu presupune primirea unui preţ; în
schimbul fondului de comerţ, asociatul va primi părţi sociale sau acţiuni, în funcţie de forma
juridică a societăţii.

99
St.D. Cărpenaru, op.cit., p. 123 şi urm.

33
 c). Locaţiunea fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de
locaţiune, în temeiul căruia proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului
folosinţa asupra fondului de comerţ, iar, ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue
exercitarea comerţului sub firmă proprie, exploatând fondul de comerţ. Locatarul va putea să
continue activitatea şi sub firma anterioară, menţionând în cuprinsul ei calitatea de succesor,
dacă locatorul a consimţit expres.
Locatarul nu poate aduce schimbări în organizarea şi structura fondului de comerţ, prin
modificarea destinaţiei unor bunuri ori prin înstrăinarea lor. Orice modificare este condiţionată
de consimţământul prealabil al locatorului. Consumarea, în cadrul folosinţei normale, a unor
bunuri din fondul de comerţ, dă naştere obligaţiei locatarului de a restitui contravaloarea lor, în
lipsa unei stipulaţii contrare în contractul de locaţiune.
Locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin desfăşurarea unui comerţ de
acelaşi gen, la mică distanţă de acesta.
Locaţiunea fondului de comerţ constituie un act despre care comerciantul are obligaţia să
facă menţiune în registrul comerţului, în temeiul art. 21 lit. a din Legea nr.26/1990.
d). Uzufructul fondului de comerț. Codul civil reglementează principiile care guvernează
uzufructul fondului de comerț. Astfel, art. 745 C. civ. dispune că în lipsă de stipulație contrară,
uzufructuarul unui fond de comerț nu poate să dispună de bunurile ce îl compun. Prin urmare,
fondul de comerț poate fi exploatat în regim de uzufruct atunci când nudul proprietar este o
persoană fizică (PFA, titularul unei întreprinderi individuale sau o ăntreprindere familială) cât și
când acesta este o persoană juridică (o societate reglementată de Legea nr.31/1990).
e). Garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de comerţ. Garanțiile reale
mobiliare sunt reglementate de Codul civil sub două forme: ipoteca mobiliară (art.2387-2479) și
gajul (art. 2480-2494).
Contractul prin care se instituie ipoteca mobiliară se încheie în formă autentică sau sub
semnătură privată sub sancțiunea nulității absolute (art.2388 C. civ.). Conform art. 2389 C. civ.
Se pot ipoteca: materia primă și materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea
unei întreprinderi; produsele în curs de fabricație și produsele finite; echipamentele, instalațiile și
orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării unei întreprinderi; orice alte
bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Pentru opozabilitate ipoteca mobiliară asupra fondului de comerț este supusă formalității
de publicitate prin înscrierea avizului de garanție reală în Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare (art. 2409 C. civ.) şi menţionată în registrul comerţului.
Art. 21 alin. 1 lit. a din Legea nr. 26/1990 prevede obligaţia comerciantului de a cere
înscrierea în registrul comerţului a menţiunii privind constituirea ipotecii asupra fondului de
comerț și este opozabilă terţilor de la data efectuării ei în registrul comerţului. Înregistrarea în
registrul comerțului nu conferă validitate unei ipoteci lovită de nulitate.
Potrivit art. 2480 C. civ. gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri
negociabile emise în formă materializată. Gajul se constituie prin remiterea bunului sau tltului
către creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimțământul
debitorului, îăn scopul garantării creanței (art. 2481 C. civ.).
Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează conform art. 2482 C. civ. fie
prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului în arhivă. De asemenea comerciantul are
obligația să înscrie în registrul comerțului mențiunea privind această operațiune.

II. AUXILIARII COMERCIANȚILOR

34
 1. Noțiune și categorii

În realizarea activităţilor lor, comercianţii cooperează cu anumite persoane care, fie că le

reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale.
Prin intermediul acestor persoane, comercianţii încheie actele juridice comerciale. Unele
persoane se află în raporturi de muncă cu comercianţii, sunt retribuiţi de aceştia şi poartă numele
de auxiliari dependenţi. Din această categorie fac parte, de regulă, salariații comerciantului.
O altă categorie de persoane îi ajută pe comercianţi în activitatea lor, fiind independente
faţă de comercianţii cu care cooperează. Ei sunt denumiţi auxiliari autonomi şi intră în această
categorie mijlocitorii şi agenţii comerciali.
În reglemntarea Codului comercial erau consacrați mai mulți auxiliari ai comercianților:
prepușii, comișii pentru negoț și comișii călători pentru negoț (auxiliari dependenți); mijlocitorii
și agenții comerciali (auxiliari dependenți). Codul civil a renunțat la comișii pentru negoț și
comișii călători pentru negoț și a introdus altele noi cu un regim juridic juridic diferit de
auxiliarii comercianților. Sub actuala reglementare auxiliarii comercianților sunt: reprezentanții,
mandatarii, comisionarii, consignatarii, agenții comerciali permanenți și intermediarii.
Activitatea desfășurată de auxiliarii comercianților implică anumite raporturi de
reprezentare între comercianți și auxiliarii lor, care sunt guvernate de dispozițiile Codului civil
privind reprezentarea și contractul de mandat.
Doctrina a definit auxiliarii comercianților ca fiind persoanele care fie reprezintă interesele
comercianților, fie le facilitează efectuarea unor operațiuni comerciale43.

2. Reprezentarea comercială

2.1. Noțiune și reglementare. Codul civil nu reglementează reprezentanții ca persoane

fizice sau juridice care acționează în numele și pe seama altor persoane sau entități, ci raporturile
juridice de reprezentare prin prisma contractului de reprezentare, raporturi care pot să izvorască
din lege, dintr-o hotărâre judecătorească sau dintr-un act juridic.
Codul comercial român din 1887 nu a reglementat reprezentarea în înţelesul larg pe care
l-a consacrat doctrina şi legea civilă44. El se ocupa în mod fragmentar de mandatul comercial, de
prepuşi şi de reprezentanţi, de comişii călători pentru comerţ, de comişii pentru negoţ, de
comision45. Reprezentarea şi mandatul nu pot fi privite ca fiind identice întrucât există
reprezentare fără mandat, precum şi mandat fără reprezentare. Mandatul este numai una dintre
sursele reprezentării convenţionale, fiind o derogare aparentă de la regula potrivit căreia
convenţiile nu au efect decât între părţile contractante. Această derogare este valabilă din punct
43
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 115.
44
Reprezentarea civilă a fost definită ca un procedeu prin care o persoană numită reprezentant încheie un act
juridic în numele şi în contul altei persoane numită reprezentat în aşa fel încât efectele actului încheiat se produc
direct în patrimoniul reprezentatului. Ea este creaţia doctrinei şi jurisprudenţei întrucât legea civilă nu a dat o
reglementare organică materiei reprezentării. Pentru detalii a se vedea: D.Cosma, Teoria generală a actului juridic
civil, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969, p. 76; Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Bucureşti,
1980, p. 335. Maria Banciu, Reprezentarea civilă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995; G.Madray, De la
representation en droit prive, Paris 1931;Cristina Popa Nistorescu- Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat,
Bucureşti, Editura All Beck, 2004; Viorica Bonciu, Gheorghe Bonciu, Aspecte teoretice şi practice privind
reprezentarea în dreptul comercial, în „Studii de drept românesc”,nr.1-2/2004, p. 107-135.
45
Codul comercial adnotat, Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1946, reeditat de Ed. Tribuna, Craiova, 1994, p. 314 si
urm.

35
de vedere juridic cât timp nu este oprită printr-o dispoziţie legală sau nu este incompatibilă cu
natura dreptului la care se referă.46
După o definiţie dată de Navarini şi reprodusă de I.L.Georgescu, 47 reprezentarea este acea
instituţie juridică în virtutea căreia o persoană (reprezentantul) efectuează în numele altuia
(reprezentatul) un negoţiu (act juridic) astfel încât negoţiul (actul) se consideră făcut direct de
acesta dar drepturile si obligaţiile ce derivă din el trec imediat de la acesta la reprezentat.Temeiul
reprezentării constă în posibilitatea substituirii unei persoane de către o altă persoană, substituţie
pe care legea o impune în cazul reprezentării legale, sau o îngăduie în cazul reprezentării
convenţionale şi judiciare. Urmare acestui fapt actul săvârşit de o persoană îşi produce efectele
direct în persoana şi patrimoniul altuia. Sub acest aspect reprezentarea îndeplineşte un rol
important şi are o deosebită utilitate în raporturile juridice.
Reprezentarea în dreptul comercial uşurează considerabil schimburile economice între
subiecţii de drept comercial aflaţi la mare distanţă unii de alţii şi îngăduie folosirea de către cei
interesaţi a persoanelor cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu, cu o însemnată
economie de timp şi efort.
Rezultă că un comerciant se poate servi în exercitarea comerţului său de anumite
persoane pentru tratarea şi încheierea unor operaţii comerciale. Această categorie de persoane
este abilitată să trateze şi să încheie anumite acte juridice referitoare la comerţul condus de
subiectul de drept comercial, acte care să privească direct pe acesta şi să producă efecte în
patrimoniul său.48 Reprezentaţii comerciali nu sunt nici mandatari şi nici comisionari. Caracterul
esenţial al reprezentării constă în aceea că reprezentantul cât timp acţionează în limitele puterilor
ce i-au fost conferite nu se obligă el însuşi ci pe reprezentatul său.
Noţiunea de reprezentare nu se poate concepe în primul rând decât în sfera patrimoniului,
şi aici numai în materia obligaţiunilor. Nu putem concepe reprezentarea în materia delictelor şi
quasi-delictelor civile precum şi în anumite acte juridice unde legea cere în mod expres prezenţa
părţilor (căsătorie, adopţie,testament etc).
Particularitatea esenţială a reprezentării constă în caracterul ei derogatoriu de la principiul
efectului relativ al convenţiilor.49 Aceasta înseamnă că spre deosebire de alte acte juridice
bilaterale subiectul acţiunii este o persoană şi destinatarul scopului este o altă persoană. Este un
caz de neconcordanţă între subiectul acţiunii şi destinatarul scopului în favoarea căruia acţiunea a
fost întreprinsă.
Instituţia reprezentării este definitiv câştigată ştiinţei juridice, în dreptul public şi în
dreptul privat, ea putând fi convenţională, juridică şi necesară sau legală.50
Definiţia dată mai sus reprezentării, confirmă existenţa unei practici comerciale, conform
căreia un comerciant se poate servi în exercitarea comerţului său de anumite persoane, altele
decât prepuşii şi anume: mijlocitorii şi comişii pentru comerţ, pentru tratarea şi încheierea unor
operaţiuni comerciale. Aceste persoane sunt reprezentanţi comerciali care însă nu au calitate nici
de mandatari şi nici de comisionari.51

46
T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, București, 1976, p. 327.
47
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Bucureşti 1947, p. 606, subs. nr. 5; Cf. vezi şi Raul Petrescu,
Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1994, p.195; R.P. Vonica, Drept comercial. Partea generală,
Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 911
48
Raul Petrescu, op. cit, p. 195-196
49
Conform art. 1120 C. civ. „convenţiile nu au efect decât între părţile contractante".
50
Stelian Ionescu, La theorie de la representation, în PR, 1932, IV, p.163.
51
Raul Petrescu, op. cit., p.196; R.P. Vonica, op. cit, p. 912.

36
 Prin intermediul reprezentării raportul juridic se leagă între reprezentat şi terţa persoană,
nu între terţa persoană şi reprezentant. În acest fel se creează două categorii de raporturi juridice:
unele care leagă pe reprezentant de reprezentat, şi altele care leagă pe reprezentat de terţul
contractant. De fapt reprezentarea se verifică numai în ceea ce priveşte raporturile externe dintre
reprezentant şi terţ, deoarece în ce priveşte actul juridic distinct, ce intervine între reprezentant şi
reprezentat el se poate califica ca act juridic unilateral, fiind o împuternicire sau autorizare
reprezentativă în virtutea căreia reprezentantul poate să încheie acte juridice în numele
reprezentatului.
Actualul Cod civil dedică reprezentării art.1295-1314, fără a o defini, motiv pentru care
definiția reprezentării dată de doctrină sub imperiul Codului comercial este valabilă și în prezent,
întrucât art. 1296 C. civ. are în vedere contractele încheiate de reprezentant în numele
reprezentatului.
Rezultă că reprezentanții comercianților sunt persoanele fizice sau juridice împuternicite
să încheie acte juridice în numele și pe seama comercianților de la care au primit puterea de a
reprezenta.

2.2. Scurt istoric al reprezentării comercianților. Vechiul drept roman nu cunoştea

instituţia reprezentării, deşi admitea că greşeala sclavului dădea posibilitatea victimei de a cere
stăpânului fie să-l predea pe vinovat, fie să-i plătească o despăgubire.52
Odată cu extinderea statului roman s-a dezvoltat şi comerţul, iar principiul nereprezentării
a devenit o frână în încheierea contractelor, întrucât el impunea lui pater familias să facă totul
fără a putea fi ajutat.
În timp, dreptul roman a dezvoltat soluţii în direcţia persoanelor alieni juris, apoi a celor
sui juris. Pentru alieni juris , care se aflau sub puterea lui pater familias ( fii de familie sau
sclavii), s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi drepturi sau obligaţii pentru stăpânul lor atât în
materie de posesie , cât şi de contracte. Astfel pater familias îşi exercita posesia prin intermediul
persoanelor aflate sub puterea sa, având animo suo şi corpore alieno.53
Şeful familiei putea să-l împuternicească (iussum) pe fiul de sub puterea sa să conducă
un comerţ terestru în calitate de administrator (institor) sau unul maritim în calittate de armator
(exercitor), ori să-i predea anumite bunuri (peculium) pentru a le specula în activităţi
comerciale.54 În unele situaţii pater familias putea fi reprezentat şi de sclavii de sub puterea sa.
La început terţii puteau utiliza, în anumite situaţii special recunoscute, două acţiuni, una
contra fiului sau sclavului, iar alta contra lui pater familias. Acţiunea institoria era folosită contra
stăpânului ce îşi angajase sclavul pentru comerţul terestru, iar acţiunea exercitoria era folosită
contra stăpânului navei dirijată de către unul din scalvii săi.
Procedura formulară denumea aceste acţiuni adiecticiae qualitatis (acţiuni cu calitate
adăugată), care spre sfârşitul republicii dădeau posibilitatea terţilor ce contractaseră cu fiii de
familie sau cu sclavii să-l cheme în judecată pe pater familias, care putea deveni debitor, prin
efectul reprezentării sale în acte juridice de către persoanele de sub puterea sa.55
Adiecticiae qualitatis au fost extinse, ulterior, de către pretor şi la cazurile în care şeful
familiei era reprezentat de o terţă persoană (externea persona), apropriindu-se prin efecte de
reprezentarea imperfectă întrucât fiul sau scavul rămân şi ei obligaţi alături de reprezentat.
52
Ph.Didier, De la representation en dorit prive, Paris, L.G.D.J, 2000, p. 36 şi urm.; Cf. Vladimir Hanga, Drept
privat roman. Tratat, Ed. Didactică şi Pedagogică, București, 1978, p. 15.
53
Vladimir Hanga, op. cit. , p.106.
54
M. Banciu, op. cit., p.10.
55
Vladimir Hanga, op. cit. , p.421.

37
 Sub influenţa jurisconsultului Papinian, la începutul secolului al III lea, s-a admis că toţi
cei care au contractat cu administratorul unui proprietar (procurator dominus), în limitele
administraţiei la care a fost împuternicit de către proprietar, îl pot chema în judecată pe acesta
(actio quasi institoria).
Reprezentarea în dreptul roman a avut sub aspect practic efecte complexe, însă nu a
constituit o instituţie juridică independentă întrucât a fost creaţia unor subterfugii procedurale,
fiind oarecum subordonată acestora. Formalismul juridic interzicea reprezentarea, obligaţia
având în dreptul roman un caracter personal care presupunea confruntarea directă între debitor
şi creditorul său.
In feudalism receptarea dreptului roman s-a făcut sub presiunea practicii şi a dezvoltării
comerţului, folosindu-se mai multe procedee indirecte printre care: muntius – cel care reprezenta
fidel voinţa reprezentantului, prepusul maestrului şi jussum, având ca drept consecinţă o
reprezentare imperfectă, în care mandatarul era obligat faţă de terţi, iar mandantul se angaja faţă
de mandatar.56
Reprezentarea ca posibilitate de a angaja pe altul s-a dezvoltat prin mecanismul
mandatului. Dreptul canonic a înlăturat formalismul contractelor din dreptul roman permiţând
începând cu secolului al XII lea consensualismul, tehnica muntiu-lui din vechiul drept roman
fiind reluată, fără însă a se face o delimitare clară între acesta şi mandat.
În secolele următoare consensualismul progresează ceea ce face ca mandantul să poată
lăsa mandatarului o putere de iniţiativă, iar mandatarul nu era responsabil de acţiunile sale, în
cazul în care acţiona în limitele mandatului său.
Codul civil francez recunoaşte prin art. 119 existenţa reprezentării, dar numai în textele
referitoare la contractul de mandat (art. 1994-2010). La rândul său Codul comercial francez
reglementa în art. 94-95 numai contractul de comision. Doctrina franceză a tratat instituţia
reprezentării prin raportare la contractul de mandat, examinând relaţiile dintre mandat şi
mandatar, precum şi raporturile dintre mandatari şi terţi.57 Spre sfârşitul secolului al XIX lea se
dezvoltă reprezentarea fără mandat, iar în perioada dintre cele două războaie mondiale mandatul
devine activitatea profesioniştilor.

2.3. Felurile reprezentării. Izvorul reprezentării îl constituie legea sau voinţa persoanei
interesate şi ca atare poate fi legală sau convenţională. În unele cazuri poate fi şi judiciară sau
necesară.
a). Reprezentarea legală este aceea care izvorăşte din lege, respectiv când legea
împuterniceşte o persoană să săvârşească acte juridice pe seama altei persoane. Este cazul
reprezentării minorului sub 14 ani prin părinţi sau tutore; reprezentarea prin tutore a interzisului
judecătoresc; reprezentarea vremelnică a incapabilului prin tutore; reprezentarea capabilului aflat
în situaţii speciale58; reprezentarea succesorală; reprezentarea între creditorii solidari şi debitorii
solidari etc.
În cazul societăţii comerciale în nume colectiv dacă nu a fost luată o dispoziţie contrară,
toţi asociaţii sunt prezumaţi că reprezintă voinţa comună a celorlalţi. Pentru celelalte societăţi
comerciale administratorii sunt reprezentanţii persoanei juridice. Aceste forme de reprezentare

56
Ph. Malaurie, L. Aynes, Droit civil. Contracts speciaux, 12-e edition, 1998/1999, Editions Cujas, Paris, p. 289.
57
Ibidem, p. 289-290.
58
Gh. Bonciu, Reprezentarea capabilului în dreptul civil român, în „Studii de drept românesc”, Ed. Academiei,
București, nr.1-2/2007, p.31-45.

38
legală nu au nimic comun cu reprezentarea voluntară comercială, decât asemănarea de nume.59
Precizăm că reprezentarea legală este necesară si obligatorie.
b). Reprezentarea convenţională este dată de către reprezentat reprezentantului, printr-o
împuternicire, adică printr-un contract şi este partea cea mai interesantă a reprezentării
comerciale. Ea derivă în toate cazurile din voinţa unei persoane ce conferă alteia puterea de a
manifesta voinţa pentru sine, urmând ca efectele juridice să o privească pe cea dintâi.
Doctrina şi jurisprudenţa au încercat să explice conceptul de reprezentare comercială ca o
instituţie juridică în virtutea căreia o persoană numită reprezentant efectuează în numele alteia-
reprezentat, un negoţ juridic, astfel încât negoţul se consideră făcut direct de acesta, iar drepturile
şi obligaţiile ce derivă trec imediat la acesta".60
c). Reprezentarea judiciară există atunci când reprezentantul primeşte
împuternicirea de a săvârşi acte juridice, în numele şi pe seama altora din partea instanţei
judecătoreşti.61 Spre exemplu în cazul sechestrului judiciar persoana numită sechestru judiciar
are dreptul cu privire la bunul litigios să facă acte de conservare ori de administraţie şi să stea în
justiţie în numele părţilor din litigiu (art. 976 C.pr.civ.).Forma cea mai frecventă de reprezentare
judiciară este reprezentarea judiciară convenţională, în cadrul căreia reprezentantul îndeplineşte
actele procesuale dintr-un proces în numele şi pentru persoana reprezentatului care este parte în
acel proces.62
În raport cu participarea sau lipsa de participare la stabilirea raporturilor juridice de
reprezentare, reprezentarea este necesară sau obligatorie şi voluntară. Reprezentarea necesară
este atunci când raporturile juridice de reprezentare se stabilesc independent de voinţa
reprezentantului.63 Dimpotrivă reprezentarea voluntară se întemeiază pe voinţa părţilor din
convenţie exprimată fie înainte de săvârşirea actului juridic prin acordarea împuternicirii şi
acceptarea acesteia, fie ulterior prin ratificare.
După obiectul său reprezentarea poate fi generală sau specială. Reprezentarea este
generală când priveşte toate actele juridice pe care o persoană le poate săvârşi prin reprezentant.
Dacă are ca obiect o anumită categorie de acte juridice sau un anumit act, reprezentarea este
specială.
În comerţ, reprezentarea poate fi exclusivă, colectivă, directă şi indirectă.64
Reprezentarea exclusivă este aceea în virtutea căreia o persoană îşi asumă sarcina să
încheie operaţiuni pe seama şi în numele altei persoane, cu condiţia ca persoana pentru care se
încheie operaţiunea să nu aibă dreptul să-şi aleagă alt reprezentant.
Reprezentarea colectivă este atunci când mai multe persoane au calitatea de reprezentanţi
împreună şi numai împreună pot încheia operaţiuni juridice pentru reprezentat.
Reprezentarea directă este aceea în care reprezentatul împuterniceşte reprezentantul să
încheie acte juridice cu un terţ în numele şi pe seama reprezentatului.65
59
R.P.Vonica, op.cit, p.913.
60
C. Bălescu, op.cit., p.696; Cf. Practica judiciară în materie comercială 1916-1947, vol.I-II, Ed. Lumina Lex,
București, 1991; I.L. Georgescu, op. cit., p. 604-605; I.N. Finţescu, op. cit, p. 141-154; R. Petrescu, op. cit, p.195 şi
urm.; V. Bonciu, Gh. Bonciu, Aspecte teoretice şi practice privind reprezentarea în dreptul comercial, în „Studii de
drept românesc”,nr.1-2/2004, p.107-135.
61
R.P. Vonica, op.cit., p. 913.
62
S.Zilberstein, Reprezentarea judiciară convenţională în procesul civil, în "Analele Universităţii Bucureşti",
Seria Ştiinţe juridice, nr. 6/1956, p.292; V. Bonciu, Gh. Bonciu, op. cit., p. 112.
63
Fac parte din această categorie: reprezentarea legală, reprezentarea judiciară, gestiunea de afaceri utilă.
V.Bonciu Gh. Bonciu, op. cit., p.112. Cf. R.P. Vonica, op. cit, p. 914.
64
Ibidem, p. 914 şi urm.
65
I.L. Georgescu, op. cit., p. 625-626.

39
 Reprezentarea indirectă este acea formă de reprezentare în care efectele actului juridic
încheiat între reprezentant şi terţ se produc în patrimoniul reprezentatului prin transferul direct al
drepturilor reale de la terţ la reprezentat, chiar dacă existenţa procurei nu este cunoscută terţului.
Ea este acceptată de legiuitorul român în cazul privilegiului gaj şi în cazul contractului de
comision.66 Este o formă imperfectă de reprezentare care evită formalitatea transmisiunii
drepturilor de la reprezentant la reprezentat.67 În raporturile dintre reprezentant şi terţi actul
juridic ia naştere normal, efectele operaţiunii urmând să se producă în patrimoniul
reprezentatului, însă raporturile dintre acest intermediar şi adevăratul interesat se produc în
patrimoniul reprezentatului. Acest raport de reprezentare este opozabil creditorilor şi succesorilor
cu titlu particular (avânzii- cauză şi reprezentantului).68
Unii autori au considerat că neîndeplinirea condiţiilor necesare reprezentării face ca în
realitate aşa zisa reprezentare indirectă să nu fie reprezentare, întrucât numai dacă terţul
contractant cunoaşte în momentul încheierii convenţiei că reprezentantul este un simplu
împrumutător de voinţă pentru satisfacerea intereselor unei alte persoane, raportul juridic născut
produce efecte nu între părţile contractante ci în favoarea unui al treilea.69

2.4.Condiţiile reprezentării. Pentru a produce efecte juridice, reprezentarea presupune

îndeplinirea următoarelor condiţii: voinţa liberă a reprezentatului; intenţia de a reprezenta să fie
cunoscută şi de cealaltă parte până cel târziu la data încheierii actului; reprezentantul să aibă
puterea de a reprezenta ; reprezentantul să lucreze în limitele împuternicirii.70
În principiu, pentru ca reprezentarea să producă efectul principal de a transfera
consecinţele juridice ale actului reprezentatului, făcând să se nască drepturi şi obligaţii în
persoana acestuia trebuie să existe cunoaşterea că operaţiunea juridică se încheie în numele şi pe
socoteala altei persoane.71 Această cunoaştere poate rezulta din declaraţia expresă a
reprezentantului însă poate fi şi tacită, lucru ce poate fi constatat din împrejurările cauzei. 72
Instanţele judecătoreşti au posibilitatea să aprecieze de la caz la caz dacă a existat intenţia de a
reprezenta. Lipsa împuternicirii determină inopozabilitatea actului faţă de reprezentat.
Reprezentantul poate face însă, în unele situaţii un angajament juridic valabil faţă de persoana cu
care a contractat, promiţând să obţină ratificarea actului juridic de către reprezentat realizând o
convenţie de port-fort. Prin urmare consecinţele juridice ale reprezentării trebuie să fie rezultatul
voinţei comune de acceptare a reprezentării, a reprezentantului şi a terţului contractant.
Elementul esenţial care stă la baza oricărui drept de reprezentare este existenţa unui
raport de reprezentare denumit în limbajul obişnuit "împuternicire". Reprezentarea nu trebuie
privită sub aspectul efectelor economice ale actului juridic, încheiat întrucât efectele pot să fie
directe sau indirecte potrivit convenţiei părţilor, ci în raport de împuternicirea existentă între
reprezentat şi reprezentant care investeşte pe cel din urmă cu puterea de a încheia acte juridice în
contul reprezentatului.

66
V. Pătulea, C. Turianu, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Editura Scripta, București, 1994, p.
17 şi urm.; Şt.D. Cărpenaru, Drept comercial român, 2002, p. 131.
67
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, op. cit., p. 628.
68
H. Nicoleanu, op. cit., p. 194-195.
69
R.P. Vonica, op. cit, p. 917.
70
C.Băleanu, op.cit., p.697; I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, op. cit., p. 614; Cf. Şt.D. Cărpenaru,
op. cit, p. 131-132; R.P. Vonica, op.cit., p. 920-923.
71
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol.I, Op.cit, p. 616.
72
Ibidem; Cf. Cas. III dec. nr. l67 din 1932, în Practica judiciară în materie comercială, vol. II, Ed. Lumina Lex,
1991, p. 139.

40
 Numai dacă reprezentatul i-a conferit calitatea de reprezentant unei persoane, aceasta îl
va putea angaja pe reprezentat prin actele juridice ce le încheie și potrivit art. 1301 C. civ. nu
produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea
valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie. Împuternicirea este un act
accesoriu al operațiunii principale pe care urmează să o perfecteze reprezentantul prin negocierea
cu terțul contractant. Ea poate fi dată înainte de încheierea actelor juridice cu terţii, dar poate fi
dată şi după aceea sub forma ratificării actelor juridice încheiate. 73 În unele situaţii
împuternicirea se poate grefa şi pe un alt act juridic cum ar fi contractul de mandat sau de
antrepriză, fără să se confunde cu ele.
Raporturile juridice dintre persoanele care prestează munca sunt guvernate de contractul
de muncă sau de convenţiile civile, după caz, în timp ce reprezentarea comercială este
reglementată de normele privitoare la contractul de mandat, de comision, agenţii de comerţ etc.
Întrucât reprezentarea presupune existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea
reprezentatului, acesta nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului decât dacă l-a
împuternicit el însuşi. Pentru a conferii unui terţ. dreptul de reprezentare este necesară
îndeplinirea condiţiei capacităţii deoarece cel ce nu poate face personal, nu poate să facă nici prin
intermediul altei persoane. Nu vor putea să confere împuternicire în vederea reprezentării
minorul şi interzisul judiciar pe consideraţii de incapacitate de exerciţiu. 74 De asemenea nu va
putea să confere dreptul de reprezentare nici falitul, ca urmare a desesizării dreptului de a
dispune de bunurile sale patrimoniale pe timpul cât durează procedura de lichidare concursuală.75
Codul civil nu prevede existenţa unui înscris care să-l oblige pe mandatar să arate
mandatul celor cu care tratează, ceea ce face ca înscrisul să nu fie necesar în toate cazurile. În
mod similar a procedat legiuitorul român și sub imperiul Codului comercial 76. Rezultă că
împuternicirea poate fi dată atât verbal cât şi în scris.
Legea nr.31 din 16 noiembrie 1990, privind societăţile prevede în articolul 71 că
administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea și nu-l pot transmite decât dacă această
facultate li s-a acordat în mod expres.77

2.5. Forma reprezentării. Reprezentarea poate fi constituită prin act scris sau numai
verbal indiferent de forma în care se va încheia actul juridic cauzal prin reprezentare. 78 Indiferent
de forma în care se conferă împuternicirea de reprezentare, ea trebuie să fie înscrisă în registrul
comerţului din circumscripţia unde se găseşte sediul principal al comerciantului. În acest fel se

73
Ratificarea este actul juridic unilateral, prin care o persoană înlătură ineficacitatea unui act juridic, încheiat în
numele ei şi pe seama sa, dar în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii necesare pentru acel act. Pentru a fi valabilă
trebuie să îndeplinească la data săvârşirii ei condiţiile de valabilitate ale oricărui act juridic (consimţământ,
capacitate, obiect, cauză, formă). Dacă priveşte un act solemn, ratificarea trebuie să fie tot solemnă. Ratificarea este
indivizibilă iar actul produce efecte retroactiv de la data încheierii lui, iar nu de la data când a avut loc ratificarea.
Efectul ratificării faţă de reprezentant constă în aprobarea activităţii lui. Faţă de terţi ratificarea nu poate avea efect
retroactiv şi ca atare operează de la data când a fost făcută. Pentru detalii a se vedea: D. Cosma, Teoria generală a
actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică București, 1969, p. 91 şi urm.; Cf. R.P. Vonica, op. cit., p. 922.
74
A se vedea Traian Ionaşcu (sub red.), Persoana fizică în dreptul R.S.România, Ed. Academiei, București, 1963,
p.153 şi urm.; E. Barach, Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori, Ed. Ştiinţifică, București, 1960,
p. 223 şi urm.
75
Art. 47 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei publicată în M. Of., nr. 359 din 21.04.2006.
76
"Trib. Olt, s. I, dec. din 4 octombrie 1927 în Jurisprudenţa generală, 1927, p. 1243.
77
Republicată în M.Of., nr. 33 din 29 ian. 1998
78
R.P. Vonica, op. cit., p.917.

41
realizează publicitatea reprezentării pentru a prevenii terţii care tratează cu reprezentantul în
numele reprezentatului.
Pentru ca actul juridic încheiat de reprezentant să-şi producă efectele direct în persoana
şi patrimoniul reprezentatului trebuie ca reprezentantul să aibă o împuternicire în acest sens, fie
din partea reprezentatului însuşi, fie în temeiul legii. Acţionând în baza împuternicirii primite
reprezentantul încheie acte juridice pentru reprezentat, iar nu pentru sine. În cazul reprezentării
convenţionale reprezentatul dă reprezentantului împuternicirea de a-l reprezenta printr-un act
juridic numit procură. Aceasta îşi poate avea izvorul şi într-un contract de muncă sau contract de
antrepriză. Împuternicirea este dată de regulă înainte de săvârşirea actului juridic, însă acesta
poate lua naştere valabil chiar dacă în momentul încheierii lui reprezentantul nu avea
împuternicirea necesară.

2.6. Natura juridică a reprezentării. Adevărata explicaţie a reprezentării constă în

împuternicirea pe care beneficiarul voinţei declarate (reprezentatul) o acordă subiectului,
respectiv celui care prestează voinţa, adică a reprezentantului. Rezultă că natura juridică a
reprezentării se află în împuternicirea acceptată a reprezentantului.79 Reprezentantul atât timp cât
acţionează în limitele puterilor ce i-au fost conferite de reprezentat, nu se obligă pe el însuşi, ci îl
obligă pe reprezentat. Elementul determinant care-l leagă pe reprezentat de terţ este cunoştinţa pe
care o are terţul că reprezentantul lucrează în numele reprezentatului.
Faţă de unele asemănări care ar exista între reprezentare, mandat şi comision se impune
delimitarea ariei celor trei instituţii cu scopul sublinierii că natura juridică a reprezentării se află
în "împuternicirea" acceptată a reprezentantului.
Reprezentarea se deosebeşte de mandat care nu este decât unul din raporturile
fundamentale din care poate izvorî, întrucât aşa cum în mod judicios s-a arătat în doctrină aceasta
este de natura şi nu de esenţa mandatului.80
Mandatul poate să facă sau nu obiectul puterii de reprezentare. El are ca obiect tratarea
de afaceri comerciale pe seama şi în numele mandatului. De regulă, mandatul este un act juridic
fără reprezentare, însă mandantul poate să îi dea mandatarului o împuternicire specială pentru a-l
reprezenta însă ea este de natura şi nu de esenţa mandatului.
Reprezentarea comercială nu este condiţionată de un acord de voinţă preexistent.
Mandatarul tratează afacerile fiind un organ de execuţie, spre deosebire de reprezentant care are
împuternicirea să o perfecteze, adică atât de a trata afacerea cât şi de a-l reprezenta pe titular în
desăvârşirea operaţiei juridice.81 Reprezentantul are în atribuţiile lui atât tratarea cât şi executarea
afacerilor comerciale.
În cazul în care mandatul este însoţit şi de puterea de reprezentare, mandatarul încheie
actele juridice în numele şi pe seama mandantului, fiind denumit mandat cu reprezentare. Alteori
mandatul există fără puterea de reprezentare, când mandatarul primeşte împuternicirea de a
contracta în numele său propriu dar în interesul mandantului, care nu doreşte ca terţii să cunoască
participarea sa la încheierea actului juridic respectiv. Contractul de mandat fără reprezentare
poate fi întâlnit sub forma contractului de comision, contractului de consignaţie, contractului de
expediţie, etc.
Reprezentantul se deosebeşte de comisionar, întrucât acesta din urmă primeşte
împuternicirea de la comitent să încheie anumite acte juridice cu terţii pe seama comitentului,
79
I.L. Georgescu, op. cit., p.612.
80
Fr. Deak, Contractul de mandat, în Fr. Deak, Şt.D.Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de
autor. Dreptul de moştenire, TUB, 1983, p.197.
81
R. Petrescu, op. cit., p.199.

42
însă actele juridice se încheie de către comisionar în nume propriu. Prin urmare, raporturile
juridice care se stabilesc între comitent şi comisionar sunt cele ale unui mandat special fără
reprezentare.82
Raporturile juridice dintre comisionar şi comitent sunt de ordin intern şi nu se răsfrâng
asupra terţului. În doctrină s-a apreciat că ne aflam în faţa unei reprezentări indirecte pe
considerent că efectele actului juridic încheiat de persoana care manifestă voinţa în numele lor se
produc în patrimoniul altei persoane.83
Reprezentarea nu trebuie confundată cu mediatorii sau persoanele care se mărginesc să
apere interesele altuia, întrucât mediatorul nu face decât să colaboreze pentru a determina părţile
să contracteze, iar voinţa lui nu vine în concurs sub nici o formă cu a părţilor. Apărarea
intereselor altuia nu are caracter voliţional şi ca atare nu este reprezentare.
De asemenea reprezentarea nu trebuie confundată cu raporturile ce iau naştere între
persoanele juridice în general şi organele lor deliberative. În doctrină s-a pus problema de a şti
dacă adunarea generală este sau nu reprezentant al societăţii comerciale.84
La societăţile pe acţiuni, spre deosebire de societăţile de persoane în care asociaţii pot fi
reprezentaţi prin efectul prezumţiei prevăzute de art. 75 din Legea nr.31/1990 privind societăţile,
există o specializare de funcţiuni a organelor. Administratorilor le revine sarcina de a reprezenta
societatea în afara adunării generale, acesteia din urmă râmânându-i elaborarea interioară a
voinţei.
Rezultă că adunarea generală elaborează voinţa şi se confundă oarecum cu societatea, iar
administratorii transmit voinţa acesteia şi trebuie socotiţi reprezentanţi, întrucât terţii au interesul
ca efectele fizice ale reprezentării să se producă. În acest caz, reprezentantul nu va putea să
lucreze decât în limitele obiectului social.
Contractele în favoarea terţilor au la bază stipulaţia pentru altul şi nu aceea de
reprezentare. Stipulaţia pentru altul se deosebeşte profund de reprezentare atât din punct de
vedere a caracterului său juridic, dar mai ales din punct de vedere al efectelor ce produc
contractele încheiate prin intermediul acestor persoane.85
Raportul de reprezentare presupune o legătură juridică internă dintre reprezentant şi
reprezentat, ce poate să rezulte dintr-o convenţie scrisă sau tacită, pe când în stipulaţiunea pentru
altul un asemenea raport nu are nici un fel de importanţă, deoarece stipulantul poate contracta în
favoarea unei terţe persoane din proprie iniţiativă. Din punct de vedere al efectelor ce produc în
stipulaţiunea pentru altul, atât stipulantul cât si terţul beneficiar au dreptul să pretindă executarea
contractului încheiat, pe când în cazul reprezentării numai reprezentatul singur poate pretinde
executarea contractului.

2.7. Efectele reprezentării. Pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele este necesar să
existe un raport de reprezentare, acesta să fie cunoscut de terţul contractant, iar reprezentantul să
lucreze în limitele împuternicirii.
a). Efectele în raporturile dintre reprezentat și terț. Efectul fundamental al reprezentării
constă în faptul că actul juridic încheiat de reprezentant produce efecte juridice, active sau pasive
numai în patrimoniul reprezentatului.
82
Cas. III, dec. nr. l794 din 1939, în Practica judiciară în materie comercială 1916-1947, vol. I, Ed. Lumina Lex,
București, 1991, p.137.
83
C. Bălescu, op. cit., p. 669 şi urm.; Cf. I.L. Georgescu, op. cit., p. 622 şi urm.
84
I.L. Georgescu, Adunările generale ale societăţilor pe acţiuni, în RDC, 1944, p.161; Şt.D. Cărpenaru, op. cit.
p.203 şi urm; O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1991, p.182 şi urm.
85
H. Nicoleanu, Reprezentarea indirectă în actele juridice, în PR, IV, 1932, p.182.

43
 Reprezentantul devine faţă de operaţiune un terţ, iar efectele sunt res inter alios acta, în
sensul că nu contractează nici o obligaţie şi nu dobândeşte nici un drept. 86 Totodată, pentru a-şi
produce efectele existenţa reprezentării se poate concepe numai în actele cu caracter voliţional, şi
trebuie avută în vedere numai voinţa reprezentantului şi nu şi aceea a reprezentatului. Rezultă că
nu poate exista reprezentare pentru fapte a căror sursă se găseşte în delicte sau quasi-delicte.
Actul juridic încheiat creează raporturi juridice directe între terţi şi reprezentat şi ca atare,
acesta din urmă, devine parte în actul juridic încheiat şi răspunde pentru executarea obligaţiilor
născute din acest act.87 Ori de câte ori, consimţământul reprezentantului a fost viciat prin dol,
eroare sau violenţă, actul juridic este anulabil, însă acest lucru poate fi cerut numai de
reprezentat.
Indiferent de locul unde se afla reprezentatul, actul juridic încheiat între reprezentant şi
terţ este un act juridic încheiat între prezenţi, deoarece trebuiesc avute în vedere voinţele care se
manifestă. Important este ca actul juridic încheiat să fie în limitele împuternicirii dată
reprezentantului. În lipsa unei împuterniciri, consecinţa firească este că operaţiunea nu poate fi
opusă reprezentatului potrivit principiului prevăzut de art. 1270 C. civ., după care, convenţiile
leagă numai persoanele care contractează şi pe succesorii lor.88
În acest caz, terţii contractanţi vor avea decât acţiunea în răspundere împotriva falsului
reprezentant pentru repararea prejudiciului cauzat. De la această regulă, jurisprudenţa a creat
unele excepţii în scopul de a ocroti securitatea tranzacţiilor comerciale. Astfel, ori de câte ori,
terţii de bună-credinţă au crezut în aparenţa de realitate a împuternicirii, reprezentarea îşi
produce efectele.89 Aparenţa poate rezulta din existenţa împuternicirii permanente, 90 precum şi
din ratificarea pe care reprezentatul a făcut-o pentru depăşiri anterioare ale împuternicirii.91
Terţul contractant va trebui să facă dovada că a depus toată diligenţa spre a verifica existenţa sau
inexistenţa procurii.
Actele făcute de reprezentant în lipsa unei împuternicirii sau prin depăşirea acesteia, pot
produce efecte juridice în patrimoniul reprezentatului, dacă, acesta printr-o manifestare de voinţă
ulterioară efectuării actului declară că le recunoaşte. În acest caz, ratificarea operează ca o
împuternicire cu efect retroactiv şi poate interveni în orice moment posterior încheierii actului
juridic.92 Ea poate fi expresă sau tacită. Doctrina a admis şi jurisprudenţa a confirmat că, chiar în
lipsa unei ratificări, actul juridic îşi produce efectele în cazul în care a fost util reprezentatului, 93
cu obligaţia acestuia de a-l executa şi de a-l despăgubi pe reprezentant de toate cheltuielile. 94
Calitatea de comerciant şi natura comercială a operaţiunii se analizează cu referire la reprezentat.
Reprezentantul rămâne faţă de actul juridic un ţerţ, iar efectele acestuia nu-i sunt
opozabile, fiind res inter alios acta. Mecanismul juridic şi raţiunea practică a reprezentării
presupun în mod necesar, ca reprezentantul să se substituie persoanei ce reprezintă apărându-i
interesele cu bună-credinţă şi diligenţa de care este capabil ca şi cum aceasta însăşi ar fi fost
prezentă.

86
Cas. I, 26 septembrie 1933, în P.R. 1934, III, p.156.
87
Şt.D. Cărpenaru, op.cit, p. 133;
88
Ibidem, p. 619.
89
Cas. II, dec. nr. 544/1924, în P.R., 1925,111, p. 62;
90
Cas. III, 5 martie 1943, în R.D.C., 1943, p .619;
91
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, op. cit., p. 620;
92
C. Ap. Bucureşti, s.IV, 13 febmarie 1929, în P.R., 1929,111 p. 54.
93
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol.I, op.cit., p. 622
94
Cas. I, 8 decembrie 1937, în P.R., 1938,1, p. 51.

44
 Aşadar, conflictul de interese operează ca o cauză de încetare a dreptului de reprezentare,
reprezentantul trebuind să se abţină de a mai contracta. Contractul încheiat de reprezentant în
interesul său exclusiv, în numele reprezentatului este neopozabil acestuia din urmă în raporturile
interne. Actul încheiat apare astfel, ca o depăşire a împuternicirii şi soarta sa, trebuie analizată în
raport cu buna sau reaua-credinţă a terţului contractant. În cazul în care, cealaltă parte
contractantă era în cunoştinţa conflictului de interese şi a voit să profite, actul va fi nul.
Dimpotrivă, terţii de bună-credinţă trebuie să fie apăraţi, căci pentru ei, ceea ce contează este
declaraţia de voinţă, aparenţa juridică.95
b). Efectele față de reprezentant. Reprezentantul răspunde faţă de reprezentat pentru
modul în care a îndeplinit sarcinile încredinţate. Fiind debitor, al reprezentatului, care la rândul
lui este debitor al terţului contractant, reprezentantul poate fi supus urmăririi de către acesta prin
intermediul acţiunii oblice.96 Dacă reprezentantul şi-a depăşit limitele împuternicirii şi terţul
contractant a cunoscut această împrejurare, actul juridic încheiat nu poate fi opus persoanei
reprezentate decât dacă acesta ratifică ulterior actul încheiat. Reprezentantul se obligă în nume
propriu prin actul încheiat şi datorează despăgubiri terţului pentru prejudiciile cauzate cu rea-
credinţă, prin depăşirea împuternicirii sau din culpă. Reprezentantul îşi poate substitui o altă
persoană în exercitarea reprezentării, cu condiţia ca o atare substituire să nu-i fi fost interzisă şi
să fie în legătură cu actul cu care operează substituirea; să facă parte din acele acte pentru care,
practica permite o atare operaţiune juridică.
Actul juridic încheiat constituie un tot şi ca atare reprezentatul nu poate să divizeze
efectele pentru a le invoca pe acelea care îi sunt avantajoase şi a respinge obligaţiile şi riscurile
corelative. El răspunde personal faţă de terţul contractant.97
c). Anularea actelor juridice încheiate de către reprezentant cu terțul. Legiuitorul a optat
pentru salvgardarea pe cât posibil a contractului încheiat de către reprezentant cu terțul și care
prezintă anumite neregularități. Cazurile ce atrag nulitatea contractului încheiat de către
reprezentant cu terțul contractant sunt prevăzute de art. 1303-1304 C. civ. și privesc conflictul de
interese, respectiv contractul cu sine însuși și dubla reprezentare.
Potrivit art. 1303 C. civ. „Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de
interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era
cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului”. Reprezentatul
poate solicita pe cale judiciară anularea contractului de reprezentare atunci când la momentul
încheierii contractului cu terțul se afla în conflict de interese cu reprezentantul, iar terțul avea
cunoștință sau trebuia să cunoască existența conflictului de interese. Nulitatea este relativă
întrucât singurul care apreciază asupra sancționării actului juruiidic este reprezentatul.
Conform art. 1304 alin. 1 C. civ. „Contractul încheiat de reprezentant cu sine însuși, în
nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepția cazului în care
reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului nu a fost
determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese”. Este tot o
nulitate relativă iar dispozițiile legale menționate se aplică în în cazul dublei reprezentări.
2.8. Dovada reprezentării. Sarcina probei îi revine celui care invocă reprezentarea, aşa
cum prevede regula stabilită de art.249 C. pr. civ. şi principiul actor incumbit probatio qui dicit
non qui negat. În actele de comerţ, dovada raportului de reprezentare se poate face cu orice
mijloc de probă, inclusiv cu martori şi cu prezumţii, cu excepţia cazului, când se cere act scris.
95
1.L.Georgescu, Drept comercial român, vol.I, op.cit, pag.632
96
J.Carbonnier, Droit civil, vol.IV. Paris.
97
M.Planoil, G.Ripert, Traite practique de droit civil francais, tome VI, 1930, pag. 84;

45
 Dovada reprezentării poate rezulta din declaraţia expresă a reprezentatului ca în materie
de prepuşenie însă poate fi şi tacită, lucru ce poate fi constatat din împrejurările cauzei.98
2.9. Încetarea reprezentării. Cauzele de încetare a reprezentării derivă din însăşi natura
sa voliţională. Ele se deduc din structura însăşi a reprezentării. Având caracter intuitu personae
reprezentarea încetează în următoarele situaţii: renunţarea reprezentantului, moartea, interdicţia,
insolvavilitatea sau aplicarea procedurii insolvenței reprezentantului sau reprezentatului99.
În afară de aceste situaţii, reprezentarea mai încetează şi prin aplicarea regulilor generale
de stingere a obligaţiilor contractuale: expirarea termenului stipulat; realizarea condiţiei
rezolutorii, imposibilitatea fortuită de executare.
Renunţarea reprezentantului. Reprezentarea încetează în ipoteza în care, reprezentantul
renunţă la însărcinarea primită din partea reprezentatului, însă acest lucru trebuie notificat pentru
a evita cauzarea de prejudicii. În lipsa notificării, reprezentatul păgubit prin renunţarea
intempestivă poate formula o acţiune în daune împotriva reprezentantului. Ea derivă din lege şi
îşi are izvorul în caracterul personal al încrederii pe care-l prezintă reprezentarea. Renunţarea la
împuternicire nu poate fi decât expresă deoarece reprezentantul are obligaţia să notifice
reprezentatului actul său.
Reprezentarea mai poate înceta prin insolvabilitatea, interdicţia, falimentul şi decesul
reprezentantului sau reprezentatului. Această regulă, este de drept comun fiind aplicabilă tuturor
contractelor încheiate intuituu personae. Reprezentatul încredinţează reprezentarea intereselor
sale, având în vedere calităţile proprii ale reprezentantului şi pe această prezumată intenţie se
întemeiază revocarea.
Insolvabilitatea reprezentantului ori reprezentatului face ca reprezentarea să înceteze.
Actele încheiate până la declanşarea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014, 100 rămân
valabile cu excepţia celor prevăzute de art. 117, a căror anulare se poate solicita de administrator
sau lichidator, după caz, în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru
întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin.1 li. b, dar nu mai târziu de 16 luni de la data
deschiderii procedurii (art.118 alin.1 din aceeaşi lege).
Moartea unei părţi, duce de regulă, la încetarea reprezentării. Cu toate acestea, în caz de
deces a reprezentantului, moştenitorii lui trebuie să înştiinţeze pe reprezentat şi să îndeplinească
actele necesare apărării intereselor acestuia. În caz de deces a reprezentatului, dacă atât
reprezentantul cât şi terţii cu care a contractat nu au cunoscut faptul morţii sunt consideraţii de
bună-credinţă şi actele încheiate rămân valabile. Dacă întârzierea ar provoca pagube
moştenitorilor, reprezentantul este obligat să termine operaţiunea.
Interdicţia judecătorească are drept scop ocrotirea persoanei fizice, care din cauza
alienaţiei mintale nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale. 101 Ea se realizează
prin declararea persoanei în cauză ca interzis. Principalul efect al hotărârii de punere sub
interdicţie a reprezentantului constă în faptul că acesta fiind lipsit de capacitate de exerciţiu face
să înceteze raportul juridic de reprezentare. Actele juridice încheiate până la data rămânerii
definitive a hotărârii de punere sub interdicţie rămân valabile şi îşi produc efectele în
patrimoniul reprezentatului. Dimpotrivă, cele încheiate după această dată, sunt valabile în măsura
în care terţii au fost sau nu de bună-credintă şi dacă au cunoscut acest lucru.
98
I.LGeorgescu, Drept comercial român, vol.I, op.cit., pag. 616; C.Vivante, op.cit., pag. 67;
99
A se vedea Fr. Deak, Contractul de mandat, în loc.cit., pag. 195-196; Cf. Eugeniu Safta Romano, Contracte
civile, vol.II, laşi, Editura Graphix, 1995, pag. 26-30; R.P.Vonica, op.cit., pag. 926-928.
100
Publicata în M.Of., P.I, nr. 466 din 25 iunie 2014.
101
M.Costin, M.Mureşan, V.Ursa, Dicţionar de drept civil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980,
pag. 276, Cf. Traian Ionaşcu (sub red.), op.cit, p., 231 şi urm.

46
 Imposibilitatea executării împuternicirii datorită cazului fortuit şi forţei majore duce la
încetarea reprezentării şi se aplică regulile prevăzute de legea civilă.
Îndeplinirea împuternicirii are drept consecinţă încetarea reprezentării. De asemenea,
reprezentarea încetează şi în momentul îndeplinirii condiţiei sau termenului.
Conflictul de interese între reprezentat şi reprezentant este o altă cauză de încetare a
reprezentării. Reprezentarea se întemeiază pe prezumţia de onestitate a reprezentantului care,
trebuie să-i apere reprezentatului interesele cu bună-credinţă şi cu diligenţa de care este capabil.
Atunci, când interesele reprezentantului şi reprezentatului sunt în conflict temeiul reprezentării
încetează, întrucât dacă acesta din urmă ar fi cunoscut o atare situaţie, nu i-ar fi acordat
reprezentantului împuternicirea să-l reprezinte.
Actul încheiat în acest caz, de către reprezentant constituie o depăşire a împuternicirii, iar
situaţia acestuia, va fi analizată în raport cu buna sau reaua-credinţă a terţului contractant. Terţii
de bună credinţă vor fi apăraţi, deoarece ceea ce interesează este declaraţia de voinţă, aparenţa de
drept. Actul va fi însă nul când terţul contractant era în cunoştinţa conflictului de interese şi a
vroit să profite.

1. Mandatarii comercianţilor

Mandatarul este persoana care, în temeiul unei împuterniciri date de un comerciant

încheie acte juridice în numele și pe seama comerciantului (art.2009 C. civ.).
Raporturile juridice dintre mandatar și comerciant sunt reglementate de art. 2013-20138
C. civ. privind contractul de mandat cu reprezentare. În anumite cazuri raporturile de mandat cu
reprezentare sunt grefate pe raporturile de muncă. Este cazul vânzătorilor din magazine,
recepționerilor de hotel, șoferilor de taxi etc.
Potrivit art. 2013 C. civ. contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică
sau sub semnătură privată, sau verbal. Acceptarea mandatului poate fi expresă sau
tacită.Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic, supus, potrivit legii unei anumite forme
trebuie să respecte acea formă sub sancțiunea aplicabilă actului însuși.
În absenţa unei stipulaţii contrare, mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra
împreună nu are efect dacă nu a fost acceptat de către toate aceste persoane (art.2022 alin. 1 C.
civ.). Când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor îl obligă pe mandant chiar
dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a stipulat că vor lucra
împreună. În lipsă de stipulaţie contrară, mandatarii răspund solidar faţă de mandant dacă s-au
obligat să lucreze împreună.
Puterile mandatarului diferă în funcție de natura actelor juridice pe care urmează să le
încheie cu terții. Astfel, potrivit art. 2016 C. civ. mandatul general îl autorizează pe mandatar să
efectueze numai acte de conservare și de administrare. Pentru a încheia acte de înstrăinare sau
grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori
pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție,
mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres.  Mandatul se întinde și asupra tuturor
actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres.
Dacă părțile nu au prevăzut un termen, contractual de mandat încetează în 3 ani de la
încheierea lui (art. 2015 C. civ.).

47
 Principalele obligații ale mandatarului sunt: executarea mandatului, obligația de a da
socoteală mandantului, plata dobânzilor la sumele datorate în luarea măsurilor de conservare a
bunurilor mandantului.
În sarcina mandantului există trei obligații principale, respectiv: punerea la dispoziția
mandatarului a mijloacelor și sumelor de bani necesare executării mandatului, despăgubirea
mandatarului și remunerarea mandatarului.
Calitatea de mandatar încetează în următoarele cazuri: revocarea de către mandant;
renunțarea mandatarului; moartea, incapacitatea sau flimentul mandantului sau mandatarului.

2. Comisionarii

Comisionarul este persoana care pe baza împuternicirii date de un comerciant încheie

acte juridice în nume propriu dar pe seama comerciantului (art.2039 C. civ.).
Raporturile juridice dintre comisionar și comerciant sunt raorturi de mandate fără
reprezentare și sunt reglementate de art. 2043-2053 C. civ. privind contractual de commission.
Regimul juridic al raporturilor de comision este aplicabil și în cazul consignatarilor și
expeditorilor.
Consignatarul este persoana care în baza împuternicirii comerciantului, încheie acte
juridice de vânzare a unor bunuri mobile ale comerciantului, în nume propriu dar pe seama
comerciantului (art.2054 C. civ.). Raporturile juridice dintre consignatar și comerciant sunt
reglementate de art. 2054-2063 C. civ.privind contractual de consignație.
Expeditorul este persoana care se obligă față de comerciant să încheie în nume propriu,
dar pe seama comerciantului contracte de transport și să îndeplinească operațiunile accesorii (art.
2064 C. civ.). Raporturile dintre expeditor și comerciant sunt reglementate de art. 2064-2071 C.
civ. privind contractual de expediție.

3. Agenții comerciali

Agentul este persoana pe care comerciantul o împuternicește, în mod statornic, fie să

negocieze, câr și să încheie contracte în numele și pe seama comerciantului, în schimbul unei
remunerații în una sau mai multe regiuni determinate (art.2072 C. civ.). Raporturile juridice
dintre agent și comerciant sunt reglementate de art. 2072-2095 C. civ. privind contractual de
agenție.
Agentul poate fi împuternicit să „negocieze” cu terții condițiile unor acte juridice, urnând
ca acestea să fie încheiate în mod direct între comitent și terț, ori poate fi împuternicit să
„negocieze” și să „încheie” contracte cu terții în numele și pe seama comitentului. Pentru
negocierea și încheierea actelor juridice agentul este îndreptățit la remunerație din partea
comitentului.
Un regim juridic asemănător îl au și agenții care acționează pe anumite piețe specializate:
piața de capital, piața burselor de mărfuri și piața asigurărilor.

4. Intermediarii ocazionali

48
 Intermediarul ocazional este persoana care se obligă față de un comerciant să îl pună în
legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract (art.2096 C. civ.), fiind un auxiliar
independent al comerciantului. El poate doar negocia și stabili toate elementele esențiale ale unui
contract sau ale unei afaceri, dar nu poate să încheie el actul juridic în numele și pe seama
clientului său
Acest intermediar ocazional mai este cunoscut și sub denumirea de mijlocitor și cea de
curtier. Conform art. 2102 C. civ. intermediarul poate reprezenta părțile intermediate la
încheierea contractului intermediat sau a altor acte de executare a acestuia numai dacă a fost
împuternicit expres în acest sens.
Raporturile dintre intermediar și comerciant sunt reglementate de art. 2096-2102 C. civ.
privind contractual de intermediere.

Bibliografie:

1. Gh.Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea, 2020;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Teoria generală. Intreprinderea și insolvența, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2020
4. St. D. Carpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed.Universul Juridic,
București, 2019 ;
5. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
6. S. Angheni, Drept comercial, Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C.H.Beck, București, 2009
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. CH Beck, 2008
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M. Of. nr.505/2011

DREPT COMERCIAL
C. 4
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
27 oct. 2020

REGULILE COMUNE APLICABILE SOCIETĂȚILOR REGLEMENTATE

DE LEGEA NR.31/1990

1. Noțiunea societăților, natură juridică şi reglementare

49
 Legea nr.31/1990 privind societățile102 nu cuprinde o definiţie a societăţii și, ca atare,
doctrina a elaborat o definiţie a acestei instituţii care se întemeiază pe dispoziţiile Codului civil
în materia contractului de societate civilă103.
Astfel, potrivit art. 1881 alin. 1 C.civ., „Prin contractul de societate două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la
aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a
împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”. Societatea se poate
constitui cu sau fără personalitate juridică. La rândul său art. 1882 alin. 2 din acelaşi cod dispune
că: „orice societate trebuie să aibă un obiect determinat și licit în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri”. Fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societății prin aporturi
bănești, în bunuri, în prestații sau cunoștiințe specifice.
Art. 5 din Legea nr.31/1990 reglementează tipul de înscris (contract, statut, act constitutiv)
prin care se constituie societățile cu personalitate juridică care fac obiectul acestui act normativ.
Societatea a fost definită în doctrină, ca fiind un contract în temeiul căruia două sau mai
multe persoane (asociaţi) se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura
împreună o anumită activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta104.
Contractul de societate civilă este plurilateral, cu titlu oneros, comutativ şi consensual. El
cuprinde trei elemente esenţiale: obligaţia asumată de fiecare asociat de a pune în comun o
valoare patrimonială (aportul); intenţia de a desfăşura în comun o activitate ce constituie obiectul
societăţii; participarea tuturor asociaţilor la realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Societatea comercială are aceeaşi esenţă: este o grupare de persoane şi de capitaluri
constituită în scop lucrativ; ia naştere printr-un contract de societate care conţine cele trei
elemente esenţiale, amintite anterior.
Totuşi, între cele două forme de societate există asemănări și deosebiri structurale şi
funcţionale:
a). Asemănări:
- au aceeași esență în sensul că fiecare reprezintă o grupare de persoane și de bunuri
(capitaluri) constituită în scop lucrativ;
- atât societatea civilă cât și societatea comercială reglementată de Legea nr.31/1990 iau
naștere printr-un contract de societate, având aceleași elemente specifice, adică aportul
asociaților, intenția de a desfășura o activitate în comun;
- obținerea și împărțirea beneficiilor;
b). Deosebiri:
- obiectul societăţii comerciale în constituie exercitarea unei activități comerciale,
lucrative, spre deosebire de societatea civilă care are ca obiect operațiuni civile;
- societatea comercială este învestită cu personalitate juridică şi constituie un subiect de
drept autonom, distinct de asociaţii care o compun, având un patrimoniu propriu, drepturi şi
obligaţii, în timp ce societatea civilă simplă nu are personalitate juridică;

102
Legiuitorul a renunțat la denumirea de societăți comerciale odată cu adoptarea Legii nr.76/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă care în art. 77 dispune: „Ori de câte ori prin legi şi
prin alte acte normative se face trimitere la Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale ori la "societatea
comercială/societăţile comerciale", după caz, trimiterea se consideră a fi făcută la Legea societăţilor nr. 31/1990 ori,
după caz, la "societatea/societăţile reglementată/reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare".
103
I.N. Finţescu, op.cit., vol. I, p. 178.
104
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. aVI-a, p.126-127.

50
 - societatea comercială se constituie şi funcţionează în condiţiile speciale prevăzute de
Legea nr.31/1990, spre deosebire de societatea civilă care nu poate depăşi cadrul contractual.
Legea stabileşte formele juridice pe care le poate îmbrăca societatea comercială,
formalităţile de constituire, organele acesteia, condiţiile modificării, dizolvării şi lichidării ei.
În ceea ce priveşte natura juridică a societăţii comerciale, în doctrină au fost elaborate mai
multe teorii105:
- teoria contractuală, potrivit căreia societatea comercială este un contract ;
- teoria actului colectiv, conform căreia societatea comercială se constituie nu pe baza unui
contract, ci în temeiul unui act complex, colectiv, nereglementat de Codul civil, care exprimă
voinţele convergente ale asociaţilor, şi nu scopuri divergente (ca în cazul contractelor
sinalagmatice);
- teoria instituţiei, care porneşte de la premisa că asociaţii nu pot decât fie să accepte, fie să
respingă in corpore ansamblul de reguli stabilite de lege, fără a putea să le modifice în ceea ce au
ele esenţial.
Indiferent de concepţia adoptată, toţi autorii sunt de acord că la originea societăţii
comerciale se află consimţământul individual al asociaţilor. Participarea la societate este prin
excelenţă voluntară. Cu toate acestea, din momentul în care societatea a dobândit personalitate
juridică, rolul voinţei asociaţilor se estompează. Societatea comercială apare ca o organizare de
persoane, care, graţie personalităţii juridice, acţionează ca un subiect de drept distinct. Asociaţii
păstrează însă dreptul de a decide, în condiţiile actului constitutiv şi cu respectarea prevederilor
legii, asupra societăţii, putând modifica actul constitutiv şi chiar dizolva societatea.
Rezultă, deci că, societatea comercială are o origine contractuală.
Reglementarea generală a societăților cu personalitate juridică este cuprinsă în Legea
nr.31/1990 privind societăţile, care a abrogat dispoziţiile art. 77-220, art. 236-250 și art.264-269
din Codul comercial, prevederile referitoare la întreprinderile mici și la asociațiile cu scop
lucrativ, cu personalitate juridică, din Decretul-lege nr.54/1990 privind organizarea și
desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative, Decretul nr. 424/1972 privind
constituirea și funcționarea societăților mixte în România, cu excepția art. 15, art. 28 alin. 1, art.
33 și art. 35 alin. 2 și 3, Decretul-lege nr. 96/1990 privind unele măsuri pentru atragerea
investiției de capital străin în România. Această lege cuprinde reguli generale aplicabile oricărei
societăţi comerciale, precum şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate
comercială.
Legea nr.31/1990 constituie dreptul comun al tuturor societăților cu personalitate juridică,
indiferent de domeniul în care acestea se înființează și funcționează, de participațiile (române sau
străine) la constituirea capitalului social ori de alte asemenea elemente. De la dreptul comun în
materia societăţilor sunt instituite o serie de derogări prin reglementări speciale. Astfel,
societăţile comerciale cu capital integral de stat sunt reglementate de Legea nr.15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. În domeniile
economice de interes public societăţile comerciale sunt guvernate de legi speciale: societăţile
bancare de dispoziţiile Legii nr.58/1998; societăţile de valori mobilare şi bursele de valori
reglementate de Legea nr. 52/1994; societățile privind activitatea și supravegherea
intermediarilor în asigurări și reasigurări reglementate de Legea nr. 32/2000; societățile privind
autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare reglementate de Legea

105
Ibidem, p. 147 şi urm. Cf. I. Bălan, Natura juridică a societăţii comerciale, în  „Dreptul” , nr. 11/2000, p. 35 şi
urm.

51
nr.237/2015; asociaţiile cu scop lucrativ fără personalitate juridică şi asociaţiile familiale sunt
reglementate de OUG nr. 44/2008.
În măsura în care reglementarea comună a societăţilor comerciale nu conţine dispoziţii
într-o anumită materie, ea se completează cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de
procedură civilă (art. 291 din Legea nr. 31/1990)106.
La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe Directive care au în vedere
protecția drepturilor acționarilor, comunicarea informațiilor privind sucursalele, fuziunile,
divizările, protecția creditorilor dar și a lucrătorilor, ofertele publice de cumpărare a societăților
pe acțiuni107.

2. Scurt istoric al societăţii comerciale

Societatea comercială îşi datorează apariţia unor cauze economice şi sociale. Odată cu
dezvoltarea societăţii omeneşti au crescut şi nevoile economice şi sociale, iar oamenii şi-au dat
seama că energiile lor individuale oricât de mari ar fi fost nu mai erau îndestulătoare pentru
satisfacerea acestor nevoi.
Fundamentele instituţiei juridice a societăţii comerciale datează din perioada antichităţii. În
dreptul roman, societatea, indiferent de formă (societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare
ale asociaţilor - societas omnium bonorum, societatea care avea ca obiect exploatarea unui singur
bun - societas unius rei etc.), avea caracter civil şi era lipsită de personalitate juridică108.
Prima formă de societate comercială a fost creată în Evul Mediu în republicile italiene cu
scopul de a eluda incompatibilităţile între calitatea de nobil, militar sau cleric şi cea de
comerciant. Societatea se întemeia pe contractul de commenda, prin care o persoană
(cummendator) încredinţa unei alte persoane (tractor) o sumă de bani sau o cantitate de mărfuri,
pentru a realiza operaţiuni comerciale şi a împărţi beneficiile. Creditorul (împrumutătorul de
fonduri) devenea asociat al comerciantului, riscând, însă, numai suma sau bunurile
împrumutate109.
Instituţia a fost reglementată pentru prima dată în Franţa, prin Ordonanţa lui Ludovic al
XlV-lea privind comerţul terestru (1673), sub numele de societate în comandită.
Primele societăţi pe acţiuni apar în secolul al XVII-lea, fiind constituite pe baza unor
patente regale sau concesiuni, acordate în urma expansiunilor coloniale ale Angliei, Olandei,
Franţei etc.
Cea dintâi reglementare sistematică şi exhaustivă a societăţilor comerciale o constituie
Codul comercial francez de la 1807, ale cărui forme de societate au fost preluate, prin
intermediul Codului comercial italian, şi de Codul comercial român de la 1887. Este vorba
despre societatea în nume colectiv (societe generale), societatea pe acţiuni (societe anonyme) şi
societăţile în comandită.

106
A se vedea Dec. ÎCCJ (SC II) nr.165/2015, www.scj.ro
107
Pentru detalii a se vedea: Gh. Bonciu, Regulations
of international romanian private law and
"emigration" of trade companies in the european union, în „Studii manegariale” nr. 10/2019, Ed.
Independenţa Economică, Piteşti, 2019;
108
C.Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972, p.292.
109
I.L.Georgescu, Drept comercial român ,vol.II. Societăţile comerciale, Ed. Socec, București, 1948, p.14 şi urm. A
se vedea  şi St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a V-a, Ed. All Beck, București, 2004, p. 138 şi urm.

52
 În fine, la sfârşitul secolului al XlX-lea a fost creată o formă de societate comercială care
împrumuta trăsături de la societăţile în nume colectiv şi societăţile pe acţiuni: societatea cu
răspundere limitată, reglementată pentru prima dată la 1892 în Germania.

3. Formele societăţilor comerciale

Reglementarea din noul Cod civil cu privire la generalitățile contractului de societate și la

societatea simplă se aplică și societăților comerciale, cu titlu de drept comun. Astfel, art. 1887
alin. 2 C civ. dispune că „legea poate reglementa diferite tipuri de societăți în considerarea
formei, naturii sau obiectului de activitate”, iar potrivit art. 1888 din același cod „după forma lor
societățile pot fi:
a) simple;
b) în participație;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acțiuni;
g) în comandită pe acțiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege”.
Doctrina dreptului societar deosebeşte, pe de o parte, societăţile cu personalitate juridică,
iar pe de altă parte, pe cele lipsite de personalitate juridică110.
Societăţile comerciale cu personalitate juridică se pot constitui, potrivit art. 2 din Legea
nr.31/1990, în una dintre următoarele forme111:
- societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social. Asociaţii în societatea în nume colectiv răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
sociale. Creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei, şi
numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere,
se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi;
- societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social. Asociaţii comanditaţi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale.
La fel ca la societatea în nume colectiv, creditorii societăţii se vor putea îndrepta întâi împotriva
societăţii, şi numai dacă nu-şi recuperează creanţele de la societate se vor îndrepta împotriva
asociaţilor comanditaţi. Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului
social subscris;
- societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social.
Acţionarii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris;

110
Art. 1889 alin. 2 C. civ. dispune că „potrivit voinței asociaților, societatea urmează să aibă personalitate juridică,
indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma și condițiile prevăzute de legea specială
care îi conferă personalitate juridică”.
111
R.P. Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p.83. Cf. St.D. Cărpenaru, Drept
commercial român, op.cit., p. 162.

53
 - societatea în comandită pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social. Asociaţii comanditaţi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
sociale. Răspunderea asociaţilor este subsidiară, la fel ca la societatea în nume colectiv.
Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris;
- societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social. Asociaţii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.
În dreptul român enumerarea formelor de societate comercială cu personalitate juridică are
caracter limitativ, însă în dreptul comunitar european al afacerilor tendinţa este că enumerarea
este exemplificativă şi prin urmare se pot înfiinţa şi alte forme juridice de societăţi comerciale 112.
Persoanele care doresc să constituie o societate comercială sunt libere să aleagă orice
formă de societate prevăzută de lege în funcţie de natura afacerii, mărimea capitalului necesar,
numărul asociaţilor interesaţi etc. În ipoteza în care contractul de societate nu cuprinde nici o
precizare privind forma juridică a societăţii comerciale trebuie considerată o societate care
asigură o mai mare răspundere a asociaţilor şi aceasta nu poate fi decât societatea în nume
colectiv.
În sfera societăţilor fără personalitate juridică sunt incluse societăţile în participaţie
reglementate de Codul civil (art. 1.949-1.954.), asociaţiile familiale reglementate deOUG
nr.44/2008. De asemenea, în domeniile economice de interes public, legea impune forma de
societate: societăţile bancare se constituie numai sub formă de societate pe acţiuni, potrivit art. 9
din Legea nr.58/1998; la fel, societățile privind activitatea și supravegherea intermediarilor în
asigurări și reasigurări reglementate de Legea nr. 32/2000; societățile privind autorizarea și
supravegherea activității de asigurare și reasigurare reglementate de Legea nr.237/2015.

4. Clasificarea societăţilor comerciale

Societăţile comerciale sunt clasificate, în doctrină, după următoarele criterii113:

a. După obiectul de activitate, se deosebesc:
- societăţi de producţie;
- societăţi care asigură distribuirea şi circulaţia bunurilor;
- societăţi de prestări de servicii sau de executare de lucrări.
b. În funcţie de originea capitalului social, deosebim:
- societăţi comerciale cu capital integral românesc;
- societăţi cu capital integral străin;
- societăţi cu capital mixt.
c. După natura asocierii, societăţile comerciale se împart în:
- societăţi de persoane, care se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza
cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuitu personae). Din
această categorie fac parte: societatea în nume colectiv (prototipul) şi societatea în comandită
simplă;
- societăţi de capitaluri, care se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de
nevoile acoperirii capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor,
elementul esenţial fiind reprezentat de cota de capital investită de asociat (intuitu pecuniae). Din
această categorie fac parte societatea pe acţiuni (prototipul) şi societatea în comandită pe acţiuni;

112
Ibidem,
113
St.D. Cărpenaru,Drept comercial român , op. cit., p. 164; R.I. Motica, L. Bercea, op. cit., vol. I, p. 115.

54
 - societatea cu răspundere limitată, care împrumută unele caractere atât de la societăţile de
persoane (limitarea numărului asociaţilor şi a posibilităţii de transmitere a părţilor sociale), cât şi
de la societăţile de capitaluri (răspunderea asociaţilor în limita aportului lor).
d. În funcţie de întinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile sociale, se disting:
- societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată, solidară şi subsidiară (societatea
în nume colectiv);
- societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată la aportul lor la capitalul social
(societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată);
- societăţi în care asociaţii răspund în mod diferit, în funcţie de calitatea lor de
comanditari sau comanditaţi (societatea în comandită simplă şi societatea în comandită pe
acţiuni).
e. După structura capitalului social, societăţile comerciale pot fi clasificate în:
- societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interese (societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată, în cazul căreia părţile de
interes sunt denumite părţi sociale);
- societăţi în care capitalul social se divide în acţiuni (societatea pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni)
f. În funcţie de numărul persoanelor asociate se disting:
- societăţi pluripersonale (toate formele de societăţi comerciale);
- societăţi unipersonale (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic).
g. În funcţie de existenţa sau inexistenţa posibilităţii de a emite titluri de valoare,
societăţile comerciale pot fi clasificate în:
- societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare, în categoria cărora intră societăţile pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni. Titlurile de valoare emise poartă denumirea de acţiuni, ele
materializând dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul social. Acţiunile sunt titluri
de valoare negociabile;
- societăţi cărora li se interzice emiterea de titluri de valoare. În această categorie sunt
cuprinse societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere
limitată.

5. Funcţiile societăţilor comerciale

Societatea comercială ca organism economic autonom, căruia legea i-a conferit

personalitate juridică îndeplineşte următoarele funcţii114:
- Funcţia de organizare. Aceasta presupune stabilirea structurilor interne, numirea
organelor de conducere şi control, precizarea modului de alcătuire şi a competenţei acestora,
determinarea modului de transformare etc.;
- Funcţia de concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile. Volumul
capitalului social necesar se dimensionează de către fondatori, în funcţie de obiectul de activitate,
de condiţiile impuse de lege etc. Această funcţie se manifestă nu numai la constituirea societăţii,
ci pe tot parcursul funcţionării sale;
- Funcţia de garantare a drepturilor creditorilor prin capitalul social. Gajul general al
creditorilor societăţii este asigurat de capitalul social, iar distribuirile de beneficii nu pot afecta
capitalul social, astfel încât creditorii au asigurată satisfacerea creanţelor lor;

114
R.I. Motica, V. Popa, Drept comercial român şi drept bancar, op. cit., p. 93 St.D. Cărpenaru, Drept comercial
român, op. cit., p. 164; R.I. Motica, L. Bercea, op. cit., vol. I, p. 115.

55
 - Funcţia de satisfacere a intereselor economice şi sociale ale asociaţilor.
Mărimea beneficiilor nu este determinată de lege, ci numai de eficienţa activităţii societăţii.
Satisfacerea intereselor economice ale asociaţilor este facilitată de diversitatea formelor de
asociere şi de prevederile legale ce reglementează acordarea dividendelor;
- Funcţia lucrativă. Această funcţie deosebeşte societăţile comerciale de alte forme de
asociere, cu scop nepatrimonial, cum sunt asociaţiile şi fundaţiile.

6. Elementele specifice ale contractului de societate

Contractul de societate încorporează trei elemente esenţiale: obligaţia asumată de fiecare

asociat de a pune în comun o valoare patrimonială (aportul); intenţia de a desfăşura în comun o
activitate comercială ce constituie obiectul de activitate al societăţii; participarea tuturor
asociaţilor la realizarea şi împărţirea beneficiilor115.
Toate aceste elemente sunt indispensabile, în lipsa unuia dintre ele, contractul nu va fi nul,
dar nu va fi un contract de societate comercială.
6.1. Aporturile asociaţilor. Aportul este obligaţia asumată de fiecare asociat de a aduce în
societate o anumită valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al
societăţii.
a).Obiectul aportului constă în orice bun cu valoare economică al asociatului şi care
prezintă interes pentru activitatea societăţii. Distingem noțiunea de aport subscris, reprezentând
obligația asumată de asociat și noțiunea de aport vărsat, înțelegând prin aceasta predarea efectivă
a bunului sau a sumei de bani către societate. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în
industrie.
Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită
societăţii. Indiferent de forma societăţii, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea
acesteia, potrivit art. 16 din Legea nr.31/1990, întrucât sunt indispensabile începerii oricărei
activităţi comerciale. Aportul în numerar nu este purtător de dobânzi (art. 68 din Legea
nr.31/1990).
Aportul în natură are ca obiect bunuri imobile (spaţii comerciale, instalaţii etc.), bunuri
mobile corporale (mărfuri, materii prime etc.) sau bunuri mobile incorporale (creanţe, brevete de
invenţie, mărci, fond de comerţ etc). Aceste aporturi sunt permise la toate formele de societate şi
se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare, respectiv predarea efectivă a
bunurilor către societate.
Asociatul poate aduce ca aport proprietatea sau folosinţa bunului respectiv. În lipsa unei
stipulaţii contractuale contrare, bunul devine proprietatea societăţii.
În cazul în care se transmite proprietatea asupra bunului, acesta intră în patrimoniul
societăţii, iar asociatul nu va mai avea nici un drept asupra lui. Bunul nu va putea fi urmărit de
creditorii personali ai asociatului, iar la dizolvarea şi lichidarea societăţii, asociatul nu va avea
dreptul la restituirea bunului în natură, ci a contravalorii sale.
Bunul trebuie evaluat în bani, de către asociaţi sau, în anumite cazuri, de către experţi,
pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor care îi revin
asociatului respectiv.
Raporturile dintre asociat şi societate cu privire la aportul ce are ca obiect un bun imobil
sau un bun mobil corporal sunt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vânzător şi

115
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, op. cit., p. 150 şi urm.

56
cumpărător. Dacă bunul piere înainte de înmatricularea societăţii riscul este suportat de către
asociat şi prin urmare el va fi obligat să aducă în societate un alt bun ori un aport în numerar.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, de către asociaţi ori
experţi, pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes, părţilor sociale sau acţiunilor
cuvenite asociatului în schimbul aportului. În contractul de societate trebuie să se pevadă
valoarea bunului şi modul de evaluare.
Dacă bunul a fost adus în folosinţa societăţii, raporturile dintre asociat şi societate sunt
guvernate de regulile referitoare la locaţiune. Este posibil ca bunul să fie adus în societate cu titlu
de uzufruct, situaţie în care societatea dobândeşte un drept real, în temeiul căruia are dreptul să
folosească bunul şi să culeagă fructele, iar asociatul păstrează dreptul de dispoziţie asupra
bunului.
Aportul în natură poate avea ca obiect și bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele,
brevetele de invenţie, mărcile etc. Legiuitorul asimilează creanțele, ca regim juridic, aporturilor
în natură. Raporturile dintre asociat şi societate cu privire la creanţele aduse ca aport sunt
guvernate de regulile cesiunii de creanţă, iar asociatul răspunde pentru solvabilitatea debitorului
(art. 84 din Legea nr. 31/1990). Legea interzice creanţele ca aport în societatea pe acţiuni care se
constituie prin subscripţie publică, în societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată.
Momentul transmiterii dreptului de proprietate al bunurilor îl constituie înmatricularea
societății în registrul comerțului (art.65 alin. 1 din Legea nr.31/1990).
Aportul în industrie (în muncă) reprezintă activitatea pe care asociatul se obligă să o
efectueze în societate. Acest aport este permis numai asociaţilor care răspund nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale: asociaţii din societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din
societăţile în comandită. Aportul în industrie nu este cuprins în capitalul social, întrucât nu
constituie un element al gajului general al creditorilor sociali.
Cu toate acestea, el trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv, asociatul având dreptul
să participe la împărţirea beneficiilor, respectiv obligaţia de a suporta pierderile. Un atare aport
nu poate fi un element al gajului general al creditorilor societăţii şi ca atare nu poate fi avut în
vedere la formarea sau majorarea capitalului social.
b). Asumarea şi executarea obligaţiei de a constitui aportul. Fiecare asociat trebuie să
contribuie la formarea patrimoniului societăţii. Aporturile asociaţilor nu trebuie să fie egale
valoric sau să aibă acelaşi obiect.
Asumarea obligaţiei de aport poartă numele de subscriere la capitalul social. Obligaţia se
naşte prin semnarea actului constitutiv sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică.
Executarea acestei obligaţii (efectuarea aportului) se numeşte vărsare a capitalului
(vărsământ).
Întârzierea în efectuarea aportului are drept consecinţă, potrivit art. 65 din Legea
nr.31/1990, răspunderea pentru daunele pricinuite societăţii, indiferent de obiectul aportului.
În cazul aportului în numerar, asociatul este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în
care trebuia să se facă vărsământul. Pe cale de consecinţă, la fel ca în dreptul comun, asociatul
datorează dobânzile legale în cazul neplăţii la termen a sumei de bani. Dar, spre deosebire de
dreptul comun, în cazul în care se face dovada cauzării unui prejudiciu, asociatul datorează şi
despăgubiri, iar dobânzile (care, în acest caz, reprezintă amenzi civile, iar nu daune moratorii) se
cumulează cu despăgubirile, şi nu se impută asupra lor. Data de la care curg dobânzile este ziua
în care trebuia să se efectueze vărsământul, întrucât în materie comercială dobânzile curg de
drept, din ziua exigibilităţii obligaţiei.

57
 În ipoteza aportului în creanţe, potrivit art. 84 din Legea nr.31/1990, dacă societatea nu a
putut încasa creanţa prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, pe lângă despăgubiri, răspunde
de suma datorată cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţei.
În cazurile prevăzute de lege, neexecutarea obligaţiei de efectuare a aportului poate fi
sancţionată cu excluderea asociatului din societate, potrivit art. 222 alin. 1 lit.a din Legea
nr.31/1990.
c). Capitalul social reprezintă expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor, având o
dublă semnificaţie: contabilă şi juridică116.
Din punct de vedere contabil, el reprezintă o cifră convenită de asociaţi, fără o existenţă
reală: în situaţia financiară (bilanţul), capitalul social este evidenţiat la pasiv, întrucât aporturile
asociaţilor trebuie restituite la dizolvarea societăţii; în schimb, bunurile care constituie aporturile
asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucât ele aparţin societăţii.
Capitalul social al societății, indiferent de forma ei juridică, este: fix, intangibil, real și
divizat în anumite fracțiuni.
Juridic, capitalul social reprezintă gajul general al creditorilor sociali, motiv pentru care se
supune unor reguli speciale. El este fix, pe toată durata societăţii, putând fi modificat numai prin
modificarea actului constitutiv, în condiţiile legii. Pe cale de consecinţă, în cazul diminuării sale,
art. 69 din Legea nr.31/1990 prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii sale, înainte de a se face
vreo repartizare sau distribuire de beneficii. Totodată, capitalul social este intangibil, neputând fi
folosit pentru plata dividendelor. În fine, capitalul social trebuie să fie real, ceea ce presupune
intrarea efectivă, iar nu fictivă, în patrimoniul societăţii a bunurilor care constituie aporturile
asociaţilor, precum şi asigurarea în permanenţă în patrimoniul social a unor bunuri a căror
valoare să fie cel puţin egală cu capitalul social.
Capitalul subscris reprezintă totalitatea valorii aporturilor cu care asociaţii s-au obligat să
contribuie la constituirea societăţii. Pentru anumite forme de societăţi, legea stabileşte plafoane
minime ale capitalului subscris: în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, 90.000
lei (echivalentul a 25.000 euro); în cazul societăţii cu răspundere limitată 200 lei. Totodată, prin
reglementări speciale se pot institui plafoane minime de capital în cazul societăţilor care îşi
desfăşoară activitatea în anumite domenii (societăţile bancare, societățile de asigurare și
reasigurare etc.).
Capitalul vărsat reprezintă totalitatea valorică a aporturilor efectuate şi care au intrat
efectiv în patrimoniul societăţii. Legea stabileşte în anumite cazuri condiţii de efectuare a
vărsămintelor: în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, capitalul vărsat de
fiecare acţionar la constituirea societăţii nu poate fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin
lege nu se prevede altfel, iar restul trebuie vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare pentru
acţiunile emise pentru un aport în numerar şi în termen de 2 ani de la înmatriculare pentru
acţiunile emise pentru un aport în natură. În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată, capitalul social subscris trebuie integral vărsat la data
constituirii societăţii.
Capitalul social este divizat în anumite fracţiuni, pe care asociaţii le dobândesc în schimbul
aportului şi corespunzător valorii acestuia: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi
al societăţii în comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni,
în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.

116
I. Băcanu, Capitalul social al societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 79.

58
 d). Patrimoniul social. Capitalul social nu trebuie confundat cu patrimoniul societăţii, care
cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii (activul
social şi pasivul social).
Activul social cuprinde bunurile aduse ca aport în societate, precum şi cele dobândite de
societate pe parcursul funcţionării sale. Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii.
Patrimoniul social are o componenţă şi o valoare variabile. Doar în momentul constituirii
societăţii capitalul social are aceeaşi valoare cu activul social. Bunurile aportate de asociați,
indiferent de forma juridică a societății, pot fi înstrăinate de către societatea care le posedă,
întrucât caracteristicile fixității și intangibilității capitalului social impun doare existența unor
valori economice cel puțin egale cu capitalul social, și nicidecum nu creează interdicții sau
îngrădiri asupra circulației juridice a bunurilor aduse cu titlu de aport. Circulația juridică a
bunurilor constituite ca aport este permisă și își are fundamentul în subrogația reală, prin aceea
că în schimbul bunurilor va intra suma de bani corespunzătoare sau alte bunuri117.
6 .2. Intenţia asociaţilor de a desfăşura în comun o activitate comercială. Affectio
societatis reprezintă intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor în desfăşurarea activităţii
comerciale, cu asumarea riscurilor acestei activităţi. Participarea asociaţilor la activitatea
societăţii trebuie să fie activă şi interesată, însă ea diferă, în funcţie de forma juridică a societăţii.
Cu toate acestea, în orice societate comercială asociaţii au dreptul de a participa la luarea
deciziilor şi de a controla activitatea societăţii. Intenţia de a colabora implică şi o convergenţă de
interese ale asociaţilor, în special în ceea ce priveşte obţinerea şi împărţirea beneficiilor. De
asemenea, colaborarea asociaţilor presupune egalitatea juridică a acestora şi, deci, lipsa oricăror
raporturi de subordonare118.
Dispariția elementului affectio societatis reprezintă un motiv de dizolvare în sensul art. 227
lit. e din Legea nr.31/1990, însă se poate dispune și excluderea asociatului care nu își mai
manifestă intenția de a colabora cu ceilalți asociați119.
6.3. Realizarea şi împărţirea beneficiilor. Scopul societăţii comerciale este de a realiza
beneficii din activitatea desfăşurată şi de a le împărţi între asociaţi.
Realizarea beneficiilor sau, dimpotrivă, înregistrarea de pierderi sunt stabilite la sfârşitul
exerciţiului financiar, prin întocmirea situaţiei financiare.
În cazul obţinerii de beneficii, acestea se repartizează de către adunarea asociaţilor sau a
acţionarilor în funcţie de destinaţiile legale: fonduri de rezervă, majorarea capitalului social,
distribuirea de dividende. Dividendele reprezintă cota-parte din beneficii care se plăteşte
fiecăruia dintre asociaţi (art. 67 alin. 1 din Legea nr.31/1990).
În accepțiunea prevederilor art. 7 pct.11 din Legea nr.227/20015 privind Codul fiscal
dividendul reprezintă o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui
participant, drept consecință a deținerii unor titluri de participare la acea persoană juridică,
exceptând următoarele:
- o distribuire de titluri de participare noi sau majorarea valorii nominale a titlurilor de
participare existente, ca urmare a unei operațiuni de majorare a capitalului social, potrivit legii;
- o distribuire efectuată în legătură cu dobândirea/răscumpărarea titlurilor de participare
proprii de către persoana juridică;

117
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 141-142.
118
I.Bălan, Noţiunea de affectatio societatis şi aplicaţiile sale în materie comercială, în  „Dreptul”, nr. 9/1999, p. 51
şi urm.
119
C.A. București, sec. A VI-a civ, dec. Civ. nr. 200A din 1 febr. 2017 nepublicată.

59
 - o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane
juridice;
- o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social, potrivit
legii;
- o distribuire de prime de emisiune, proporțional cu partea ce îi revine fiecărui participant;
- o distribuire de titluri de participare în legătură cu operațiuni de reorganizare, prevăzute
la art. 32 și 33.
Se consideră dividende din punct de vedere fiscal și se supun aceluiași regim fiscal ca
veniturile din dividende: câștigurile obținute de persoanele fizice din deținerea de titluri de
participare, definite de legislația în materie, la organisme de plasament colectiv; veniturile în
bani și în natură distribuite de societățile agricole, cu personalitate juridică, constituite potrivit
legislației în materie, unui participant la societatea respectivă drept consecință a deținerii părților
sociale.
Pentru a fi repartizate, beneficiile trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- beneficiile trebuie să fie reale, ceea ce înseamnă că trebuie să se fi înregistrat un
excedent, o sumă mai mare decât capitalul social. Nu pot fi distribuite beneficii din capitalul
social, potrivit art.67 din Legea nr.31/1990;
- beneficiile trebuie să fie utile. Art. 69 din Legea nr.31/1990 prevede obligaţia
reîntregirii sau reducerii capitalului social, înainte de a se face vreo repartizare sau distribuire
de beneficii.
În cazul în care nu există beneficii, nu pot fi distribuite dividende asociaţilor. Distribuirea
de beneficii fictive, în absenţa unui profit real şi util reprezintă o faptă ilicită care atrage
răspunderea civilă sau penală, după caz. Potrivit art. 67 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 dreptul la
acţiunea în restituire a dividendelor se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor.
Criteriile de împărţire a beneficiilor sunt lăsate de lege la libera apreciere a asociaţilor.
Astfel, potrivit Legii nr.31/1990, în actul constitutiv trebuie să se prevadă partea fiecărui asociat
la beneficii şi la pierderi (art.7), respectiv modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor (art. 8).
Principiul care trebuie să guverneze acordul asociaţilor este cel potrivit căruia toţi asociaţii
trebuie să participe la împărţirea beneficiilor şi la suportarea pierderilor. Aceasta nu înseamnă că
participarea la beneficii şi pierderi trebuie să fie egală.
Legea interzice, însă, aşa-numitele clauze leonine, adică acele înţelegeri care favorizează
unii asociaţi în detrimentul celorlalţi120. Potrivit art. 1902 alin. 5 C. civ., orice clauză prin care un
asociat este exclus de la împărțirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată
nescrisă..
În cazul în care, prin actul constitutiv, asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a
beneficiilor şi de suportare a pierderilor, se vor aplica dispoziţiile legale în materie: potrivit art.
67 din Legea nr.31/1990, dividendele se vor plăti asociaţilor în proporţie cu cota de participare la
capitalul social vărsat. Chiar în lipsa unei dispoziţii legale exprese, trebuie admis că suportarea
pierderilor va urma acelaşi criteriu.
În cazul aportului în industrie, în lipsa unei evaluări a acestuia în actul constitutiv, asociatul
va avea dreptul, în temeiul art. 1902 alin. 2 C.civ., la o cotă de beneficii egală cu cea a
asociatului care a adus în societate cota cea mai mică de capital.

120
A se vedea, S. Deleanu, Clauza leonină în contractele de societate, în „Dreptul”, nr.2/1992, p. 38.

60
 În urma repartizării de către adunarea asociaţilor a dividendelor cuvenite acestora, dreptul
la beneficii devine, din drept social, un drept de creanţă individual al asociatului faţă de societate.
Potrivit legii dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea asociaţilor sau după
caz, stabilit prin legi speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare
anuale eferente exerciţiului financiar încheiat.
Obligaţia societăţii privind plata dividendelor este o obligaţie comercială şi ca atare este
aplicabilă dobânda legală în materie comercială calculată conform art. 3 din OG nr. 13/2011.
Acţiunea privind plata dividendelor se prescrie în termen de 3 ani, care începe să curgă de
la data scadenţei.
În cazul transmiterii acţiunilor, a părţilor de interes sau a părţilor sociale, dreptul la
dividende aparţine cesionarului, iar nu cedentului, în afară de cazul când părţile au convenit altfel
(art.67 alin. 6 din Legea nr. 31/1990).

7. Constituirea societăţilor comerciale

Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990 societățile cu personalitate juridică se pot constitui
dacă prin lege nu se prevede altfel, în una dintre următoarele forme: societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni și
societatea cu răspundere limitată.
Constituirea societăţilor comerciale se întemeiază pe voinţa asociaţilor, manifestată în
condiţiile legii. Asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri, să desfăşoare o activitate
comercială şi să împartă beneficiile. Fundamentul societăţii comerciale îl reprezintă actul sau
actele constitutive, în baza cărora dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea
formalităţilor cerute de lege121.
7.1. Actele constitutive ale societăţilor comerciale. Voinţa asociaţilor de a constitui o
societate comercială se materializează în înscrisurile prevăzute de lege:
- societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate;
- societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată se constituie prin contract de societate şi statut;
- societatea cu răspundere limitată cu asociat unic se constituie prin statut.
În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată, legea
permite ca cele două acte (contractul de societate şi statutul) să se încheie sub forma unui înscris
unic, denumit act constitutiv. În cazul în care se încheie numai contract de societate sau numai
statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv.
Pe cale de consecinţă, denumirea de act constitutiv are caracter generic; ea desemnează atât
contractul de societate sau statutul, cât şi înscrisul unic.
În fine, societăţile comerciale organizate în temeiul Legii nr.15/1990 au fost înfiinţate prin
actele organelor administrative şi funcţionează pe bază de statut.
a). Contractul de societate. Temeiul constituirii societăţii comerciale este contractul de
societate, act de comerţ obiectiv conex, conţinând elementele specifice analizate anterior
(aporturile asociaţilor, affectio societatis, împărţirea beneficiilor).
Contractul de societate comercială poate fi definit ca fiind acordul de voinţă prin care
două sau mai multe persoane consimt să constituie prin aporturi individuale, un fond comun,

121
R.P. Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, op. cit., p. 95 şi urm.

61
destinat unei activităţi lucrative, desfăşurate împreună, în scopul de a împărţi foloasele
realizate.
Contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile de fond prevăzute de art. 1179
C.civ. şi condiţiile de formă instituite de Legea nr.31/1990.
Condiţiile de fond ale contractului de societate. Condiţiile de valabilitate ale contractului
de societate sunt: consimţământul valabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un
obiect determinat şi o cauză licită122.
Consimţământul părţilor. Principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice
este consacrat de art. 40 din Constituţie. Acest principiu stă şi la baza manifestării de voinţă a
părţilor în scopul încheierii contractului de societate.
Societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel (art. 4 din Legea nr. 31/1990). Societatea cu răspundere limitată se poate constitui
şi prin voinţa unei singure persoane, iar când sunt mai mulți asociați numărul acestora nu poate
fi mai mare de 50 (art.12 din Legea nr.31/1990).
Voinţa părţilor contractante trebuie să fie animată de intenţia de a desfăşura în comun o
activitate comercială.
Persoanele care încheie contractul de societate, precum şi persoanele care au un rol
determinant în constituirea societăţii au calitatea de fondatori (art. 6 din Legea nr. 31/1990).
Fondatorii unei societăţi comerciale pot fi persoane fizice sau juridice, române sau străine,
comercianţi sau necomercianţi.
Potrivit art. 6 alin.2 din Legea nr.31/1990, nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit
legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi
pentru infracţiuni prevăzute de Legea societăţilor comerciale.
Soţii pot constitui, împreună, singuri sau alături de alte persoane o societate comercială.
Art.1882 alin. 1 teza a doua C. civ. prevede că „un soț nu poate deveni asociat prin aportarea de
bunuri comune decât cu consimțământul celuilalt soț, dispozițiile art. 349 aplicându-se în mod
corespunzător”. Fiecare dintre soţi poate aporta bunurile proprii la capitalul social. Totodată,
fiecare dintre soţi nu poate aduce ca aport în societate un bun comun, fără consimțământul scris
al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de
părți sociale ori, după caz, de acțiuni (art. 349 C. civ.). În cazul în care obiectul aportului este un
bun comun, dividendele vor fi tot bunuri comune.
Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societatea în comandită
simplă nu pot lua parte, conform art.82 din Legea nr. 31/1990, ca asociaţi cu răspundere
nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect; nu pot face operaţiuni în contul
lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi
asociaţi.
Voinţa părţilor contractante trebuie să nu fie alterată de vicii. Pentru a fi valabil,
consimţămnântul dat la încheierea contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare, dol
sau violenţă.
În ceea ce priveşte eroarea, dacă aceasta cade asupra persoanei cu care s-a contractat va
determina nulitatea contractului de societate încheiat intuitu personae (în cazul societăţilor de
persoane), iar dacă priveşte obiectul contractului, este sancţionată cu nulitatea dacă poartă asupra

122
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, op. cit., p. 168 şi urm; O. Căpăţînă, Societăţile comerciale în
interpretarea jurisprudenţei, în RDC, nr. 1, 2/1999.

62
substanţei acestui obiect, nu şi când poartă asupra valorii aportului sau asupra şanselor de a
obţine beneficii.
Cât priveşte dolul, el viciază consimţământul unui asociat numai dacă emană de la toţi
ceilalţi asociaţi sau de la persoane care reprezintă valabil entitatea colectivă şi dacă are o anumită
gravitate. Când dolul provine din partea unuia dintre asociaţi, contractul de societate îşi menţine
valabilitatea. Dolul nu va putea fi opus creditorilor sociali şi celorlalţi asociaţi străini de acele
manopere.
Violenţa ca viciu de consimţământ nu se întâlneşte în practică.
În doctrină se consideră că efectele nulităţii provocate de aceste vicii afectează doar
raportul juridic care îl priveşte pe acest asociat, fără să influenţeze contractul de societate în
întregul său.
Capacitatea părţilor. Pentru a încheia contractul de societate, persoana fizică trebuie să
aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în condiţiile dreptului comun,
întrucât art. 6 din Legea nr.31/1990 prevede că nu pot fi fondatori persoanele care, în condiţiile
legii, sunt incapabile. Pentru aceste motive în doctrină se consideră că pot să încheie contractul
de societate numai persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu deplină. Persoana pusă sub
curatelă are capacitatea de a încheia un contract de societate123.
Nu este exclusă, însă, participarea unui minor, prin reprezentantul său legal sau asistat de
ocrotitorul său legal, la capitalul social al unei societăţi, în calitate de asociat cu răspundere
limitată. Plasamentul de capital, sub forma acestei participări, se poate face numai cu autorizaţia
autorităţii tutelare, fiind un act de dispoziţie. Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani se poate
adresa instanței de tutelă pentru a-i recunoaște capacitatea deplină de exercițiu în vederea
participării acestuia la constituirea unei societăți (art. 40 C. civ.).
Comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului nu devine incapabil
şi ca atare poate încheia un contract de societate. În cazul aplicării procedurii insolvenţei el
pierde dreptul de a administra şi dispune de bunurile sale, fiind în imposibilitatea de a efectua un
aport în societate (art.85 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).
Persoanele juridice pot participa la constituirea unei societăţi comerciale cu respectarea
principiului capacităţii de folosinţă instituit de art. 206 C. civ.
Obiectul contractului. În sensul dreptului comun, obiectul contractului de societate îl
constituie prestaţiile la care se obligă asociaţii, materializate în aporturile lor. Obiectul
contractului trebuie să fie determinat, licit şi moral, iar în cazul aportului în industrie, să fie
posibil şi personal, sub sancţiunea nulităţii societăţii.
Obiectul societăţii trebuie să fie comercial şi trebuie arătat în contractul de societate.
Asociaţii sunt liberi să stabilească activităţile care vor fi desfăşurate de societate respectând
ordinea publică şi bunele moravuri.
Cauza contractului. Cauza contractului de societate comercială constă în participarea
fiecărui asociat la rezultatele activităţii comerciale desfăşurate în comun, adică împărţirea
beneficiilor. Ea trebuie să fie licită şi morală, sub sancţiunea nulităţii societăţii. Contractul de
societate va fi lipsit de cauză în cazul în care s-a stipulat că totalitatea beneficiilor va reveni
unuia dintre asociaţi, o astfel de clauză fiind lovită de nulitate.

123
A se vedea Gh.Bonciu, Curatela capabilului în dreptul civil român, în „Studii de drept românesc”, nr. 1-2/2007,
p. 121 şi urm.

63
 În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art. 1179 C.civ., contractul de
societate este lovit de nulitate. Nulitatea societăţii pentru nerespectarea condiţiilor de fond ale
contractului de societate produce efecte specifice, în raport de condiția de fond încălcată124.
Condiţiile de formă ale contractului de societate. Potrivit art. 5 alin. 6 din Legea
nr.31/1990, actul constitutiv se încheie sub semnătură privată şi se semnează de toţi asociaţii
sau, în cazul subscripţiei publice, de fondatori. Actul constitutiv încheiat sub forma înscrisului
sub semnătură privată dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului.
Forma autentică a actului constitutiv este cerută în mod obligatoriu în următoarele cazuri:
- când printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un imobil;
- când forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a asociaţilor
sau a unora dintre ei, pentru obligaţiile sociale (societatea în nume colectiv sau în comandită
simplă);
- când societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.
Actul constitutiv poate fi încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată în cazul
societăţii pe acţiuni constituită simultan şi al societăţii cu răspundere limitată, cu excepţia
situaţiilor în care printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un teren.
În cazul în care actul constitutiv îmbracă forma înscrisului sub semnătură privată, acestuia
trebuie să i se dea dată certă, întrucât de la data încheierii actului curge termenul de 15 zile
prevăzut de art. 36 din Legea nr.31/1990 pentru cererea de înmatriculare în registrul comerţului.
Asociaţii pot decide, de comun acord, autentificarea actului constitutiv şi în situaţia în care
legea nu prevede obligativitatea acestei forme.
Nerespectarea formei autentice, în cazurile în care aceasta, potrivit legii, este obligatorie,
este sancţionată de art. 56 lit. a din Legea nr.31/1990 cu nulitatea societăţii.
În cazurile când legea permite încheierea actului constitutiv în forma înscrisului sub
semnătură privată, condiţia de formă este cerută ad probationem, iar când legea impune forma
autentică, condiţia de formă este cerută ad validitatem.
Conţinutul contractului de societate. Contractul de societate trebuie să cuprindă clauze
care să stabilească relaţiile dintre asociaţi, fiind diferenţiate în funcţie de forma juridică a
societăţii. Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de societate comercială şi
privesc:
- identificarea părţilor care îl încheie: numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul
şi cetăţenia asociaţilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor persoane
juridice;
- individualizarea viitoarei societăţi: denumirea (firma) societăţii, forma juridică, sediul
social, eventual emblema;
- caracteristicile societăţii: obiectul societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale; durata societăţii; capitalul social, subscris şi vărsat, aportul fiecărui asociat, valoarea
şi modul evaluării, data la care se va vărsa întregul capital social subscris, fracţiunile capitalului
social, numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale şi repartizarea acestora între
asociaţi;
- conducerea şi gestiunea societăţii: adunarea asociaţilor; persoanele care vor administra şi
reprezenta societatea, cu precizarea puterilor care li s-au conferit şi dacă urmează să le exercite
împreună sau separat; controlul gestiunii societăţii de către organele statutare (în cazurile
prevăzute de lege, numărul, numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor); controlul societăţii de

124
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 161.

64
către acţionari şi documentele la care aceştia vor avea acces pentru a se informa şi a-şi exercita
controlul;
- drepturile şi obligaţiile asociaţilor: partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi, în cazul
societăţii în nume colectiv, al societăţii în comandită simplă şi al societăţii cu răspundere
limitată, respectiv modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor, în cazul
societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni; obligaţiilede efectuare a aportului;
- sediile secundare ale societăţii, atunci când ele se înfiinţează odată cu societatea sau
condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
- dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Alături de aceste clauze, comune tuturor formelor juridice de societate, contractul va
conţine clauze specifice fiecărei dintre aceste forme.
b). Statutul societăţii comerciale. Dacă la constituirea societăţii pe acţiuni, a societăţii în
comandită pe acţiuni sau a societăţii cu răspundere limitată, asociaţii nu optează pentru actul
constitutiv - înscris unic, ei încheie, alături de contractul de societate, şi statutul societăţii.
Statutul este un act constitutiv dezvoltător al contractului de societate, în special în
privinţa aspectelor legate de organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii. El
este un act juridic de natură contractuală, încheiat prin acordul asociaţilor, manifestat în
condiţiile legii. Astfel, pentru validitatea sa trebuie să fie îndeplinite condiţiile de fond prevăzute
de art. 1179 C.civ, iar în privinţa formei, sunt incidente regulile analizate în cazul contractului de
societate.
El dezvoltă elementele contractului de societate privind organizarea şi funcţionarea
societăţii, cuprinzând clauze referitoare la modul de constituire şi funcţionare a organelor de
deliberare şi administrare a societăţii, condiţiile de adoptare a hotărârilor în adunarea generală,
consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie; organele de control asupra gestiunii;
întocmirea bilanţului şi a contului de profit şi pierderi etc. Toate aceste clauze trebuie să fie
concordante cu cele ale contractului de societate. În caz contrar, înregistrarea societăţii va fi
refuzată.
7.2. Formalităţile de constituire a societăţii comerciale. Pentru constituirea societăţii
comerciale, asociaţii trebuie să îndeplinească formalităţile prevăzute de lege: întocmirea
actului sau a actelor constitutive şi înmatricularea societăţii.1515
a). Întocmirea actelor constitutive. Înţelegerea asociaţilor privind contituirea societăţii
este încorporată în actele constitutive. Modalitatea de întocmire a acestora diferă, după cum sunt
încheiate în formă autentică (potrivit legii sau voinţei asociaţilor), respectiv sub forma înscrisului
sub semnătură privată.
După redactarea actelor constitutive, acestea sunt prezentate pentru autentificare unui notar
public, de către persoana desemnată în calitate de administrator al societăţii ori de un asociat
anume împuternicit.
Legea impune prezenţa la autentificare a tuturor asociaţilor sau, în caz de subscripţie
publică, a fondatorilor, personal sau prin mandatar cu procură specială în formă autentică,
potrivit art. 5 din Legea nr.31/1990.
La autentificarea actului constitutiv se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului
comerţului privind disponibilitatea firmei şi a emblemei, pentru a evita riscul respingerii cererii
de înmatriculare pe motiv că firma sau emblema respectivă este înregistrată în registrul
comerţului.

1515
St.D.Cărpenaru, Formalităţile legale de constituire a societăţii comerciale şi consecinţele nerespectării lor în
lumina Legii nr.31/1990, în RDC nr. 4/1992, p. 5 şi urm.

65
 Notarul public va verifica înscrisurile, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de fond şi
de formă, putându-le aduce modificările corespunzătoare, cu acordul părţilor, şi va proceda la
autentificarea acestora.
În cazul în care actul constitutiv se încheie sub forma înscrisului sub semnătură privată,
acesta poate fi redactat de asociaţi sau de reprezentanţii acestora (inclusiv de către avocat), fiind
necesară, pentru considerentele arătate anterior, darea de dată certă, de către avocat sau notarul
public.
Ca urmare a încheierii actelor constitutive, viitoarea societate comercială dobândeşte
anticipat o capacitate de folosinţă restrânsă, care priveşte drepturile şi obligaţiile de care depinde
valabila sa constituire (aporturile asociaţilor, formalităţile ulterioare privind constituirea
societăţii).
Existenţa anticipată a capacităţii de folosinţă implică recunoaşterea şi a unei capacităţi de
exerciţiu corespunzătoare. În absenţa desemnării administratorilor socioetăţii, actele juridice pot
fi încheiate de oricare dintre asociaţi. Actele încheiate în contul societăţii trebuie aprobate de
asociaţi (art. 36 alin. 1 lit. e din Legea nr. 31/1990)..
b). Înmatricularea societăţii comerciale. Procedura înmatriculării societăţii comerciale în
registrul comerţului este reglementată de dispoziţiile Legii nr.31/1990 şi ale Legii nr.26/1990,
realizându-se în baza unei cereri-tip adresată biroului unic din cadrul oficiului registrului
comerţului în a cărui rază teritorială se va afla sediul societății.
Astfel, în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, fondatorii sau
administratorii societăţii ori un împuternicit al acestora vor cere, potrivit art. 36 din Legea
nr.31/1990, înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea
sediul societatea.
Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în temeiul cererii de înregistrare.
Cererea se depune la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului şi va fi însoţită,
conform art. 36 din Legea nr.31/1990 de:
- actul constitutiv;
- dovada efectuării vărsămintelor;
- actele privind proprietatea aporturilor în natură, iar în cazul în care printre ele figurează şi
imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
- actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi;
- declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, administratorilor, cenzorilor că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
Jurisprudenţa impune şi prezentarea dovezii existenţei unei suprafeţe locative destinate
sediului societăţii.
Toate avizele sau actele de autorizare vor fi eliberate de către instituţiile şi autorităţile
publice, prin reprezentanţii acestora la biroul unic, în funcţie de obiectul de activitate al
societăţii. Nu este necesar a se depune avizele sau autorizaţiile tehnice şi nici cele a căror
eliberare este legal condiţionată de înmatricularea societăţii.
Controlul legalităţii constituirii societăţii, precum şi autorizarea constituirii ei ca persoană
juridică, se realizează, potrivit dispozițiilor OUG nr.116/2009 de directorul oficiului registrului
comerțului de pe lângă tribunal și/sau persoanei ori persoanelor desemnate de către acesta.
În urma analizării cererii de înregistrare în registrul comerțului, directorul sau după caz
persoana desemnată poate admite cerea dacă sunt îndeplinite condițiile în acest sens, poate
respinge cererea dacă nu este conformă cu prevedeeile legale aplicabile în materie, ori poate lua
act de renunțarea solicitantului la soluționarea cererii.

66
 Împotriva rezoluției directorului și/sau persoanei sau persoanelor desemnate se poate
formula plângere în termen de 15 zile de la pronunțare, pentru părți și de la data publicării actului
constitutiv în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, respectiv Partea a VII pentru orice
altă persoană interesată. Plângerea se depune și se menționează în registruyl comerțului unde s-a
făcut înregistrarea. În termen de 3 zile de la data depunerii. Oficiul registrului comerțului
înaintează instanței plângerea care o soluționează de urgență și cu precădere în condițiile
dreptului comun. Hotîrârea pronunțată în soluționarea plângerii este executorie și este supusă
numai apelului.
Înregistrarea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii de către
directorul sau persoana desemnată din cadrul oficiului registrului comerțului prin care se autoriză
înmatricularea societăţii comerciale. Societatea comercială este persoană juridică de la data
înmatriculării ei în registrul comerţului. La înmatriculare solicitanților li se eliberează certificatul
de înregistrare, conținând numărul de ordine din registrul comerțului și codul unic de înregistrare
fiscală atribuit de Ministerul Finanțelor Publice, precum și după caz, identificatorul unic la nivel
european (EUID)125 și alte date stabilite prin ordin al ministerului justiției.
Odată cu efectuarea înregistrării, un extras în formă simplificată al încheierii directorului
oficiului registrului comerțului (cuprinzând data încheierii, datele de identificare a
asociaţilor/acţionarilor, denumirea şi, dacă există, emblema societăţii comerciale, sediul, forma,
obiectul de activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii, codul unic de înregistrare) se
comunică din oficiu Regiei Autonome „Monitorul Oficial", spre publicare, pe cheltuiala
societăţii în cel mul 21 de zile lucrătoare de la data înregistrării cererii la oficiul registrului
comerțului. La cererea şi pe cheltuiala societăţii, în Monitorul Oficial se publică actul constitutiv,
integral ori în extras. Regia Auronomă Monitorul Oficial are la dispoziție pentru efectuarea
publicării un termen de 17 zile lucrătoare de la data primirii extrasului rezoluției sau, după caz, a
rezoluției integrale.
Concomitent cu efectuarea înmatriculării societății se realizează și înscrierea fiscală a
acesteia. Certificatul de înregistrare conținând codul unic de înregistrare atestă atât luarea
societății în evidența oficiului registrului comerțului, cât și luarea în evidența organului fiscal.

7.3. Regimul juridic al actelor încheiate în cursul constituirii societăţii comerciale. În

cursul constituirii societăţii, fondatorii trebuie să încheie anumite acte juridice în contul viitoarei
societăţii cum ar fi: un contract de închiriere pentru sodiul social, deschiderea unui cont bancar,
un contract de asistenţă juridică etc.
Câtă vreme societatea nu a fost înmatriculată, ea nu are personalitate juridică şi, pe cale de
consecinţă, nu poate fi titular de drepturi şi obligaţii. De aceea, potrivit art. 53 din Legea
nr.31/1990, fondatorii, reprezentanţii şi alte persoane, care au lucrat în numele unei societăţi în
curs de constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă de terţi pentru actele juridice încheiate cu
aceştia în contul societăţii, în afară de cazul când societatea, după ce a dobândit personalitate
juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate că au fost ale societăţii
încă de la data încheierii lor.
Aceste acte pot fi încheiate atât înainte de încheierea actului constitutiv, cât şi după
încheierea acestuia, dar înainte de înmatricularea societăţii. De aceea, preluarea lor de către
societate îmbracă forme diferite: pe de o parte, ele pot fi aprobate de asociaţi prin actul
constitutiv, care, potrivit art. 8 din Legea nr.31/1990, trebuie să cuprindă operaţiunile încheiate

125
Prin Ordinul nr.1.867/C din 6 iulie 2017 al ministrului justiției s-a aprobat structura identificatorului unic la nivel
european (EUID).

67
de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le preia; pe de altă
parte, asociaţii le pot aproba prin act separat, dacă au fost încheiate după încheierea actului
constitutiv, anexând la cererea de înregistrare, potrivit art. 35 din Legea nr.31/1990, actele
constatatoare ale operaţiunilor juridice încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociali.
Indiferent de momentul şi modalitatea aprobării acestor operaţiuni de către asociaţi,
societatea le preia asupra sa în temeiul capacităţii de folosinţă restrânse care îi este recunoscută
de art. 53 din Legea nr.31/1990.
7.4. Consecinţele nerespectării cerinţelor legale privind constituirea societăţii comerciale.
În procesul constituirii societăţii comerciale pot fi încălcate dispoziţiile legale care privesc
regulata înfiinţare a societăţii. Legea stabileşte consecinţele încălcării acestor dispoziţii, în
funcţie de momentul constatării lor.
Înainte de înmatricularea societăţii pot fi înregistrate două categorii de încălcări ale
cerinţelor legale de constituire: neînmatricularea societăţii şi nerespectarea condiţiilor de
legalitate necesare înmatriculării.
Astfel, în cazul în care fondatorii sau reprezentanţii societăţii au omis să ceară
înmatricularea societăţii în termenul prevăzut de lege, societatea poate fi regularizată, potrivit art.
47 din Legea nr.31/1990, prin îndeplinirea acestei formalităţi. Orice asociat are dreptul să pună
în întârziere, prin notificare sau scrisoare recomandată, pe fondatorii sau reprezentanţii societăţii
împuterniciţi să ceară înmatricularea acesteia. În cazul în care aceştia nu se conformează în
termen de 8 zile de la primirea somaţiei, oricare dintre asociaţi poate cere oficiului registrului
comerţului efectuarea înmatriculării.
Potrivit prevederilor art. 1893 C. civ. „societățile supuse condiției înmatriculării conform
legii și rămase neînmatriculate, precum și societățile de fapt sunt asimilate societăților simple”.
Aceasta înseamnă că societatea reglementată de Legea nr.31/1990 neînmatriculată rămâne în
faza contractuală nefiind tratată ca subiect de drept distinct de asociații care au constituit-o.
Neavând personalitate juridică pentru datoriile societății vor răspunde asociații și persoanele care
au lucrat împreună.
În ipoteza în care societatea nu a fost înmatriculată în termen de 3 luni de la data
autentificării actului constitutiv, asociaţii sunt liberaţi de obligaţiile care decurg din subscripţiile
lor, afară de cazul în care în actul constitutiv se prevede altfel.
Încălcarea cerinţelor legale de constituire a societăţii poate fi constatată dedirectorul
oficiului registrului comerțului, cu ocazia efectuării controlului la soluționarea cererii de
înregistrare, caz în care acesta trebuie să solicite asociaţilor înlăturarea neregularităţilor
constatate. După regularizarea societăţii, directorul oficiului registrului comerțului va dispune
înmatricularea ei în registrul comerţului, în caz contrar respingând prin încheiere, motivat,
cererea de înregistrare.
În cazul neregularităţilor constatate după înregistrarea societății legiuitorul a optat pentru
salvgardarea societății reglementând acțiunea în regularizare a societății și în mod excepțional
acțiunea în anularea societății.
a). Acțiunea în regularizarea societății. Potrivit art. 48 din Legea nr. 31/1990 în cazul unor
neregularități constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia măsuri pentru
înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acelor neregularități. Dacă societatea nu se
conformează, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societății, sub
sancțiunea plății de daune cominatorii, să le regularizeze. Dreptul la acțiunea de regularizare se
prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării societății.

68
 Prin urmare, înlăturarea neregularităților constatate după înmatriculare se realizează pe
calea acțiunii în regularizare care poate fi exercitată de orice persoană interesată. Acțiunea în
regularizare este de competența tribunalului și trebuie exercitată, sub sancțiunea prescripției, în
termen de un an de la data înmatriculării societății. După expirarea termenului menționat
singurul mijloc procesual îl reprezintă acțiunea în anularea societății.
În acest caz, fondatorii, reprezentanții societății, precum și primii membri ai organelor de
conducere, de administrare și de control ale societății răspund nelimitat și solidar pentru
prejudiciul cauzat prin neregularitățile la care se referă art. 46-48 din Legea nr. 31/1990.
b). Acțiunea în anularea societății. Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul
comerţului poate fi declarată de tribunal, de la sediul societății supuse anulării, potrivit art. 56 din
Legea nr.31/1990, numai atunci când:
- lipseşte actul constitutiv sau acesta nu a fost încheiat în forma prevăzută de lege;
- toţi fondatorii au fost potrivit legii, incapabili la data constituirii societăţii;
- obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
- lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
- lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;
- actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile
asociaţilor şi capitalul social subscris;
- s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;
- nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.
În cazurile menționate, deși legea nu prevede felul nulității, nu poate fi vorba decât de
nulitatea absolută, întrucât se urmărește ocoritrea unui interes general.
Cererea de declarare a nulităţii societăţii poate fi făcută de orice persoană interesată,
dreptul la acţiune fiind imprescriptibil126.
Chiar în cazul introducerii unei asemenea cereri, legea prevede posibilitatea regularizării,
in extremis, a societăţii: nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei a fost înlăturată
înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
Potrivit art. 58 din Legea nr.31/1990, pe data la care hotărârea tribunalului de declarare a
nulităţii a rămas irevocabilă, societatea îşi încetează existenţa şi intră în lichidare. Pe cale de
consecinţă, prin derogare de la dreptul comun, efectele nulităţii societăţii nu se produc retroactiv,
deoarece actele juridice încheiate cu terții de bună-credință în numele societăţii păstrându-şi
valabilitatea.
Dispozitivul hotărârii judecătoreşti de declarare a nulităţii se comunică oficiului registrului
comerţului pentru efectuarea menţiunii corespunzătoare şi se publică în Monitorul Oficial al
României.
Pentru prejudiciile cauzate prin neregularităţile constatate, potrivit art. 49 din Legea
nr.31/1990, răspund nelimitat şi solidar fondatorii, reprezentanţii, precum şi primii membri ai
organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii.
În cazul existenței unei situații conflictuale în care unii titulari promovează acțiunea în
regularizare, iar alții optează pentru nulitatea societății s-a acordat întâietate acțiunii în
regularizare dacă nu a fost depășit termenul de un an de la înmatricularea societății127.

126
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 181.
127
Gh. Piperea, op. cit, p. 163.

69
 7.5. Consecinţele nerespectării cerinţelor legale de publicitate a constituirii societăţii
comerciale. În procedura de înfiinţare a societăţii pot fi încălcate şi dispoziţiile legale referitoare
la publicitatea constituirii acesteia.
Astfel, în cazul în care constituirea societăţii nu a fost publicată în Monitorul Oficial, ea nu
poate fi opozabilă terţilor. Totuşi, pentru că cerinţele de publicitate sunt instituite în favoarea lor,
terţii pot invoca actele sau faptele cu privire la care nu s-a îndeplinit publicitatea, potrivit art. 51
din Legea nr.31/1990, cu excepţia cazului în care omisiunea publicităţii le lipseşte de efecte.
Dacă între textul actului constitutiv depus la registrul comerţului şi cel publicat în
Monitorul Oficial există neconcordanţe, terţii pot opune societăţii, conform art. 52 din Legea
nr.31/1990, oricare dintre texte, în afară de cazul când societatea face dovada că ei cunoşteau
textul depus la oficiul registrului comerţului.
Potrivit art. 50 din Legea nr.31/1990, operaţiunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi
de la data publicării în Monitorul Oficial a încheierii judecătorului delegat nu sunt opozabile
terţilor care dovedesc că au fost în imposibilitate de a lua cunoştinţa de ele.

8. Înfiinţarea filialelor, sucursalelor şi a sediilor secundare ale societăţii comerciale.

Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică şi se înfiinţează într-una dintre
formele de societate enumerate de Legea nr.31/1990, în condiţiile prevăzute pentru acea formă,
fără să fie nevoie ca actele constitutive ale societăţii primare să prevadă condiţii speciale în acest
sens. Filiala este constituită de societatea primară, care deţine majoritatea capitalului său şi, deci
controlul asupra sa, însă va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.
Legea interzice înfiinţarea de sedii secundare sub denumirea de filiale.
Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale,
care se înmatriculează, înainte de începerea activităţii, în registrul comerţului din judeţul în care
vor funcţiona. Actul constitutiv al societăţii fondatoare trebuie să cuprindă, potrivit art. 7 şi 8 din
Legea nr.31/1990, clauze privind sediile secundare ale societăţii, atunci când ele se înfiinţează
odată cu societatea sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare
înfiinţare.
Sucursala este dotată de societate cu anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate
economică, în cadrul obiectului de activitate al societăţii. Sucursala dispune de o anumită
autonomie, ale cărei limite sunt stabilite de societatea care a înfiinţat-o, însă nu poate participa în
nume propriu la circuitul juridic. Actele juridice pe care le presupune desfăşurarea activităţii sale
sunt încheiate de reprezentanţii desemnaţi de societate.
Comerciantul care are sucursale trebuie să ceară înmatricularea acestora la oficiul
registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale, în cerere arătându-se şi oficiul unde a fost
înmatriculată firma sediului principal. Sucursala înfiinţată în acelaşi judeţ cu societatea
fondatoare va fi înmatriculată în acelaşi registru al comerţului, însă distinct, ca înmatriculare
independentă.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea
lui (agenţie, reprezentanţă etc), căruia societatea îi atribuie statut de sucursală. Spre deosebire de
sucursală, însă, acestea se menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul
comerţului de la sediul principal.
Reprezentanţii sucursalei trebuie să depună semnătura lor la registrul comerţului.
Societăţile comerciale străine pot înfiinţa sucursale şi filiale în România, potrivit art. 44 din
Legea nr.31/1990, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic.

70
 8. Personalitatea juridică a societăţilor comerciale

Societatea comercială constituită cu respectarea condiţiilor legale dobândeşte personalitate

juridică, potrivit art. 1 din Legea nr.31/1990, care prevede că societăţile comerciale cu sediul în
România sunt persoane juridice române. Deci, societatea comercială este subiect de drept,
autonom faţă de asociaţii care o compun128. Consecinţele acestui statut juridic sunt următoarele:
- societatea are o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop
determinat;
- are un statut care cuprinde anumite elemente de identificare: firma, sediul şi
naţionalitatea;
- are o voinţă proprie care exprimă, dar nu se confundă cu voinţele individuale ale
asociaţilor;
- societatea are dreptul de a participa în nume propriu la raporturile juridice, putând fi
titulară de drepturi şi obligaţii, cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.
Raporturile juridice la care participă societatea au de regulă, caracter comercial, fiind, deci,
supuse legii comerciale. Totodată, societatea răspunde pentru obligaţiile sociale;
- are dreptul de a sta în justiţie în calitate de reclamantă sau pârâtă, prin reprezentanţii ei
legali.
a). Atributele de identificare ale societăţii comerciale. Societatea comercială se identifică
prin trei elemente: firma, sediul si naţionalitatea. Aceste elemente sunt distincte de elementele de
identificare ale asociaţilor.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care societatea comercială îşi exercită
comerţul şi sub care semnează. Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de
societate.
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune, conform art. 32 din Legea nr.26/1990,
din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv", scrisă în
întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţit unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă", scrisă în întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune, potrivit art. 35 din
Legea nr.26/1990, dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi
însoţită de menţiunea, scrisă în întregime ,,societate pe acţiuni" sau „S.A." ori, după caz,
„societate în comandită pe acţiuni" sau „S.C.A.".
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune, conform art. 36 din Legea
nr.26/1990, dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor
asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată" sau
„S.R.L.".
Potrivit art. 38 din Legea nr.26/1990, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele
existente. Oficiul registrului comerţului are obligaţia să refuze înscrierea unei firme care, fară a
introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate.
Legea reglementează şi emblema, ca element facultativ de identificare a societăţilor
comerciale. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o societate de altă societate
care desfăşoară acelaşi fel de activitate.

128
Yolanda Eminescu, Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei, București, 1981, p. 15-27.

71
 Sediul societăţii (sediul social) este un atribut de identificare menit să situeze societatea în
spaţiu. Asociaţii sunt liberi să stabilească sediul societăţii; de regulă se alege locul unde se va
desfăşura activitatea comercială a societăţii sau locul unde se vor afla organele de conducere ale
societăţii.
Sediul societăţii determină:
- naţionalitatea societăţii comerciale şi, odată cu aceasta, legislaţia naţională care
va reglementa societatea comercială;
- consecinţe procedurale: locul de îndeplinire a procedurii de citare sau de notificare;
instanţa competentă să judece litigiile în care societatea comercială este parte, potrivit art. 119 C.
opr. civ. etc;
- locul unde în lipsa unei stipulaţii exprese, urmează să se execute contractul, potrivit
art. 113 alin. 1 pct.3 C. pr. civ.
Naţionalitatea este atributul de identificare care exprimă apartenenţa societăţii la un anumit
sistem de drept, care guvernează constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Legea nr.31/1990 a adoptat sediul societăţii drept criteriu pentru determinarea naţionalităţii
societăţilor comerciale: orice societate, dacă şi-a stabilit sediul pe teritoriul României, are
naţionalitate română, chiar şi în situaţia în care este constituită cu participare străină.
b). Voinţa societăţii comerciale. Societatea comercială are o voinţă proprie, care nu se
confundă cu voinţele asociaţilor129. Voinţele individuale ale asociaţilor, prin manifestarea lor în
adunarea generală, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa socială, adică voinţa societăţii
ca persoană juridică.
Voinţa socială se formează pe baza principiului majorităţii, cu excepţiile prevăzute de lege.
Astfel, în societăţile de persoane, asociaţii pot lua hotărâri valabile cu majoritatea absolută a
capitalului social. În cazurile de modificare a contractului de societate, este necesar votul tuturor
asociaţilor. În societăţile de capitaluri, principiul majorităţii se aplică pentru toate hotărârile
adunării generale, avându-se în vedere majoritatea raportată la capitalul social şi nu la numărul
asociaţilor. În societatea cu răspundere limitată, adunarea asociaţilor decide prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, iar pentru modificarea actelor
constitutive, cu votul tuturor asociaţilor. Majoritatea este raportată, în acest caz, atât la numărul
asociaţilor, cât şi la capitalul social.
Hotărârile luate de adunarea asociaţilor, în limitele legii, ale contractului de societate şi ale
statutului, sunt obligatorii chiar pentru asociaţii care nu au luat parte la adunare ori au votat
contra.
Voinţa socială se manifestă în raporturile juridice prin anumite persoane, învestite cu
dreptul de reprezentare a societăţii. Aceste persoane sunt desemnate, din rândul asociaţilor sau
din afara societăţii, prin actele constitutive sau, ulterior, prin hotărârea asociaţilor.
c). Capacitatea juridică a societăţii comerciale. Capacitatea juridică a societăţilor
comerciale este reglementată de regulile relative la capacitatea persoanelor juridice, consacrate
de Codul civil, întrucât Legea nr.31/1990 nu cuprinde reguli speciale130.
Capacitatea de folosinţă, ca aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii, se dobândeşte din
ziua înmatriculării în registrul comerţului. Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este o
capacitate specializată, fiind determinată prin precizarea obiectului de activitate al societăţii în
129
C. Gheorghe, Societăţi comerciale.Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Bucureşti, Editura All Beck 2003.
130
V. Nemeș, Drept comercial, ed. a 3-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 139. Cu privire la
capacitatea juridică a societăților comerciale anterior intrării în vigoare a noului Cod civil a se vedea: Gh. Beleiu,
Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România, în RDC, nr. 1/1991, p. 35 şi urm.

72
actul constitutiv. Potrivit art. 206 alin. 3 C. civ. actele juridice care nu sunt încheiate în vederea
realizării acestui scop sunt lovite de nulitate.
Capacitatea de exerciţiu a societăţii comerciale constă în aptitudinea de a-şi exercita
drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice. Societatea comercială dobândeşte
capacitatea de exerciţiu de la data constituirii sale, adică din ziua înmatriculării în registrul
comerţului, cu condiţia să fi fost desemnat administratorul care reprezintă societatea.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.
Potrivit art. 212 C. civ., actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor
care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Actele juridice ale societăţii
comerciale sunt încheiate de administratorii care au fost învestiţi cu puterea de reprezentare.
d). Patrimoniul societăţii comerciale este distinct de cel al asociaţilor sau acţionarilor şi
care nu se confundă cu capitalul social. Patrimoniul social este format din totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor cu valoare economică care aparţin societăţii, cuprinzând activul social şi pasivul
social.
În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă, asupra
bunurilor aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii, a bunurilor dobândite de societate
ulterior constituirii, în cursul desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite.
În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi
extracontractuale.
Autonomia patrimoniului societăţii, faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor, determină
anumite consecinţe juridice:
- asociatul nu are nici un drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, nici chiar
asupra celor aduse de el ca aport, astfel că dreptul său real se transformă în drept de creanţă
împotriva societăţii, cu caracter social, cuprinzând dreptul de a participa la luarea deciziilor în
adunarea generală, dreptul la beneficii şi dreptul asupra părţii cuvenite din activul social în caz
de lichidare. Moştenitorii asociatului nu pot pretinde nici un drept asupra bunurilor din
patrimoniul societăţii, care nu vor putea fi incluse în masa succesorală, nici în cotă-parte;
- creditorii societăţii sunt plătiţi din bunurile societăţii preferenţial faţă de creditorii
personali ai asociaţilor, căci aceştia nu pot urmări decât partea ce revine debitorului asociat în
urma lichidării, iar în perioada anterioară dizolvării pot urmări doar beneficiile cuvenite
asociatului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (în cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în
comandită pe acţiuni, creditorii asociaţilor pot sechestra şi vinde acţiunile debitorilor lor);
- nu poate opera compensaţia între creanţele societăţii şi datoria proprie a unui asociat
faţă de o terţă persoană, întrucât obligaţiile nu sunt reciproce;
- bunurile aduse ca aport la capitalul social intră în patrimoniul societăţii în momentul
înmatriculării acesteia şi formează gajul general al creditorilor sociali, fiind exclus concursul
creditorilor sociali cu creditorii asociaţilor;
- declararea în faliment a societăţii priveşte numai patrimoniul societăţii care a încetat
plăţile pentru datoriile comerciale, nu şi patrimoniile asociaţilor.
e). Consecințele juridice ale calității de persoană juridică a societății sunt următoarele:
dreptul societății de a participa în nume propriu la raporturile juridice; răspunderea societății
pentru obligațiile sociale; dreptul societății de a sta în justiție, ca reclamantă sau pârâtă131.
Dreptul societății de a participa în nume propriu la raporturile juridice este consecința
firească a faptului că este dotată cu personalitate juridică. Potrivit art. 193 alin. 1 C. civ.
„persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile
131
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, 2019, p. 195.

73
asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”. Raporturile
juridice la care participă societatea sunt în marea lor majoritate raporturi de drept comercial.
Astfel art. 70 alin. 1 din Legea nr.31/1990 dispune că „administratorii pot face toate operațiunile
cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile
arătate în actul constitutiv”.
Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale este asigurată de patrimoniul de care
dispune, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă.
Potrivit art. 3 din Legea nr.31/1990, în cazul societăţii în nume colectiv, al societăţii în
comandită simplă şi al societăţii în comandită pe acţiuni, obligaţiile sociale sunt garantate nu
numai cu patrimoniul social, ci şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor, respectiv a
asociaţilor comanditaţi. Această răspundere are caracter subsidiar, însă subsidiaritatea este
puternic afectată de reglementarea de lege lata a răspunderii: conform art. 3 alin. 2 din Legea
nr.31/1990, creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei,
şi numai dacă societatea nu plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere,
se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi.
Pe cale de consecinţă, răspunderea asociaţilor amintiţi se va angaja fără ca creditorii sociali
să fie obligaţi să acţioneze în judecată societatea şi să pună în executare silită hotărârea împotriva
acesteia. Se oferă, astfel, societăţii, posibilitatea de a evita angajarea răspunderii pentru
obligaţiile sociale prin simpla neexecutare a acestora în termenul arătat.
Dreptul societății de a sta în judecată, ca reclamantă sau pârâtă, se datorează personalității
juridice de care beneficiază și ca orice subiect de drept are legitimitate procesuală activă și
pasivă. Codul de procedură civilă (art.155 alin. pct. 3) prevede că persoanele juridice de drept
privat, vor fi citate, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau, atunci când este cazul, la
sediul dezmembrământului lor.

9. Funcţionarea societăţilor comerciale

Reglementarea generală a funcţionării societăţilor comerciale este cuprinsă în Legea

nr.31/1990 privind societăţile comerciale, Titlul III (Funcţionarea societăţilor comerciale).
Organul de deliberare și decizie al societății este adunarea generală, voinţa societăţii este,
adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv, de gestiune, care este
administratorul societăţii, iar controlul gestiunii administratorilor se efectuează de către asociaţi
sau, în anumite cazuri, de cenzorii societăţii.
În cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită simplă, legea nu
reglementează decât instituţia administratorului, neinstituţionalizând adunarea generală, iar
controlul gestiunii societăţii se realizează de către asociaţi, şi nu de un organ specializat.
Pentru societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, legea instituie trei organe:
adunarea generală, administratorii (consiliul de administraţie) şi cenzorii societăţii. Aceste
organe se regăsesc şi la societatea cu răspundere limitată, cu unele particularităţi.
Formarea organelor societăţii şi atribuţiile lor sunt stabilite prin norme imperative, astfel că
asociaţii nu pot să deroge, în principiu, de la acestea (de pildă, nu pot înfiinţa organe pe care
legea nu le instituie; nu pot încălca separaţia atribuţiilor acestor organe etc.).
În scopul protejării terţilor, art. 74 din Legea nr.31/1990 obligă societatea ca, în fiecare act,
scrisoare sau publicaţie pe care o emite, să menţioneze firma, forma juridică, sediul, codul unic
de înregistrare,capitalul social subscris şi vărsat (în cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în
comandită pe acţiuni), respectiv capitalul social (în cazul societăţii cu răspundere limitată).

74
 9.1. Adunarea generală. Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al
societăţii comerciale. Cuprinzând toţi asociaţii sau acţionarii, adunarea generală exprimă voinţa
socială şi decide asupra problemelor date de lege în competenţa sa132. Adunarea generală este
instituţionalizată doar în cazul societăţii pe acţiuni, al societăţii în comandită pe acţiuni şi al
societăţii cu răspundere limitată. Cu toate acestea, şi în societatea în nume colectiv, respectiv în
societatea în comandită pe acţiuni deciziile se iau de către totalitatea asociaţilor, pe baza regulilor
care guvernează adunarea generală.
a). Categorii de adunări generale. În calitate de organ de deliberare, adunarea generală
decide atât asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor
probleme deosebite, care vizează elemente fundamentale ale existenţei societăţii.
În aceste condiţii, în cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni, legea
reglementează atât adunarea ordinară, cât şi adunarea extraordinară, cu precizarea atribuţiilor
fiecăreia şi a condiţiilor de cvorum şi majoritate cerute pentru adoptarea deciziilor. Totodată,
legea instituie adunări speciale, pentru anumite categorii de acţionari (titularii de acţiuni
preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot etc).
În cazul societăţii cu răspundere limitată, legea nu distinge între cele două adunări, însă
stabileşte condiţii de cvorum şi majoritate diferite, în funcţie de adunarea generală ordinară sau
extraordinară.
Adunarea generală ordinară. Adunarea ordinară poate să discute asupra oricărei probleme
privind activitatea curentă a societăţii înscrisă în ordinea de zi. Ea este obligată, potrivit art. 111
din Legea nr.31/1990, să discute, să aprobe sau să modifice situaţia financiară şi să fixeze
dividendul; să aleagă și să revoce administratorii şi cenzorii societăţii, fixând, în condiţiile legii,
remuneraţia acestora; în cazul societăților ale căror situații financiare sunt auditate, să numească
sau să demită auditorul financiar și să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar; să
se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli,
precum şi programul de activitate pentru exerciţiul financiar următor; să hotărască constituirea
unei garanţii reale mobiliare, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multora dintre unităţile
societăţii.
Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea
exerciţiului financiar.
Luarea deciziilor în adunarea ordinară are la bază principiul majorităţii de capital, cu
excepţia societăţii cu răspundere limitată, în cazul căreia este necesară o dublă majoritate.
Pentru validitatea deliberărilor în societăţile de capitaluri, potrivit art. 112 din Legea
nr.31/1990, este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin o pătrime din numărul
total de drepturi de vot, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate. Actul constituttiv
poate prevedea cerinţe mai ridicate de cvorum şi majoritate. În cazul în care nu sunt întrunite
aceste condiţii, după o a doua convocare adunarea poate să delibereze asupra aceloraşi probleme
indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate.
În adunarea asociaţilor societăţii cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite se
decide cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, conform
art.192 din Legea nr.31/1990, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel133.
În fine, în societăţile de persoane hotărârile se iau cu votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social.

132
P. Demetrescu, Adunarea generală a acţionarilor, Ed. Lumina, București, 1930.
133
F. Gârbaci, Consideraţii privind suspendarea dreptului de vot în adunarea generală a acţionarilor, în RDC,
nr.10/2001, p. 122 şi urm.

75
 Adunarea generală extraordinară. Adunarea extraordinară se întruneşte, în mod
excepţional, când trebuie să ia o hotărâre de importanţă deosebită şi care, de regulă, implică
modificarea actului constitutiv al societăţii.
Potrivit art. 113 din Legea nr.31/1990, adunarea generală extraordinară hotărăşte:
- schimbarea formei jurudice a societății;
- mutarea sediului societăţii;
- schimbarea obiectului de activitate al societăţii;
- înființarea sau desființarea unor sedii secundare: sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte
asemenea societăți fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea capitalului social;
- reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;
- fuziunea cu alte societăți sau divizarea societății;
- dizolvarea anticipată a societății;
- conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în acţiuni
nomonative;
- conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
- conversia unei categorii de obligațiuni în altă categoriue sau în acțiuni;
- emisiunea de obligațiuni;
- orice altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este cerută
aprobarea adunării generale extraordinare.
Potrivit art. 114 alin. 1 din Legea nr.31/1990 exercițiul atribuțiilor menționate la art. 113
lit. b), c), f), g) și j), respectiv mutarea sediului societății, schimbarea obiectului de activitate al
societății, majorarea capitalului social, reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin
emisiune de noi acțiuni, conversia acțiunilor nominative în acțiuni la purtător sau a acțiunilor la
purtător în acțiuni nominative, va putea fi delegat consiliului de administrație sau
administratorului unic prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare.
În societăţile de capitaluri, potrivit art.115 din Legea nr.31/1990, pentru validitatea
deliberărilor, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel, este necesară prezenţa acţionarilor
deţinând cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la convocările următoare,
prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot.
Hotărârile sunt luate cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi. Decizia de modificare a obiectului principal de activitate al societăţii, de reducere
sau majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de
dizolvare a societăţii se ia cu majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de
acţionarii prezenţi sau reprezentaţi. În actul constitutitv se pot stipula cerinţe de cvorum şi de
majoritate mai mari.
În societatea cu răspundere limitată, conform art. 192 din Legea nr.31/1990, şi în
societăţile de persoane, hotărârile care au ca obiect modificarea actelor constitutive se iau cu
votul unanimităţii asociaţilor, în afară de cazul în care prin actul constitutiv se dispune altfel.
Convocarea adunării generale. Adunarea generală se convoacă de administratori sau de
către asociaţi.
Administratorii convoacă adunarea generală cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este
nevoie, în conformitate cu prevederile actelor constitutive, potrivit art. 117 şi 195 din Legea
nr.31/1990.

76
 În cazul în care administratorii nu-şi îndeplinesc această obligaţie, asociaţii pot să ceară
convocarea adunării generale, în condiţiile legii. Adunarea generală va fi convocată în termen de
cel mult 30 de zile şi se va întruni în termen de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii.
Astfel, în cazul societăţilor de capitaluri, administratorii sunt obligaţi să convoace, în
termen de o lună, adunarea generală, la cererea acţionarilor care reprezintă cel puţin 5% din
capitalul social, dacă actele constitutive nu prevăd o altă cotă. Dacă administratorii rămân în
pasivitate, asociaţii se pot adresa instanţei judecătoreşti, care, în temeiul art. 119 din Legea
nr.31/1990, va putea ordona convocarea. Totodată, în ipoteza în care adunarea generală nu a fost
convocată de administratori, ea trebuie convocată de cenzorii societăţii.
Au dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi unul sau mai mulţi
acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, asociatul sau asociaţii care deţin cel puţin o
pătrime din capitalul social pot cere administratorilor convocarea adunării generale, arătând,
conform art. 195 din Legea nr.31/1990, scopul acestei convocări. În cazul în care administratorii
nu-şi îndeplinesc obligaţia, asociaţii se pot adresa instanţei.
În cazul societăţilor de persoane, doctrina134 consideră că asociaţii au deschisă direct calea
instanţei judecătoreşti dacă administratorii nu convoacă adunarea generală.
Potrivit dispozițiilor art. 121 din Legea nr.31/1990 acționarii reprezentând întreg capitalul
social vor putea, dacă nici unul dintre ei nu se opune, să țină o adunare generală și să ia orice
hotărâre de competența adunării, fără respectarea formalităților cerute pentru convocarea ei135.
Convocarea trebuie să cuprindă: data şi locul ţinerii adunării, ordinea de zi, cu precizarea
problemelor care urmează să fie dezbătute. În cazul modificării actelor constitutive, convocarea
trebuie să cuprindă textul integral al propunerilor.
Modalitatea de înştiinţare a asociaţilor este diferită, în funcţie de forma societăţii.
Astfel, în cazul societăţilor de capitaluri, potrivit art. 117 din Legea nr.31/1990, înştiinţarea
acţionarilor se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum şi într-unul dintre
ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată
localitate. Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută şi prin
scrisoare recomandată sau prin afişare la sediul societăţii, însoţită de un convocator ce va fi
semnat de acţionari, cu cel puţin 30 de zile înainte de data ţinerii adunării.
Ordinea de zi completată cu punctele propuse de acţionari, ulterior convocării, trebuie
publicată cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege şi/sau actul constitutiv pentru convocarea
adunării generale, cu cel puţin 10 zile înaintea adunării generale, la data menţionată în
convocatorul iniţial.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, conform art. 195 din Legea nr.31/1990,
comunicarea convocării se face prin scrisoare recomandată, iar în cazul societăţilor de persoane,
prin orice mijloc care asigură participarea asociaţilor la adunare.
Şedinţa adunării generale. Toţi asociaţii au dreptul să participe la şedinţa adunării
generale, personal sau prin reprezentant.
Dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel, în societăţile de capitaluri, potrivit art.125
din Legea nr.31/1990, acţionarii nu vor putea fi reprezentaţi decât de alţi acţionari, în baza unei
procuri speciale. Administratorii şi funcţionarii societăţii nu pot reprezenta pe acţionari, sub

134
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, 2019, p. 201.
135
O astfel de întrunire poartă denumirea de „adunare spontană”. A se vedea D.M. Șandru, Dreptul societăților în
România, ed. a III-a, Ed. Universitară, București, 2017, p. 166.

77
sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă, fără votul acestora, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.
Aceste reguli se aplică, prin analogie şi celorlalte forme de societate.
Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, la ora şi în locul arătate în convocare.
În cazul societăţilor de capitaluri, preşedintele consiliului de administraţie sau persoana
care îl înlocuieşte va deschide şedinţa, numind, dintre acţionari, unul până la trei secretari, care
verifică lista de prezenţă a acţionarilor şi îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de lege şi de
actul constitutiv pentru ţinerea adunării generale. În cazul celorlalte forme de societate, adunarea
este condusă de unul dintre administratori.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de cvorum cerute de lege şi actul constitutiv, se trece la
dezbaterea problemelor de pe ordinea de zi.
Dreptul de vot în adunarea generală este legat de participarea la capitalul social. Astfel,
principiul este că orice acţiune, parte socială sau parte de interes plătită dă dreptul la un vot, dacă
prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. Acest principiu este consacrat de Legea nr.31/1990 în
art. 101 pentru societăţile de capitaluri şi în art. 193 pentru societatea cu răspundere limitată.
Pentru a-şi exercita dreptul de vot, asociaţii trebuie să facă dovada calităţii lor, în condiţiile
legii. Dreptul de vot se exercită doar în adunarea generală, cu excepţia societăţii cu răspundere
limitată, pentru care prin actul constitutiv se poate stabili, potrivit art. 191 din Legea nr.31/1990,
că votarea se poate face şi prin corespondenţă.
Legea nr.31/1990 instituie anumite restricţii privind exercitarea dreptului de vot.
În primul rând, dreptul de vot nu poate fi cedat. Orice convenţie privind exercitarea într-un
anumit fel a dreptului de vot este, conform art. 128 din Legea nr. 31/1990, nulă.
Totodată, administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici personal,
nici prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia
lor ar fi în discuţie. Ei pot, însă, vota situaţia financiară a societăţii, dacă, fiind posesorii a cel
puţin jumătate din capitalul social, nu se poate forma majoritatea legală fără votul lor.
Potrivit art. 127 şi 193 din Legea nr.31/1990, asociatul care, într-o anumită operaţiune, are,
fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va
trebui să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune, sub sancţiunea răspunderii pentru
daunele produse societăţii dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.
Pentru societăţile de capitaluri, art. 131 din Legea nr.31/1990 prevede că lucrările adunării
generale se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedinte şi de secretar, cuprinzând
menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul convocării, asociaţii
prezenţi şi capitalul social reprezentat, precum şi la dezbateri şi hotărâri. Acţionarii pot solicita să
se consemneze declaraţiile pe care le fac în cadrul dezbaterilor. Procesul-verbal va fi trecut în
registrul adunărilor generale. Aceste reguli se aplică, prin analogie, şi celorlalte forme de
societate.
Hotărârile adunării generale. Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. Votul
este în mod obligatoriu secret în cazul hotărârilor privind alegerea membrilor consiliului de
administraţie şi a cenzorilor, privind revocarea acestora şi răspunderea administratorilor.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, dacă au fost luate cu
respectarea legii şi a actului constitutiv136. Pe cale de consecinţă, ele sunt obligatorii şi pentru
acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă, principiu instituit în materia
societăţilor de capitaluri de art. 132 din Legea nr.31/1990.

136
D.M. Tăbăltoc, Aspecte teoretice şi practice privind organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale.
Adunarea generală a acţionarilor. Statut juridic. Controlul legalităţii hotărârilor, în RDC nr. 1/2000, p. 43 şi urm.

78
 Hotărârile adunării generale devin opozabile terţilor numai prin publicarea lor, în condiţiile
legii. Ele se depun, în cazul societăţilor de capitaluri, în termen de 15 zile, la oficiul registrului
comerţului, pentru a fi menţionate în extras în registru, şi publicate în Monitorul Oficial. Art. 131
din Legea nr.31/1990 interzice executarea hotărârilor înainte de îndeplinirea acestor formalităţi.
Legea nu prevede obligaţia aducerii la cunoştinţa terţilor a hotărârilor adunării generale în
cazul celorlalte forme de societate. Totuşi, aceste hotărâri trebuie înregistrate în registrul
comerţului dacă privesc acte sau fapte a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii sau a actului constitutiv pot fi
anulate pe cale judecătorească, de instanţa în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea.
Regula este instituită expres de Legea nr.31/1990 în cazul societăţilor de capitaluri (art.
132) şi al societăţilor cu răspundere limitată (art. 196), însă doctrina recunoaşte unanim
aplicabilitatea acestor dispoziţii şi societăţilor de persoane.
Conform art. 132 din Legea nr.31/1990, cererea de anulare a hotărârii poate fi făcută de
oricare acţionar care nu a luat parte la adunarea generală sau a votat contra şi a solicitat să se
consemneze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Totodată, dreptul de a ataca hotărârea aparţine
şi administratorilor societăţii. Membrii consiliului de administrație, respectiv ai consilului de
supraveghere nu pot ataca hotătârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție.
Anularea hotărârii se poate cere în termen de 15 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar cererea
poate fi formulată de orice persoană interesată.
O dată cu cererea de anulare se poate solicita preşedintelui instanţei suspendarea executării
hotărârii atacate. Ordonanţa de suspendare poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la
pronunţare.
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se soluţionează în camera de consiliu, iar
hotărârea judecătorească pronunțată este supusă numai apelului. Hotărârea judecătorească
definitivă de anulare trebuie să fie menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul
Oficial. De la data publicării, hotărârea de anulare devine opozabilă tuturor asociaţilor.
Acţionarii care nu au votat în favoarea unei hotărâri a adunării generale au dreptul de a se
retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor de către societate, numai dacă
respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect: schimbarea opbiectului principal de
activitate; mutarea sediului societăţii în străinătate; schimbarea formei societăţii; fuziunea sau
divizarea societăţii (art.134 din Legea nr.31/1990). Dreptul de retragere poate fi exercitat în
termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV
a, sau, după caz, de la data adoptării hotărârii adunării generale.
b. Administrarea societăţii comerciale. Voinţa socială exprimată de adunarea generală este
adusă la îndeplinire de către persoane anume învestite, numite administratori137.
Administrarea societăţii comerciale este reglementată în mod diferit, în funcţie de forma
juridică a societăţii, după cum urmează:
- în societatea în nume colectiv, potrivit art. 75 din Legea nr.31/1990, gestiunea societăţii
este asigurată de unul sau mai mulţi administratori, fiecare având dreptul să reprezinte societatea,
cu excepţia cazului în care prin actul constitutiv se dispune altfel;
- în societatea în comandită simplă, conform art. 88 din Legea nr.31/1990, administrarea
societăţii se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi;

137
Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, Ed. All Beck, București, 1998.

79
 - societatea pe acţiuni este administrată potrivit art. 137 din Legea nr.31/1990 de unul sau
mai mulţi administratori. Atunci când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de
administraţie. Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet de
direcţie, alcătuit din membri aleşi dintre administratori. Preşedintele consiliului de administraţie
este şi director general sau director al societăţii, în care calitate conduce şi comitetul de direcţie.
Executarea operaţiunilor societăţii potrivit art.153 din Legea nr.31/1990 poate fi încredinţată
unuia sau mai multor directori executivi, care sunt funcţionari ai societăţii;
- în societatea în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii se va încredinţa unuia sau
mai multor asociaţi comanditaţi;
- în societatea cu răspundere limitată, potrivit art 197 din Legea nr.31/1990 administrarea
societăţii este realizată de unul sau mai mulţi administratori.
Prin urmare o societate comercială, indiferent de forma ei juridică, este administrată de
unul sau mai mulţi administratori. În cazul societăţilor de persoane, pluralitatea de administratori
nu este organizată, spre deosebire de societăţile de capitaluri, unde pluralitatea administratorilor
este organizată sub forma unor organe colegiale: consiliul de administraţie sau unui directorat.
Calitatea de administrator. Poate fi administrator al unei societăţi comerciale atât o
persoană fizică, cât şi o persoană juridică. În cazul administratorului persoană juridică, acesta
trebuie să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică, prin care să-şi îndeplinească
funcţia.
Legea instituie următoarele condiţii pentru numirea administratorilor:
- Capacitatea administratorului. Persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină. Persoanele care nu pot fi fondatori nu pot dobândi nici calitatea
de administrator. Desemnarea ca administrator a unei persoane incapabile are drept consecinţă
decăderea acesteia din drepturile conferite funcţiei de administrator, actele juridice pe care le-a
încheiat fiind lovite de nulitate.
- Onorabilitatea administratorului. Calitatea de dministrator nu poate fi îndeplinită de o
persoană care a fost condamnată pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru
infracţiunile incriminate de Legea nr.31/1990 a societăţilor.
- Cetăţenia administratorului. In calitate de administrator al unei societăţi comerciale
poate fi desemnat atât un cetăţean român, cât şi un cetăţean străin sau un apatrid.
- Calitatea de asociat a administratorului. În orice formă de societate comercială,
administratorul poate fi asociat sau neasociat. Totuşi în cazul societăţilor în comandită, calitatea
de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi.
- Limitarea cumulului de funcţii. În societăţile de capitaluri, o persoană nu poate funcţiona,
potrivit art. 145 din Legea nr.31/1990 în mai mult de trei consilii de administraţie concomitent,
cu excepţia cazurilor în care este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor sau este
administrator al unei societăţi care deţine pătrimea menţionată.
Desemnarea administratorilor. Administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii şi,
ulterior, de câtre adunarea generală. Indiferent de forma de societate, administratorii pot fi
realeşi, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.
La constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi în actul constitutiv. În cazul
societăţilor de capitaluri, actul constitutiv trebuie să prevadă, potrivit art. 8 din Legea nr.31/1990,
termenul mandatului lor şi garanţia pe care sunt obligaţi să o depună. De asemenea, se vor
preciza puterile administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat, precum
şi eventualele drepturi speciale de administrare şi de reprezentare acordate unora dintre ei. În

80
cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, actul constitutiv va prevedea,
conform art. 7 din Legea nr.31/1990, asociaţii care administrează şi reprezintă societatea sau
administratorii neasociaţi, persoane fizice sau juridice, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat.
Desemnarea ulterioară a administratorilor, de către adunarea generală, se face diferit, în
funcţie de forma juridică de societate. În societăţile de persoane administratorii sunt aleşi prin
votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social; iar în societăţile de
capitaluri, administratorii sunt desemnaţi de adunarea generală ordinară a acţionarilor. În cazul
societăţii cu răspundere limitată, administratorii sunt aleşi de adunarea asociaţilor, cu votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale.
Durata funcţiei de administrator diferă în raport de forma juridică a societăţii comerciale:
în cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, asociaţii sunt liberi să
stabilească durata mandatului, indiferent dacă administratorul este numit prin actul constitutiv
sau ales de adunarea asociaţilor. În schimb, în cazul societăţilor de capitaluri, primii
administratori, numiţi prin actul constitutiv, pot îndeplini funcţia pe durata stabilită de acţionari,
dar nu mai mult de 4 ani. Dacă actul constitutiv nu prevede durata mandatului, legea prezumă că
durata este de 2 ani. Prezumţia se aplică şi în cazul alegerii ulterioare a administratorului, de
către adunarea generală, fără a se preciza perioada mandatului.
Potrivit art. 14 din Legea nr.26/1990, cererea de înregistrare a societăţii trebuie să cuprindă
administratorii societăţii şi puterile acestora, cu precizarea celor care au dreptul de a reprezenta
societatea.
După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu reprezentarea acesteia au
obligaţia, conform art. 45 din Legea nr.31/1990, de a depune semnăturile lor la registrul
comerţului, în termen de 15 zile de la înmatriculare.
Pe parcursul funcţionării societăţii, noii administratori desemnaţi trebuie înregistraţi în
registrul comerţului, iar cei învestiţi cu putere de reprezentare sunt obligaţi să depună
semnăturile la registru în termen de 15 zile de la data alegerii lor de către adunarea generală.
Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societate.
În concepţia Legii nr.31/1990, raporturile dintre administrator şi societate sunt raporturi de
mandat comercial, cu sau fără reprezentare. Potrivit art. 72 din Legea nr.31/1990, obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele
special prevăzute în această lege138.
Mandatul se poate grefa fie pe calitatea de asociat a administratorului, fie pe un contract de
muncă încheiat de administratorul neasociat cu societatea. Conţinutul mandatului are o dublă
natură: convenţională (administratorul are puterile şi obligaţiile conferite de actele constitutive
sau de hotărârile adunării generale) şi legală (anumite puteri şi obligaţii sunt prevăzute expres de
Legea nr.31/1990).
Mandatul administratorilor este unul remunerat. Asupra remunerării este competentă să
decidă adunarea generală.
Obligaţiile administratorului. Potrivit Legii nr.31/1990, obligaţiile legale care revin
administratorului, privind constituirea şi funcţionarea societăţii sunt următoarele:
- obligaţia de a îndeplini formalităţile de publicitate necesare constituirii societăţilor;
- obligaţia de a depune semnăturile la registrul comerţului, în cazul când a fost desemnat
reprezentant al societăţii;

138
Claudia Roşu, Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societatea comercială, în RDC nr. 4/2001,
p. 80 şi urm.

81
 - obligaţia de a prelua şi a păstra documentele privind constituirea societăţii;
- obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate;
- obligaţia de a administra societatea, adică de a face toate operaţiunile cerute pentru
îndeplinirea obiectului de activitate;
- obligaţia de a ţine registrele cerute de lege;
- obligaţia de a întocmi situaţia financiară anuală a societăţii, precum și de a asigura
respectarea legii la repartizarea profitului și plata dividendelor;
- obligaţia de a lua parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi la
organele de conducere similare acestora;
- obligaţia de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaţilor;
- obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actele constitutive, precum şi cele
stabilite de lege.
Puterile administratorului. Puterile administratorului sunt consacrate, în principal, de art.
7, art. 8 și art. 70 din Legea nr. 31/1990. Astfel, administratorul reprezintă societatea în
raporturile juridice cu terții și efectruează toate operațiunile pentru ducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.
Rezultă că administratorul poate îndeplini toate operaţiunile de gestiune şi reprezentare pe
care le reclamă realizarea scopului societăţii, în limitele legii, ale actului constitutiv şi ale
hotărârilor adunării generale a acţionarilor.
Actele de dispoziţie de o anumită gravitate (actele juridice de dobândire, înstrăinare,
închiriere, schimb sau constituire de garanţii asupra bunurilor societăţii a căror valoare depăşeşte
jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic) pot fi
încheiate de administratori numai cu aprobarea adunării generale extraordinare.
Legea nr.31/1990 instituie principiul că puterea de a reprezenta societatea este distinctă de
puterea de administrare a societăţii (care se limitează la gestiunea internă a societăţii), ea
existând numai dacă a fost conferită administratorului, prin actul constitutiv sau prin hotărârea
adunării asociaţilor. Totuşi, în cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere
limitată, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie
contrară în actul constitutiv.
Actele juridice încheiate de administratorul investit cu puterea de reprezentare angajează
societatea comercială, indiferent de forma ei juridică.
Potrivit art. 55 din Legea nr.31/1990, societăţile de capitaluri şi societăţile pe acţiuni sunt
angajate prin actele organelor lor, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate, în afară
de cazul în care societatea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să
cunoască depăşirea acestuia
Administratorul care are dreptul de a reprezenta societatea nu îl poate transmite altei
persoane decât dacă această facultate i s-a acordat în mod expres. Încălcarea acestei interdicţii
are drept consecinţă răspunderea solidară a administratorului cu persoana substituită pentru
eventualele pagube produse societăţii.
Încetarea funcţiei de administrator. Funcţia de administrator al unei societăţi comerciale
încetează prin:
- revocarea administratorului139. În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu
răspundere limitată, revocarea administratorilor se face cu votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social (respectiv cu dubla majoritate, la societatea cu

139
Fl. Ţuca, Revocarea administratorului societăţii comerciale, în RDC, nr. 6/1999, p. 90 și urm.

82
răspundere limitată), numai când administratorii au fost aleşi de adunarea asociaţilor; în cazul
revocării celor desemnaţi prin actul constitutiv, este necesar votul unanimităţii asociaţilor. În
ceea ce priveşte societăţile de capitaluri, această decizie este de competenţa adunării generale
ordinare a acţionarilor, în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute pentru luarea hotărârilor
de către acest organ, indiferent dacă administratorul a fost desemnat prin actul constitutiv sau
prin hotărârea adunării generale a acţionarilor. Administratorul revocat se poate adresa instanţei
judecătoreşti cu o acţiune în daune, nu şi cu o acţiune în reintegrare în funcţie, chiar dacă instanţa
ar constata că revocarea nu are o justă cauză;
- renunţarea administratorului;
- incapacitatea administratorului;
- moartea administratorului.
Pluralitatea administratorilor. Dacă societatea comercială are mai mulţi administratori,
legea instituie anumite reguli speciale privind organizarea pluralităţii administratorilor şi luarea
deciziilor, reguli care diferă în funcţie de forma juridică a societăţii.
În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, legea nu
organizează administratorii în organe speciale de administrare.
În cazul societăţilor de capitaluri, legea instituţionalizează, în ipoteza pluralităţii
administratorilor, organe colegiale de administrare: consiliul de administraţie şi comitetul de
direcţie.
Consiliul de administraţie este un organ colegial de gestiune, alcătuit, potrivit art. 137 din
Legea nr.31/1990, din totalitatea administratorilor societăţii şi condus de un preşedinte desemnat
de membrii consiliului, dacă actul constitutiv nu dispune altfel. Societățile pe acțiuni ale căror
situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare sunt administrate de cel
puțin 3 administratori.
Prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor se poate prevedea
că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie independenţi.
Acesta poate face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului
societăţii în limitele legii şi ale actului constitutiv.
Potrivit art. 142 alin.2 din Legea nr.31/1990 Consiliul de administraţie are următoarele
competenţe de bază, care nu pot fi delegate directorilor: stabilirea direcţiilor principale de
activitate şi de dezvoltare ale societăţii; stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi
aproibarea planificării financiare; numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
supravegherea activităţii directorilor; pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a
acţionarilor şi implementarea hotărârilor acesteia; introducerea cererii pentru deschiderea
insolvenţei comerciale potrivit Legii nr.85/2006.
Consiliul de administraţie numeşte pe funcţionarii societăţii, inclusiv pe directorii executivi
şi se întruneşte ori de câte ori este necesar, însă cel puţin o dată la 3 luni, la sediul societăţii.
Membrii consiliului sunt convocaţi de către preşedinte, din proprie iniţiativă sau la cererea unuia
dintre administratori, în scris şi în timp util, cu precizarea locului întrunirii şi a ordinii de zi.
Legea interzice luarea de către consiliul de administraţie a unor decizii asupra problemelor
neprevăzute în ordinea de zi, cu excepţia cazurilor de urgenţă şi cu condiţia ratificării în şedinţa
următoare de către membrii absenţi.
Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administraţie, legea cere prezenţa a cel puţin
jumătate din numărul administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Legea
impune prezenţa efectivă a administratorilor, excluzând participarea la dezbateri şi la luarea
deciziilor prin reprezentare. În caz de vacanţă a unuia sau mai multor posturi de administratori,

83
ceilalţi administratori, împreună cu cenzorii şi deliberând în prezenţa a două treimi şi cu
majoritate absolută, procedează la numirea unui administrator provizoriu, până la convocarea
adunării generale. Când este un singur administrator și acesta vrea sa renunțe la mandat, el va
trebui să convoace adunarea generală ordinară.
În consiliul de administraţie, deciziile se iau cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi.
Deliberările şi deciziile consiliului se trec în registrul şedinţelor şi deliberărilor consiliului
de administraţie.
Deciziile consiliului de administraţie considerate nelegale pot fi anulate (şi, pe cale de
consecinţă, şi suspendate) prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor, care are dreptul şi
obligaţia să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor.
În absenţa unei prevederi legale, deciziile consiliului de administraţie nu pot fi atacate in
justiţie de către acţionari, însă aceştia pot ataca hotărârea adunării generale prin care aceasta s-a
pronunţat asupra valabilităţii unei decizii a consiliului de administraţie.
Potrivit art. 143 din Legea nr.31/1990, consiliul de administraţie poate delega o parte din
puterile sale unui comitet de direcție, compus din membri aleși dintre administratori, fixându-le
în același timp și remunerația. Președintele consiliului de administrație poate fi și director
general sau director, în care calitate conduce și comitetul de direcție.
Atribuţiile ce revin comitetului de direcţie sunt cele delegate de consiliul de administraţie.
Modul de organizare a a ctivității directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin
decizie a consiliului de administrație.
Deciziile se iau cu majoritatea absolută a membrilor comitetului, putând fi anulate ori
suspendate de consiliul de administraţie şi adunarea generală a acţionarilor. Deliberările şi
deciziile se consemnează în registrul şedinţelor şi deliberărilor comitetului de direcţie.
Răspunderea administratorilor. Pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din contractul de
mandat se va angaja răspunderea civilă contractuală, iar pentru încălcarea obligaţiilor legale va fi
angajată răspunderea civilă delictuală, respectiv răspunderea penală140.
Răspunderea civilă a administratorilor este reglementată de dispoziţiile Legii nr.31/1990 şi
de principiile generale ale răspunderii civile. Astfel, administratorii răspund faţă de societate
pentru nerespectarea obligaţiilor care le-au revenit în baza mandatului încredinţat, obligaţii
cuprinse în lege, actul constitutiv şi hotărârile adunării generale a acţionarilor. Administratorii
răspund solidar, pentru nerespectarea obligaţiilor care privesc: realitatea vărsămintelor efectuate
de acţionari; existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa registrelor cerute de lege şi corecta
lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe
care legea şi actul constitutiv le impun.
Răspunderea administratorilor faţă de societate pentru prejudiciile cauzate acesteia se
angajează în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile subiective. Cum mandatul
administratorului este unul retribuit, iar administratorul este un profesionist, culpa sa va fi
apreciată in abstracto.
Administratorul este exonerat de răspundere în condiţiile dreptului comun (art. 1351
C.civ.), precum şi în cazul în care, potrivit art. 148 alin. 5 și 6 din Legea nr.31/1990, votând
împotriva deciziei respective a făcut să se constate în registrul deciziilor consiliului de
administraţie împotrivirea sa şi a înştiinţat despre aceasta pe cenzorii societăţii. Va fi exonerat de
răspundere şi administratorul care a absentat de la luarea deciziei, cu condiţia de a efectua
aceleaşi formalităţi, în termen de o lună de la data când a luat cunoştinţă despre decizia în cauză.

140
I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, p. 339.

84
 Acţiunea în răspundere contra administratorilor este o acţiune socială; ea nu aparţine
asociaţilor, ci societăţii, astfel că adunarea generală este cea care decide exercitarea acesteia,
desemnând şi persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie. Descărcarea administratorilor
de gestiunea lor, prin aprobarea situaţiei financiare, nu decade adunarea generală din dreptul de a
decide acţionarea în justiţie a administratorilor care prin actele lor au păgubit societatea. Ca efect
al deciziei privind pornirea acţiunii în răspundere contra administratorului, mandatul acestuia
încetează de drept, iar adunarea generală va proceda la înlocuirea lui.
Răspunderea fiscală a administratorilor intervine ori de câte ori au fost încălcate
prevederile art. 25 C. pr. fisc. Pentru a fi antrenată răspunderea administratorului societății
debitoare în temeiul dispozițiilor Codului de procedură fiscală trebuie ca acesta să fii provoct
insolvabilitatea societății debitoare prin înstrăinare sau ascunderea cu rea-credință a unor bunuri
ale acesteia. Simpla emitere a unei decizii privind atragerea răspunderii administratorului în
temeiul art. 27 alin. 1 lit. b C. pr. fisc. nu este suficientă pentru ca acesta să răspundă în acest
sens, legea instituind doar posibilitatea angajării acestei răspunderi, însă numai după
administrarea de dovezi în sensul îndeplinirii condițiilor prevăzute de legiuitor, intimatei
revenindu-i obligația de a dovedi existența acestora141.
Răspunderea penală a administratorului se angajează în cazul săvârşirii uneia dintre
infracţiunile incriminate de Codul penal, legile penale speciale (spre exemplu, Legea nr.87/1994
privind combaterea evaziunii fiscale ) sau legile nepenale care conţin dispoziţii penale (de pildă,
Legea nr.31/1990). Constituirea ca parte civilă în procesul penal contra administratorilor se
realizează în condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea acţiunii în răspundere civilă.

3. Controlul gestiunii societăţii comerciale

Controlul asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor se exercită în mod diferit, în

funcţie de forma juridică a societăţii142.
Astfel, în societăţile de persoane, controlul se exercită de toţi asociaţii, cu excepţia celor
care au calitatea de administratori, în timp ce în societăţile de capitaluri şi societatea cu
răspundere limitată, controlul privind gestiunea societăţii este încredinţat unor persoane anume
învestite, denumite cenzori ai societăţii.
a). Cenzorii societăţilor comerciale. Societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe
acţiuni vor avea trei cenzori şi un supleant, dacă actul constitutiv nu prevede un număr mai mare
(în toate cazurile, impar).
În ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată, legea prevede că în actul constitutiv
se poate stipula alegerea unuia sau mai multor cenzori, numirea acestora fiind obligatorie în
cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15.
Desemnarea cenzorilor este reglementată diferit în cazul societăţilor de capitaluri faţă de
societatea cu răspundere limitată.
În cazul societăţilor de capitaluri, potrivit art. 8 din Legea nr.31/1990, cenzorii sunt stabiliţi
prin acte constitutive, care trebuie să prevadă numele şi prenumele, locul şi data naşterii,
domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor,
persoane juridice. În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, cenzorii sunt aleşi de

141
C.A. Constanța, s. com., marit. și fluv, cont. adm. și fisc., dec. Nr.70 din 27 ianuarie 2011, nepublicată.
142
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p.236 şi urm.

85
adunarea constitutivă. Pe parcursul funcţionării societăţii, cenzorii sunt aleşi de adunarea
generală ordinară.
În societatea cu răspundere limitată, potrivit art. 199 din Legea nr.31/1990, cenzorii sunt
aleşi de adunarea asociaţilor.
Durata însărcinării cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi. Cenzorii pot fi persoane
fizice sau persoane juridice, asociaţi sau neasociaţi. Cel puţin unul dintre cenzori trebuie să fie
contabil autorizat sau expert contabil.
Potrivit art. 161 din Legea nr.31/1990 cenzorii pot fi acționari, cu excepția cenzorului
expert contabil sau contabil autorizat, care poate fi terț ce exercită profesia individual ori în
forme asociative. Nu pot fi cenzori, iar dacă au fost aleși, decad din mandatul lor:
- rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soții administratorilor;
- persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcții decât aceea de cenzor, un
salariu sau o remunerație de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în
raporturi contractuale sau se află în concurență cu aceasta;
- persoanele cărora le este interzisă funcția de administrator conform prevederilor art. 138;
- persoanele care, pe durata exercitării atribuțiilor conferite de această calitate, au atribuții
de control în cadrul Ministerului Finanțelor Publice sau al altor instituții publice, cu excepția
situațiilor prevăzute expres de lege.
 Cenzorii sunt remunerați cu o indemnizație fixă, determinată prin actul constitutiv sau de
adunarea generală care i-a numit.
Revocarea cenzorilor se poate face numai de adunarea generală a acţionarilor, cu votul
cerut pentru adunarea extraordinară. În cazul morţii, împiedicării fizice sau legale, încetării sau
renunţării la mandat a unui cenzor, acesta va fi înlocuit cu supleantul cel mai în vârstă. Dacă
numărul cenzorilor nu se poate completa în acest mod, cenzorii rămaşi numesc alte persoane în
locurile rămase vacante, până la întrunirea adunării generale a acţionarilor. În situaţia în care nu
mai rămâne în funcţie niciun cenzor, administratorii trebuie să convoace de urgenţă adunarea
generală a acţionarilor.
Cenzorii au următoarele drepturi: dreptul să participe la şedinţele consiliului de
administraţie, fără să aibă drept de vot; dreptul de a obţine, lunar, de la administratori o situaţie
privind mersul activităţii societăţii; dreptul la remuneraţia stabilită.
Cenzorii sunt obligaţi: să supravegheze gestiunea societăţii; să verifice dacă situaţia
financiară a societăţii este legal întocmită; să verifice dacă registrele societăţii sunt legal ţinute,
prezentând un raport adunării generale a acţionarilor; să facă lunar inspecţii casieriei; să
convoace adunarea generală ordinară sau extraordinară, dacă nu a fost convocată de către
administratori; să ia parte la adunările generale ordinare şi extraordinare; să constate regulata
depunere a garanţiei de către administratori; să vegheze ca dispoziţiile legii, contractului de
societate sau statutului să fie îndeplinite de administratori sau lichidatori; să aducă la cunoştinţa
administratorilor şi, în anumite cazuri, adunării generale, neregularităţile în administraţie şi
încălcările dispoziţiilor legale şi ale prevederilor actelor constitutive ale societăţii.
Art. 164 alin.3 din Legea nr.31/1990 interzice cenzorilor să comunice asociaţilor în
particular sau terţilor datele referitoare la operaţiunile societăţii de care au luat cunoştinţă cu
ocazia exercitării mandatului lor.
Cenzorii trebuie să exercite personal mandatul lor. Ei vor întocmi împreună situaţia
financiară a societăţii, destinată adunării generale a acţionarilor. În cazul unor neînţelegeri,
fiecare dintre cenzori va întocmi un raport pe care îl prezintă adunării generale. Pentru celelalte
obligaţii prevăzute de lege, cenzorii pot lucra separat.

86
 Cenzorii trebuie să treacă într-un registru deliberările lor, precum şi constatările făcute în
timpul exercitării mandatului lor.
Obligaţiile şi răspunderea civilă a cenzorilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor lor sunt
guvernate, potrivit art. 166 din Legea nr.31/1990, de regulile mandatului. Dispoziţiile legale
privind solidaritatea răspunderii administratorilor şi acţiunea în răspundere contra acestora li se
aplică, în mod corespunzător, şi cenzorilor. Cenzorii răspund penal în cazul săvârşirii uneia
dintre infracţiunile incriminate de art. 271 şi 272 din Legea nr.31/1990.
Calitatea de cenzor încetează prin expirarea duratei pentru care au foat aleși, în caz de
deces, împiedicare fizică sau legală, revocarea din funcție, renunțarea la mandat etc.
b). Auditorii financiari. Potrivit art. 160 din Legea nr. 31/1990 situațiile financiare ale
societăților, care intră sub incidența reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene
și standardele internaționale de contabilitate, vor fi auditate de către auditori financiari - persoane
fizice sau persoane juridice -, în condițiile prevăzute de lege. În acest sens  societățile, ale căror
situații financiare anuale sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar, vor organiza auditul
intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România în acest scop.
La societățile ale căror situații financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar,
adunarea generală ordinară a acționarilor va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea
cenzorilor, după caz.
Activitatea de audit financiar și statutul auditorilor financiari sunt reglementate de OUG
nr.75/1999 privind activitatea de audit financiar143.
Auditul financiar reprezintă activitatea de verificare a situațiilor financiare ale societăților
de către auditori financiari în conformitate cu standardele de audit internaționale 144. Auditorul
financiar este persoana fizică sau juridică care dobândește această calitate prin atribuire de către
Camera Auditorilor Oficiali din România.
La fel ca și cenzorii, în momentul constituirii societății, auditorul financiar este desemnat
de către asociați, iar în cazul societăților pe acțiuni care se înființează prin subscripție publică
auditorul financiar este ales de adunarea constitutivă a acționarilor. Ulterior constituirii societății
auditorul financiar este ales de adunarea generală ordinară. El trebuie înregistrat la oficiul
registrului comerțului, precum și orice schimbare ulterioară. Spre deosebire de cenzori, legea nu
reglementează durata auditorului financiar și, ca atare, aceasta este lăsată la aprecierea
asociaților.
Atribuțiile auditorilor financiari sunt asemănătoare cu ale cenzorilor societății, după cum și
răspunderea se angajează în aceleași condiții. Regulile care guvernează încetarea calității de
cenzor sunt aplicabile și auditorilor financiari.

10. Modificarea societăţilor comerciale

Legea nr.31/1990 reglementează expres doar schimbarea formei societății, prelungirea

duratei societăţii, precum şi reducerea sau majorarea capitalului social (art.205, art.207). La
aceste cazuri trebuie adăugate şi cele amintite de art.113 din același act normativ: schimbarea
obiectului societăţii, mutarea sediului societăţii, fuziunea cu alte societăţi etc.

143
Republicată în M. Of., nr.598 din 22 august 2003.
144
A se vedea Legea nr.162/2017 privind auditul financiar statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor
financiare anuale consolidate și de modificare a altor acte normative, publicată în M. Of., nr.548 din 12 iulie 2017.

87
 Doctrina145 a mai calificat drept cazuri de modificare a actului constitutiv: transmiterea
părţilor de interes sau a părţilor sociale către terţi, cu excepţia cazului în care a fost autorizată
prin actul constitutiv; înfiinţarea de sedii secundare etc.
Modificarea actului constitutiv se realizează, prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul
adunării generale, în unanimitate (în cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere
limitată; în condiţiile de cvorum şi majoritate pentru adunarea generală extraordinară, în cazul
societăţilor de capitaluri). Hotărârea adunării privind modificarea actului constitutiv cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă ale actului constitutiv, trebuie consemnată în scris,
înscrisul constituind actul adiţional la actul constitutiv al societăţii.
În scopul protejării terţilor, actul modificator al actului constitutiv trebuie înregistrat şi
publicat, în condiţiile legii. După efectuarea menţiunii în registrul comerţului, actul adiţional
modificator al societăţilor de capitaluri şi al societăţii cu răspundere limitată se transmite, din
oficiu, Monitorului Oficial al României, spre publicare, pe cheltuiala societăţii.
Legea nr.31/1990 recunoaşte creditorilor sociali şi oricărei alte persoane prejudiciate
dreptul de a face opoziţie la hotărârea adunării asociaţilor sau a organului statutar de modificare
a actului constitutiv. Opoziţia se poate face în termen de 30 de zile de la data publicării actului
adiţional în Monitorul Oficial. Ea suspendă executarea hotărârii de modificare a actului
constitutiv până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Modificarea actului constitutiv poate afecta interesele asociaţilor, astfel că legea le
recunoaşte dreptul de a se retrage din societate.
În ipoteza în care nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunarea generală a unei societăţi
de capitaluri privind schimbarea obiectului principal de activitate sau mutarea sediului social,
acţionarii au dreptul să se retragă din societate. Odată cu declaraţia de retragere, acţionarii tre-
buie să depună acţiunile pe care le posedă, având dreptul să obţină contravaloarea acestora,
stabilită, la alegerea lor, fie proporţional cu activul social net ce ar rezulta după ultima situaţie
financiară a societăţii aprobată, fie la valoarea medie de piaţă a acţiunilor din ultimul trimestru,
înscrisă în cota bursei sediului social ori, în lipsă, a bursei locului cel mai apropiat sau, după caz,
de pe o piaţă organizată extrabursieră.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, asociaţii au dreptul de a se retrage din societate
numai în cazul în care acest drept este prevăzut în actul constitutiv
Majorarea capitalului social146. Pentru a dezvolta activitatea societăţii, pentru a înlătura
unele dificultăţi financiare sau pentru a aduce capitalul social la nivelul minim stabilit prin lege,
asociaţii pot hotărî majorarea capitalului social.
În acest sens trebuie respectate dispoziţiile legale prevăzute pentru anumite forme de
societate, în ceea ce priveşte aporturile asociaţilor, modalităţile de formare a capitalului social,
limita minimă a capitalului social etc.
Subscrierea de noi aporturi. Conform art. 210 din Legea nr.31/1990, capitalul social se
poate mări prin subscrierea de noi acţiuni sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor
existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură, cu condiţia ca acţiunile din
emisiunea precedentă să fi fost integral plătite.
Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre subscriere,
în primul rând, celorlalţi acţionari, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă. Aceştia
au obligaţia de a-şi exercita dreptul de preferinţă în termenul stabilit de adunarea generală, dacă
în actul constitutiv nu se prevede altfel. Termenul este de cel puţin o lună de la data publicării în

145
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, 2019, p. 240.
146
I. Băcanu, Modificarea capitalului social al societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 49-51.

88
Monitorul Oficial a actului adiţional privind mărirea capitalului social. Dacă a expirat termenul
de exercitare a dreptului de preferinţă, acţiunile vor putea fi subscrise de public.
Dreptul de preferinţă încetează dacă noile acţiuni reprezintă aporturi în natură.
Potrivit art. 220 din Legea nr.31/1990, acţiunile emise în schimbul aporturilor în numerar
vor trebui plătite, la data subscrierii, în proporţie de cel puţin 30% din valoarea lor nominală,
restul fiind plătit în cel mult 3 ani de la data publicării în Monitorul Oficial a actului privind
mărirea capitalului social, iar când s-a prevăzut o primă de emisiune, aceasta trebuie integral
plătită la data subscrierii.
În cazul în care acţiunile emise pentru mărirea capitalului social nu sunt subscrise de
acţionarii societăţii, ele sunt oferite terţilor, prin ofertă publică. În acest scop, administratorii
societăţii vor întocmi prospectul de emisiune, care, conform art. 212 din Legea nr.31/1990, va
cuprinde: data şi numărul de înmatriculare a societăţii în registrul comerţului; denumirea şi
sediul societăţii; capitalul social; ultimul bilanţ contabil aprobat; hotărârea adunării generale
privind emisiunea de noi acţiuni, valoarea totală a acestora, numărul şi valoarea lor nominală,
felul lor şi data de la care se vor plăti dividendele. Prospectul trebuie depus la oficiul registrului
comerţului pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art. 17 din Legea nr.31/1990.
Administratorii sunt solidar răspunzători de exactitatea datelor din prospectul de emisiune sau
din cererile adresate oficiului registrului comerţului.
În cazul în care majorarea capitalului social se face prin ofertă publică de valori mobiliare,
trebuie respectate formalităţile prevăzute de Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi
bursele de valori147.
Dacă majorarea capitalului social se face prin mărirea valorii nominale a acţiunilor,
hotărârea adunării generale trebuie luată cu votul tuturor acţionarilor, afară de cazul când este
realizată prin încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune,
În toate cazurile, potrivit art. 219 din Legea nr.31/1990, hotărârea adunării generale privind
mărirea capitalului social are efect numai în măsura în care a fost adusă la îndeplinire în termen
de un an de la data adoptării ei.
Încorporarea primelor de emisiune. Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea
de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor, diferenţă pe care trebuie să o suporte noii
acţionari. Această primă este destinată să acopere cheltuielile emisiunii, precum şi diminuarea
valorii intrinseci a acţiunilor vechi. Mărirea capitalului social prin încorporarea primelor de
emisiune se realizează printr-o operaţiune contabilă de virare a unei sume între două conturi din
pasiv.
Încorporarea beneficiilor. Mărirea capitalului social se poate realiza şi prin încorporarea
dividendelor cuvenite acţionarilor, caz în care aceştia vor primi acţiuni noi emise de societate.
Operaţiunea se numeşte mărire a capitalului social prin plata dividendelor în acţiuni.
Încorporarea rezervelor. Majorarea capitalului social poate fi realizată şi prin încorporarea
rezervelor, cu excepţia rezervelor legale. Rezervele reprezintă sume de bani prelevate din
beneficiile societăţii, cu destinaţiile prevăzute de lege sau de actul constitutiv. Rezervele pot fi
legale, statutare sau facultative.
Rezervele legale sunt constituite prin prelevarea din beneficiile societăţii, anual, a cel puţin
5% până când ating a cincea parte din capitalul social. Ele sunt obligatorii în cazul societăţilor pe
acţiuni şi al societăţilor cu răspundere limitată. Rezervele statutare se constituie în condiţiile
stabilite prin actul constitutiv, iar cele facultative prin hotărârea adunării generale.

147
Publicată în M. Of., nr.210 din 11 august 1994.

89
 Pot fi incluse în rezerve şi, deci, pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social
diferenţele favorabile rezultate din reevaluarea patrimoniului social. Această reevaluare nu este
condiţionată de adoptarea unui act normativ în acest sens, ci se hotărăşte de adunarea generală,
pe baza unei expertize tehnice.
Compensarea creanţelor asupra societăţii cu acţiuni. Acţiunile noi pot fi liberate prin
compensarea unor creanţe lichide şi exigibile ale societăţii cu acţiuni ale acesteia, procedeu
denumit majorarea capitalului social prin conversiunea datoriilor societăţii în acţiuni.
Reducerea capitalului social148. Datorită unei activităţi deficitare a societăţii sau unei
conjuncturi economice defavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din capitalul social.
În acest caz, capitalul social va trebui reîntregit sau redus, întrucât altfel, conform art. 69 din
Legea nr.31/1990, nu se va putea face nici o repartizare sau distribuire de beneficii.
Reducerea capitalului social poate fi determinată de disproporţia dintre capitalul social
existent şi nevoile activităţii societăţii.
Hotărârea adunării generale de reducere a capitalului social, trebuie menţionată în registrul
comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. Ea trebuie să respecte plafonul minim al capitalului
social (în cazul în care este prevăzut un asemenea plafon), să arate motivele pentru care se face
reducerea şi procedeul care va fi utilizat.
Reducerea capitalului social poate fi realizată numai după trecerea a două luni de la data
publicării hotărârii adunării acţionarilor în Monitorul Oficial al României. În acest termen,
creditorii societăţii care au creanţe anterioare hotărârii (şi, deci, al căror gaj general se
micşorează prin reducerea capitalului social) au dreptul de a face opoziţie la hotărârea adunării
generale a acţionarilor.
Legea reglementează procedeele ce pot fi utilizate pentru reducerea capitalului social, în
funcţie de cauza care impune această modificare a societăţii.
Dacă reducerea capitalului social este determinată de pierderi ale capitalului social, ea se
poate realiza prin:
- micşorarea numărului de acţiuni, cu păstrarea valorii nominale a acestora, proporţional
cu numărul acţiunilor deţinute de fiecare acţionar;
- reducerea valorii nominale a acţiunilor, cu un anumit procent (care reprezintă, de
altfel, şi procentul cu care se reduce capitalul social), noua valoare a acţiunilor fiind
inscripţionată cu o ştampilă aplicată pe vechile acţiuni;
- dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor.
Atunci când reducerea capitalului social nu este determinată de pierderi, capitalul social se
poate reduce prin:
- scutirea totală sau parţială a acţionarilor de vărsămintele datorate;
- restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea
capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune;
- alte procedee prevăzute de lege.
Prelungirea duratei societăţii149. Dacă prin actele constitutive ale societăţii s-a prevăzut o
durată determinată a societăţii, la expirarea acestei durate, potrivit art. 227 alin. 1 lit. a din Legea
nr.31/1990, societatea se dizolvă.

148
Simona Dumitrache, Limitatera capitalului şi reconstituirea capitalului ca urmare a pierderilor, în RDC
nr.12/1998, p. 72.
149
I. Băcanu, Dizolvarea de drept a societăţii comerciale. Condiţiile de validitate a prelungirii duratei societăţii, în
RDC, nr. 1/1997, p. 17 şi urm.

90
 Pentru a înlătura acest efect, în cazul în care asociaţii sunt interesaţi în prelungirea duratei
societăţii, este necesară modificarea actului constitutiv şi stabilirea unei alte durate sau a unei
durate nedeterminate, fără ca prin aceasta să se creeze o nouă persoană juridică.
Hotărârea adunării generale a acţionarilor trebuie luată în condiţiile de cvorum şi
majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară. Actul adiţional care
constată hotărârea acţionarilor trebuie menţionat în registrul comerţului şi publicat în Monitorul
Oficial. Toate aceste formalităţi trebuie îndeplinite anterior expirării duratei societăţii prevăzute
în actul constitutiv.
Legea recunoaşte creditorilor particulari ai societăţilor din societăţile de persoane şi
societăţile cu răspundere limitată dreptul de a face opoziţie împotriva hotărârii, dacă au drepturi
stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.
Raţiunea recunoaşterii acestui drept rezidă în aceea că, prin prelungirea duratei societăţii,
se amână posibilitatea acestor creditori de a-şi exercita drepturile asupra părţii ce i s-ar cuveni
asociatului debitor în urma lichidării societăţii.
Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale150. Fuziunea şi divizarea sunt procedee
tehnico-juridice prin care se realizează restructurarea societăţilor comerciale.
Fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor
comerciale. Potrivit art.238 alin 1 din Legea nr.31/1990 ea cunoaşte două forme:
a). prin absorbirea unei societăți de către o altă societate sau;
b). prin contopirea a două sau mai multe societăți pentru a alcătui o societate nouă.
 Divizarea se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei societăți care își încetează
existența între două sau mai multe societăți existente sau care iau astfel ființă. Societatea nu își
încetează existența în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde și se transmite către
una sau mai multe societăți existente sau care iau astfel ființă.
 Fuziunea sau divizarea se poate face și între societăți de forme diferite. Societățile în
lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiția între asociați a părților
ce li s-ar cuveni din lichidare.
În cazul în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate comercială, trebuie
îndeplinite şi cerinţele prevăzute de lege pentru înfiinţarea respectivei societăţi.
Realizarea fuziunii sau divizării implică următoarele operaţiuni:
- întocmirea proiectului de fuziune sau divizare care va cuprinde, potrivit art. 241 din
Legea nr.31/1990: forma, denumirea şi sediul social al societăţilor participante la operaţiune;
fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau divizării; stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului
care se transmit societăţilor beneficiare; modalităţile de predare a acţiunilor şi data de la care
acestea dau dreptul la dividende; raportul de schimb al acţiunilor şi, dacă este cazul, cuantumul
sultei; cuantumul primei de fuziune sau de divizare; data situaţiei financiare de fuziune sau de
divizare (aceeaşi pentru toate societăţile participante la operaţiune); orice alte date care prezintă
interes pentru operaţiunea de fuziune sau divizare.
- avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare. Proiectul, semnat de
reprezentanţii societăţilor participante, se depune la oficiul registrului comerţului la care este
înmatriculată fiecare societate, însoţit de o declaraţie a societăţii care îşi încetează existenţa, cu
privire la modul de stingere a pasivului său. După vizarea de către judecătorul delegat, proiectul
se publică în Monitorul Oficial, integral sau în extras. Dacă la operaţiune participă societăţi de
capitaluri sau societăţi cu răspundere limitată, judecătorul delegat va numi unul sau mai mulţi
experţi pentru a întocmi un aviz de specialitate asupra fuziunii sau divizării.
150
I. Băcanu, Noua reglementare a fuziunii şi divizării societăţilor comerciale, în RDC, nr. 5/1999, p.17 şi urm.

91
 - opoziţia la proiectul de fuziune sau divizare. Poate face opoziţie orice creditor al unei
societăţi participante la operaţiune, având o creanţă anterioară publicării proiectului de fuziune
sau divizare şi care se consideră prejudiciat prin operaţiune. Dreptul de opoziţie se exercită în
termen de 30 de zile de la data publicării proiectului în Monitorul Oficial. Opoziţia suspendă
executarea fuziunii sau a divizării până la data la care hotărârea judecătorească a devenit
irevocabilă, cu excepţia cazului în care societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă
garanţii acceptate de creditori ori convine cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.
- informarea asociaţilor. Administratorii societăţilor care participă la operaţiune sunt
obligaţi să pună la dispoziţia asociaţilor sau acţionarilor, potrivit art.244 din Legea nr.31/1990,
următoarele documente: proiectul de fuziune sau divizare; darea de seamă a administratorilor (în
care trebuie să se precizeze şi raportul de schimb al acţiunilor sau părţilor sociale); raportul
cenzorilor; situaţia financiară de fuziune sau divizare; evidenţa contractelor cu o valoare de peste
10.000 lei, aflate în curs de executare şi repartizarea lor între societăţile beneficiare; raportul
experţilor.
- hotărârea adunării generale. Hotărârea privind fuziunea sau divizarea este luată de către
adunarea generală a fiecăreia dintre societăţile participante la operaţiune, pe baza proiectului de
fuziune sau divizare, în cel mult două luni de la expirarea termenului de exercitare a opoziţiei
sau, după caz, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile
de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară. Hotărârea se
ia cu unanimitate de voturi în cazul în care fuziunea sau divizarea are ca efect mărirea
obligaţiilor acţionarilor uneia dintre societăţi. Dacă prin fuziune sau divizare se constituie o nouă
societate comercială, actul constitutiv al acesteia se aprobă de adunarea generală a societăţii sau
societăţilor care îşi încetează existenţa, noua societate urmând să fie înmatriculată în registrul
comerţului. În cazul fuziunii prin absorbţie, actul modificator al actului constitutiv al societăţii
absorbante, se înregistrează la oficiul registrului comerţului de la sediului societăţii şi se
transmite, din oficiu, Monitorului Oficial spre publicare.
Fuziunea sau divizarea produce efecte de la date diferite: în cazul constituirii uneia sau mai
multor societăţi noi, de la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei
dintre ele; în celelalte cazuri, de la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind
majorarea capitalului social al societăţii absorbante.
Principalele efecte ale acestor operaţiuni sunt dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi
încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile
beneficiare (existente sau care iau astfel fiinţă). Aceste efecte se produc de drept şi simultan.
Patrimoniul se transmite în starea în care se găseşte la data fuziunii sau divizării. Fuziunea mai
are ca efect majorarea capitalului social al societăţii absorbante, respectiv formarea capitalului
social al societăţii care ia fiinţă.
În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societăţile beneficiare vor atribui acţiuni
către acţionarii societăţii care îşi încetează existenţa şi, dacă este cazul, o sultă care nu poate
depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor.
Fuziunea produce efecte şi în privinţa drepturilor şi obligaţiilor societăţilor participante la
operaţiune. În cazul fuziunii prin absorbţie, societatea absorbantă dobândeşte drepturile şi este
ţinută de obligaţiile societăţii absorbite; în cazul fuziunii prin contopire, drepturile şi obligaţiile
societăţilor care îşi încetează existenţa vor trece asupra noii societăţi151.

151
Smaranda Angheni, Unele aspecte teoretice şi practice privind efectele fuziunii, în „Juridica”, nr. 5/2001, p. 194
şi urm.

92
 În cazul divizării, societăţile care dobândesc bunuri ca efect al divizării răspund faţă de
creditori pentru obligaţiile societăţii care şi-a încetat existenţa proporţional cu valoarea bunurilor
dobândite, afară de cazul în care prin actul de divizare nu s-a stabilit altfel. Dacă nu se poate
stabili societatea răspunzătoare pentru o anumită obligaţie, societăţile care au dobândit bunuri
prin divizare vor răspunde solidar.
Nulitatea unei fuziuni sau divizări poate fi declarată numai pe cale judecătorească în
condițiile prevăzute de art. 56 din Legea nr.31/1990.
Schimbarea formei societăţii comerciale. Schimbarea formei societăţii comerciale se
poate face prin modalităţi diferite în funcţie de interesele asociaţilor.O primă modalitate este
dizolvarea şi lichidarea societăţii existente şi apoi constituirea unei noi societăţi comerciale în
forma juridică dorită. O a doua modalitate o constituie modificarea actului constitutiv, situaţie în
care societatea existentă îşi schimbă forma juridică, fără a-i afecta personalitatea juridică.
Modificarea actului constituitv al societăţii se face în condiţiile art.204 din Legea nr.31/1990.

11. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe durata de

timp stabilită în actul constitutiv însă pot apărea situaţii care determină necesitatea încetării
existenţei societăţii.
Încetarea existenţei societăţii presupune realizarea unor operaţiuni care să aibă drept
rezultat lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
sociale, şi încetarea personalităţii juridice. Acest proces impune parcurgerea a două faze:
dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
Faza dizolvării societăţii cuprinde operaţiunile care declanşează şi pregătesc încetarea
existenţei societăţii152. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea
pune capăt activităţii normale a societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiunile de lichidare a patrimoniului societăţii, plata
creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. Şi în această fază societatea continuă să îşi
păstreze personalitatea juridică, subordonată cerinţelor lichidării.
Potrivit art. 235 din Legea nr.31/1990, în societăţile de persoane şi în societatea în nume
colectiv asociaţii pot hotărî, o dată cu dizolvarea, şi modul de lichidare a societăţii, cu condiţia să
fie de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi să asigure stingerea
pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii.
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale sunt reglementate de Legea nr.31/1990,
precum şi de prevederile actului constitutiv al fiecărei societăţi.
Dizolvarea societăţilor comerciale. Dizolvarea societăţii comerciale cuprinde operaţiunile
care asigură premisele lichidării patrimoniului social: adoptarea hotărârii de dizolvare de către
adunarea asociaţilor, respectiv pronunţarea hotărârii judecătoreşti de dizolvare şi publicarea lor,
în condiţiile legii. Dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societăţii.
Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale.
Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale, prevăzute de art. 227 din Legea
nr.31/1990, sunt:
- trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii.
152
V. Roş, Dizolvarea societăţii comerciale. Particularităţi ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăţilor
comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanţei de judecată în cursul lichidării societăţii, în RDC ,
nr.1/1996, p. 56.

93
 - imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia.
- declararea nulităţii societăţii.
- falimentul societăţii;
- alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii (spre exemplu: societatea
nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; societatea nu a depus timp de 3 ani
consecutivi situaţia financiară sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului
comerţului; societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut etc.).
Legea prevede şi anumite cauze specifice de dizolvare, în cazul fiecărei forme juridice de
societate ce vor fi analizate la fiecare formă juridică de societate comercială.
Căile de dizolvare a societăţilor comerciale. Dizolvarea societăţilor comerciale se poate
realiza pe trei căi: de drept, prin voinţa asociaţilor şi pe cale judecătorească.
Dizolvarea de drept a societăţii are loc în cazul expirării termenului stabilit pentru durata
societăţii, orice persoană interesată putând cere tribunalului constatarea acestui efect produs ope
legis.
Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor sau acţionarilor presupune luarea unei
hotărâri în acest sens în cadrul adunării generale, cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majori-
tate prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Actul care constată hotărârea adunării se depune la oficiul registrului comerţului pentru a
se menţiona în registru, după care se transmite din oficiu la Monitorul Oficial, spre publicare. În
cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa, dizolvarea
produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în
Monitorul Oficial153.
Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească se dispune prin hotărârea tribunalului.
Hotărârea judecătorească trebuie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul
Oficial, în termen de 15 zile de la data la care a devenit definitivă.
În cazurile de dizolvare prevăzute de art. 237 din Legea nr.31/1990, respectiv:
- societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
- societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situațiile
financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerțului;
- societatea și-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplinește
condițiile referitoare la sediul social sau asociații au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut
sau reședința cunoscută;
- societatea nu și-a completat capitalul social, în condițiile legii;
dizolvarea poate fi cerută tribunalului de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului sau de
orice persoană interesată
Hotărârea poate fi atacată numai cu apel în termen de 30 de zile de la data publicării ei în
Monitorul Oficial.
Efectele dizolvării societăţilor comerciale. Dizolvarea societăţii nu afectează
personalitatea juridică a societăţii însă produce următoarele efecte:
- deschiderea procedurii lichidării (cu excepţia cazurilor fuziunii şi divizării societăţii);
- interdicţia operaţiunilor comerciale noi, din ziua expirării termenului fixat pentru durata
societăţii ori de la data când dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea asociaţilor sau a acţionarilor
ori declarată prin hotărâre judecătorească.

153
Ana Savin, R. Leşe, O. Căpăţână, Probleme referitoare la dizolvarea unor societăţi comerciale, în RDC nr.
3/1998, p. 121-123.

94
 Lichidarea societăţilor comerciale. Lichidarea societăţii comerciale reprezintă
ansamblul operaţiunilor care au ca scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data
dizolvării societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani,
plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi. Toate aceste operaţiuni sunt
realizate de persoane anume investite, numite lichidatori.
În faza lichidării societăţii instanţa judecătorească are un rol redus, iar intervenţia sa are un
caracter excepţional, respectiv soluţionarea cererilor de numire a lichidatorilor şi soluţionarea
opoziţiei asupra situaţiei financiare de lichidare154.
Principiile lichidării societăţilor comerciale. Statutul juridic al societăţii aflate în lichidare
este subordonat următoarelor principii:
- personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării;
- lichidarea se face în interesul acţionarilor;
- lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă.
Modificările produse de trecerea la faza lichidării societăţii. Intrarea societăţii în faza
lichidării produce următoarele consecinţe:
- modificarea obiectului şi a scopului societăţii;
- înlocuirea administratorilor cu lichidatorii;
- predarea gestiunii societăţii.
Statutul lichidatorilor. Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă
operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale.Poate fi numit lichidator o persoană fizică sau o
persoană juridică. Lichidatorul persoană fizică şi persoana fizică desemnată ca reprezentant
permanent de către lichidatorul persoană juridică trebuind să fie potrivit art. 253 din Legea
nr.31/1990, lichidatori autorizaţi155.
Lichidatorii sunt numiţi fie prin hotărârea adunării generale, cu majoritatea prevăzută de
lege pentru modificarea actului constitutiv (în societăţile de capitaluri), respectiv în unanimitate
(în societăţile de persoane şi în societăţile cu răspundere limitată); fie de către instanţa
judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi. Hotărârea adunării generale
sau hotărârea judecătorească trebuie depusă, prin grija lichidatorilor, la registrul comerţului,
pentru a fi înscrisă şi publicată în Monitorul Oficial.
După îndeplinirea acestor formalităţi, lichidatorii vor depune semnăturile în registrul
comerţului şi vor intra în funcţie. Din acest moment, nici o acţiune nu se poate exercita pentru
societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.
Raporturile dintre lichidatori şi societate sunt raporturi de mandat comercial, cu conţinut
legal şi convenţional. Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor.
Pe lângă puterile conferite de către asociaţi, lichidatorii au şi următoarele atribuţii
prevăzute de art. 255 din Legea nr.31/1990:
- lichidatorii trebuie să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare.
Ei nu pot întreprinde noi operaţiuni comerciale, care nu sunt necesare scopului lichidării, sub
sancţiunea răspunderii personale pentru executarea lor;
- lichidatorii trebuie să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii. Dacă este necesar,
lichidatorii îi vor urmări pe debitorii sociali;
- lichidatorii sunt îndreptăţiţi să vândă, prin licitaţie publică, bunurile mobile sau imobile
aparţinând societăţii, ut singuli, iar nu în bloc;
154
A sevedea C.S.J., secţ. com., dec. nr. 386/1999, în RDC nr. 10/2001, p. 173.
155
I. Schiaua, Organizarea legală a activităţii practicienilor în reorganizare şi lichidare, în RDC , nr. 7-8/2000, p.
153 şi urm.

95
 - lichidatorii pot să contracteze creanţe cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să
îndeplinească orice alte acte necesare lichidării. Ipotecarea bunurilor societăţii se poate face doar
cu avizul cenzorilor şi autorizaţia instanţei judecătoreşti;
- lichidatorii sunt în drept să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii, reglementată de dispoziţiile
referitoare la mandat (răspundere civilă contractuală) şi de cele special prevăzute de legea
societăţilor comerciale (răspundere civilă delictuală şi răspundere penală).
Lichidarea activului şi a pasivului societăţii comerciale. Scopul operaţiunilor de lichidare a
activului şi pasivului societăţii este transformarea bunurilor societăţii în bani şi achitarea
datoriilor societăţii, eventualul activ net repartizându-se acţionarilor.
Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind:
- transformarea bunurilor societăţii în bani. Pe calea licitaţiei publice, lichidatorii pot
vinde, în mod individual, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii;
- încasarea creanţelor de la debitorii societăţii, la scadenţă.
În cazul în care lichidatorii probează, prin prezentarea situaţiei financiare, că fondurile de
care dispune societatea nu sunt suficiente pentru a acoperi pasivul exigibil, ei trebuie să ceară
sumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau asociaţilor care nu au efectuat
vărsămintele datorate societăţii, potrivit art. 257 din Legea nr.31/1990.
Lichidarea pasivului societăţii presupune plata datoriilor societăţii către creditorii săi, la
scadenţă, de către lichidatori, din sumele rezultate din lichidarea activului societăţii. Pentru
stingerea datoriilor societăţii, lichidatorii pot contracta obligaţii cambiale ori împrumuturi sau pot
să le plătească cu propriii lor bani (subrogându-se, în acest caz, în drepturile creditorilor).
Legea le conferă creditorilor sociali dreptul de a exercita contra lichidatorilor acţiunile care
decurg din creanţele ajunse la termen, până la concurenta bunurilor existente în patrimoniul
societăţii. În subsidiar, potrivit art. 259 din Legea nr.31/1990, creditorii societăţii au o acţiune
împotriva asociaţilor, pentru plata de către aceştia a aporturilor la capitalul social datorate către
societate.
Lichidarea nu împiedică declanşarea procedurii de faliment a societăţii, în cazul în care
aceasta a încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale sau fiscale.
Drepturile cuvenite asociaţilor din lichidarea societăţii comerciale. La lichidarea societăţii,
asociaţii au dreptul de a li se restitui valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cu
ocazia majorării capitalului social, precum şi de a primi partea ce li se cuvine din eventualele
beneficii rămase nedistribuite.
Aceste drepturi nu pot fi valorificate, însă, decât după ce au fost achitate toate datoriile
către creditorii societăţii, şi numai dacă a rămas un sold activ. Cu titlu de excepţie, acţionarii vor
putea cere lichidatorilor ca sumele realizate prin operaţiunile de lichidare să fie depuse la Casa
de Economii şi Consemnaţiuni ori la administraţia financiară şi să se facă repartizarea asupra
acţiunilor chiar în timpul lichidării, cu condiţia ca, în afară de ceea ce este necesar pentru
îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii, scadente sau care vor ajunge la scadenţă, să mai
rămână un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul sumelor depuse. Împotriva deciziei
lichidatorilor privind această repartizare, creditorii societăţii pot face opoziţie la instanţa
judecătorească.
După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii, lichidatorii
sunt obligaţi să întocmească situaţia financiară finală, pentru a constata rezultatele lichidării,
precum şi proiectul de repartizare a eventualului activ net.

96
 Aceste acte se aduc la cunoştinţa asociaţilor în mod diferit. În cazul societăţilor de
persoane şi al societăţii cu răspundere limitată ele vor fi notificate asociaţilor prin intermediul
executorilor judecătoreşti. Pentru societăţile de capitaluri, actele, însoţite de raportul cenzorilor,
se vor depune la oficiul registrului comerţului şi se vor publica în Monitorul Oficial.
Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie la tribunal, în termen de 15 zile de la data
notificării, respectiv 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial. După expirarea acestor
termene, respectiv după ce hotărârea judecătorească asupra opoziţiei a rămas definitivă, situaţia
financiară finală de lichidare şi proiectul de repartizare se consideră aprobate.
Pe baza propunerilor de repartizare, asociaţii vor încasa sumele de bani care li se cuvin, în
schimbul unei chitanţe, în termen de două luni de la publicarea situaţiei financiare. După
expirarea acestui termen, sumele vor fi depuse la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la o
societate bancară.
Prin aprobarea bilanţului final şi repartizarea activului net între acţionari, lichidatorii sunt
liberaţi. Toate aceste operaţiuni de lichidare trebuie efectuate în termen de 3 ani de la data
dizolvării societăţii, termen care poate fi prelungit de tribunal cu cel mult 2 ani, pentru motive
temeinice.
Închiderea lichidării societăţii comerciale. După terminarea operaţiunilor de repartizare
a activului net între asociaţi, rămân de îndeplinit următoarele formalităţi pentru finalizarea
consecinţelor care decurg din lichidare:
- radierea societăţii din registrul comerţului, care trebuie cerută obligatoriu de
lichidatori, în termen de 15 zile de la data ultimului act de lichidare. Din momentul radierii,
încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale.3737
- depunerea registrelor societăţii pentru păstrare. Potrivit art. 261 din Legea nr. 31/1990
după aprobarea socotelilor și terminarea repartiției, registrele și actele societății în nume colectiv,
în comandită simplă sau cu răspundere limitată, ce nu vor fi necesare vreunuia dintre asociați, se
vor depune la asociatul desemnat de majoritate.  În societățile pe acțiuni și în comandită pe
acțiuni registrele prevăzute de art. 177 alin. 1 lit. a)-f) vor fi depuse la registrul comerțului la care
a fost înregistrată societatea, unde orice parte interesată va putea lua cunoștință de ele cu
autorizarea judecătorului delegat, iar restul actelor societății vor fi depuse la Arhivele Naționale.
Registrele tuturor societăților vor fi păstrate timp de 5 ani.
După terminarea lichidării societății și radierea ei din registrul comerțului aceasta nu mai
poate fi urmărită (pe cale de consecinţă, procedura falimentului poate fi deschisă doar anterior
radierii din registrul comerţului a societăţii respective). Vor putea fi urmăriţi, însă, în cazul
societăţii în nume colectiv şi al societăţilor în comandită, asociaţii care răspund nelimitat pentru
obligaţiile sociale156.

Bibliografie:

1. Gh.Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea, 2020;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Teoria generală. Intreprinderea și insolvența, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2020

3737
C.S.J. secţ. com., dec. nr. 177/1993, în „Dreptul” nr. 8/1994, p. 89. În doctrină s-a susţinut şi un punct de vedere
contrar, potrivit căruia personalitatea juridică a societăţii comerciale încetează anterior radierii. A se vedea în acest
sens I. Băcanu , Deformarea unei instituţii procedurale, în RDC nr. 7-8/2000, p. 36-37.
156
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 295-296.

97
 4. St. D. Carpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed.Universul Juridic,
București, 2019 ;
5. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
6. S. Angheni, Drept comercial, Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C.H.Beck, București, 2009
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. CH Beck, 2008
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M. Of. nr.505/2011;
10. Legea nr. 31/1990 privind societățile, republicată în M. Of., nr. 1066 din 17 noiembrie 2004,
cu modificările și competările ulterioare.

DREPT COMERCIAL
C. 4-5
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
27 oct. 2020; 03 nov. 2020

REGULILE COMUNE APLICABILE SOCIETĂȚILOR REGLEMENTATE

DE LEGEA NR.31/1990

C4 27 oct. 2020
1. Noțiunea societăților, natură juridică şi reglementare

Legea nr.31/1990 privind societățile157 nu cuprinde o definiţie a societăţii și, ca atare,

doctrina a elaborat o definiţie a acestei instituţii care se întemeiază pe dispoziţiile Codului civil
în materia contractului de societate civilă158.
Astfel, potrivit art. 1881 alin. 1 C.civ., „Prin contractul de societate două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la
aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a
împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”. Societatea se poate
constitui cu sau fără personalitate juridică. La rândul său art. 1882 alin. 2 din acelaşi cod dispune
că: „orice societate trebuie să aibă un obiect determinat și licit în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri”. Fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societății prin aporturi
bănești, în bunuri, în prestații sau cunoștiințe specifice.
Art. 5 din Legea nr.31/1990 reglementează tipul de înscris (contract, statut, act constitutiv)
prin care se constituie societățile cu personalitate juridică care fac obiectul acestui act normativ.
Societatea a fost definită în doctrină, ca fiind un contract în temeiul căruia două sau mai
multe persoane (asociaţi) se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura
împreună o anumită activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta159.
157
Legiuitorul a renunțat la denumirea de societăți comerciale odată cu adoptarea Legii nr.76/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă care în art. 77 dispune: „Ori de câte ori prin legi şi
prin alte acte normative se face trimitere la Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale ori la "societatea
comercială/societăţile comerciale", după caz, trimiterea se consideră a fi făcută la Legea societăţilor nr. 31/1990 ori,
după caz, la "societatea/societăţile reglementată/reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare".
158
I.N. Finţescu, op.cit., vol. I, p. 178.
159
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. aVI-a, p.126-127.

98
 Contractul de societate civilă este plurilateral, cu titlu oneros, comutativ şi consensual. El
cuprinde trei elemente esenţiale: obligaţia asumată de fiecare asociat de a pune în comun o
valoare patrimonială (aportul); intenţia de a desfăşura în comun o activitate ce constituie obiectul
societăţii; participarea tuturor asociaţilor la realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Societatea comercială are aceeaşi esenţă: este o grupare de persoane şi de capitaluri
constituită în scop lucrativ; ia naştere printr-un contract de societate care conţine cele trei
elemente esenţiale, amintite anterior.
Totuşi, între cele două forme de societate există asemănări și deosebiri structurale şi
funcţionale:
a). Asemănări:
- au aceeași esență în sensul că fiecare reprezintă o grupare de persoane și de bunuri
(capitaluri) constituită în scop lucrativ;
- atât societatea civilă cât și societatea comercială reglementată de Legea nr.31/1990 iau
naștere printr-un contract de societate, având aceleași elemente specifice, adică aportul
asociaților, intenția de a desfășura o activitate în comun;
- obținerea și împărțirea beneficiilor;
b). Deosebiri:
- obiectul societăţii comerciale în constituie exercitarea unei activități comerciale,
lucrative, spre deosebire de societatea civilă care are ca obiect operațiuni civile;
- societatea comercială este învestită cu personalitate juridică şi constituie un subiect de
drept autonom, distinct de asociaţii care o compun, având un patrimoniu propriu, drepturi şi
obligaţii, în timp ce societatea civilă simplă nu are personalitate juridică;
- societatea comercială se constituie şi funcţionează în condiţiile speciale prevăzute de
Legea nr.31/1990, spre deosebire de societatea civilă care nu poate depăşi cadrul contractual.
Legea stabileşte formele juridice pe care le poate îmbrăca societatea comercială,
formalităţile de constituire, organele acesteia, condiţiile modificării, dizolvării şi lichidării ei.
În ceea ce priveşte natura juridică a societăţii comerciale, în doctrină au fost elaborate mai
multe teorii160:
- teoria contractuală, potrivit căreia societatea comercială este un contract ;
- teoria actului colectiv, conform căreia societatea comercială se constituie nu pe baza unui
contract, ci în temeiul unui act complex, colectiv, nereglementat de Codul civil, care exprimă
voinţele convergente ale asociaţilor, şi nu scopuri divergente (ca în cazul contractelor
sinalagmatice);
- teoria instituţiei, care porneşte de la premisa că asociaţii nu pot decât fie să accepte, fie să
respingă in corpore ansamblul de reguli stabilite de lege, fără a putea să le modifice în ceea ce au
ele esenţial.
Indiferent de concepţia adoptată, toţi autorii sunt de acord că la originea societăţii
comerciale se află consimţământul individual al asociaţilor. Participarea la societate este prin
excelenţă voluntară. Cu toate acestea, din momentul în care societatea a dobândit personalitate
juridică, rolul voinţei asociaţilor se estompează. Societatea comercială apare ca o organizare de
persoane, care, graţie personalităţii juridice, acţionează ca un subiect de drept distinct. Asociaţii
păstrează însă dreptul de a decide, în condiţiile actului constitutiv şi cu respectarea prevederilor
legii, asupra societăţii, putând modifica actul constitutiv şi chiar dizolva societatea.
Rezultă, deci că, societatea comercială are o origine contractuală.

160
Ibidem, p. 147 şi urm. Cf. I. Bălan, Natura juridică a societăţii comerciale, în  „Dreptul” , nr. 11/2000, p. 35 şi
urm.

99
 Reglementarea generală a societăților cu personalitate juridică este cuprinsă în Legea
nr.31/1990 privind societăţile, care a abrogat dispoziţiile art. 77-220, art. 236-250 și art.264-269
din Codul comercial, prevederile referitoare la întreprinderile mici și la asociațiile cu scop
lucrativ, cu personalitate juridică, din Decretul-lege nr.54/1990 privind organizarea și
desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative, Decretul nr. 424/1972 privind
constituirea și funcționarea societăților mixte în România, cu excepția art. 15, art. 28 alin. 1, art.
33 și art. 35 alin. 2 și 3, Decretul-lege nr. 96/1990 privind unele măsuri pentru atragerea
investiției de capital străin în România. Această lege cuprinde reguli generale aplicabile oricărei
societăţi comerciale, precum şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate
comercială.
Legea nr.31/1990 constituie dreptul comun al tuturor societăților cu personalitate juridică,
indiferent de domeniul în care acestea se înființează și funcționează, de participațiile (române sau
străine) la constituirea capitalului social ori de alte asemenea elemente. De la dreptul comun în
materia societăţilor sunt instituite o serie de derogări prin reglementări speciale. Astfel,
societăţile comerciale cu capital integral de stat sunt reglementate de Legea nr.15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. În domeniile
economice de interes public societăţile comerciale sunt guvernate de legi speciale: societăţile
bancare de dispoziţiile Legii nr.58/1998; societăţile de valori mobilare şi bursele de valori
reglementate de Legea nr. 52/1994; societățile privind activitatea și supravegherea
intermediarilor în asigurări și reasigurări reglementate de Legea nr. 32/2000; societățile privind
autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare reglementate de Legea
nr.237/2015; asociaţiile cu scop lucrativ fără personalitate juridică şi asociaţiile familiale sunt
reglementate de OUG nr. 44/2008.
În măsura în care reglementarea comună a societăţilor comerciale nu conţine dispoziţii
într-o anumită materie, ea se completează cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de
procedură civilă (art. 291 din Legea nr. 31/1990)161.
La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe Directive care au în vedere
protecția drepturilor acționarilor, comunicarea informațiilor privind sucursalele, fuziunile,
divizările, protecția creditorilor dar și a lucrătorilor, ofertele publice de cumpărare a societăților
pe acțiuni162.

2. Scurt istoric al societăţii comerciale

Societatea comercială îşi datorează apariţia unor cauze economice şi sociale. Odată cu
dezvoltarea societăţii omeneşti au crescut şi nevoile economice şi sociale, iar oamenii şi-au dat
seama că energiile lor individuale oricât de mari ar fi fost nu mai erau îndestulătoare pentru
satisfacerea acestor nevoi.
Fundamentele instituţiei juridice a societăţii comerciale datează din perioada antichităţii. În
dreptul roman, societatea, indiferent de formă (societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare
ale asociaţilor - societas omnium bonorum, societatea care avea ca obiect exploatarea unui singur
bun - societas unius rei etc.), avea caracter civil şi era lipsită de personalitate juridică163.
161
A se vedea Dec. ÎCCJ (SC II) nr.165/2015, www.scj.ro
162
Pentru detalii a se vedea: Gh. Bonciu, Regulations
of international romanian private law and
"emigration" of trade companies in the european union, în „Studii manegariale” nr. 10/2019, Ed.
Independenţa Economică, Piteşti, 2019;
163
C.Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972, p.292.

100
 Prima formă de societate comercială a fost creată în Evul Mediu în republicile italiene cu
scopul de a eluda incompatibilităţile între calitatea de nobil, militar sau cleric şi cea de
comerciant. Societatea se întemeia pe contractul de commenda, prin care o persoană
(cummendator) încredinţa unei alte persoane (tractor) o sumă de bani sau o cantitate de mărfuri,
pentru a realiza operaţiuni comerciale şi a împărţi beneficiile. Creditorul (împrumutătorul de
fonduri) devenea asociat al comerciantului, riscând, însă, numai suma sau bunurile
împrumutate164.
Instituţia a fost reglementată pentru prima dată în Franţa, prin Ordonanţa lui Ludovic al
XlV-lea privind comerţul terestru (1673), sub numele de societate în comandită.
Primele societăţi pe acţiuni apar în secolul al XVII-lea, fiind constituite pe baza unor
patente regale sau concesiuni, acordate în urma expansiunilor coloniale ale Angliei, Olandei,
Franţei etc.
Cea dintâi reglementare sistematică şi exhaustivă a societăţilor comerciale o constituie
Codul comercial francez de la 1807, ale cărui forme de societate au fost preluate, prin
intermediul Codului comercial italian, şi de Codul comercial român de la 1887. Este vorba
despre societatea în nume colectiv (societe generale), societatea pe acţiuni (societe anonyme) şi
societăţile în comandită.
În fine, la sfârşitul secolului al XlX-lea a fost creată o formă de societate comercială care
împrumuta trăsături de la societăţile în nume colectiv şi societăţile pe acţiuni: societatea cu
răspundere limitată, reglementată pentru prima dată la 1892 în Germania.

3. Formele societăţilor comerciale

Reglementarea din noul Cod civil cu privire la generalitățile contractului de societate și la

societatea simplă se aplică și societăților comerciale, cu titlu de drept comun. Astfel, art. 1887
alin. 2 C civ. dispune că „legea poate reglementa diferite tipuri de societăți în considerarea
formei, naturii sau obiectului de activitate”, iar potrivit art. 1888 din același cod „după forma lor
societățile pot fi:
a) simple;
b) în participație;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acțiuni;
g) în comandită pe acțiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege”.
Doctrina dreptului societar deosebeşte, pe de o parte, societăţile cu personalitate juridică,
iar pe de altă parte, pe cele lipsite de personalitate juridică165.
164
I.L.Georgescu, Drept comercial român ,vol.II. Societăţile comerciale, Ed. Socec, București, 1948, p.14 şi urm. A
se vedea  şi St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a V-a, Ed. All Beck, București, 2004, p. 138 şi urm.
165
Art. 1889 alin. 2 C. civ. dispune că „potrivit voinței asociaților, societatea urmează să aibă personalitate juridică,
indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma și condițiile prevăzute de legea specială
care îi conferă personalitate juridică”.

101
 Societăţile comerciale cu personalitate juridică se pot constitui, potrivit art. 2 din Legea
nr.31/1990, în una dintre următoarele forme166:
- societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social. Asociaţii în societatea în nume colectiv răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
sociale. Creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei, şi
numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere,
se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi;
- societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social. Asociaţii comanditaţi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale.
La fel ca la societatea în nume colectiv, creditorii societăţii se vor putea îndrepta întâi împotriva
societăţii, şi numai dacă nu-şi recuperează creanţele de la societate se vor îndrepta împotriva
asociaţilor comanditaţi. Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului
social subscris;
- societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social.
Acţionarii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris;
- societatea în comandită pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social. Asociaţii comanditaţi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
sociale. Răspunderea asociaţilor este subsidiară, la fel ca la societatea în nume colectiv.
Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris;
- societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social. Asociaţii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.
În dreptul român enumerarea formelor de societate comercială cu personalitate juridică are
caracter limitativ, însă în dreptul comunitar european al afacerilor tendinţa este că enumerarea
este exemplificativă şi prin urmare se pot înfiinţa şi alte forme juridice de societăţi comerciale 167.
Persoanele care doresc să constituie o societate comercială sunt libere să aleagă orice
formă de societate prevăzută de lege în funcţie de natura afacerii, mărimea capitalului necesar,
numărul asociaţilor interesaţi etc. În ipoteza în care contractul de societate nu cuprinde nici o
precizare privind forma juridică a societăţii comerciale trebuie considerată o societate care
asigură o mai mare răspundere a asociaţilor şi aceasta nu poate fi decât societatea în nume
colectiv.
În sfera societăţilor fără personalitate juridică sunt incluse societăţile în participaţie
reglementate de Codul civil (art. 1.949-1.954.), asociaţiile familiale reglementate deOUG
nr.44/2008. De asemenea, în domeniile economice de interes public, legea impune forma de
societate: societăţile bancare se constituie numai sub formă de societate pe acţiuni, potrivit art. 9
din Legea nr.58/1998; la fel, societățile privind activitatea și supravegherea intermediarilor în
asigurări și reasigurări reglementate de Legea nr. 32/2000; societățile privind autorizarea și
supravegherea activității de asigurare și reasigurare reglementate de Legea nr.237/2015.

4. Clasificarea societăţilor comerciale

Societăţile comerciale sunt clasificate, în doctrină, după următoarele criterii168:

d. După obiectul de activitate, se deosebesc:

166
R.P. Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p.83. Cf. St.D. Cărpenaru, Drept
commercial român, op.cit., p. 162.
167
Ibidem,
168
St.D. Cărpenaru,Drept comercial român , op. cit., p. 164; R.I. Motica, L. Bercea, op. cit., vol. I, p. 115.

102
 - societăţi de producţie;
- societăţi care asigură distribuirea şi circulaţia bunurilor;
- societăţi de prestări de servicii sau de executare de lucrări.
e. În funcţie de originea capitalului social, deosebim:
- societăţi comerciale cu capital integral românesc;
- societăţi cu capital integral străin;
- societăţi cu capital mixt.
f. După natura asocierii, societăţile comerciale se împart în:
- societăţi de persoane, care se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza
cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuitu personae). Din
această categorie fac parte: societatea în nume colectiv (prototipul) şi societatea în comandită
simplă;
- societăţi de capitaluri, care se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de
nevoile acoperirii capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor,
elementul esenţial fiind reprezentat de cota de capital investită de asociat (intuitu pecuniae). Din
această categorie fac parte societatea pe acţiuni (prototipul) şi societatea în comandită pe acţiuni;
- societatea cu răspundere limitată, care împrumută unele caractere atât de la societăţile de
persoane (limitarea numărului asociaţilor şi a posibilităţii de transmitere a părţilor sociale), cât şi
de la societăţile de capitaluri (răspunderea asociaţilor în limita aportului lor).
d. În funcţie de întinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile sociale, se disting:
- societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată, solidară şi subsidiară (societatea
în nume colectiv);
- societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată la aportul lor la capitalul social
(societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată);
- societăţi în care asociaţii răspund în mod diferit, în funcţie de calitatea lor de
comanditari sau comanditaţi (societatea în comandită simplă şi societatea în comandită pe
acţiuni).
e. După structura capitalului social, societăţile comerciale pot fi clasificate în:
- societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interese (societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată, în cazul căreia părţile de
interes sunt denumite părţi sociale);
- societăţi în care capitalul social se divide în acţiuni (societatea pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni)
f. În funcţie de numărul persoanelor asociate se disting:
- societăţi pluripersonale (toate formele de societăţi comerciale);
- societăţi unipersonale (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic).
g. În funcţie de existenţa sau inexistenţa posibilităţii de a emite titluri de valoare,
societăţile comerciale pot fi clasificate în:
- societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare, în categoria cărora intră societăţile pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni. Titlurile de valoare emise poartă denumirea de acţiuni, ele
materializând dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul social. Acţiunile sunt titluri
de valoare negociabile;
- societăţi cărora li se interzice emiterea de titluri de valoare. În această categorie sunt
cuprinse societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere
limitată.

103
 5. Funcţiile societăţilor comerciale

Societatea comercială ca organism economic autonom, căruia legea i-a conferit

personalitate juridică îndeplineşte următoarele funcţii169:
- Funcţia de organizare. Aceasta presupune stabilirea structurilor interne, numirea
organelor de conducere şi control, precizarea modului de alcătuire şi a competenţei acestora,
determinarea modului de transformare etc.;
- Funcţia de concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile. Volumul
capitalului social necesar se dimensionează de către fondatori, în funcţie de obiectul de activitate,
de condiţiile impuse de lege etc. Această funcţie se manifestă nu numai la constituirea societăţii,
ci pe tot parcursul funcţionării sale;
- Funcţia de garantare a drepturilor creditorilor prin capitalul social. Gajul general al
creditorilor societăţii este asigurat de capitalul social, iar distribuirile de beneficii nu pot afecta
capitalul social, astfel încât creditorii au asigurată satisfacerea creanţelor lor;
- Funcţia de satisfacere a intereselor economice şi sociale ale asociaţilor.
Mărimea beneficiilor nu este determinată de lege, ci numai de eficienţa activităţii societăţii.
Satisfacerea intereselor economice ale asociaţilor este facilitată de diversitatea formelor de
asociere şi de prevederile legale ce reglementează acordarea dividendelor;
- Funcţia lucrativă. Această funcţie deosebeşte societăţile comerciale de alte forme de
asociere, cu scop nepatrimonial, cum sunt asociaţiile şi fundaţiile.

6. Elementele specifice ale contractului de societate

Contractul de societate încorporează trei elemente esenţiale: obligaţia asumată de fiecare

asociat de a pune în comun o valoare patrimonială (aportul); intenţia de a desfăşura în comun o
activitate comercială ce constituie obiectul de activitate al societăţii; participarea tuturor
asociaţilor la realizarea şi împărţirea beneficiilor170.
Toate aceste elemente sunt indispensabile, în lipsa unuia dintre ele, contractul nu va fi nul,
dar nu va fi un contract de societate comercială.
6.1. Aporturile asociaţilor. Aportul este obligaţia asumată de fiecare asociat de a aduce în
societate o anumită valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al
societăţii.
a).Obiectul aportului constă în orice bun cu valoare economică al asociatului şi care
prezintă interes pentru activitatea societăţii. Distingem noțiunea de aport subscris, reprezentând
obligația asumată de asociat și noțiunea de aport vărsat, înțelegând prin aceasta predarea efectivă
a bunului sau a sumei de bani către societate. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în
industrie.
Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită
societăţii. Indiferent de forma societăţii, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea
acesteia, potrivit art. 16 din Legea nr.31/1990, întrucât sunt indispensabile începerii oricărei
activităţi comerciale. Aportul în numerar nu este purtător de dobânzi (art. 68 din Legea
nr.31/1990).

169
R.I. Motica, V. Popa, Drept comercial român şi drept bancar, op. cit., p. 93 St.D. Cărpenaru, Drept comercial
român, op. cit., p. 164; R.I. Motica, L. Bercea, op. cit., vol. I, p. 115.
170
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, op. cit., p. 150 şi urm.

104
 Aportul în natură are ca obiect bunuri imobile (spaţii comerciale, instalaţii etc.), bunuri
mobile corporale (mărfuri, materii prime etc.) sau bunuri mobile incorporale (creanţe, brevete de
invenţie, mărci, fond de comerţ etc). Aceste aporturi sunt permise la toate formele de societate şi
se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare, respectiv predarea efectivă a
bunurilor către societate.
Asociatul poate aduce ca aport proprietatea sau folosinţa bunului respectiv. În lipsa unei
stipulaţii contractuale contrare, bunul devine proprietatea societăţii.
În cazul în care se transmite proprietatea asupra bunului, acesta intră în patrimoniul
societăţii, iar asociatul nu va mai avea nici un drept asupra lui. Bunul nu va putea fi urmărit de
creditorii personali ai asociatului, iar la dizolvarea şi lichidarea societăţii, asociatul nu va avea
dreptul la restituirea bunului în natură, ci a contravalorii sale.
Bunul trebuie evaluat în bani, de către asociaţi sau, în anumite cazuri, de către experţi,
pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor care îi revin
asociatului respectiv.
Raporturile dintre asociat şi societate cu privire la aportul ce are ca obiect un bun imobil
sau un bun mobil corporal sunt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vânzător şi
cumpărător. Dacă bunul piere înainte de înmatricularea societăţii riscul este suportat de către
asociat şi prin urmare el va fi obligat să aducă în societate un alt bun ori un aport în numerar.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, de către asociaţi ori
experţi, pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes, părţilor sociale sau acţiunilor
cuvenite asociatului în schimbul aportului. În contractul de societate trebuie să se pevadă
valoarea bunului şi modul de evaluare.
Dacă bunul a fost adus în folosinţa societăţii, raporturile dintre asociat şi societate sunt
guvernate de regulile referitoare la locaţiune. Este posibil ca bunul să fie adus în societate cu titlu
de uzufruct, situaţie în care societatea dobândeşte un drept real, în temeiul căruia are dreptul să
folosească bunul şi să culeagă fructele, iar asociatul păstrează dreptul de dispoziţie asupra
bunului.
Aportul în natură poate avea ca obiect și bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele,
brevetele de invenţie, mărcile etc. Legiuitorul asimilează creanțele, ca regim juridic, aporturilor
în natură. Raporturile dintre asociat şi societate cu privire la creanţele aduse ca aport sunt
guvernate de regulile cesiunii de creanţă, iar asociatul răspunde pentru solvabilitatea debitorului
(art. 84 din Legea nr. 31/1990). Legea interzice creanţele ca aport în societatea pe acţiuni care se
constituie prin subscripţie publică, în societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată.
Momentul transmiterii dreptului de proprietate al bunurilor îl constituie înmatricularea
societății în registrul comerțului (art.65 alin. 1 din Legea nr.31/1990).
Aportul în industrie (în muncă) reprezintă activitatea pe care asociatul se obligă să o
efectueze în societate. Acest aport este permis numai asociaţilor care răspund nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale: asociaţii din societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din
societăţile în comandită. Aportul în industrie nu este cuprins în capitalul social, întrucât nu
constituie un element al gajului general al creditorilor sociali.
Cu toate acestea, el trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv, asociatul având dreptul
să participe la împărţirea beneficiilor, respectiv obligaţia de a suporta pierderile. Un atare aport
nu poate fi un element al gajului general al creditorilor societăţii şi ca atare nu poate fi avut în
vedere la formarea sau majorarea capitalului social.

105
 b). Asumarea şi executarea obligaţiei de a constitui aportul. Fiecare asociat trebuie să
contribuie la formarea patrimoniului societăţii. Aporturile asociaţilor nu trebuie să fie egale
valoric sau să aibă acelaşi obiect.
Asumarea obligaţiei de aport poartă numele de subscriere la capitalul social. Obligaţia se
naşte prin semnarea actului constitutiv sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică.
Executarea acestei obligaţii (efectuarea aportului) se numeşte vărsare a capitalului
(vărsământ).
Întârzierea în efectuarea aportului are drept consecinţă, potrivit art. 65 din Legea
nr.31/1990, răspunderea pentru daunele pricinuite societăţii, indiferent de obiectul aportului.
În cazul aportului în numerar, asociatul este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în
care trebuia să se facă vărsământul. Pe cale de consecinţă, la fel ca în dreptul comun, asociatul
datorează dobânzile legale în cazul neplăţii la termen a sumei de bani. Dar, spre deosebire de
dreptul comun, în cazul în care se face dovada cauzării unui prejudiciu, asociatul datorează şi
despăgubiri, iar dobânzile (care, în acest caz, reprezintă amenzi civile, iar nu daune moratorii) se
cumulează cu despăgubirile, şi nu se impută asupra lor. Data de la care curg dobânzile este ziua
în care trebuia să se efectueze vărsământul, întrucât în materie comercială dobânzile curg de
drept, din ziua exigibilităţii obligaţiei.
În ipoteza aportului în creanţe, potrivit art. 84 din Legea nr.31/1990, dacă societatea nu a
putut încasa creanţa prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, pe lângă despăgubiri, răspunde
de suma datorată cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţei.
În cazurile prevăzute de lege, neexecutarea obligaţiei de efectuare a aportului poate fi
sancţionată cu excluderea asociatului din societate, potrivit art. 222 alin. 1 lit.a din Legea
nr.31/1990.
c). Capitalul social reprezintă expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor, având o
dublă semnificaţie: contabilă şi juridică171.
Din punct de vedere contabil, el reprezintă o cifră convenită de asociaţi, fără o existenţă
reală: în situaţia financiară (bilanţul), capitalul social este evidenţiat la pasiv, întrucât aporturile
asociaţilor trebuie restituite la dizolvarea societăţii; în schimb, bunurile care constituie aporturile
asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucât ele aparţin societăţii.
Capitalul social al societății, indiferent de forma ei juridică, este: fix, intangibil, real și
divizat în anumite fracțiuni.
Juridic, capitalul social reprezintă gajul general al creditorilor sociali, motiv pentru care se
supune unor reguli speciale. El este fix, pe toată durata societăţii, putând fi modificat numai prin
modificarea actului constitutiv, în condiţiile legii. Pe cale de consecinţă, în cazul diminuării sale,
art. 69 din Legea nr.31/1990 prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii sale, înainte de a se face
vreo repartizare sau distribuire de beneficii. Totodată, capitalul social este intangibil, neputând fi
folosit pentru plata dividendelor. În fine, capitalul social trebuie să fie real, ceea ce presupune
intrarea efectivă, iar nu fictivă, în patrimoniul societăţii a bunurilor care constituie aporturile
asociaţilor, precum şi asigurarea în permanenţă în patrimoniul social a unor bunuri a căror
valoare să fie cel puţin egală cu capitalul social.
Capitalul subscris reprezintă totalitatea valorii aporturilor cu care asociaţii s-au obligat să
contribuie la constituirea societăţii. Pentru anumite forme de societăţi, legea stabileşte plafoane
minime ale capitalului subscris: în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, 90.000
lei (echivalentul a 25.000 euro); în cazul societăţii cu răspundere limitată 200 lei. Totodată, prin
reglementări speciale se pot institui plafoane minime de capital în cazul societăţilor care îşi
171
I. Băcanu, Capitalul social al societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 79.

106
desfăşoară activitatea în anumite domenii (societăţile bancare, societățile de asigurare și
reasigurare etc.).
Capitalul vărsat reprezintă totalitatea valorică a aporturilor efectuate şi care au intrat
efectiv în patrimoniul societăţii. Legea stabileşte în anumite cazuri condiţii de efectuare a
vărsămintelor: în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, capitalul vărsat de
fiecare acţionar la constituirea societăţii nu poate fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin
lege nu se prevede altfel, iar restul trebuie vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare pentru
acţiunile emise pentru un aport în numerar şi în termen de 2 ani de la înmatriculare pentru
acţiunile emise pentru un aport în natură. În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată, capitalul social subscris trebuie integral vărsat la data
constituirii societăţii.
Capitalul social este divizat în anumite fracţiuni, pe care asociaţii le dobândesc în schimbul
aportului şi corespunzător valorii acestuia: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi
al societăţii în comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni,
în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.
d). Patrimoniul social. Capitalul social nu trebuie confundat cu patrimoniul societăţii, care
cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii (activul
social şi pasivul social).
Activul social cuprinde bunurile aduse ca aport în societate, precum şi cele dobândite de
societate pe parcursul funcţionării sale. Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii.
Patrimoniul social are o componenţă şi o valoare variabile. Doar în momentul constituirii
societăţii capitalul social are aceeaşi valoare cu activul social. Bunurile aportate de asociați,
indiferent de forma juridică a societății, pot fi înstrăinate de către societatea care le posedă,
întrucât caracteristicile fixității și intangibilității capitalului social impun doare existența unor
valori economice cel puțin egale cu capitalul social, și nicidecum nu creează interdicții sau
îngrădiri asupra circulației juridice a bunurilor aduse cu titlu de aport. Circulația juridică a
bunurilor constituite ca aport este permisă și își are fundamentul în subrogația reală, prin aceea
că în schimbul bunurilor va intra suma de bani corespunzătoare sau alte bunuri172.
6 .2. Intenţia asociaţilor de a desfăşura în comun o activitate comercială. Affectio
societatis reprezintă intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor în desfăşurarea activităţii
comerciale, cu asumarea riscurilor acestei activităţi. Participarea asociaţilor la activitatea
societăţii trebuie să fie activă şi interesată, însă ea diferă, în funcţie de forma juridică a societăţii.
Cu toate acestea, în orice societate comercială asociaţii au dreptul de a participa la luarea
deciziilor şi de a controla activitatea societăţii. Intenţia de a colabora implică şi o convergenţă de
interese ale asociaţilor, în special în ceea ce priveşte obţinerea şi împărţirea beneficiilor. De
asemenea, colaborarea asociaţilor presupune egalitatea juridică a acestora şi, deci, lipsa oricăror
raporturi de subordonare173.
Dispariția elementului affectio societatis reprezintă un motiv de dizolvare în sensul art. 227
lit. e din Legea nr.31/1990, însă se poate dispune și excluderea asociatului care nu își mai
manifestă intenția de a colabora cu ceilalți asociați174.
6.3. Realizarea şi împărţirea beneficiilor. Scopul societăţii comerciale este de a realiza
beneficii din activitatea desfăşurată şi de a le împărţi între asociaţi.

172
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 141-142.
173
I.Bălan, Noţiunea de affectatio societatis şi aplicaţiile sale în materie comercială, în  „Dreptul”, nr. 9/1999, p. 51
şi urm.
174
C.A. București, sec. A VI-a civ, dec. Civ. nr. 200A din 1 febr. 2017 nepublicată.

107
 Realizarea beneficiilor sau, dimpotrivă, înregistrarea de pierderi sunt stabilite la sfârşitul
exerciţiului financiar, prin întocmirea situaţiei financiare.
În cazul obţinerii de beneficii, acestea se repartizează de către adunarea asociaţilor sau a
acţionarilor în funcţie de destinaţiile legale: fonduri de rezervă, majorarea capitalului social,
distribuirea de dividende. Dividendele reprezintă cota-parte din beneficii care se plăteşte
fiecăruia dintre asociaţi (art. 67 alin. 1 din Legea nr.31/1990).
În accepțiunea prevederilor art. 7 pct.11 din Legea nr.227/20015 privind Codul fiscal
dividendul reprezintă o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui
participant, drept consecință a deținerii unor titluri de participare la acea persoană juridică,
exceptând următoarele:
- o distribuire de titluri de participare noi sau majorarea valorii nominale a titlurilor de
participare existente, ca urmare a unei operațiuni de majorare a capitalului social, potrivit legii;
- o distribuire efectuată în legătură cu dobândirea/răscumpărarea titlurilor de participare
proprii de către persoana juridică;
- o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane
juridice;
- o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social, potrivit
legii;
- o distribuire de prime de emisiune, proporțional cu partea ce îi revine fiecărui participant;
- o distribuire de titluri de participare în legătură cu operațiuni de reorganizare, prevăzute
la art. 32 și 33.
Se consideră dividende din punct de vedere fiscal și se supun aceluiași regim fiscal ca
veniturile din dividende: câștigurile obținute de persoanele fizice din deținerea de titluri de
participare, definite de legislația în materie, la organisme de plasament colectiv; veniturile în
bani și în natură distribuite de societățile agricole, cu personalitate juridică, constituite potrivit
legislației în materie, unui participant la societatea respectivă drept consecință a deținerii părților
sociale.
Pentru a fi repartizate, beneficiile trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- beneficiile trebuie să fie reale, ceea ce înseamnă că trebuie să se fi înregistrat un
excedent, o sumă mai mare decât capitalul social. Nu pot fi distribuite beneficii din capitalul
social, potrivit art.67 din Legea nr.31/1990;
- beneficiile trebuie să fie utile. Art. 69 din Legea nr.31/1990 prevede obligaţia
reîntregirii sau reducerii capitalului social, înainte de a se face vreo repartizare sau distribuire
de beneficii.
În cazul în care nu există beneficii, nu pot fi distribuite dividende asociaţilor. Distribuirea
de beneficii fictive, în absenţa unui profit real şi util reprezintă o faptă ilicită care atrage
răspunderea civilă sau penală, după caz. Potrivit art. 67 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 dreptul la
acţiunea în restituire a dividendelor se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor.
Criteriile de împărţire a beneficiilor sunt lăsate de lege la libera apreciere a asociaţilor.
Astfel, potrivit Legii nr.31/1990, în actul constitutiv trebuie să se prevadă partea fiecărui asociat
la beneficii şi la pierderi (art.7), respectiv modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor (art. 8).
Principiul care trebuie să guverneze acordul asociaţilor este cel potrivit căruia toţi asociaţii
trebuie să participe la împărţirea beneficiilor şi la suportarea pierderilor. Aceasta nu înseamnă că
participarea la beneficii şi pierderi trebuie să fie egală.

108
 Legea interzice, însă, aşa-numitele clauze leonine, adică acele înţelegeri care favorizează
unii asociaţi în detrimentul celorlalţi175. Potrivit art. 1902 alin. 5 C. civ., orice clauză prin care un
asociat este exclus de la împărțirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată
nescrisă..
În cazul în care, prin actul constitutiv, asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a
beneficiilor şi de suportare a pierderilor, se vor aplica dispoziţiile legale în materie: potrivit art.
67 din Legea nr.31/1990, dividendele se vor plăti asociaţilor în proporţie cu cota de participare la
capitalul social vărsat. Chiar în lipsa unei dispoziţii legale exprese, trebuie admis că suportarea
pierderilor va urma acelaşi criteriu.
În cazul aportului în industrie, în lipsa unei evaluări a acestuia în actul constitutiv, asociatul
va avea dreptul, în temeiul art. 1902 alin. 2 C.civ., la o cotă de beneficii egală cu cea a
asociatului care a adus în societate cota cea mai mică de capital.
În urma repartizării de către adunarea asociaţilor a dividendelor cuvenite acestora, dreptul
la beneficii devine, din drept social, un drept de creanţă individual al asociatului faţă de societate.
Potrivit legii dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea asociaţilor sau după
caz, stabilit prin legi speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare
anuale eferente exerciţiului financiar încheiat.
Obligaţia societăţii privind plata dividendelor este o obligaţie comercială şi ca atare este
aplicabilă dobânda legală în materie comercială calculată conform art. 3 din OG nr. 13/2011.
Acţiunea privind plata dividendelor se prescrie în termen de 3 ani, care începe să curgă de
la data scadenţei.
În cazul transmiterii acţiunilor, a părţilor de interes sau a părţilor sociale, dreptul la
dividende aparţine cesionarului, iar nu cedentului, în afară de cazul când părţile au convenit altfel
(art.67 alin. 6 din Legea nr. 31/1990).

7. Constituirea societăţilor comerciale

Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990 societățile cu personalitate juridică se pot constitui
dacă prin lege nu se prevede altfel, în una dintre următoarele forme: societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni și
societatea cu răspundere limitată.
Constituirea societăţilor comerciale se întemeiază pe voinţa asociaţilor, manifestată în
condiţiile legii. Asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri, să desfăşoare o activitate
comercială şi să împartă beneficiile. Fundamentul societăţii comerciale îl reprezintă actul sau
actele constitutive, în baza cărora dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea
formalităţilor cerute de lege176.
7.1. Actele constitutive ale societăţilor comerciale. Voinţa asociaţilor de a constitui o
societate comercială se materializează în înscrisurile prevăzute de lege:
- societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate;
- societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată se constituie prin contract de societate şi statut;
- societatea cu răspundere limitată cu asociat unic se constituie prin statut.

175
A se vedea, S. Deleanu, Clauza leonină în contractele de societate, în „Dreptul”, nr.2/1992, p. 38.
176
R.P. Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, op. cit., p. 95 şi urm.

109
 În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată, legea
permite ca cele două acte (contractul de societate şi statutul) să se încheie sub forma unui înscris
unic, denumit act constitutiv. În cazul în care se încheie numai contract de societate sau numai
statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv.
Pe cale de consecinţă, denumirea de act constitutiv are caracter generic; ea desemnează atât
contractul de societate sau statutul, cât şi înscrisul unic.
În fine, societăţile comerciale organizate în temeiul Legii nr.15/1990 au fost înfiinţate prin
actele organelor administrative şi funcţionează pe bază de statut.
a). Contractul de societate. Temeiul constituirii societăţii comerciale este contractul de
societate, act de comerţ obiectiv conex, conţinând elementele specifice analizate anterior
(aporturile asociaţilor, affectio societatis, împărţirea beneficiilor).
Contractul de societate comercială poate fi definit ca fiind acordul de voinţă prin care
două sau mai multe persoane consimt să constituie prin aporturi individuale, un fond comun,
destinat unei activităţi lucrative, desfăşurate împreună, în scopul de a împărţi foloasele
realizate.
Contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile de fond prevăzute de art. 1179
C.civ. şi condiţiile de formă instituite de Legea nr.31/1990.
Condiţiile de fond ale contractului de societate. Condiţiile de valabilitate ale contractului
de societate sunt: consimţământul valabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un
obiect determinat şi o cauză licită177.
Consimţământul părţilor. Principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice
este consacrat de art. 40 din Constituţie. Acest principiu stă şi la baza manifestării de voinţă a
părţilor în scopul încheierii contractului de societate.
Societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel (art. 4 din Legea nr. 31/1990). Societatea cu răspundere limitată se poate constitui
şi prin voinţa unei singure persoane, iar când sunt mai mulți asociați numărul acestora nu poate
fi mai mare de 50 (art.12 din Legea nr.31/1990).
Voinţa părţilor contractante trebuie să fie animată de intenţia de a desfăşura în comun o
activitate comercială.
Persoanele care încheie contractul de societate, precum şi persoanele care au un rol
determinant în constituirea societăţii au calitatea de fondatori (art. 6 din Legea nr. 31/1990).
Fondatorii unei societăţi comerciale pot fi persoane fizice sau juridice, române sau străine,
comercianţi sau necomercianţi.
Potrivit art. 6 alin.2 din Legea nr.31/1990, nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit
legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi
pentru infracţiuni prevăzute de Legea societăţilor comerciale.
Soţii pot constitui, împreună, singuri sau alături de alte persoane o societate comercială.
Art.1882 alin. 1 teza a doua C. civ. prevede că „un soț nu poate deveni asociat prin aportarea de
bunuri comune decât cu consimțământul celuilalt soț, dispozițiile art. 349 aplicându-se în mod
corespunzător”. Fiecare dintre soţi poate aporta bunurile proprii la capitalul social. Totodată,
fiecare dintre soţi nu poate aduce ca aport în societate un bun comun, fără consimțământul scris
al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de

177
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, op. cit., p. 168 şi urm; O. Căpăţînă, Societăţile comerciale în
interpretarea jurisprudenţei, în RDC, nr. 1, 2/1999.

110
părți sociale ori, după caz, de acțiuni (art. 349 C. civ.). În cazul în care obiectul aportului este un
bun comun, dividendele vor fi tot bunuri comune.
Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societatea în comandită
simplă nu pot lua parte, conform art.82 din Legea nr. 31/1990, ca asociaţi cu răspundere
nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect; nu pot face operaţiuni în contul
lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi
asociaţi.
Voinţa părţilor contractante trebuie să nu fie alterată de vicii. Pentru a fi valabil,
consimţămnântul dat la încheierea contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare, dol
sau violenţă.
În ceea ce priveşte eroarea, dacă aceasta cade asupra persoanei cu care s-a contractat va
determina nulitatea contractului de societate încheiat intuitu personae (în cazul societăţilor de
persoane), iar dacă priveşte obiectul contractului, este sancţionată cu nulitatea dacă poartă asupra
substanţei acestui obiect, nu şi când poartă asupra valorii aportului sau asupra şanselor de a
obţine beneficii.
Cât priveşte dolul, el viciază consimţământul unui asociat numai dacă emană de la toţi
ceilalţi asociaţi sau de la persoane care reprezintă valabil entitatea colectivă şi dacă are o anumită
gravitate. Când dolul provine din partea unuia dintre asociaţi, contractul de societate îşi menţine
valabilitatea. Dolul nu va putea fi opus creditorilor sociali şi celorlalţi asociaţi străini de acele
manopere.
Violenţa ca viciu de consimţământ nu se întâlneşte în practică.
În doctrină se consideră că efectele nulităţii provocate de aceste vicii afectează doar
raportul juridic care îl priveşte pe acest asociat, fără să influenţeze contractul de societate în
întregul său.
Capacitatea părţilor. Pentru a încheia contractul de societate, persoana fizică trebuie să
aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în condiţiile dreptului comun,
întrucât art. 6 din Legea nr.31/1990 prevede că nu pot fi fondatori persoanele care, în condiţiile
legii, sunt incapabile. Pentru aceste motive în doctrină se consideră că pot să încheie contractul
de societate numai persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu deplină. Persoana pusă sub
curatelă are capacitatea de a încheia un contract de societate178.
Nu este exclusă, însă, participarea unui minor, prin reprezentantul său legal sau asistat de
ocrotitorul său legal, la capitalul social al unei societăţi, în calitate de asociat cu răspundere
limitată. Plasamentul de capital, sub forma acestei participări, se poate face numai cu autorizaţia
autorităţii tutelare, fiind un act de dispoziţie. Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani se poate
adresa instanței de tutelă pentru a-i recunoaște capacitatea deplină de exercițiu în vederea
participării acestuia la constituirea unei societăți (art. 40 C. civ.).
Comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului nu devine incapabil
şi ca atare poate încheia un contract de societate. În cazul aplicării procedurii insolvenţei el
pierde dreptul de a administra şi dispune de bunurile sale, fiind în imposibilitatea de a efectua un
aport în societate (art.85 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).
Persoanele juridice pot participa la constituirea unei societăţi comerciale cu respectarea
principiului capacităţii de folosinţă instituit de art. 206 C. civ.

178
A se vedea Gh.Bonciu, Curatela capabilului în dreptul civil român, în „Studii de drept românesc”, nr. 1-2/2007,
p. 121 şi urm.

111
 Obiectul contractului. În sensul dreptului comun, obiectul contractului de societate îl
constituie prestaţiile la care se obligă asociaţii, materializate în aporturile lor. Obiectul
contractului trebuie să fie determinat, licit şi moral, iar în cazul aportului în industrie, să fie
posibil şi personal, sub sancţiunea nulităţii societăţii.
Obiectul societăţii trebuie să fie comercial şi trebuie arătat în contractul de societate.
Asociaţii sunt liberi să stabilească activităţile care vor fi desfăşurate de societate respectând
ordinea publică şi bunele moravuri.
Cauza contractului. Cauza contractului de societate comercială constă în participarea
fiecărui asociat la rezultatele activităţii comerciale desfăşurate în comun, adică împărţirea
beneficiilor. Ea trebuie să fie licită şi morală, sub sancţiunea nulităţii societăţii. Contractul de
societate va fi lipsit de cauză în cazul în care s-a stipulat că totalitatea beneficiilor va reveni
unuia dintre asociaţi, o astfel de clauză fiind lovită de nulitate.
În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art. 1179 C.civ., contractul de
societate este lovit de nulitate. Nulitatea societăţii pentru nerespectarea condiţiilor de fond ale
contractului de societate produce efecte specifice, în raport de condiția de fond încălcată179.
Condiţiile de formă ale contractului de societate. Potrivit art. 5 alin. 6 din Legea
nr.31/1990, actul constitutiv se încheie sub semnătură privată şi se semnează de toţi asociaţii
sau, în cazul subscripţiei publice, de fondatori. Actul constitutiv încheiat sub forma înscrisului
sub semnătură privată dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului.
Forma autentică a actului constitutiv este cerută în mod obligatoriu în următoarele cazuri:
- când printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un imobil;
- când forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a asociaţilor
sau a unora dintre ei, pentru obligaţiile sociale (societatea în nume colectiv sau în comandită
simplă);
- când societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.
Actul constitutiv poate fi încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată în cazul
societăţii pe acţiuni constituită simultan şi al societăţii cu răspundere limitată, cu excepţia
situaţiilor în care printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un teren.
În cazul în care actul constitutiv îmbracă forma înscrisului sub semnătură privată, acestuia
trebuie să i se dea dată certă, întrucât de la data încheierii actului curge termenul de 15 zile
prevăzut de art. 36 din Legea nr.31/1990 pentru cererea de înmatriculare în registrul comerţului.
Asociaţii pot decide, de comun acord, autentificarea actului constitutiv şi în situaţia în care
legea nu prevede obligativitatea acestei forme.
Nerespectarea formei autentice, în cazurile în care aceasta, potrivit legii, este obligatorie,
este sancţionată de art. 56 lit. a din Legea nr.31/1990 cu nulitatea societăţii.
În cazurile când legea permite încheierea actului constitutiv în forma înscrisului sub
semnătură privată, condiţia de formă este cerută ad probationem, iar când legea impune forma
autentică, condiţia de formă este cerută ad validitatem.
Conţinutul contractului de societate. Contractul de societate trebuie să cuprindă clauze
care să stabilească relaţiile dintre asociaţi, fiind diferenţiate în funcţie de forma juridică a
societăţii. Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de societate comercială şi
privesc:
- identificarea părţilor care îl încheie: numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul
şi cetăţenia asociaţilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor persoane
juridice;
179
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 161.

112
 - individualizarea viitoarei societăţi: denumirea (firma) societăţii, forma juridică, sediul
social, eventual emblema;
- caracteristicile societăţii: obiectul societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale; durata societăţii; capitalul social, subscris şi vărsat, aportul fiecărui asociat, valoarea
şi modul evaluării, data la care se va vărsa întregul capital social subscris, fracţiunile capitalului
social, numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale şi repartizarea acestora între
asociaţi;
- conducerea şi gestiunea societăţii: adunarea asociaţilor; persoanele care vor administra şi
reprezenta societatea, cu precizarea puterilor care li s-au conferit şi dacă urmează să le exercite
împreună sau separat; controlul gestiunii societăţii de către organele statutare (în cazurile
prevăzute de lege, numărul, numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor); controlul societăţii de
către acţionari şi documentele la care aceştia vor avea acces pentru a se informa şi a-şi exercita
controlul;
- drepturile şi obligaţiile asociaţilor: partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi, în cazul
societăţii în nume colectiv, al societăţii în comandită simplă şi al societăţii cu răspundere
limitată, respectiv modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor, în cazul
societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni; obligaţiilede efectuare a aportului;
- sediile secundare ale societăţii, atunci când ele se înfiinţează odată cu societatea sau
condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
- dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Alături de aceste clauze, comune tuturor formelor juridice de societate, contractul va
conţine clauze specifice fiecărei dintre aceste forme.
b). Statutul societăţii comerciale. Dacă la constituirea societăţii pe acţiuni, a societăţii în
comandită pe acţiuni sau a societăţii cu răspundere limitată, asociaţii nu optează pentru actul
constitutiv - înscris unic, ei încheie, alături de contractul de societate, şi statutul societăţii.
Statutul este un act constitutiv dezvoltător al contractului de societate, în special în
privinţa aspectelor legate de organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii. El
este un act juridic de natură contractuală, încheiat prin acordul asociaţilor, manifestat în
condiţiile legii. Astfel, pentru validitatea sa trebuie să fie îndeplinite condiţiile de fond prevăzute
de art. 1179 C.civ, iar în privinţa formei, sunt incidente regulile analizate în cazul contractului de
societate.
El dezvoltă elementele contractului de societate privind organizarea şi funcţionarea
societăţii, cuprinzând clauze referitoare la modul de constituire şi funcţionare a organelor de
deliberare şi administrare a societăţii, condiţiile de adoptare a hotărârilor în adunarea generală,
consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie; organele de control asupra gestiunii;
întocmirea bilanţului şi a contului de profit şi pierderi etc. Toate aceste clauze trebuie să fie
concordante cu cele ale contractului de societate. În caz contrar, înregistrarea societăţii va fi
refuzată.
7.2. Formalităţile de constituire a societăţii comerciale. Pentru constituirea societăţii
comerciale, asociaţii trebuie să îndeplinească formalităţile prevăzute de lege: întocmirea
actului sau a actelor constitutive şi înmatricularea societăţii.1515
a). Întocmirea actelor constitutive. Înţelegerea asociaţilor privind contituirea societăţii
este încorporată în actele constitutive. Modalitatea de întocmire a acestora diferă, după cum sunt

1515
St.D.Cărpenaru, Formalităţile legale de constituire a societăţii comerciale şi consecinţele nerespectării lor în
lumina Legii nr.31/1990, în RDC nr. 4/1992, p. 5 şi urm.

113
încheiate în formă autentică (potrivit legii sau voinţei asociaţilor), respectiv sub forma înscrisului
sub semnătură privată.
După redactarea actelor constitutive, acestea sunt prezentate pentru autentificare unui notar
public, de către persoana desemnată în calitate de administrator al societăţii ori de un asociat
anume împuternicit.
Legea impune prezenţa la autentificare a tuturor asociaţilor sau, în caz de subscripţie
publică, a fondatorilor, personal sau prin mandatar cu procură specială în formă autentică,
potrivit art. 5 din Legea nr.31/1990.
La autentificarea actului constitutiv se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului
comerţului privind disponibilitatea firmei şi a emblemei, pentru a evita riscul respingerii cererii
de înmatriculare pe motiv că firma sau emblema respectivă este înregistrată în registrul
comerţului.
Notarul public va verifica înscrisurile, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de fond şi
de formă, putându-le aduce modificările corespunzătoare, cu acordul părţilor, şi va proceda la
autentificarea acestora.
În cazul în care actul constitutiv se încheie sub forma înscrisului sub semnătură privată,
acesta poate fi redactat de asociaţi sau de reprezentanţii acestora (inclusiv de către avocat), fiind
necesară, pentru considerentele arătate anterior, darea de dată certă, de către avocat sau notarul
public.
Ca urmare a încheierii actelor constitutive, viitoarea societate comercială dobândeşte
anticipat o capacitate de folosinţă restrânsă, care priveşte drepturile şi obligaţiile de care depinde
valabila sa constituire (aporturile asociaţilor, formalităţile ulterioare privind constituirea
societăţii).
Existenţa anticipată a capacităţii de folosinţă implică recunoaşterea şi a unei capacităţi de
exerciţiu corespunzătoare. În absenţa desemnării administratorilor socioetăţii, actele juridice pot
fi încheiate de oricare dintre asociaţi. Actele încheiate în contul societăţii trebuie aprobate de
asociaţi (art. 36 alin. 1 lit. e din Legea nr. 31/1990)..
b). Înmatricularea societăţii comerciale. Procedura înmatriculării societăţii comerciale în
registrul comerţului este reglementată de dispoziţiile Legii nr.31/1990 şi ale Legii nr.26/1990,
realizându-se în baza unei cereri-tip adresată biroului unic din cadrul oficiului registrului
comerţului în a cărui rază teritorială se va afla sediul societății.
Astfel, în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, fondatorii sau
administratorii societăţii ori un împuternicit al acestora vor cere, potrivit art. 36 din Legea
nr.31/1990, înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea
sediul societatea.
Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în temeiul cererii de înregistrare.
Cererea se depune la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului şi va fi însoţită,
conform art. 36 din Legea nr.31/1990 de:
- actul constitutiv;
- dovada efectuării vărsămintelor;
- actele privind proprietatea aporturilor în natură, iar în cazul în care printre ele figurează şi
imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
- actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi;
- declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, administratorilor, cenzorilor că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.

114
 Jurisprudenţa impune şi prezentarea dovezii existenţei unei suprafeţe locative destinate
sediului societăţii.
Toate avizele sau actele de autorizare vor fi eliberate de către instituţiile şi autorităţile
publice, prin reprezentanţii acestora la biroul unic, în funcţie de obiectul de activitate al
societăţii. Nu este necesar a se depune avizele sau autorizaţiile tehnice şi nici cele a căror
eliberare este legal condiţionată de înmatricularea societăţii.
Controlul legalităţii constituirii societăţii, precum şi autorizarea constituirii ei ca persoană
juridică, se realizează, potrivit dispozițiilor OUG nr.116/2009 de directorul oficiului registrului
comerțului de pe lângă tribunal și/sau persoanei ori persoanelor desemnate de către acesta.
În urma analizării cererii de înregistrare în registrul comerțului, directorul sau după caz
persoana desemnată poate admite cerea dacă sunt îndeplinite condițiile în acest sens, poate
respinge cererea dacă nu este conformă cu prevedeeile legale aplicabile în materie, ori poate lua
act de renunțarea solicitantului la soluționarea cererii.
Împotriva rezoluției directorului și/sau persoanei sau persoanelor desemnate se poate
formula plângere în termen de 15 zile de la pronunțare, pentru părți și de la data publicării actului
constitutiv în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, respectiv Partea a VII pentru orice
altă persoană interesată. Plângerea se depune și se menționează în registruyl comerțului unde s-a
făcut înregistrarea. În termen de 3 zile de la data depunerii. Oficiul registrului comerțului
înaintează instanței plângerea care o soluționează de urgență și cu precădere în condițiile
dreptului comun. Hotîrârea pronunțată în soluționarea plângerii este executorie și este supusă
numai apelului.
Înregistrarea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii de către
directorul sau persoana desemnată din cadrul oficiului registrului comerțului prin care se autoriză
înmatricularea societăţii comerciale. Societatea comercială este persoană juridică de la data
înmatriculării ei în registrul comerţului. La înmatriculare solicitanților li se eliberează certificatul
de înregistrare, conținând numărul de ordine din registrul comerțului și codul unic de înregistrare
fiscală atribuit de Ministerul Finanțelor Publice, precum și după caz, identificatorul unic la nivel
european (EUID)180 și alte date stabilite prin ordin al ministerului justiției.
Odată cu efectuarea înregistrării, un extras în formă simplificată al încheierii directorului
oficiului registrului comerțului (cuprinzând data încheierii, datele de identificare a
asociaţilor/acţionarilor, denumirea şi, dacă există, emblema societăţii comerciale, sediul, forma,
obiectul de activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii, codul unic de înregistrare) se
comunică din oficiu Regiei Autonome „Monitorul Oficial", spre publicare, pe cheltuiala
societăţii în cel mul 21 de zile lucrătoare de la data înregistrării cererii la oficiul registrului
comerțului. La cererea şi pe cheltuiala societăţii, în Monitorul Oficial se publică actul constitutiv,
integral ori în extras. Regia Auronomă Monitorul Oficial are la dispoziție pentru efectuarea
publicării un termen de 17 zile lucrătoare de la data primirii extrasului rezoluției sau, după caz, a
rezoluției integrale.
Concomitent cu efectuarea înmatriculării societății se realizează și înscrierea fiscală a
acesteia. Certificatul de înregistrare conținând codul unic de înregistrare atestă atât luarea
societății în evidența oficiului registrului comerțului, cât și luarea în evidența organului fiscal.

7.3. Regimul juridic al actelor încheiate în cursul constituirii societăţii comerciale. În

cursul constituirii societăţii, fondatorii trebuie să încheie anumite acte juridice în contul viitoarei

180
Prin Ordinul nr.1.867/C din 6 iulie 2017 al ministrului justiției s-a aprobat structura identificatorului unic la nivel
european (EUID).

115
societăţii cum ar fi: un contract de închiriere pentru sodiul social, deschiderea unui cont bancar,
un contract de asistenţă juridică etc.
Câtă vreme societatea nu a fost înmatriculată, ea nu are personalitate juridică şi, pe cale de
consecinţă, nu poate fi titular de drepturi şi obligaţii. De aceea, potrivit art. 53 din Legea
nr.31/1990, fondatorii, reprezentanţii şi alte persoane, care au lucrat în numele unei societăţi în
curs de constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă de terţi pentru actele juridice încheiate cu
aceştia în contul societăţii, în afară de cazul când societatea, după ce a dobândit personalitate
juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate că au fost ale societăţii
încă de la data încheierii lor.
Aceste acte pot fi încheiate atât înainte de încheierea actului constitutiv, cât şi după
încheierea acestuia, dar înainte de înmatricularea societăţii. De aceea, preluarea lor de către
societate îmbracă forme diferite: pe de o parte, ele pot fi aprobate de asociaţi prin actul
constitutiv, care, potrivit art. 8 din Legea nr.31/1990, trebuie să cuprindă operaţiunile încheiate
de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le preia; pe de altă
parte, asociaţii le pot aproba prin act separat, dacă au fost încheiate după încheierea actului
constitutiv, anexând la cererea de înregistrare, potrivit art. 35 din Legea nr.31/1990, actele
constatatoare ale operaţiunilor juridice încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociali.
Indiferent de momentul şi modalitatea aprobării acestor operaţiuni de către asociaţi,
societatea le preia asupra sa în temeiul capacităţii de folosinţă restrânse care îi este recunoscută
de art. 53 din Legea nr.31/1990.
7.4. Consecinţele nerespectării cerinţelor legale privind constituirea societăţii comerciale.
În procesul constituirii societăţii comerciale pot fi încălcate dispoziţiile legale care privesc
regulata înfiinţare a societăţii. Legea stabileşte consecinţele încălcării acestor dispoziţii, în
funcţie de momentul constatării lor.
Înainte de înmatricularea societăţii pot fi înregistrate două categorii de încălcări ale
cerinţelor legale de constituire: neînmatricularea societăţii şi nerespectarea condiţiilor de
legalitate necesare înmatriculării.
Astfel, în cazul în care fondatorii sau reprezentanţii societăţii au omis să ceară
înmatricularea societăţii în termenul prevăzut de lege, societatea poate fi regularizată, potrivit art.
47 din Legea nr.31/1990, prin îndeplinirea acestei formalităţi. Orice asociat are dreptul să pună
în întârziere, prin notificare sau scrisoare recomandată, pe fondatorii sau reprezentanţii societăţii
împuterniciţi să ceară înmatricularea acesteia. În cazul în care aceştia nu se conformează în
termen de 8 zile de la primirea somaţiei, oricare dintre asociaţi poate cere oficiului registrului
comerţului efectuarea înmatriculării.
Potrivit prevederilor art. 1893 C. civ. „societățile supuse condiției înmatriculării conform
legii și rămase neînmatriculate, precum și societățile de fapt sunt asimilate societăților simple”.
Aceasta înseamnă că societatea reglementată de Legea nr.31/1990 neînmatriculată rămâne în
faza contractuală nefiind tratată ca subiect de drept distinct de asociații care au constituit-o.
Neavând personalitate juridică pentru datoriile societății vor răspunde asociații și persoanele care
au lucrat împreună.
În ipoteza în care societatea nu a fost înmatriculată în termen de 3 luni de la data
autentificării actului constitutiv, asociaţii sunt liberaţi de obligaţiile care decurg din subscripţiile
lor, afară de cazul în care în actul constitutiv se prevede altfel.
Încălcarea cerinţelor legale de constituire a societăţii poate fi constatată dedirectorul
oficiului registrului comerțului, cu ocazia efectuării controlului la soluționarea cererii de
înregistrare, caz în care acesta trebuie să solicite asociaţilor înlăturarea neregularităţilor

116
constatate. După regularizarea societăţii, directorul oficiului registrului comerțului va dispune
înmatricularea ei în registrul comerţului, în caz contrar respingând prin încheiere, motivat,
cererea de înregistrare.
În cazul neregularităţilor constatate după înregistrarea societății legiuitorul a optat pentru
salvgardarea societății reglementând acțiunea în regularizare a societății și în mod excepțional
acțiunea în anularea societății.
a). Acțiunea în regularizarea societății. Potrivit art. 48 din Legea nr. 31/1990 în cazul unor
neregularități constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia măsuri pentru
înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acelor neregularități. Dacă societatea nu se
conformează, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societății, sub
sancțiunea plății de daune cominatorii, să le regularizeze. Dreptul la acțiunea de regularizare se
prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării societății.
Prin urmare, înlăturarea neregularităților constatate după înmatriculare se realizează pe
calea acțiunii în regularizare care poate fi exercitată de orice persoană interesată. Acțiunea în
regularizare este de competența tribunalului și trebuie exercitată, sub sancțiunea prescripției, în
termen de un an de la data înmatriculării societății. După expirarea termenului menționat
singurul mijloc procesual îl reprezintă acțiunea în anularea societății.
În acest caz, fondatorii, reprezentanții societății, precum și primii membri ai organelor de
conducere, de administrare și de control ale societății răspund nelimitat și solidar pentru
prejudiciul cauzat prin neregularitățile la care se referă art. 46-48 din Legea nr. 31/1990.
b). Acțiunea în anularea societății. Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul
comerţului poate fi declarată de tribunal, de la sediul societății supuse anulării, potrivit art. 56 din
Legea nr.31/1990, numai atunci când:
- lipseşte actul constitutiv sau acesta nu a fost încheiat în forma prevăzută de lege;
- toţi fondatorii au fost potrivit legii, incapabili la data constituirii societăţii;
- obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
- lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
- lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;
- actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile
asociaţilor şi capitalul social subscris;
- s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;
- nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.
În cazurile menționate, deși legea nu prevede felul nulității, nu poate fi vorba decât de
nulitatea absolută, întrucât se urmărește ocoritrea unui interes general.
Cererea de declarare a nulităţii societăţii poate fi făcută de orice persoană interesată,
dreptul la acţiune fiind imprescriptibil181.
Chiar în cazul introducerii unei asemenea cereri, legea prevede posibilitatea regularizării,
in extremis, a societăţii: nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei a fost înlăturată
înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
Potrivit art. 58 din Legea nr.31/1990, pe data la care hotărârea tribunalului de declarare a
nulităţii a rămas irevocabilă, societatea îşi încetează existenţa şi intră în lichidare. Pe cale de
consecinţă, prin derogare de la dreptul comun, efectele nulităţii societăţii nu se produc retroactiv,
deoarece actele juridice încheiate cu terții de bună-credință în numele societăţii păstrându-şi
valabilitatea.

181
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 181.

117
 Dispozitivul hotărârii judecătoreşti de declarare a nulităţii se comunică oficiului registrului
comerţului pentru efectuarea menţiunii corespunzătoare şi se publică în Monitorul Oficial al
României.
Pentru prejudiciile cauzate prin neregularităţile constatate, potrivit art. 49 din Legea
nr.31/1990, răspund nelimitat şi solidar fondatorii, reprezentanţii, precum şi primii membri ai
organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii.
În cazul existenței unei situații conflictuale în care unii titulari promovează acțiunea în
regularizare, iar alții optează pentru nulitatea societății s-a acordat întâietate acțiunii în
regularizare dacă nu a fost depășit termenul de un an de la înmatricularea societății182.

7.5. Consecinţele nerespectării cerinţelor legale de publicitate a constituirii societăţii

comerciale. În procedura de înfiinţare a societăţii pot fi încălcate şi dispoziţiile legale referitoare
la publicitatea constituirii acesteia.
Astfel, în cazul în care constituirea societăţii nu a fost publicată în Monitorul Oficial, ea nu
poate fi opozabilă terţilor. Totuşi, pentru că cerinţele de publicitate sunt instituite în favoarea lor,
terţii pot invoca actele sau faptele cu privire la care nu s-a îndeplinit publicitatea, potrivit art. 51
din Legea nr.31/1990, cu excepţia cazului în care omisiunea publicităţii le lipseşte de efecte.
Dacă între textul actului constitutiv depus la registrul comerţului şi cel publicat în
Monitorul Oficial există neconcordanţe, terţii pot opune societăţii, conform art. 52 din Legea
nr.31/1990, oricare dintre texte, în afară de cazul când societatea face dovada că ei cunoşteau
textul depus la oficiul registrului comerţului.
Potrivit art. 50 din Legea nr.31/1990, operaţiunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi
de la data publicării în Monitorul Oficial a încheierii judecătorului delegat nu sunt opozabile
terţilor care dovedesc că au fost în imposibilitate de a lua cunoştinţa de ele.

8. Înfiinţarea filialelor, sucursalelor şi a sediilor secundare ale societăţii comerciale.

Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică şi se înfiinţează într-una dintre
formele de societate enumerate de Legea nr.31/1990, în condiţiile prevăzute pentru acea formă,
fără să fie nevoie ca actele constitutive ale societăţii primare să prevadă condiţii speciale în acest
sens. Filiala este constituită de societatea primară, care deţine majoritatea capitalului său şi, deci
controlul asupra sa, însă va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.
Legea interzice înfiinţarea de sedii secundare sub denumirea de filiale.
Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale,
care se înmatriculează, înainte de începerea activităţii, în registrul comerţului din judeţul în care
vor funcţiona. Actul constitutiv al societăţii fondatoare trebuie să cuprindă, potrivit art. 7 şi 8 din
Legea nr.31/1990, clauze privind sediile secundare ale societăţii, atunci când ele se înfiinţează
odată cu societatea sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare
înfiinţare.
Sucursala este dotată de societate cu anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate
economică, în cadrul obiectului de activitate al societăţii. Sucursala dispune de o anumită
autonomie, ale cărei limite sunt stabilite de societatea care a înfiinţat-o, însă nu poate participa în
nume propriu la circuitul juridic. Actele juridice pe care le presupune desfăşurarea activităţii sale
sunt încheiate de reprezentanţii desemnaţi de societate.

182
Gh. Piperea, op. cit, p. 163.

118
 Comerciantul care are sucursale trebuie să ceară înmatricularea acestora la oficiul
registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale, în cerere arătându-se şi oficiul unde a fost
înmatriculată firma sediului principal. Sucursala înfiinţată în acelaşi judeţ cu societatea
fondatoare va fi înmatriculată în acelaşi registru al comerţului, însă distinct, ca înmatriculare
independentă.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea
lui (agenţie, reprezentanţă etc), căruia societatea îi atribuie statut de sucursală. Spre deosebire de
sucursală, însă, acestea se menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul
comerţului de la sediul principal.
Reprezentanţii sucursalei trebuie să depună semnătura lor la registrul comerţului.
Societăţile comerciale străine pot înfiinţa sucursale şi filiale în România, potrivit art. 44 din
Legea nr.31/1990, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic.

8. Personalitatea juridică a societăţilor comerciale

Societatea comercială constituită cu respectarea condiţiilor legale dobândeşte personalitate

juridică, potrivit art. 1 din Legea nr.31/1990, care prevede că societăţile comerciale cu sediul în
România sunt persoane juridice române. Deci, societatea comercială este subiect de drept,
autonom faţă de asociaţii care o compun183. Consecinţele acestui statut juridic sunt următoarele:
- societatea are o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop
determinat;
- are un statut care cuprinde anumite elemente de identificare: firma, sediul şi
naţionalitatea;
- are o voinţă proprie care exprimă, dar nu se confundă cu voinţele individuale ale
asociaţilor;
- societatea are dreptul de a participa în nume propriu la raporturile juridice, putând fi
titulară de drepturi şi obligaţii, cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.
Raporturile juridice la care participă societatea au de regulă, caracter comercial, fiind, deci,
supuse legii comerciale. Totodată, societatea răspunde pentru obligaţiile sociale;
- are dreptul de a sta în justiţie în calitate de reclamantă sau pârâtă, prin reprezentanţii ei
legali.
a). Atributele de identificare ale societăţii comerciale. Societatea comercială se identifică
prin trei elemente: firma, sediul si naţionalitatea. Aceste elemente sunt distincte de elementele de
identificare ale asociaţilor.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care societatea comercială îşi exercită
comerţul şi sub care semnează. Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de
societate.
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune, conform art. 32 din Legea nr.26/1990,
din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv", scrisă în
întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţit unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă", scrisă în întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune, potrivit art. 35 din
Legea nr.26/1990, dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi

183
Yolanda Eminescu, Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei, București, 1981, p. 15-27.

119
însoţită de menţiunea, scrisă în întregime ,,societate pe acţiuni" sau „S.A." ori, după caz,
„societate în comandită pe acţiuni" sau „S.C.A.".
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune, conform art. 36 din Legea
nr.26/1990, dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor
asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată" sau
„S.R.L.".
Potrivit art. 38 din Legea nr.26/1990, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele
existente. Oficiul registrului comerţului are obligaţia să refuze înscrierea unei firme care, fară a
introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate.
Legea reglementează şi emblema, ca element facultativ de identificare a societăţilor
comerciale. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o societate de altă societate
care desfăşoară acelaşi fel de activitate.
Sediul societăţii (sediul social) este un atribut de identificare menit să situeze societatea în
spaţiu. Asociaţii sunt liberi să stabilească sediul societăţii; de regulă se alege locul unde se va
desfăşura activitatea comercială a societăţii sau locul unde se vor afla organele de conducere ale
societăţii.
Sediul societăţii determină:
- naţionalitatea societăţii comerciale şi, odată cu aceasta, legislaţia naţională care
va reglementa societatea comercială;
- consecinţe procedurale: locul de îndeplinire a procedurii de citare sau de notificare;
instanţa competentă să judece litigiile în care societatea comercială este parte, potrivit art. 119 C.
opr. civ. etc;
- locul unde în lipsa unei stipulaţii exprese, urmează să se execute contractul, potrivit
art. 113 alin. 1 pct.3 C. pr. civ.
Naţionalitatea este atributul de identificare care exprimă apartenenţa societăţii la un anumit
sistem de drept, care guvernează constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Legea nr.31/1990 a adoptat sediul societăţii drept criteriu pentru determinarea naţionalităţii
societăţilor comerciale: orice societate, dacă şi-a stabilit sediul pe teritoriul României, are
naţionalitate română, chiar şi în situaţia în care este constituită cu participare străină.
b). Voinţa societăţii comerciale. Societatea comercială are o voinţă proprie, care nu se
confundă cu voinţele asociaţilor184. Voinţele individuale ale asociaţilor, prin manifestarea lor în
adunarea generală, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa socială, adică voinţa societăţii
ca persoană juridică.
Voinţa socială se formează pe baza principiului majorităţii, cu excepţiile prevăzute de lege.
Astfel, în societăţile de persoane, asociaţii pot lua hotărâri valabile cu majoritatea absolută a
capitalului social. În cazurile de modificare a contractului de societate, este necesar votul tuturor
asociaţilor. În societăţile de capitaluri, principiul majorităţii se aplică pentru toate hotărârile
adunării generale, avându-se în vedere majoritatea raportată la capitalul social şi nu la numărul
asociaţilor. În societatea cu răspundere limitată, adunarea asociaţilor decide prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, iar pentru modificarea actelor
constitutive, cu votul tuturor asociaţilor. Majoritatea este raportată, în acest caz, atât la numărul
asociaţilor, cât şi la capitalul social.
Hotărârile luate de adunarea asociaţilor, în limitele legii, ale contractului de societate şi ale
statutului, sunt obligatorii chiar pentru asociaţii care nu au luat parte la adunare ori au votat
contra.
184
C. Gheorghe, Societăţi comerciale.Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Bucureşti, Editura All Beck 2003.

120
 Voinţa socială se manifestă în raporturile juridice prin anumite persoane, învestite cu
dreptul de reprezentare a societăţii. Aceste persoane sunt desemnate, din rândul asociaţilor sau
din afara societăţii, prin actele constitutive sau, ulterior, prin hotărârea asociaţilor.
c). Capacitatea juridică a societăţii comerciale. Capacitatea juridică a societăţilor
comerciale este reglementată de regulile relative la capacitatea persoanelor juridice, consacrate
de Codul civil, întrucât Legea nr.31/1990 nu cuprinde reguli speciale185.
Capacitatea de folosinţă, ca aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii, se dobândeşte din
ziua înmatriculării în registrul comerţului. Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este o
capacitate specializată, fiind determinată prin precizarea obiectului de activitate al societăţii în
actul constitutiv. Potrivit art. 206 alin. 3 C. civ. actele juridice care nu sunt încheiate în vederea
realizării acestui scop sunt lovite de nulitate.
Capacitatea de exerciţiu a societăţii comerciale constă în aptitudinea de a-şi exercita
drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice. Societatea comercială dobândeşte
capacitatea de exerciţiu de la data constituirii sale, adică din ziua înmatriculării în registrul
comerţului, cu condiţia să fi fost desemnat administratorul care reprezintă societatea.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.
Potrivit art. 212 C. civ., actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor
care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Actele juridice ale societăţii
comerciale sunt încheiate de administratorii care au fost învestiţi cu puterea de reprezentare.
d). Patrimoniul societăţii comerciale este distinct de cel al asociaţilor sau acţionarilor şi
care nu se confundă cu capitalul social. Patrimoniul social este format din totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor cu valoare economică care aparţin societăţii, cuprinzând activul social şi pasivul
social.
În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă, asupra
bunurilor aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii, a bunurilor dobândite de societate
ulterior constituirii, în cursul desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite.
În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi
extracontractuale.
Autonomia patrimoniului societăţii, faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor, determină
anumite consecinţe juridice:
- asociatul nu are nici un drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, nici chiar
asupra celor aduse de el ca aport, astfel că dreptul său real se transformă în drept de creanţă
împotriva societăţii, cu caracter social, cuprinzând dreptul de a participa la luarea deciziilor în
adunarea generală, dreptul la beneficii şi dreptul asupra părţii cuvenite din activul social în caz
de lichidare. Moştenitorii asociatului nu pot pretinde nici un drept asupra bunurilor din
patrimoniul societăţii, care nu vor putea fi incluse în masa succesorală, nici în cotă-parte;
- creditorii societăţii sunt plătiţi din bunurile societăţii preferenţial faţă de creditorii
personali ai asociaţilor, căci aceştia nu pot urmări decât partea ce revine debitorului asociat în
urma lichidării, iar în perioada anterioară dizolvării pot urmări doar beneficiile cuvenite
asociatului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (în cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în
comandită pe acţiuni, creditorii asociaţilor pot sechestra şi vinde acţiunile debitorilor lor);
- nu poate opera compensaţia între creanţele societăţii şi datoria proprie a unui asociat
faţă de o terţă persoană, întrucât obligaţiile nu sunt reciproce;
185
V. Nemeș, Drept comercial, ed. a 3-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 139. Cu privire la
capacitatea juridică a societăților comerciale anterior intrării în vigoare a noului Cod civil a se vedea: Gh. Beleiu,
Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România, în RDC, nr. 1/1991, p. 35 şi urm.

121
 - bunurile aduse ca aport la capitalul social intră în patrimoniul societăţii în momentul
înmatriculării acesteia şi formează gajul general al creditorilor sociali, fiind exclus concursul
creditorilor sociali cu creditorii asociaţilor;
- declararea în faliment a societăţii priveşte numai patrimoniul societăţii care a încetat
plăţile pentru datoriile comerciale, nu şi patrimoniile asociaţilor.
e). Consecințele juridice ale calității de persoană juridică a societății sunt următoarele:
dreptul societății de a participa în nume propriu la raporturile juridice; răspunderea societății
pentru obligațiile sociale; dreptul societății de a sta în justiție, ca reclamantă sau pârâtă186.
Dreptul societății de a participa în nume propriu la raporturile juridice este consecința
firească a faptului că este dotată cu personalitate juridică. Potrivit art. 193 alin. 1 C. civ.
„persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile
asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”. Raporturile
juridice la care participă societatea sunt în marea lor majoritate raporturi de drept comercial.
Astfel art. 70 alin. 1 din Legea nr.31/1990 dispune că „administratorii pot face toate operațiunile
cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile
arătate în actul constitutiv”.
Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale este asigurată de patrimoniul de care
dispune, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă.
Potrivit art. 3 din Legea nr.31/1990, în cazul societăţii în nume colectiv, al societăţii în
comandită simplă şi al societăţii în comandită pe acţiuni, obligaţiile sociale sunt garantate nu
numai cu patrimoniul social, ci şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor, respectiv a
asociaţilor comanditaţi. Această răspundere are caracter subsidiar, însă subsidiaritatea este
puternic afectată de reglementarea de lege lata a răspunderii: conform art. 3 alin. 2 din Legea
nr.31/1990, creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei,
şi numai dacă societatea nu plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere,
se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi.
Pe cale de consecinţă, răspunderea asociaţilor amintiţi se va angaja fără ca creditorii sociali
să fie obligaţi să acţioneze în judecată societatea şi să pună în executare silită hotărârea împotriva
acesteia. Se oferă, astfel, societăţii, posibilitatea de a evita angajarea răspunderii pentru
obligaţiile sociale prin simpla neexecutare a acestora în termenul arătat.
Dreptul societății de a sta în judecată, ca reclamantă sau pârâtă, se datorează personalității
juridice de care beneficiază și ca orice subiect de drept are legitimitate procesuală activă și
pasivă. Codul de procedură civilă (art.155 alin. pct. 3) prevede că persoanele juridice de drept
privat, vor fi citate, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau, atunci când este cazul, la
sediul dezmembrământului lor.

C5 03 noiembrie 2020
9. Funcţionarea societăţilor comerciale

Reglementarea generală a funcţionării societăţilor comerciale este cuprinsă în Legea

nr.31/1990 privind societăţile comerciale, Titlul III (Funcţionarea societăţilor comerciale).
Organul de deliberare și decizie al societății este adunarea generală, voinţa societăţii este,
adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv, de gestiune, care este
administratorul societăţii, iar controlul gestiunii administratorilor se efectuează de către asociaţi
sau, în anumite cazuri, de cenzorii societăţii.
186
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, 2019, p. 195.

122
 În cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită simplă, legea nu
reglementează decât instituţia administratorului, neinstituţionalizând adunarea generală, iar
controlul gestiunii societăţii se realizează de către asociaţi, şi nu de un organ specializat.
Pentru societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, legea instituie trei organe:
adunarea generală, administratorii (consiliul de administraţie) şi cenzorii societăţii. Aceste
organe se regăsesc şi la societatea cu răspundere limitată, cu unele particularităţi.
Formarea organelor societăţii şi atribuţiile lor sunt stabilite prin norme imperative, astfel că
asociaţii nu pot să deroge, în principiu, de la acestea (de pildă, nu pot înfiinţa organe pe care
legea nu le instituie; nu pot încălca separaţia atribuţiilor acestor organe etc.).
În scopul protejării terţilor, art. 74 din Legea nr.31/1990 obligă societatea ca, în fiecare act,
scrisoare sau publicaţie pe care o emite, să menţioneze firma, forma juridică, sediul, codul unic
de înregistrare,capitalul social subscris şi vărsat (în cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în
comandită pe acţiuni), respectiv capitalul social (în cazul societăţii cu răspundere limitată).
9.1. Adunarea generală. Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al
societăţii comerciale. Cuprinzând toţi asociaţii sau acţionarii, adunarea generală exprimă voinţa
socială şi decide asupra problemelor date de lege în competenţa sa187. Adunarea generală este
instituţionalizată doar în cazul societăţii pe acţiuni, al societăţii în comandită pe acţiuni şi al
societăţii cu răspundere limitată. Cu toate acestea, şi în societatea în nume colectiv, respectiv în
societatea în comandită pe acţiuni deciziile se iau de către totalitatea asociaţilor, pe baza regulilor
care guvernează adunarea generală.
a). Categorii de adunări generale. În calitate de organ de deliberare, adunarea generală
decide atât asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor
probleme deosebite, care vizează elemente fundamentale ale existenţei societăţii.
În aceste condiţii, în cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni, legea
reglementează atât adunarea ordinară, cât şi adunarea extraordinară, cu precizarea atribuţiilor
fiecăreia şi a condiţiilor de cvorum şi majoritate cerute pentru adoptarea deciziilor. Totodată,
legea instituie adunări speciale, pentru anumite categorii de acţionari (titularii de acţiuni
preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot etc).
În cazul societăţii cu răspundere limitată, legea nu distinge între cele două adunări, însă
stabileşte condiţii de cvorum şi majoritate diferite, în funcţie de adunarea generală ordinară sau
extraordinară.
Adunarea generală ordinară. Adunarea ordinară poate să discute asupra oricărei probleme
privind activitatea curentă a societăţii înscrisă în ordinea de zi. Ea este obligată, potrivit art. 111
din Legea nr.31/1990, să discute, să aprobe sau să modifice situaţia financiară şi să fixeze
dividendul; să aleagă și să revoce administratorii şi cenzorii societăţii, fixând, în condiţiile legii,
remuneraţia acestora; în cazul societăților ale căror situații financiare sunt auditate, să numească
sau să demită auditorul financiar și să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar; să
se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli,
precum şi programul de activitate pentru exerciţiul financiar următor; să hotărască constituirea
unei garanţii reale mobiliare, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multora dintre unităţile
societăţii.
Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea
exerciţiului financiar.
Luarea deciziilor în adunarea ordinară are la bază principiul majorităţii de capital, cu
excepţia societăţii cu răspundere limitată, în cazul căreia este necesară o dublă majoritate.
187
P. Demetrescu, Adunarea generală a acţionarilor, Ed. Lumina, București, 1930.

123
 Pentru validitatea deliberărilor în societăţile de capitaluri, potrivit art. 112 din Legea
nr.31/1990, este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin o pătrime din numărul
total de drepturi de vot, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate. Actul constituttiv
poate prevedea cerinţe mai ridicate de cvorum şi majoritate. În cazul în care nu sunt întrunite
aceste condiţii, după o a doua convocare adunarea poate să delibereze asupra aceloraşi probleme
indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate.
În adunarea asociaţilor societăţii cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite se
decide cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, conform
art.192 din Legea nr.31/1990, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel188.
În fine, în societăţile de persoane hotărârile se iau cu votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social.
Adunarea generală extraordinară. Adunarea extraordinară se întruneşte, în mod
excepţional, când trebuie să ia o hotărâre de importanţă deosebită şi care, de regulă, implică
modificarea actului constitutiv al societăţii.
Potrivit art. 113 din Legea nr.31/1990, adunarea generală extraordinară hotărăşte:
- schimbarea formei jurudice a societății;
- mutarea sediului societăţii;
- schimbarea obiectului de activitate al societăţii;
- înființarea sau desființarea unor sedii secundare: sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte
asemenea societăți fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea capitalului social;
- reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;
- fuziunea cu alte societăți sau divizarea societății;
- dizolvarea anticipată a societății;
- conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în acţiuni
nomonative;
- conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
- conversia unei categorii de obligațiuni în altă categoriue sau în acțiuni;
- emisiunea de obligațiuni;
- orice altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este cerută
aprobarea adunării generale extraordinare.
Potrivit art. 114 alin. 1 din Legea nr.31/1990 exercițiul atribuțiilor menționate la art. 113
lit. b), c), f), g) și j), respectiv mutarea sediului societății, schimbarea obiectului de activitate al
societății, majorarea capitalului social, reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin
emisiune de noi acțiuni, conversia acțiunilor nominative în acțiuni la purtător sau a acțiunilor la
purtător în acțiuni nominative, va putea fi delegat consiliului de administrație sau
administratorului unic prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare.
În societăţile de capitaluri, potrivit art.115 din Legea nr.31/1990, pentru validitatea
deliberărilor, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel, este necesară prezenţa acţionarilor
deţinând cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la convocările următoare,
prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot.
Hotărârile sunt luate cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi. Decizia de modificare a obiectului principal de activitate al societăţii, de reducere

188
F. Gârbaci, Consideraţii privind suspendarea dreptului de vot în adunarea generală a acţionarilor, în RDC,
nr.10/2001, p. 122 şi urm.

124
sau majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de
dizolvare a societăţii se ia cu majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de
acţionarii prezenţi sau reprezentaţi. În actul constitutitv se pot stipula cerinţe de cvorum şi de
majoritate mai mari.
În societatea cu răspundere limitată, conform art. 192 din Legea nr.31/1990, şi în
societăţile de persoane, hotărârile care au ca obiect modificarea actelor constitutive se iau cu
votul unanimităţii asociaţilor, în afară de cazul în care prin actul constitutiv se dispune altfel.
Convocarea adunării generale. Adunarea generală se convoacă de administratori sau de
către asociaţi.
Administratorii convoacă adunarea generală cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este
nevoie, în conformitate cu prevederile actelor constitutive, potrivit art. 117 şi 195 din Legea
nr.31/1990.
În cazul în care administratorii nu-şi îndeplinesc această obligaţie, asociaţii pot să ceară
convocarea adunării generale, în condiţiile legii. Adunarea generală va fi convocată în termen de
cel mult 30 de zile şi se va întruni în termen de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii.
Astfel, în cazul societăţilor de capitaluri, administratorii sunt obligaţi să convoace, în
termen de o lună, adunarea generală, la cererea acţionarilor care reprezintă cel puţin 5% din
capitalul social, dacă actele constitutive nu prevăd o altă cotă. Dacă administratorii rămân în
pasivitate, asociaţii se pot adresa instanţei judecătoreşti, care, în temeiul art. 119 din Legea
nr.31/1990, va putea ordona convocarea. Totodată, în ipoteza în care adunarea generală nu a fost
convocată de administratori, ea trebuie convocată de cenzorii societăţii.
Au dreptul de a cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi unul sau mai mulţi
acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, asociatul sau asociaţii care deţin cel puţin o
pătrime din capitalul social pot cere administratorilor convocarea adunării generale, arătând,
conform art. 195 din Legea nr.31/1990, scopul acestei convocări. În cazul în care administratorii
nu-şi îndeplinesc obligaţia, asociaţii se pot adresa instanţei.
În cazul societăţilor de persoane, doctrina189 consideră că asociaţii au deschisă direct calea
instanţei judecătoreşti dacă administratorii nu convoacă adunarea generală.
Potrivit dispozițiilor art. 121 din Legea nr.31/1990 acționarii reprezentând întreg capitalul
social vor putea, dacă nici unul dintre ei nu se opune, să țină o adunare generală și să ia orice
hotărâre de competența adunării, fără respectarea formalităților cerute pentru convocarea ei190.
Convocarea trebuie să cuprindă: data şi locul ţinerii adunării, ordinea de zi, cu precizarea
problemelor care urmează să fie dezbătute. În cazul modificării actelor constitutive, convocarea
trebuie să cuprindă textul integral al propunerilor.
Modalitatea de înştiinţare a asociaţilor este diferită, în funcţie de forma societăţii.
Astfel, în cazul societăţilor de capitaluri, potrivit art. 117 din Legea nr.31/1990, înştiinţarea
acţionarilor se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum şi într-unul dintre
ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată
localitate. Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută şi prin
scrisoare recomandată sau prin afişare la sediul societăţii, însoţită de un convocator ce va fi
semnat de acţionari, cu cel puţin 30 de zile înainte de data ţinerii adunării.

189
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, 2019, p. 201.
190
O astfel de întrunire poartă denumirea de „adunare spontană”. A se vedea D.M. Șandru, Dreptul societăților în
România, ed. a III-a, Ed. Universitară, București, 2017, p. 166.

125
 Ordinea de zi completată cu punctele propuse de acţionari, ulterior convocării, trebuie
publicată cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege şi/sau actul constitutiv pentru convocarea
adunării generale, cu cel puţin 10 zile înaintea adunării generale, la data menţionată în
convocatorul iniţial.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, conform art. 195 din Legea nr.31/1990,
comunicarea convocării se face prin scrisoare recomandată, iar în cazul societăţilor de persoane,
prin orice mijloc care asigură participarea asociaţilor la adunare.
Şedinţa adunării generale. Toţi asociaţii au dreptul să participe la şedinţa adunării
generale, personal sau prin reprezentant.
Dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel, în societăţile de capitaluri, potrivit art.125
din Legea nr.31/1990, acţionarii nu vor putea fi reprezentaţi decât de alţi acţionari, în baza unei
procuri speciale. Administratorii şi funcţionarii societăţii nu pot reprezenta pe acţionari, sub
sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă, fără votul acestora, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.
Aceste reguli se aplică, prin analogie şi celorlalte forme de societate.
Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, la ora şi în locul arătate în convocare.
În cazul societăţilor de capitaluri, preşedintele consiliului de administraţie sau persoana
care îl înlocuieşte va deschide şedinţa, numind, dintre acţionari, unul până la trei secretari, care
verifică lista de prezenţă a acţionarilor şi îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de lege şi de
actul constitutiv pentru ţinerea adunării generale. În cazul celorlalte forme de societate, adunarea
este condusă de unul dintre administratori.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de cvorum cerute de lege şi actul constitutiv, se trece la
dezbaterea problemelor de pe ordinea de zi.
Dreptul de vot în adunarea generală este legat de participarea la capitalul social. Astfel,
principiul este că orice acţiune, parte socială sau parte de interes plătită dă dreptul la un vot, dacă
prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. Acest principiu este consacrat de Legea nr.31/1990 în
art. 101 pentru societăţile de capitaluri şi în art. 193 pentru societatea cu răspundere limitată.
Pentru a-şi exercita dreptul de vot, asociaţii trebuie să facă dovada calităţii lor, în condiţiile
legii. Dreptul de vot se exercită doar în adunarea generală, cu excepţia societăţii cu răspundere
limitată, pentru care prin actul constitutiv se poate stabili, potrivit art. 191 din Legea nr.31/1990,
că votarea se poate face şi prin corespondenţă.
Legea nr.31/1990 instituie anumite restricţii privind exercitarea dreptului de vot.
În primul rând, dreptul de vot nu poate fi cedat. Orice convenţie privind exercitarea într-un
anumit fel a dreptului de vot este, conform art. 128 din Legea nr. 31/1990, nulă.
Totodată, administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici personal,
nici prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia
lor ar fi în discuţie. Ei pot, însă, vota situaţia financiară a societăţii, dacă, fiind posesorii a cel
puţin jumătate din capitalul social, nu se poate forma majoritatea legală fără votul lor.
Potrivit art. 127 şi 193 din Legea nr.31/1990, asociatul care, într-o anumită operaţiune, are,
fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va
trebui să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune, sub sancţiunea răspunderii pentru
daunele produse societăţii dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.
Pentru societăţile de capitaluri, art. 131 din Legea nr.31/1990 prevede că lucrările adunării
generale se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedinte şi de secretar, cuprinzând
menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul convocării, asociaţii
prezenţi şi capitalul social reprezentat, precum şi la dezbateri şi hotărâri. Acţionarii pot solicita să
se consemneze declaraţiile pe care le fac în cadrul dezbaterilor. Procesul-verbal va fi trecut în

126
registrul adunărilor generale. Aceste reguli se aplică, prin analogie, şi celorlalte forme de
societate.
Hotărârile adunării generale. Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. Votul
este în mod obligatoriu secret în cazul hotărârilor privind alegerea membrilor consiliului de
administraţie şi a cenzorilor, privind revocarea acestora şi răspunderea administratorilor.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, dacă au fost luate cu
respectarea legii şi a actului constitutiv191. Pe cale de consecinţă, ele sunt obligatorii şi pentru
acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă, principiu instituit în materia
societăţilor de capitaluri de art. 132 din Legea nr.31/1990.
Hotărârile adunării generale devin opozabile terţilor numai prin publicarea lor, în condiţiile
legii. Ele se depun, în cazul societăţilor de capitaluri, în termen de 15 zile, la oficiul registrului
comerţului, pentru a fi menţionate în extras în registru, şi publicate în Monitorul Oficial. Art. 131
din Legea nr.31/1990 interzice executarea hotărârilor înainte de îndeplinirea acestor formalităţi.
Legea nu prevede obligaţia aducerii la cunoştinţa terţilor a hotărârilor adunării generale în
cazul celorlalte forme de societate. Totuşi, aceste hotărâri trebuie înregistrate în registrul
comerţului dacă privesc acte sau fapte a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii sau a actului constitutiv pot fi
anulate pe cale judecătorească, de instanţa în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea.
Regula este instituită expres de Legea nr.31/1990 în cazul societăţilor de capitaluri (art.
132) şi al societăţilor cu răspundere limitată (art. 196), însă doctrina recunoaşte unanim
aplicabilitatea acestor dispoziţii şi societăţilor de persoane.
Conform art. 132 din Legea nr.31/1990, cererea de anulare a hotărârii poate fi făcută de
oricare acţionar care nu a luat parte la adunarea generală sau a votat contra şi a solicitat să se
consemneze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Totodată, dreptul de a ataca hotărârea aparţine
şi administratorilor societăţii. Membrii consiliului de administrație, respectiv ai consilului de
supraveghere nu pot ataca hotătârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție.
Anularea hotărârii se poate cere în termen de 15 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar cererea
poate fi formulată de orice persoană interesată.
O dată cu cererea de anulare se poate solicita preşedintelui instanţei suspendarea executării
hotărârii atacate. Ordonanţa de suspendare poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la
pronunţare.
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se soluţionează în camera de consiliu, iar
hotărârea judecătorească pronunțată este supusă numai apelului. Hotărârea judecătorească
definitivă de anulare trebuie să fie menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul
Oficial. De la data publicării, hotărârea de anulare devine opozabilă tuturor asociaţilor.
Acţionarii care nu au votat în favoarea unei hotărâri a adunării generale au dreptul de a se
retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor de către societate, numai dacă
respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect: schimbarea opbiectului principal de
activitate; mutarea sediului societăţii în străinătate; schimbarea formei societăţii; fuziunea sau
divizarea societăţii (art.134 din Legea nr.31/1990). Dreptul de retragere poate fi exercitat în
termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV
a, sau, după caz, de la data adoptării hotărârii adunării generale.

191
D.M. Tăbăltoc, Aspecte teoretice şi practice privind organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale.
Adunarea generală a acţionarilor. Statut juridic. Controlul legalităţii hotărârilor, în RDC nr. 1/2000, p. 43 şi urm.

127
 b. Administrarea societăţii comerciale. Voinţa socială exprimată de adunarea generală este
adusă la îndeplinire de către persoane anume învestite, numite administratori192.
Administrarea societăţii comerciale este reglementată în mod diferit, în funcţie de forma
juridică a societăţii, după cum urmează:
- în societatea în nume colectiv, potrivit art. 75 din Legea nr.31/1990, gestiunea societăţii
este asigurată de unul sau mai mulţi administratori, fiecare având dreptul să reprezinte societatea,
cu excepţia cazului în care prin actul constitutiv se dispune altfel;
- în societatea în comandită simplă, conform art. 88 din Legea nr.31/1990, administrarea
societăţii se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi;
- societatea pe acţiuni este administrată potrivit art. 137 din Legea nr.31/1990 de unul sau
mai mulţi administratori. Atunci când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de
administraţie. Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet de
direcţie, alcătuit din membri aleşi dintre administratori. Preşedintele consiliului de administraţie
este şi director general sau director al societăţii, în care calitate conduce şi comitetul de direcţie.
Executarea operaţiunilor societăţii potrivit art.153 din Legea nr.31/1990 poate fi încredinţată
unuia sau mai multor directori executivi, care sunt funcţionari ai societăţii;
- în societatea în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii se va încredinţa unuia sau
mai multor asociaţi comanditaţi;
- în societatea cu răspundere limitată, potrivit art 197 din Legea nr.31/1990 administrarea
societăţii este realizată de unul sau mai mulţi administratori.
Prin urmare o societate comercială, indiferent de forma ei juridică, este administrată de
unul sau mai mulţi administratori. În cazul societăţilor de persoane, pluralitatea de administratori
nu este organizată, spre deosebire de societăţile de capitaluri, unde pluralitatea administratorilor
este organizată sub forma unor organe colegiale: consiliul de administraţie sau unui directorat.
Calitatea de administrator. Poate fi administrator al unei societăţi comerciale atât o
persoană fizică, cât şi o persoană juridică. În cazul administratorului persoană juridică, acesta
trebuie să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică, prin care să-şi îndeplinească
funcţia.
Legea instituie următoarele condiţii pentru numirea administratorilor:
- Capacitatea administratorului. Persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină. Persoanele care nu pot fi fondatori nu pot dobândi nici calitatea
de administrator. Desemnarea ca administrator a unei persoane incapabile are drept consecinţă
decăderea acesteia din drepturile conferite funcţiei de administrator, actele juridice pe care le-a
încheiat fiind lovite de nulitate.
- Onorabilitatea administratorului. Calitatea de dministrator nu poate fi îndeplinită de o
persoană care a fost condamnată pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru
infracţiunile incriminate de Legea nr.31/1990 a societăţilor.
- Cetăţenia administratorului. In calitate de administrator al unei societăţi comerciale
poate fi desemnat atât un cetăţean român, cât şi un cetăţean străin sau un apatrid.
- Calitatea de asociat a administratorului. În orice formă de societate comercială,
administratorul poate fi asociat sau neasociat. Totuşi în cazul societăţilor în comandită, calitatea
de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi.

192
Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, Ed. All Beck, București, 1998.

128
 - Limitarea cumulului de funcţii. În societăţile de capitaluri, o persoană nu poate funcţiona,
potrivit art. 145 din Legea nr.31/1990 în mai mult de trei consilii de administraţie concomitent,
cu excepţia cazurilor în care este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor sau este
administrator al unei societăţi care deţine pătrimea menţionată.
Desemnarea administratorilor. Administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii şi,
ulterior, de câtre adunarea generală. Indiferent de forma de societate, administratorii pot fi
realeşi, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.
La constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi în actul constitutiv. În cazul
societăţilor de capitaluri, actul constitutiv trebuie să prevadă, potrivit art. 8 din Legea nr.31/1990,
termenul mandatului lor şi garanţia pe care sunt obligaţi să o depună. De asemenea, se vor
preciza puterile administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat, precum
şi eventualele drepturi speciale de administrare şi de reprezentare acordate unora dintre ei. În
cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, actul constitutiv va prevedea,
conform art. 7 din Legea nr.31/1990, asociaţii care administrează şi reprezintă societatea sau
administratorii neasociaţi, persoane fizice sau juridice, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat.
Desemnarea ulterioară a administratorilor, de către adunarea generală, se face diferit, în
funcţie de forma juridică de societate. În societăţile de persoane administratorii sunt aleşi prin
votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social; iar în societăţile de
capitaluri, administratorii sunt desemnaţi de adunarea generală ordinară a acţionarilor. În cazul
societăţii cu răspundere limitată, administratorii sunt aleşi de adunarea asociaţilor, cu votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale.
Durata funcţiei de administrator diferă în raport de forma juridică a societăţii comerciale:
în cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, asociaţii sunt liberi să
stabilească durata mandatului, indiferent dacă administratorul este numit prin actul constitutiv
sau ales de adunarea asociaţilor. În schimb, în cazul societăţilor de capitaluri, primii
administratori, numiţi prin actul constitutiv, pot îndeplini funcţia pe durata stabilită de acţionari,
dar nu mai mult de 4 ani. Dacă actul constitutiv nu prevede durata mandatului, legea prezumă că
durata este de 2 ani. Prezumţia se aplică şi în cazul alegerii ulterioare a administratorului, de
către adunarea generală, fără a se preciza perioada mandatului.
Potrivit art. 14 din Legea nr.26/1990, cererea de înregistrare a societăţii trebuie să cuprindă
administratorii societăţii şi puterile acestora, cu precizarea celor care au dreptul de a reprezenta
societatea.
După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu reprezentarea acesteia au
obligaţia, conform art. 45 din Legea nr.31/1990, de a depune semnăturile lor la registrul
comerţului, în termen de 15 zile de la înmatriculare.
Pe parcursul funcţionării societăţii, noii administratori desemnaţi trebuie înregistraţi în
registrul comerţului, iar cei învestiţi cu putere de reprezentare sunt obligaţi să depună
semnăturile la registru în termen de 15 zile de la data alegerii lor de către adunarea generală.
Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societate.
În concepţia Legii nr.31/1990, raporturile dintre administrator şi societate sunt raporturi de
mandat comercial, cu sau fără reprezentare. Potrivit art. 72 din Legea nr.31/1990, obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele
special prevăzute în această lege193.

193
Claudia Roşu, Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societatea comercială, în RDC nr. 4/2001,
p. 80 şi urm.

129
 Mandatul se poate grefa fie pe calitatea de asociat a administratorului, fie pe un contract de
muncă încheiat de administratorul neasociat cu societatea. Conţinutul mandatului are o dublă
natură: convenţională (administratorul are puterile şi obligaţiile conferite de actele constitutive
sau de hotărârile adunării generale) şi legală (anumite puteri şi obligaţii sunt prevăzute expres de
Legea nr.31/1990).
Mandatul administratorilor este unul remunerat. Asupra remunerării este competentă să
decidă adunarea generală.
Obligaţiile administratorului. Potrivit Legii nr.31/1990, obligaţiile legale care revin
administratorului, privind constituirea şi funcţionarea societăţii sunt următoarele:
- obligaţia de a îndeplini formalităţile de publicitate necesare constituirii societăţilor;
- obligaţia de a depune semnăturile la registrul comerţului, în cazul când a fost desemnat
reprezentant al societăţii;
- obligaţia de a prelua şi a păstra documentele privind constituirea societăţii;
- obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate;
- obligaţia de a administra societatea, adică de a face toate operaţiunile cerute pentru
îndeplinirea obiectului de activitate;
- obligaţia de a ţine registrele cerute de lege;
- obligaţia de a întocmi situaţia financiară anuală a societăţii, precum și de a asigura
respectarea legii la repartizarea profitului și plata dividendelor;
- obligaţia de a lua parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi la
organele de conducere similare acestora;
- obligaţia de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaţilor;
- obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actele constitutive, precum şi cele
stabilite de lege.
Puterile administratorului. Puterile administratorului sunt consacrate, în principal, de art.
7, art. 8 și art. 70 din Legea nr. 31/1990. Astfel, administratorul reprezintă societatea în
raporturile juridice cu terții și efectruează toate operațiunile pentru ducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.
Rezultă că administratorul poate îndeplini toate operaţiunile de gestiune şi reprezentare pe
care le reclamă realizarea scopului societăţii, în limitele legii, ale actului constitutiv şi ale
hotărârilor adunării generale a acţionarilor.
Actele de dispoziţie de o anumită gravitate (actele juridice de dobândire, înstrăinare,
închiriere, schimb sau constituire de garanţii asupra bunurilor societăţii a căror valoare depăşeşte
jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic) pot fi
încheiate de administratori numai cu aprobarea adunării generale extraordinare.
Legea nr.31/1990 instituie principiul că puterea de a reprezenta societatea este distinctă de
puterea de administrare a societăţii (care se limitează la gestiunea internă a societăţii), ea
existând numai dacă a fost conferită administratorului, prin actul constitutiv sau prin hotărârea
adunării asociaţilor. Totuşi, în cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere
limitată, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie
contrară în actul constitutiv.
Actele juridice încheiate de administratorul investit cu puterea de reprezentare angajează
societatea comercială, indiferent de forma ei juridică.
Potrivit art. 55 din Legea nr.31/1990, societăţile de capitaluri şi societăţile pe acţiuni sunt
angajate prin actele organelor lor, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate, în afară

130
de cazul în care societatea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să
cunoască depăşirea acestuia
Administratorul care are dreptul de a reprezenta societatea nu îl poate transmite altei
persoane decât dacă această facultate i s-a acordat în mod expres. Încălcarea acestei interdicţii
are drept consecinţă răspunderea solidară a administratorului cu persoana substituită pentru
eventualele pagube produse societăţii.
Încetarea funcţiei de administrator. Funcţia de administrator al unei societăţi comerciale
încetează prin:
- revocarea administratorului194. În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu
răspundere limitată, revocarea administratorilor se face cu votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social (respectiv cu dubla majoritate, la societatea cu
răspundere limitată), numai când administratorii au fost aleşi de adunarea asociaţilor; în cazul
revocării celor desemnaţi prin actul constitutiv, este necesar votul unanimităţii asociaţilor. În
ceea ce priveşte societăţile de capitaluri, această decizie este de competenţa adunării generale
ordinare a acţionarilor, în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute pentru luarea hotărârilor
de către acest organ, indiferent dacă administratorul a fost desemnat prin actul constitutiv sau
prin hotărârea adunării generale a acţionarilor. Administratorul revocat se poate adresa instanţei
judecătoreşti cu o acţiune în daune, nu şi cu o acţiune în reintegrare în funcţie, chiar dacă instanţa
ar constata că revocarea nu are o justă cauză;
- renunţarea administratorului;
- incapacitatea administratorului;
- moartea administratorului.
Pluralitatea administratorilor. Dacă societatea comercială are mai mulţi administratori,
legea instituie anumite reguli speciale privind organizarea pluralităţii administratorilor şi luarea
deciziilor, reguli care diferă în funcţie de forma juridică a societăţii.
În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, legea nu
organizează administratorii în organe speciale de administrare.
În cazul societăţilor de capitaluri, legea instituţionalizează, în ipoteza pluralităţii
administratorilor, organe colegiale de administrare: consiliul de administraţie şi comitetul de
direcţie.
Consiliul de administraţie este un organ colegial de gestiune, alcătuit, potrivit art. 137 din
Legea nr.31/1990, din totalitatea administratorilor societăţii şi condus de un preşedinte desemnat
de membrii consiliului, dacă actul constitutiv nu dispune altfel. Societățile pe acțiuni ale căror
situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare sunt administrate de cel
puțin 3 administratori.
Prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor se poate prevedea
că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie independenţi.
Acesta poate face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului
societăţii în limitele legii şi ale actului constitutiv.
Potrivit art. 142 alin.2 din Legea nr.31/1990 Consiliul de administraţie are următoarele
competenţe de bază, care nu pot fi delegate directorilor: stabilirea direcţiilor principale de
activitate şi de dezvoltare ale societăţii; stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi
aproibarea planificării financiare; numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
supravegherea activităţii directorilor; pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a

194
Fl. Ţuca, Revocarea administratorului societăţii comerciale, în RDC, nr. 6/1999, p. 90 și urm.

131
acţionarilor şi implementarea hotărârilor acesteia; introducerea cererii pentru deschiderea
insolvenţei comerciale potrivit Legii nr.85/2006.
Consiliul de administraţie numeşte pe funcţionarii societăţii, inclusiv pe directorii executivi
şi se întruneşte ori de câte ori este necesar, însă cel puţin o dată la 3 luni, la sediul societăţii.
Membrii consiliului sunt convocaţi de către preşedinte, din proprie iniţiativă sau la cererea unuia
dintre administratori, în scris şi în timp util, cu precizarea locului întrunirii şi a ordinii de zi.
Legea interzice luarea de către consiliul de administraţie a unor decizii asupra problemelor
neprevăzute în ordinea de zi, cu excepţia cazurilor de urgenţă şi cu condiţia ratificării în şedinţa
următoare de către membrii absenţi.
Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administraţie, legea cere prezenţa a cel puţin
jumătate din numărul administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Legea
impune prezenţa efectivă a administratorilor, excluzând participarea la dezbateri şi la luarea
deciziilor prin reprezentare. În caz de vacanţă a unuia sau mai multor posturi de administratori,
ceilalţi administratori, împreună cu cenzorii şi deliberând în prezenţa a două treimi şi cu
majoritate absolută, procedează la numirea unui administrator provizoriu, până la convocarea
adunării generale. Când este un singur administrator și acesta vrea sa renunțe la mandat, el va
trebui să convoace adunarea generală ordinară.
În consiliul de administraţie, deciziile se iau cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi.
Deliberările şi deciziile consiliului se trec în registrul şedinţelor şi deliberărilor consiliului
de administraţie.
Deciziile consiliului de administraţie considerate nelegale pot fi anulate (şi, pe cale de
consecinţă, şi suspendate) prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor, care are dreptul şi
obligaţia să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor.
În absenţa unei prevederi legale, deciziile consiliului de administraţie nu pot fi atacate in
justiţie de către acţionari, însă aceştia pot ataca hotărârea adunării generale prin care aceasta s-a
pronunţat asupra valabilităţii unei decizii a consiliului de administraţie.
Potrivit art. 143 din Legea nr.31/1990, consiliul de administraţie poate delega o parte din
puterile sale unui comitet de direcție, compus din membri aleși dintre administratori, fixându-le
în același timp și remunerația. Președintele consiliului de administrație poate fi și director
general sau director, în care calitate conduce și comitetul de direcție.
Atribuţiile ce revin comitetului de direcţie sunt cele delegate de consiliul de administraţie.
Modul de organizare a a ctivității directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin
decizie a consiliului de administrație.
Deciziile se iau cu majoritatea absolută a membrilor comitetului, putând fi anulate ori
suspendate de consiliul de administraţie şi adunarea generală a acţionarilor. Deliberările şi
deciziile se consemnează în registrul şedinţelor şi deliberărilor comitetului de direcţie.
Răspunderea administratorilor. Pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din contractul de
mandat se va angaja răspunderea civilă contractuală, iar pentru încălcarea obligaţiilor legale va fi
angajată răspunderea civilă delictuală, respectiv răspunderea penală195.
Răspunderea civilă a administratorilor este reglementată de dispoziţiile Legii nr.31/1990 şi
de principiile generale ale răspunderii civile. Astfel, administratorii răspund faţă de societate
pentru nerespectarea obligaţiilor care le-au revenit în baza mandatului încredinţat, obligaţii
cuprinse în lege, actul constitutiv şi hotărârile adunării generale a acţionarilor. Administratorii
răspund solidar, pentru nerespectarea obligaţiilor care privesc: realitatea vărsămintelor efectuate
de acţionari; existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa registrelor cerute de lege şi corecta
195
I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, p. 339.

132
lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe
care legea şi actul constitutiv le impun.
Răspunderea administratorilor faţă de societate pentru prejudiciile cauzate acesteia se
angajează în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile subiective. Cum mandatul
administratorului este unul retribuit, iar administratorul este un profesionist, culpa sa va fi
apreciată in abstracto.
Administratorul este exonerat de răspundere în condiţiile dreptului comun (art. 1351
C.civ.), precum şi în cazul în care, potrivit art. 148 alin. 5 și 6 din Legea nr.31/1990, votând
împotriva deciziei respective a făcut să se constate în registrul deciziilor consiliului de
administraţie împotrivirea sa şi a înştiinţat despre aceasta pe cenzorii societăţii. Va fi exonerat de
răspundere şi administratorul care a absentat de la luarea deciziei, cu condiţia de a efectua
aceleaşi formalităţi, în termen de o lună de la data când a luat cunoştinţă despre decizia în cauză.
Acţiunea în răspundere contra administratorilor este o acţiune socială; ea nu aparţine
asociaţilor, ci societăţii, astfel că adunarea generală este cea care decide exercitarea acesteia,
desemnând şi persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie. Descărcarea administratorilor
de gestiunea lor, prin aprobarea situaţiei financiare, nu decade adunarea generală din dreptul de a
decide acţionarea în justiţie a administratorilor care prin actele lor au păgubit societatea. Ca efect
al deciziei privind pornirea acţiunii în răspundere contra administratorului, mandatul acestuia
încetează de drept, iar adunarea generală va proceda la înlocuirea lui.
Răspunderea fiscală a administratorilor intervine ori de câte ori au fost încălcate
prevederile art. 25 C. pr. fisc. Pentru a fi antrenată răspunderea administratorului societății
debitoare în temeiul dispozițiilor Codului de procedură fiscală trebuie ca acesta să fii provoct
insolvabilitatea societății debitoare prin înstrăinare sau ascunderea cu rea-credință a unor bunuri
ale acesteia. Simpla emitere a unei decizii privind atragerea răspunderii administratorului în
temeiul art. 27 alin. 1 lit. b C. pr. fisc. nu este suficientă pentru ca acesta să răspundă în acest
sens, legea instituind doar posibilitatea angajării acestei răspunderi, însă numai după
administrarea de dovezi în sensul îndeplinirii condițiilor prevăzute de legiuitor, intimatei
revenindu-i obligația de a dovedi existența acestora196.
Răspunderea penală a administratorului se angajează în cazul săvârşirii uneia dintre
infracţiunile incriminate de Codul penal, legile penale speciale (spre exemplu, Legea nr.87/1994
privind combaterea evaziunii fiscale ) sau legile nepenale care conţin dispoziţii penale (de pildă,
Legea nr.31/1990). Constituirea ca parte civilă în procesul penal contra administratorilor se
realizează în condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea acţiunii în răspundere civilă.

3. Controlul gestiunii societăţii comerciale

Controlul asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor se exercită în mod diferit, în

funcţie de forma juridică a societăţii197.
Astfel, în societăţile de persoane, controlul se exercită de toţi asociaţii, cu excepţia celor
care au calitatea de administratori, în timp ce în societăţile de capitaluri şi societatea cu
răspundere limitată, controlul privind gestiunea societăţii este încredinţat unor persoane anume
învestite, denumite cenzori ai societăţii.

196
C.A. Constanța, s. com., marit. și fluv, cont. adm. și fisc., dec. Nr.70 din 27 ianuarie 2011, nepublicată.
197
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p.236 şi urm.

133
 a). Cenzorii societăţilor comerciale. Societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe
acţiuni vor avea trei cenzori şi un supleant, dacă actul constitutiv nu prevede un număr mai mare
(în toate cazurile, impar).
În ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată, legea prevede că în actul constitutiv
se poate stipula alegerea unuia sau mai multor cenzori, numirea acestora fiind obligatorie în
cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15.
Desemnarea cenzorilor este reglementată diferit în cazul societăţilor de capitaluri faţă de
societatea cu răspundere limitată.
În cazul societăţilor de capitaluri, potrivit art. 8 din Legea nr.31/1990, cenzorii sunt stabiliţi
prin acte constitutive, care trebuie să prevadă numele şi prenumele, locul şi data naşterii,
domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor,
persoane juridice. În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, cenzorii sunt aleşi de
adunarea constitutivă. Pe parcursul funcţionării societăţii, cenzorii sunt aleşi de adunarea
generală ordinară.
În societatea cu răspundere limitată, potrivit art. 199 din Legea nr.31/1990, cenzorii sunt
aleşi de adunarea asociaţilor.
Durata însărcinării cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi. Cenzorii pot fi persoane
fizice sau persoane juridice, asociaţi sau neasociaţi. Cel puţin unul dintre cenzori trebuie să fie
contabil autorizat sau expert contabil.
Potrivit art. 161 din Legea nr.31/1990 cenzorii pot fi acționari, cu excepția cenzorului
expert contabil sau contabil autorizat, care poate fi terț ce exercită profesia individual ori în
forme asociative. Nu pot fi cenzori, iar dacă au fost aleși, decad din mandatul lor:
- rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soții administratorilor;
- persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcții decât aceea de cenzor, un
salariu sau o remunerație de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în
raporturi contractuale sau se află în concurență cu aceasta;
- persoanele cărora le este interzisă funcția de administrator conform prevederilor art. 138;
- persoanele care, pe durata exercitării atribuțiilor conferite de această calitate, au atribuții
de control în cadrul Ministerului Finanțelor Publice sau al altor instituții publice, cu excepția
situațiilor prevăzute expres de lege.
 Cenzorii sunt remunerați cu o indemnizație fixă, determinată prin actul constitutiv sau de
adunarea generală care i-a numit.
Revocarea cenzorilor se poate face numai de adunarea generală a acţionarilor, cu votul
cerut pentru adunarea extraordinară. În cazul morţii, împiedicării fizice sau legale, încetării sau
renunţării la mandat a unui cenzor, acesta va fi înlocuit cu supleantul cel mai în vârstă. Dacă
numărul cenzorilor nu se poate completa în acest mod, cenzorii rămaşi numesc alte persoane în
locurile rămase vacante, până la întrunirea adunării generale a acţionarilor. În situaţia în care nu
mai rămâne în funcţie niciun cenzor, administratorii trebuie să convoace de urgenţă adunarea
generală a acţionarilor.
Cenzorii au următoarele drepturi: dreptul să participe la şedinţele consiliului de
administraţie, fără să aibă drept de vot; dreptul de a obţine, lunar, de la administratori o situaţie
privind mersul activităţii societăţii; dreptul la remuneraţia stabilită.
Cenzorii sunt obligaţi: să supravegheze gestiunea societăţii; să verifice dacă situaţia
financiară a societăţii este legal întocmită; să verifice dacă registrele societăţii sunt legal ţinute,
prezentând un raport adunării generale a acţionarilor; să facă lunar inspecţii casieriei; să
convoace adunarea generală ordinară sau extraordinară, dacă nu a fost convocată de către

134
administratori; să ia parte la adunările generale ordinare şi extraordinare; să constate regulata
depunere a garanţiei de către administratori; să vegheze ca dispoziţiile legii, contractului de
societate sau statutului să fie îndeplinite de administratori sau lichidatori; să aducă la cunoştinţa
administratorilor şi, în anumite cazuri, adunării generale, neregularităţile în administraţie şi
încălcările dispoziţiilor legale şi ale prevederilor actelor constitutive ale societăţii.
Art. 164 alin.3 din Legea nr.31/1990 interzice cenzorilor să comunice asociaţilor în
particular sau terţilor datele referitoare la operaţiunile societăţii de care au luat cunoştinţă cu
ocazia exercitării mandatului lor.
Cenzorii trebuie să exercite personal mandatul lor. Ei vor întocmi împreună situaţia
financiară a societăţii, destinată adunării generale a acţionarilor. În cazul unor neînţelegeri,
fiecare dintre cenzori va întocmi un raport pe care îl prezintă adunării generale. Pentru celelalte
obligaţii prevăzute de lege, cenzorii pot lucra separat.
Cenzorii trebuie să treacă într-un registru deliberările lor, precum şi constatările făcute în
timpul exercitării mandatului lor.
Obligaţiile şi răspunderea civilă a cenzorilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor lor sunt
guvernate, potrivit art. 166 din Legea nr.31/1990, de regulile mandatului. Dispoziţiile legale
privind solidaritatea răspunderii administratorilor şi acţiunea în răspundere contra acestora li se
aplică, în mod corespunzător, şi cenzorilor. Cenzorii răspund penal în cazul săvârşirii uneia
dintre infracţiunile incriminate de art. 271 şi 272 din Legea nr.31/1990.
Calitatea de cenzor încetează prin expirarea duratei pentru care au foat aleși, în caz de
deces, împiedicare fizică sau legală, revocarea din funcție, renunțarea la mandat etc.
b). Auditorii financiari. Potrivit art. 160 din Legea nr. 31/1990 situațiile financiare ale
societăților, care intră sub incidența reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene
și standardele internaționale de contabilitate, vor fi auditate de către auditori financiari - persoane
fizice sau persoane juridice -, în condițiile prevăzute de lege. În acest sens  societățile, ale căror
situații financiare anuale sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar, vor organiza auditul
intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România în acest scop.
La societățile ale căror situații financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar,
adunarea generală ordinară a acționarilor va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea
cenzorilor, după caz.
Activitatea de audit financiar și statutul auditorilor financiari sunt reglementate de OUG
nr.75/1999 privind activitatea de audit financiar198.
Auditul financiar reprezintă activitatea de verificare a situațiilor financiare ale societăților
de către auditori financiari în conformitate cu standardele de audit internaționale 199. Auditorul
financiar este persoana fizică sau juridică care dobândește această calitate prin atribuire de către
Camera Auditorilor Oficiali din România.
La fel ca și cenzorii, în momentul constituirii societății, auditorul financiar este desemnat
de către asociați, iar în cazul societăților pe acțiuni care se înființează prin subscripție publică
auditorul financiar este ales de adunarea constitutivă a acționarilor. Ulterior constituirii societății
auditorul financiar este ales de adunarea generală ordinară. El trebuie înregistrat la oficiul
registrului comerțului, precum și orice schimbare ulterioară. Spre deosebire de cenzori, legea nu
reglementează durata auditorului financiar și, ca atare, aceasta este lăsată la aprecierea
asociaților.

198
Republicată în M. Of., nr.598 din 22 august 2003.
199
A se vedea Legea nr.162/2017 privind auditul financiar statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor
financiare anuale consolidate și de modificare a altor acte normative, publicată în M. Of., nr.548 din 12 iulie 2017.

135
 Atribuțiile auditorilor financiari sunt asemănătoare cu ale cenzorilor societății, după cum și
răspunderea se angajează în aceleași condiții. Regulile care guvernează încetarea calității de
cenzor sunt aplicabile și auditorilor financiari.

10. Modificarea societăţilor comerciale

Legea nr.31/1990 reglementează expres doar schimbarea formei societății, prelungirea

duratei societăţii, precum şi reducerea sau majorarea capitalului social (art.205, art.207). La
aceste cazuri trebuie adăugate şi cele amintite de art.113 din același act normativ: schimbarea
obiectului societăţii, mutarea sediului societăţii, fuziunea cu alte societăţi etc.
Doctrina200 a mai calificat drept cazuri de modificare a actului constitutiv: transmiterea
părţilor de interes sau a părţilor sociale către terţi, cu excepţia cazului în care a fost autorizată
prin actul constitutiv; înfiinţarea de sedii secundare etc.
Modificarea actului constitutiv se realizează, prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul
adunării generale, în unanimitate (în cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere
limitată; în condiţiile de cvorum şi majoritate pentru adunarea generală extraordinară, în cazul
societăţilor de capitaluri). Hotărârea adunării privind modificarea actului constitutiv cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă ale actului constitutiv, trebuie consemnată în scris,
înscrisul constituind actul adiţional la actul constitutiv al societăţii.
În scopul protejării terţilor, actul modificator al actului constitutiv trebuie înregistrat şi
publicat, în condiţiile legii. După efectuarea menţiunii în registrul comerţului, actul adiţional
modificator al societăţilor de capitaluri şi al societăţii cu răspundere limitată se transmite, din
oficiu, Monitorului Oficial al României, spre publicare, pe cheltuiala societăţii.
Legea nr.31/1990 recunoaşte creditorilor sociali şi oricărei alte persoane prejudiciate
dreptul de a face opoziţie la hotărârea adunării asociaţilor sau a organului statutar de modificare
a actului constitutiv. Opoziţia se poate face în termen de 30 de zile de la data publicării actului
adiţional în Monitorul Oficial. Ea suspendă executarea hotărârii de modificare a actului
constitutiv până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Modificarea actului constitutiv poate afecta interesele asociaţilor, astfel că legea le
recunoaşte dreptul de a se retrage din societate.
În ipoteza în care nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunarea generală a unei societăţi
de capitaluri privind schimbarea obiectului principal de activitate sau mutarea sediului social,
acţionarii au dreptul să se retragă din societate. Odată cu declaraţia de retragere, acţionarii tre-
buie să depună acţiunile pe care le posedă, având dreptul să obţină contravaloarea acestora,
stabilită, la alegerea lor, fie proporţional cu activul social net ce ar rezulta după ultima situaţie
financiară a societăţii aprobată, fie la valoarea medie de piaţă a acţiunilor din ultimul trimestru,
înscrisă în cota bursei sediului social ori, în lipsă, a bursei locului cel mai apropiat sau, după caz,
de pe o piaţă organizată extrabursieră.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, asociaţii au dreptul de a se retrage din societate
numai în cazul în care acest drept este prevăzut în actul constitutiv
Majorarea capitalului social201. Pentru a dezvolta activitatea societăţii, pentru a înlătura
unele dificultăţi financiare sau pentru a aduce capitalul social la nivelul minim stabilit prin lege,
asociaţii pot hotărî majorarea capitalului social.

200
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, 2019, p. 240.
201
I. Băcanu, Modificarea capitalului social al societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 49-51.

136
 În acest sens trebuie respectate dispoziţiile legale prevăzute pentru anumite forme de
societate, în ceea ce priveşte aporturile asociaţilor, modalităţile de formare a capitalului social,
limita minimă a capitalului social etc.
Subscrierea de noi aporturi. Conform art. 210 din Legea nr.31/1990, capitalul social se
poate mări prin subscrierea de noi acţiuni sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor
existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură, cu condiţia ca acţiunile din
emisiunea precedentă să fi fost integral plătite.
Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre subscriere,
în primul rând, celorlalţi acţionari, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă. Aceştia
au obligaţia de a-şi exercita dreptul de preferinţă în termenul stabilit de adunarea generală, dacă
în actul constitutiv nu se prevede altfel. Termenul este de cel puţin o lună de la data publicării în
Monitorul Oficial a actului adiţional privind mărirea capitalului social. Dacă a expirat termenul
de exercitare a dreptului de preferinţă, acţiunile vor putea fi subscrise de public.
Dreptul de preferinţă încetează dacă noile acţiuni reprezintă aporturi în natură.
Potrivit art. 220 din Legea nr.31/1990, acţiunile emise în schimbul aporturilor în numerar
vor trebui plătite, la data subscrierii, în proporţie de cel puţin 30% din valoarea lor nominală,
restul fiind plătit în cel mult 3 ani de la data publicării în Monitorul Oficial a actului privind
mărirea capitalului social, iar când s-a prevăzut o primă de emisiune, aceasta trebuie integral
plătită la data subscrierii.
În cazul în care acţiunile emise pentru mărirea capitalului social nu sunt subscrise de
acţionarii societăţii, ele sunt oferite terţilor, prin ofertă publică. În acest scop, administratorii
societăţii vor întocmi prospectul de emisiune, care, conform art. 212 din Legea nr.31/1990, va
cuprinde: data şi numărul de înmatriculare a societăţii în registrul comerţului; denumirea şi
sediul societăţii; capitalul social; ultimul bilanţ contabil aprobat; hotărârea adunării generale
privind emisiunea de noi acţiuni, valoarea totală a acestora, numărul şi valoarea lor nominală,
felul lor şi data de la care se vor plăti dividendele. Prospectul trebuie depus la oficiul registrului
comerţului pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art. 17 din Legea nr.31/1990.
Administratorii sunt solidar răspunzători de exactitatea datelor din prospectul de emisiune sau
din cererile adresate oficiului registrului comerţului.
În cazul în care majorarea capitalului social se face prin ofertă publică de valori mobiliare,
trebuie respectate formalităţile prevăzute de Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi
bursele de valori202.
Dacă majorarea capitalului social se face prin mărirea valorii nominale a acţiunilor,
hotărârea adunării generale trebuie luată cu votul tuturor acţionarilor, afară de cazul când este
realizată prin încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune,
În toate cazurile, potrivit art. 219 din Legea nr.31/1990, hotărârea adunării generale privind
mărirea capitalului social are efect numai în măsura în care a fost adusă la îndeplinire în termen
de un an de la data adoptării ei.
Încorporarea primelor de emisiune. Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea
de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor, diferenţă pe care trebuie să o suporte noii
acţionari. Această primă este destinată să acopere cheltuielile emisiunii, precum şi diminuarea
valorii intrinseci a acţiunilor vechi. Mărirea capitalului social prin încorporarea primelor de
emisiune se realizează printr-o operaţiune contabilă de virare a unei sume între două conturi din
pasiv.

202
Publicată în M. Of., nr.210 din 11 august 1994.

137
 Încorporarea beneficiilor. Mărirea capitalului social se poate realiza şi prin încorporarea
dividendelor cuvenite acţionarilor, caz în care aceştia vor primi acţiuni noi emise de societate.
Operaţiunea se numeşte mărire a capitalului social prin plata dividendelor în acţiuni.
Încorporarea rezervelor. Majorarea capitalului social poate fi realizată şi prin încorporarea
rezervelor, cu excepţia rezervelor legale. Rezervele reprezintă sume de bani prelevate din
beneficiile societăţii, cu destinaţiile prevăzute de lege sau de actul constitutiv. Rezervele pot fi
legale, statutare sau facultative.
Rezervele legale sunt constituite prin prelevarea din beneficiile societăţii, anual, a cel puţin
5% până când ating a cincea parte din capitalul social. Ele sunt obligatorii în cazul societăţilor pe
acţiuni şi al societăţilor cu răspundere limitată. Rezervele statutare se constituie în condiţiile
stabilite prin actul constitutiv, iar cele facultative prin hotărârea adunării generale.
Pot fi incluse în rezerve şi, deci, pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social
diferenţele favorabile rezultate din reevaluarea patrimoniului social. Această reevaluare nu este
condiţionată de adoptarea unui act normativ în acest sens, ci se hotărăşte de adunarea generală,
pe baza unei expertize tehnice.
Compensarea creanţelor asupra societăţii cu acţiuni. Acţiunile noi pot fi liberate prin
compensarea unor creanţe lichide şi exigibile ale societăţii cu acţiuni ale acesteia, procedeu
denumit majorarea capitalului social prin conversiunea datoriilor societăţii în acţiuni.
Reducerea capitalului social203. Datorită unei activităţi deficitare a societăţii sau unei
conjuncturi economice defavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din capitalul social.
În acest caz, capitalul social va trebui reîntregit sau redus, întrucât altfel, conform art. 69 din
Legea nr.31/1990, nu se va putea face nici o repartizare sau distribuire de beneficii.
Reducerea capitalului social poate fi determinată de disproporţia dintre capitalul social
existent şi nevoile activităţii societăţii.
Hotărârea adunării generale de reducere a capitalului social, trebuie menţionată în registrul
comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. Ea trebuie să respecte plafonul minim al capitalului
social (în cazul în care este prevăzut un asemenea plafon), să arate motivele pentru care se face
reducerea şi procedeul care va fi utilizat.
Reducerea capitalului social poate fi realizată numai după trecerea a două luni de la data
publicării hotărârii adunării acţionarilor în Monitorul Oficial al României. În acest termen,
creditorii societăţii care au creanţe anterioare hotărârii (şi, deci, al căror gaj general se
micşorează prin reducerea capitalului social) au dreptul de a face opoziţie la hotărârea adunării
generale a acţionarilor.
Legea reglementează procedeele ce pot fi utilizate pentru reducerea capitalului social, în
funcţie de cauza care impune această modificare a societăţii.
Dacă reducerea capitalului social este determinată de pierderi ale capitalului social, ea se
poate realiza prin:
- micşorarea numărului de acţiuni, cu păstrarea valorii nominale a acestora, proporţional
cu numărul acţiunilor deţinute de fiecare acţionar;
- reducerea valorii nominale a acţiunilor, cu un anumit procent (care reprezintă, de
altfel, şi procentul cu care se reduce capitalul social), noua valoare a acţiunilor fiind
inscripţionată cu o ştampilă aplicată pe vechile acţiuni;
- dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor.

203
Simona Dumitrache, Limitatera capitalului şi reconstituirea capitalului ca urmare a pierderilor, în RDC
nr.12/1998, p. 72.

138
 Atunci când reducerea capitalului social nu este determinată de pierderi, capitalul social se
poate reduce prin:
- scutirea totală sau parţială a acţionarilor de vărsămintele datorate;
- restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea
capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune;
- alte procedee prevăzute de lege.
Prelungirea duratei societăţii204. Dacă prin actele constitutive ale societăţii s-a prevăzut o
durată determinată a societăţii, la expirarea acestei durate, potrivit art. 227 alin. 1 lit. a din Legea
nr.31/1990, societatea se dizolvă.
Pentru a înlătura acest efect, în cazul în care asociaţii sunt interesaţi în prelungirea duratei
societăţii, este necesară modificarea actului constitutiv şi stabilirea unei alte durate sau a unei
durate nedeterminate, fără ca prin aceasta să se creeze o nouă persoană juridică.
Hotărârea adunării generale a acţionarilor trebuie luată în condiţiile de cvorum şi
majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară. Actul adiţional care
constată hotărârea acţionarilor trebuie menţionat în registrul comerţului şi publicat în Monitorul
Oficial. Toate aceste formalităţi trebuie îndeplinite anterior expirării duratei societăţii prevăzute
în actul constitutiv.
Legea recunoaşte creditorilor particulari ai societăţilor din societăţile de persoane şi
societăţile cu răspundere limitată dreptul de a face opoziţie împotriva hotărârii, dacă au drepturi
stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.
Raţiunea recunoaşterii acestui drept rezidă în aceea că, prin prelungirea duratei societăţii,
se amână posibilitatea acestor creditori de a-şi exercita drepturile asupra părţii ce i s-ar cuveni
asociatului debitor în urma lichidării societăţii.
Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale205. Fuziunea şi divizarea sunt procedee
tehnico-juridice prin care se realizează restructurarea societăţilor comerciale.
Fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor
comerciale. Potrivit art.238 alin 1 din Legea nr.31/1990 ea cunoaşte două forme:
a). prin absorbirea unei societăți de către o altă societate sau;
b). prin contopirea a două sau mai multe societăți pentru a alcătui o societate nouă.
 Divizarea se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei societăți care își încetează
existența între două sau mai multe societăți existente sau care iau astfel ființă. Societatea nu își
încetează existența în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde și se transmite către
una sau mai multe societăți existente sau care iau astfel ființă.
 Fuziunea sau divizarea se poate face și între societăți de forme diferite. Societățile în
lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiția între asociați a părților
ce li s-ar cuveni din lichidare.
În cazul în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate comercială, trebuie
îndeplinite şi cerinţele prevăzute de lege pentru înfiinţarea respectivei societăţi.
Realizarea fuziunii sau divizării implică următoarele operaţiuni:
- întocmirea proiectului de fuziune sau divizare care va cuprinde, potrivit art. 241 din
Legea nr.31/1990: forma, denumirea şi sediul social al societăţilor participante la operaţiune;
fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau divizării; stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului
care se transmit societăţilor beneficiare; modalităţile de predare a acţiunilor şi data de la care

204
I. Băcanu, Dizolvarea de drept a societăţii comerciale. Condiţiile de validitate a prelungirii duratei societăţii, în
RDC, nr. 1/1997, p. 17 şi urm.
205
I. Băcanu, Noua reglementare a fuziunii şi divizării societăţilor comerciale, în RDC, nr. 5/1999, p.17 şi urm.

139
acestea dau dreptul la dividende; raportul de schimb al acţiunilor şi, dacă este cazul, cuantumul
sultei; cuantumul primei de fuziune sau de divizare; data situaţiei financiare de fuziune sau de
divizare (aceeaşi pentru toate societăţile participante la operaţiune); orice alte date care prezintă
interes pentru operaţiunea de fuziune sau divizare.
- avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare. Proiectul, semnat de
reprezentanţii societăţilor participante, se depune la oficiul registrului comerţului la care este
înmatriculată fiecare societate, însoţit de o declaraţie a societăţii care îşi încetează existenţa, cu
privire la modul de stingere a pasivului său. După vizarea de către judecătorul delegat, proiectul
se publică în Monitorul Oficial, integral sau în extras. Dacă la operaţiune participă societăţi de
capitaluri sau societăţi cu răspundere limitată, judecătorul delegat va numi unul sau mai mulţi
experţi pentru a întocmi un aviz de specialitate asupra fuziunii sau divizării.
- opoziţia la proiectul de fuziune sau divizare. Poate face opoziţie orice creditor al unei
societăţi participante la operaţiune, având o creanţă anterioară publicării proiectului de fuziune
sau divizare şi care se consideră prejudiciat prin operaţiune. Dreptul de opoziţie se exercită în
termen de 30 de zile de la data publicării proiectului în Monitorul Oficial. Opoziţia suspendă
executarea fuziunii sau a divizării până la data la care hotărârea judecătorească a devenit
irevocabilă, cu excepţia cazului în care societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă
garanţii acceptate de creditori ori convine cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.
- informarea asociaţilor. Administratorii societăţilor care participă la operaţiune sunt
obligaţi să pună la dispoziţia asociaţilor sau acţionarilor, potrivit art.244 din Legea nr.31/1990,
următoarele documente: proiectul de fuziune sau divizare; darea de seamă a administratorilor (în
care trebuie să se precizeze şi raportul de schimb al acţiunilor sau părţilor sociale); raportul
cenzorilor; situaţia financiară de fuziune sau divizare; evidenţa contractelor cu o valoare de peste
10.000 lei, aflate în curs de executare şi repartizarea lor între societăţile beneficiare; raportul
experţilor.
- hotărârea adunării generale. Hotărârea privind fuziunea sau divizarea este luată de către
adunarea generală a fiecăreia dintre societăţile participante la operaţiune, pe baza proiectului de
fuziune sau divizare, în cel mult două luni de la expirarea termenului de exercitare a opoziţiei
sau, după caz, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile
de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară. Hotărârea se
ia cu unanimitate de voturi în cazul în care fuziunea sau divizarea are ca efect mărirea
obligaţiilor acţionarilor uneia dintre societăţi. Dacă prin fuziune sau divizare se constituie o nouă
societate comercială, actul constitutiv al acesteia se aprobă de adunarea generală a societăţii sau
societăţilor care îşi încetează existenţa, noua societate urmând să fie înmatriculată în registrul
comerţului. În cazul fuziunii prin absorbţie, actul modificator al actului constitutiv al societăţii
absorbante, se înregistrează la oficiul registrului comerţului de la sediului societăţii şi se
transmite, din oficiu, Monitorului Oficial spre publicare.
Fuziunea sau divizarea produce efecte de la date diferite: în cazul constituirii uneia sau mai
multor societăţi noi, de la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei
dintre ele; în celelalte cazuri, de la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind
majorarea capitalului social al societăţii absorbante.
Principalele efecte ale acestor operaţiuni sunt dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi
încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile
beneficiare (existente sau care iau astfel fiinţă). Aceste efecte se produc de drept şi simultan.
Patrimoniul se transmite în starea în care se găseşte la data fuziunii sau divizării. Fuziunea mai

140
are ca efect majorarea capitalului social al societăţii absorbante, respectiv formarea capitalului
social al societăţii care ia fiinţă.
În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societăţile beneficiare vor atribui acţiuni
către acţionarii societăţii care îşi încetează existenţa şi, dacă este cazul, o sultă care nu poate
depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor.
Fuziunea produce efecte şi în privinţa drepturilor şi obligaţiilor societăţilor participante la
operaţiune. În cazul fuziunii prin absorbţie, societatea absorbantă dobândeşte drepturile şi este
ţinută de obligaţiile societăţii absorbite; în cazul fuziunii prin contopire, drepturile şi obligaţiile
societăţilor care îşi încetează existenţa vor trece asupra noii societăţi206.
În cazul divizării, societăţile care dobândesc bunuri ca efect al divizării răspund faţă de
creditori pentru obligaţiile societăţii care şi-a încetat existenţa proporţional cu valoarea bunurilor
dobândite, afară de cazul în care prin actul de divizare nu s-a stabilit altfel. Dacă nu se poate
stabili societatea răspunzătoare pentru o anumită obligaţie, societăţile care au dobândit bunuri
prin divizare vor răspunde solidar.
Nulitatea unei fuziuni sau divizări poate fi declarată numai pe cale judecătorească în
condițiile prevăzute de art. 56 din Legea nr.31/1990.
Schimbarea formei societăţii comerciale. Schimbarea formei societăţii comerciale se
poate face prin modalităţi diferite în funcţie de interesele asociaţilor.O primă modalitate este
dizolvarea şi lichidarea societăţii existente şi apoi constituirea unei noi societăţi comerciale în
forma juridică dorită. O a doua modalitate o constituie modificarea actului constitutiv, situaţie în
care societatea existentă îşi schimbă forma juridică, fără a-i afecta personalitatea juridică.
Modificarea actului constituitv al societăţii se face în condiţiile art.204 din Legea nr.31/1990.

11. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe durata de

timp stabilită în actul constitutiv însă pot apărea situaţii care determină necesitatea încetării
existenţei societăţii.
Încetarea existenţei societăţii presupune realizarea unor operaţiuni care să aibă drept
rezultat lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
sociale, şi încetarea personalităţii juridice. Acest proces impune parcurgerea a două faze:
dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
Faza dizolvării societăţii cuprinde operaţiunile care declanşează şi pregătesc încetarea
existenţei societăţii207. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea
pune capăt activităţii normale a societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiunile de lichidare a patrimoniului societăţii, plata
creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. Şi în această fază societatea continuă să îşi
păstreze personalitatea juridică, subordonată cerinţelor lichidării.
Potrivit art. 235 din Legea nr.31/1990, în societăţile de persoane şi în societatea în nume
colectiv asociaţii pot hotărî, o dată cu dizolvarea, şi modul de lichidare a societăţii, cu condiţia să

206
Smaranda Angheni, Unele aspecte teoretice şi practice privind efectele fuziunii, în „Juridica”, nr. 5/2001, p. 194
şi urm.
207
V. Roş, Dizolvarea societăţii comerciale. Particularităţi ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăţilor
comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanţei de judecată în cursul lichidării societăţii, în RDC ,
nr.1/1996, p. 56.

141
fie de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi să asigure stingerea
pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii.
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale sunt reglementate de Legea nr.31/1990,
precum şi de prevederile actului constitutiv al fiecărei societăţi.
Dizolvarea societăţilor comerciale. Dizolvarea societăţii comerciale cuprinde operaţiunile
care asigură premisele lichidării patrimoniului social: adoptarea hotărârii de dizolvare de către
adunarea asociaţilor, respectiv pronunţarea hotărârii judecătoreşti de dizolvare şi publicarea lor,
în condiţiile legii. Dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societăţii.
Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale.
Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale, prevăzute de art. 227 din Legea
nr.31/1990, sunt:
- trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii.
- imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia.
- declararea nulităţii societăţii.
- falimentul societăţii;
- alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii (spre exemplu: societatea
nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; societatea nu a depus timp de 3 ani
consecutivi situaţia financiară sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului
comerţului; societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut etc.).
Legea prevede şi anumite cauze specifice de dizolvare, în cazul fiecărei forme juridice de
societate ce vor fi analizate la fiecare formă juridică de societate comercială.
Căile de dizolvare a societăţilor comerciale. Dizolvarea societăţilor comerciale se poate
realiza pe trei căi: de drept, prin voinţa asociaţilor şi pe cale judecătorească.
Dizolvarea de drept a societăţii are loc în cazul expirării termenului stabilit pentru durata
societăţii, orice persoană interesată putând cere tribunalului constatarea acestui efect produs ope
legis.
Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor sau acţionarilor presupune luarea unei
hotărâri în acest sens în cadrul adunării generale, cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majori-
tate prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Actul care constată hotărârea adunării se depune la oficiul registrului comerţului pentru a
se menţiona în registru, după care se transmite din oficiu la Monitorul Oficial, spre publicare. În
cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa, dizolvarea
produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în
Monitorul Oficial208.
Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească se dispune prin hotărârea tribunalului.
Hotărârea judecătorească trebuie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul
Oficial, în termen de 15 zile de la data la care a devenit definitivă.
În cazurile de dizolvare prevăzute de art. 237 din Legea nr.31/1990, respectiv:
- societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
- societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situațiile
financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerțului;
- societatea și-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplinește
condițiile referitoare la sediul social sau asociații au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut
sau reședința cunoscută;
208
Ana Savin, R. Leşe, O. Căpăţână, Probleme referitoare la dizolvarea unor societăţi comerciale, în RDC nr.
3/1998, p. 121-123.

142
 - societatea nu și-a completat capitalul social, în condițiile legii;
dizolvarea poate fi cerută tribunalului de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului sau de
orice persoană interesată
Hotărârea poate fi atacată numai cu apel în termen de 30 de zile de la data publicării ei în
Monitorul Oficial.
Efectele dizolvării societăţilor comerciale. Dizolvarea societăţii nu afectează
personalitatea juridică a societăţii însă produce următoarele efecte:
- deschiderea procedurii lichidării (cu excepţia cazurilor fuziunii şi divizării societăţii);
- interdicţia operaţiunilor comerciale noi, din ziua expirării termenului fixat pentru durata
societăţii ori de la data când dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea asociaţilor sau a acţionarilor
ori declarată prin hotărâre judecătorească.
Lichidarea societăţilor comerciale. Lichidarea societăţii comerciale reprezintă
ansamblul operaţiunilor care au ca scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data
dizolvării societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani,
plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi. Toate aceste operaţiuni sunt
realizate de persoane anume investite, numite lichidatori.
În faza lichidării societăţii instanţa judecătorească are un rol redus, iar intervenţia sa are un
caracter excepţional, respectiv soluţionarea cererilor de numire a lichidatorilor şi soluţionarea
opoziţiei asupra situaţiei financiare de lichidare209.
Principiile lichidării societăţilor comerciale. Statutul juridic al societăţii aflate în lichidare
este subordonat următoarelor principii:
- personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării;
- lichidarea se face în interesul acţionarilor;
- lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă.
Modificările produse de trecerea la faza lichidării societăţii. Intrarea societăţii în faza
lichidării produce următoarele consecinţe:
- modificarea obiectului şi a scopului societăţii;
- înlocuirea administratorilor cu lichidatorii;
- predarea gestiunii societăţii.
Statutul lichidatorilor. Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă
operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale.Poate fi numit lichidator o persoană fizică sau o
persoană juridică. Lichidatorul persoană fizică şi persoana fizică desemnată ca reprezentant
permanent de către lichidatorul persoană juridică trebuind să fie potrivit art. 253 din Legea
nr.31/1990, lichidatori autorizaţi210.
Lichidatorii sunt numiţi fie prin hotărârea adunării generale, cu majoritatea prevăzută de
lege pentru modificarea actului constitutiv (în societăţile de capitaluri), respectiv în unanimitate
(în societăţile de persoane şi în societăţile cu răspundere limitată); fie de către instanţa
judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi. Hotărârea adunării generale
sau hotărârea judecătorească trebuie depusă, prin grija lichidatorilor, la registrul comerţului,
pentru a fi înscrisă şi publicată în Monitorul Oficial.
După îndeplinirea acestor formalităţi, lichidatorii vor depune semnăturile în registrul
comerţului şi vor intra în funcţie. Din acest moment, nici o acţiune nu se poate exercita pentru
societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.
209
A sevedea C.S.J., secţ. com., dec. nr. 386/1999, în RDC nr. 10/2001, p. 173.
210
I. Schiaua, Organizarea legală a activităţii practicienilor în reorganizare şi lichidare, în RDC , nr. 7-8/2000, p.
153 şi urm.

143
 Raporturile dintre lichidatori şi societate sunt raporturi de mandat comercial, cu conţinut
legal şi convenţional. Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor.
Pe lângă puterile conferite de către asociaţi, lichidatorii au şi următoarele atribuţii
prevăzute de art. 255 din Legea nr.31/1990:
- lichidatorii trebuie să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare.
Ei nu pot întreprinde noi operaţiuni comerciale, care nu sunt necesare scopului lichidării, sub
sancţiunea răspunderii personale pentru executarea lor;
- lichidatorii trebuie să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii. Dacă este necesar,
lichidatorii îi vor urmări pe debitorii sociali;
- lichidatorii sunt îndreptăţiţi să vândă, prin licitaţie publică, bunurile mobile sau imobile
aparţinând societăţii, ut singuli, iar nu în bloc;
- lichidatorii pot să contracteze creanţe cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să
îndeplinească orice alte acte necesare lichidării. Ipotecarea bunurilor societăţii se poate face doar
cu avizul cenzorilor şi autorizaţia instanţei judecătoreşti;
- lichidatorii sunt în drept să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii, reglementată de dispoziţiile
referitoare la mandat (răspundere civilă contractuală) şi de cele special prevăzute de legea
societăţilor comerciale (răspundere civilă delictuală şi răspundere penală).
Lichidarea activului şi a pasivului societăţii comerciale. Scopul operaţiunilor de lichidare a
activului şi pasivului societăţii este transformarea bunurilor societăţii în bani şi achitarea
datoriilor societăţii, eventualul activ net repartizându-se acţionarilor.
Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind:
- transformarea bunurilor societăţii în bani. Pe calea licitaţiei publice, lichidatorii pot
vinde, în mod individual, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii;
- încasarea creanţelor de la debitorii societăţii, la scadenţă.
În cazul în care lichidatorii probează, prin prezentarea situaţiei financiare, că fondurile de
care dispune societatea nu sunt suficiente pentru a acoperi pasivul exigibil, ei trebuie să ceară
sumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau asociaţilor care nu au efectuat
vărsămintele datorate societăţii, potrivit art. 257 din Legea nr.31/1990.
Lichidarea pasivului societăţii presupune plata datoriilor societăţii către creditorii săi, la
scadenţă, de către lichidatori, din sumele rezultate din lichidarea activului societăţii. Pentru
stingerea datoriilor societăţii, lichidatorii pot contracta obligaţii cambiale ori împrumuturi sau pot
să le plătească cu propriii lor bani (subrogându-se, în acest caz, în drepturile creditorilor).
Legea le conferă creditorilor sociali dreptul de a exercita contra lichidatorilor acţiunile care
decurg din creanţele ajunse la termen, până la concurenta bunurilor existente în patrimoniul
societăţii. În subsidiar, potrivit art. 259 din Legea nr.31/1990, creditorii societăţii au o acţiune
împotriva asociaţilor, pentru plata de către aceştia a aporturilor la capitalul social datorate către
societate.
Lichidarea nu împiedică declanşarea procedurii de faliment a societăţii, în cazul în care
aceasta a încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale sau fiscale.
Drepturile cuvenite asociaţilor din lichidarea societăţii comerciale. La lichidarea societăţii,
asociaţii au dreptul de a li se restitui valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cu
ocazia majorării capitalului social, precum şi de a primi partea ce li se cuvine din eventualele
beneficii rămase nedistribuite.
Aceste drepturi nu pot fi valorificate, însă, decât după ce au fost achitate toate datoriile
către creditorii societăţii, şi numai dacă a rămas un sold activ. Cu titlu de excepţie, acţionarii vor

144
putea cere lichidatorilor ca sumele realizate prin operaţiunile de lichidare să fie depuse la Casa
de Economii şi Consemnaţiuni ori la administraţia financiară şi să se facă repartizarea asupra
acţiunilor chiar în timpul lichidării, cu condiţia ca, în afară de ceea ce este necesar pentru
îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii, scadente sau care vor ajunge la scadenţă, să mai
rămână un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul sumelor depuse. Împotriva deciziei
lichidatorilor privind această repartizare, creditorii societăţii pot face opoziţie la instanţa
judecătorească.
După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii, lichidatorii
sunt obligaţi să întocmească situaţia financiară finală, pentru a constata rezultatele lichidării,
precum şi proiectul de repartizare a eventualului activ net.
Aceste acte se aduc la cunoştinţa asociaţilor în mod diferit. În cazul societăţilor de
persoane şi al societăţii cu răspundere limitată ele vor fi notificate asociaţilor prin intermediul
executorilor judecătoreşti. Pentru societăţile de capitaluri, actele, însoţite de raportul cenzorilor,
se vor depune la oficiul registrului comerţului şi se vor publica în Monitorul Oficial.
Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie la tribunal, în termen de 15 zile de la data
notificării, respectiv 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial. După expirarea acestor
termene, respectiv după ce hotărârea judecătorească asupra opoziţiei a rămas definitivă, situaţia
financiară finală de lichidare şi proiectul de repartizare se consideră aprobate.
Pe baza propunerilor de repartizare, asociaţii vor încasa sumele de bani care li se cuvin, în
schimbul unei chitanţe, în termen de două luni de la publicarea situaţiei financiare. După
expirarea acestui termen, sumele vor fi depuse la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la o
societate bancară.
Prin aprobarea bilanţului final şi repartizarea activului net între acţionari, lichidatorii sunt
liberaţi. Toate aceste operaţiuni de lichidare trebuie efectuate în termen de 3 ani de la data
dizolvării societăţii, termen care poate fi prelungit de tribunal cu cel mult 2 ani, pentru motive
temeinice.
Închiderea lichidării societăţii comerciale. După terminarea operaţiunilor de repartizare
a activului net între asociaţi, rămân de îndeplinit următoarele formalităţi pentru finalizarea
consecinţelor care decurg din lichidare:
- radierea societăţii din registrul comerţului, care trebuie cerută obligatoriu de
lichidatori, în termen de 15 zile de la data ultimului act de lichidare. Din momentul radierii,
încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale.3737
- depunerea registrelor societăţii pentru păstrare. Potrivit art. 261 din Legea nr. 31/1990
după aprobarea socotelilor și terminarea repartiției, registrele și actele societății în nume colectiv,
în comandită simplă sau cu răspundere limitată, ce nu vor fi necesare vreunuia dintre asociați, se
vor depune la asociatul desemnat de majoritate.  În societățile pe acțiuni și în comandită pe
acțiuni registrele prevăzute de art. 177 alin. 1 lit. a)-f) vor fi depuse la registrul comerțului la care
a fost înregistrată societatea, unde orice parte interesată va putea lua cunoștință de ele cu
autorizarea judecătorului delegat, iar restul actelor societății vor fi depuse la Arhivele Naționale.
Registrele tuturor societăților vor fi păstrate timp de 5 ani.
După terminarea lichidării societății și radierea ei din registrul comerțului aceasta nu mai
poate fi urmărită (pe cale de consecinţă, procedura falimentului poate fi deschisă doar anterior
radierii din registrul comerţului a societăţii respective). Vor putea fi urmăriţi, însă, în cazul

3737
C.S.J. secţ. com., dec. nr. 177/1993, în „Dreptul” nr. 8/1994, p. 89. În doctrină s-a susţinut şi un punct de vedere
contrar, potrivit căruia personalitatea juridică a societăţii comerciale încetează anterior radierii. A se vedea în acest
sens I. Băcanu , Deformarea unei instituţii procedurale, în RDC nr. 7-8/2000, p. 36-37.

145
societăţii în nume colectiv şi al societăţilor în comandită, asociaţii care răspund nelimitat pentru
obligaţiile sociale211.

Bibliografie:

1. Gh.Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea, 2020;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Teoria generală. Intreprinderea și insolvența, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2020
4. St. D. Carpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed.Universul Juridic,
București, 2019 ;
5. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
6. S. Angheni, Drept comercial, Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C.H.Beck, București, 2009
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. CH Beck, 2008
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M. Of. nr.505/2011;
10. Legea nr. 31/1990 privind societățile, republicată în M. Of., nr. 1066 din 17 noiembrie 2004,
cu modificările și competările ulterioare.

DREPT COMERCIAL
C. 6-7
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
10 și 17 nov. 2020

REGULILE SPECIALE APLICABILE FIECĂREI FORME DE SOCIETATE

C6
10 noiembrie 2020

1. Societatea în nume colectiv

1.1. Noţiunea şi constituirea societăţii în nume colectiv. Societatea în nume colectiv, poate
fi definită ca fiind o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau
mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate
comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile societăţii212.
Din această definiţie rezultă caracterele societăţii în nume colectiv:
- asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor, având un caracter intuitu
personae;

211
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 295-296.
212
M. Costin, Corina Aura Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Ed. Lumina Lex, București, 1995, p. 65 şi
urm.

146
 - capitalul social este divizat în părţi de interes, care nu sunt reprezentate prin titluri şi
sunt, în principiu, netransmisibile;
- obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social şi, în subsidiar, cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Asociaţii societăţii în nume colectiv exercită comerţul pentru societate, şi nu în nume
propriu, ei nedobândind calitatea de comerciant. Potrivit art. 5 din Legea nr.31/1990, societatea
în nume colectiv se constituie prin actul constitutiv (contractul de societate) încheiat în formă
autentică, întrucât forma juridică a societăţii implică răspunderea nelimitată a asociaţilor pentru
obligaţiile sociale.
Actul constitutiv la societatea în nume colectiv prezintă următoarele aspecte specifice:
- asociaţii unei societăţi în nume colectiv, pot fi, potrivit Legii nr.31/1990, atât persoane
fizice, cât şi persoane juridice, ceea ce înseamnă că societăţile, indiferent de forma lor, pot avea
calitatea de asociaţi ai societăţii în nume colectiv;
- firma societăţii în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime;
- capitalul social subscris şi vărsat trebuie precizat în contractul de societate. Legea nu
stabileşte un plafon minim al capitalului social. În ceea ce priveşte obiectul aportului fiecărui
asociat la capitalul social, acesta poate consta în orice bun cu valoare economică ce prezintă
interes pentru activitatea societăţii (numerar, bunuri, creanţe, prestaţii în muncă etc). Când
aportul la capitalul social aparţine mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar faţă de
societate şi trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând
din acest aport. Contractul de societate trebuie să arate, chiar dacă legea nu prevede în mod
expres, cota din capitalul social aferentă fiecărui asociat, în schimbul aportului său. Această cotă
este denumită parte de interes sau, potrivit legii, „aport de capital social" (art. 83 din Legea nr.
31/1990). Partea de interes este un titlu de valoare asemănător părţilor sociale care, în
anumite condiţii, poate face obiectul unei cesiuni.
În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, administratorii societăţii ori
un împuternicit al acestora vor cere înregistrarea societăţii în registrul comerţului în a cărui rază
teritorială îşi va avea sediul societatea. Societatea în nume colectiv devine persoană juridică şi,
deci, dobândeşte calitatea de comerciant de la data înmatriculării sale în registrul comerţului213.

1.2. Funcţionarea, modificarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv. Legea

nr.31/1990 nu instituţionalizează adunarea generală a asociaţilor societăţii în nume colectiv, ci se
limitează la a prevedea deciziile care se iau prin votul asociaţilor reprezentând majoritatea
absolută a capitalului social:
- alegerea unuia sau mai multor administratori ai societăţii, cu stabilirea puterilor,
duratei însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară numai dacă prin contractul de societate nu
se dispune altfel;
- revocarea administratorilor sau limitarea puterii lor, cu excepţia cazului când
administratorii au fost numiţi prin contractul de societate;
- rezolvarea divergenţelor dintre administratori, când sunt obligaţi să lucreze împreună
sau a opoziţiei unui asociat privind operaţiile care depăşesc operaţiile obişnuite comerţului pe
care îl exercită societatea;
- aprobarea situaţiei financiare a societăţii;
- răspunderea administratorilor.
213
I. Turcu, Societăţile în nume colectiv între tradiţie şi modernizare, în Dreptul, nr. 7-8/1991, p. 63.

147
 Deciziile se iau cu votul tuturor asociaţilor în cazul revocării administratorilor care au fost
numiţi prin contractul de societate.
Dreptul de vot se exercită în condiţiile stabilite prin contractul de societate; în lipsa unei
stipulaţii, votul se exercită proporţional cu participarea la capitalul social, respectiv cu părţile de
interes ale asociaţilor.
În lipsa unei dispoziţii legale exprese, decizia asociaţilor care este contrară contractului de
societate sau legii, poate fi anulată prin hotărârea instanţei judecătoreşti, la cererea unuia dintre
asociaţi.
Administratorii societăţii în nume colectiv. Societatea în nume colectiv este administrată
de unul sau mai mulţi administratori (asociaţi sau neasociaţi), desemnaţi prin contractul de
societate sau aleşi în timpul funcţionării societăţii de către asociaţi (art.77 din Legea nr.31/1990).
Administratorii pot efectua toate operaţiunile necesare pentru aducerea la îndeplinire a obiectului
societăţii. Dreptul de a reprezenta în mod independent societatea aparţine fiecărui administrator,
afară de stipulaţie contrară în contractul de societate.
Dacă prin contractul de societate se dispune ca administratorii să lucreze împreună, decizia
trebuie luată în unanimitate, iar în caz de divergenţă, conform art. 78 din Legea nr.31/1990, vor
decide asociaţii care reprezintă majoritatea capitalului social. Pentru actele urgente, poate decide
un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitate, chiar momentană, de a
lua parte la administrare.
Controlul gestiunii societăţii în nume colectiv. Societatea în nume colectiv nu are anumite
persoane special desemnate pentru exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor. În
absenţa unor organe specializate, fiecare dintre asociaţii care nu sunt administratori va exercita
dreptul de control asupra gestiunii societăţii.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Asociaţii societăţii în nume colectiv au următoarele
drepturi stabilite de Legea nr.31/1990:
- dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor, cu excepţia cazului existenţei
unui conflict de interese;
- dreptul de a participa la împărţirea beneficiilor realizate de societate, în condiţiile
stabilite în actul constitutiv (de regulă, proporţional cu cota de participare la capitalul social
vărsat). Asociaţii pot conveni asupra unei împărţiri a beneficiilor chiar neproporţională cu
aporturile lor, prin luarea în considerare a participării personale a fiecăruia la activitatea
societăţii;
- dreptul de a folosi fondurile societăţii pentru cheltuieli făcute sau pentru cele ce
urmează să le facă în interesul societăţii, în limitele stabilite prin contractul de societate. Prin
contractul de societate se poate stipula, totodată, potrivit art. 81 din Legea nr.31/1990, că
asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume de bani pentru cheltuielile lor particulare;
- dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Asociaţilor le revin şi anumite obligaţii:
- obligaţia de a vărsa aportul subscris în condiţiile prevăzute în contractul de societate, sub
sancţiunea răspunderii pentru prejudiciile cauzate societăţii;
- obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului social. Potrivit art. 80 din Legea
nr.31/1990, asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează
capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau al altuia este obligat să restituie
societăţii beneficiile rezultate din operaţiune şi să plătească despăgubiri pentru eventualele
prejudicii. De asemenea, asociatul poate fi exclus din societate;

148
 - obligaţia de a nu face concurenţă societăţii. Art. 82 din Legea nr.31/1990 interzice
asociatului să ia parte în calitate de asociat cu răspundere nelimitată, într-o altă societate
concurentă sau având acelaşi obiect, precum şi să efectueze operaţiuni în contul său ori al altora,
în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător.
Asociatul poate face parte dintr-o altă societate, ca asociat cu răspundere nelimitată sau
poate face acelaşi comerţ, cu consimţământul celorlalţi asociaţi214.
Răspunderea pentru obligaţiile sociale. Potrivit art. 3 din Legea nr.31/1990, în societatea în
nume colectiv obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată
şi solidară a tuturor asociaţilor.
Rezultă că societatea răspunde cu propriul patrimoniu pentru obligaţiile sociale.
Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale are caracter subsidiar. Ei răspund solidar
şi nelimitat pentru obligaţiile sociale, numai dacă, potrivit art. 3 din Legea nr.31/1990, societatea
nu plăteşte creditorilor în termen de 15 zile de la data punerii acesteia în întârziere. Creditorii
societăţii trebuie să urmărească mai întâi societatea, iar numai dacă nu îşi pot satisface creanţele
să se îndrepte împotriva asociaţilor.
Asociatul urmărit va răspunde pentru obligaţia societăţii, cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare. Fiind obligat solidar, asociatul urmărit va răspunde pentru întreaga
creanţă a creditorului, neputând invoca beneficiul de diviziune. Orice clauză de înlăturare ori de
limitare a răspunderii asociaţilor este lovită de nulitate.
Cesiunea părţii de interes a asociatului din societatea în nume colectiv. Părţile de interes
încorporează anumite valori patrimoniale şi pot fi transmise prin cesiune. Condiţiile cesiunii
sunt, însă restrictive, pentru că această operaţiune poate afecta caracterul intuitu personae al
societăţii.
Cesiunea părţii de interes a asociatului este posibilă dacă a fost permisă prin actul
constitutiv. Aceasta este guvernată de regulile cesiunii de creanţă, cu luarea în considerare a
specificului acestei cesiuni şi trebuie să aibă ca premisă existenţa consimţământului asociaţilor
prin contractul de societate sau ulterior.
Cesiunea părţii de interes presupune încheierea unui contract prin care cedentul se obligă,
în schimbul unui preţ, să transmită partea sa de interes cesionarului. Acest contract trebuie
încheiat în formă autentică, pentru că implică modificarea actului constitutiv şi pentru
îndeplinirea unor formalităţi de publicitate, care să asigure opozabilitatea cesiunii.
Ca urmare a cesiunii, cesionarul devine titularul părţii de interes şi dobândeşte calitatea de
asociat în societatea în nume colectiv, cu toate drepturile şi obligaţiile ce rezultă din această
calitate.
Totuşi, cesiunea nu liberează pe cedent de ceea ce mai datorează societăţii din aportul său
la capital şi, de asemenea, el rămâne răspunzător faţă de terţi pentru operaţiile făcute de societate
anterior cesiunii. Dacă la data cesiunii există anumite operaţii în curs de executare, asociatul
cedent este ţinut să suporte consecinţele, până la terminarea acestor operaţiuni.
Retragerea asociatului din societatea în nume colectiv. Retragerea din societate reprezintă
ieşirea voluntară a unui asociat, cu consecinţa încetării calităţii de asociat a acestuia. În urma
retragerii, asociatul are dreptul la partea sa de interes, capitalul social reducându-se în mod
corespunzător.
Legea nr.31/1990 prevede posibilitatea retragerii asociatului din societate în condiţiile
art.222:

214
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 180-181.

149
 - în cazurile prevăzute în actul constitutiv, în temeiul cererii asociatului respectiv;
- cu acordul celorlalţi asociaţi, exprimat în unanimitate;
- în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim,
asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului. Hotărârea
este supusă apelului, în termen de 30 zile de la comunicare.
Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se stabilesc prin acordul
asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în cazul unei neînţelegeri, de tribunal.
Retragerea unui asociat din societate reclamă modificarea contractului de societate în
condiţiile prevăzute de art. 204 din Legea nr.31/1990.
Asociatul care doreşte să se retragă trebuie să adreseze o cerere în acest sens, care trebuie
aprobată de către toţi ceilalţi asociaţi. În caz de refuz, asociatul în cauză se poate adresa instanţei
judecătoreşti.
Înscrisul constatator al hotărârii asociaţilor privind aprobarea retragerii asociatului din
societate trebuie autentificat în condiţiile legii, ca act adiţional la contractul de societate, urmând
a fi înscris în registrul comerţului. Retragerea din societate produce efecte de la data efectuării
menţiunii în registrul comerţului.
În cazul în care societatea este constituită numai din doi asociaţi, retragerea unuia dintre
asociaţi duce, potrivit art. 229 din Legea nr.31/1990, la dizolvarea ei, cu excepţia cazului în care
asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere
limitată cu asociat unic.
Fostul asociat rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiile făcute de societate anterior
retragerii din societate. Dacă la data retragerii există operaţii în curs de executare, asociatul este
obligat să suporte consecinţele şi nu va putea primi partea care i se cuvine decât după terminarea
acelor operaţii.
Excluderea asociatului din societatea în nume colectiv215. Asociatul care nu îşi îndeplineşte
obligaţiile faţă de societate sau săvârşeşte anumite fapte contrare intereselor acesteia poate fi
exclus din societate în cazurile prevăzute de art. 222 din Legea nr.31/1990:
- asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
- asociatul în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil;
- asociatul care a săvârşit următoarele fapte: imixtiunea în administrarea societăţii,
folosirea bunurilor societăţii sau efectuarea unor acte de concurenţă neloială;
- asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura
socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora;
- exercitarea de către creditorii personali ai asociatului a opoziţiei împotriva hotărârii
adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii peste termenul fixat iniţial; Creditorii
particulari ai asociaţilor pot face opoziţie dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu
anterior hotărârii. Când opoziţia a fost admisă, asociaţii trebuie să decidă, în termen de o lună de
la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe la prelungire sau să
excludă din societate pe asociatul debitor al oponentului.
Excluderea unui asociat din societatea în nume colectiv se pronunţă prin hotărâre
judecătorească, potrivit art. 223 din Legea nr.31/1990, la cererea societăţii sau a oricărui asociat.
Cererea societăţii de excludere a unui asociat trebuie să se bazeze pe o hotărâre a tuturor
asociaţilor, cu excepţia asociatului în cauză.

215
O. Căpăţînă, Societăţile comerciale în interpretarea jurisprudenţei, în RDC, nr. 3/1999, p. 8 şi urm.

150
 Hotărârea judecătorească se înregistrează la registrul comerţului în termen de 15 zile şi se
publică la cererea societăţii în Monitorul Oficial.
În urma excluderii din societate, cel în cauză pierde calitatea de asociat de la data
excluderii, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt. Asociatul exclus va avea dreptul la
beneficii şi va suporta pierderile, până în ziua excluderii sale.
Dacă la data excluderii există anumite operaţii în curs de executare, asociatul este obligat
să suporte consecinţele şi nu-şi va putea retrage partea care i se cuvine decât după terminarea
acestor operaţii. Asociatul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiile făcute de societate
până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere.
Transformarea societăţii în nume colectiv. Transformarea societăţii în nume colectiv într-o
altă formă de societate comercială se poate efectua numai cu respectarea condiţiilor de formă şi
publicitate şi a condiţiilor de fond prevăzute de lege pentru constituirea societăţii în noua formă.
Dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în
nume colectiv sunt guvernate de dispoziţiile generale în materie analizate anterior, precum şi de
cele speciale prevăzute pentru această formă de societate.
Societatea nu se va dizolva în cazul în care în actul constitutiv există clauză de continuare
cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic. Astfel, în societățile în nume colectiv, dacă un
asociat decedează și dacă nu există convenție contrară, societatea trebuie să plătească partea ce se
cuvine moștenitorilor, după ultimul bilanț contabil aprobat, în termen de 3 luni de la notificarea
decesului asociatului, dacă asociații rămași nu preferă să continue societatea cu moștenitorii care
consimt la aceasta (art.230 alin. 1 din Legea nr. 31/1990)..

2. Societatea în comandită simplă

2.1. Noţiunea şi constituirea societăţii în comandită simplă

Noţiune. Legea nr.31/1990 (art.3), prevede că societatea în comandită simplă este
societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
solidară şi nelimitată a asociaţilor comanditaţi.
Doctrina a definit societatea în comandită simplă drept societatea constituită prin asocierea,
pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor şi în care pentru
obligaţiile sociale asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari în
limita aportului lor216.
Societatea în comandită simplă are următoarele caractere:
- asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi comanditari,
societatea în comandită simplă fiind o societate intuitu personae;
- capitalul social este divizat în părţi de interes, care nu sunt reprezentate prin titluri;
- răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii comanditaţi
răspund nelimitat şi solidar, în timp ce asociaţii comanditari răspund în limita aportului lor.
Constituirea societăţii în comandită simplă. Actul constitutiv al societăţii este contractul de
societate care trebuie încheiat în formă autentică, întrucât forma juridică a societăţii implică
răspunderea nelimitată a asociaţilor comanditaţi. Societatea dobândeşte personalitate juridică în
urma îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege (întocmirea actelor constitutive şi
înmatricularea în registrul comerţului).
216
M. Costin, Corina Aura Jeflea, op. cit. , p. 281 şi urm.

151
 Contractul de societate cuprinde anumite elemente specifice:
- Asociaţii unei societăţi în comandită simplă pot fi, potrivit Legii nr.31/1990, atât
persoane fizice, cât şi persoane juridice. Legea nu stabileşte un număr minim de asociaţi, dar este
obligatoriu să existe cel puţin un asociat comanditat şi un asociat comanditar, iar în contractul de
societate trebuie precizată categoria din care face parte fiecare asociat.
- Firma societăţii în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă” scrisă în întregime. Orice
act emis de societate trebuie să arate firma societăţii, forma juridică şi sediul, precum şi codul
unic de înregistrare.
- Administratori ai societăţii în comandită simplă pot deveni numai asociaţii comanditaţi,
nu şi asociaţii comanditari, datorită caracterului limitat al răspunderii lor pentru obligaţiile
sociale.

2.2. Funcţionarea, modificarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită simplă

Deciziile asociaţilor în societatea în comandită simplă. Legea nr.31/1990 nu
instituţionalizează adunarea generală a asociaţilor societăţii în comandită simplă 217. În societatea
în comandită simplă deciziile se iau prin votul asociaţilor reprezentând majoritatea absolută a
capitalului social privind:
- alegerea unuia sau mai multor administratori ai societăţii, cu stabilirea puterilor, duratei
însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară numai dacă prin contractul de societate nu se
dispune altfel;
- revocarea administratorilor sau limitarea puterii lor, cu excepţia cazului când
administratorii au fost numiţi prin contractul de societate;
- rezolvarea divergenţelor dintre administratori, când sunt obligaţi să lucreze împreună sau
a opoziţiei unui asociat privind operaţiile care depăşesc operaţiile obişnuite comerţului pe care îl
exercită societatea;
- aprobarea situaţiei financiare a societăţii;
- răspunderea administratorilor.
Doctrina admite că şi celelalte decizii care privesc activitatea curentă a societăţii sunt luate
cu votul asociaţilor reprezentând majoritatea absolută a capitalului social 218. În mod excepţional,
deciziile se iau cu votul tuturor asociaţilor în cazul revocării administratorilor care au fost numiţi
prin contractul de societate şi al modificării actului constitutiv.
Dreptul de vot se exercită în condiţiile stabilite prin contractul de societate; în lipsa unei
stipulaţii, votul se exercită proporţional cu participarea la capitalul social, respectiv cu părţile de
interes ale asociaţilor.
Administratorii societăţii în comandită simplă. Administrarea societăţii în comandită
simplă se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Dreptul de a reprezenta
societatea aparţine administratorului desemnat în această calitate prin contractul de societate, în
absenţa unor prevederi contractuale acest drept aparţine fiecărui administrator.
Asociaţii comanditari au atât dreptul de a participa la numirea şi revocarea
administratorilor, cât şi dreptul de a acorda, conform contractului de societate, autorizarea
administratorilor pentru operaţiunile care depăşesc puterile lor.

217
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p.231.
218
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 306.

152
 Dacă au fost desemnaţi mai mulţi administratori şi prin actul constitutiv s-a prevăzut să
lucreze împreună, deciziile trebuie luate în unanimitate. În caz de divergenţă, vor decide, potrivit
art. 76 din Legea nr.31/1990, asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Comanditarul poate încheia operaţii în contul societăţii, dar numai în condiţii determinate
şi în baza unei procuri speciale. Această procură trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
- să fie specială, pentru o categorie determinată de operaţii comerciale, dar nu neapărat
pentru o operaţie individuală;
- să emane de la asociaţii comanditaţi care, potrivit clauzelor contractului de societate, au
dreptul de a reprezenta societatea;
- să fie întocmită în scris, dar nu în mod necesar în formă autentică, ci poate fi valabilă şi o
procură cuprinsă într-un înscris sub semnătură privată;
- să fie înscrisă în registrul comerţului, pentru asigurarea publicităţii mandatului.
Orice operaţiune comercială efectuată de comanditar fără respectarea tuturor condiţiilor de
mai sus are drept consecinţă antrenarea din acel moment a răspunderii nelimitate a
comanditarului, în solidar cu asociaţii comanditaţi, pentru toate obligaţiile societăţii contractate
de la data operaţiei încheiate de el.
Controlul gestiunii societăţi în comandită simplă. Controlul va fi exercitat de către oricare
asociat care nu are calitatea de administrator. Pe cale de consecinţă, controlul gestiunii poate fi
exercitat de asociaţii comanditaţi care nu au calitatea de administratori. Comanditarul poate face
acte de supraveghere cu privire la toate faptele de comerţ care intră în obiectul activităţii
societăţii comerciale şi are dreptul de a cere copie de pe situaţia financiară a societăţii, de a
controla exactitatea datelor prin cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente
justificative.
Drepturile asociaţilor în societatea în comandită simplă 219. Anumite drepturi sunt
comune asociaţilor comanditaţi şi asociaţilor comanditari: dreptul de a participa la deliberări şi la
luarea deciziilor, dreptul la beneficii, dreptul la restituirea valorii aporturilor în cazul dizolvării
societăţii.
Legea recunoaşte anumite drepturi numai comanditaţilor: spre exemplu, dreptul de a folosi
fondurile societăţii pentru cheltuielile societăţii sau ale asociaţilor, în limitele legii. Alte drepturi
aparţin doar comanditarilor, cum este dreptul de a îndeplini servicii în administraţia internă a
societăţii.
Obligaţiile asociaţilor în societatea în comandită simplă. Asociaţii au o obligaţie
comună: obligaţia de a efectua aportul la care s-au obligat, sub sancţiunea răspunderii pentru
daunele cauzate societăţii şi chiar a excluderii din societate.
Comanditaţii au şi obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului societăţii, precum şi pe
cea de a nu face concurenţă societăţii. La rândul său comanditarul are dreptul, chiar fără
consimţământul celorlalţi asociaţi, de a lua parte, ca asociat cu răspundere nelimitată, în alte
societăţi concurente sau având acelaşi obiect.
Împărţirea beneficiilor şi a pierderilor. Contractul de societate trebuie să prevadă modul
de împărţire a beneficiilor şi pierderilor între asociaţi. În lipsa unor stipulaţii contractuale
contrarii, se va aplica regula generală instituită de art. 67 din Legea nr.31/1990: dividendele se
vor plăti asociaţilor în proporţie cu cota de participare la capitalul social.

219
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 295 şi urm.

153
 Răspunderea pentru obligaţiile sociale. În societatea în comandită simplă răspunderea
asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi
solidar, în timp ce asociaţii comanditari răspund în limita aportului lor.
Răspunderea pentru obligaţiile sociale revine societăţii, iar asociaţii comanditaţi vor
răspunde în subsidiar. Subsidiaritatea este afectată de faptul că creditorii sociali nu au obligaţia
de a urmări societatea, ci doar de a o notifica, urmând a acţiona împotriva asociaţilor comanditaţi
în cazul în care aceasta nu plăteşte în termen de 15 zile de la data punerii în întârziere.
Cesiunea părţii de interes. Retragerea şi excluderea asociatului din societatea în
comandită simplă. Dispoziţiile analizate în cazul societăţii în nume colectiv privind cesiunea
părţii de interes, retragerea asociatului din societate şi excluderea asociatului din societate sunt,
în mod corespunzător, aplicabile şi societăţii în comandită simplă. Asociaţii comanditari pot fi
excluşi doar în cazul neefectuării aportului, al amestecului în administraţia societăţii şi
al admiterii opoziţiei exercitate de creditorii lor personali împotriva hotărârii adunării asociaţilor
de prelungire a duratei societăţii.
Transformarea societăţii în comandită simplă. Transformarea societăţii în comandită
simplă în altă formă de societate se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea
nr.31/1990. Hotărârea de transformare trebuie adoptată în unanimitate, în formă autentică,
urmând a fi publicată în Monitorul Oficial şi înscrisă în registrul comerţului, producând efecte
numai pentru viitor. În toate situaţiile de transformare se vor respecta condiţiile legale de fond cu
privire la constituirea societăţii în noua formă: număr de asociaţi, aporturi, mărimea şi structura
capitalului social etc.
Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită simplă. Dizolvarea şi lichidarea societăţii
în comandită simplă sunt guvernate de dispoziţiile generate în materie ale Legii nr.31/1990,
analizate anterior, precum şi de cele speciale prevăzute pentru această formă de societate.
Societatea nu se va dizolva în cazul în care în actul constitutiv există clauză de continuare
cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

3. Societatea pe acţiuni
1. Noţiunea şi constituirea societăţii pe acţiuni
a). Noţiune. Societatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi mai evoluată a societăţii,
fiind cunoscută şi sub denumirea de societate anonimă.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr.31/1990, societatea pe acţiuni este societatea ale
cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai până la
concurenţa capitalului social subscris.
Doctrina a definit societatea pe acţiuni ca fiind acea societate constituită prin asocierea mai
multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare
reprezentate prin titluri numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale în scopul
împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor220.
Societatea pe acţiuni prezintă următoarele caractere;
- se constituie dintr-un număr minim de 2 asociaţi, denumiţi acţionari;
- capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile;
- răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată la valoarea capitalului
social subscris.

220
E. Cârcei, Constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1995.

154
 b). Constituirea societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni se constituie prin contract de
societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate şi sub forma unui înscris
unic, denumit act constitutiv. Contractul de societate şi statutul se încheie sub forma unui înscris
sub semnătură privată, cu excepţia situaţiei în care printre bunurile subscrise ca aport în natură la
capitalul social se află un imobil, a cazului în care societatea se constituie prin subscripţie
publică sau dacă acţionarii hotărăsc altfel, cazuri în care se încheie în formă autentică, şi se
semnează de către toţi asociaţii, iar în cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, de
către membrii fondatori.
Contractul de societate al societăţii pe acţiuni, trebuie să cuprindă anumite clauze
specifice, privitoare la:
- asociaţi: numele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor, persoane fizice;
denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor, persoane juridice. Numărul acţionarilor nu poate fi
mai mic de 2;
- firma societăţii: o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, însoţită
de menţiunea scrisă în întregime „societate pe acţiuni" sau prescurtat „S.A.";
- capitalul social subscris şi vărsat. Capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai
mic de 90.000 lei (echivalenul a 25.000 euro). La constituire, capitalul social vărsat de fiecare
acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel,
Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii;
- aportul asociaţilor: valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, modul de evaluare şi
numărul acţiunilor acordate pentru acestea. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanţe.
Aporturile în creanţe sunt admise la societăţile pe acţiuni cu constituire simultană, fiind interzise
la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică;
- acţiunile: numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative
sau la purtător. Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,10 lei;
- administratorii societăţii: numărul, numele, domiciliul şi cetăţenia administratorilor,
persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea administratorilor, persoane juridice; garanţia
pe care sunt obligaţi să o depună; puterile lor şi dacă urmează să le exercite împreună sau
separat; drepturile speciale de administrare şi de reprezentare acordate unora dintre ei;
- cenzorii societăţii: numărul, numele, domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice;
denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice;
- clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea
societăţii;
- avantajele rezervate fondatorilor;
- operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii şi pe care aceasta urmează să le
preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni;
- modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
Statutul societăţii cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de societate, dezvoltând
clauzele privind organizarea şi funcţionarea societăţii.
I. Modalităţile de constituire a societăţii pe acţiuni. Societatea comercială pe acţiuni poate
fi constituită fie simultan, fie prin subscripţie publică.
a). Constituirea simultană sau concomitentă a societăţii pe acţiuni are loc atunci când
acţionarii acoperă, prin aporturile lor, întregul capital social, până la momentul constituirii. În
acest caz, acţionarii pot iniţia direct procedura de constituire a societăţii, prin încheierea actelor
constitutive şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege221.
221
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 317.

155
 b). Constituirea continuată prin subscripţie publică a societăţii pe acţiuni este procedura
urmată în cazul în care acţionarii care iniţiază înfiinţarea societăţii nu dispun de resursele
financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social, motiv pentru care întocmesc o ofertă
de subscriere, adresată oricărei persoane care dispune de bani şi doreşte să investească prin
cumpărarea de acţiuni. În acest caz, constituirea societăţii presupune o etapă premergătoare,
necesară formării capitalului social pe calea subscripţiei publice.
Constituirea prin subscripţie publică a societăţii pe acţiuni presupune următoarele
operaţiuni: întocmirea şi lansarea prospectului de emisiune a acţiunilor; subscrierea acţiunilor;
validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea constitutivă
a subscriitorilor. Aceste operaţiuni sunt realizate de fondatorii societăţii.
1). Prospectul de emisiune a acţiunilor este înscrisul care cuprinde o ofertă adresată
publicului de a subscrie acţiunile societăţii ce se constituie. Din punct de vedere juridic
prospectul apare ca o ofertă de contract (act unilateral), făcută unor persoane nedeterminate.
Prospectul de emisiune, redactat şi semnat de fondatori în formă autentică, trebuie să
cuprindă: elementele enumerate de art. 8 din Legea nr.31/1990 privind conţinutul actului
constitutiv al societăţii pe acţiuni, cu excepţia celor privind administratorii şi cenzorii;
participările la beneficiile societăţii, rezervate de fondatori în folosul lor; data închiderii
subscripţiei.
Prospectul care nu cuprinde toate aceste elemente este nul. Potrivit art. 18 alin. 4 din Legea
nr.31/1990, nulitatea se acoperă dacă subscriitorul a luat parte la adunarea constitutivă sau dacă
şi-a exercitat drepturile şi îndatoririle ce revin acţionarilor.
Prospectul se depune, înainte de publicarea în presă, la registrul comerţului din judeţul în
care se va stabili sediul societăţii. Oficiul registrului comerțului înaintează prospectul instanței de
judecată, care după ce constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, va autoriza utilizarea
prospectului de emisiune. Legea nr.31/1990 nu reglementează condițiile de publicare a
prospectului de emisiune în Monitorul Oficial, fiind suficientă publicarea lui în presă222.
2. Subscrierea acţiunilor este manifestarea de voinţă a unei persoane prin care se obligă să
devină acţionar al societăţii, prin efectuarea unui aport la capitalul social al acesteia, în schimbul
căruia va primi acţiuni de o valoare nominală egală. Subscrierea acţiunilor este asimilată
cumpărării de acţiuni.
Pentru constituirea valabilă a societății legea impune ca fiecare subscriitor să verse în
numerar jumătate din valoarea acțiunilșor subscrise, restul capitalului social putând fi vărsat în
termen de 12 luni de la înmatricularea societății. Acțiunile ce reprezintă aportul în natură vor
trebui acoperite integral în momentul subscrierii. Aporturile în creanțe nu sunt admise în cazul
subscripției publice.
Pot subscrie acţiuni atât minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât şi cel reprezentat.
Tutorele persoanei puse sub interdicţie poate plasa în acţiuni capitalul incapabilului, cu
respectarea regulilor specifice tutelei. Societăţile comerciale, statul şi alte persoane juridice de
drept public pot subscrie acţiunile altei societăţi şi pot deveni acţionari, în condiţiile legii.
Subscrierea de acţiuni se face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de
emisiune şi cuprinde următoarele elemente: identificarea subscriitorului prin nume, prenume,
domiciliu sau, după caz, prin denumire şi sediu; numărul în litere al acţiunilor subscrise; data
subscrierii; declaraţia expresă că subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune.
Înscrisul trebuie semnat de subscriitor.

222
Ibidem, p. 319.

156
 Societatea se poate constitui numai dacă întregul capital social prevăzut în prospect a fost
subscris, iar dacă subscrierile sunt mai mari sau mai mici decât acesta, fondatorii sunt obligaţi să
supună aprobării adunării constitutive majorarea sau, după caz, reducerea capitalului social la
nivelul subscripţiei.
3. Validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea
constitutivă. Rezultatele subscripţiei trebuie validate de adunarea constitutivă a subscriitorilor.
Tot adunarea constitutivă discută şi aprobă actele constitutive ale viitoarei societăţi.
Convocarea adunării, cuprinzând locul, data şi problemele în discuţie, se face cel mai
târziu în termen de 15 zile de la data închiderii subscrierii, printr-o înştiinţare publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a şi în două ziare cu largă răspândire, cu 15 zile
înainte de data fixată pentru adunare. Această dată nu poate depăşi, potrivit art. 20 din Legea
nr.31/1990, două luni de la data închiderii subscripţiei.
Adunarea constitutivă este legal întrunită dacă sunt prezenţi jumătate plus unul din
numărul subscriitorilor şi ia hotărâri cu votul majorităţii celor prezenţi. Un subscriitor poate fi
reprezentat în adunare prin procură specială, însă nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5
subscriitori.
În adunarea constitutivă, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de numărul
acţiunilor subscrise. Subscriitorii care au efectuat aporturi în natură nu au drept de vot în
deliberările referitoare la aporturile lor, chiar dacă au efectuat şi aporturi în numerar.
Adunarea constitutivă are, conform art. 28 din Legea nr.31/1990, următoarele obligaţii:
- verifică existenţa vărsămintelor;
- examinează şi validează raportul experţilor de evaluare a aporturilor în natură;
- aprobă participările la beneficii ale fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul
societăţii;
- discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii şi desemnează pe aceia care se vor prezenta
pentru autentificarea actului şi îndeplinirea formalităţilor cerute pentru constituirea societăţii;
- numeşte primii membrii ai consiliului de administrație, respectiv ai consiliuului de
supraveghere și primii cenzori sau, după caz, primul auditor financiar.
Dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de
fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa,
adunarea constitutivă numeşte unul sau mai mulţi experţi, care îşi vor da avizul asupra
evaluărilor. În cazul în care majoritatea cerută nu poate fi întrunită, desemnarea experţilor se va
face de către instanța de judecată, la cererea oricărui acceptant.
După depunerea raportului de expertiză, adunarea constitutivă este convocată din nou.
Dacă valoarea aporturilor în natură este inferioară cu o cincime aceleia prevăzută de fondatori în
prospectul de emisiune, orice subscriitor se poate retrage. Acţiunile lor pot fi preluate de
fondatori în termen de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, prin subscripţie publică.
4. Drepturile și obligațiile fondatorilor. Fondatorii sunt persoanele care iau iniţiativa
actelor ce vor produce efectul constituirii şi dobândirii personalităţii juridice de către societate şi
care iau asupra lor consecinţele actelor şi cheltuielile necesare constituirii societăţii.
Fondatorii sunt, totodată, şi primii acţionari. Art. 6 din Legea nr.31/1990 distinge două
categorii de fondatori: persoanele semnatare ale contractului de societate şi persoanele care au
rol determinant la constituire. Criteriul după care se apreciază acest rol determinant rămâne la
aprecierea semnatarilor contractului.
Orice persoană fizică sau juridică poate fi fondator, cu unele excepţii: incapabilii,
persoanele care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de

157
fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru
infracţiunile prevăzute de Legea nr.31/1990.
Fondatorii sunt obligaţi să îndeplinească toate actele privind întemeierea societăţii, iar după
înmatricularea societăţii sunt obligaţi să predea administratorilor documentele şi corespondenţa
privind constituirea societăţii în termen de 5 zile.
Aceştia răspund nelimitat şi solidar pentru neîndeplinirea formalităţilor legale prevăzute
pentru constituirea societăţii. Toate cheltuielile necesare constituirii sunt suportate de fondatori.
De asemenea, consecinţele actelor încheiate în legătură cu constituirea sunt asumate de fondatori.
Dacă societatea nu şi le însuşeşte sau dacă societatea, din orice cauză, nu se poate constitui,
fondatorii nu pot recupera nimic de la acceptanţii care au subscris acţiuni, conform art. 30 din
Legea nr.31/1990.
Totodată, potrivit art. 31 din Legea nr.31/1990, fondatorii, alături de primii administratori,
sunt solidar răspunzători, din momentul constituirii societăţii, faţă de societate şi faţă de terţi,
pentru:
- subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau
de actul constitutiv;
- existenţa aporturilor în natură;
- veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii.
Pentru aceste cazuri de răspundere, fondatorii nu vor putea primi descărcarea din partea
adunării generale mai înainte de a se fi împlinit cinci ani de la înmatricularea societăţii.
Adunarea constitutivă va hotărî asupra cotei de participare din beneficiul net ce revine
fondatorilor unei societăţi constituite prin subscripţie publică. Potrivit Legii nr.31/1990, cota
prevăzută nu poate depăşi 6% din beneficiul net şi nu poate fi acordată pentru o perioadă mai
mare de 5 ani de la data constituirii societăţii. În cazul majorării capitalului social în acest
interval de timp, dreptul fondatorilor va fi raportat numai la beneficiul corespunzător capitalului
iniţial. De aceste avantaje beneficiază exclusiv persoanele fizice cărora li s-a recunoscut calitatea
de fondatori prin actul constitutiv.
În caz de dizolvare anticipată a societăţii, deci înainte de împlinirea duratei stabilite prin
contract şi statut, cu deosebire înainte de împlinirea a cinci ani, fondatorii au dreptul să ceară
daune de la societate.Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru despăgubiri este de 6
luni şi se calculează de la data adunării generale a acţionarilor care a hotărât dizolvarea
anticipată.
c). Formalităţile necesare constituirii societăţii pe acţiuni. Întocmirea actelor constitutive,
constând în redactarea şi, dacă este cazul, autentificarea acestora, precum şi înregistrarea
societăţii pe acţiuni urmează regulile de drept comun din Legea nr.31/1990, fiind aceleaşi atât în
cazul constituirii simultane, cât şi în cazul constituirii prin subscripţie publică.
În ambele cazuri, societatea pe acțiuni devine persoană juridică din ziua înregistrării sale în
registrul comerțului

2. Funcţionarea societăţii pe acţiuni

2.1. Acţiunile emise de sociatate.. În societăţile pe acţiuni, asociaţii contribuie la formarea

capitalului social sau la majorarea acestuia prin efectuarea unui aport, în schimbul căruia vor
primi acţiuni223.
223
R. Ţicleanu, Regimul juridic al acţiunilor preferenţiale (prezent,perspectivă şi drept comparat), în RDC nr.

158
 Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor la capitalul social,
constituind fracţiuni ale acestui capital care conferă posesorului calitatea de acţionar.
Termenul de acţiune poate desemna fie fracţiunea capitalului social, fie titlul de valoare
care încorporează şi constată drepturile şi obligaţiile izvorâte din calitatea de acţionar, fie
raportul societar (raportul juridic dintre acţionar şi societate).
Acţiunile trebuie să cuprindă elemente privind societatea emitentă şi drepturile
acţionarului. Astfel, potrivit art. 93 alin. 2 din Legea nr.31/1990, acţiunile vor cuprinde:
denumirea şi durata societăţii; data actului constitutiv, codul unic de înregistrare sub care este
înmatriculată societatea şi numărul Monitorului Oficial al României, Partea a IV-a, în care s-a
făcut publicarea; capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine, valoarea nominală
a acţiunilor şi vărsămintele efectuate; avantajele acordate fondatorilor; identificarea acţionarului
(în cazul acţiunilor nominative). Acţiunile trebuie să poarte semnătura a doi dintre administratori,
când sunt mai mulţi, sau a unicului administrator.
Caracterele acţiunilor. Fiecare acţiune are o valoare nominală, care exprimă fracţiunea din
capitalul social pe care o reprezintă. Pentru a evita o fracţionare excesivă a capitalului social, cu
consecinţe nefavorabile asupra constituirii şi funcţionării societăţii, art. 93 din Legea nr.31/1990
instituie un plafon minim al valorii nominale a acţiunii (0,10 Iei). Acţiunea are şi o valoare
patrimonială, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală, în funcţie de rezultatele financiare
ale societăţii.
Acţiunile sunt egale ca valoare, conferind posesorilor drepturi egale. Acest principiu
constituie premisa luării hotărârilor în adunarea generală a acţionarilor. Prin derogare de la acest
principiu, art. 94 din Legea nr.31/1990 conferă societăţii posibilitatea emiterii, în condiţiile
actului constitutiv, de acţiuni care conferă titularilor drepturi diferite (de pildă, acţiunile cu
dividend prioritar fără drept de vot).
Acţiunile sunt indivizibile. În cazul în care o acţiune devine proprietatea mai multor
persoane, legea cere coproprietarilor să îşi desemneze un reprezentant dintre ei, care va exercita
drepturile şi obligaţiile aferente acţiunii.
Acţiunile sunt titluri negociabile, care încorporează valori patrimoniale. Legea
reglementează, pe cale de consecinţă, modalităţi specifice de transmitere a acestor valori
mobiliare.
Categorii de acţiuni. Capitalul social al societăţii pe acţiuni este reprezentat prin acţiuni
emise de societate, care, după drepturile conferite, pot fi ordinare sau preferenţiale; la rândul lor,
acţiunile ordinare, în funcţie de modul de transmitere, pot fi nominative sau la purtător.
Caracteristica acţiunilor nominative este aceea că identifică titularul acţiunii. În titlu se vor
menţiona, alături de elementele de la art. 93 alin. 2 din Legea nr.31/1990, numele, prenumele şi
domiciliul acţionarului, persoană fizică, respectiv denumirea, sediul şi codul unic de înregistrare
ale acţionarului, persoană juridică. Aceste elemente de identificare sunt înscrise şi în registrul de
acţiuni al societăţii. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate numai de către titularul
acţiunii.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont. Acţiunile nominative în formă materială pot fi emise şi ca
titluri cumulative, pentru mai multe acţiuni. În cazul emiterii de acţiuni în forma dematerializată,
societatea eliberează acţionarilor, din oficiu sau la cerere, un certificat de acţionar, care va
cuprinde, potrivit art. 98 din Legea nr.31/1990, alături de elementele unei acţiuni, numărul,

3/2000, p. 72 şi urm.

159
categoria şi valoarea nominală a acţiunilor, proprietate a acţionarului, poziţia la care acesta este
înscris în registrul acţionarilor şi numărul de ordine al acţiunilor.
Spre deosebire de acţiunile nominative, acţiunile la purtător nu menţionează elementele de
identificare ale titularului; drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate de persoana care
posedă titlul.
Societatea poate emite în condiţiile actului constitutiv, categorii de acţiuni care conferă
titularilor drepturi diferite. Astfel, se pot emite acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără
drept de vot, ce conferă titularului:
- dreptul la un dividend prioritar;
- drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu excepţia dreptului de a participa
şi de a vota în temeiul acestor acţiuni, în adunările generale ale acţionarilor.
Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot nu pot depăşi o pătrime din capitalul social
şi vor avea aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile obişnuite. Reprezentanţii, administratorii şi
cenzorii nu pot fi titulari de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot.
Felul acţiunilor va fi determinat prin actul constitutiv, iar în lipsa unei stipulaţii, ele vor fi
la purtător.
Conversia acțiunilor. Acţiunile nominative pot fi convertite în acţiuni la purtător şi invers,
prin hotărârea adunării generale extraordinare. Totodată, în aceleaşi condiţii, acţiunile
preferenţiale şi acţiunile ordinare vor putea fi convertite dintr-o categorie în cealaltă.
Titularii fiecărei categorii de acţiuni se reunesc în adunări speciale, în condiţiile stabilite
prin actul constitutiv al societăţii.
Condiţii pentru emiterea acţiunilor. Emiterea acţiunilor trebuie efectuată cu respectarea
următoarelor condiţii
- acţiunile pot fi emise numai după înmatricularea societăţii în registrul comerţului;
- acţiunile nu pot fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală;
- este interzisă emiterea de acţiuni noi, pentru majorarea capitalului social, până când nu
vor fi complet achitate cele din emisiunea precedentă.
Drepturile şi obligaţiile acţionarilor. Calitatea de acţionar conferă drepturile şi obligaţiile
prevăzute de Legea nr.31/1990.
Acţionarii au următoarele drepturi, cu caracter patrimonial sau nepatrimonial:
- dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor. Acţionarii pot participa la
adunarea generală direct sau prin reprezentare;
- dreptul de vot în adunarea generală;
- dreptul de informare asupra desfășurării activității societății. Administratorii sunt obligaţi
să pună la dispoziţia acţionarilor registrele societăţii şi să elibereze la cerere, pe cheltuiala
acestora, extrase de pe ele. De asemenea, acţionarii au dreptul să cerceteze situaţia financiară,
precum şi rapoartele administratorilor şi cenzorilor, depuse la sediul societăţii în vederea
adunării generale, putând obţine, pe cheltuiala lor, copii de pe aceste documente;
- dreptul la dividende în cazul în care societatea realizează profit. Dividendele se distribuie
asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede altfel. Acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor
sau ,după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni da la data aprobării situaţiei
financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. Dreptul la acţiunea de restituire a
dividendelor plătite contrar prevederilor legale se prescrie în termen de 3 ani de la data
distribuirii lor. Cuantumul dividendelor se stabileşte de adunarea generală ordinară;
- dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii.

160
 Legea nr.31/1990 obligă acționarii să-și exercite drepturile cu bună-credință, cu respectarea
drepturilor și intereselor legitime ale societății și ale celorlalți acționari (art. 1361).
Principala obligaţie a acţionarilor, potrivit art. 100 din Legea nr.31/1990, este aceea de a
efectua plata vărsămintelor datorate.
În ipoteza neachitării la scadenţă a vărsămintelor datorate din valoarea acţiunilor subscrise,
va putea fi iniţiată procedura prevăzută de art. 100 din Legea nr.31/1990. Dacă acţionarii nu au
efectuat în termen vărsămintele pe care le datorează, societatea îi va invita să-şi îndeplinească
această obligaţie printr-o somaţie colectivă, publicată de două ori, la un interval de 15 zile, în
Monitorul Oficial şi într-un ziar de largă răspândire.
Dacă acţionarii nu efectuează vărsămintele, consiliul de administraţie, respectiv
directoratul, va putea decide fie urmărirea acţionarilor pentru vărsămintele restante, fie anularea
acţiunilor nominative în cauză. Decizia de anulare se va publica în Monitorul Oficial cu
specificarea numărului de ordine al acțiunilor anulate. În locul acțiunilor anulate vor fi emise noi
acțiuni purtând același număr, care vor fi vândute. Sumele obţinute vor fi folosite pentru
acoperirea cheltuielilor de publicaţie şi de vânzare, a dobânzilor de întârziere şi a vărsămintelor
neefectuate. Dacă prin aceste proceduri nu s-au putut obţine sumele datorate societăţii, trebuie să
se procedeze la reducerea capitalului social până la nivelul capitalului existent.
Drepturile speciale ale acţionarilor. Acţionarii societăţii pe acţiuni au două drepturi
speciale, instituite de lege pentru a proteja acţionarii minoritari.
Astfel, între şedinţele adunărilor generale, cel mult de două ori în cursul unui exerciţiu
financiar, acţionarii au dreptul de a se informa asupra gestiunii societăţii, consultând
documentele prevăzute în actul constitutiv.
În al doilea rând, conform art. 136 din Legea nr.31/1990, unul sau mai mulţi acţionari,
deţinând cel puţin 10% din acţiunile reprezentând capitalul social, vor putea cere - individual sau
împreună - instanţei să desemneze unul sau mai mulţi experţi, însărcinaţi să analizeze anumite
operaţiuni din gestiunea societăţii şi să întocmească un raport, care să le fie înmânat şi totodată,
predat oficial cenzorilor societăţii, spre a fi analizat şi a se propune măsuri corespunzătoare.
Onorariile experţilor vor fi suportate de societate, cu excepţia cazurilor în care sesizarea a fost
făcută cu rea-credinţă.
Transmiterea acţiunilor. Proprietatea acţiunilor se transmite în mod diferit, după cum
acţiunile sunt nominative sau la purtător224.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite, conform art. 98 din Legea
nr.31/1990 printr-o declaraţie făcută în registrul acţionarilor al societăţii emitente, semnată de
cedent şi de cesionar, personal sau prin mandatar, şi prin menţiunea făcută pe titlu.
În cazul acţiunilor nominative emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă
organizată, transmiterea dreptului de proprietate se realizează în condiţiile Legii nr.297/2004
privind piața de capital.
Dacă acţiunile nu au fost complet liberate, acţionarii şi cesionarii ulteriori răspund pentru
plata integrală a acestora timp de 3 ani de la data efectuării menţiunii de transmitere în registrul
acţionarilor.
Proprietatea acţiunilor la purtător se transmite, potrivit art. 99 din Legea nr.31/1990, prin
simpla tradiţiune a acestora.

224
Carmen Teau, L. Săuleanu, Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative, în RDC, nr.
5/2000, p. 51 şi urm.

161
 Acţionarii pot să înstrăineze acţiunile şi prin ofertă publică, întocmind un prospect de
ofertă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.297/2004.
Prin lege sau prin actele constitutive ale societăţii se pot stabili anumite restricţii referitoare
la transmiterea acţiunilor societăţii.
Dobândirea de către societate a propriilor acțiuni. Potrivit art. 1031 din Legea nr.31/1990,
societatea nu poate dobândi propriile acţiuni, fie direct, fie prin persoane care acţionează în nume
propriu, dar pe seama societăţii, în afara cazului în care adunarea generală extraordinară a
acţionarilor hotărăşte altfel, stabilind modalităţile de dobândire, numărul maxim de acţiuni ce
urmează a fi dobândite, contravaloarea lor minimă şi maximă şi perioada efectuării operaţiunii,
care nu va putea depăşi 18 luni de la data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul
Oficial al României.
Valoarea acţiunilor proprii, dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în portofoliul său
nu poate depăşi 10% din capitalul social subscris. Plata acţiunilor astfel dobândite se va face
numai din beneficiile distribuibile şi din rezervele disponibile ale societăţii, cu excepţia
rezervelor legale, înscrise în ultima situaţie financiară aprobată. Aceste acţiuni nu dau dreptul la
dividende, iar pe durata posedării lor de către societate dreptul de vot pe care îl conferă aceste
acţiuni este suspendat. Acţiunile proprii dobândite cu încălcarea acestor dispoziţii vor fi
înstrăinate în termen de cel mult un an de la data subscrierii lor, în modul stabilit de adunarea
generală extraordinară. Cele neînstrăinate în acest termen vor fi anulate, societatea fiind obligată
să reducă corespunzător capitalul social.
Aceste restricţii nu se aplică, potrivit art. 104 din Legea nr.31/1990, atunci când dobândirea
de către societate a unui număr determinat de acţiuni proprii se face în vreuna dintre următoarele
situaţii:
- acţiunilor dobândite în conformitate cu art. 207 alin. (1) lit. c) , ca urmare a unei decizii a
adunării generale de reducere a capitalului social;
- acţiunilor dobândite ca urmare a unui transfer cu titlu universal;
- acţiunilor integral liberate, dobândite prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, într-o
procedură de executare silită împotriva unui acţionar, debitor al societăţii;
- acţiunilor integral liberate, dobândite cu titlu gratuit.
Pentru protejarea intereselor acţionarilor şi ale societăţii, în actul constitutiv al societăţii
pot fi stipulate restricţii convenţionale (clauze speciale privind transmiterea acţiunilor, prin care
asociaţii pot condiţiona această operaţiune de avizul consiliului de administraţie sau al adunării
generale privind persoana dobânditorului sau prin care se stipulează dreptul acţionarilor sau al
societăţii de a dobândi cu preferinţă acţiunile asociatului cedent).
Ipotecarea acțiunilor. Acţiunile pot face obiectul unei ipoteci mobiliare. Constituirea de
ipoteci mobiliare asupra acțiunilor se realizează în condițiile prevăzute de art. 99 1 din Legea nr.
31/1990 și cele ale Codului civil aplicabile în materie. Potrivit normei legale menționate
constituirea de ipoteci mobiliare asupra acţiunilor se face prin înscris sub semnătură privată, în
care se vor arăta cuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se garantează, iar în
cazul acţiunilor la purtător şi nominative emise în formă materială, şi prin menţionarea ipotecii
pe titlu, semnată de creditor şi debitorul acţionar sau de mandatarii acestora. Ipoteca se
înregistrează în registrul acţionarilor ţinut de consiliul de administraţie, respectiv de directorat,
sau, după caz, de societatea independentă care ţine registrul acţionarilor. Creditorului în favoarea
căruia s-a constituit ipoteca mobiliară asupra acţiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării
acesteia. Ipoteca devine opozabilă terţilor şi dobândeşte rangul în ordinea de preferinţă a
creditorilor de la data înregistrării în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

162
 Societatea nu poate să acorde avansuri sau împrumuturi şi nici să constituie garanţii în
vederea subscrierii sau a dobândirii propriilor sale acţiuni de către un terţ .
Adunarea generală a acţionarilor225. Adunarea generală a acţionarilor este organul de
deliberare şi decizie al societăţii comerciale, cuprinde toţi acţionarii, exprimă voinţa socială şi
decide asupra problemelor date de lege în competenţa sa.
Adunările generale ale acţionarilor sunt ordinare şi extraordinare.
a). Adunarea generală ordinară. Adunarea generală ordinară se întruneşte anual în cel
mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar. Potrivit art. 111 din Legea nr.31/1990, ea este
obligată:
- să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor
prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de supraveghere,
de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze dividendul;
- să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, şi cenzorii;
- în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească sau să demită
auditorul financiar şi să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar;
- să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de
administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor, dacă nu a fost
stabilită prin actul constitutiv;
- să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a directoratului;
- să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe
exerciţiul financiar următor;
- să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale
societăţii.
Pentru validitatea deliberărilor, potrivit art. 112 din Legea nr.31/1990, este necesară
prezenţa acţionarilor care să deţină cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot.
Hotărârile adunării generale ordinare se iau cu majoritatea voturilor exprimate, afară de cazul
când prin actul constitutiv s-a prevăzut o majoritate mai mare.
Dacă nu sunt întrunite aceste condiţii, după o a doua convocare adunarea poate să
delibereze asupra aceloraşi probleme, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu
majoritatea voturilor exprimate. În această situaţie actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum
minim sau o majoritate mai ridicată.
b). Adunarea generală extraordinară. Adunarea extraordinară se întruneşte, în mod
excepţional, în situaţia în care trebuie să ia o hotărâre de importanţă deosebită şi care, de regulă,
implică modificarea actului constitutiv al societăţii.
Potrivit art. 113 din Legea nr.31/1990, adunarea generală extraordinară hotărăşte:
- schimbarea formei juridice a societăţii;
- mutarea sediului societăţii;
- schimbarea obiectului de activitate al societăţii;
- înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte
asemenea unităţi fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea capitalului social;

225
E. Cârcei, Funcţionarea şi încetarea societăţilor comerciale pe acţiuni, Bucureşti, Editura Economică, 1997, p.
79 şi urm.

163
 - reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;
- fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii;
- dizolvarea anticipată a societăţii;
- conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în acţiuni
nominative;
- conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
- conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;
- emisiunea de obligaţiuni;
- oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este
cerută aprobarea adunării generale extraordinare.
Pentru validitatea deliberărilor, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel, este
necesară, potrivit art. 115 din Legea nr.31/1990, prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o
pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la convocările ulterioare, prezenţa acţionarilor
reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot. În toate cazurile hotărârile
sunt luate cu majoritatea voturilor deținute de acționarii prezenți sau reprezentați. Prin actul
constitutiv se pot stipula cerințe de cvorum și de majoritate mai mari.
Adunarea specială. Adunarea specială este alcătuită din titularii unei anumite categorii de
acţiuni (de pildă acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot).
Potrivit art. 116 din Legea nr.31/1990, hotărârea adunării generale de a modifica drepturile
sau obligaţiile referitoare la o anumită categorie de acţiuni nu produce efecte decât în urma
aprobării ei de către adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni din acea categorie. Totodată,
hotărârile iniţiate de adunările speciale sunt supuse aprobării adunărilor generale
corespunzătoare.
Şedinţa adunării generale a acţionarilor. Adunarea generală se convoacă, de regulă, de
consiliul de administrație, respectiv de directorat ori de câte ori este nevoie.
Legea reglementează și un caz special de convocare a adunării generale la cererea
acționarilor. Astfel, potrivit art. 119 alin. 1 din Legea nr.31/1990 consiliul de administrație,
respectiv directoratul convoacă de îndată adunarea generală, la cererea acţionarilor reprezintând
individual sau împreună cel puțin 5% din capitalul social sau o cotă mai mică dacă în actul
constitutiv se prevede astfel și dacă cererea cuprinde dispoziții ce intră în atribuțiile adunării.
Dacă consiliul de administrație, respectiv directoratul nu convoacă adunarea generală, instanța de
la sediul societății va putea autoriza convocarea adunării generale de către acționarii care au
formulat cererea, stabilind data de referință, data ținerii adunării generale, persoana care o va
prezida, cu aprobarea ordinii de zi.
Convocarea trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art. 117 din Legea nr.31/1990:
data şi locul ţinerii adunării; ordinea de zi, cu precizarea problemelor care urmează să fie
dezbătute. În cazul modificării actelor constitutive, convocarea trebuie să cuprindă textul integral
al propunerilor. Acționarii care împreună sau în mod individual dețin cel puțin 5% din capitalul
social pot să ceară introducerea de noi puncte pe ordinea de zi. Astfel de cereri se înaintează
consiliului de administrație în cel mult 15 zile de la publicarea convocării adunării generale.
Ordinea de zi completată cu punctele propuse se va publica în aceleași condiții cu cel putin 10
zile înaintea adunării generale, la data menționată în convocarea inițială.
Comunicarea convocării se face prin publicarea în Monitorul Oficial, precum şi într-unul
dintre ziarele răspândite din localitatea în care se afla sediul societăţii sau din cea mai apropiată
localitate. Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută şi prin
scrisoare recomandată sau, dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare simplă, expediată cu cel

164
puţin 30 de zile înainte de data ţinerii adunării, la adresa acţionarului, înscrisă în registrul
acţionarilor. Schimbarea adresei nu poate fi opusă societăţii, dacă nu i-a fost comunicată în scris
de acţionar. De asemenea, convocarea poate fi făcută prin afişare la sediul societăţii, însoţită de
un convocator ce va fi semnat de acţionari, cu cel puţin 30 de zile înainte de data ţinerii adunării.
Semnătura acţionarului şi data semnării vor fi certificate de un funcţionar anume desemnat.
Aceste ultime moduri de convocare nu pot fi folosite dacă sunt interzise de lege sau actul
constitutiv.
Toţi acţionarii au dreptul să participe la şedinţa adunării generale, personal sau prin
reprezentant. Dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel, acţionarii nu vor putea fi
reprezentaţi decât de alţi acţionari, în baza unei procuri speciale. Administratorii şi funcţionarii
societăţii nu pot reprezenta pe acţionari, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă fără votul
acestora, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.
Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, la ora şi în locul arătate în convocare.
Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot cu excepţia cazului în care prin actul constitutiv s-
a limitat numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune. Pentru a-şi
exercita dreptul de vot, acţionarii trebuie să facă dovada calităţii lor. Dreptul de vot nu poate fi
cedat. Orice convenţie privind exercitarea într-un anumit fel a dreptului de vot este nulă.
Legea instituie anumite restricţii în privinţa exercitării dreptului de vot pentru protejarea
voinţei sociale. Astfel, administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici
personal, nici prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau
administraţia lor ar fi în discuţie. Ei pot, însă, vota situaţia financiară şi contul de profit şi
pierderi, dacă, fiind posesorii a cel puţin jumătate din capitalul social, nu se poate forma
majoritatea legală fără votul lor. De asemenea, acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are fie
personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui
să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune, sub sancţiunea răspunderii pentru daunele
produse societăţii dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută. Exercițiul dreptului
de vot este suspendat pentru acționarii care nu au achitat vărsămintele ajunse la scadență.
Lucrările adunării generale se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedinte şi
de secretar. Procesul-verbal va cuprinde menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de
convocare, data şi locul convocării, acţionarii prezenţi şi capitalul social reprezentat, precum şi la
dezbateri şi hotărâri. Acţionarii pot solicita să se consemneze declaraţiile pe care le fac în cadrul
dezbaterilor. Procesul-verbal va fi trecut, potrivit art. 130 din Legea nr.31/1990, în registrul
adunărilor generale.
Hotărârile adunării generale a acţionarilor. Hotărârile adunării generale se iau prin vot
deschis. Votul este în mod obligatoriu secret, potrivit art. 130 alin.2 din Legea nr.31/1990, în
cazul hotărârilor privind alegerea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor, privind
revocarea acestora şi răspunderea administratorilor.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, dacă au fost luate cu
respectarea legii şi a actului constitutiv.
Ele devin opozabile terţilor numai prin publicarea lor, în condiţiile legii şi se depun, în
termen de 15 zile la oficiul registrului comerţului, pentru a fi menţionate în extras în registru, şi
publicate în Monitorul Oficial. Este interzisă executarea hotărârilor înainte de îndeplinirea
acestor formalităţi.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii sau a actului constitutiv pot fi
anulate pe cale judecătorească, de către instanţa în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea.

165
 Cererea de anulare a hotărârii poate fi făcută în temeiul art. 132 și art. 133 din Legea
nr.31/1990, de oricare acţionar care nu a luat parte la adunarea generală sau a votat contra şi a
solicitat să se consemneze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Anularea hotărârii se poate cere
în termen de 15 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este împrescriptibil, iar
cererea paote fi formulată de orice persoană interesată.
Hotărârea adunării generale poate fi atacată și de membrii consiliului de administrație,
respectiv de membrii directoratului, după caz.
O dată cu cererea de anulare se poate solicita preşedintelui instanţei suspendarea executării
hotărârii atacate. Ordonanţa de suspendare poate fi atacată cu apel, în termen de 5 zile de !a
pronunţare.
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se soluţionează în camera de consiliu.
Hotărârea judecătorească definitivă de anulare trebuie să fie menţionată în registrul comerţului şi
publicată în Monitorul Oficial, care devine de la data publicării opozabilă tuturor acţionarilor.
Retragerea acționarilor din societate. Dacă nu sunt de acord cu hotărârile luate de
adunarea generală privind schimbarea obiectului principal de activitate, schimbarea formei
societăţii, mutarea sediului social, fuziunea sau divizarea societăţii, acţionarii au, potrivit art.
134 alin.1 din Legea nr.31/1990, dreptul să se retragă din societate. Se pot retrage din societate
numai acționarii care au votat împotrivă și au cerut să se consemneze acest lucru în procesul
verbal, ori acționarii care au fost absenți. Dreptul de retragere poate fi exercitat în 30 de zile de la
data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României, iar pentru hotărârile
ce privesc fuziunea sau divizarea societății de la data adoptării hotărârii respective.
Prețul plătit de societate pentru acțiunile celui care exercită dreptul de retragere va fi
stabilit de un expert autorizat. Costurile de evaluare vor fi suportat de către societate.
Administrarea și conducerea societăţii pe acţiuni 226. Societatea pe acţiuni este
administrată de unul sau mai mulţi administratori. Atunci când sunt mai mulţi administratori, ei
constituie un consiliu de administraţie. Consiliul de administraţie poate delega conducerea
societății unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general.
Art. 153 din Legea nr.31/1990 prevede că prin actul constitutiv se poate stipula că
societatea pe acțiuni este administrată de un directorat și un consiliu de supraveghere.executarea
operaţiunilor societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor directori executivi, care sunt
funcţionari ai societăţii.
a). Sistemul unitar de administrare și conducere a societății pe acțiuni.
Consiliul de administraţie. Consiliul de administraţie este un organ colegial de gestiune,
alcătuit din totalitatea administratorilor societăţii şi condus de un preşedinte desemnat de
membrii consiliului, dacă actul constitutiv nu dispune altfel. Societățile pe acțiuni ale căror
situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare sunt administrate de cel
puțin trei administratori.
Numărul administratorilor este stabilit de către acționari prin actul constitutiv sau prin
hotărârea adunării generale a acționarilor.
Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor, cu
excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin actul constitutiv. Pe durata îndeplinirii
mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care

226
Fl. Vasilache, Administratorii şi directorii executivi în societatea comercială pe acţiuni, în RDC, nr. 5/1994, p.
54 și urm.

166
administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este
suspendat pe perioada mandatului.
Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se poate prevedea
că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie independenţi.
Consiliului de administraţie este condus de un președinte, ales de consiliu dintre membrii
săi. Prin actul constitutiv se poate stipula că președintele consiliului este numit de adunarea
generală ordinară, care numește consiliul. Președintele este numit pentru o durată care nu poate
depăși durata mandatului său de administrator și poate fi revocat oricând de către organul care l-a
ales, respectiv consiliul de administrație sau, după caz, adunarea generală ordinară.
Potrivit legii președintele coordonează activitatea consiliului și raportează cu privire la
aceasta adunării generale a acționarilor. În cazul în care președintele se află în imposibilitate
temporară de a-și exercita atribuțiile, pe durata stării de imposibilitate, consiliul de administrație
poate însărcina un alt administrator cu îndeplinirea funcției de președinte.
Consiliul de administraţie poate face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului societăţii, în limitele legii şi ale actului constitutiv. Potrivit art. 142 din
Legea nr. 31/1990 consiliul de administraţie are următoarele competenţe de bază, care nu pot fi
delegate directorilor:
- stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
- stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar, precum şi aprobarea
planificării financiare;
- numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
- supravegherea activităţii directorilor;
- pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea
hotărârilor acesteia;
- introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei.
De asemenea, nu pot fi delegate directorilor atribuţiile primite de către consiliul de
administraţie din partea adunării generale a acţionarilor, în conformitate cu art. 114.
Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie nu poate depăşi 2 ani,
după care nu poate depăşi 4 ani. Membrii consiliului de administraţie sunt reeligibili, când prin
actul constitutiv nu se dispune altfel.
Consiliul de administraţie se întruneşte ori de câte ori este necesar, dar cel puţin o dată la 3
luni, la sediul societăţii, potrivit art. 141 alin.1 din Legea nr.31/1990, fiind convocat de către
preşedinte, din proprie iniţiativă, sau la cererea unuia dintre administratori, în scris şi în timp util
cu precizarea locului întrunirii şi a ordinii de zi. Legea interzice luarea de către consiliul de
administraţie a unor decizii asupra problemelor neprevăzute în ordinea de zi, cu excepţia
cazurilor de urgenţă şi cu condiţia ratificării în şedinţa următoare de către membrii absenţi.
La şedinţa consiliului de administraţie vor fi convocaţi şi cenzorii societăţii. Cenzorii nu au
drept de vot şi nici nu sunt abilitaţi să exercite un control preventiv asupra deciziilor consiliului,
prin avize sau acorduri, însă pot fi consultaţi în legătură cu problemele care fac obiectul
deliberărilor. Participarea cenzorilor la şedinţele consiliului de administraţie nu exclude dreptul
şi obligaţia acestora de a efectua controlul gestiunii realizate de consiliu.
Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administraţie, se cere prezenţa a cel puţin
jumătate din numărul administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Legea
impune prezenţa efectivă a administratorilor, excluzând participarea la dezbateri şi la luarea
deciziilor prin reprezentare. În caz de vacanţă a unuia sau mai multor posturi de administratori,

167
ceilalţi administratori, împreună cu cenzorii şi deliberând în prezenţa a două treimi şi cu
majoritate absolută, procedează la numirea unui administrator provizoriu, până la convocarea
adunării generale.
Legea nr.31/1990 interzice administratorului să participe la luarea deciziei privind o
operaţiune în legătură cu care el, soţia, rudele sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv ar
avea interese contrare cu cele ale societăţii. Administratorul trebuie să înştiinţeze despre acest
conflict de interese pe ceilalţi administratori şi pe cenzorii societăţii. Încălcarea interdicţiei are
drept consecinţă suportarea de către administrator a daunelor suferite de societate.
În consiliul de administraţie, deciziile se iau potrivit art. 139 din Legea nr.31/1990, cu
majoritatea absolută a membrilor prezenţi.
Şedinţele consiliului de administraţie se desfăşoară sub conducerea preşedintelui
consiliului, membrii deliberând si luând deciziile asupra problemelor care fac obiectul ordinii de
zi. Comitetul de direcţie va prezenta registrul deliberărilor sale, iar directorii executivi vor
prezenta rapoarte privind operaţiunile pe care le-au executat.
La fiecare şedinţă se întocmeşte un proces-verbal, care va cuprinde menţiuni privind
problemele care au făcut obiectul deliberărilor, deciziile luate, cu precizarea numărului de voturi
întrunite şi a opiniilor separate. Deliberările şi deciziile consiliului se trec în registrul şedinţelor
şi deliberărilor consiliului de administraţie.
Deciziile consiliului de administraţie considerate nelegale pot fi anulate prin hotărâre a
adunării generale a acţionarilor, care are dreptul şi obligaţia să se pronunţe asupra gestiunii
administratorilor.
Deciziile consiliului de administraţie nu pot fi atacate în justiţie de către acţionari, însă
aceştia pot ataca hotărârea adunării generale prin care aceasta s-a pronunţat asupra valabilităţii
unei decizii a consiliului de administraţie.
Comitetele consultative ale consiliului de administrație. Potrivit art. 1402 din Legea
nr.31/1990, consiliul de administraţie poate crea comitete consultative formate din cel puţin 2
membri ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de
recomandări pentru consiliu, în domenii precum auditul, remunerarea administratorilor,
directorilor, cenzorilor şi personalului sau nominalizarea de candidaţi pentru diferitele posturi de
conducere. Comitetele vor înainta consiliului, în mod regulat, rapoarte asupra activităţii lor. Cel
puţin un membru al fiecărui comitet trebuie să fie administrator neexecutiv independent.
Comitetul de audit şi cel de remunerare sunt formate numai din administratori neexecutivi. Cel
puţin un membru al comitetului de audit trebuie să deţină experienţă în aplicarea principiilor
contabile sau în audit financiar.
Constituirea comitetelor consultative este facultativă, iar stabilirea remuneraţiilor se face
în condiţiile comune de cvorum şi majoritate, membrii săi putând fi revocaţi oricând de consiliul
de administraţie.
Directorii societății. Consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia
sau mai multor directori și numește unul dintre directori în calitate de director general. În
calitate de director general al societății poate fi numit și președintele consiliului de administrație.
În cazul societăților pe acțiuni ale căror situații finnciare anuale fac obiectul unei obligații
legale de auditare financiară, delegarea conducerii societății este obligatorie.
În înţelesul art. 143 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 director al societăţii pe acţiuni este
numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii a societății de
către consiliul de administrație.

168
 Calitatea de director o poate avea numai o persoană fizică și, ca atare, trebuie să
îndeplinească condițiile de capacitate și onorabilitate prevăzute de lege pentru calitatea de
fondator al societății.
Directorul poate fi numit dintre administratori sau din afara consiliului de administrație, iar
pe durata mandatului nu poate încheia cu societatea contract de muncă.
Potrivit art. 15315 din Legea nr. 31/1990 directorii unei societăţi pe acţiuni, în sistemul
unitar, şi membrii directoratului, în sistemul dualist, nu vor putea fi, fără autorizarea consiliului
de administraţie, respectiv a consiliului de supraveghere, directori, administratori, membri ai
directoratului ori ai consiliului de supraveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori
asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de
activitate, nici nu pot exercita acelaşi comerţ sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei
persoane, sub pedeapsa revocării şi răspunderii pentru daune.
Legea nr.31/1990 nu reglementează durata mandatului directorului societății. În atare
situație durata mandatului directorilor se stabilește prin actul constitutiv sau prin decizia
consiliului de administrație.
Remuneraţia directorilor se stabilește de consiliul de administrație, însă se poate stabili și
prin actul constitutiv sau în cadrul adunării generale a acționarilor.
Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în
limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate
de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor.
Raporturile dintre directori și societate sunt cele referitoare la mandat și cele special
prevăzute de legea societăților.
b). Sistemul dualist de administrare și conducere a societății. Acționarii pot decide
administrarea și conducerea societății în sistem dualist, care cuprinde două categorii de organe
colective, respectiv directoratul și consiliul de supraveghere.
1. Directoratul. Potrivit art. 1531 din Legea nr. 31990 conducerea societăţii pe acţiuni
revine în exclusivitate directoratului, care îndeplineşte actele necesare şi utile pentru realizarea
obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege în sarcina consiliului de
supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor.
Directoratul îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere și este format
din unul sau mai mulţi membri, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când este un singur
membru, acesta poartă denumirea de director general unic.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii
legale de auditare, directoratul este format din cel puţin 3 membri.
Calitatea de membru al directoratului o poate avea numai o persoană fizică cu mențiunea
că nu poate avea calitatea de membru al directoratului o persoană care potrivit legii nu poate fi
fondator al societății.
Legea interzice membrilor directoratului să fie în același timp membrii ai consiliului de
supraveghere și nu pot încheia cu societatea contract de muncă.
De asemenea, membrii directoratului nu vor putea fi, fără autyorizarea consiliului de
supraveghere, directori, administratori, membri ai directoratului sau ai consiliului de
supraveghere, cenzori sau, după caz, auditori interni ori asociați cu răspundere nelimitată în alte
societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici nu pot exercita comerț sau altul
concurent, pe cont propriu sau al altei persoane, sub sancțiunea revocării și răspunderii pentru
daune (art. 15315).

169
 Desemnarea membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care atribuie
totodată unuia dintre ei funcţia de preşedinte al directoratului. Actul constitutiv determină durata
mandatului directoratului, în limitele prevăzute la art.153 12. Membrii directoratului nu pot fi
concomitent membri ai consiliului de supraveghere și pot fi revocaţi oricând de către consiliul de
supraveghere. Actul constitutiv poate prevedea că ei pot fi revocaţi şi de către adunarea generală
ordinară a acţionarilor. Dacă revocarea lor survine fără justă cauză, membrii directoratului sunt
îndreptăţiţi la plata unor daune-interese.
În caz de vacanţă a unui post de membru al directoratului, consiliul de supraveghere va
proceda fără întârziere la desemnarea unui nou membru, pe durata rămasă până la expirarea
mandatului directoratului.
Directoratul are obligația să înregistrze la registrul comerțului numele membrilor săi și să
precizeze dacă ei lucrează împreună sau separat, precum și specimene de semnătură.
Directoratul asigură conducerea societății și îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului
de supraveghere. Astfel, directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie; poate să
încheie acte juridice în numele și în contul societății prin care să dobândească bunuri pentru
societate sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie garanție bunuri aflate în
ptrimoniul societății a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor
societății la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acționarilor;
este obligat, cel puțin odată la trei luni, să prezinte un raport scris consiliului de supraveghere cu
privire la conducerea societății, la activitatea acesteia și la posibila evoluție; să comunice în timp
util orice informație cu privire la evenimentele ce ar putea avea o influență semnificativă asupra
societății; să înainteze consiliului de supraveghere situația financiară anuală și raportul său anual,
precum și propunerea privind distribuirea profitului realizat, pe care intenționează să o prezinte
adunării generale; membrii directoratului sunt obligați să participe la adunările generale ale
acționarilor.
Modul de lucru al membrilor directoratului se stabilește prin hotărârea consiliului de
supraveghere. Legea dispune că membrii directoratului trebuie să-și exercite mandatul cu
loialitate, în interesul societății. Pentru validitatea deciziilor directoratului este necesară prezenţa
a cel puţin jumătate din numărul membrilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr
mai mare.
Deciziile directoratului se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Membrii directoratului pot fi reprezentaţi la întrunirile organului respectiv doar de către
alţi membri ai săi. Un membru prezent poate reprezenta un singur membru absent. Actul
constitutiv poate dispune că participarea la reuniunile directoratului poate avea loc şi prin
intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă.
Potrivit Legii nr.31/1990 raporturile dintre membrii directoratului și societate sunt
reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și reglementările speciale ale legii.
Durata mandatului membrilor directoratului este stabilită prin actul constitutiv, fără a
putea depăși patru ani, iar remunerarea se stabilește de consiliul de supraveghere.
Revocarea membrilor directoratului se face prin hotărâre a consiliului de supraveghere,
însă prin actul contitutiv se poiate prevedea că pot fi revocați și de adunarea general ordinară a
acționarilor.
Răspunderea membrilor directoratului este aceeași ca natură juridică cu răspunderea
administratorilor.

170
 2. Consiliul de supraveghere. Consiliul de supraveghere este format din 3-11 membri,
totdeauna impar, stabilit prin actul constitutive. Calitatea de membru al consiliului de
supravegehre poate fi îndeplinită de orice persoană fizică sau de o persoană juridică (care este
obligată să-și desemneze un reprezentant permanent persoană fizică). Persoanele care nu pot fi
fondatori nu pot avea nici calitatea de membri ai consiliului de supraveghere. Prin actul
contitutiv sau prin hotărârea adunări generale a acționarilor pot fi stabilite condiții specific de
professionalism și independență pentru membrii consiliului de supraveghere.
Membrii consiliului de supraveghere nu pot fi în același timp și membrii ai directoratului,
după cum nu pot cumula calitatea de membru al consiliului de supraveghere cu calitatea de
salariat al societății. De asemenea, o persoană fizică poate exercita concomitant cel mult cinci
mandate de menbru al consiliului de supraveghere în societăți pe acțiuni al căror sediu se află pe
teritoriul României.
Principalele atribuții ale consiliului de supraveghere sunt următoarele (art. 1539):
- exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
- numeşte şi revocă membrii directoratului;
- verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a
operaţiunilor de conducere a societăţii;
- raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea
de supraveghere desfăşurată.
În cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere, consiliul de supraveghere poate
convoca adunarea generală a acţionarilor.
Consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuţii de conducere a societăţii. Cu
toate acestea, în actul constitutiv se poate prevedea că anumite tipuri de operaţiuni nu pot fi
efectuate decât cu acordul consiliului, În cazul în care consiliul nu îşi dă acordul pentru o astfel
de operaţiune, directoratul poate cere acordul adunării generale ordinare. Hotărârea adunării
generale cu privire la un asemenea acord este dată cu o majoritate de 3 pătrimi din numărul
voturilor acţionarilor prezenţi. Actul constitutiv nu poate stabili o altă majoritate şi nici stipula
alte condiţii.
Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni. Preşedintele convoacă
consiliul de supraveghere şi prezidează întrunirea. Consiliul de supraveghere este convocat în
orice moment la cererea motivată a cel puţin 2 dintre membrii consiliului sau la cererea
directoratului. Consiliul se va întruni în cel mult 15 zile de la convocare.
Dacă preşedintele nu dă curs cererii de convocare a consiliului, autorii cererii pot
convoca ei înşişi consiliul, stabilind ordinea de zi a şedinţei. Membrii directoratului pot fi
convocaţi la întrunirile consiliului de supraveghere, însă nu au drept de vot.
La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde numele
participanţilor, ordinea de zi, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi
opiniile separate. Procesul-verbal este semnat de către preşedintele de şedinţă şi de către cel
puţin un alt membru prezent al consiliului.
Raporturile dintre membrii consiliului de supraveghere și societate sunt reglementate de
dispozițiile referitoare la mandat și de normele specials cuprinse în legea societăților.
Desemnarea membrilor consiliului de supraveghere se face de adunarea general a
acționarilor, cu excepția primilor membri, care sunt numiți prin actul contitutiv. Pentru a produce
efecte juridice persoana desemnată în calitate de membru al consiliului de administrație trebuie
să accepte numirea sa.

171
 Durata mandatului de membru al consiliului de supraveghere este stabilit prin actul
contitutiv, fără a putea depăși patru ani. Durata mandatului primilor membri ai consiliului de
supraveghere nu poate depăși 2 ani.
Remunerarea membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutive
sau prin hotărârea adunării generale a acționarilor.
Revocarea membrilor consiliului de supraveghere de către adunarea generală a
acționarilor poate interveni orcând, iar hotărârea se ia cu majoritate de cel puțin două treimi din
numărul voturilor acționarilor prezenți.
Răspunderea membrilor consiliului de supraveghere este similar cu a celorlalte organe de
administrare și conducere a societății și poate fi civilă, administrativă sau penală.
Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative însărcinate cu realizarea de
investigații și elaborarea de recomandări pentru consiliu în următoarele domenii: audit,
remunerarea membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere, precum și a personalului
societății, nominalizarea de candidați pentru diferite posture de conducere etc.
Comitetele consultative sunt formate din cel puțin doi membri ai consiliului, cu condițua
ca cel puțin un membru să fie independent. Pentru comitetul de audit (care este obligatoriu când
situația financiară anuală trebuie auditată) legea imoune ca cel puțin un membru al acestui
comitet să dețină experiența relevant în aplicarea principiilor contabile sau în audit financiar.

Controlul gestiunii societăţii. Controlul gestiunii societății pe acțiuni se realizează în mod

diferit după cum societatea este sau nu supusă obligației legale de auditare. Societăţile
comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii auditului financiar
adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea
cenzorilor, după caz. Prin urmare, organele care exercită controlul gestiunii societății pe acțiuni
sunt, după caz, cenzorii societății sau auditorii financiari227.
1. Cenzorii societății sunt desemnați prin actul constitutiv, iar ulterior constituirii societății
aceștia sunt aleși de adunarea generală ordinară. Cenzorii pot fi și acționari, cu excepția
cenzorului expert contabil, care poate fi un terț ce exercită profesia individual sau în forme
asociative reglementate de lege.
Actele constitutive trebuie să prevadă numele şi prenumele, locul şi data naşterii,
domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor,
persoane juridice. În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, cenzorii sunt aleşi de
adunarea constitutivă. Pe parcursul funcţionării societăţii, cenzorii sunt aleşi de adunarea
generală ordinară.
Durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeși.
Nu pot fi aleşi ca cenzori:
- rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor;
- persoanele care primesc, sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un
salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în
raporturi contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta;
- persoanele care pe durata exercitării atribuţiilor conferite de această calitate, ocupă funcţii
în cadrul instituţiilor publice cu atribuţii de control financiar sau al Ministerului Finanţelor
Publice, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege.

227
St.D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 327 şi urm.

172
 Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă, stabilită prin actul constitutiv sau de către
adunarea generală care i-a numit.
Revocarea cenzorilor se poate face numai de adunarea generală a acţionarilor, cu votul
cerut pentru adunarea extraordinară. În cazul morţii, împiedicării fizice sau legale, încetării sau
renunţării la mandat a unui cenzor, acesta va fi înlocuit cu supleantul cel mai în vârstă. Dacă
numărul cenzorilor nu se poate completa în acest mod, cenzorii rămaşi numesc alte persoane în
locurile rămase vacante, până la întrunirea adunării generale a acţionarilor. Dacă nu mai rămâne
în funcţie nici un cenzor, administratorii trebuie să convoace de urgenţă adunarea generală a
acţionarilor.
Cenzorii au dreptul să participe la şedinţele consiliului de administraţie, fără să aibă drept
de vot; precum și dreptul de a obţine, lunar, de la administratori o situaţie privind mersul
activităţii societăţii.
Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă situaţia
financiară a societăţii este legal întocmită, să verifice dacă registrele societăţii sunt legal ţinute,
prezentând un raport adunării generale a acţionarilor; să facă lunar inspecţii casei; să convoace
adunarea generală ordinară sau extraordinară, dacă nu a fost convocată de către administratori; să
ia parte la adunările generale ordinare şi extraordinare; să vegheze ca dispoziţiile legii,
contractului de societate sau statutului să fie îndeplinite de administratori sau lichidatori; să
aducă la cunoştinţa administratorilor şi, în anumite cazuri, adunării generale, neregularităţile în
administraţie şi încălcările dispoziţiilor legale şi ale prevederilor actelor constitutive ale
societăţii.
Cenzorii trebuie să exercite personal mandatul lor. Ei vor întocmi împreună raportul
privind situaţia financiară a societăţii, destinat adunării generale a acţionarilor. Tot împreună vor
delibera şi asupra propunerilor privind situaţia financiară şi repartizarea beneficiilor. În cazul
unor neînţelegeri, fiecare dintre cenzori va întocmi un raport pe care îl prezintă adunării generale.
Pentru celelalte obligaţii prevăzute de lege, cenzorii pot lucra separat.
Cenzorii trebuie să treacă într-un registru deliberările lor, precum şi constatările făcute în
timpul exercitării mandatului lor.
2. Auditorul financiar este persoana fizică sau persoana juridică împuternicită să verifice
situațiile financiare anuale ale societății. Auditorul financiar, respectiv firmele de audit se
autorizează în condițiile Legii nr. 162/2017 de către Autoritatea pentru Supravegherea Publică a
Activității de Audit Statutar.
Auditul financiar este contractat de adunarea generală ordinară. Auditorul financiar are
drepturile și obligațiile prevăzute de lege și de contractul prin care a fost desemnat.

C7
17 nov. 2020

Obligaţiunile emise de societatea pe acţiuni

Societatea pe acţiuni are, pentru a se finanţa, următoarele alternative: majorarea capitalului

social, creditele bancare şi împrumutul pe termen lung sub forma emisiunii de obligaţiuni.
Obligaţiunile sunt titluri de valoare (de credit) emise de societate în schimbul sumelor de
bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti
dobânzile aferente228.
228
I.N. Finţescu,op.cit., vol. I, p. 276 şi urm ; I.L. Georgescu, op.cit., vol. II, p. 650; St.D. Cărpenaru, Tratat de

173
 Ele sunt valori mobiliare reprezentând fracţiuni ale unui împrumut unic contractat de
societate, cu o anumită valoare nominală, fiind egale şi indivizibile.
Obligatarul (deţinătorul obligaţiuni)) nu are calitatea de acţionar, ci calitatea de creditor al
societăţii pentru suma reprezentând valoarea obligaţiunii subscrise, având dreptul la restituirea
sumei datorate şi la plata dobânzilor aferente. Acest drept al obligatarului există, indiferent dacă
societatea a obţinut sau nu un beneficiu.
Obligaţiunile sunt de două feluri: nominative (identificând, în cuprinsul lor, titularul), care
se transmit prin cesiune, similar acţiunilor; la purtător, care nu identifică titularul, astfel încât
dreptul aparţine posesorului, şi care se transmit prin simpla tradiţiune materială.
Obligaţiunile pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont.
Condiţiile emiterii obligaţiunilor. Pentru emiterea obligaţiunilor, Legea nr.31/1990 cere
îndeplinirea anumitor condiţii:
- emiterea de obligaţiuni este hotărâtă numai de adunarea generală extraordinară a
societăţii, potrivit art. 113 din Legea nr.31/1990;
- suma pentru care se pot emite obligaţiuni nu poate depăşi trei pătrimi din capitalul vărsat
existent, conform ultimului bilanţ aprobat, limită care trebuie respectată şi în cazul când au fost
făcute şi alte emisiuni de obligaţiuni;
- valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,50 lei;
- obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie să fie de o valoare egală şi conferă posesorilor
lor drepturi egale;
- valoarea nominală a obligaţiunilor convertibile în acţiuni va trebui să fie egală cu cea a
acţiunilor;
- valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie integral vărsată.
În cazul în care obligaţiunile fac obiectul unei oferte publice, vor trebui respectate
condiţiile prevăzute de lege privind emiterea şi tranzacţionarea valorilor mobiliare.
Pentru a proceda la emiterea de obligaţiuni prin ofertă publică, administratorii vor publica
un prospect de emisiune, care va cuprinde:
- denumirea, obiectul de activitate, sediul şi durata societăţii, capitalul social şi rezervele;
- data publicării în Monitorul Oficial a încheierii de înmatriculare şi modificările ce s-au
adus actului constitutiv;
- situaţia patrimoniului social după ultima situaţie financiară aprobată;
- categoriile de acţiuni emise de societate;
- suma totală a obligaţiunilor care au fost emise anterior şi a celor care urmează a fi
emise, modul de rambursare, valoarea nominală a obligaţiunilor, dobânda lor, indicarea dacă
sunt nominative sau la purtător, precum şi indicarea dacă sunt convertibile dintr-o categorie în
alta ori în acţiuni;
- sarcinile care grevează imobilele societăţii;
- data la care a fost publicată hotărârea adunării generale extraordinare care a aprobat
emiterea de obligaţiuni.
Oferta publică de obligaţiuni trebuie autorizată de Autoritatea de Supraveghere Financiară.
După avizarea şi autorizarea lui, prospectul de emisiune trebuie publicat.
Subscripţia obligaţiunilor se face prin intermediul societăţilor de servicii de investiții
financiare, pe exemplarele prospectului de emisiune, prin arătarea numelui şi a domiciliului

drept comercial român, 2019, p. 359.

174
subscriitoruiui, respectiv a denumirii şi sediului acestuia, a numărului obligaţiunilor subscrise şi
a datei subscrierii, însoţite de semnătura subscriitorului.
În temeiul subscrierii, societatea emite titlurile obligaţiunilor, care trebuie să cuprindă
elementele prospectului de emisiune, numărul de ordine şi tabloul plăţilor în capital şi dobânzi şi
să fie semnate de cel puţin doi administratori sau de unicul administrator, după caz.
Transmiterea obligațiunilor. Obligaţiunile emise prin ofertă publică se transmit în
condiţiile Legii nr.297/2004 privind piața de capital.
Obligaţiunile se rambursează la scadenţă sau anticipat de către societatea emitentă. La
scadență societatea rambursează valoarea nominală a obligațiunii și dobânda aferentă.
Rambursarea anticipată se face la o sumă superioară valorii nominale a obligaţiunilor,
diferenţa reprezentând prima, destinată să compenseze dobânzile pe perioada rămasă până la
scadenţă. Numărul de obligaţiuni care vor fi trase la sorţi şi prima acordată se publică de
societate cu cel puţin 15 zile înainte de tragerea la sorţi229.
De asemenea, obligaţiunile pot fi liberate prin convertirea în acţiuni ale societăţii emitente,
în condiţiile stabilite în prospectul de ofertă publică, potrivit art. 176 din Legea nr.31/1990. Prin
conversia obligațiunilor în acțiuni, obligatorii devin acționari ai societății în cauză.
Adunarea generală a obligatorilor. Obligatorii se pot întruni în adunare generală, pentru
a delibera asupra intereselor lor, în temeiul art. 117 din Legea nr.31/1990. Pentru convocarea şi
deliberarea adunării deţinătorilor de obligaţiuni, sunt aplicabile dispoziţiile legale prevăzute
pentru adunarea generală ordinară a acţionarilor. Adunarea este convocată pe cheltuiala
societăţii emitente.
Prima convocare a adunării se face la cererea deţinătorilor care reprezintă o pătrime din
titlurile nerambursate.
Adunarea generală a obligatarilor are, potrivit art. 172 din Legea nr.31/1990, următoarele
atribuţii:
- numeşte un reprezentant al obligatorilor şi unul sau mai mulţi supleanţi care au
dreptul să asiste la adunările generale ale acţionarilor şi să reprezinte pe obligatori în justiţie;
- îndeplineşte toate actele de supraveghere şi de apărare a intereselor comune ale
obligatorilor, putând autoriza un reprezentant pentru îndeplinirea acestei sarcini;
- constituie un fond pentru acoperirea cheltuielilor necesare apărării drepturilor
obligatorilor;
- poate face opoziţie la orice modificare a actelor constitutive ale societăţii sau a
condiţiilor împrumutului, prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor obligatorilor;
- se pronunţă asupra emiterii de noi obligaţiuni de către societate.
La adunarea generală pot participa toţi obligatorii care deţin obligaţiuni din aceeaşi
emisiune. Obligatorii pot fi reprezentaţi prin mandatari, care nu pot fi administratori, cenzori sau
funcţionari ai societăţii. Societatea emitentă nu poate participa la deliberările adunării generale a
obligatorilor, în baza obligaţiunilor pe care le posedă.
Hotărârea de numire a reprezentantului obligatorilor de îndeplinire a actelor de
supraveghere şi de constituire a fondului se ia cu o majoritate reprezentând cel puţin o treime din
titlurile emise şi nerambursate.
Pentru exercitarea dreptului de opoziţie privind modificarea actelor constitutive şi a
condiţiilor împrumutului, precum şi la emiterea de noi obligaţiuni, trebuie să fie prezenţi în

229
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 331.

175
adunare obligatorii reprezentând cel puţin două treimi din titlurile nerambursate, iar hotărârile se
iau cu votul favorabil a cel puţin patru cincimi din titlurile reprezentate la adunare.
Hotărârile adunării generale a obligatorilor vor fi aduse la cunoştinţa societăţii în termen de
cel mult trei zile de la adoptarea lor, şi sunt obligatorii pentru toţi obligatorii, chiar şi pentru cei
ce nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Aceştia din urmă pot ataca în justiţie hotărârile,
în condiţiile şi cu efectele prevăzute de lege în materia hotărârilor adunării generale a
acţionarilor.
Dacă au fost încălcate drepturile obligatorilor, societatea poate fi chemată în judecată de
către oricare dintre obligatori. În situaţia în care reprezentantul obligatorilor a intentat o acţiune
împotriva societăţii, acţiunea individuală a obligatorului este inadmisibilă, dacă are acelaşi obiect
ca şi acţiunea reprezentantului sau este contrară unei hotărâri a adunării generale a obligatorilor.
Registrele societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni este obligată să ţină, prin grija
consiliului de administraţie, potrivit art. 177 din Legea nr.31/1990 :
- un registru al acţionarilor, în care se vor arăta, după caz, numele şi prenumele sau
denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor posesori de acţiuni nominative, precum şi
vărsămintele efectuate în contul acţiunilor. Evidenţa acţiunilor emise în formă dematerializată şi
tranzacţionate pe o piaţă organizată, bursieră sau extrabursieră, se ţine într-un registru
independent privat al acţionarilor, în condiţiile Legii nr. 297/2004;
- un registru al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale, în care se consemnează
desfăşurarea şedinţelor, deliberările şi hotărârile luate de adunare;
- un registru al şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie, în care se
consemnează desfăşurarea şedinţelor, deliberările şi hotărârile luate de consiliu;
- un registru al obligaţiunilor, care arată totalul obligaţiunilor emise şi al celor rambursate,
numele şi prenumele sau denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, când ele sunt nominative.
Totodată, societatea este obligată să ţină, prin grija comitetului de direcţie, un registru al
şedinţelor şi deliberărilor acestui comitet.
De asemenea, societatea este obligată să ţină, prin grija cenzorilor, un registru al
deliberărilor şi constatărilor făcute de cenzori în exercitarea mandatelor lor.
Administratorii au obligaţia, potrivit art. art. 178 din Legea nr.31/1990, să pună la
dispoziţia acţionarilor registrul acţionarilor şi registrul şedinţelor şi deliberărilor adunării
generale a acţionarilor şi să elibereze la cerere, pe cheltuiala acţionarilor, extrase de pe aceste
registre. În aceleaşi condiţii, registrul de obligaţiuni stă la dispoziţia deţinătorilor de obligaţiuni.

3. Rezultatele financiare ale societăţii pe acţiuni

Situaţia financiară a societăţii pe acţiuni. Situaţia financiară a societăţii pe acţiuni se
întocmeşte prin grija administratorilor societăţii, fiind supusă verificării şi certificării de către
contabili autorizaţi sau experţi contabili, precum şi de cenzorii societăţii, în condiţiile stabilite de
Ministerul Finanţelor Publice.
Cu cel puţin o lună înainte de ziua stabilită pentru şedinţa adunării generale a acţionarilor,
administratorii sunt obligaţi să prezinte cenzorilor situaţia financiară a societăţii, însoţită de
raportul de gestiune şi de documentele justificative, pe baza cărora cenzorii întocmesc propriul
raport asupra gestiunii societăţii.
Situaţia financiară, raportul administratorilor şi raportul cenzorilor vor fi depuse şi vor
rămâne la sediul societăţii şi, dacă este cazul, la sediile sucursalelor, în cele 15 zile care precedă
ziua adunării generale, pentru a fi cercetate de acţionari, care vor putea cere, pe cheltuiala lor,
copii de pe aceste documente, potrivit art. 184 din Legea nr.31/1990.

176
 Adunarea generală ordinară este obligată să discute, să aprobe sau să modifice situaţia
financiară, după ascultarea raportului administratorilor şi a raportului cenzorilor.
După aprobarea situaţiei financiare, administratorii sunt obligaţi ca, în termen de 15 zile de
la data adunării generale, să depună o copie de pe aceasta, la unitățile teritoriale ale Ministerului
Finanțelor Publice. La aceste documente se anexează, potrivit art. 185 din Legea nr.31/1990,
raportul administratorilor, raportul cenzorilor şi procesul-verbal al adunării generale a
acţionarilor.
În vederea realizării publicității Ministerul Finanțelor Publice va transmite, electronic, la
Oficiul Național al Registrului Comerțului copii de pe următoarele acte în formă electronică:
situațiile financiare anuale și, după caz, situațiile financiare anuale consolidate, raportul și, după
caz, raportul consolidat al consiliului de administrație, respectiv al directoratului, raportul
cenzorilor sau raportul auditorilor financiari, precum și indicatorii economico-financiari necesari
efectuării publicității legale. Publicitatea legală se realizează prin menţionarea în registrul
comerţului a depunerii situaţiilor financiare anuale, însoţite de raportul consiliului de
administraţie, respectiv al directoratului, raportul cenzorilor sau raportul auditorilor financiari,
precum şi prin publicarea indicatorilor economico-financiari extraşi din acestea.

Beneficiile şi dividendele. Fondul de rezervă. Repartizarea beneficiilor şi stabilirea

dividendului pentru fiecare acţiune se fac de către adunarea generală a acţionarilor, în temeiul
art.111 din Legea nr.31/1990, care stabileşte şi condiţiile participării la beneficii a fondatorilor,
administratorilor şi personalului societăţii.
Acţionarii au dreptul la dividende în condiţiile stabilite în actul constitutiv, iar în lipsa unei
stipulaţii în acest sens, proporţional cu cota de participare la capitalul social. Prin stabilirea
dividendului, fiecare acţionar devine titularul unui drept de creanţă faţă de societate, pe care îl
valorifică în condiţiile legii230.
Dividendele nu reprezintă, însă, unica destinaţie a beneficiilor societăţii. În scopul evitării
eventualelor dificultăţi financiare ale societăţii, art. 183 din Legea nr.31/1990 prevede că din
beneficiile societăţii se va prelua în fiecare an cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă,
până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social. În fondul de rezervă se
include, chiar dacă acesta a atins plafonul minim, excedentul obţinut prin vânzarea acţiunilor la
un curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata
cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor.
Dacă după constituire fondul de rezervă s-a micşorat din orice cauză, el trebuie completat
cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru constituirea lui şi are aceeaşi natură ca şi
capitalul social. Fondul de rezervă nu poate fi folosit pentru acordarea de dividende în cazurile în
care nu s-au obţinut beneficii.
Alături de această rezervă legală, societatea poate hotărî constituirea unor rezerve statutare
(prin actul constitutiv) sau a unor rezerve facultative cu o destinaţie determinată (prin hotărârea
adunării generale care aprobă situaţia financiară).

4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni

Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni sunt guvernate de dispoziţiile generale în
materie ale Legii nr.31/1990, analizate anterior, precum şi de cele speciale prevăzute pentru
această formă de societate231.

230
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 688-689.
231
E.Cârcei, Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni, în RDC, nr. 12/1996, p. 74 şi urm.

177
 Dispoziţiile speciale privesc dizolvarea societăţii, care se produce, alături de cauzele
generale (art. 227 și art. 237 din Legea nr.31/1990), în următoarele două cazuri:
- pierderea unei jumătăţi din capitalul social. Conform art. 15324 din Legea nr.31/1990, în
cazul în care constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, administratorii sunt obligaţi să
convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui
la suma rămasă sau dizolvarea societăţii. În cazul în care cvorumul legal nu s-a întrunit nici la a
doua convocare, administratorii se vor adresa instanţei pentru a cere numirea unui expert, care va
verifica pierderea din capitalul social. În urma constatării pierderii de capital, instanţa va da o
încheiere prin care autorizează administratorii să convoace adunarea generală, pentru a decide
asupra alternativelor de mai sus, oricare ar fi numărul de acţionari prezenţi.
- reducerea numărului acţionarilor sub minimul legal (2 acţionari). Conform art. 228 din
Legea nr.31/1990, societatea se va dizolva în cazul în care numărului de acţionari scade sub
minimul legal.

4. Societatea în comandită pe acţiuni

1. Definiţia societăţii în comandită pe acţiuni

Societatea în comandită pe acţiuni este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii
comanditari sunt obligaţi numai până la concurenţa capitalului social subscris232.
Constituirea societății în comandită pe acțiuni se realizează prin asocierea mai multor
persoane, care participă la formarea capitalului social prin anumite contribuţii reprezentate prin
acţiuni, în vederea desfăşurării unei activităţi comerciale, pentru realizarea unor beneficii şi
împărţirea lor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale, nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor
comanditaţi, respectiv numai până la concurenţa capitalului social subscris, în cazul asociaţilor
comanditari.

2.Caracterele societăţii în comandită pe acţiuni

Societatea în comandită pe acţiuni are următoarele caractere:
- cuprinde două categorii de acţionari: comanditaţii şi comanditarii;
- capitalul social este împărţit în mai multe fracțiuni care poartă denumirea de acţiuni;
- răspunderea pentru obligaţiile sociale este diferită: nelimitată şi solidară, în cazul
asociaţilor comanditaţi, respectiv limitată la capitalul social subscris, în cazul asociaţilor
comanditari.
Societatea în comandită pe acţiuni este guvernată, potrivit art. 187 din Leea nr.31/1990, de
dispoziţiile legale referitoare la societatea pe acţiuni, cu anumite excepţii, pe care le vom analiza
în cele ce urmează.

3. Particularităţile societăţii în comandită pe acţiuni.

În ceea ce priveşte actele constitutive ale societăţii, acestea trebuie încheiate întotdeauna în
formă autentică şi cuprind elemente specifice referitoare la:
- firma societăţii, compusă dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor
societăţi, şi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate în comandită pe acţiuni";

232
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 338.

178
 - asociaţi: numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi, cu condiţia să existe cel puţin un
asociat din fiecare categorie. În actele constitutive trebuie să se precizeze categoria din care face
parte fiecare;
- administratori: pot avea această calitate doar asociaţii comanditaţi.
Particularităţile ce privesc funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni sunt determinate
de existenţa celor două categorii de acţionari (comanditaţii şi comanditarii).
Astfel, potrivit art. 188 din Legea nr.31/1990, administrarea societăţii este încredinţată
unuia sau mai multor acţionari comanditaţi. Faptul că numai comanditaţii pot avea calitatea de
administratori, cu excluderea comanditarilor, se datorează răspunderii lor nelimitate pentru
obligaţiile sociale.
Administratorii societăţii pot fi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor printr-o
hotărâre luată cu condiţiile de cvorum şi majoritate cerute pentru adunarea generală
extraordinară, în temeiul art. 115 din Legea nr.31/1990.
În aceleaşi condiţii, adunarea generală va alege o altă persoană în locul administratorului
revocat, decedat sau care a încetat exercitarea mandatului său. Numirea trebuie aprobată şi de
ceilalţi administratori, dacă sunt mai mulţi. Noul administrator devine asociat comanditat.
Administratorul revocat rămâne răspunzător nelimitat faţă de terţi pentru obligaţiile care le-a
contractat în timpul administraţiei sale, putând însă exercita o acţiune în regres contra societăţii.
Alături de drepturile şi obligaţiile acţionarilor societăţii pe acţiuni, Legea nr.31/1990
prevede că asociaţilor comanditaţi li se aplică dispoziţiile privind asociaţii societăţilor în nume
colectiv, iar asociaţilor comanditari, cele prevăzute de lege în materia comanditarilor din
societăţile în comandită simplă.
Asociaţii comanditaţi care sunt administratori nu pot lua parte la deliberările adunării
generale pentru alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii, potrivit art. 190 din
Legea nr.31/1990.
În ceea ce priveşte dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni, aceasta
urmează regulile generale prevăzute de lege pentru dizolvarea şi lichidarea oricărei societăţi
comerciale, precum şi pe cele stabilite pentru societatea pe acţiuni. În plus, legea prevede un caz
special de dizolvare: societatea se dizolvă, potrivit art. 227 și art. 229 din Legea nr.31/1990, din
cauza falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului singurului asociat
comanditat sau a singurului asociat comanditar. Societatea nu se va dizolva în cazul în care în
actul constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte
continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

5. Societatea cu răspundere limitată

1.Noţiunea şi constituirea societăţii cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată împrumută anumite caractere atât de la societăţile de
persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri233.
Potrivit art. 3 din Legea nr.31/1990, societatea cu răspundere limitată este acea societate
ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii răspunzând numai până la
concurenţa capitalului social subscris.
Aşadar, societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită pe baza
deplinei încrederi, de către două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,

233
I.L. Georgescu, Societăţile cu răspundere limitată, Bucureşti, 1927; Cornelia Lefter, Societatea cu răspundere
limitată în dreptul comparat, Ed. Didactică şi Pedagogică, București, 1993.

179
pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor şi care răspund
pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Societatea cu răspundere limitată prezintă următoarele caractere:
- societatea are caracter intuitu personae, asocierea întemeindu-se pe încrederea asociaţilor;
- capitalul social este divizat în fracţiuni denumite părţi sociale, care nu pot fi reprezentate
prin titluri negociabile;
- asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic. Potrivit art.13 din Legea nr.31/1990,
societatea cu răspundere limitată se poate constitui prin aportul unui singur asociat, care va
deţine toate părţile sociale.
O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură
societate cu răspundere limitată. Totodată, o societate cu răspundere limitată nu poate avea ca
asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.
Orice persoană interesată poate cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăţi
constituite cu încălcarea dispoziţiilor legale amintite.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic este guvernată de dispoziţiile legale
privind societatea cu răspundere limitată ordinară, cu anumite particularităţi decurgând din faptul
că întregul capital social este deţinut de asociatul unic.
Constituirea societăţii cu răspundere limitată. Potrivit art. 5 din Legea nr.31/1990,
societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut sau prin înscrisul
unic, care se încheie sub forma unui înscris sub semnătură privată, cu excepţia cazului în care
printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un imobil şi al situaţiei în
care asociaţii decid altfel, cazuri în care actul constitutiv se încheie în formă autentică. În cazul
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmeşte numai statutul. Societatea devine
persoană juridică din ziua înmatriculării sale în registrul comerţului.
Contractul de societate trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art. 7 din Legea
nr.31/1990, cu respectarea dispoziţiilor legale specifice acestei forme de societate în ceea ce
priveşte:
- asociaţii, care pot fi persoane fizice şi persoane juridice. Pentru a asigura caracterul
intuitu personae al societăţii, art. 12 din Legea nr.31 /1990 limitează numărul asociaţilor la cel
mult 50 ;
- firma societăţii se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele
unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere
limitată sau „S.R.L.";
- capitalul social, care nu poate fi mai mic de 200 lei. Capitalul social poate fi vărsat o
parte la constituirea societăţii şi restul la o dată ulterioară, anterioară începerii operaţiunilor în
numele societăţii;
- aportul fiecărui asociat poate fi în numerar sau în natură. Pentru protejarea intereselor
societăţii şi ale terţilor, legea prevede că prestaţiile în muncă şi creanţele nu pot constitui aport în
societate;
- părţile sociale, diviziuni egale ale capitalului social, a căror valoare nu poate fi mai mică
de 10 lei, potrivit art. 11 din Legea nr.31/1990. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri
negociabile. Contractul trebuie să cuprindă numărul părţilor sociale şi repartizarea lor între
asociaţi.

180
 Statutul societăţii cu răspundere limitată se încheie în formă autentică şi cuprinde aceleaşi
elemente ca şi contractul de societate, dezvoltându-le pe cele care privesc organizarea şi
funcţionarea societăţii.
Societatea cu răspundere limitată, inclusiv cea cu asociat unic trebuie să parcurgă
formalitățile oricărei societăți reglementate de Legea nr.31/1990 și anume: întocmirea actelor
constitutive și înregistrarea și autorizarea societății. Societatea cu răspundere limitată dobândește
personalitate juridică din ziua înregistrării sale în registrul comerțului (art. 41 din lege).

2. Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată

a). Adunarea asociaţilor societăţii cu răspundere limitată. Adunarea asociaţilor este
organul de deliberare şi decizie al societăţii cu răspundere limitată. În cadrul ei se iau toate
hotărârile asociaţilor. Adunarea decide, în condiţii de cvorum şi majoritate diferite, atât asupra
problemelor ordinare ale societăţii, cât şi asupra celor care implică modificarea actului
constitutiv.
Adunarea asociaţilor se convoacă la sediul societăţii, cel puţin o dată pe an sau de câte ori
este necesar.
Convocarea adunării asociaţilor se face de către administratorii societăţii sau la iniţiativa
asociaţilor care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, cu precizarea scopului
convocării. Cenzorii societăţii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor, în cazul în care
aceasta nu a fost convocată de administratori.
Convocarea adunării asociaţilor se face în forma stabilită prin statut, iar în lipsa unei
asemenea prevederi, prin scrisoare recomandată. Convocarea trebuie făcută cu cel puţin 10 zile
înainte de data fixată pentru ţinerea adunării, cu precizarea ordinii de zi.
Adunarea asociaţilor are, potrivit art. 194 din Legea nr.31/l990, următoarele atribuţii
principale:
- aprobă situaţia financiară şi stabileşte repartizarea beneficiului net;
- desemnează administratorii şi cenzorii societăţii, îi revocă pe aceştia şi le dă descărcare
pentru activitatea lor;
- decide urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru prejudiciile cauzate societăţii,
desemnând şi persoana însărcinată să exercite acţiunea în răspundere;
- modifică, în condiţiile legii, actul constitutiv.
În societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, aceste atribuţii aparţin unicului asociat.
Hotărârile adunării se adoptă prin votul asociaţilor prezenţi. Actul constitutiv poate stabili
că votarea se poate face şi prin corespondenţă.
Fiecare parte socială dă dreptul la un vot, pe cale de consecinţă, asociaţii exercită dreptul
de vot proporţional cu participarea la capitalul social.
Adunarea adoptă hotărâri, prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a
părţilor sociale, astfel:
- la prima convocare, prin votul care exprimă majoritatea absolută a asociaţilor şi
majoritatea absolută a părţilor sociale (dubla majoritate). În cazul în care nu s-au putut întruni
ambele majorităţi şi din această cauză nu s-a putut adopta nici o hotărâre, se convoacă cea de-a
doua adunare;
- la cea de-a doua convocare, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea de capital
reprezentată în adunare de către asociaţii prezenţi, hotărârea se adoptă cu votul majorităţii
asociaţilor prezenţi şi a capitalului social reprezentat.
Este obligat să se abţină de la vot, indiferent de numărul părţilor sociale care le deţine:

181
 - asociatul care a adus aportul în natură sau care a încheiat cu societatea un act juridic,
atunci când se deliberează asupra aportului ori asupra acelui act juridic;
- asociatul care, într-o operaţie determinată, are pe cont propriu sau pe contul altuia
interese contrare acelora ale societăţii, atunci când se deliberează asupra acelei operaţii, sub
sancţiunea răspunderii pentru prejudiciile cauzate societăţii dacă, fără votul său, nu s-ar fi
întrunit majoritatea cerută de lege.
În ambele situaţii, adunarea se va considera legal constituită fără luarea în calcul la
numărul asociaţilor şi la numărul părţilor sociale a asociatului recuzabil şi a părţilor sociale pe
care le deţine.
Pentru adoptarea hotărârilor asupra transmiterii părţilor sociale către persoane din afara
societăţii, este necesar votul unei majorităţi calificate: cel puţin trei pătrimi din numărul părţilor
sociale.
Pentru modificarea contractului de societate sau a statutului este necesar votul tuturor
asociaţilor, afară de dispoziţii contrare în lege sau în actul constitutiv.
Hotărârile luate de adunarea asociaţilor, cu respectarea contractului de societate, a
statutului şi dispoziţiilor legale, sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care nu
au luat parte la adunare sau au votat contra. Asociatul ale cărui drepturi au fost încălcate poate
cere instanţei judecătoreşti anularea hotărârii adunării asociaţilor, în condiţiile prevăzute de lege
pentru anularea hotărârilor adunării acţionarilor.
Aceste hotărâri trebuie înregistrate la registrul comerţului, dacă ele se referă la acte sau
fapte a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Administrarea societăţii cu răspundere limitată. Societatea cu răspundere limitată este
administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, potrivit art. 197 din
Legea nr.31/1990. Numirea lor se poate face prin actele constitutive ori prin hotărârea adunării
asociaţilor. Legea nu stabilește durata funcției de administrator, ceea ce înseamnă că este lăsată
la aprecierea asociaților. Dacă asociații omit precizarea duratei administratorilor, mandatul
acestora încetează la expirarea termenului de 3 ani de la desemnare.
Desemnarea administratorilor, ca şi stabilirea puterilor, duratei însărcinării şi remuneraţiei
acestora, trebuie să se decidă de adunarea asociaţilor cu respectarea dublei majorităţi prevăzute
de lege.
Revocarea administratorilor se face prin votul tuturor asociaţilor, dacă administratorii au
fost numiţi prin contractul de societate, sau cu votul reprezentând majoritatea absolută a
asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă administratorii au fost desemnaţi de către adunarea
asociaţilor.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile administratorilor sunt
exercitate de către asociatul unic, dacă el are şi calitatea de administrator.
Legea nr. 31/1990 interzice administratorilor să exercite fără autorizarea adunării
asociaţilor mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect,
precum şi să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altora.
Atunci când există mai mulţi administratori, modul de lucru va fi stabilit prin contractul de
societate sau de către adunarea asociaţilor.
Dacă este instituită regula unanimităţii, divergenţele ivite între administratori vor fi
soluţionate de asociaţi.
În cazul în care prin actul constitutiv nu s-a stabilit modul de lucru, fiecare administrator
poate lucra individual. Totuşi, în cazul în care un administrator ia iniţiativa unei operaţii care
depăşeşte limitele operaţiunilor obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea, el trebuie să

182
înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi administratori; dacă unul dintre aceştia se opune, vor decide
asociaţii.
Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului
societăţii, în limitele legii, ale actului constitutiv şi ale hotărârilor adunării asociaţilor.
Dreptul de a reprezenta societatea aparţine administratorului desemnat prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării asociaţilor ca reprezentant al societăţii. În lipsa unei
asemenea împuterniciri, legea prezumă că dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui
administrator.
Potrivit art. 198 din Legea nr.31/1990, administratorii sunt obligaţi să ţină un registru al
asociaţilor în care se vor înscrie numele, prenumele şi domiciliul, respectiv denumirea şi sediul
asociaţilor, partea fiecăruia din capitalul social, transferul părţilor sociale sau orice modificare
privitoare la acestea. Acest registru poate fi cercetat nu numai de asociaţi, ci şi de către creditori.
Administratorii sunt răspunzători personal şi solidar pentru orice daună pricinuită societăţii prin
nerespectarea îndatoririlor privind ţinerea acestui registru şi eliberarea certificatelor constatatoare
ale drepturilor asupra părţilor sociale.
Controlul gestiunii societăţii cu răspundere limitată. În societatea cu răspundere limitată
controlul asupra gestiunii societăţii se poate realiza astfel:
- în societăţile cu cel mult 15 asociaţi, controlul gestiunii poate fi asigurat de asociaţi,
alegerea cenzorilor fiind facultativă;
- în societăţile cu peste 15 asociaţi, controlul se efectuează în mod obligatoriu prin cenzori
sau auditul financiar.
Alegerea cenzorilor se face de către adunarea asociaţilor, pe baza prevederilor actului
constitutiv, dispoziţiile prevăzute pentru statutul cenzorilor societăţilor pe acţiuni aplicându-se şi
cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată.
Potrivit art.199 din Legea nr.31/1990, societatea cu răspundere limitată poate avea un
singur cenzor şi un supleant, respectiv mai mulţi cenzori şi mai mulţi supleanţi. În cazul în care
există mai mulţi cenzori, numărul acestora trebuie să fie impar. Cel puţin unul din cenzori trebuie
să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Pentru cazul în care legea impune auditarea situațiilor financiare ale societății cu
răspundere limitată, controlul gestiunii se realizează de auditorul financiar. Auditorul financiar
este numit și poate fi revocat de adunarea asociaților cu excepția primului auditor financiar care
este desemnat prin actul constitutiv.
În lipsă de cenzori sau auditul financiar, controlul gestiunii societăţii va fi exercitat de
asociaţii care nu au calitatea de administrator. Dreptul de control, în acest caz, este similar celui
al asociaţilor din societatea în nume colectiv: asociaţii participă la dezbateri şi la luarea deciziilor
privind activitatea societăţii; au dreptul să cerceteze registrul asociaţilor şi registrele comerciale
ale societăţii; au dreptul de a lua la cunoştinţă, înainte de a fi prezentate spre dezbatere adunării
asociaţilor, de situaţia financiară a societăţii şi de raportul administratorilor.

3. Rezultatele financiare ale societăţii

Situaţia financiară a societăţii.. La sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, societatea cu
răspundere limitată întocmeşte situaţia financiară.
Situaţia financiară, împreună cu raportul administratorilor şi, eventual, al cenzorilor,
precum şi cu documentele justificative, vor fi depuse de către administratori la sediul societăţii,
cu o lună înainte de data adunării asociaţilor, pentru a fi cercetate de asociaţi.

183
 Administratorii sunt obligaţi ca, în termen de 15 zile de la data adunării asociaţilor, să
depună o copie de pe situaţia financiară, la organul fiscal competent, anexând raportul lor,
raportul cenzorilor şi procesul-verbal al adunării generale. Un exemplar al situaţiei financiare,
vizat de organul fiscal competent, împreună cu actele menţionate mai sus, vor fi depuse la oficiul
registrului comerţului.
Beneficiile, dividendele şi fondul de rezervă. Beneficiile obţinute de societatea cu
răspundere limitată sunt destinate repartizării între asociaţi, sub formă de dividende, precum şi
constituirii unei rezerve legale.
Potrivit art. 201 din Legea nr.31/1990, administratorii au obligaţia constituirii fondului de
rezervă, astfel că din beneficiul anual se va prelua cel puţin 5% în fiecare an, până când
cuantumul acestui fond de rezervă va atinge cel puţin a cincea parte din capitalul social.
Dacă acest fond, odată constituit, se micşorează, din orice cauză, va fi completat, cu
respectarea dispoziţiilor privind cota de prelevare anuală şi cuantumul minim al fondului.
Asociaţii au dreptul la dividende, potrivit actului constitutiv, iar în lipsa unei stipulaţii,
proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat.
Repartizarea beneficiului net se face de către adunarea asociaţilor, care fixează dividendul.
După stabilirea dividendului, fiecare asociat devine titularul unui drept de creanţă faţă de
societate, care poate fi valorificat în condiţiile legii.

4. Părţile sociale. Modificarea structurii şi a formei asociative

Drepturile asociaţilor asupra părţilor sociale. Capitalul social al societăţii cu răspundere
limitată se divide în fracţiuni denumite părţi sociale, cu valoare nominală egală, ce nu poate fi
mai mică de 10 lei.
Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (acţiuni sau obligaţiuni),
încălcarea interdicţiei atrăgând sancţionarea penală a administratorului societăţii.
Repartizarea părţilor sociale între asociaţi se face prin actul constitutiv, numărul părţilor
sociale fiind proporţional cu cota de participare la capitalul social.
Părţile sociale nu pot fi urmărite de creditorii asociaţilor înainte de dizolvarea societăţii.
Aceşti creditori pot, totuşi, poprii, în timpul duratei societăţii, părţile ce s-ar cuveni asociaţilor
prin lichidare.
Drepturile asociaţilor asupra părţilor sociale sunt constatate prin certificatul eliberat, la
cerere, de către administratorii societăţii. Acest certificat trebuie să cuprindă menţiunea că el nu
poate servi ca titlu pentru transmiterea drepturilor constatate, sub sancţiunea nulităţii transmiterii.
Transmiterea părţilor sociale234. Legea nr.31/1990 reglementează transmiterea părţilor
sociale între asociaţi, către persoane din afara societăţii şi prin succesiune. Aceste reguli se
completează cu regulile dreptului comun privind cesiunea de creanţă şi transmisiunea
succesorală. Transmiterea părţilor sociale prin cesiune are ca premisă consimţământul
asociaţilor, pentru asigurarea caracterului intuitu personae al societăţii.
Cesiunea părţilor sociale între asociaţi. Potrivit art.202 din Legea nr.31/1990, părţile
sociale pot fi transmise în mod liber şi necondiţionat între asociaţii aceleiaşi societăţi cu
răspundere limitată. Nu este necesar, în acest caz, consimţământul prealabil expres al celorlalţi
asociaţi, întrucât caracterul intuitu personae al societăţii nu este afectat. Se pot ivi două situaţii:
- asociatul cedent renunţă la toate părţile sociale pe care le posedă, ceea ce echivalează cu
retragerea acestuia din societate;

234
M. Petrovici, Discuţii în legătură cu instituţia transmiterii părţilor sociale, în „Dreptul”, nr. 3/1993, p. 80.

184
 - asociatul cedează numai unele părţi sociale, păstrându-şi restul, ceea ce nu modifică
structura societară, dar schimbă repartizarea între asociaţi a părţilor sociale.
Cesiunea părţilor sociale între asociaţi presupune încheierea unui contract între asociatul
cedent şi asociatul cesionar şi trebuie notificată societăţii prin cererea de înscriere a cesiunii în
registrul asociaţilor societăţii. De asemenea, cesiunea trebuie înscrisă în registrul comerţului.
Cesiunea părţilor sociale între asociaţi nu poate avea loc în cazul în care a fost interzisă
prin actul constitutiv. Transmiterea are efect față de terți numai din momentul înscrierii ei în
registrul comerțului.
Cesiunea părţilor sociale către persoane din afara societăţii. Cesiunea părţilor sociale între
asociaţi şi persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţii
reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social. Este necesară, deci, în această situaţie, o
hotărâre prealabilă a adunării asociaţilor, ca o condiţie a perfectării cesiunii.
Cesiunea părţilor sociale intervenită între un asociat şi o persoană din afara societăţii
presupune încheierea unui contract şi trebuie notificată societăţii, prin cererea de înscriere a ei în
registrul asociaţilor societăţii. Cesiunea trebuie înscrisă, de asemenea, în registrul comerţului,
producând efecte faţă de terţi numai din momentul acestei înscrieri.
Cesiunea părţilor sociale către persoane din afara societăţii nu poate avea loc în cazul în
care a fost interzisă prin actul constitutiv.
Transmiterea părţilor sociale pe cale succesorală 235. Potrivit art. 202 alin. 3 din Legea
nr.31/1990, transmiterea părţilor sociale pe cale succesorală este permisă dacă în actul constitutiv
s-a prevăzut o asemenea posibilitate. În condițiile Codului civil, moștenitorii asociatului decedat
dobândesc părțile sociale de plin drept de la data decesului asociatului și, ca atare, prevederile
actului constitutiv la care face trimitere textul de lege menționat se referă în realitate nu la
transmiterea părților sociale, ci la continuarea sau necontinuarea societății cu moștenitorii
asociatului decedat236.
Contractul de societate poate stipula pentru o asemenea situaţie ca dobândirea de către
moştenitor a calităţii de asociat să fie hotărâtă de adunarea generală cu o majoritate calificată.
În cazul în care, prin intrarea moştenitorilor în societate, s-ar depăşi numărul de 50 de
asociaţi, comoştenitorii vor desemna un număr de titulari care să nu depăşească maximul legal.
Transmiterea părţilor sociale pe cale succesorală trebuie notificată societăţii, prin cererea
de înscriere a ei în registrul asociaţilor societăţii. Transmiterea părţilor sociale trebuie înscrisă, de
asemenea, în registrul comerţului, producând efecte faţă de terţi numai din momentul acestei
înscrieri.
Dacă prin actul constitutiv s-a interzis continuarea societăţii cu moştenitorii asociatului
decedat, aceştia, în calitate de titulari ai părţilor sociale, au dreptul la contravaloarea lor,
calculată, conform ultimei situaţii financiare aprobate.
Dreptul de opoziție al creditorilor. Transmiterea părților sociale conferă creditorilor
societății legitimare procesuală activă în formularea opoziției, în condițiile art. 202 di n lege.
Formularea opoziției la contractul de cesiune de părți sociale de către creditorii sociali și orice
alte persoane interesate presupune alături de existența unei creanțe, dovedirea prejudiciului
produs prin transmiterea părților sociale precum și culpa asociatului care intenționează să-și
cedeze părțile sociale în producerea prejudiciului237.
235
Veronica Stoica, Consecinţe ale aplicării Legii nr.31/1990 a societăţilor comerciale în dreptul succesoral, în
RDC, nr. 3/1999, p. 54 şi urm.
236
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 387.
237
C.A. Oradea, sec. a II-a civ., cont. adm. și fisc., dec. nr. 549 din 10 octombrie 2011, în revista „Săptămâna
juridică”, nr. 7/2012, p. 12.

185
 Cesiunea părților sociale nu este condiționată de lipsa datoriilor sau de alte condiții
speciale pe care trebuie să le îndeplinească cedentul sau cesionarul, după cum prin respingerea
opoziției nu se „anulează” obligațiile bugetare, acestea putând fi valorificate pe căile legale pe
care creditoarea le are la îndemână238.
Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată 239. Retragerea asociatului din
societatea cu răspundere limitată este guvernată de dispoziţiile Legii nr.31/1990 analizate în
materia retragerii asociatului din societatea în nume colectiv.
Alături de cazurile generale, art. 226 din Legea nr.31/1990 instituie un caz special de
retragere a asociatului din societatea cu răspundere limitată: asociatul are dreptul de a se retrage
din societate în ipoteza în care nu este de acord cu modificările aduse actului constitutiv, cu
condiţia ca acest drept să fi fost prevăzut în actul constitutiv.
Ca urmare a retragerii din societate, asociatul pierde această calitate, având însă dreptul să
primească beneficiile şi datoria să suporte pierderile, până în ziua retragerii sale. De asemenea, el
este în drept să primească valoarea părţilor sociale, calculată după ultima situaţie financiară
aprobată.
Fostul asociat rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiile făcute de societate anterior
retragerii din societate, Dacă la data retragerii există operaţii în curs de executare, asociatul este
obligat să suporte consecinţele şi nu va putea primi partea care i se cuvine decât după terminarea
acelor operaţii.
Excluderea asociatului din societatea cu răspundere limitată. Excluderea asociatului din
societatea cu răspundere limitată este guvernată de regulile analizate în materia excluderii
asociatului din societatea în comandită simplă.
Transformarea societăţii cu răspundere limitată prin modificarea numărului asociaţilor.
Societatea cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi se poate transforma în societate cu
răspundere limitată cu asociat unic în condiţiile prevăzute de art.204 din Legea nr.31/1990 pentru
modificarea actului constitutiv. Hotărârea adunării asociaţilor de modificare a societăţii în
societate cu răspundere limitată cu asociat unic trebuie însoţită fie de retragerea celorlalţi
asociaţi, fie de cesiunea părţilor sociale ale acestora către asociatul care continuă societatea.
O societate cu răspundere limitată cu asociat unic poate fi transformată în societate cu
răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi, fie prin transmiterea de către asociatul unic a unui
număr de părţi sociale către persoane din afara societăţii, care devin asociaţi, fie prin majorarea
capitalului social prin aporturi ale noilor asociaţi. Şi în acest caz vor trebui îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 204 din Legea nr.31/1990 pentru modificarea actului constitutiv.

5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitată

Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitată urmează regulile generale
prevăzute de lege pentru dizolvarea şi lichidarea oricărei societăţi comerciale, precum şi pe cele
stabilite pentru această formă de societate.
Legea prevede următoarele cazuri speciale de dizolvare:
- societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul
său social sau al reducerii lui sub minimul legal. Dacă asociații nu decid reîntregirea capitalului
social ori completarea numărului asociaților societatea va fi supusă dizolvării și lichidării;

238
C.A. Bacău, sec. a II-a civ., adm. și fisc., dec. civ. nr. 78 din 9 martie 2017, www.rolii.ro.
239
R.Cătăniciu, Procedura prealabilă a retragerii pe cale judecătorească a asociatului din societatea cu
răspundere limitată, în RDC, nr. 10/2001, p. 71 şi urm

186
 - societatea cu răspundere limitată se dizolvă, potrivit art. 229 din Legea nr.31/1990, prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia din asociaţi, când datorită
acestor cauze numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Se exceptează cazul când în actul
constitutiv există clauze de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte
continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic. În
absenţa clauzei de continuare cu moştenitorii, aceştia au dreptul la beneficii şi suportă pierderile
până în ziua decesului asociatului, precum şi la contravaloarea părţilor sociale ale antecesorului
lor;
- societatea cu răspundere limitată cu asociat unic se dizolvă în cazul în care a fost
încălcată interdicţia instituită de art.14 din Legea nr.31/1990, potrivit căreia o persoană fizică sau
juridică nu poate avea calitatea de asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere
limitată.
Dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic nu atrage lichidarea
patrimoniului social, ci transmisiunea universală a acestuia către asociatul unic, fără lichidare.
Transmiterea patrimoniului, însoţită de încetarea existenţei societăţii, are loc la date diferite:
- dacă nu s-a făcut opoziţie, pe data expirării termenului pentru efectuarea opoziţiei;
- dacă s-a făcut opoziţie, pe data la care a devenit revocabilă hotărârea de respingere a
opoziţiei sau, după caz, hotărârea prin care se constată că societatea sau asociatul unic a plătit
datoriile ori a oferit garanţii acceptate de creditori sau a convenit cu aceştia un aranjament pentru
plata datoriilor.

13. Societăţi comerciale cu statut special.

Societăţile comerciale care desfăşoară anumite activităţi economice de interes public

(activitatea bancară, activitatea de asigurări, intermedierea de valori mobiliare etc.) sunt
guvernate de legile speciale în materie, care se completează cu dispoziţiile Legii nr.31/1990
privind societăţile comerciale.
Societăţile bancare. Potrivit art.1 din Legea bancară nr.58/1998 240, în România activitatea
bancară se desfăşoară prin Banca Naţională a României şi prin bănci (atât prin băncile, persoane
juridice române, constituite ca societăţi comerciale, cât şi prin sucursalele din România ale
băncilor, persoane juridice străine).
Pentru a dobândi statutul de bancă, societatea comercială trebuie să îndeplinească anumite
condiţii privind statutul său juridic, referitoare la forma juridică, obiectul de activitate, denumire,
capitalul social, structura acţionariatului, conducătorii, administratorii, cenzorii, auditorul
independent etc.
Băncile se constituie şi funcţionează după reguli specifice, cu autorizarea şi sub
supravegherea Băncii Naţionale a României. Aceste reguli privesc, în esenţă, constituirea băncii
(autorizarea prealabilă de constituire din partea Băncii Naţionale a României; autorizarea
funcţionării băncii, ca o condiţie prealabilă a începerii activităţii bancare), modificările în situaţia
băncii (necesitatea autorizării Băncii Naţionale a României în cazul principalelor modificări
societare: majorarea sau reducerea capitalului social, schimbarea denumirii, a sediului social, a
obiectului de activitate, modificări în situaţia acţionarilor semnificativi, deschiderea de reprezen-
tanţe şi sucursale în străinătate, notificarea extinderii reţelei de sucursale şi alte sedii secundare
pe teritoriul României etc), funcţionarea băncii (organizarea şi conducerea băncii; respectarea
unor cerinţe de capital, a unor cerinţe prudenţiale şi a unor interdicţii privind anumite categorii
240
Republicată în M. Of., nr. nr. 1.035 din 9 noiembrie 2004, dandu-se textelor o noua numerotare.

187
de tranzacţii; secretul profesional bancar; supravegherea prudenţială a băncilor de către Banca
Naţională a României), procedurile de prevenire a falimentului şi de faliment (supravegherea
specială, administrarea specială şi procedura specială de faliment bancar).
Băncile, persoane juridice române, pot functiona numai pe baza autorizatiei emise de
Banca Naţionala a României. Ele se constituie sub forma juridica de societate comerciala pe
acţiuni, în baza aprobării Băncii Naţionale a României, cu respectarea prevederilor legale în
vigoare, aplicabile societatilor comerciale. Capitalul social al unei bănci trebuie varsat, integral şi
în forma baneasca, la momentul subscrierii. Nivelul minim al capitalului initial este stabilit de
Banca Naţionala a României prin reglementari, fără a putea fi mai mic decat echivalentul în
moneda naţionala a 5 milioane euro.
Societăţile de asigurare-reasigurare. Activitatea de asigurare-reasigurare (constând în oferirea,
intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de
prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi recuperare, precum şi în investirea sau
fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată), precum şi cea de reasigurare
(asigurarea unui asigurător de către alt asigurător) este reglementată de: Legea nr.236/2018
privind distribuţia de asigurări241; Legea nr.237/2015 privind autorizarea și supravegherea
activității de asigurare și reasigurare 242; Legea nr.32/2000 privind activitatea și supravegherea
intermediarilor în asigurări și reasigurări243
Această activitate se desfăşoară, potrivit art. 1 din Legea nr.32/2000, prin societăţi
comerciale pe acțiuni având ca obiect organizarea și funcționarea intermediarilor în asigurări și
reasigurări și supravegherea activității intermediarilor în asigurări și reasigurări, precum și a altor
activități în legătură cu acestea. Aceste societăţi se supun autorizării, supravegherii şi controlului
Autorității de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F., în scopul apărării
drepturilor asiguraților și al promovării stabilității activității de asigurare în România, autoritate
administrativă autonomă de specialitate.
Potrivit art.1 alin. 2 pct. 56 din Legea nr.237/2015, activitatea de asigurător, reasigurător
sau asigurător mixt, poate fi exercitată în una dintre următoarele forme juridice:  societăți pe
acțiuni - S.A., conform Legii nr. 31/1990,  societăți mutuale;  societăți europene, definite în
Regulamentul (CE) nr. 2.157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul societății
europene (SE);  societăți cooperative europene, definite în Regulamentul (CE) nr. 1.435/2003 al
Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societății cooperative europene (SCE).
Constituirea societăţii de asigurare-reasigurare este autorizată de Autoritatea de
Supraveghere Financiară pe baza anumitor criterii legale: capitalul social (care trebuie să
respecte un nivel minim în funcţie de obiectul de activitate, şi să fie integral vărsat), programul
de reasigurare-reasigurare, obiectul de activitate (care trebuie să cuprindă numai activităţi în
legătură cu asigurarea-reasigurarea), marja de solvabilitate legală rezultând din studiul de
fezabilitate etc.
Pe parcursul funcţionării, societatea de asigurare-reasigurare este obligată potrivit art. 2
alin. 2 din Legea nr.237/2015 să îndeplinească cel puțin una dintre următoarele condiții:
- volumul primelor brute subscrise, denumite în continuare PBS, anual excedează
echivalentului în lei al 5.000.000 euro;
241
Publicată în M. Of., nr.853 din 8 octombrie 2018.
242
Publicată în M. Of., nr. 800 din 28 octombrie 2015.
243
Publicată în M. Of., nr. 148 din 10 aprilie 2000.
188
 - volumul total al rezervelor tehnice brute excedează echivalentului în lei al 25.000.000
euro;
- în cazul în care asigurătorul aparține unui grup, volumul total al rezervelor tehnice brute
ale grupului, înainte de deducerea cuantumurilor din contractele de reasigurare și din vehiculele
investiționale, excedează echivalentului în lei al 25.000.000 euro;
- volumul PBS din primirile în reasigurare excedează echivalentului în lei al cel puțin
uneia dintre următoarele valori: 500.000 euro; 10% din volumul total al PBS;
- volumul rezervelor tehnice brute provenit din primirea în reasigurare excedează
echivalentului în lei al cel puțin uneia dintre următoarele valori: 2.500.000 euro; 10% din totalul
rezervelor sale tehnice brute;
- desfășoară activitate de asistență furnizată persoanelor aflate în dificultate în timpul
deplasărilor ori absențelor de la domiciliu sau de la reședința obișnuită;
- desfășoară activități în baza dreptului de stabilire sau a libertății de a presta servicii;
- subscriu riscuri de răspundere civilă, de credit și de garanții.
De asemenea societățile de asigurare-reasigurare trebuie să îndeplinească și următoarele
condiții:
- să menţină, cumulativ, capitalul social vărsat (respectiv, în cazul societăţii mutuale,
fondul de rezervă avizat) şi marja de solvabilitate legală (definită de lege ca fiind suma cu care
valoarea activelor depăşeşte valoarea obligaţiilor);
- să constituie şi să menţină următoarele rezerve tehnice: rezerva de prime, rezerva de
daune, rezerva de daune neavizate, rezerva de catastrofă, rezerva pentru riscuri neexpirate şi
rezerva de egalizare;
- să respecte normele prudenţiale specifice activităţii de asigurare;
- să conducă activitatea contabilă şi operativă;
- să supravegheze activitatea unităţilor din subordine şi a agenţilor săi;
- să îşi organizeze proceduri de control intern;
- să elaboreze, pentru asigurările facultative: condiţiile de asigurare, clauzele de
asigurare, criteriile de stabilire a primelor de asigurare, reglementări şi instrucţiuni de consultare
şi lichidare a daunelor, reglementări interne privind constituirea şi menţinerea rezervelor tehnice.
Legea nr.32/2000 reglementează, totodată, măsurile aplicabile unei societăţi de asigurare
aflate în dificultăţi financiare: planul de redresare financiară aplicat de consiliul de administraţie
la solicitarea Autorității de Supraveghere Financiară, numirea de către instanţa judecătorească a
unui administrator special, norme speciale privind falimentul societăţii.
Piața de capital. Pieţele de capital, cu instituţiile şi operaţiunile specifice acestora, sunt
reglementate prin Legea nr. 297/2004 privind piața de capital244.
Potrivit art. 1 al legii, aceasta reglementează înființarea și funcționarea Fondului de
compensare a investitorilor și a organismelor de plasament colectiv, altele decât organismele de
plasament colectiv în valori mobiliare. Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, denumită în
continuare C.N.V.M., este autoritatea competentă care aplică prevederile legii, prin exercitarea
prerogativelor stabilite în statutul său.
Conform art. 44 alin. 1-2 din Legea nr. 297/2004 Fondul de compensare a investitorilor
este persoană juridică, constituită sub forma unei societăți pe acțiuni, în baza actului constitutiv,
aprobat în prealabil de C.N.V.M. Acționarii Fondului sunt intermediarii și societățile de
administrare a investițiilor, care au în obiectul de activitate administrarea portofoliilor
244
Publicată în M. Of., nr. 571 din 29 iunie 2004.

189
individuale de investiții. Pot fi acționari ai Fondului operatorii de piață, depozitarul central și alte
entități reglementate și supravegheate de C.N.V.M.
Organismele de plasament colectiv sunt entități organizate, cu sau fără personalitate
juridică, care atrag în mod public sau privat resurse financiare ale persoanelor fizice și/sau
juridice, în scopul investirii acestora, în conformitate cu dispozițiile legii și a reglementărilor
C.N.V.M.
Intermedierea de valori mobiliare cuprinde, în principal, vânzarea şi cumpărarea de valori
mobiliare pe cont propriu şi pe contul clienţilor; garantarea plasamentului valorilor mobiliare;
transmiterea ordinelor clienţilor în scopul executării lor prin alţi intermediari autorizaţi; deţinerea
de fonduri şi valori mobiliare ale clienţilor în scopul executării ordinelor privind respectivele
valori mobiliare; administrarea conturilor de portofolii individuale de valori mobiliare ale
clienţilor etc.
Această activitate se desfăşoară, exclusiv de către intermediari autorizaţi de C.N.V.M.:
societăţi de valori mobiliare, constituite ca societăţi pe acţiuni şi având ca obiect de activitate
exclusiv intermedierea de valori mobiliare. Aceste societăţi realizează activitatea de intermediere
în cadrul burselor de valori prin persoane fizice, agenţi sau reprezentanţi exclusivi, acţionând ca
agenţi de valori mobiliare.
Acordarea autorizaţiei de a desfăşura intermediere de valori mobiliare se acordă
societăţilor de valori mobiliare de către C.N.V.M. pe baza unor criterii legale ce privesc: forma
juridică (societate pe acţiuni), obiectul de activitate (exclusiv intermedierea de valori mobiliare),
capitalul social (care trebuie să respecte nivelul minim stabilit de comisie şi să fie integral
vărsat), structura acţionariatului (acţionarii semnificativi să nu deţină participaţii în alte societăţi
de valori mobiliare), structura activelor, încadrarea în coeficienţii de risc cu privire la active,
stabiliţi de comisie etc.
În activitatea lor societăţile de valori mobiliare sunt obligate să urmeze proceduri uniforme
de înregistrare a tranzacţiilor, mecanisme de control intern, precum şi sisteme de organizare
administrativă şi contabilă stabilite de C.N.V.M.
Alături de activitatea de intermediere de valori mobiliare, pe această piaţă se pot desfăşura
anumite operaţiuni accesorii şi conexe, cum sunt:
- prestarea cu titlu profesional, către public, de servicii de consultanţă de plasament de
valori mobiliare, activitate efectuată numai de persoane fizice şi juridice autorizate de C.N.V.M.;
- decontarea tranzacţiilor cu valori mobiliare, păstrarea în siguranţă a valorilor
mobiliare, transferul proprietăţii asupra acestora, servicii de înregistrare şi plată a valorilor
mobiliare, activităţi desfăşurate numai de societăţi comerciale pe acţiuni, având ca obiect
compensarea şi depozitarea colectivă de valori mobiliare, autorizate de C.N.V.M.
Bursele de mărfuri. Organizarea, funcţionarea, reglementarea şi supravegherea burselor de
mărfuri sunt reglementate de Legea nr.357 din 6 decembrie 2005 privind bursele de mărfuri245.
Potrivit art. 3 lit. c din legea menționată bursa de mărfuri este societatea comercială pe
acţiuni, constituită conform prevederilor Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale,
autonomă în raport cu participanţii la piaţă şi care prestează servicii de utilitate publică pentru
membrii şi clienţii săi, precum şi pentru orice altă persoană juridică sau fizică a cărei activitate
interferează cu pieţele administrate de bursa de mărfuri.
Pentru a se înfiinţa o bursă de mărfuri trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
245
Publicată în M. Of., nr. 1115 din 9 decembrie 2005.

190
 - să se constituie ca societate comercială pe acţiuni, conform prevederilor Legii nr.
31/1990;
- obiectul principal de activitate să fie administrarea pieţelor dezvoltate de bursa de
mărfuri;
- să emită numai acţiuni nominative;
- acţionarii să fie numai persoane juridice;
- capitalul social minim să reprezinte echivalentul în lei a cel puţin 1.000.000 euro, stabilit
pe baza cursului de referinţă al pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a României, din
data subscrierii;
- capitalul social să fie integral subscris şi vărsat în numerar la momentul înfiinţării;
- actul constitutiv să nu permită unui acţionar să deţină direct sau prin persoane juridice
interpuse mai mult de 5% din drepturile de vot;
- actul constitutiv să nu permită nici unui membru al consiliului de administraţie al bursei
de mărfuri să deţină participări, de orice fel ar fi acestea, într-o altă bursă de mărfuri;
- actul constitutiv să prevadă obligativitatea elaborării regulamentelor şi procedurilor
specifice activităţii bursei de mărfuri;
- actul constitutiv să conţină obligativitatea avizării regulamentelor de către Colegiul de
conducere al C.C.I.R.
Bursa de mărfuri trebuie să îndeplinească condiţiile menționate pe toată durata funcţionării
sale.
La activitatea bursieră participă următoarele categorii de societăţi comerciale:
- societăţi de brokeraj; societăţi comerciale constituite în temeiul Legii nr.31/1990,
autorizate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, ca intermediar în bursa de mărfuri, cu
calitatea de membru, membru afiliat sau membru compensator al unei burse de mărfuri, având ca
obiect de activitate negocierea ofertelor şi perfectarea contractelor de bursă în cont propriu sau în
contul unor terţi;
- societăţi de bursă: societăţi pe acţiuni, constituite în temeiul Legii nr.31/1990,
autonome în raport cu participanţii la piaţă şi care prestează servicii de utilitate publică pentru
societăţile de brokeraj şi clienţii acestora.
Societăţile de brokeraj sunt autorizate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare pe baza
anumitor criterii legale care privesc: constituirea legală ca societate comercială; obiectul de
activitate exclusiv; nivelul de capital social minim; existenţa unui fond de risc pentru acoperirea
eventualelor pierderi înregistrate pe piaţa futures sau cu opţiuni.
Societăţile de leasing. Activitatea de leasing cuprinde operaţiunile prin care un
locator/finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun
(imobil sau mobil de folosinţă îndelungată), al cărui proprietar este, unui utilizator, la solicitarea
acestuia, contra unei plăţi periodice (rată de leasing), iar la sfârşitul perioadei se obligă să
respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing sau de a înceta raporturile contractuale.
Operaţiunile de leasing sunt reglementate de Ordonanţa Guvernului nr.51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing. Astfel, potrivit art. 3 din ordonanţă, în cadrul
unei operaţiuni de leasing poate avea calitatea de finanţator o societate de leasing, persoană
juridică română sau străină.
Societăţile de leasing, persoane juridice române, se înfiinţează şi funcţionează potrivit
Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale. Conform art. 19 alin. 2 din Ordonanţa
Guvernului nr.51/1997, societăţile de leasing sunt societăţi comerciale care au ca obiect principal

191
de activitate desfăşurarea operaţiunilor de leasing şi au un capital social minim, subscris şi vărsat
integral în numerar, la înfiinţare, egal cu echivalentul în monedă naţională - leu - al sumei de
200.000 euro.
Asociaţia în participaţie. Actualul Cod civil abordează contractul de asociere în
participație în Cartea a V-a (Despre obligații), Titlul IX (Diferite contracte speciale), Capitolul
VII (Contractul de societate), Secțiunea a 3-a (Asocierea în participație), pe parcursul a șase
articole, respectiv, art. 1.949-1.954.
Codul fiscal reglementează, de asemenea, din punct de vedere al tratamentului fiscal,
asocierile „în participațiune”246.
Asocierea în participație, deși presupune întotdeauna o asociere convenită între două sau
mai multor persoane, nu creează o persoană juridică, din acest punct de vedere, asemănându-se
cu societatea simplă și deosebindu-se, firesc, de toate formele de societate cu personalitate
juridică (reglementate de Legea nr. 31/1990 și, respectiv, de Legea nr. 1/2005)247.
Potrivit art. 1.949 NCC, contractul de asociere în participație este contractul prin care o
persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participație la beneficiile și pierderile uneia sau
mai multor operațiuni pe care le întreprinde.
Asocierea în participație se poate forma doar ca urmare a încheierii unui contract –
denumit contract de asociere în participație –, între două sau mai multe persoane. Din acest punct
de vedere, acest contract este asemănător contractului de societate simplă.
Poate fi asociat orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este sau nu profesionist.
Cu toate acestea, cel puțin unul dintre asociați trebuie să fie un profesionist, în accepțiunea
noului Cod civil, pentru că numai într-o astfel de ipoteză putem vorbi despre desfășurarea unei
activități comerciale (”operațiuni”), apte să aducă beneficii asocierii și, implicit, celorlalți
asociați.
Încheierea unui contract de asociere în participație de către o autoritate publică sau de către
o întreprindere publică (societate de stat sau controlată de stat ori regie autonomă) se poate
realiza doar dacă, în prealabil, s-a obținut acordul organului deliberativ, de pildă, o hotărâre de
guvern sau a consiliului local, ori o hotărâre a adunării generale a acționarilor sau a consiliului de
administrație248.
În materia contractului de asociere în participație forma scrisă este cerută ad probationem,
iar nu ad validitatem, așa cum se cere în cazul societăților cu personalitate juridică. Cu toate
acestea, în mod excepțional, atunci când aportul unui asociat constă într-un bun imobil care se
aduce fie în coproprietatea tuturor asociaților în participație fie în proprietatea unui alt asociat
(art. 1.952 alin. 2 și 3 NCC), contractul de asociere în participație trebuie încheiat în
formă autentică (sub sancțiunea nulității absolute); în plus, în acest caz, trebuie făcute și
mențiunile de rigoare în cartea funciară.
Spre deosebire de societățile cu personalitate juridică, aparent, asocierea în participație nu
este supusă obligației de înregistrare sau înmatriculare și, în general, este scutită de la
îndeplinirea obligațiilor de publicitate privind înființarea sau modificarea contractului de
societate care stă la baza înființării sale.
Aceste caracteristici sunt valabile doar din punctul de vedere al dreptului material civil,
întrucât potrivit art. 125 alin. 2 lit. f) C. fisc., contractul de asociere se înregistrează la organul
246
Codul comercial din 1887, abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, denumea contractul sub
titulatura de „asociațiune în participațiune”.
247
L. Săuleanu, Elementele specifice ale asocierii în participație. Regimul fiscal, în „Revista de Științe Juridice”,
nr.1/2010.
248
ÎCCJ, s. com., dec. nr. 35 /2009, pe web-site-ul www.scj.ro.

192
fiscal competent, în termen de 30 de zile de la data încheierii acestuia, iar organul fiscal are
dreptul să refuze înregistrarea unui contract de asociere în participație, în cazul în care acesta nu
cuprinde anumite mențiuni pe care, de asemenea, Codul fiscal le impune.
În cazul unui contract de asociere în participație, durata acestuia este nedeterminată, dacă
prin contractul de asociere părțile nu au prevăzut un anumit termen. Modificarea contractului de
asociere în participație se va putea face cu respectarea dispozițiilor prevăzute de lege pentru
încheierea sa valabilă.
Potrivit art. 1.951 C. civ., „Asocierea în participație nu poate dobândi personalitate
juridică și nu constituie față de terți o persoană distinctă de persoana asociaților. Terțul nu are
niciun drept față de asociere și nu se obligă decât față de asociatul cu care a contractat”.
Așadar, și de esența asocierii în participație este faptul că aceasta, întocmai ca și societatea
simplă, nu dobândește personalitate juridică. 
Codul civil stabilește o regulă și două excepții, două derogări de la regimul juridic general
al aporturilor asociaților într-un contract de asociere în participație. Regula constă în aducerea
aportului de către asociat doar prin folosința bunului în scopul realizării activităților asocierii în
participație, această formă de aport fiind și cea mai întâlnită în practică, în primul rând, pentru
simplitate. Art. 1.952 alin. 1 C. civ., prevede că asociații rămân proprietarii bunurilor puse la
dispoziția asociației.
În situația în care bunurile aduse cu titlu de aport în asociere devin proprietatea comună a
asociaților, atunci asociatul, care era proprietar exclusiv asupra bunului, va deveni, ca urmare a
aportării, coproprietar asupra acestuia, alături de ceilalți asociați. Excepția este însă incidentă
doar în cazul în care părțile au prevăzut expres acest lucru în contractul de asociere, astfel că, în
lipsa unei astfel de clauze, va fi aplicabilă regula menționată, și anume, bunul va trece în
folosința asocierii.
Dacă se realizează transferul bunului adus ca aport de către un asociat
în proprietatea altui asociat, ipoteză aplicabilă, de asemenea, doar dacă părțile semnatare ale
contractului de asociere au prevăzut expres. Potrivit art. 1.952 alin. 3 C. civ., bunurile puse la
dispoziția asocierii pot trece, în tot sau în parte, în proprietatea unuia dintre asociați pentru
realizarea obiectului asocierii, în condițiile convenite prin contract și cu respectarea formalităților
de publicitate prevăzute de lege. 
În privința asocierii în participațiune, care se concretizează în contractul de asociere în
participațiune, nici o dispoziție legală nu impune împărțirea beneficiilor în mod egal sau
participarea la pierderi în mod egal, întrucât s-ar încălca libertatea de voință a părților și s-ar
nesocoti caracterul dispozitiv al normelor care reglementează această formă contractuală” 249.
Prin urmare, nu putem accepta formularea incoerentă a Codului fiscal, care impune ca în
cuprinsul unui contract de asociere în participație să se stipuleze, obligatoriu, cota de participare
a fiecărui asociat la veniturile și pierderile asocierii, corespunzătoare contribuției fiecăruia [art.
125 alin. 2 lit. d) C. fisc.].
Față de terți, asocierea în sine nu produce niciun efect, întrucât ea nu există ca subiect
distinct de drepturi și obligații, ca subiect de drept civil. Prin urmare, asocierea în participație nu
poate încheia contracte cu terții, astfel că, pe cale de consecință, nu se poate pune problema unor
efecte contractuale față de terți. În schimb, asociații pot intra în raporturi juridice cu terții. 

14. Structuri şi sisteme societare

249 CSJ, S. com., dec. nr. 4100/2006, pe web-site-ul www.scj.ro.

193
 Societăţile comerciale se pot grupa, alcătuind ansambluri de societăţi, care-şi păstrează
independenţa din punct de vedere juridic şi care sunt unite prin legături în temeiul cărora unele
pot dobândi poziţie dominantă, având uneori chiar direcţia şi controlul grupului.
Structura grupului de societăţi este determinată de legăturile din societăţile comerciale
respective, care pot fi de tipuri diferite: radiale, piramidale şi circulare.
În cadrul structurii radiale sunt cuprinse unităţi de acelaşi fel dispersate în teritoriu şi
controlate de societatea-mamă. În cazul structurii piramidale, grupul reuneşte societăţi
specializate în fabricarea de componente ale unor produse complexe. În fine, structura circulară
este constituită din societăţi care deţin participaţii la capitalul social al altora, astfel încât ultima
societate din lanţ participă la capitalul social al primei societăţi.
a). Societatea europeană. Societatea europeană a fost reglementată prin Regulamentul
Consiliului (CE) nr.2157/2001 din 8 octombrie 2001 250 privind statutul societății europene (SE)
și prin Directiva 2001/86/CE de completare a statututlui societății europene în ceea ce privește
implicarea lucrătorilor.
Societatea europeană este o formă asociativă, de tipul societății pe acțiuni, având ca obiect
desfășurarea activității unei societăți comerciale, la care participă societăți comerciale guvernate
de legi naționale diferite.
Modalitățile de constituire a unei societăți europene sunt următoarele:
- constituirea prin fuziunea a cel puțin două societăți pe acțiuni cu sediul social în spațiul
Uniunii Europene și care sunt guvernate de legi naționale diferite;
- constituirea unui holding format din mai multe societăți pe acțiuni și societăți cu
răspundere limitată care au sediul în spațiul Uniunii și cel puțin două dintre ele sunt guvernate de
legea a două state diferite sau cel puțin două dintre ele au avut pentru cel puțin doi ani o filială
constituită sub legea altui stat membru ori o sucursală în alt stat membru;
- constituirea prin înființarea unei filiale de tip societate europeană;
- transformarea uei societăți pe acțiuni într-o societaate europeană cu condiția ca această
societate să dețină o filială guvernată de legea altui stat membru de cel puțin doi ani.
Societatea europeană se constituie potrivit regulilor aplicabile societății pe acțiuni din
statul membru în care-și stabilește sediul social. Ca cerință specială art. 4 alin. 2 din
regulamentul Consiliului (CE) nr.2157/2001 prevede că pentru constituirea societății europene,
capitalul social este de minimum 120.000 euro.
În termen de 30 de zile de la înregistrare, Oficiul Național al Registrului Comerțului va
comunica Jurnalului Oficial al Uniunii Europene un anunț privind înmatricularea societății, care
va cuprinde informațiile prevăzute de art. 14 din Regulamentul Consiliului (CE) nr.2157/2001.
Potrivit art. 38 din Regulamentul (CE) nr.2157/2001, societatea europeană funcționează pe
aceleași principii ca societatea pe acțiuni
b). Grupurile de interes economic sunt o creaţie a legislaţiei franceze, care permite
membrilor să desfăşoare acţiuni comune şi să înfrunte concurenţa, respectând independenţa
fiecăruia. Grupurile de interes economic și grupurile europene de interes economic sunt
reglementate de Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în
exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției251. La nivel european grupurile de interes economic sunt reglementate prin
Regulamentul (CEE) nr.2137/85.

250
J.O., L 294 din 10 octombrie 2001
251
Publicată în M. Of., nr.279 din 21 aprilie 2003.

194
 Grupurile de interes economic. Potrivit art. 118 din Legea nr. 161/2003 grupul de interes
economic este „o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o
perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau al dezvoltării economice a membrilor săi, precum și
al îmbunătățirii rezultatelor activității respective”.
Grupul de interes economic prezintă următoarele particularități:
- este o asociere bazată pe un contract, care reprezintă actul constitutiv al grupului;
- este dotat cu personalitate juridică;
- urmărește un scop patrimonial.
Potrivit legii, grupul de interes economic poate avea calitatea de profesionist supus
înregistrării în registrul comerțului, dacă actele și operațiunile pe care le exercită sunt activități
de producție, comerț sau prestări de servicii, sau neprofesionist, în celelalte cazuri.
Grupurile de interes economic se constituie prin contract, încheiat în formă autentică, și se
înmatriculează în registrul comerțului. Spre deosebire de societățile reglementate de Legea
nr.31/1990, grupurile de interes economic se pot constitui cu sau fără capital și nu pot avea drept
scop obținerea de beneficii pentru sine. Dacă din activitatea grupului se realizează profit, acesta
se distribuie în totalitate, în mod obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende.
La data înmatriculării grupul de interes economic dobândește personalitate juridică.
Grupul de interes economic are două organe de bază care îi asigură funcționarea, respectiv
adunarea generală a membrilor grupului și administratorii grupului.
Adunarea generală a membrilor grupului cuprinde toți membrii grupului și reprezintă
organul de deliberare și decizie. Membrii sunt liberi să satbilească prin actul constitutiv condițiile
de cvorum și majoritate privind adoptarea hotărârilor. În lipsa unei asemenea stipulații, legea
obligă ca hotărârile să se adopte cu votul unanim al membrilor grupului.
Administrarea grupului de interes economic se poate realiza de persoane fizice sau juridice.
Modul de lucru al administratorilor se stabilește prin actul constitutiv.
Cazurile de modificare, dizolvare și lichidare a grupului de interes economic sunt similare
cazurilor reglementate de Legea nr.31/1990.
Grupurile europene de interes economic. Grupul european de interes economic se
constituie în baza unui contract de asociere, denumit act constitutiv, şi se înregistrează în
registrul special desemnat în acest scop de statul pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul.
Grupurile europene de interes economic înmatriculate în România nu pot avea mai mult de
20 de membri. Ele sunt persoane juridice cu scop patrimonial și dobândesc personalitate juridică
de la data înmatriculării în registrul comerțului.
Grupul european de interes economic poate înfiinţa în România filiale, precum şi
sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică. Înfiinţarea filialelor şi
sucursalelor în România este supusă dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi
publicarea actelor şi faptelor cerute pentru grupurile de interes economic române.
c). Holdingul reprezintă acea societate sau persoană fizică ce deţine majoritatea acţiunilor
sau părţilor sociale ale uneia sau mai multor societăţi sau care controlează compoziţia consiliului
de administraţie al altei societăţi.
Holdingul poate fi creat atât direct, prin înfiinţarea unei societăţi care să aibă ca obiect de
activitate deţinerea în nume propriu şi administrarea de participaţii la capitalul social al altor
societăţi, cât şi prin transformarea unei societăţi comerciale ordinare. Societatea care se
transformă în holding se dedică exclusiv activităţii de control. Un holding poate crea alte
holdinguri, pe care le va controla la fel ca pe societăţile filiale.

195
 Holdingul persoană fizică se constituie de către persoana care deţine majoritatea acţiunilor
în alte societăţi, controlează compoziţia consiliilor de administraţie ale acestora sau le conduce
efectiv, realizând activităţi ce constituie obiectul specific de activitate al societăţilor financiare.
d).Trustul desemnează, în sistemele de common low, un patrimoniu independent, afectat
unui interes. Numărul de fondatori şi de beneficiari ai trustului este nelimitat.
Trustul a fost corelat ideii de monopol, el desemnând, din acest punct de vedere, grupul de
persoane fizice sau juridice care dispune de o putere dominantă care îi asigură o poziţie de
monopol într-un anume domeniu (sector) economic.
e). Grupul industrial este bazat pe ideea de productivitate şi se constituie nu pentru a
dobândi o poziţie de monopol, ci pentru a atinge o productivitate maximă, de natură a stimula
concurenţa, iar nu de a o eluda.
f). Concernul este o creaţie a legislaţiei germane şi reprezintă un grup de întreprinderi
grupate sub direcţia unică a unei întreprinderi dominante. Întreprinderea dominantă este acea
întreprindere din concern care deţine participaţii majoritare în capitalul întreprinderilor dominate
şi exercită asupra acestora controlul său. Întreprinderea subordonată este întreprinderea
independentă juridic, ale cărei acţiuni sau părţi sociale aparţin în majoritate altei întreprinderi.
g). Întreprinderea multinaţională este o societate privată care controlează în mod unitar în
diverse ţări active industriale, comerciale şi/sau financiare. Ea a mai fost definită şi ca o
întreprindere naţională care posedă controlul mai multor filiale de producţie aflate pe teritoriul
mai multor ţări.

Bibliografie:

1. Gh.Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea, 2020;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Teoria generală. Intreprinderea și insolvența, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2020
4. St. D. Carpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed.Universul Juridic,
București, 2019 ;
5. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
6. S. Angheni, Drept comercial, Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C.H.Beck, București, 2009
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. CH Beck, 2008
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M. Of. nr.505/2011;
10. Legea nr. 31/1990 privind societățile, republicată în M. Of., nr. 1066 din 17 noiembrie 2004,
cu modificările și competările ulterioare.

DREPT COMERCIAL
C. 8
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
24 nov. 2020

OBLIGAŢIILE COMERCIALE

196
 1. Noţiuni generale privind obligaţiile

Prin obligaţie, în general, se înţelege raportul juridic în temeiul căruia o persoană,

denumită creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită
prestaţie, pe care acesta este îndatorat să o îndeplinească.
Denumirile de creditor sau debitor sunt generice, ele purtând denumiri specifice în cadrul
diferitelor obligaţii: vânzător şi cumpărător în contractul de vânzare, mandant şi mandatar în
contractul de mandat etc.
Obiectul obligaţiei constă în prestaţia, pozitivă (a da sau a face ceva) sau negativă (a nu
face ceva), pe care debitorul trebuie să o execute şi la care creditorul este îndreptăţit.
După izvorul lor, obligaţiile pot fi născute din acte juridice (contractele şi actele juridice
unilaterale), din fapte juridice licite (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de
afaceri) şi ilicite.
Deşi obligaţiile comerciale pot izvorî din toate sursele consacrate de dreptul civil, cel mai
important izvor al acestora îl reprezintă contractul. De asemenea, prezintă importanţă actul
juridic unilateral (declaraţia unilaterală de voinţă) ca izvor de obligaţii, cu numeroase aplicaţii în
materie comercială252.
În actualul context legislativ, regulile care guvernează obligațiile juridice specifice
dreptului privat sunt legiferate uniform de către Codul civil, care a consacrat în Cartea a V-a,
Despre obligații, o reglementare unitară incidentă atât în raporturile dintre profesioniști sau
dintre alte subiecte de drept, cât și în raporturile dintre profesioniști și alte subiecte de drept.
Actualul Cod civil stabilește anumite reguli speciale în ceea ce privește nașterea,
modificarea, transmiterea și stingerea obligațiilor în raport de statutul de profesionist-comerciant
al participanților la raporturile juridice obligaționale și a calității de întreprindere a activităților
desfășurate de cei care le organizează.

1. Reguli speciale privind formarea şi executarea obligaţiilor comerciale

Principiul libertăţii contractuale constituie o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului

având în dreptul comercial o aplicare generală în sensul că priveşte nu numai raporturile
contractuale la care participă întreprinzătorii particulari, ci şi celor la care iau parte regiile
autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat.
Consecinţele principiului libertăţii contractuale constau: în libertatea de exprimare a
voinţei la încheierea contractului (art.1178 C. civ.); libertatea probelor în litigiile comerciale (art.
280 C. pr. Civ.); libertatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului comercial (art. 541-621 C.
pr. civ.).
Acest principiu cunoaşte o serie de limitări cum ar fi: contractele dictate sau de adeziune
(art. 1175 C. civ.) și contracte cu clauze interzise de lege reglementate prin Legea nr.193/2000;
În general voinţa unei persoane este limitată numai de dispoziţiile, legale care privesc
ordinea publică şi bunele moravuri (art.1169 C.civ.).
Reglementarea specială a obligaţiilor comerciale se deosebeşte de cea a obligaţiilor civile,
în special în ceea ce priveşte preţul, dobânda, solidaritatea, acordarea termenului de graţie,
retractul litigios, mijloacele de probă.
252
A se vedea: D.D. Gerota, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, Imprimeria Naţională,1932; I.L.
Georgescu, Drept comercial român.Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-
cumpărare comercială, lucrare revăzută, completată şi adusă la zi de I. Băcanu, Ed. Lumina Lex, București, 1994;
R. Petrescu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1994.

197
 Justificarea acestor norme speciale ţine de specificul activităţii comerciale: necesitatea
asigurării celerităţii executării obligaţiilor comerciale, a protejării creditului comercial etc.

3. Încheierea contractelor comerciale

a). Reguli generale. Contractul, ca principal izvor al obligaţiilor, ia naştere prin acordul de
voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale, acord care se realizează prin ofertă şi acceptarea
acesteia. Libertatea manifestării voinţei părţilor contractante se defineşte ca o libertate
contractuală şi constituie o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului 253. Principiul libertăţii
contractuale se concretizează în anumite consecinţe: libertatea în exprimarea voinţei la
încheierea contractului; libertatea probelor în litigiile comerciale; libertatea soluţionării litigiului
pe calea arbitrajului. Acest principiu cunoaşte unele limitări în cazul contractelor de adeziune și
al contractelor cu clauze interzise de lege254.
Mecanismul realizării acordului de voinţă diferă, însă, în cazul în care contractul se încheie
între persoane neprezente (inter absentes), faţă de cazul contractului încheiat între persoane
prezente, care sunt de faţă la încheierea contractului şi tratează direct.
La fel ca și în cazul contractelor civile, încheierea contractului comercial presupune oferta
de a contracta și acceptarea ofertei255. Prin art. 1182-1185 Codul civil a stabilit obligația de
confidențialitate în cadrul negocierilor precontractuale și a supus conduita părților bunei-
credințe, cu anternarea răspunderii părții care inițiază, continuă sau rupe negocierile cu rea-
credință.
Potrivit art. 1186 c. civ. contractele specifice activității comerciale se încheie în momentul
și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant. Dacă părțile consimt contractul poate lua ființă
chiar dacă acceptarea ofertei are loc după expirarea termenului sau după ce oferta adevenit
caducă, dar numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea
contractului (art. 1198 C. civ.). De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în
care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant,
dacă în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit nanturii
afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Momentul încheierii contractului este important pentru determinarea legii aplicabile,
aprecierii asupra condițiilor de validitate a contractului, pentru stabilirea datei de la care se
produc efectele juridice, mai ales în cazul contractelor cu executare dintr-o dată etc. De
asemenea, și locul încheierii contractului prezintă importanță în ceea ce privește locul plății,
moneda în care se face plata, legea aplicabilă eventualelor litigii etc.
b). Încheierea contractelor comerciale prin mijloace electronice. Dezvoltarea și extinderea
tehnologiei informațiilor au creat noi tehnici de încheiere a contractelor, bazate pe mijloace
electronice de comunicare la distanță. Acte normative cum ar fi: OUG nr. 34/2014 privind
drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii 256, Legea 455/2001

253
I. Albu, Libertatea contractuală, în „Dreptul”, nr. 3/1993, p. 29 şi urm.; D. Chirică, Principiul libertăţii de a
contracta şi limitele sale în materie de vânzare-cumpărare, în RDC, nr. 6/1999, p. 44 şi urm.
254
St.D. Cărpenaru, Consideraţii asupra reglementării privind întărirea disciplinei contractuale, în „Curierul
judiciar” nr. 11/2002, p. 2.; C. Ciubotă, Clauzele abuzive în contractele comerciale, în „Revista română de drept al
afacerilor”, nr.2/2004, p. 26 şi urm.
255
S. Angheni, Raporturile juridice dintre profesioniștii comercianți, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 8.
256
Publicată în M. Of., nr. 427 din 11 iunie 2014 și aprobată cu modificări prin Legea nr.157/2015.

198
privind semnătura electronică257 și Legea nr.365/2002 privind comerțul electronic 258, curpind
reguli speciale privind încheierea contractelor folosind mijloacele de comunicare la distanță.
Astfel, OUG nr.34/2014 se aplică oricărui contract încheiat între un profesionist și un
consumator, inclusiv contractelor de furnizare a unor servicii de comunicații electronice destinate
publicului sau a unor servicii de acces și conectare la rețele publice de comunicații electronice,
precum și de livrare a unor echipamente terminale care au legătură cu furnizarea serviciului. Prin
contract la distanță se înțelege contractul încheiat între profesionist și consumator în cadrul unui
sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat, fără prezența fizică simultană a
profesionistului și a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau mai multor mijloace de
comunicare la distanță, până la și inclusiv în momentul în care este încheiat contractul.
Momentul încheierii contractului la distanță îl constituie momentul confirmării, pe un
suport durabil, de către profesionist a acceptării comenzii transmise de consumator. O
particularitate specială a contractelor încheiate la distanță o constituie dreptul de retragere al
consumatorului, într-un termen de 14 zile de la data încheierii contractului, în cazul contractelor
de prestări servicii sau de la ziua în care consumatorul sau o parte terță alta decât transportatorul
și care este indicată de consumator intră în posesia fizică a produselor, în cazul contractelor de
vânzare.
Din punct de vedere contractual, specific comerțului electronic este că manifestările de
voință ale ofertantului și destinatarului ofertei se materializează în înscrisuri în formă electronică,
iar semnătura autorilor în semnătură electronică. Potrivit art. 9 din Legea nr. 365/2002 dacă
părțile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea
ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința ofertantului. Înscrisul în formă electronică care
conține încheierea unui contract este asimilat înscrisului sub semnătură privată dacă, potrivit
legii, i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă.

4. Executarea obligațiilor izvorâte din raporturile juridice la care participă

profesioniștii comercianți

Specificul activității comerciale a condus la consacrarea unor reguli speciale cu privire la

executarea obligațiilor contractiale: necesitatea celerității executării obligației, asigurarea
creditului, curgerea de drept a dobânzilor în cadrul obligațiilor ce poartă asupra unor sume de
bani, solidaritatea codebitorilor etc.
a). Prețul în obligațiile specifice activității comerciale. Ca element esenţial al contractelor
comerciale sinalagmatice, preţul trebuie să respecte regulile dreptului comun: să fie stabilit în
bani, să fie determinat sau determinabil, să fie real.
În cazul în care, din cauza celerităţii încheierii contractelor sau a modificării preţului
mărfurilor, părţile nu sunt în măsură să determine preţul în momentul încheierii contractului, se
prezumă că au avut în vedere adevăratul preţ sau preţul curent al mărfurilor. Regimul juridic al
operațiunilor valutare este consacrat de Regulamentul BNR nr.4/2005 privind regimul valutar 259,
modificat și completat de Regulamentul BNR nr.6/2012260. Potrivit reglementărilor privind
efectuarea operațiunilor valutare pe teritoriul României, plățile, încasările, transferurile și orice
asemenea operațiuni între rezidenți se realizează în moneda națională (leu) cu excepțiile
prevăzute de lege.
257
Republicată în M. Of., nr.316 din 30 aprilie 2014.
258
Republicată în M. Of., nr.959 din 29 noiembrie 2006.
259
Republicat în M. Of., nr.616 din 6 septembrie 2007.
260
Publicat în M. Of., nr. 341 din 19 mai 2012.

199
 Normele legale nu interzic stabilirea prețului în contractele comerciale în monedă străină
(euro, dolar etc.), însă plata se va face în lei la cursul monedei respective stabilit de BNR în ziua
efectuării plății.
b). Regimul juridic al dobânzilor. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, s-a
redefinit regimul juridic al dobânzilor prin adoptarea unor reglementări care diferă ca substanță
de reglementările anterioare în materie261. Aceste reglementări privesc aspecte precum: noțiunea
de dobândă, momentul de la care curg dobânzile, dobânda legală, dobânda convențională,
anatocismul și plata anticipată a dobânzilor, corelația dintre dobânzi și daune-interese, corelația
dintre dobânzi și penalități etc. De asemenea, prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru
combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din
contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante 262 s-au stabilit
reguli speciale.
Noțiunea de dobândă. Regimul juridic actual al dobânzilor este reglementat de Codul civil
și de OG nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații
bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar263.
Dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de
bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei
obligaţiei, iar dobânda penalizatoare este obânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru
neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă (art. 1 alin. 2-3 din OG nr.13/2011).
Prin dobândă, în înțelesul ordonanței, se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest
titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al
folosinţei capitalului. Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă priveşte atât dobânda
remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare.
În raporturile comerciale dobânzile sunt supuse unr reguli speciale care privesc: momentul
curgerii dobânzilor, modul de calcul și de aplicare al dobânzilor, cumulul dobânzilor cu daunele-
interese. Legea nr. 72/2013 stabilește că dobânda penalizatoare curge de la scadență până a
momentul plății, în condițiile dispozițiilor art. 1535 C. civ. Dacă termenul de plată nu a fost
prevăzut în contract, dobânda penalizatoare curge de la următoarele termene: după 30 de zile
calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei altei asemenea cereri
echivalente de plată; dacă data primirii facturii ori a unei cereri echivalente de plată este incertă
sau anterioară primirii bunurilor sau prestării serviciilor, după 30 de zile calendaristice de la
recepţia mărfurilor sau prestarea serviciilor; dacă legea sau contractul stabileşte o procedură de
recepţie ori de verificare, permiţând certificarea conformităţii mărfurilor sau serviciilor, iar
debitorul a primit factura ori cererea echivalentă de plată la data recepţiei sau verificării ori
anterior acestei date, după 30 de zile calendaristice de la această dată.
Curgerea de drept a dobânzilor în obligațiile comerciale. În raporturile comerciale se
operează cu noțiunea de „termen esențial” în executarea obligațiilor. Termenul esențial poate
rezulta din voința părților sau din natura obligației, iar întârzierea în ambele cazuri generează
pagube importante creditorului. În acest sens, art. 1523 C. civ. dispune că „Debitorul se află de
drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru
executare produce un asemenea efect. De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în
cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când:

261
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil, în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București,
2012, p. 196-198.
262
Publicată în M. Of., nr.182 din 2 aprilie 2013.
263
Publicată în M. Of., nr.607 din 29 august 2011.

200
 - obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-
a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență;
- prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a
încălcat o obligație de a nu face;
- debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa
obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își
execute obligația în mod repetat;
- nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității
unei întreprinderi;
-obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.
Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice
declarație sau stipulație contrară se consideră nescrisă.
Principalele efecte juridice ale întârzierii obligațiilor bănești sunt prevăzute de art. 1535 C.
civ. și art. 2 din OG nr.13/2011. Astfel, art. 1535 C. civ. dispune că „ în cazul în care o sumă de
bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în
momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui
să dovedească vreun prejudiciu”. La rândul său art. 2 din OG nr.13/2011 prevede că „în cazul în
care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de
dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului
acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea”.
Rezultă că obligațiile ce au ca obiect plata unei sume de bani, asumată în exercițiul unei
întreprinderi comerciale, produc dobândă de drept de la scadență, fără să fie necesară punerea în
întârziere a debitorului. Deși dobânzile curg de drept, de la scadență, ele trebuie cerute de
creditor, neputând fi acordate din oficiu de către instanță264. Pentru curgerea de drept a
dobânzilor este necesar ca obligația debitorului să constea din plata unei sume de bani, să fie
lichidă și exigibilă.
Efectele juridice ale întârzierii debitorului sun menționate de art. 1525 C. civ. care dispune
că „debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un
caz fortuit, cu excepția situației în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăși executarea
obligației”.
Dobânda legală. Dobânda este legală când se plătește în temeiul legii și este convențională
când se datorează în baza unor clause contractual exprese. Regimul juridic al dobânzii legale este
consacrat de art. 2 din OG nr.13/2011 care prevede că „ În cazul în care, potrivit dispoziţiilor
legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau
penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va
plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea”.
Rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a
BNR, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de
administrație al BNR. La rândul său, rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul
ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, iar în raporturile dintre prefesioniști și între
264
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, 2019, p. 461.

201
aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilețte la nivelul ratei
dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.
Dobânda convențională. OG nr.13/2011 dispune, cu valoare de principiu, că părțile sunt
libere să stabilească în convenții rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume
de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. Libertatea convențională privește
atât dobânda remuneratorie cât și dobânda penalizatoare. Potrivit art. 6 din ordonanță, dobânda
trebuie să fei stabilită prin act scris, iar în lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.
Cuantumul celor două categorii de dobânzi diferă după cum raporturile decurg sau nu din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ. Potrivit art. 5 din OG nr.13/2011 „în raporturile
juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul  C. civ.,
dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Orice clauză prin care se
încalcă regula de mai sus este nulă de drept. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a
pretinde dobânda legală.
Valabilitatea nivelului dobânzii convenționale se determină prin raportare la dobânda
legală în vigoare la data stipulării.
Regimul juridic al dobânzilor în cazul obligațiilor ce nu au ca obiect plata unor sume de
bani. Potrivit art. 1536 C. civ. „ în cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume
de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda
legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al
obligației, cu excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un
prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației”. Pentru calculul dobânzilor
este necesară evaluarea în bani a prestației neexecutate la termen de către debitor.
Anatocismul și plata anticipată a dobânzilor. Anatocismul înseamnă cumularea dobânzilor
pentru o anumită perioadă cu capitalul și aplicarea în continuare a dobânzilor asupra întregii
creanțe. Potrivit art. 8 din OG nr.13/2011 dobânda se va calcula numai asupra cuantumului
sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în
temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru
dobânzi datorate pe cel puţin un an. De asemenea, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi
pot produce dobânzi, iar dobânzile cumulate pot depăși cuantumul capitalului, adică a sumei
datorate inițial.
Legea permite și plata anticipată a dobânzilor. Regula este consacrată de art. 7 din OG
nr.13/2011 care dispune că „ plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel
mult 6 luni. Dobânda astfel încasată nu este supusă restituirii, indiferent de variaţiile ulterioare”.
Corelația dintre dobânzi și daunele-interese. Art. 1535 alin. 3 C. civ. prevede că „dacă nu
sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara
dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”. Prin urmare,
Codul civil permite cumulul dobânzilor cu despăgubirile datorate pentru prejudicial creat ca
urmare a întârzierii executării unei obligații bănești, dar numai pentru dobânda moratoria
(dobânda penalizatoare) și numai dacă nu este mai mare decât dobânda legală.
Corelația dintre dobânzi și penalități. Potrivit art. 1538 C. civ. „ clauza penală este aceea
prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării
obligației principale”, iar art. 1540 din același cod prevede că „nulitatea obligaţiei principale o

202
atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei
principale”. În schimb, nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligației principale.
În caz de neexecutare creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației
principale, fie clauza penală. Așadar, în cazul în care în contract există clauze care stabilesc
penalități în sarcina debitorului pentru fiecare zi de întârziere sau pe altă unitate de timp aceste
penalități nu pot fi cumulate cu dobânzile, întrucât s-ar realiza o dublă reparație.
În schimb Codul civil consacră principiul cumulului penalităților cu executarea în natură
dar numai când acestea au fost convenite pentru neexecutarea obligației la timp sau în locul
stabilit. Astfel, portvit art. 1539 C. civ. „ Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a
obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată
pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul
poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept
sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației.
Clauza penală fiind rezultatul voinței părților, nu poate fi modificată pe cale judecătorească
decât în două situații speciale menționate expres de art. 1541 C. civ.:
- obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului;
- penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la
încheierea contractului.
Orice stipulație contrară se consideră nescrisă.
Atunci când obligația principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea
acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui
care nu a executat, fie celorlați codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Debitorii păstrează dreptul
de regres, în contra celui care a provocat neexecutarea.
Dacă obligația principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă, fiind
suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare și numai pentru partea de care
cesta este ținut. Regula nu se aplică atunci cînd clauza penală a fost stipulată pentru a împiedica
o plată parțială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligației în totalitate.
c). Caracterul oneros al mandatului în materie comercială. Mandatarii sunt persoanele
împuternicite să încheie acte juridice în numele și pe seama mandantului. Raporturile de mandat
se nasc pe baza contractului de mandat dintre mandant și mandatar. Codul civil prevede că
mandatul poate fi cu tiltu gratuit sau cu titlu oneros. În raporturile dintre persoanele fizice
operează prezumția mandatului gratuit, iar în raporturile juridice specifice activităților
profesionale ale comercianților mandatul se prezumă a fi cu titlu oneros (art. 2010 C. civ.).
Prezumția caracterului oneros al mandatului dat pentru încheierea unor acte juridice care
privesc activitatea profesioniștilor-comercianți este relativă și, ca atare, părțile se pot abate de la
regulă și pot conferi mandatului caracter gratuit ca în raporturile dintre persoanele fizice.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu este determinată prin
contract aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor
prestate. Dreptul la acțiunea pentru stabilirea cuantumului remunerației se prescrie odată cu
dreptul la acțiunea pentru plata acesteia, termenul de prescripție fiind de 3 ani. Art. 2018 C. civ.

203
dispune că dacă mandatul este cu titlu oneros mandatarul este ținut să execute mandatul cu
diligența unui bun proprietar, iar dacă este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl
îndeplinească cu diligenșa pe care o manifestă în propriile afaceri.
Pentru garantarea tuturor creanțelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat,
mandatarul are un drept de retenție asupra bunurilor primate cu ocazia executării mandatului de
la mandant ori pe seama acestuia (art. 2029 C. civ.).
d). Solidaritatea codebitorilor. Actualul Cod civil, ca de altfel și Codul civil anterior,
consacră principiul divizibilității răspunderii debitorilor (art. 1424 C. civ.). Regimul juridic al
obligației divizibile este reglementat de art. 1422 C. civ. care stipulează că obligația este
divizibilă între mai mulți debitori atunci când aceștia sunt obligați față de creditor la aceeași
prestație, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligației decât separat și în
limita părții sale din datorie. La rândul său art. 1425 C. civ. reglementează conținutul obligațiilor
indivizibile dispunând că obligația indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori și nici
între moștenitorii acestora. Principalul efect al obligațiilor indivizibile constă în faptul că fiecare
dintre debitori sau dintre moștenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii
obligații și, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moștenitorii acestora poate cere
executarea integral.
Indivizibilitatea nu se confundă cu solidaritatea, întrucât art. 1426 C. civ. dispune că
solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăși, indivizibilitatea obligațiilor. În
lipsa unei stipulații contrare, creditorii și debitorii unei obligații indivizibile nu sunt legați
solidar.
Potrivit art. 1446 c. civ. solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în
exercițiul activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Obligația solidară
conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligații și de a da chitanță
liberatoare pentru tot. Tot astfel, executarea obligației în beneficial unuia dintre creditorii solidari
îl liberează pe debitor în privința celorlalți creditori solidari.
e). Probele în raporturile juridice la care participă profesioniștii comercianți. Codul de
procedură civilă instituie anumite reguli cu privire la regimul probatoriu al raporturilor la care
participă profesioniștii comercianți. Astfel, în raporturile dintre profesioniștii comercianți, pe
lângă mijloacele de probă de drept comun, au valoare probatorie și facturile acceptate,
corespondența comercială, registrele comerciale etc.
Principalele mijloace de probă folosite în raporturile comerciale sunt: înscrisurile, proba cu
martori, raportul de expertiză, facturile acceptate, corespondența comercială, telegramele,
mijloacele moderne de comunicare la distanță (precum telexul, telefaxul și e-mailul), registrele
profesioniștilor comercianți, mențiunile făcute de creditor.
Există anumite cazuri pentru care legea impune forma scrisă a actelor juridice ad
validitatem, și alte cazuri în care forma scrisă a actului juridic commercial este cerută ad
probationem de lege. Potrivit art. 265 C. pr. civ. înscrisul este orice scriere sau altă consemnare
care curpinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de
modalitatea de conservare și stocare.
Potrivit art. 309 C. pr. civ. proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea
nu dispune altfel. Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său

204
este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori contra unui
profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în
exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere proba scrisă.
Forța probantă a registrelor comerciale diferă după cum aceste registre au fost legal sau
nelegal ținute. Registrele comerciale ținute cu respectarea prevederilor legale aplicabile în
materie pot fi folosite ca mijloace de probă nu doar în contra profesionistului care le ține, ci și în
favoarea acestuia (art. 280 alin. 1 C. pr. civ.). Dimpotrivă, registrele neținute cu respectarea
dispozițiilor legale, fac dovada contra celor care le-au ținut, însă partea care se prevalează de ele
nu poate scinda conținutul lor.

Bibliografie:

1. Gheorghe Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea, 2020;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Teoria generală. Intreprinderea și insolvența, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2020
4. St. D. Carpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed.Universul Juridic, București, 2019 ;
5. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
6. S. Angheni, Drept comercial, Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C.H.Beck, București, 2009
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. CH Beck, 2008
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M. Of. nr.505/2011;
10. Legea nr. 31/1990 privind societățile, republicată în M. Of., nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și
competările ulterioare.

DREPT COMERCIAL
C. 9
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
09 dec.. 2020

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN ACTIVITATEA COMERCIALĂ (I)

1. Unele particularități ale contractului de vânzare în activitatea comercială:

- noţiunea și condițiile de validitate ale contractului de vânzare (art.1.650 – 1.762 C. civ.);
- scopul vânzării comerciale : principalul scop al vânzării în activitatea comercială îl constituie inten ția
de revânzare și ideea de profit;
- obiectul vânzării în activitatea comercială: a) Lucrul vândut: - bunuri de gen și bunurile viitoare;
- bunurile dintr-un gen limitat;
- predarea bunurilor: - modalitățile de predare;
- locul predării;
- cheltuielile vânzării și
cheltuielile predării;
- sanc țiunea nepredării
bunurilor;
- transmiterea proprietă ții;
- transmiterea riscurilor pieirii bunurilor;
b) Pre țul vânzării : - condi țiile și determinarea pree țului;
- locul și data plății prețului;
- sancțiunea neplății prețului;

205
 c) Răspunderea pentru vicii: - răspunderea pentru viciile aparente;
- răspunderea pentru viciile ascunse;
d) Obliga ția de garan ție pentru buna func ționare: Codul civil,
Codul consumului Legea nr. 296/2004, OG nr. 21/1992 privind protec ția consumatorilor, Legea nr. 245/2004 privind securitatea
generală a peoduselor, Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și garan țiile asociate acestora,OG nr. 20/2010 privind
stabilirea unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislației europene, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor
pentru pagubele generate de produsele cu defecte;
 răspunderea vânzătorului pentru calitatea produselor în termenul de garan ție
și în termenul de valabilitate;
 rîspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei medii de utilizare;
 răspunderea vânzătorului pentru conformitatea produselor;
 răspunderea vânzătorului pentru produsele cu defecte

2. Contractul de furnizare:
- consideraţii generale – este folosit cel mai frecvent în relațiile dintre profesioni ști;
- noţiune și reglementare – un contract numit reglementat de art. 1766-1771 C. civ.;
- natura juridică a contractului de furnizare;
- caracterele juridice ale contractului de furnizare: - translativ de proprietate;
- consensual;
- sinalagmatic;
- cu titlu oneros;
- comutativ;
- cu executare succesivă;
- în unele situa ții de adeziune.
- asemănări și deosebiri între contra ctul de furnizare și alte contracte ( contractul de vânzare-cumpărare, comision,
antrepriză, prestare de servicii);
- efectele contractului de furnizare: a) Obliga țiile furnizorului:
 transmiterea dreptului de proprietate asiupra bunurilor furnizate;
 predarea bunurilor și prestarea serviciilor: subcontractarea furnizării; consecin țele
juridice ale nepredării bunurilor ce constituie obiect al contractului de furnizare;
 suportarea riscurilor pieirii bunurilor până în momentul predării;
 obligația de garanbție contra evicțiunii;
 obligația de garanție contra viciilor bunurilor furnizate;
b) Obliga țiile beneficiarului:
 preluarea bunurilor;
 plata prețului produselor sau serviciilor;
- încetarea contractului de furnizare: ajungerea la termen, denun țarea unilaterală sau prin voin ța comună a păr ților,
imposibilitatea materială sau juridică de furnizare sau de recep ție a bunurilor prin declan șarea procedurii insolven ței uneia dintre
părți etc.

3. Contractul de fiducie:
 origine, noțiune și reglementare: dreptul roman; art. 773 C. civ. = opera țiunea prin care unul sau mai nmul ți constitutori
transferă drepturi reale, drepturi de crean ță, garan ții ori alte drepturi patrimoniale Sau un ansmablu de asemenea
drepturi, prezente ori viitoare către u nul sau mai mul ți fiduciari, care le exercită cu un scop determinat în folosul unuia
sau mai multor beneficiari; Codul civil;
 operațiunea de fiducie și contractul de fiducie = un mijloc de administrare a unei mase de bunuri; avem opera țiunea de
fiducie la care participă constitutorul, fiduciarul și beneficiarul fiducie și contractul propriu-zis de fiducie care oeagă
raporturile dintre constituitor și fiduciar;
 categoriile fiduciei : legală și convențională; contractul se încheie în formă autentică;
 părțile contractului de fiducie: constituitorul și fiduciarul;
 condițiile de validitate ale fiduciei:
 forma contractului de fiducie = autentică art. 774 C. civ.;
 cuprinsul contractului art. 779 C. civ. :  Contractul de fiducie trebuie sa
mentioneze, sub sanctiunea nulitatii absolute:
a) drepturile reale, drepturile de creanta, garantiile si orice alte drepturi
patrimoniale transferate; Art. 780-782
b) durata transferului, care nu poate depasi 33 de ani incepand de la data
incheierii sale;
c) identitatea constituitorului sau a constituitorilor;
d) identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor;

206
 e) identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel putin regulile care permit
determinarea acestora;
f) scopul fiduciei si intinderea puterilor de administrare si de dispozitie ale
fiduciarului ori ale fiduciarilor.
 Înregistrarea fiduciei: art. 780 C. civ.:  Sub sanctiunea nulitatii absolute,
contractul de fiducie si modificarile sale trebuie sa fie inregistrate la cererea
fiduciarului, in termen de o luna de la data incheierii acestora, la organul
fiscal competent sa administreze sumele datorate de fiduciar bugetului
general consolidat al statului.
(2) Cand masa patrimoniala fiduciara cuprinde drepturi reale imobiliare,
acestea sunt inregistrate, in conditiile prevazute de lege, sub aceeasi
sanctiune, la compartimentul de specialitate al autoritatii administratiei
publice locale competent pentru administrarea sumelor datorate bugetelor
locale ale unitatilor administrativ-teritoriale in raza carora se afla imobilul,
dispozitiile de carte funciara ramanand aplicabile.
(3) Desemnarea ulterioara a beneficiarului, in cazul in care acesta nu este
precizat chiar in contractul de fiducie, trebuie sa fie facuta, sub aceeasi
sanctiune, printr-un act scris inregistrat in aceleasi conditii .
(4) Daca pentru transmiterea unor drepturi este necesara indeplinirea unor
cerinte speciale de forma, se va incheia un act separat cu respectarea
cerintelor legale. In aceste cazuri, lipsa inregistrarii fiscale atrage aplicarea
sanctiunilor administrative prevazute de lege.
 Desemnarea beneficiarului art. 780 alin. 3 C. civ. : Desemnarea ulterioara a
beneficiarului, in cazul in care acesta nu este precizat chiar in contractul de
fiducie, trebuie sa fie facuta, sub aceeasi sanctiune, printr-un act scris
inregistrat in aceleasi conditii .
 Interdicția liberalității fiduciei art. 775 C. civ. : Contractul de fiducie este lovit
de nulitate absoluta daca prin el se realizeaza o liberalitate indirecta in
folosul beneficiarului.
 Opozabilitatea fiduciei art. 781 C. civ. : Fiducia este opozabila tertilor de la data mentionarii sale in Arhiva Electronica
de Garantii Reale Mobiliare.
(2) Inscrierea drepturilor reale imobiliare, inclusiv a garantiilor reale imobiliare, care fac obiectul contractului de fiducie
se face si in cartea funciara, pentru fiecare drept in parte .
 Eefectele juridice ale contractului de fiducie = oneros și sonalagmatic ceea ce înseamnă că el dă naștere la obligații în
sarcina ambelor părți:
a) Obligațiile constituitorului:
 Transferarea drepturilor și suportarea cheltuielilor legate de această opra țiune art. 773 C. civ. Fiducia
este operatiunea juridica prin care unul sau mai multi constituitori transfera drepturi reale, drepturi de
creanta, garantii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori
viitoare, catre unul sau mai multi fiduciari care le exercita cu un scop determinat, in folosul unuia sau
mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcatuiesc o masa patrimoniala autonoma, distincta de celelalte
drepturi si obligatii din patrimoniile fiduciarilor.
 Plata remunerației fiduciarului art. 784 alin. 2 C. civ. : Fiduciarul va fi remunerat potrivit intelegerii
partilor, iar in lipsa acesteia, potrivit regulilor care carmuiesc administrarea bunurilor altuia.
b) Obligațiile fiduciarului:
 Fiduciarului este obligat să execute atribuțiile încredin țate în lagătură cu fiducia art. 784 C. civ. : In
raporturile cu tertii, se considera ca fiduciarul are puteri depline asupra masei patrimoniale fiduciare,
actionand ca un veritabil si unic titular al drepturilor in cauza, cu exceptia cazului in care se dovedeste
ca tertii aveau cunostinta de limitarea acestor puteri.
(2) Fiduciarul va fi remunerat potrivit intelegerii partilor, iar in lipsa acesteia, potrivit regulilor care
carmuiesc administrarea bunurilor altuia.
 Fiduciarul trebuie să îndeplinească foemalitățile de înregistreare a fiduciei și de opozabilitate fa ță de
terți;
 Fiduciarul este obligat să aducă la cunoștiința terților cu care contractează calitatea sa art. 782 C. civ. ;
Cand fiduciarul actioneaza in contul masei patrimoniale fiduciare, el poate sa faca mentiune expresa in
acest sens, cu exceptia cazurilor in care acest lucru este interzis prin contractul de fiducie.
(2) De asemenea, cand masa patrimoniala fiduciara cuprinde drepturi a caror transmitere este supusa
publicitatii, in registrul de publicitate fiduciarul poate solicita sa se mentioneze denumirea fiduciarului si
calitatea in care actioneaza.
(3) In toate cazurile in care constituitorul sau beneficiarul solicita acest lucru in conformitate cu
contractul de fiducie, fiduciarul va trebui sa isi precizeze calitatea in care actioneaza. In caz contrar,

207
 daca actul este pagubitor pentru constituitor, se va considera ca actul a fost incheiat
de fiduciar in nume propriu. Art. 783-786
 Fiduciarul are obligația de a da socoteală cu privire la executarea fiduciei;
 Fiduciarul răspunde pentru prejudiciile cauzate;
 Fiduciarul este obligat de restituie masa fiduciară la încetarea contractului sau cu priulejul înlocuirii lui;
c) Efecetele contractului de fiducie față de terți art. 784 alin. 1 C. civ. : In raporturile cu tertii, se considera ca
fiduciarul are puteri depline asupra masei patrimoniale fiduciare, actionand ca un veritabil si unic titular al
drepturilor in cauza, cu exceptia cazului in care se dovedeste ca tertii aveau cunostinta de limitarea acestor puteri.
 Modificarea contractului de fiducie art. 789 alin. 2 C. civ. : Dupa acceptarea de catre beneficiar, contractul nu poate fi
modificat sau revocat de catre parti ori denuntat unilateral de catre constituitor decat cu acordul beneficiarului sau, in
absenta acestuia, cu autorizarea instantei judecatoresti.
 Încetarea contractului de fiducie art. 790 C. civ. : (1) Contractul de fiducie inceteaza prin implinirea termenului sau prin
realizarea scopului urmarit cand aceasta intervine inainte de implinirea termenului.
(2) El inceteaza, de asemenea, in cazul in care toti beneficiarii renunta la fiducie, iar in  contract nu s-a precizat cum vor
continua raporturile fiduciare intr-o asemenea situatie. Declaratiile de renuntare sunt supuse acelorasi formalitati de
inregistrare ca si contractul de fiducie. Incetarea se produce la data finalizarii formalitatilor de inregistrare pentru ultima
declaratie de renuntare .
(3) Contractul de fiducie inceteaza si in momentul in care s-a dispus deschiderea procedurii insolventei impotriva
fiduciarului sau in momentul in care se produc, potrivit legii, efectele reorganizarii persoanei juridice.
 Eefectele încetării contractului de fiducie art. 791 C. civ.: Cand contractul de fiducie inceteaza,
masa patrimoniala fiduciara existenta in acel moment se transfera la beneficiar, iar in absenta
acestuia, la constituitor.
(2) Contopirea masei patrimoniale fiduciare in patrimoniul beneficiarului sau al constituitorului seva
produce numai dupa plata datoriilor fiduciare.

4. Contractul de report:

- noţiune și reglementare art. 1772-1776 C. civ. ; Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără de la reportat cu
plata imediată titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ şi se obligă, în acelaşi timp, să revândă reportatului titluri sau
valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă, în schimbul unei sume determinate.

(2) Contractul de report se încheie prin remiterea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar dacă acestea sunt nominative, prin
îndeplinirea formalităţilor necesare pentru transmiterea lor.

- forma contractului de report art. 1772 alin. 2 C. civ.

- reportul și vânzarea cu pact de răscumpărare: asemănări și deosebiri;
- efectele juridice ale contractului de report:
 Obligația reportatorului de a exercita opțiunea; art. 1774 C. civ. : (1) Reportatorul este obligat să
exercite opţiunea pe seama reportatului în timpul reportului, dacă titlurile acordă un asemenea
drept, în condiţiile legii speciale.
(2) Reportatul trebuie să pună la dispoziţia reportatorului fondurile necesare, cu cel puţin 3 zile
înainte de scadenţa termenului de opţiune. Dacă reportatul nu îndeplineşte această obligaţie,
reportatorul trebuie să vândă dreptul de opţiune în numele şi pe seama reportatului.
 Efectuarea de vărsăminte asupra titlurilor art. 1775 C. civ. : Dacă în timpul reportului urmează a se
efectua vărsăminte în contul titlurilor şi valorilor mobiliare care fac obiectul reportului, reportatul
trebuie să pună la dispoziţia reportatorului sumele necesare, cu cel puţin 3 zile înainte de scadenţa
vărsămintelor. În caz contrar, reportatorul poate proceda la lichidarea silită a contractului.
 Drepturile accesorii art. 1773 C. civ. : În lipsă de stipulaţie contrară, drepturile accesorii conferite de
titlurile şi valorile mobiliare date în report, precum dobânzile şi dividendele ajunse la scadenţă în
timpul duratei reportului, se cuvin reportatorului.
 Exercitarea drepturilor specifice titlurilor și valoriulor mobiliare fa ță de emiten ții acestora;

- lichidarea reportului art. 1776 c. civ. : (1) Lichidarea reportului se va face înăuntrul celei de a doua zile de lucru ce urmează
scadenţei.

(2) Dacă la scadenţa termenului reportului părţile lichidează diferenţele, făcând plata, şi reînnoiesc reportul asupra unor titluri sau
valori mobiliare ce diferă prin calitatea sau specia lor ori pe un alt preţ, atunci se consideră că părţile au încheiat un nou contract.

208
 Bibliografie:

1. Gheorghe Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea, 2020;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Teoria generală. Intreprinderea și insolvența, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2020
4. St. D. Carpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed.Universul Juridic, București, 2019 ;
5. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
6. S. Angheni, Drept comercial, Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C.H.Beck, București, 2009
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. CH Beck, 2008
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M. Of. nr.505/2011;
10. Legea nr. 31/1990 privind societățile, republicată în M. Of., nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și
competările ulterioare.

DREPT COMERCIAL
C. 10
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
15 dec. 2020

CONTRACTELE SPECIALE (II)

5. Contractul de intermediere:
- Noțiune și caracteristici: Potrivit art. 2096 C. civ. intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă fa ță de
client să îl pună în legătură cu un ter ț, în vederea încheierii u nui contract. Codul civil
reglementează intermedierea în art. 2096-2102 ca o conven ție a păr ților sub denumirea
de contract de intermediere.
- Contractul de intermediere este un contract numit, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ și
consensual.
- Formarea contractului de intermediere:
 Obiectul contractului = punerea în legătură a unor persoane în vederea încheierii de către acesatea
a unui act juridic;
 Forma contractului de intermediere = legea nu prevede o anumită formă pentru încheierea lui
valabilă. De regulă contractul se încheie ad probationem în formă scrisă
- Efectele contractului de intermediere:
 Obligațiile intermedierului : - identificarea unui terț interesat de încheierea unui contract cu
clientul și punerea lor ăn legătură în vederea perfectării acstui contract;
- informarea ter țului cu privire la condi țiile contractului;
 Obligațiile clientului: - remunerarea intermediarului;
- comuniucarea încheierii contractului cu ter țul;
- restituirea cheltuielilor efectuate de intermediar.
- Aplicații practice ale intermedierii: - mujlocirea în materia tranzac țiilor imobiliare;

6. Contractul de comision:
- Noțiunea și reglementarea contractului de comision: Art. 2043 C. civ. define ște contractul de comision ca fiind mandatul
care are ca obiect achizi șionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama
comitentului și în numele comisionarului, care ac ționează cu titlu profesional în schimbul unei
remunera ții numite comision.
- Contractul de comision este reglementat de art. 2043-2053 C. civ.
- este folosit cu precădere în activitatea comercială;
- comisionarul ac ționează cu titlu profesional;
- Asemănări și deosebiri între contractul de comision și contractul de mandat:
 Asemănări: dispozițiile relative la contractul de comision se completează cu regulile
aplicabile mandatului cu reprezentare; obiectul contractului de comision este asemănător

209
 cu obiectul contractului de mandat; actele juridice se încheie cu ter ții pe seama persoanei
care a dat împuternicirea;
 Deosebiri: contractul de comision nu se confundă cu contractul de mandat; obiectul
contractului de comision este mixt încheierea de acte juridice și prestarea de servicii în
timp ce mandatul poartă exclusiv asupra actelor juridice;
- Forma și proba contractului de comision: Potrivit art. 2044 C. civ. contractul de comision se încheie în formă scrisă,
autentică sau sub semnătură privată. Rezultă că forma contractului de comision este lăsată
la aprecierea păr ților contractante. Dacă legea nu prevede altfel forma scrisă este necesară
numai pentru dovada contractului.
- Părțile contractului de comision: comitentul și comisionarul (capacitatea păr ților, vconsim țământul păr ților);
- Efectele contractului de comision:
 Efectele comisionului în raporturile dintre comitent și comisionar:
 obligațiile comisionarului : Comisionarii acţionează pe baza contractului de comision încheiat cu comitentul. Codul civil
reglementează contractul de comision în cuprinsul art. 2.043-2.053. Potrivit art. 2.043 Noul Cod Civil, contractul de
comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama
comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numite
comision. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2.050 noul Cod Civil, comisionarul poate fi împuternicit cu
vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în comerţ sau a altor mărfuri cotate pe pieţe reglementate.
Se observă că, la fel ca şi mandatarii, comisionarii sunt împuterniciţi tot cu încheierea de acte juridice. Cu
alte cuvinte, obiectul contractului de comision îl constituie încheierea actelor juridice, iar nu exercitarea faptelor
materiale. Totuşi, spre deosebire de mandat, comisionul este specializat în sensul că, dacă mandatul poate avea ca
obiect încheierea oricăror acte juridice, comisionul poartă doar asupra actelor ce privesc achiziţionarea sau vânzarea
de bunuri, prestarea de servicii ori tranzacţii cu titluri de credit şi mărfuri pe pieţe reglementate.
Principala caracteristică a contractului de comision o constituie lipsa reprezentării, în sensul că actele juridice
se încheie pe seama comitentului dar în nume propriu, adică în numele comisionarului. Aşadar, comisionarul nu îl
reprezintă pe comitent la încheierea contractului cu terţul, ci încheie actul în nume propriu. Datorită acestei tehnici
juridice, comisionarul creează aparenţa că încheie actul pentru sine şi nu pentru comitent. De aceea, art. 2.045
noul Cod civil prevede că terţul contractant este ţinut direct faţă de comisionar pentru obligaţiile sale. În caz de
neexecutare a obligaţiilor de către terţ, comitentul poate exercita acţiunile decurgând din contractul cu terţul,
subrogându-se, la cerere, în drepturile comisionarului (art. 2.046 noul Cod Civil).
Puterile comisionarului privesc încheierea actelor juridice de achiziţionare de bunuri, de vânzare ori de
prestarea serviciilor cu care a fost împuternicit de către comitent prin contractul de comision. în operaţiunea de
perfectare a actelor juridice privind achiziţionarea bunurilor, de vânzare ori de prestare a serviciilor, comisionarul este
obligat să respecte instrucţiunile comitentului. În acest sens, art. 2.048 prevede „comisionarul are obligaţia să respecte
întocmai instrucţiunile exprese primite de la comitent”. Cu toate acestea, comisionarul se poate îndepărta de la
instrucţiunile primite de la comitent numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) nu este suficient timp pentru a se obţine autorizarea sa prealabilă în raport cu natura afacerii;
b) se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, şi-ar fi dat
autorizarea; şi
c) îndepărtarea de la instrucţiuni nu schimbă fundamental natura şi scopul sau condiţiile economice ale
împuternicirii primite.
În afara cazurilor de mai sus, orice operaţiune a comisionarului, cu încălcarea sau depăşirea puterilor
primite, rămâne în sarcina sa, dacă nu este ratificată de comitent; de asemenea, comisionarul poate fi obligat şi la
plata de daune-interese (art. 2.048 alin. (4) noul Cod Civil.
Comisionarul poate fi împuternicit de către comitent să vândă pe credit bunurile către terţii cu care
contractează. Regulile care guvernează vânzarea pe credit a bunurilor în regim de comision sunt legiferate în
cuprinsul art. 2.047 noul Cod Civil Astfel, potrivit textului de lege menţionat, comisionarul care vinde pe credit, fără
autorizarea comitentului, răspunde personal, fiind ţinut, la cererea comitentului, să plătească de îndată creditele
acordate împreună cu dobânzile şi alte foloase ce ar rezulta. în acest caz, comisionarul este obligat să îl înştiinţeze de
îndată pe comitent, arătându-i persoana cumpărătorului şi termenul acordat; în caz contrar, se presupune că
operaţiunile s-au făcut pe bani gata, proba contrară nefiind admisă.
Se impune remarca potrivit căreia, la fel ca şi în cazul reprezentării şi mandatului, depăşirea limitelor
împuternicirii sau abaterea de la instrucţiunile comitentului nu atrage nulitatea actului juridic încheiat de către
comisionar cu terţul. Actul juridic astfel încheiat va produce efecte juridice în persoana comisionarului şi-l va obliga pe
acesta la acoperirea prejudiciilor produse comitentului.

210
 Întrucât, comisionarul încheie actele juridice pentru comitent, acesta datorează remuneraţie comisionarului.
Cu alte cuvinte, contractul de comision nu este gratuit. Suma pe care o datorează comitentul comisionarului poartă
denumirea de comision.
Regulile privind plata comisionului sunt cuprinse în art. 2.049 noul Cod Civil Potrivit textului de lege citat,
comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută întocmai contractul încheiat de comisionar cu
respectarea împuternicirii primite. Dacă nu s-a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă terţul nu execută
obligaţia sa ori invocă excepţia de neexecutare a contractului. Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a
dat exclusiv unui comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de către
acesta sau prin intermediul unui terţ (art. 2.049 noul Cod Civil). Dacă părţile nu au stabilit cuantumul comisionului,
acesta se determină potrivit regulilor de la mandat, respectiv, dacă remuneraţia comisionarului nu este determinată
prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.
La fel ca şi mandatarul, comisionarul beneficiază de un drept de retenţie pentru creanţele pe care le are
împotriva comitentului, inclusiv cele care privesc plata comisionului. în conformitate cu prevederile art. 2.053 noul Cod
Civil „pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate
în detenţia sa&" Comisionarul va avea preferinţă faţă de vânzătorul neplătit.
Principala obligaţie a comisionarului este aceea de a încheia actele juridice specifice comisionului.
Comisionarul nu răspunde pentru obligaţiile asumate de către terţ prin actul încheiat. Soluţia este consacrată expres
în cuprinsul art. 2.052 alin. (1) noul Cod Civil care dispune: „comisionarul nu răspunde faţă de comitent în cazul în
care terţul nu îşi execută obligaţiile decurgând din act”.
Cu toate acestea, el îşi asuma expres obligaţia de a garanta pe comitent de executarea obligaţiilor terţului. în
acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, comitentul va plăti comisionarului un comision special «pentru garanţie» sau
«pentru credit» ori un alt asemenea comision stabilit prin convenţia lor sau, în lipsă, de către instanţă, care va ţine
cont de împrejurări şi de valoarea obligaţiei garantate [art. 2.052 aiin. (2) noul Cod Civil.
 Obligațiile comitentului: Art. 2080 C. civ. : (1) În raporturile sale cu agentul, comitentul trebuie să acţioneze cu
loialitate şi cu bună-credinţă.
(2) În mod special, comitentul este obligat:
a) să pună la dispoziţie agentului, în timp util şi într-o cantitate corespunzătoare, mostre, cataloage, tarife şi orice altă
documentaţie, necesare agentului pentru executarea împuternicirii sale;
b) să furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie;
c) să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează că volumul contractelor va fi semnificativ
mai mic decât acela la care agentul s-ar fi putut aştepta în mod normal;
d) să plătească agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite în contract sau prevăzute de lege.
(3) De asemenea, comitentul trebuie să îl informeze pe agent într-un termen rezonabil cu privire la acceptarea, refuzul
ori neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent.
 Efectele executării contractului de commission fa ță de ter ți: Art. 2045 C. civ. = ter țul contractant este ținut direct fa ță
de comisinar pentru obligațiile sale.
 Calitatea de comisionar încetează odată cu încetarea contractului de comision, prin expirarea termenului pentru care
a fost încheiat, prin încheierea contractului/contractelor pentru care a fost dată împuternicirea, prin revocarea
împuterniciri etc. Codul civil prevede doar un singur caz de încetare a contractului de comision, acela al revocării
împuternicii de către comitent. Astfel, potrivit art. 2.051 noul Cod Civil, comitentul poate revoca împuternicirea dată
comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul.

7. Contractul de consignație
- Reglementarea, noțiunea, forma și proba contractului de consigna ție: Art. 2.054-2063 C. civ. . Potrivit art. 2054 C. civ.
(1) Contractul de consignatie este o varietate a contractului de comision care are ca obiect vanzarea
unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului in acest scop.
(2) Contractul de consignatie este guvernat de regulile prezentei sectiuni, de legea speciala, precum si de dispozitiile
privitoare la contractul de comision si de mandat, in masura in care acestea din urma nu contravin prezentei sectiuni.
 Contractul de consignatie se incheie in forma scrisa. Daca prin lege nu se prevede altfel, forma scrisa este necesara
numai pentru dovada contractului.
- Părțile contractului de consignație: consignantul și consignatarul (consim țământul, capacitatea păr ților, obiectul
contractului).
- Efectele contractului de consignație: Pretul la care bunul urmeaza sa fie vandut este cel stabilit de partile contractului
de consignatie sau, in lipsa, pretul curentai marfurilor de pe piata relevanta, de la momentul vanzarii.
Consignantul poate modifica unilateral pretul de vanzare stabilit, iar consignatarul va fi tinut de aceasta modificare de
la momentul la care i-a fost adusa la cunostinta in scris.  In lipsa de dispozitii contrare ale contractului sau ale

211
instructiunilor scrise ale consignantului, vanzarea se va face numai cu plata in numerar, prin  virament sau cec barat si
numai la preturile curente ale marfurilor.
 Obligațiile consignantului: - Consignantul va remite bunurile consignatarului pentru executarea
contractului, pastrand dreptul de a inspecta si controla starea acestora pe toata durata contractului.
Consignantul dispune de bunurile incredintate consignatarului, pe toata durata contractului. El le
poate relua oricand, chiar in cazul in care contractul a fost incheiat pe durata determinate. In cazul
prevazut la alin. (2), consignantul va da consignatarului un termen rezonabil de preaviz pentru
pregatirea predarii bunurilor. In cazul deschiderii procedurii insolventei in privinta consignantului,
bunurile intra in averea acestuia, iar in cazul deschiderii procedurii insolventei in privinta
consignatarului, bunurile nu intra in averea acestuia si vor fi restituite imediat consignantului.
- Remuneratia consignatarului. Art. 2058 C. civ. (1) Contractul de consignatie este prezumat cu titlu
oneros, iar remuneratia la care are dreptul consignatarul se stabileste prin contract sau, in lipsa, ca
diferenta dintre pretul de vanzare stabilit de consignant si pretul efectiv al vanzarii.
(2) Daca vanzarea s-a facut la pretul curent, remuneratia se va stabili de catre instanta, potrivit cu
dificultatea vanzarii, diligentele consignatarului si remuneratiile practicate pe piata relevanta pentru
operatiuni similare.
- Cheltuielile de conservare, vanzare a bunurilor si executare a contractului. Art. 2059 C. civ. (1)
Consignantul va acoperi consignatarului cheltuielile de conservare si vanzare a bunurilor, daca
prin contract nu se prevede altfel.
(2) In cazul in care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora
din posesia consignatarului, precum si in cazul in care contractul de consignatie nu se poate
executa, fara vreo culpa din partea consignatarului, acesta are dreptul sa ii fie acoperite toate
cheltuielile facute pentru executarea contractului. Art. 2.058-2.060
(3) Consignantul va fi tinut de plata cheltuielilor de intretinere si de depozitare a bunurilor, ori de
cate ori va ignora obligatia sa de a relua bunurile.
(4) Daca potrivit imprejurarilor bunurile nu pot fi reluate imediat de consignant in caz de incetare a
contractului prin renuntarea consignatarului, acesta ramane tinut de obligatiile sale de pastrare a
bunurilor, asigurare si intretinere a acestora pana cand acestea sunt reluate de consignant. Acesta
are obligatia sa intreprinda toate diligentele necesare reluarii bunurilor imediat dupa incetarea
contractului, sub sanctiunea acoperirii cheltuielilor de conservare, depozitare si intretinere.
 Obligațiile consignatarului:
- Primirea, pastrarea si asigurarea bunurilor. Art. 2060 C. civ. (1) Consignatarul va primi si va
pastra bunurile ca un bun proprietar si le va remite cumparatorului sau consignantului, dupa caz, in
starea in care le-a primit spre vanzare.
(2) Consignatarul va asigura bunurile la valoarea stabilita de partile contractului de consignatie sau,
in lipsa, la valoarea de circulatie de la data primirii lor in consignatie. El va fi tinut fata de consignant
pentru deteriorarea sau pieirea bunurilor din cauze de forta majora ori fapta unui tert, daca acestea
nu au fost asigurate la primirea lor in consignatie ori asigurarea a expirat si nu a fost reinnoita ori
societatea de asigurari nu a fost agreata de consignant. Consignatarul este obligat sa plateasca cu
regularitate primele de asigurare.
(3) Consignantul va putea asigura bunurile pe cheltuiala consignatarului, daca acesta omite sa o
faca.
(4) Asigurarile sunt contractate de drept in favoarea consignantului, cu conditia ca acesta sa
notifice asiguratorului contractul de consignatie inainte de plata despagubirilor.
- Executarea mandatului dat de consignant. Vanzarea pe credit .Art. 2061 C. civ. (1) In cazul in
care consignatarul primeste autorizarea sa vanda pe credit, in conditiile in care partile nu convin
altfel, atunci el poate acorda cumparatorului un termen pentru plata pretului de maximum 90 de zile
si exclusiv pe baza de cambii acceptate sau bilete la ordin . Art. 2.061-2.066
(2) Daca nu se prevede altfel prin contract, consignatarul este solidar raspunzator cu cumparatorul
fata de consignant pentru plata pretului marfurilor vandute pe credit .
     - Obligația de a da socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandartului său.  Art.
2.062. Dreptul de retentie . (1) In lipsa de stipulatie contrara, consignatarul nu are
un drept de retentieasupra bunurilor primite in consignatie si a sumelor cuvenite consignantului,
pentru creantele sale asupra acestuia.

212
 (2) Obligatiile consignatarului privind intretinerea bunurilor raman valabile in caz de exercitare a
dreptului de retentie, dar cheltuielile de depozitare incumba consignantului, daca exercitarea
dreptului de retentie a fost intemeiata.
-   Incetarea contractului. Art. 2063 C. civ. Contractul de consignatie inceteaza prin revocarea sa de catre consignant, renuntarea
consignatarului, din cauzele indicate in contract, moartea, dizolvarea, falimentul, interdictia sau radierea consignantului ori a
consignatarului.

8. Contractul de agenție:  
- Definiție şi reglementare. Până la adoptarea Codului civil, contractul de agenţie a fost reglementat de Legea nr.
509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi.
Elementele definitorii ale agenţiei sunt cuprinse în art. 2.072 Noul Cod Civil, care prevede că prin contractul de agenţie
comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în
numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate.
Când am abordat aspectele privind auxiliarii comercianţilor am precizat că o categorie de auxiliari o reprezintă agenţii
comerciali. De asemenea, am făcut menţiunea că agenţii sunt auxiliari independenţi ai comerciantului. Soluţia este consacrată în
mod expres de art. 2.072 alin. (2) noul cod civil care dispune că „agentul este un intermediar independent care acţionează cu
titlu profesional. El nu poate fi în acelaşi timp prepusul comitentului";
În doctrina de specialitate, contractul de agenţie este definit ca fiind „contractul prin care o parte, denumită comitent,
împuterniceşte în mod statornic cealaltă parte, denumită agent, să negocieze afaceri sau să negocieze şi să încheie afaceri în
numele şi pe seama comitentului, în una sau mai multe regiuni determinate, în schimbul unei remuneraţii”.
- Caracterele juridice şi particularităţile contractului de agenţie
Contractul de agenţie are următoarele caractere juridice:
a. este bilateral (sinalagmatic); el dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante;
b. este cu titlu oneros; ambele părţi contractante urmăresc realizarea unor foloase patrimoniale;
c. este comutativ; părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate chiar din momentul încheierii contractului;
d. este cu executare succesivă, deoarece obligaţiile părţilor se execută în timp;
e. în principiu, contractul de agenţie este consensual; el se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, însă poate fi
probat numai prin înscris.
De asemenea, contractul de agenţie prezintă anumite particularităţi care îl deosebesc de toate celelalte contracte derivate
din mandat. Aceste particularităţi privesc exclusivitatea şi clauza de neconcurenţă.
- Exclusivitatea. Potrivit prevederilor art. 2.074 noul Cod Civil, agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa, fără
consimţământul comitentului, în regiunea determinată prin contractul de agenţie, contracte privind bunuri şi servicii similare celor
care fac obiectul contractului de agenţie. Cu toate acestea, în lipsă de stipulaţie contrară, agentul poate reprezenta mai mulţi
comitenţi, iar comitentul poate să contracteze cu mai mulţi agenţi, în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte. Tot astfel,
agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi concurenţi, pentru aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte, numai dacă se
stipulează expres în acest sens.
- Clauza de neconcurenţă În sensul prevederilor Codului civil referitoare la contractul de agenţie, prin clauză de
neconcurenţă se înţelege acea stipulaţie contractuală al cărei effect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe
perioada contractului de agenţie sau ulterior încetării sale (art. 2.075). Restrângerea activităţii profesionale de care face vorbire
norma legală poate privi atât regiunea sau piaţa ori pieţele pe care este împuternicit agentul să acţioneze, cât şi operaţiunile
concrete şi contractele pe care este autorizat să le încheie, în acest sens, art. 2.075 alin. (3) noul Cod Civil Prevede: „clauza de
neconcurenţă se aplică doar pentru regiunea geografică sau pentru grupul de persoane şi regiunea geografică la care se referă
contractul de agenţie şi doar pentru bunurile şi serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie
contracte. Orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţă este considerată nescrisă&" Potrivit legii, clauza de neconcurenţă
trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Restrângerea activităţii prin clauza de neconcurenţă nu se poate întinde pe o perioadă mai mare de 2 ani de la data
încetării contractului de agenţie. Dacă s-a stabilit un termen mai lung de 2 ani, acesta se va reduce de drept la termenul maxim
de 2 ani [art. 2.075 alin. (4) noul Cod Civil].
- Forma şi proba contractului de agenţie Codul civil se preocupă de forma şi proba contractului de agenţie. Aspectele
ce privesc forma şi proba contractului de agenţie sunt reglementate de art. 2.078 noul Cod Civil Potrivit textului citat, contractul
de agenţie se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă
este necesară numai pentru dovada contractului.
Acelaşi text de lege prevede că oricare parte are dreptul să obţină de la cealaltă parte, la cerere, un document scris
semnat, cuprinzând conţinutul contractului de agenţie, inclusiv modificările acestuia. Legea interzice părţilor să renunţe la dreptul
de a obţine un exemplar al contractului sau un înscris care să cuprindă conţinutul contractului de agenţie.

213
 - Deosebirile dintre contractul de agenţie şi contractul de mandat şi commission. După cum s-a observat din definiţie,
contractul de agenţie este înrudit cu contractul de mandat şi cu cel de comision. De altfel, art. 2.095 noul Cod Civil prevede că
dispoziţiile referitoare la agenţie se completează cu prevederile referitoare la contractul de comision, în măsura în care acestea
din urmă sunt compatibile, iar dacă agentul are şi puterea de a-l reprezenta pe comitent la încheierea contractelor, atunci regulile
contractului de agenţie se completează în mod corespunzător cu cele privind contractul de mandat cu reprezentare.
Prin natura lor, raporturile dintre agent şi comitent sunt raporturi de mandat. Dar, între contractul de agenţie şi
contractul de mandat şi comision există anumite deosebiri:
a) Activitatea de intermediere în baza contractului de agenţie are un caracter profesional şi de durată, iar nu un
caracter ocazional, ca în cazul contractului de mandat sau a contractului de comision. Această deosebire rezultă din dispoziţiile
art. 2.072 noul Cod Civil care prevăd că agentul este împuternicit „în mod statornic" să negocieze ori să negocieze şi să încheie
afaceri în numele şi pe seama comitentului, iar contractul de agenţie se încheie „pe durată determinată" sau „pe durată
nedeterminată”. Pornind de la această particularitate a statorniciei contractului de agenţie, în reglementarea Legii nr. 509/2002,
agenţii erau denumiţi „agenţi comerciali permanenţi"
b) Agentul este un intermediar independent, pe când mandatarul şi comisionarul acţionează strict la ordinele
mandantului.
c) Activitatea de intermediere bazată pe contractul de agenţie se caracterizează prin interesul comun al agentului şi
comitentului în realizarea activităţii de intermediere, în timp ce în cazul mandatului/comisionului, activitatea se desfăşoară în
interesul precumpănitor al mandantului.
d) Datorită caracterului de continuitate, agentul nu poate fi revocat ad nutum de către comitent, aşa cum este cazul
mandatarului în contractul de mandat.
- Părţile contractului. Părţile contractului de agenţie sunt comitentul şi agentul.
În practică, agenţia este uzitată cu precădere în raporturile specifice întreprinderilor comerciale şi în cvasitotalitatea
situaţiilor, atât agentul cât şi comitentul au calitatea de profesionişti, în accepţiunea juridică a Codului civil. De fapt,
împuternicirea agentului priveşte desfăşurarea unor afaceri ale comitentului într-o regiune determinată sau pe o piaţă anume prin
încheierea de acte juridice în acest scop, sau doar prin mijlocirea acestora între comitent şi terţii interesaţi. Prin urmare, statutul
juridic al agentului este de intermediar al afacerilor comitentului cu terţii, şi astfel atât agentul cât şi comitentul au statutul juridic
de comercianţi profesionişti, titulari ai unor întreprinderi economice.
Codul civil face anumite precizări cu privire la statutul juridic al agentului şi la raporturile la care se aplică regulile
specifice agenţiei. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.073 noul Cod Civil, nu constituie agent, persoana care:
a) are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având drept de reprezentare a acesteia:
b) este asociat ori acţionar şi este împuternicită în mod legal să îi reprezinte pe ceilalţi asociaţi sau acţionari;
c) are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau administrator-sechestru în raport cu
comitentul.
De asemenea, normele Codului civil relative la agenţie nu se aplică activităţii persoanelor care:
a) acţionează ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate de mărfuri şi instrumente financiare
derivate;
b) au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări;
c) prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.
În schimb, calitatea de comitent o poate avea orice titular al unei întreprinderi comerciale interesate să-şi extindă
afacerile într-o anumită regiune sau pe o piaţă determinată.
- Efectele contractului de agenţie Contractul de agenţie dă naştere unor raporturi juridice între comitent şi agent. Dar,
fiind un contract de intermediere, contractul de agenţie produce anumite efecte juridice şi faţă de terţi.
 Efectele contractului în raporturile dintre agent şi comitent: Principalele obligaţii ce revin comitentului şi agentului în
temeiul contractului de agenţie sunt reglementate de art. 2.079 noul Cod Civil şi art. 2.080 noul Cod Civil Normele
cuprinse în art. 2.079 şi 2.080 noul Cod Civil au caracter imperativ, deoarece art. 2.094 noul Cod Civil prevede că
părţile nu pot deroga prin convenţie contrară de la dispoziţiile celor două articole.
 Obligaţiile agentului. Aşa cum am precizat în cele de mai sus, principalele obligaţii ale agentului
sunt cuprinse în art. 2.079 noul Cod Civil
a. Agentul este ţinut să îndeplinească obligaţiile care decurg din împuternicirea primită din partea
comitentulu. Potrivit legii, agentul trebuie să îndeplinească obligaţiile ce decurg din împuternicirea
care-i este dată, personal sau prin prepuşii săi, în conformitate cu instrucţiunile primite şi în scopul
realizării intereselor comitentului. în executarea împuternicirilor primite, agentul este obligat să
acţioneze cu bună-credinţă şi cu loialitate. Tot legea prevede că executarea împuternicirii prin
substituirea agentului, în tot sau în parte, cu subagenţi, este supusă prevederilor contractului de
mandat. Aceasta înseamnă că îşi vor găsi aplicare dispoziţiile art. 2.023 noul Cod Civil care
reglementează condiţiile substituirii mandatarului. Transpunând prevederile art. 2.023 în raporturile

214
 specifice contactului de agenţie, înseamnă că agentul este ţinut să îndeplinească personal
mandatul, cu excepţia cazului în care comitentul l-a autorizat în mod expres să îşi substituie o altă
persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului. Tot astfel, chiar în absenţa unei autorizări
exprese, agentul îşi poate substitui un terţ dacă:
1. împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
2. îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe comitent asupra acestor împrejurări;
3. se poate prezuma că comitentul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o
justifică.
În toate cazurile însă, agentul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe comitent cu privire la
substituire. Dacă substituirea nu a fost autorizată de comitent, agentul răspunde pentru actele
persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi. Din contră, în situaţia în
care substituirea a fost autorizată, agentul nu va răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales
persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea contractului. în toate cazurile,
comitentul are acţiune directă împotriva persoanei pe care agentul şi-a substituit-o.
Trebuie reţinut că, potrivit legii, agentul nu poate, fără împuternicire specială, să primească plata şi
nici să acorde reduceri sau amânări pentru creanţele comitentului ori să vândă pe credit. în acest
sens, art. 2.076 noul Cod Civil prevede că, în lipsă de stipulaţie contrară, agentul nu poate vinde pe
credit şi nu poate acorda reduceri sau amânări de plată pentru creanţele comitentului.
Agentul poate primi reclamaţii privitoare la viciile bunurilor sau serviciilor şi poate solicita orice
măsuri de asigurare în interesul comitentului, fiind obligat în ambele cazuri să-l înştiinţeze de îndată
pe comitent. La rândul său, agentul poate lua orice măsuri asigurătorii în interesul comitentului,
precum şi orice alte măsuri necesare pentru conservarea drepturilor acestuia din urmă (art. 2.077
noul Cod Civil).
În sfârşit, Codul civil prevede că agentul care se află în imposibilitate de a continua executarea
obligaţiilor ce îi revin trebuie să îl înştiinţeze de îndată pe comitent, sub sancţiunea plăţii de daune-
interese.
b. Agentul este obligat să-i comunice comitentului informaţiile ce interesează afacerile acestuia
Legea dispune că agentul este obligat să procure şi să-i comunice comitentului pentru care
acţionează informaţiile privitoare la regiunea sau regiunile stabilite în contract, care l-ar putea
interesa pe acesta, precum şi toate celelalte informaţii necesare de care dispune.
Aceste informaţii pot avea ca obiect cererea şi oferta privind bunurile şi serviciile oferite de
comitent, preţurile practicate, operaţiunile comercianţilor concurenţi, eventualele condiţii sau
restricţii din regiunea de acţiune sau ale pieţei pe care activează agentul etc. m
c. A gentul este obligat să îndeplinească împuternicirea în condiţii cât mai avantajoase pentru
comitent. În acest sens, legea prevede că agentul este obligat să depună diligenţa necesară pentru
negocierea şi, dacă este cazul, încheierea afacerilor cu care este împuternicit, în condiţii cât mai
avantajoase pentru comitent.
d. Agentul este obligat să respecte instrucţiunile rezonabile primite de la comitent. Prin instrucţiuni
rezonabile se înţelege instrucţiunile care se înscriu în limitele normale, obişnuite, în activitatea de
intermediere comercială în baza unui contract de agenţie.
e. Agentul este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor efectuate în contul comitentului. Legea
prevede că agentul este obligat să ţină în registrele sale evidenţe separate pentru operaţiunile ce-l
privesc pe fiecare comitent.
f. Agentul este obligat să păstreze bunurile primite de la comitent în condiţii corespunzătoare.
Legea dispune că agentul este obligat să păstreze bunurile sau eşantioanele într-o manieră care să
permită identificarea celor aparţinând fiecărui comitent. În virtutea principiului libertăţii contractuale,
părţile pot stabili orice altă obligaţie în sarcina agentului.
 Obligaţiile comitentului. Principalele obligaţii ale comitentului sunt enumerate de art. 2.080 noul Cod
Civil:
a. Comitentul este obligat să transmită agentului toate datele, informaţiile şi instrumentele necesare
executării contractului de agenţie. În acest sens, Codul civil obligă comitentul să pună la dispoziţie
agentului în timp util şi într-o cantitate corespunzătoare mostre, cataloage, tarife şi orice alte
documente necesare agentului pentru executarea împuternicirii sale, referitoare la bunurile sau
serviciile ce constituie obiectul contractului. De asemenea, legea prevede că comitentul trebuie să
furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie. Comitentul trebuie să-l
înştiinţeze pe agent într-un termen rezonabil atunci când va prevedea că volumul operaţiunilor

215
comerciale va fi sensibil inferior celui pe care agentul l-ar fi putut anticipa în mod normal. Pentru
bunul mers al afacerilor materializate în raporturile cu terţii, comitentul trebuie să-l informeze pe
agent în timp util, potrivit naturii operaţiunii, despre acceptarea, refuzul ori neexecutarea unor
operaţiuni comerciale negociate sau, după caz, încheiate de agent [art. 2.080 alin. (3) noul Cod
Civil. Operaţiunea negociată de agent se consideră abandonată dacă comitentul, primind
înştiinţarea, nu comunică în timp util terţei persoane, direct sau prin intermediul agentului, acceptul
său.
b. Comitentul este obligat să plătească agentului remuneraţia cuvenită. Remuneraţia se plăteşte
agentului în condiţiile şi la termenele stabilite prin contract sau prin lege. Remuneraţia agentului
este reglementată de art. 2.082-2.087 noul Cod Civil Ca principiu, legea prevede că agentul are
dreptul la remuneraţie pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenţiei sale. Remuneraţia
agentului constă fie într-o sumă fixă, fie într-un comision, fie în parte sumă fixă şi în parte comision,
potrivit acordului părţilor. Prin comision, în accepţiunea legii, se înţelege orice formă de remuneraţie
al cărei cuantum se obţine prin raportare la volumul sau la valoarea operaţiunilor efectuate de către
agent în contul comitentului.
Remuneraţia se datorează şi în cazul în care nu este prevăzută de reglementările legale sau nu a
fost stipulată în contractul de agenţie. în acest sens, legea dispune că în lipsa unor prevederi legale
sau stipulaţii derogatorii, agentul are dreptul de a primi o remuneraţie în conformitate cu uzanţele
aplicabile în locul în care agentul îşi desfăşoară activitate, fie în legătură cu bunurile ce fac obiectul
contractului de agenţie specifice zonei şi sectorului de piaţă pe care acesta acţionează. în absenţa
unor asemenea uzanţe, agentul este îndreptăţit să primească o remuneraţie rezonabilă, ţinând
seama de toate aspectele referitoare la contractele încheiate şi la caracteristicile operaţiunilor
efectuate.
Codul civil leagă obligaţia de plată a remuneraţiei de existenţa unor situaţii concrete ale îndeplinirii
operaţiunilor de intermediere realizate de către agent. Astfel, potrivit art. 2.083 noul Cod Civil,
agentul este îndreptăţit la comision pentru operaţiunile efectuate pe durata existenţei contractului
de agenţie, dacă acestea sunt încheiate:
1. ca urmare a intervenţiei sale;
2. fără intervenţia agentului, dar cu un client procurat anterior de acesta pentru contracte sau acte
de comerţ similare;
3. cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care agentul a primit
împuternicire exclusivă.
Comisionul se datorează şi în anumite situaţii speciale în care părţile nu-şi execută obligaţiile
negociate de agent sau şi le execută parţial. în ideea de a-l proteja pe agent, Codul civil
reglementează dreptul la comision în cazul contractelor neexecutate sau executate parţial. Regimul
juridic al comisionului în cazul contractelor neexecutate sau executate parţial este consacrat de art.
2.086 noul Cod Civil Potrivit normei legale precizate, comisionul se datorează şi pentru contractele
încheiate, dar la a căror executare părţile acestora au renunţat, dacă agentul şi-a îndeplinit
obligaţiile. Atunci când contractul încheiat nu se execută de către părţi ca urmare a unor
circumstanţe imputabile agentului, dreptul la comision se stinge sau comisionul se reduce
proporţional cu neexecutarea, după caz. în caz de executare parţială din partea terţului, agentul
este îndreptăţit doar la plata unei părţi din comisionul stipulat, proporţional cu executarea
contractului încheiat între comitent şi terţ [art. 2.086 alin. (3) noul Cod Civil].
Potrivit Codului civil, dacă părţile nu convin altfel, dreptul la comision se naşte la data la care se
îndeplineşte una din următoarele condiţii:
1. comitentul îşi execută obligaţiile contractuale faţă de terţa persoană;
2. comitentul ar fi trebuit să-şi execute obligaţiile contractuale potrivit convenţiei sale cu terţul;
3. terţul şi-a executat obligaţiile contractuale.
Comisionul se plăteşte cel mai târziu în ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru care se
datorează. În reglementarea actuală a contractului de agenţie, Codul civil stabileşte şi regulile care
privesc calculul valorii comisionului. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.087 noul Cod Civil, la sfârşitul
fiecărui trimestru comitentul trebuie să trimită agentului copiile de pe facturile care au fost expediate
terţilor, precum şi descrierea calculului valorii comisionului. La cererea agentului, comitentul îi va
comunica de îndată informaţiile necesare calculării comisionului, inclusiv extrasele relevante din
registrele sale contabile. Clauza prin care se derogă de la prevederile privind calculul comisionului

216
 în defavoarea agentului se consideră nescrisă. În sfârşit, trebuie reţinut că art. 2.080 noul Cod Civil
prevede că, în raporturile cu agentul, comitentul trebuie să acţioneze cu loialitate şi bună-credinţă.
 Efectele faţă de terţi. Fiind o varietate a contractului de mandat, la fel ca şi acesta, contractul de agenţie nu produce
efecte juridice faţă de terţi. Legea reglementează însă anumite situaţii speciale care privesc plata preţului bunurilor şi
serviciilor, precum şi reclamarea viciilor. În ceea ce priveşte preţul, legea dispune că agentul nu poate, fără
împuternicire specială, să primească plata, să acorde reduceri sau amânări pentru creanţele comitentului şi nici să
vândă pe credit. În privinţa viciilor, art. 2.077 prevede că agentul poate primi reclamaţii privind viciile bunurilor vândute
sau serviciilor prestate de comitent, fiind obligat să îl înştiinţeze de îndată pe acesta. La rândul său, agentul poate lua
orice măsuri asigurătorii în interesul comitentului, precum şi orice alte măsuri necesare pentru conservarea drepturilor
acestuia din urmă.
- Încetarea contractului de agenţie. Codul civil consacră anumite reguli speciale privind încetarea contractului de
agenţie. Aceste reguli au în vedere, în principal, cazurile de încetare a contractului şi plata unor remuneraţii şi
despăgubiri, după caz.
Cazurile de încetare a contractului de agenţie . Contractul de agenţie încetează în condiţii diferite, în funcţie de durata
determinată sau nedeterminată a contractului.
 Expirarea termenului. Ca orice contract încheiat pe durată determinată, şi contractul de agenţie
încetează la expirarea termenului pentru care a fost încheiat. Potrivit dispoziţiilor art. 2.088 noul
Cod Civil, contractul de agenţie pe durată determinată care continuă să fie executat de părţi după
expirarea sa se consideră prelungit pe durată nedeterminată.
 Denunţarea unilateral. Contractul de agenţie pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral
de oricare dintre părţi, cu acordarea obligatorie a unui preaviz (art. 2.089 noul Cod Civil).
Denunţarea este posibilă şi în cazul contractului încheiat pentru o perioadă determinată care
prevede o clauză expresă privind posibilitatea denunţării unilaterale anticipate, însă tot cu
acordarea unui termen de preaviz. Regulile denunţării se aplică şi în cazul contractului cu durată
determinată care continuă să fie executat de către părţi şi după expirarea duratei contractului,
transformat astfel, potrivit art. 2.089 noul Cod Civil, în contract pe perioadă nedeterminată.
Termenul de preaviz care însoţeşte declaraţia de denunţare trebuie să aibă o durată de minimum o
lună pentru primul an de contract. în cazul în care durata contractului este mai mare de un an,
termenul minim de preaviz se măreşte cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără ca
durata preavizului să depăşească 6 luni. Dacă părţile nu convin altfel, termenul de preaviz expiră la
sfârşitul unei luni calendaristice. Potrivit Codului civil, dacă părţile convin termene de preaviz mai
lungi decât cele de mai sus, prin contractul de agenţie nu se pot stabili în sarcina agentului termene
de preaviz mai lungi decât cele stabilite în sarcina comitentului. În mod excepţional, legea consacră
posibilitatea denunţării contractului de agenţie fără acordarea termenului de preaviz. Astfel, potrivit
prevederilor art. 2.090 noul Cod Civil, în toate cazurile, contractul de agenţie poate fi denunţat fără
preaviz de oricare dintre părţi, cu repararea prejudiciilor astfel cauzate celeilalte părţi, atunci când
circumstanţe excepţionale, altele decât forţa majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea
colaborării dintre comitent şi agent. în acest din urmă caz, contractul încetează la data primirii
notificării scrise prin care acesta a fost denunţat.
 Rezilierea contractului. În virtutea principiului executării obligaţiilor contractuale cu loialitate şi bună-
credinţă, oricare dintre părţi poate rezilia contractul de agenţie înainte de expirarea duratei
contractului, în cazul unei neîndepliniri din culpă gravă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă
parte. Rezilierea contractului de agenţie are loc în condiţiile dreptului comun, ea este cerută de
partea interesată şi se pronunţă de către instanţa judecătorească competentă.
- Remuneraţii şi despăgubiri datorate încetării contractului. Pe aceeaşi linie a protecţiei juridice a agentului pentru
eforturile depuse în interesul comitentului, Codul civil consacră obligaţia de plată a unor remuneraţii în anumite situaţii
speciale şi după încetarea contractului de agenţie. Astfel, pentru anumite operaţiuni individuale, agentul are dreptul la
plata unui comision, iar în cazul sporirii afacerilor comitentului, agentul este îndreptăţit la plata unei indemnizaţii. în
fine, dacă prilejuit de încetarea contractului sau din alte cauze agentul suferă anumite prejudicii, acesta poate cere
repararea lor de la comitent.
Comisioanele. Potrivit dispoziţiilor art. 2.084 noul Cod Civil, agentul este îndreptăţit la comision pentru un contract
încheiat ulterior încetării contractului de agenţie, dacă:
a) acesta a fost încheiat în principal datorită intervenţiei agentului pe durata contractului de agenţie şi încheierea a avut
loc într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de agenţie;
b) comanda emisă de terţ a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării contractului de agenţie, în cazurile
prevăzute de dispoziţiile art. 2.083. În caz de înlocuire a agentului, noul agent nu are dreptul de a primi comisionul

217
 dacă acesta este datorat, potrivit prevederilor legii, agentului precedent. Regula de mai sus nu se aplică atunci când
din circumstanţele concrete rezultă că este echitabil ca acel comision să fie împărţit între agenţii respectivi.
Indemnizaţiile. Art. 2.091 noul Cod Civil dispune că, la încetarea contractului de agenţie, agentul este îndreptăţit să ia
de la comitent o indemnizaţie, în măsura în care:
a) i-a procurat noi clienţi comitentului sau a sporit semnificativ volumul operaţiunilor cu clienţii existenţi, iar comitentul
obţine încă foloase substanţiale din operaţiunile cu aceşti clienţi; şi
b) plata acestei indemnizaţii este echitabilă, având în vedere circumstanţele concrete, în special comisioanele pe care
agentul ar fi trebuit să le primească în urma operaţiunilor încheiate de comitent cu clienţii prevăzuţi la lit. a), precum şi
posibila restrângere a activităţii profesionale a agentului datorită existenţei în contractul de agenţie a unei clauze de
neconcurenţă.
Valoarea indemnizaţiei în cazurile de mai sus nu poate depăşi o sumă echivalentă cuantumului unei remuneraţii
anuale, calculată pe baza mediei anuale a remuneraţiilor încasate de agent pe parcursul ultimilor 5 ani de contract;
dacă durata contractului nu însumează 5 ani, remuneraţia anuală este calculată pe baza mediei remuneraţiilor
încasate în cursul perioadei respective.
Comitentul datorează indemnizaţie şi în cazul în care contractul încetează ca urmare a decesului agentului. în caz de
deces al agentului, dreptul la indemnizaţie se stinge dacă succesorii agentului nu îl pun în întârziere pe comitent, cu
privire la pretenţiile lor, într-un termen de un an de la data încetării contractului de agenţie.
Codul civil (art. 2.092) consacră şi anumite cazuri în care agentul nu are dreptul la indemnizaţie:
a) comitentul reziliază contractul din cauza încălcării de către agent a obligaţiilor sale;
b) agentul denunţă unilateral contractul, cu excepţia cazului în care această denunţare este motivată de circumstanţe
precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea cărora, în mod rezonabil, nu i se poate cere acestuia
continuarea activităţilor;
c) în cazul cesiunii contractului de agenţie prin înlocuirea agentului cu un terţ;
d) dacă nu se convine altfel de către părţile contractului de agenţie, în cazul novaţiei acestui contract prin înlocuirea
agentului cu un terţ.
Este important de reţinut că, potrivit art. 2.094 noul Cod Civil, părţile nu pot deroga în detrimentul intereselor agentului
de la prevederile legii care reglementează dreptul la indemnizaţie, înainte de încetarea contractului de agenţie.
Despăgubirile. Ca regulă generală, art. 2.091 alin. (3) noul Cod Civil stipulează că acordarea indemnizaţiei la încetarea
contractului de agenţie nu aduce atingere dreptului agentului de a cere despăgubiri, în condiţiile legii. în consecinţă,
dacă încetarea contractului cauzează prejudicii agentului, acesta are dreptul la despăgubiri împotriva comitentului.

9. Contractul de franciză:
- Definiție, reglementare şi caractere juridice. Operaţiunile de franciză. Contractul de franciză este un contract consensual,
sinalagmatic, cu executare succesivă, intuitu personae şi de adeziune.
a. Caracterul consensual' al francizei se exprimă prin faptul că părţile nu trebuie să dea o anumită formă, nici măcar
scrisă, contractului pentru ca acesta să fie valabil încheiat.
b. Franciza este un contract sinalagmatic, pentru că ambele părţi se obligă şi urmăresc obţinerea de avantaje
reciproce; francizorul să-şi extindă reţeaua de franciză şi să încaseze redevenţele, beneficiarul să exploateze conceptul de
afacere al francizorului, în vederea realizării de profit.
c. Contractul de franciză este cu executare succesivă, deoarece exploatarea elementelor ce se transmit în temeiul
francizei are loc pe o anumită perioadă de timp. Reglementările operaţiunilor de franciză consacră principiul potrivit căruia durata
contractului va fi fixată astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investiţiilor specifice francizei (art. 6 din O.G. nr.
52/1997).
d. Caracterul intuitu personal al francizei se explică, în ce priveşte alegerea beneficiarului, prin bonitatea şi condiţiile
manageriale de care dă dovadă acesta, iar în privinţa francizorului, prin omogenitatea reţelei de franciză, succesul de care se
bucură afacerea, obiectul francizei, domeniul în care operează, imaginea pe piaţă etc.
e. în sfârşit, franciza este un contract de adeziune care constă în aceea că, dacă beneficiarul consimte la încheierea
contractului, va trebui să se supună regulilor impuse de francizor. Acest caracter rezultă din prevederile art. 1 lit. c) ale
ordonanţei care stipulează că beneficiarul este selecţionat de francizor şi aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză.
- Părţile şi obiectul francizei. După cum se poate observa din definiţia dată francizei de O.G. nr. 52/1997, părţile contractului sunt
francizorul şi beneficiarul. In concepţia dispoziţiilor art. 1 lit. b) din ordonanţă, francizorul este un comerciant care, fiind titularul
drepturilor asupra unei mărci înregistrate, conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau
un serviciu. O.G. nr. 52/1997 impune francizorului îndeplinirea unor cerinţe speciale pentru a-şi putea extinde afacerea în regim
de franciză, cerinţe ce sunt cuprinse în art. 1 alin. (1) lit. b), potrivit cărora francizorul este un comerciant care:
- este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe o durată cel puţin egală
cu durata contractului de franciză;

218
 - conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu;
- asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
- utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi inovaţiei, asigurând dezvoltarea
şi viabilitatea produsului”.
Prin urmare, francizorul este o persoană determinată care, pe de o parte, are calitatea de comerciant, iar, pe de altă
parte, este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate cu privire la afacerea ce o transmite beneficiarului spre exploatare
sau dezvoltare.
Beneficiarul, potrivit art. 1 lit. c) din ordonanţă, este un comerciant persoană fizică sau juridică ce aderă la principiul
omogenităţii reţelei de franciză. Se constată cu uşurinţă că, potrivit legii, beneficiarul, în afară de faptul că este comerciant, nu
trebuie să îndeplinească vreo altă condiţie specială.
- Obiectul francizei. Obiectul francizei se desprinde din dispoziţiile art. 1, 5 si 6 din O.G. nr. 52/1997. în conformitate cu
textele de lege menţionate, obiectul^ raporturilor de franciză poate fi rezumat la transmiterea dreptului de a exploata ori de a
dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu în schimbul plăţii unei redevenţe din partea beneficiarului. Este fără
îndoială că, potrivit dreptului pozitiv, operaţiunile ce constituie obiect al contractului de franciză reprezintă veritabile fapte de
comerţ.
- Independenţa părţilor. Deşi beneficiarul acţionează, respectând marca, know-how-ul şi numele franci-zorului, între
aceştia există o independenţă financiară şi juridică. Beneficiarul este un comerciant de sine stătător, un subiect de drept distinct,
cu elemente de identificare proprii: este înregistrat la registrul comerţului, are firmă, sediu, emblemă, capital, obiect de activitate
bine determinat etc.
Lipsa independenţei juridice ar conduce la transformarea beneficiarului în sucursală, iar când acesta este o persoană
fizică, într-un simplu prepus al fran-cizorului. Consecinţele ce decurg din independenţa juridică a părţilor contractului de franciză
constau în faptul că beneficiarul acţionează în nume şi pe cont propriu, nefiind mandatar, agent, comisionar şi nici prepus al
francizorului. Beneficiarul va suporta singur riscul insolvenţei şi al eşecului afacerii sale. Pe de altă parte, francizorul nu va
răspunde faţă de terţi pentru faptele ilicite ale beneficiarilor din reţeaua de franciză, cu excepţia culpei proprii.
Legiuitorul chiar impune participanţilor la franciză să facă cunoscut publicului independenţa financiară şi juridică
existentă între aceştia. Astfel, art. 6 alin. (2) din ordonanţă stipulează că francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate
adecvată, face cunoscut că este o persoană independentă din punct de vedere financiar, în raport cu francizorul şi cu alte
persoane.
- Diferite tipuri de franciză. Cele mai răspândite forme ale francizei sunt franciza de producţie sau industrială, franciza
de distribuţie, franciza de servicii, şi franciza principală sau maşter franchise. Criteriul principal al acestei clasificări îl constituie
domeniul de activitate în care operează.
1. Franciza de producţie sau industrial. Franciza de producţie sau industrială'. Practic, beneficiarul îşi va organiza
factorii de producţie, capitalul şi resursele umane în scopul transformării materiilor prime şi materialelor în produse noi, ca natură
şi utilitate, identice cu ale francizorului.
2. Franciza de servicii. Franciza de servicii. Aşadar, în acest gen de franciză, serviciile sunt executate după
standardele şi sub firma şi marca francizorului, astfel încât consumatorul să nu simtă nicio diferenţă de calitate între serviciile ce
constituie obiect al francizei. Serviciile exploatate în regim de franciză pot fi dintre cele mai diverse, deoarece reglementările
legale nu conţin nicio limitare în acest sens, cu respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.
3. Franciza de distribuţie Franciza de distribuţie se înfăţişează sub două forme:
a) franciza de distribuţie a produselor realizate de însuşi francizorul;
b) franciza de distribuţie în care francizorul este doar un distribuitor al produselor realizate de diferiţi producători.
în prima situaţie, când francizorul este şi producător, acesta îşi creează propriile tehnici şi metode de vânzare a produselor pe
care le transmite diferiţilor distribuitori independenţi, realizându-şi, astfel, propria reţea de distribuţie. Deci, într-o astfel de
operaţiune, deşi producătorul şi distribuitorii sunt comercianţi independenţi din punct de vedere financiar şi juridic, beneficiarii,
adică vânzătorii, vor pune în circulaţie produsele după indicaţiile stricte ale francizorului, care este tocmai producătorul sau
fabricantul.
În cealaltă modalitate, când producătorul nu mai este şi francizor, tehnicile francizei sunt concepute de un distribuitor
specializat în vânzări care, la rândul lui, le transmite, în temeiul contractului de franciză, altor distribuitori. Deci, dacă în prima
variantă conceptul de franciză este creat de chiar fabricantul bunurilor şi transmis distribuitorilor, în cea de-a doua, standardele
francizei sunt elaborate de un vânzător, care îşi creează reţeaua de franciză cu alţi distribuitori.
4. Master franchise. Franciza principală'. în această formă a francizei, francizorul iniţial, principal, cedează
subfrancizorului dreptul de a exploata, de a dezvolta şi de a crea şi extinde reţeaua de franciză prin încheierea de contracte cu
diferiţi beneficiari.
- Încheierea contractului. Încheierea oricărui contract de franciză este precedată de o fază precontrac-tuală, ce are ca scop
informarea părţilor contractante în legătură cu principalele elemente ale francizei. Obligaţia de informare reciprocă a părţilor este
tot mai des reglementată în legislaţia contractelor comerciale' şi excede operaţiunilor specifice cererii şi ofertei de a contracta,

219
legiferate de Codul civil. Pentru realizarea acestei informări, O.G. nr. 52/1997 reglementează o adevărată procedură pe care o
intitulează „faza precontractuală”, în care sunt specificate principalele informaţii pe care francizorul trebuie să le dezvăluie
beneficiarului.
a. Etapa precontractuală. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997, faza precontractuală are ca scop să permită
fiecărei părţi să-şi confirme decizia de a colabora. Dar, înainte de începerea operaţiunilor de informare şi negociere pe tema
francizei, francizorul va face publică intenţia lui de extindere a reţelei de franciză. în acest scop, art. 13 din ordonanţă dispune
că publicitatea pentru selecţionarea beneficiarului trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi să nu cuprindă informaţii eronate.
Reglementările legale nu prevăd termenul alocat acestei etape precontractuale de informare a părţilor, dar este evident
că ea va diferi în funcţie de complexitatea afacerii ce se negociază pentru exploatarea în regim de franciză şi în special de
aprecierea părţilor.
Principalele categorii de informaţii pe care trebuie să le furnizeze francizorul beneficiarului sunt enumerate în cuprinsul
art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997, iar cele pe care trebuie să le transmită beneficiarul sunt prevăzute, în principal, în art. 15 alin.
(1).
Potrivit textului de lege enunţat, francizorul va transmite informaţii cu privire la următoarele aspecte:
a) experienţa dobândită şi transferabilă - este o formulare defectuoasă, astfel cum s-a observat şi în doctrina juridică
sau pe o anumită regiune etc.
b) condiţiile financiare ale contractului - aici sunt incluse, potrivit art. 2 alin. (3) din ordonanţă, informaţii (detalii) privind
redevenţa iniţială sau taxa de intrare în reţea, redevenţele periodice, redevenţele din publicitate, tarifele privind prestările de
servicii şi tarifele privind produsele, serviciile şi tehnologia, iar în cazul clauzei, obligaţiile contractuale de cumpărare şi
alimentare, care permit beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat şi să-şi întocmească planul financiar.
Este cert că orice franciză necesită o serie de cheltuieli din partea beneficiarului şi, drept consecinţă, acesta va trebui
să-şi evalueze patrimoniul pentru a face faţă costurilor pe care le reclamă. Cunoaşterea exactă a costurilor francizei va fi unul
dintre elementele determinante ale încheierii contractului cu francizorul, tot astfel cum puterea financiară a beneficiarului va
constitui un element hotărâtor în selecţia pe care o face francizorul.
Principiile care cârmuiesc raporturile financiare specifice comerţului în franciză îşi găsesc reglementare în art. 6 din
O.G. nr. 52/1997, care stipulează că obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate precizate şi vor fi determinate astfel
încât să favorizeze atingerea obiectivelor comune, iar durata contractului stabilită de maniera în care să permită beneficiarului
amortizarea investiţiilor făcute.
b. Cuprinsul contractului de franciză. Consecinţă a intervenţiei statului în raporturile contractuale comerciale. în acest
scop, art. 4 prevede, cu valoare de principiu, că orice contract de franciză trebuie să definească, fără ambiguitate, obligaţiile şi
responsabilităţile fiecărei părţi, precum şi orice alte clauze ale colaborării, iar potrivit art. 5, contractul de franciză va cuprinde
următoarele clauze:
Obiectul contractului. Credem că norma are în vedere principalele drepturi de proprietate intelectuală şi industrială'
francizabile, precum: mărcile individuale (de fabrică, de comerţ şi de servicii), numele comercial (firma şi emblema), indicaţiile
geografice, desenele şi modelele industriale, brevetele de invenţie, drepturile de autor şi know-how-ul (savoir-fair- ul);
Drepturile şi obligaţiile părţilor . Sunt şi acestea enumerate în persoana fiecărei părţi contractante. Astfel, art. 4 alin. (2)
din O.G. nr. 52/1997 reglementează obligaţiile francizorului, iar alin. (3) le prevede pe cele ale beneficiarului. La aceasta se
adaugă, pentru francizor, vegherea la păstrarea identităţii şi a reputaţiei reţelei de franciză, iar pentru beneficiar, plata
redevenţelor, neconcurenţă în timpul şi după expirarea contractului şi păstrarea confidenţialităţii know-how-ului dobândit de la
francizor.
Condiţiile financiare. Condiţiile financiare se referă la elementele care privesc cheltuielile exploatării afacerii în regim de
franciză, precum întinderea redevenţei şi modul de plată, taxa de intrare în reţea, cheltuielile ocazionate cu publicitatea, costurile
fabricării produselor, prestării serviciilor sau distribuirii bunurilor sub formă de franciză etc.
Durata contractului. Durata contractului reprezintă perioada derulării afacerii în regim de franciză de către beneficiar, în
zona în care are exclusivitate. Reglementările francizei nu impun o durată minimă sau maximă a contractului, iar potrivit
dispoziţiilor art. 9, aceasta va diferi în raport de caracteristicile proprii fiecărei francize. în legătură cu determinarea duratei
contractului de franciză, vor fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din ordonanţă, potrivit cu care termenul contractului va
fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investiţiilor specifice francizei.
Condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere . Cu referire la condiţiile de modificare a contractului de franciză, O.G. nr.
52/1997 nu cuprinde reglementări speciale, de unde rezultă că vor fi aplicabile regulile dreptului comun în materie, adică această
operaţiune se va realiza cu acordul ambelor părţi contractante. Nu este exclus să se lase la aprecierea uneia dintre părţi iniţiativa
modificării contractului de franciză, cum ar fi, de pildă, clauza prin care francizorul îşi rezervă dreptul de a impune noi exigenţe
standardelor de exploatare a afacerilor francizabile.
Altfel stau lucrurile în legătură cu prelungirea şi rezilierea contractului de franciză, unde reglementările statuează că
francizorul va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul la data expirării

220
sau de a nu semna un nou contract, iar în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod clar circumstanţele care pot să
determine rezilierea fără preaviz (art. 6 din O.G. nr. 52/1997).
- Efectele contractului de franciză. Contractul de franciză generează drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi
contractante.
 Obligaţiile francizorului. În literatura de specialitate s-a afirmat că în sarcina francizorului sunt puse următoarele
obligaţii: transmiterea know-how-ului, transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive ale francizorului,
asistenţa tehnică si/sau comercială, aprovizionarea beneficiarului şi garanţia exclusivităţii teritoriale.
Transmiterea know-how-ului. Se susţine că transmiterea know-how-ului este o condiţie esenţială a contractului de
franciză şi constituie o obligaţie continuă, în sensul că know-how-ul, fiind perfectibil, francizorul va trebui să comunice
beneficiarului toate îmbunătăţirile şi dezvoltările aduse.
Pentru a putea forma obiect al francizei, know-how-ul trebuie să aparţină francizorului, să fie transmisibil şi să
reprezinte un ansamblu de cunoştinţe noi, aplicabile industrial, nebrevetate, verificate, nedezvăluite public, probate de
francizor în afacerea proprie şi constituind reţeta pentru reuşita afacerii. Transmiterea know-how-ului presupune şi
acordarea unei asistenţe care să permită beneficiarului însuşirea acestuia.
Informaţiile care alcătuiesc conţinutul know-how-ului sunt transmise, de regulă, într-un document separat (manual,
carnet de instrucţiuni, ghid de operaţiuni, caiet tehnic etc.).
Transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive ale francizorului . Aceasta este necesară pentru atragerea
clientelei. Semnele distinctive aparţin fondului de comerţ al francizorului şi cele mai importante sunt firma, emblema şi
marca. în doctrina de specialitate, inspirată din jurisprudenţa europeană în materie, se susţine că transmiterea
dreptului de folosinţă asupra semnelor de atragere a clientelei este de esenţa contractului de franciză.
Beneficiarul dobândeşte doar un drept de folosinţă asupra acestor elemente, ele nu se desprind de fondul de comerţ al
francizorului, nu intră în fondul de comerţ al beneficiarului, drept urmare, beneficiarul nu le poate modifica, înstrăina
altor persoane şi nici nu vor putea fi utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în contract. în schimb, beneficiarul
rămâne titularul propriilor semne distinctive, asupra cărora păstrează dispoziţia deplină şi exclusivă, fără a le identifica
cu ale francizorului.
Asistenţa tehnică şi/sau comercială . Este obligaţia în temeiul căreia francizorul trebuie să sprijine în permanenţă
beneficiarul şi poate consta în: pregătirea personalului, instruirea în vederea exploatării know-how-ului, supravegherea
pentru respectarea omogenităţii reţelei de franciză etc. în doctrină s-a arătat că asistenţa tehnică şi comercială este
inseparabil legată de know-how-ul comunicat, dar în acelaşi timp, nu se identifică cu aceasta, nu este o parte
integrantă a know-how-ului. Asistenţa acordată este calea şi suportul concret de transmitere a know-how-ului, fiind
formată dintr-un ansamblu de operaţiuni specifice, menite să formeze cadrul unei bune exploatări a know-how-ului, dar
şi a însemnelor de atragere a clientelei.
O.G. nr. 52/1997 prevede în mod expres, în art. 4, că francizorul asigură beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi
asistenţa comercială/tehnică permanentă, pe toată durata existenţei drepturilor contractuale. Tot astfel, în art. 1 lit. b),
se prevede că francizorul va asigura beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate.
Asistenţa, indiferent sub forma în care se înfăţişează, este permanentă, începe în momentul implementării afacerii prin
iniţierea beneficiarului şi instruirea personalului acestuia, continuând până la încetarea raporturilor contractuale.
Obligaţia de aprovizionare. Obligaţia de aprovizionare este întâlnită mai ales în cadrul francizei de distribuţie.
Exclusivitatea teritorială. Asigurarea exclusivităţii teritoriale este o obligaţie a francizorului menită să-l protejeze pe
beneficiar. în temeiul acestei obligaţii, francizorul nu va putea nici să desfăşoare el franciza în raza teritorială pentru
care a acordat exclusivitate beneficiarului şi nici să transmită dreptul de a exploata afacerea în regim de franciză altui
beneficiar. Exclusivitatea se justifică pe principiile care guvernează franciza din punct de vedere financiar, în temeiul
cărora, aşa cum chiar O.G. nr. 52/1997 prevede, beneficiarul va trebui să-şi amortizeze investiţia făcută. Aşa fiind, este
cert că dacă însuşi francizorul deschide aceeaşi franciză în zona de acţiune a beneficiarului sau transmite acest drept
şi altor persoane (beneficiari), şansele de recuperare a cheltuielilor făcute de beneficiarul iniţial sunt serios
compromise.
O.G. nr. 52/1997 reglementează câteva principii după care se va concepe şi aplica clauza de exclusivitate a
contractului. Aceste reguli sunt înfăţişate în art. 9, potrivit căruia, în cazul în care francizorul propune semnarea unui
contract de exclusivitate, vor fi respectate următoarele reguli:
- dacă este încasată o taxă de intrare în reţeaua de franciză la semnarea contractului de franciză, suma privind
drepturile de exclusivitate, prevăzută în contract, este proporţională cu taxa de intrare şi se adaugă acesteia:
- în lipsa taxei de intrare, modalităţile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt precizate în cazul rezilierii
contractului de franciză:
- taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o parte a cheltuielilor necesare implementării francizei şi/sau
pentru a delimita zona şi/sau pentru know-how-ul transmis:
- contractul de exclusivitate trebuie să prevadă o clauză de reziliere, convenabilă ambelor părţi;

221
 - durata este determinată în funcţie de caracteristicile proprii fiecărei francize.
 Obligaţiile beneficiarului. În temeiul reglementărilor cuprinse în O.G. nr. 52/1997, beneficiarul are următoarele obligaţii:
păstrarea secretului know-how-ului, plata taxelor şi redevenţelor şi neconcurenţa francizorului.
Păstrarea secretului know-how-ului. Contractul de franciză permite beneficiarului să folosească know-how-ul în limitele
stabilite cu francizorul. în lipsa unor stipulaţii contrarii, contractul de franciză nu dă dreptul beneficiarului de a divulga
know-how-ul ori de a-l folosi după încetarea raporturilor contractuale. Know-how-ul, nefiind protejat prin mijloace
speciale, singurele măsuri de protecţie sunt cele instituite prin clauzele contractului. întrucât know-how-ul nu este
cunoscut publicului, fiind un secret comercial al francizorului, păstrarea secretului este o obligaţie a cărei încălcare
atrage răspunderea contractuală sau delictuală, după caz.
Plata taxelor şi redevenţelor. Contractul de franciză fiind un contract sinalagmatic şi cu titlu oneros, în schimbul
transmiterii know-how-ului beneficiarul are obligaţia să plătească taxe şi redevenţe. Dintre taxele plătite de beneficiar,
cea mai frecventă este taxa de intrare, care constă în plata unei sume de bani, care de regulă se plăteşte la data
încheierii contractului, ca efect al intrării beneficiarului în reţeaua de franciză.
Redevenţa reprezintă suma de bani pe care trebuie să o plătească beneficiarul pe întreaga durată a existenţei
contractului, în schimbul dobândirii dreptului de utilizare a mărcii, serviciilor, tehnologiilor, know-how-ului, experienţelor,
precum şi a ori căror altor drepturi de proprietate intelectuală sau industrială. în concret, redevenţa poate consta într-un
procent din profitul beneficiarului (10%, 20% etc.) sau într-o sumă fixă. Plata se face lunar sau pe o altă unitate de timp
convenită de părţi.
Obligaţia de neconcurenţă. După cum am văzut în cele de mai sus, obligaţia de neconcurenţă este instituită şi în
sarcina francizorului, dar se exprimă sub alte forme decât cea a beneficiarului, în concret, această obligaţie se
realizează prin aceea că beneficiarului îi este interzis să contracteze francize cu concurenţi ai francizorului pe piaţă. în
acest sens, prevederile art. 10 din O.G. nr. 52/1997 dispun că francizorul poate să impună o clauză de neconcurenţă
beneficiarului. Obligaţia de neconcurenţă a beneficiarului, spre deosebire de cea a francizorului, există atât pe durata
contractului, cât şi după expirarea acestuia.
- Încetarea contractului de franciză. În doctrină sunt reţinute următoarele cauze de încetare ale contractului de franciză:
expirarea termenului pentru care a fost încheiat, încetarea existenţei uneia dintre părţi, anularea şi rezilierea acestuia.
În ceea ce priveşte expirarea duratei ca mod de încetare a contractului de franciză, trebuie reţinut că O.G. nr. 52/1997
consacră câteva reguli în acest sens. Astfel, potrivit art. 6, francizorul are obligaţia înştiinţării beneficiarului, cu un preaviz
suficient de mare, asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract.
Un alt principiu ce cârmuieşte încetarea contractului ca efect al expirării duratei constă în dreptul de preempţiune,
recunoscut în favoarea beneficiarului dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de franciză reclamă acest drept.
Tot astfel, în art. 8 se stipulează că, la încetarea relaţiilor contractuale, relaţiile postcontractuale se vor baza pe regulile
unei concurenţe loiale. Aşa cum s-a precizat în cele de mai sus, în realizarea acestei reguli, francizorul poate să impună o clauză
de neconcurenţă şi de confidenţialitate, pentru a împiedica înstrăinarea know-how-ului transmis pe durata contractului de
exclusivitate.

10. Contractul de leasing.

- Definiție şi reglementare. Contractul de leasing şi operaţiunile de leasing sunt reglementate, în principal, de O.G. nr.
51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing. Acest act normativ nu defineşte contractul de leasing, însă
conţine o definiţie a operaţiunilor de leasing, care cuprinde suficiente elemente pe baza cărora se poate formula o definiţie a
acestui contract.
Potrivit art. 1 alin. (1), prin operaţiunile de leasing, o parte denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă
determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea
acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă
să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba
natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale.
Faţă de reglementarea textului citat, definim contractul de leasing ca fiind contractul în temeiul căruia o parte denumită
finanţator, transmite pentru o perioadă determinată de timp dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este sau pe
care îl va produce ori îl va achiziţiona de la un terţ furnizor, unei alte părţi, denumită utilizator, în schimbul plăţii periodice a unei
sume de bani, denumită rată de leasing, cu respectarea dreptului utilizatorului de a opta pentru cumpărarea bunului, restituirea
sa ori continuarea folosirii acestuia.
- Caracterele juridice ale contractului de leasing. Din definiţia dată contractului de leasing se desprind şi caracterele
juridice ale acestuia. Astfel, contractul de leasing este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual,
cu executare succesivă, translativ al dreptului de folosinţă, executoriu şi intuitu personal.
a. Contractul de leasing este consensual, pentru că simpla manifestare de voinţă a părţilor contractante este suficientă
pentru încheierea valabilă a convenţiei. Forma scrisă este cerută ad probationem, şi nu ad validitatem, precum şi pentru

222
îndeplinirea altor formalităţi ale leasingului, ca de exemplu publicitatea prin Arhiva Electronică De Garanţii Reale Mobiliare,
cartea funciară etc. Bunăoară, potrivit dispoziţiilor art. 21 din O.G. nr. 51/1997, contractele de leasing care au ca obiect utilizarea
bunurilor imobile vor fi înscrise în cartea funciară.
b. Contractul de leasing este un contract sinalagmatic, întrucât dă naştere la obligaţii reciproce între cele două părţi
contractante; finanţatorul se obligă să asi
gure utilizatorului folosinţa pentru o perioadă de timp a bunului dat în leasing, iar utilizatorul se obligă să plătească finanţatorului
rata de leasing.
c. Caracterul oneros al contractului de leasing constă în aceea că ambele părţi contractante urmăresc un interes
patrimonial.
d. Pentru că părţile cunosc încă din momentul încheierii contractului întinderea prestaţiilor la care s-au obligat,
contractul de leasing este un contract comutativ.
e. Contractul de leasing este un contract cu executare succesivă, deoarece prestaţiile părţilor se execută pe o anumită
perioadă, în timp: transmiterea folosinţei şi plata ratelor de leasing la scadenţele convenite.
f. O bună parte a literaturii de specialitate consideră că leasingul este un contract intuitu personal, pentru că
finanţatorul solicită utilizatorului o serie de date şi informaţii privind bonitatea acestuia. Trebuie reţinut însă că majoritatea acestor
informaţii se referă, mai degrabă, la situaţia patrimonială decât la cea personală a utilizatorului. Din aceste considerente socotim
că este discutabil caracterul intuitu personae al contractului de leasing. Aceasta cu atât mai mult cu cât anumite efecte ale
contractelor intuitu personae, precum revocarea, încetarea existenţei finanţatorului, moartea utilizatorului etc. nu îşi găsesc
aplicare în contractul de leasing.
g. Contractul de leasing constituie titlu executoriu. Art. 8 din ordonanţă dispune: „contractele de leasing, precum şi
garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri
executorii”. Şi în reglementarea anterioară adoptării Legii nr. 287/2006 pentru modificarea O.G. nr. 51/1997, contractul de
leasing avea caracterul de titlu executoriu, dar numai când utilizatorul refuza predarea bunului, nu formula opţiunea cumpărării
bunului sau prelungirii contractului, precum şi în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Condiţionarea caracterului executoriu al contractului de leasing s-a păstrat şi în forma actuală a O.G. nr. 51/1997, dar
numai când acesta poartă asupra programelor pentru calculator. în acest sens, art. 8 1 stipulează că contractele de leasing având
ca obiect dreptul de utilizare a programelor pentru calculator constituie titlu executoriu, dacă utilizatorul nu renunţă la dreptul de
utilizare, nu procedează la dezinstalarea programului şi la ştergerea copiilor de siguranţă, precum şi, după caz, la restituirea
suporturilor şi documentaţiei aferente programului pentru calculator, în următoarele situaţii:
a) la sfârşitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul nu a formulat opţiunea cumpărării bunului, respectiv opţiunea
dobândirii dreptului definitiv de utilizare a programului pentru calculator sau a prelungirii contractului;
b) în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Din examinarea textelor incidente tragem concluzia că, exceptând programele de calculator, cu situaţiile reglementate
de lege, în toate celelalte cazuri contractul de leasing constituie titlu executoriu. Calitatea de titlu executoriu a contractului de
leasing conferă finanţatorului dreptul de a purcede la executarea silită împotriva utilizatorului fără să fie necesară parcurgerea
unui litigiu în acest sens. Dar aceeaşi posibilitate o are finanţatorul şi împotriva garanţilor utilizatorului, pentru că, potrivit legii,
sunt titluri executorii şi contractele de garanţie, indiferent de felul acestora, reale sau personale. Din această perspectivă
contractul de leasing se aseamănă cu contractul de credit bancar, pentru că şi acesta din urmă constituie titlu executoriu în
temeiul art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
- Părţile contractului de leasing În legătură cu părţile contractului de leasing sunt necesare anumite precizări, mai ales
în ce priveşte finanţatorul, pentru care reglementările legale consacră câteva reguli speciale de constituire, organizare şi
exercitare a activităţii de leasing. Prevederile art. 3 din O.G. nr. 51/1997 stipulează în mod expres că părţile unei operaţiuni de
leasing şi implicit ale unui contract de leasing sunt locatorul/finanţatorul şi locatarul/utilizatorul.
 Finanţatorul/locatorul. Finanţatorul este partea care transmite dreptul de folosinţă asupra unui bun utilizatorului pentru
o perioadă determinată de timp.
Potrivit art. 3 din O.G. nr. 51/1997, în cadrul unei operaţiuni de leasing poate avea calitatea de finanţator o societate de
leasing, persoană juridică română sau străină. în completare, art. 19 prevede că societăţile de leasing, persoane
juridice române, se înfiinţează şi funcţionează potrivit Legii nr. 31/1990, republicată.
O condiţie recentă ce a fost reglementată prin modificările aduse O.G. nr. 51/1997 de Legea nr. 287/2006, în sarcina
societăţilor de leasing, este aceea privind calitatea de proprietar asupra bunurilor ce formează obiectul contractului de
leasing. în doctrina de specialitate, sub imperiul vechii reglementări, s-a susţinut că, întrucât contractul de leasing nu
transmite dreptul de proprietate, finanţatorul poate să nu fie proprietar al bunului dat în leasing. Această opinie era
corectă, având în vedere şi faptul că, înainte de adoptarea Legii nr. 287/2006, O.G. nr. 51/1997 nu impunea cerinţa
calităţii de proprietar a finanţatorului asupra bunurilor supuse operaţiunilor de leasing. în forma actuală însă, O.G. nr.
51/1997, când defineşte operaţiunile de leasing, dispune că prin acestea o parte, denumită finanţator, transmite pentru
o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, „al cărui proprietar este”, celeilalte părţi, denumită

223
 locatar/utilizator. Prin urmare, deşi s-a păstrat principiul transmiterii dreptului de folosinţă a bunurilor obiect al
contractelor de leasing, s-a introdus condiţia calităţii de proprietar asupra acestora a finanţatorului.
 Locatarul/utilizatorul. Este partea contractantă care dobândeşte, în temeiul contractului de leasing, dreptul de folosinţă
asupra bunului, în schimbul plăţii ratei de leasing. Potrivit legislaţiei noastre, calitatea de utilizator o poate avea orice
persoană fizică sau juridică română ori străină, indiferent dacă are sau nu calitatea de comerciant.
- Delimitarea contractului de leasing. Operaţiunea de leasing şi contractul de leasing. Contractul de leasing nu se confundă
cu operaţiunea de leasing, pentru că aceasta din urmă cuprinde toate raporturile născute în legătură cu un contract de leasing,
pe câtă vreme contractul de leasing reprezintă exclusiv actul juridic încheiat între finanţator şi utilizator, astfel cum a fost mai sus
definit.
Operaţiunea de leasing este mult mai complexă şi generează o multitudine de alte raporturi juridice. Astfel, dacă finanţatorul
nu are bunul, el trebuie să îl cumpere de la furnizor, generând raporturi de vânzare-cumpărare sau de altă natură apte să
conducă la dobândirea dreptului de proprietate a finanţatorului asupra bunului ce urmează a fi exploatat în regim de leasing.
Aceasta deoarece, aşa cum rezultă din definiţia dată de legiuitor operaţiunilor de leasing, în art. 1 din O.G. nr. 51/1997,
finanţatorul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate asupra bunului pe care urmează să-l transmită în regim de leasing
utilizatorului.
Potrivit reglementărilor aplicabile în domeniul leasingului, bunul transmis în leasing trebuie să fie asigurat la o societate
de asigurare şi, astfel, în operaţiunile de leasing, întâlnim raporturi de asigurare.
în sfârşit, finanţatorul, în operaţiunea de a deveni titularul dreptului de proprietate asupra bunului, poate mandata pe utilizator să
negocieze cu furnizorul principalele aspecte de natură tehnică, financiară etc. De asemenea, utilizatorul poate fi împuternicit să
primească şi să recepţioneze bunul de la furnizor. Aceste operaţiuni generează raporturi de mandat între finanţator şi utilizator.
- Delimitarea contractului de leasing de alte contracte. Contractul de leasing împrumută elemente specifice
(particularităţi) de la diferite contracte şi instituţii juridice.
Unul din contractele înrudite cu leasingul este locaţiunea. De fapt, el se «clădeşte» din punct de vedere juridic pe
locaţiune, pentru că presupune transmiterea dreptului de folosinţă asupra bunului exploatat în regim de leasing în schimbul unei
remuneraţii periodice denumită nu chirie, ci rată de leasing. în practica judiciară s-a decis că, pe plan juridic, operaţiunea de
leasing este, de regulă, o închiriere, ceea ce explică prezenţa în contract a unor elemente specifice contractului de locaţiune,
combinată cu promisiunea unilaterală de vânzare.
În ceea ce priveşte interpretarea contractului de leasing şi diferenţierea lui de locaţiune, în jurisprudenţă s-a decis că,
dacă din examinarea clauzelor contractuale rezultă că părţile au avut în vedere încheierea unui contract de leasing, nici faptul că
au atribuit actului juridic titulatura de „contract de închiriere" şi nici absenţa, la data încheierii acestuia, a unei reglementări-cadru
în materie nu pot justifica o altă calificare, în materia acordurilor patrimoniale de drept civil şi comercial fiind aplicabile dispoziţiile
art. 1.169 noul cod civil care consacră principiul libertăţii de voinţă a părţilor.
Leasingul financiar se seamănă foarte mult şi cu vânzarea-cumpărarea cu plata preţului în rate, dar se deosebeşte de
aceasta prin aceea că la vânzare dreptul de proprietate asupra bunului se transmite în momentul încheierii contractului, pe când
la leasing proprietatea bunului exploatat în regim de leasing se transmite la încetarea raporturilor contractuale şi numai dacă
utilizatorul optează în acest sens.
- Categoriile de leasing:
1. Leasing financiar şi leasing operaţional . După conţinutul ratelor se face distincţie între leasing financiar şi leasing
operaţional. în forma actuală, O.G. nr. 51/1997 nu mai defineşte leasingul financiar şi nici leasingul operaţional decât în
mod indirect, prin prisma ratei de leasing. Astfel, în concepţia art. 2, rata de leasing financiar reprezintă cota-parte din
valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing care se stabileşte pe baza ratei convenite prin acordul părţilor, iar
pentru leasingul operaţional legiuitorul foloseşte noţiunea de chirie şi arată că aceasta se stabileşte prin acordul
părţilor.
2. Leasing mobiliar şi leasing imobiliar. După obiect, leasingul se clasifică în leasing mobiliar şi leasing imobiliar. Cu
excepţia brevetelor şi a drepturilor de autor, toate bunurile mobile pot constitui obiect al contractului de leasing:
corporale, incorporale, prezente sau viitoare etc. în ce priveşte bunurile imobile, o particularitate a leasingului imobiliar
este aceea că acesta poate avea ca obiect atât realizarea unei construcţii ori dobândirea dreptului de edificare a
acesteia, cât şi construcţiile existente, adică edificate.
Leasingul poate opera şi asupra construcţiilor existente, proprietate a finanţatorului, construite pe terenul proprietatea
acestuia, ori care urmează să fie achiziţionate, sau pe un teren asupra căruia finanţatorul are doar un drept de super-
ficie. în acest caz, finanţatorul va transfera, în sistem de leasing, construcţiile şi, dacă este cazul, va finanţa costul
terenului ce urmează a fi achiziţionat şi va avea un drept de proprietate asupra construcţiilor şi un drept de proprietate
sau. după caz, de superficie, asupra terenului, în timp ce utilizatorul va avea un drept de folosinţă atât asupra
construcţiilor, cât şi asupra terenului.
3. Forme speciale de leasing

224
 a. Contractul de lease-back. Această formă de leasing se întâlneşte în cazul în care o persoană juridică vinde un bun
unei societăti de leasing, pentru a-l utiliza, în sistem de leasing, cu obligaţia de răscumpărare^. Deci, în cadrul acestei
forme de leasing, utilizatorul este proprietarul bunului pe care îl transmite finanţatorului în schimbul preţului, obţinând
astfel resursele financiare necesare activităţii pe care o desfăşoară, cu obligaţia de a încheia un contract de leasing cu
toate consecinţele Iul. O particularitate a lease-back-u\u\ o reprezintă obligaţia utilizatorului de cumpărare a bunului la
expirarea contractului de leasing.
b. Leasingul comun. O altă formă a leasingului este leasingul comun, care reprezintă situaţia în care bunurile ce fac
obiectul contractului de leasing sunt exploatate în regim de leasing concomitent de mai multe societăţi comerciale.
Leasingul comun este reglementat în mod expres de art. 23, care dispune că bunurile ce fac obiectul unui contract de
leasing pot fi utilizate în sistem de leasing de mai multe societăţi comerciale, dacă între acestea şi finanţator s-a
încheiat un contract în acest sens. Din reglementarea legală rezultă că leasingul comun, din perspectiva utilizatorului,
este rezervat societăţilor comerciale. Cu toate acestea, nu credem că ar exista impedimente în utilizarea în regim de
leasing, în acelaşi timp, de către mai mulţi utilizatori, alţii decât societăţile comerciale.
Leasingul comun există şi din punctul de vedere al finanţatorului, caz în care în calitate de finanţator stau mai
multe societăţi de leasing. în acest sens, teza finală a art. 23 stipulează că sunt supuse dispoziţiilor reglementărilor
operaţiunilor de leasing şi contractele de leasing încheiate de două sau mai multe societăţi de leasing, în calitate de
finanţator, dacă între acestea şi utilizator s-a încheiat un contract în acest sens. Această tehnică a leasingului se
înfăţişează ca o operaţiune de cofinanţare în regim de leasing.
Nu excludem nici posibilitatea combinării situaţiilor ce alcătuiesc conţinutul celor două categorii de leasing
comun, respectiv încheierea contractului de leasing de două sau mai multe societăţi de leasing în calitate de finanţator
(cofinanţare) şi de două sau mai multe societăţi comerciale în calitate de utilizator (exploatare comună a bunului).
c. Subleasingul (sublocaţiunea în regim de leasing). În final, trebuie reţinut că ordonanţa reglementează şi sublocaţiunea
în regim de leasing, «subleasingul», care se întâlneşte în situaţia în care utilizatorul unui bun care face obiectul unui
contract de leasing încheie cu un alt utilizator, denumit utilizator final, un contract de leasing având ca obiect acelaşi
bun. Contractul de leasing încheiat cu utilizatorul final se va încheia după obţinerea acordului prealabil scris al
finanţatorului iniţial şi îndeplinirea de către utilizator a condiţiilor cerute societăţilor de leasing [art. 1 alin. (1) din O.G.
nr. 51/1997).
- Obiectul contractului de leasing. Î n ceea ce priveşte obiectul derivat, contractul de leasing, ca regulă, poartă asupra
bunurilor mobile şi imobile aflate în circuitul civil. în acest sens, art. 1 alin. (2) dispune că operaţiunile de leasing au ca obiect
bunuri imobile, prin natura lor, sau care devin imobile prin destinaţiet precum şi bunuri mobile, aflate în circuitul civil. Prin urmare,
bunurile scoase din circuitul civil nu pot constitui obiect al contractului de leasing, acestea fiind exploatate prin concesionare.
Fac excepţie de la obiectul contractului de leasing înregistrările pe bandă audio şi video a pieselor de teatru, a
manuscriselor, a brevetelor, a drepturilor de autor şi a bunurilor necorporale. Când leasingul are ca obiect programe pentru
calculator, în art. 1 alin. (3) se prevede că dreptul de utilizare a acestora, ca drept patrimonial de autor asupra programelor
pentru calculator, poate face obiectul operaţiunilor de leasing, dacă titularul dreptului de autor a autorizat această operaţiune. în
acest caz, finanţatorul transmite către utilizator, pentru o perioadă determinată, dreptul de utilizare a unui program pentru
calculator, asupra căruia deţine un drept definitiv de utilizare.
- Conţinutul contractului
 Elementele obligatorii ale contractului de leasing. Contractul de leasing trebuie să cuprindă, pe lângă părţile
contractante, cel puţin următoarele elemente:
a. Clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operaţional. Părţile sunt cele cărora le incumbă
obligaţia de a stabili natura financiară sau operaţională a leasingului. Determinarea leasingului ca fiind financiar sau operaţional
prezintă importanţă deosebită din perspectiva fixării cuantumului ratelor de leasing. Sub acest aspect, art. 2 lit. d) dispune că în
cazul leasingului financiar rata de leasing reprezintă cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing, iar în
cazul leasingului operaţional, rata reprezintă doar chiria negociată de părţile contractului. Înseamnă că leasingul financiar este
leasingul în temeiul căruia rata de leasing cuprinde atât valoarea de intrare a bunului (preţul de cumpărare), cât şi dobânda
stabilită de părţi, iar leasingul operaţional este leasingul în care utilizatorul plăteşte doar contravaloarea folosinţei bunului, la fel
ca şi în cazul contractului de locaţiune, desigur, fără a se confunda cu acesta. Aşadar, preţul leasingului este mult mai oneros
pentru leasingul financiar decât pentru leasingul operaţional.
b. Denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare ale acestuia În practică,
elaborarea acestei clauze revine utilizatorului, pentru că el este cel care ia iniţiativa încheierii contractului de leasing şi cunoaşte
cel mai bine caracteristicile tehnice ale bunului pe care urmează să îl exploateze în regim de leasing. De aceea, în art. 4 se
prevede că pentru efectuarea unei operaţiuni de leasing, orice persoană fizică sau juridică formulează o cerere fermă, în care să
precizeze bunul care va constitui obiectul contractului de leasing. Denumirea bunului obiect al leasingului şi descrierea
amănunţită a acestuia este necesară pentru îndeplinirea exactă a obligaţiei finanţatorului de procurare a proprietăţii bunului.
Aceasta mai ales dacă avem în vedere faptul că, de cele mai multe ori, bunul este livrat de către furnizor.

225
 c. Valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora. Valoarea ratelor de leasing reprezintă suma de bani pe care
o finanţează finanţatorul, denumită şi valoare finanţată. Mai exact, valoarea ratelor de leasing reprezintă suma de bani pe care o
plăteşte utilizatorul în afară de cele plătite cu titlu de avans şi valoare reziduală. întinderea valorii ratelor de leasing diferă, în
principal, de natura leasingului, financiar sau operaţional, pentru că, precizam în cele de mai sus, rata de leasing diferă ca
întindere tocmai din acest considerent. La aceasta se mai adaugă şi convenţia părţilor privind plata unui avans şi întinderea
acestuia, a valorii reziduale, precum şi a finanţării acestora. În ceea ce priveşte termenul de plată a ratelor de leasing, legea lasă
la aprecierea părţilor acest aspect, rezumându-se la a preciza că neplata a două rate consecutive dă finanţatorului dreptul să
ceară rezilierea contractului. în practică cea mai uzitată scadenţă este plata lunară a ratelor de leasing.
d. Perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului. Până la apariţia Legii nr. 287/2006, O.G. nr. 51/1997 stipula că un
contract de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an (art. 7). în varianta actuală, legiuitorul nu mai impune o
perioadă minimă contractului de leasing, fiind lăsată la înţelegerea părţilor contractante. Deci, reglementările legale nu prevăd
durata minimă a leasingului, ci obligă părţile să o stabilească şi să o insereze în contract.
e. Clauza privind obligaţia asigurării bunului În temeiul contractului de leasing - financiar sau operaţional - obligaţia de
asigura bunul cade în sarcina finanţatorului, iar costurile asigurării, în sarcina utilizatorului. Art. 5 din O.G. nr. 51/1997 dispune
că, prin contractul de leasing financiar sau operaţional, obligaţia de a asigura bunul revine finanţatorului, care are libertatea în
privinţa alegerii asigurătorului, dacă părţile nu au convenit altfel. Această clauză are o dublă semnificaţie; pe de o parte, obligă
părţile contractante să asigure bunul asupra căruia poartă operaţiunea de leasing şi, pe de altă parte, protejează utilizatorul în
caz de pieire totală sau parţială a bunului, ştiut fiind faptul că una din obligaţiile instituite de lege în sarcina utilizatorului este
aceea de a suporta riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite.
f. Valoarea totală a contractului de leasing. Reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea
reziduală (art. 2). Prin urmare, în concepţia O.G. nr. 51/1997, avansul, când acesta se plăteşte, nu intră în conţinutul valorii totale
a contractului de leasing.
- Cuprinsul contractului de leasing. Potrivit legii, pe lângă menţiunile de mai sus, contractul de leasing financiar trebuie să
cuprindă următoarele:
a. Valoarea de intrare a bunului. Valoarea de intrare a bunului reprezintă preţul la care a fost achiziţionat bunul de
către finanţator şi care mai poartă denumirea de cost de achiziţie.
b. Valoarea reziduală a bunului convenită de părţi. Valoarea reziduală a bunului reprezintă, potrivit art. 2, valoarea la
care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contact, precum şi a tuturor celorlalte sume
datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator şi este stabilită de părţile
contractante. în forma iniţială a O.G. nr. 51/1997, valoarea reziduală a contractului de leasing nu putea fi mai mică de 20% din
valoarea de intrare a bunului ce constituia obiectul operaţiunii de leasing. Legiuitorul a renunţat la pragul minim al valorii
reziduale, lăsând la aprecierea părţilor stabilirea cuantumului acestuia.
c. Valoarea avansului. Avansul este o sumă fixă din valoarea totală a contractului de leasing pe care utilizatorul o
plăteşte, de regulă, în momentul încheierii contractului. Suma ce se plăteşte cu titlu de avans nu este finanţată de locator, ci
reprezintă contribuţia proprie a utilizatorului, fiind de multe ori folosită de către finanţator pentru achiziţionarea bunului. în
practică, societăţile de leasing solicită utilizatorilor cu titlu de avans sume cuprinse între 10 şi 50% din preţul de achiziţie a
bunului ce constituie obiect al leasingului. Valoarea avansului prezintă importanţă pentru că în funcţie de aceasta se stabileşte
valoarea finanţată, cuantumul ratelor de leasing şi uneori durata contractului. De asemenea, sunt situaţii când finanţatorul
condiţionează predarea bunului de achitarea avansului de către utilizator.
d. Rata de leasing. Rata de leasing este preţul pe care utilizatorul îl plăteşte finanţatorului în schimbul folosinţei bunului
luat în leasing. Rata de leasing se stabileşte prin negociere de părţile contractante, iar conţinutul acesteia diferă după cum
leasingul este financiar sau operaţional.
- Efectele contractului de leasing. Întrucât contractul de leasing este un contract sinalagmatic, acesta dă naşte la obligaţii în
sarcina ambelor părţi. Principalele obligaţii ale părţilor sunt reglementate de O.G. nr. 51/1997; astfel, obligaţiile finanţatorului sunt
cuprinse în art. 9, iar cele ale utilizatorului în art. 10.
 Obligaţiile finanţatorului/locatorului:
Respectarea dreptului utilizatorului de a-şi alege furnizorul . De cele mai multe ori, finanţatorul nu are în patrimoniu bunurile
pentru care încheie contract de leasing, ci urmează să le achiziţioneze de pe piaţă, de la terţi furnizori. Obligaţia finanţatorului de
a respecta dreptul utilizatorului privind alegerea furnizorului se justifică prin aceea că el cunoaşte cel mai bine caracteristicile
bunurilor de care are nevoie, precum şi furnizorii care le produc sau le distribuie. Alegerea furnizorului de către utilizator se va
face potrivit cu necesităţile sale familiale, profesionale, investiţionale etc., în funcţie de întrebuinţarea pe care o va da bunului.
Contractarea bunului cu furnizorul şi dobândirea dreptului definitiv de utilizare asupra programelor de calculator .
Contractarea bunului este necesară când utilizatorul nu dispune de bunul ce urmează a fi dat în leasing şi atunci trebuie să îl
procure de la furnizorul indicat de utilizator. înainte de modificarea O.G. nr. 51/1997 prin Legea nr. 287/2006, aceasta făcea
vorbire de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi nu de „contractare" ca în forma actuală. Deşi termenul este destul
de general, considerăm că sunt avute în vedere contractele translative de proprietate prin care finanţatorul să devină proprietarul

226
bunului. Aceasta pentru că, aşa cum s-a văzut în cele de mai sus, din chiar definiţia dată de legiuitor operaţiunilor de leasing
rezultă că finanţatorul trebuie să fie proprietarul bunului ce îl transmite spre folosinţă, în regim de leasing, utilizatorului.
Transmiterea tuturor drepturilor asupra bunului către utilizator, cu excepţia dreptului de dispoziţie . În baza contractului de
leasing, utilizatorul dobândeşte toate prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului folosit în leasing, mai puţin dispoziţia,
deşi evident nu devine proprietarul bunului decât la sfârşit, dacă îşi manifestă această opţiune. Pe fundamentul acestor
prerogative, O.G. nr. 51/1997 reglementează în favoarea utilizatorului dreptul de acţiune directă împotriva furnizorului pentru
reclamaţii privind livrarea bunului, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie. Tot
astfel, utilizatorul are exerciţiul acţiunilor posesorii împotriva terţilor. Corespunzător acestor drepturi, utilizatorul este răspunzător
faţă de terţi pentru toate prejudiciile produse prin folosirea bunului.
Respectarea dreptului de opţiune al utilizatorului . La expirarea contractului de leasing, potrivit art. 9 din O.G. nr. 51/1997,
utilizatorul are opţiunea prelungirii contractului de leasing, a cumpărării bunului ori a încetării raporturilor contractuale. în lipsa
unor precizări exprese, utilizatorul beneficiază de cele trei opţiuni, indiferent de natura, durata sau alte elemente ale operaţiunii
de leasing.
Garantarea folosinţei liniştite a bunului dat în leasing . Potrivit reglementării operaţiunilor de leasing, finanţatorul garantează
utilizatorului doar folosinţa liniştită a bunului, nu şi folosinţa utilă a acestuia. Cu alte cuvinte, finanţatorul are doar obligaţia
garanţiei pentru evicţiune, nu şi a garanţiei pentru vicii. Partajarea suportării celor două categorii de garanţii este făcută de chiar
O.G. nr. 51/1997, care cuprinde mai multe reglementări în acest scop.
Astfel, în conformitate cu art. 10 lit. f), una din obligaţiile utilizatorului o reprezintă asumarea pentru întreaga perioadă a
contractului a tuturor obligaţiilor care decurg din folosirea bunului, direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii
sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite. Apoi, potrivit art. 12, pentru viciile bunului, utilizatorul are acţiune directă, dar nu
împotriva finanţatorului, ci împotriva furnizorului bunului, pentru toate reclamaţiile privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică şi
service-ul necesar în perioada garanţie şi postgaranţie. în sfârşit, art. 18 prevede că finanţatorul este exonerat de orice
răspundere faţă de terţi, pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului.
Aşadar, în conformitate cu regulile de mai sus, în temeiul contractului de leasing, riscul pieirii totale sau parţiale a bunului
contractat în leasing va fi suportat de utilizator şi nu de finanţator. Reţinem însă că regula suportării riscului pieirii totale sau
parţiale a bunului este dispozitivă şi, prin urmare, această obligaţie poate fi stabilită, în baza contractului, în sarcina
finanţatorului.
Încheierea unei poliţe de asigurare asupra bunul dat în leasing . Obligaţia finanţatorului de a asigura bunul dat în leasing
este prevăzută şi în art. 5 din O.G. nr. 51/1997, care dispune că acesta are libertatea alegerii societăţii de asigurare pentru
încheierea contractului de asigurare. Acelaşi art. 5 stipulează că primele de asigurare vor fi plătite de către utilizator, dacă prin
contract părţile nu convin altfel. Părţile contractante pot stabili atât asigurătorul cu care se va încheia poliţa de asigurare a
bunului, cât şi partea care va suporta costul asigurării, adică plata primelor de asigurare.
În ipoteza existenţei unei poliţe de asigurare a bunului, dacă se produce riscul asigurat, deci bunul piere total sau parţial,
potrivit art. 26, indemnizaţia de asigurare poate fi încasată de finanţator şi acesta să se întoarcă împotriva utilizatorului din
contractul de leasing, dacă despăgubirea nu acoperă prejudiciul produs, adică valoarea totală a contractului de leasing.
Concluzia se impune pe principiile dreptului comun privind acoperirea prejudiciilor, izvorâte din pieirea parţială sau totală a
bunurilor. în cazul răspunderii pentru pieirea bunurilor, în dreptul comun despăgubirile nu pot depăşi valoarea acestuia din
momentul producerii prejudiciului. Altfel spus, este interzisă îmbogăţirea fără justă cauză a proprietarului, prin încasarea unor
despăgubiri ce depăşesc valoarea bunului. Reglementările în domeniul leasingului nu cuprind nicio regulă derogatorie; înseamnă
că, aşa cum arătam şi în cele de mai sus, finanţatorul se poate îndrepta împotriva utilizatorului doar pentru diferenţa ce nu
acoperă valoarea contractului de leasing. Admiterea unei alte soluţii ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză a finanţatorului,
constând în, pe de o parte, încasarea indemnizaţiei de asigurare şi, pe de altă parte, a ratelor de leasing scadente, situaţie
nepermisă în sistemul nostru legislativ.
Regulile ce cârmuiesc raporturile de asigurare a bunurilor contractate în leasing au caracter dispozitiv, astfel că părţile pot
conveni ca utilizatorul să aibă calitatea de asigurat şi acesta să încaseze indemnizaţia de asigurare sau se poate păstra calitatea
de asigurat a finanţatorului, dar se poate stipula ca utilizatorul să fie beneficiarul asigurării, calitate în care va încasa şi
despăgubirile. Astfel se explică regula prevăzută în art. 26 din O.G. nr. 51/1997, potrivit căreia părţile pot conveni stingerea
creanţelor reciproce prin compensare.
 Obligaţiile utilizatorului:
Efectuarea recepţiei şi primirea bunului. Pentru a putea întrebuinţa bunul ce constituie obiect al contractului de leasing,
utilizatorul trebuie să-l recepţioneze şi să intre în posesia lui. Termenul de recepţie are semnificaţia descrierii caracteristicilor
tehnice şi a stării bunului din momentul predării.
În ceea ce priveşte operaţiunea de primire a bunului de către utilizator, aceasta se realizează în temeiul unui mandat
special, dat în acest sens de finanţator printr-un înscris separat, sau în temeiul unei clauze stabilite în mod expres cu furnizorul
în contractul de vânzare-cumpărare a bunului. în legătură cu locul predării bunului obiect al contractului de leasing, în lipsa unei
menţiuni exprese a legii, pot fi aplicate, prin analogie, regulile de la predarea lucrului obiect al contractului de vânzare-

227
cumpărare, consacrate de art. 1.689 noul Cod Civil în conformitate cu textul de lege citat, predarea trebuie să se facă la locul
unde bunul se afla la momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din
uzanţe.
Se înţelege că, în cazul în care finanţatorul are deja în posesie bunul ce urmează a fi contractat în leasing, recepţia şi
primirea se vor realiza de acesta împreună cu utilizatorul, deoarece finanţatorul este, practic, în această situaţie şi furnizorul
bunului.
Cu prilejul recepţiei bunurilor, utilizatorul va trebui să constate şi să învedereze furnizorului eventualele vicii aparente ale
bunului luat în primire. în împrejurarea în care bunul este primit fără obiecţiuni de utilizator sau nu se face recepţia lui, operează
prezumţia că acesta a fost livrat în condiţiile agreate cu furnizorul şi în bună stare de funcţionare.
În cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul convenit, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de
leasing, cu obligaţia utilizatorului la plata daunelor-interese. Aceeaşi sancţiune intervine şi în situaţia în care utilizatorul se află în
stare de insolvenţă.
În cea ce priveşte momentul predării-primirii bunului ce constituie obiect derivat al contractului de leasing, în lipsă de
stipulaţie în contract, în doctrina juridică s-a afirmat în mod întemeiat că preluarea se va face potrivit principiilor generale, imediat
după realizarea acordului de voinţă sau la cererea utilizatorului.
Exploatarea bunul potrivit instrucţiunilor furnizorului . Bunul primit în leasing va trebui exploatat de către utilizator conform
instrucţiunilor furnizorului şi destinaţiei bunului. Instrucţiunile de folosire sunt elaborate de furnizor, pentru că de cele mai multe
ori, fiind şi producătorul bunului, cunoaşte cel mai bine condiţiile tehnice şi parametrii de exploatare a bunurilor.
Dacă utilizatorul nu respectă instrucţiunile de exploatare elaborate de furnizor, acesta pierde drepturile corelative ale
obligaţiei transmiţătorului proprietăţii unui bun din dreptul comun. Mai precis, pierde drepturile izvorâte din obligaţia furnizorului
de asigurare a folosinţei utile a bunului. în concret, utilizatorul pierde beneficiul termenului de garanţie, a duratei medii de
utilizare, inclusiv dreptul de înlocuire a bunului şi de a pretinde despăgubiri în cazul existenţei unor vicii ascunse, care fac
imposibilă exploatarea bunului dat în leasing.
Interdicţia grevării bunului cu sarcini. Operaţiunea grevării de sarcini a bunurilor presupune prerogativa dispoziţiei asupra
acestora. Or, este ştiut faptul că utilizatorul nu are dispoziţia asupra bunului pe care îl foloseşte şi, drept consecinţă, nu poate
greva cu sarcini aceste bunuri. Bunul întrebuinţat în leasing nu este indisponibilizat, fiind în circuitul civil, se pot institui sarcini
asupra lui, însă pentru aceasta este necesar acordul finanţatorului, pentru că el păstrează prerogativa dispoziţiei, în virtutea
calităţii sale de proprietar al bunului.
Plata ratelor de leasing şi a costurilor accesorii acestora . Principala obligaţie a utilizatorului, izvorâtă din contractul de
leasing, constă în plata ratelor de leasing cu titlu de preţ al folosinţei bunului. Am văzut în cele de mai sus şi nu mai revenim
asupra ei, componenţa ratei de leasing şi consecinţele neplăţii acesteia, care constau în rezilierea contractului, cu plata
daunelor-interese, reprezentând contravaloarea ratelor scadente.
Reţinem însă că plata ratelor de leasing nu este singura obligaţie pecuniară a utilizatorului. Acesta trebuie să suporte şi alte
cheltuieli auxiliare operaţiunii de leasing. Astfel, potrivit art. 10 şi al celorlalte reglementări ale ordonanţei, mai cad în sarcina
utilizatorului şi costurile asigurării, adică sumele plătite cu titlu de prime de asigurare în temeiul poliţelor de asigurare asupra
bunului, impozite, taxe, precum taxele de administrare a contractului de leasing, taxe vamale, accize etc.
Sancţiunea neplăţii ratelor de leasing este rezilierea contractului. în acest sens, art. 15 din ordonanţă stipulează în mod
expres că, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratelor de
leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, finanţatorul are dreptul de a
rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data
restituirii în temeiul contractului de leasing. Merită menţionat faptul că sancţiunea rezilierii contractului de leasing operează,
potrivit legii, doar pentru neplata sumelor datorate cu titlu de rată de leasing, nu şi pentru neplata accesoriilor, precum: primele
de asigurare, taxe, impozite, accize etc.
Suportarea cheltuielilor de întreţinere şi o riscului pieirii bunului . Utilizatorul are obligaţia exploatării bunului şi a menţinerii
acestuia în stare de funcţionare, potrivit cu destinaţia sa şi a instrucţiunilor elaborate de furnizor. în acest sens, art. 10 lit. i)
interzice utilizatorului să aducă modificări bunului şi să schimbe locul declarat în contract fără acordul finanţatorului. Legea
instituie în sarcina utilizatorului obligaţia de a suporta toate cheltuielile reclamate de menţinerea bunului în bună stare de
funcţionare.
Corelativ obligaţiei utilizatorului de întreţinere şi exploatare a bunului în bune condiţiuni, este şi dreptul finanţatorului de
verificare periodică a stării şi a modului de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing. Potrivit art. 10 lit. g),
utilizatorul are obligaţia să permită finanţatorului exercitarea acestui drept, de verificare a stării şi a modului de exploatare a
bunului.
De asemenea, aşa cum s-a mai arătat, deşi nu este titularul dreptului de proprietate asupra bunului, utilizatorul suportă, în
exclusivitate, riscul pieirii totale sau parţiale a bunului. Mai precis, art. 10 lit. f) dispune că utilizatorul trebuie să-şi asume, pentru
întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului, direct

228
sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, şi continuitatea plăţilor cu
titlu de rată de leasing, până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing.
Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 18, potrivit cărora, din momentul încheierii contractului de leasing şi până la
expirarea acestuia şi reintrarea în posesia bunului, finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile
provocate prin folosinţa bunului, fapta sau omisiunea utilizatorului. Aşadar, în temeiul textelor de lege, pe lângă suportarea
riscului pieirii bunului, cade în sarcina utilizatorului şi obligaţia reparării tuturor prejudiciilor cauzate de întrebuinţarea bunului. În
concret, se tranşează cu exactitate titularul răspunderii pentru lucruri.
Pe lângă suportarea pieirii totale sau parţiale a bunului, utilizatorul este obligat şi la plata tuturor ratelor de leasing până la
achitarea integrală a valorii contractului. Din acest punct de vedere, situaţia este extrem de oneroasă din perspectiva
utilizatorului. Este chiar mai agravată comparativ cu situaţia neplăţii ratelor de leasing. Gravitatea situaţiei constă în aceea că,
dacă pentru neplata ratelor de leasing utilizatorul datorează doar sumele scadente până în momentul restituirii bunului, în cazul
pieirii acestuia, utilizatorul plăteşte toate ratele până la achitarea integrală a valorii contractului.
Încunoştinţarea finanţatorului despre orice tulburare a dreptului de proprietate asupra bunului . Finanţatorul transmite
utilizatorului doar dreptul de folosinţă, păstrând proprietatea bunului dat în leasing. Această tehnică juridică îl obligă pe utilizator
să îl informeze pe finanţator ori de câte ori dreptul de proprietate este perturbat. în caz contrar, utilizatorul răspunde pentru
uzurpare în cadrul unui proces împotriva terţului uzurpant. împotriva tulburărilor de fapt utilizatorul se apără singur prin
exercitarea acţiunilor posesorii.
Restituirea bunului. Această obligaţie este operabilă în situaţia în care la expirarea contractului de leasing utilizatorul nu
manifestă opţiunea de prelungire sau reînnoire a contractului ori de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului. în
virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile contractante pot prevedea încă de la început, prin inserarea unei clauze în
contract, că, la expirarea duratei contractului, utilizatorul va restitui bunul exploatat în regim de leasing. Cu alte cuvinte, se poate
stabili în contract excluderea dreptului de opţiune a utilizatorului la sfârşitul leasingului prin obligarea acestuia la restituirea
bunului.
Bunul se va restitui nu în starea în care a fost primit, ci în condiţiile în care se prezintă el după expirarea perioadei de
leasing. Prin urmare, riscul uzurii prin folosinţă a bunului este suportat de către finanţator.
- Încetarea contractului de leasing. Reglementările din materia leasingului cuprind mai multe cazuri de încetare a
contractului de leasing.
 Expirarea duratei contractului. Un caz de încetare a contractului de leasing îl reprezintă expirarea duratei de leasing,
când utilizatorul poate să-şi manifeste cele trei opţiuni prevăzute de lege.
 Rezilierea contractului
 Refuzul utilizatorului de a primi bunul. Un alt caz de încetare a contractului de leasing îl reprezintă refuzul utilizatorului
de a primi bunul de la furnizor (art. 14 din ordonanţă). Cu toate că ordonanţa are în vedere doar refuzul de primire a
bunului de la furnizor, considerăm că leasingul încetează şi când utilizatorul refuză să primească bunul de la
finanţator. în această situaţie, contractul încetează prin reziliere.
 Insolvenţă sau dizolvarea şi lichidarea unei părţi. Tot prin reziliere încetează contractul de leasing şi în împrejurarea în
care utilizatorul se află în stare de insolvenţă. în dezvoltare, art. 13 din O.G. nr. 51/1997 consacră principiul potrivit
căruia drepturile finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-
sindic în situaţia în care utilizatorul se află în insolvenţă şi sunt opozabile lichidatorului când societatea se află în
procedura de dizolvare şi lichidare reglementată de Legea nr. 31/1990.
Aceleaşi drepturi sunt aplicabile şi opozabile judecătorului-sindic şi, respectiv, lichidatorului şi pentru cazul în care
finanţatorul se află în stare de insolvenţă sau de dizolvare şi lichidare în temeiul Legii nr. 31/1990. Pentru această din
urmă situaţie, în care finanţatorul se află în insolvenţă sau în procedura de dizolvare şi lichidare în temeiul Legii nr.
31/1990, art. 13 alin. (5) prevede dreptul utilizatorului de a urmări bunul aflat în proprietatea oricărui dobânditor al
acestuia, în condiţiile în care au fost respectate întocmai drepturile finanţatorului. Cu alte cuvinte, schimbarea
titularului dreptului de proprietate asupra bunului contractat în leasing, ca urmare a insolvenţei sau a dizolvării şi
lichidării finanţatorului, nu poate produce şi modificarea condiţiilor şi elementelor esenţiale ale contractului de leasing.
 Pieirea, pierderea sau dispariţia bunului . Un alt caz de încetare a contractului de leasing îl reprezintă pieirea totală sau
parţială, precum şi pierderea sau dispariţia inclusiv prin furt a bunului.
 Desfiinţarea titlului asupra bunului. Contractul de leasing încetează şi ca urmare a desfiinţării titlului asupra bunului.
Deşi desfiinţarea titlului constituie cauză expresă de încetare a contractului de leasing, doar pentru situaţia în care
utilizatorul iniţial încheie, la rândul lui, un contract de leasing cu un alt utilizator, denumit utilizatorul final, totuşi,
apreciem că desfiinţarea titlului finanţatorului asupra bunului conduce şi la desfiinţarea contractului de leasing iniţial.
Aceasta întrucât, ca urmare a desfiinţării titlului, se realizează concomitent revendicarea bunului sau, după caz,
repunerea părţilor în situaţia anterioară, împrejurare în care este necesară încheierea unui alt contract de leasing cu
noul deţinător al titlului asupra bunului.

229
 O situaţie expresă de desfiinţare a titlului asupra bunului o poate constitui desfiinţarea contractului de vânzare-
cumpărare în baza căruia finanţatorul a devenit proprietarul bunului obiect al contractului de leasing.
 Neplata integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive . În sfârşit, o altă cauză de încetare a contractului de
leasing, tot prin reziliere, o reprezintă neplata integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive. Merită a fi
reţinut că moartea sau incapacitatea locatarului/utilizator nu constituie cauze de încetare a contractului de leasing.
Această constatare ne-a determinat, printre altele, să avem rezerve în ce priveşte caracterul intuita personae al
contractului de leasing.

Bibliografie:

1. Gheorghe Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea-Pitești, 2019;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Şt. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2019;
4. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Intreprinderea, Insolvența, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2020;
5. I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, Restitutio, București, 2002;
6. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,2009;
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008;
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M.Of. nr.505/2011;
10. Legea societăților nr. 31/1990, legislație conexă și jurispruden ță , Ed. Universul Juridic, Colecția
„Pro lege”, București, 2016.

DREPT COMERCIAL
C. 11
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
22 dec. 2020

CONTRACTELE SPECIALE (III)

11. Contractul de asociere în participație

1. Noțiune și reglementare. Contractul de asociere în participaţiune a fost dintotdeauna un contract comercial,

deoarece se încheia cu scopul vădit de a împărţi beneficiile şi pierderile unei afaceri comerciale. Din această cauză, principala
reglementare a asocierii în participaţiune o constituia Codul comercial. Codul comercial reglementa contractul de asociere în
participaţiune în cuprinsul art. 251-256.

În actualul context legislativ, asocierea în participaţie este reglementată de Codul civil, care dedică acestui contract art.
1.949-1.954. Codul civil păstrează, în esenţă, principiile asocierii în participaţiune consacrate de Codul comercial. Una din
caracteristicile care s-a păstrat şi în reglementarea actuală este aceea privind lipsa personalităţii juridice a asocierii în
participaţie. în consecinţă, fiind o asociere fără personalitate juridică, în completarea dispoziţiilor exprese pe care i le rezervă
legea, asocierea în participaţie va fi guvernată şi de prevederile Codului civil referitoare la societatea civilă simplă.

De asemenea, reglementări privind contractul de asociere în participaţie găsim şi în Codul fiscal, Codul de procedură
fiscală, precum şi în normele metodologice de aplicare a acestuia.

Legiuitorul dă şi o definiţie contractului de asociere în participaţie, în cuprinsul art. 1.949  Noul Cod Civil, potrivit căruia
contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la
beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le întreprinde.
Pentru definirea noţiunii contractului de asociere în participaţie trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1.881 noul  Cod civil cu
privire la societatea civilă fără personalitate juridică. Astfel, potrivit textului citat, prin contractul de societate două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în
bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.

230
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-
a stabilit altfel.

Pornind de la dispoziţiilor legale mai sus enunţate, definim asocierea în partici-paţie ca fiind contractul prin care două
sau mai multe persoane fizice sau juridice, profesionişti sau neprofesionişti, se învoiesc să contribuie cu bunuri, sume de bani
sau priceperea lor (industrie) la desfăşurarea unor activităţi cu scop lucrativ, fără a constitui o persoană juridică, cu obligaţia de a
împărţi beneficiile şi pierderile rezultate.

2. Particularităţile contractului de asociere în participaţie

Atât din reglementările legale, cât şi din definiţie, se desprind principalele particularităţi ale asocierii în participaţie.

a. Una din aceste particularităţi o constituie caracterul contractual” al asocierii în participaţie. Din reglementările legale
se desprinde fără îndoială concluzia că asocierea în participaţie este un veritabil contract. Acest lucru rezultă, în principal, din
definiţia dată de art. 1.949 noul Cod Civil, care defineşte asocierea în participaţie nu ca operaţiune, activitate sau întreprindere, ci
ca şi contract. Elocvente sunt şi prevederile art. 1.950 noul Cod Civil care dispun: „contractul se probează numai prin înscris”. De
asemenea, potrivit art. 1.954 noul Cod Civil, convenţia părţilor determină forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii,
precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia.

b. O altă particularitate a asocierii în participaţie o reprezintă lipsa personalităţii juridice a acesteia. Contractul de
asociere în participaţie este un contract complex, deoarece stabileşte condiţiile desfăşurării unei activităţi comerciale de către
două sau mai multe persoane, dar, cu toate acestea, asocierea astfel rezultată nu beneficiază de personalitate juridică.

În acest sens, art. 1.951 noul Cod Civil statuează că asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică şi
nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor. Terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi nu se obligă
decât faţă de asociatul cu care a contractat. Prin urmare, din asocierea în vederea desfăşurării unor activităţi comerciale nu se
naşte un subiect de drept distinct (o societate comercială), ca în cazul asocierii realizate în baza Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, ci asocierea în participaţie rămâne doar la faza contractuală, la fel ca şi societatea civilă simplă.

Din lipsa personalităţii juridice a asocierii în participaţie decurg o serie de alte consecinţe care ţin de lipsa elementelor
caracteristice subiectelor de drept sau ale societăţilor comerciale.

În concret, asocierea în participaţie, nefiind dotată cu personalitate juridică, nu dispune de firmă sau denumire proprie,
nu are însemne distinctive (emblemă), capital propriu, nu are sediu social şi este scutită de formalităţile specifice constituirii
societăţilor comerciale sau a altor subiecte de drept.

Neavând personalitate juridică şi nici patrimoniu propriu, răspunderea pentru obligaţiile asumate în exercitarea
comerţului sub forma asocierii în participaţie va reveni părţii sau părţilor care s-au obligat faţă de terţul contractant. Aceasta
întrucât bunurile aduse cu titlu de aport nu formează gajul general al creditorilor asocierii, ca în cazul societăţilor comerciale.

Aşa cum am arătat şi în cele de mai sus, Codul civil prevede că terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi nu se
obligă decât faţă de asociatul cu care a contractat.

c. O ultimă particularitate a asocierii în participaţie pe care o reţinem o constituie natura juridică a operaţiunilor
exercitate în această formă de asociere. Astfel cum rezultă din normele care o guvernează, asocierea în participaţie are drept
scop exercitarea unor operaţiuni cu scop lucrativ, inclusiv sub forma unei întreprinderi economice/comerciale. Soluţia se
desprinde din însăşi definiţia dată de legiuitor asocierii în participaţie (art. 1.949 noul Cod Civil) care constă, în esenţă, în
participarea la beneficiile şi la pierderile ce ar rezulta din una sau mai multe operaţiuni întreprinse. Aşadar, în principiu, asocierea
în participaţie are natură comercială, deoarece se desfăşoară activităţi cu scop lucrativ, atâta vreme cât se urmăreşte obţinerea
de beneficii.

3. Caracterele juridice

a. Asocierea în participaţie este un contract consensual, consimţământul părţilor nefiind necesar a fi exprimat într-o
anumită formă pentru valabilitatea contractului. Potrivit art. 1.950 noul Cod Civil contractul de asociere în participaţie se
probează numai prin înscris. Rezultă că forma scrisă este cerută ad probationem şi nu ad validi-tatem pentru contractul de
asociere în participaţie.

231
 b. Contractul de asociere în participaţie are caracter sinalagmatic, pentru că creează obligaţii în sarcina tuturor
asociaţilor. Aşa cum s-a mai arătat, potrivit dispoziţiilor Codului civil, fiecare asociat trebuie să contribuie cu sume de bani, lucruri
sau cu priceperea sa.

c. Asocierea în participaţie are caracter oneros, pentru că toţi participanţii la asociere urmăresc obţinerea unui profit.
De altfel, scopul principal al efectuării operaţiunilor în regim de asociere în participaţie este, aşa cum rezultă din prevederile art.
1.949 noul Cod Civil, realizarea şi împărţirea beneficiilor.

d. Totodată, contractul de asociere în participaţie este şi comutativ, pentru că asociaţii cunosc de la început întinderea
drepturilor şi obligaţiilor născute din asocierea ce au consimţit-o. Suportarea beneficiilor şi pierderilor de care fac vorbire
prevederile legale nu transformă contractul de asociere în participaţie în contract aleatoriu, deoarece beneficiile şi pierderile nu
depind de hazard, de alea, ci de rentabilitatea operaţiunilor comerciale exercitate.

e. De regulă, asocierea în participaţie este un contract cu executare succesivă, deoarece majoritatea operaţiunilor

specifice asocierii presupun trecerea unei anumite perioade de timp.
4. Delimitarea asocierii în participaţie de alte instituţii juridice

Asocierea în participaţie prezintă asemănări substanţiale cu societatea comercială, pentru că, la fel ca şi în cadrul
acesteia din urmă, asociaţii se învoiesc şi pun în comun diferite bunuri pentru exercitarea unor activităţi lucrative, în scopul
realizării şi împărţirii profitului rezultat. De asemenea, asocierea în participaţie prezintă puternice asemănări şi cu societatea
civilă, prin aceea că ambele asocieri nu beneficiază de personalitate juridică, ci rămân doar la forma contractuală. Cu toate
acestea, între asocierea în participaţie, societatea comercială şi societatea civilă există mai multe deosebiri.

5. Asocierea în participaţie şi societatea comercială

Aşa cum am precizat şi în cele de mai sus, una din principalele deosebiri dintre asocierea în participaţie şi societatea
comercială o reprezintă lipsa personalităţii juridice a asocierii în participaţie. Spre deosebire de asocierea realizată în temeiul
Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, asocierea în participaţie creată în baza prevederilor art. 1.949-1.954 noul Cod
Civil nu dă naştere unei societăţi comerciale sau altui subiect de drept. Din această cauză, asocierea în participaţie nu trebuie să
parcurgă formalităţile specifice societăţilor comerciale pentru a lua fiinţă în mod valabil.

Nefiind societate comercială, asocierii în participaţie nu-i incumbă obligaţiile specifice comercianţilor, precum înregistrarea
în registrul comerţului, ţinerea evidenţelor contabile, concurenţa loială etc. Desigur că aceste obligaţii vor reveni celor care le
exercită, adică asociaţilor în participaţie, cu atât mai mult în cazurile în care aceştia au calitatea de comercianţi.

1. Asocierea în participaţie şi societatea civilă

Principala deosebire între asocierea în participaţie şi societatea civilă o constituie obiectul acestora. Dacă în societatea
civilă părţile se asociază în vederea exercitării unor operaţiuni civile, asocierea în participaţie are ca obiect exercitarea unor
operaţiuni cu scop lucrativ, adică desfăşurarea unei activităţi comerciale. Altfel spus, dacă de esenţa societăţii civile este
exercitarea unor activităţi civile, de esenţa asocierii în participaţie este efectuarea unor operaţiuni care reprezintă veritabile
operaţiuni speculative.

2. Principiile asocierii în participaţie

Asocierea în participaţie este constituită pe baza libertăţii de voinţă a părţilor exprimată în contract şi este guvernată de
anumite principii, care contribuie la stabilirea naturii juridice a acesteia.

a. Principiul independenţei juridice şi comerciale a fiecărui asociat

Între asociaţii societăţii în participaţie nu se stabilesc raporturi de subordonare, aceştia păstrându-şi independenţa juridică,
în sensul că nu se realizează un raport de muncă sau de prepuşenie între participanţi.

În practică, inspirate din reglementările fiscale, părţile contractante atribuie calitatea de «asociat-administrator» sau
«asociat principal» celui care se va preocupa în concret de realizarea operaţiunilor specifice asocierii în participaţie. Asociatul
administrator sau asociatul principal va exercita comerţul ce constituie obiect al asocierii în participaţie în nume propriu şi, tot

232
astfel, îşi va asuma obligaţiile şi exercita drepturile faţă de terţi. Prin urmare, asociatul-administrator nu este un reprezentant, un
mandatar al celuilalt/celorlalţi asociaţi şi nici un prepus al acestora.

b. Principiul reciprocităţii asistenţei manageriale, juridice, de marketing şi comerciale

Scopul oricărei asocieri în participaţie este acela de a desfăşura una sau mai multe operaţiuni comerciale cu consecinţa
împărţirii beneficiilor şi a suportării pierderilor rezultate. în atingerea scopului caracteristic asocierii în participaţie, asociaţii trebuie
să-şi aducă contribuţia potrivit calităţii şi pregătirii de care dispun. Am arătat anterior că părţile pot stabili ca activitatea ce
constituie obiectul asocierii să fie desfăşurată în concret de către unul dintre asociaţi (asociatul administrator principal sau
responsabil), dar la fel de bine se poate conveni ca operaţiunile comerciale să fie exercitate prin participarea tuturor părţilor
contractante.

Indiferent însă de modalitatea practică de exercitare a comerţului în regim de asociere în participaţie, asociaţii au obligaţia
reciprocă de a aduce în slujba asocierii, pe lângă sumele de bani sau bunurile puse în comun, şi „cunoştinţele lor”, adică
priceperea de care aceştia dispun în vederea realizării scopului asocierii. în concret, părţile contractante pot stabili o colaborare
continuă şi o asistenţă reciprocă din punct de vedere managerial, de marketing, de natură tehnică, juridică, de afaceri etc. Cu
alte cuvinte, părţile asocierii trebuie să manifeste un interes şi o preocupare continuă pentru exercitarea comerţului în regim de
asociere în participaţie.

c. Principiul priorităţii operaţiunilor specifice asocierii în participaţie

Potrivit acestui principiu, părţile contractante vor trebui să acorde prioritate exercitării operaţiunilor comerciale ce au fost
convenite a se realiza în cadrul asocierii în participaţie. Aceasta presupune ca asociaţii să depună toate eforturile financiare,
materiale, intelectuale etc., pentru atingerea scopului asociaţiei fixat de aceştia.

3. Părţile contractului de asociere în participaţie

Reglementările legale aplicabile în materie, atât cele ale Codului civil, cât şi cele fiscale, nu folosesc o denumire specifică
părţilor contractului de asociere în participaţie. în practică, se folosesc termenii de «asociat administrator», «asociat

principal» sau «asociat responsabil» pentru participantul desemnat să desfăşoare în concret operaţiunile juridice pentru care s-a
creat asocierea în participaţie, şi termenul de «asociat participant» sau «asociat ocult», pentru partea care nu participă la
realizarea practică a activităţii specifică asocierii.

Asocierea cu cele două categorii de asociaţi se întâlneşte atunci când doar unul dintre asociaţi exercită operaţiunile
comerciale specifice asocierii în participaţie, ceilalţi limitându-se la a contribui cu diferite sume de bani sau bunuri mobile sau
imobile. Deci, în această variantă, doar unul dintre asociaţi exercită comerţul obiect al asocierii în participaţie, celălalt/ceilalţi
asociaţi păstrând dreptul de a li se da socoteală în legătură cu bunurile aduse în asociaţie, precum şi în legătură cu beneficiile şi
pierderile rezultate din aceasta.

Nimic nu se opune însă ca la realizarea concretă a operaţiunilor comerciale să participe toţi asociaţii în mod personal
sau prin reprezentanţi.

În lipsa reglementărilor speciale din secţiunea dedicată asocierii în participaţie, aspectele ce ţin de părţile contractante, de
valabilitatea contractului de asociere în participaţie, precum capacitatea, consimţământul etc., îşi vor găsi aplicabilitate
prevederile dreptului comun, respectiv dispoziţiile art. 1.178 şi urm. noul Cod Civil

4. Efectele contractului de asociere în participaţie în raporturile dintre asociaţi

9.1. Efectele contractului în raporturile dintre asociaţi

Datorită caracterului sinalagmatic, contractul de asociere în participaţie dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina
tuturor părţilor contractante (asociaţilor).

Aportul la asociere

Una din principalele obligaţii ale asociaţilor o reprezintă aportul la asociere. Am arătat anterior că, potrivit dispoziţiilor
art. 1.949 noul Cod Civil coroborate cu cele ale art. 1.881 noul Cod Civil, fiecare asociat trebuie să contribuie la asociere cu

233
aporturi băneşti, bunuri, cunoştinţe specifice sau prestaţii. Aşadar, aporturile asociaţilor pot consta în sume de bani, diferite
bunuri mobile sau imobile, bunuri corporale sau incorporate, precum mărci, invenţii, inovaţii, know-how-ul sau chiar un întreg
fond de comerţ sau un patrimoniu de afectaţiune. Aportul în „cunoştinţe specifice” poate consta în capacităţile intelectuale,
manageriale sau de altă natură ale asociaţilor participanţi.

Ca regulă, pot fi aduse cu titlu de aport în cadrul unei asocieri în participaţie orice fel de bun care se află în circuitul
juridic. Bunurile pot fi aduse în asociere cu titlu de proprietate sau doar cu titlu de folosinţă. Soluţia este consacrată în mod
expres de art. 1.952 alin. (3) noul Cod Civil, care prevede că bunurile puse la dispoziţia asocierii pot trece, în tot sau în parte, în
proprietatea unuia dintre asociaţi pentru realizarea obiectului asocierii, în condiţiile convenite prin contract şi cu respectarea
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. Acelaşi art. 1.952 noul Cod Civil, în alin. (2), dispune că asociaţii pot conveni ca
bunurile aduse în asociere, precum şi cele obţinute în urma folosirii acestora să devină proprietate comună.

Desigur că proprietatea, respectiv folosinţa bunurilor aduse cu titlu de aport nu va fi dobândită de către asocierea în
participaţie, deoarece aceasta nu este subiect de drept şi prin urmare nu poate fi nici titular al unor drepturi sau obligaţii. în
varianta asocierii în care se desemnează un asociat administrator care să exercite şi să gestioneze afacerile ce constituie obiect
al asocierii în participaţie, proprietatea sau folosinţa bunurilor va fi transmisă acestui asociat. Când în cadrul asocierii fiecare din
asociaţi participă în concret la exercitarea efectivă a operaţiunilor comerciale, atunci nu este necesar transferul dreptului de
proprietate al bunurilor şi nici transferul folosinţei, ci doar se va realiza o afectaţiune specială a acestor bunuri pentru îndeplinirea
obiectului asocierii în participaţie, iar obligaţiile vor fi executate de asociatul contractant.

Bunurile aduse în asociere nu trebuie să fie de aceeaşi natură sau de aceeaşi valoare, iar sumele de bani nu trebuie
să fie egale pentru toţi asociaţii. Egalitatea participaţiilor nu este de esenţa asocierii în participaţie. Se înţelege că, întinderea
participaţiilor fiecărui asociat reprezintă un criteriu esenţial pentru împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor rezultate din
asociere.

Împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor

O altă obligaţie a asociaţilor o reprezintă împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor rezultate din exercitarea
comerţului în cadrul asocierii în participaţie. împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor se va realiza potrivit înţelegerilor
părţilor contractante. în virtutea principiului libertăţii contractuale, asociaţii au posibilitatea de a stabili cuantumul beneficiilor şi
întinderea pierderilor atribuite fiecărui asociat participant.

În practica judiciară s-a statuat că în contractul de asociere în participaţie sunt interzise clauzele leonine, potrivit cărora
unul sau mai mulţi asociaţi sunt scutiţi de pierderi, dar participă la beneficii. Tot clauză leonină este şi înţelegerea părţilor prin
care un asociat îşi atribuie totalitatea beneficiilor rezultate din asocierea în participaţie.

În cazul în care în contractul de asociere în participaţie nu se prevede modalitatea de partajare a beneficiilor şi a

pierderilor, acestea se vor raporta cotei de participare a fiecărui asociat.

Asociaţii din contractul de asociere în participaţie pot stabili şi alte obligaţii, precum: obligaţia de neconcurenţă, de
confidenţialitate etc. Această libertate a părţilor contractante este consacrată în mod expres în conţinutul art. 1954 care prevede:
„cu excepţia dispoziţiilor prevăzute la art. 1949-1953, convenţia părţilor determină forma contractului, întinderea şi condiţiile
asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia”.

9.2. Efectele juridice ale asocierii în participaţie faţă de terţi

Aşa cum am făcut menţiunea şi în rândurile anterioare, asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică
şi nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor. Din această perspectivă, art. 1.951 noul Cod Civil
prevede că terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi nu se obligă decât faţă de asociatul cu care a contractat.

Regimul juridic al raporturilor dintre asocierea în participaţie şi terţii cu care aceasta derulează afaceri comerciale este
consacrat de art. 1.953 noul Cod Civil Astfel, în conformitate cu articolul menţionat, asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii,
contractează şi se angajează în nume propriu faţă de terţi. Cu toate acestea, dacă asociaţii acţionează în această calitate faţă de
terţi sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei. Asociaţii exercită toate drepturile decurgând din contractele
încheiate de oricare dintre ei, dar terţul este ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a contractat, cu excepţia cazului în care
acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului.

234
 Potrivit legii, orice clauză din contractul de asociere care limitează răspunderea asociaţilor faţă de terţi este inopozabilă
acestora. De asemenea, orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi este
considerată nescrisă.

5. Încetarea contractului

Dispoziţiile Codului civil nu conţin reglementări speciale referitoare la încetarea contractului de asociere în participaţie. Aşa
fiind, încetarea contractului este lăsată la aprecierea părţilor (asociaţilor) şi va fi cârmuită de regulile dreptului comun privind
încetarea contractelor.

1. Contractul de factoring

1. Definiție şi reglementare

Factoringul ca operaţiune comercială a fost menţionat pentru prima dată în legislaţia noastră prin O.U.G. nr. 10/1997 cu
privire la diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor din economie, dar nici acest act normativ nu legifera contractul de
factoring în ansamblul lui. Pe plan internaţional, contractul de factoring constituie obiectul de reglementare al Convenţiei Unidroit
cu privire la factoringul internaţional, semnată la Ottawa, la 28 mai 1988, şi, în completare, Convenţia Naţiunilor Unite privind
cesiunea de creanţă în comerţul internaţional de la New York din 2001.

Potrivit art. 6 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 469/2002, factoringul era definit ca fiind contactul încheiat între o parte, denumită
aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită
factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul
cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi. Chiar
dacă nu putea fi considerată o veritabilă definiţie a contractului de factoring, norma legală mai sus reprodusă avea meritul de a
conţine elementele definitorii ale acestuia, precum: caracterele juridice, părţile contractante, obiectul şi principalele efecte
juridice.

2. Caractere juridice

a. Contractul de factoring este un contract consensual, pentru că legea nu cere o anumită formă în privinţa validităţii lui.

b. Factoringul este un contract sinalagmatic, deoarece ambele părţi urmăresc realizarea unui beneficiu: aderentul să obţină
finanţare, factorul să încaseze o sumă mai mare de la terţ decât cea pe care a plătit-o el aderentului.

c. Contractul de factoring este comutativ' pentru că, de regulă, părţile îşi cunosc întinderea obligaţiilor încă din momentul
încheierii contractului, dar poate fi şi aleatoriu, atunci când factoringul este fără regres, caz în care factorul suportă riscul
insolvabilităţii terţului.

d. Majoritatea autorilor atribuie contractului de factoring caracter intuitu personal, motivat de faptul că aspectele privind
bonitatea aderentului cântăresc foarte mult în alegerea lui de către factor. Este însă discutabil acest caracter, deoarece într-
adevăr calitatea aderentului şi a debitorului cedat cântăresc foarte mult în decizia factorului de a finanţa, dar aceasta priveşte
bonitatea financiară, adică aspectele pecuniare, şi mai puţin cele personale ale părţilor implicate în mecanismul factoringului. Tot
astfel, trebuie reţinut şi faptul că regulile specifice contractelor intuitu personae, precum revocarea, moartea părţilor,
incapacitatea etc., nu îşi găsesc aplicare în cazul contractului de factoring.

e. Contractul de factoring este cu executare succesivă, caracter ce denotă că raporturile specifice se derulează în timp.
Aderentul transmite facturile acceptate de debitor, pe măsura naşterii creanţelor, după criteriile stabilite în contract, iar factorul
avansează sumele corespunzătoare preţului convenit cu aderentul.

f. în sfârşit, contractul de factoring este un contract de adeziune, caracter ce se fundamentează pe aceea că factorul
creditează aderentul cu sumele corespunzătoare preţului creanţelor cumpărate. Tocmai de aceea, în practică, clauzele
contractului de factoring sunt stabilite de către factor şi impuse aderentului prin contracte-tip, beneficiarul neavând decât în mică
măsură posibilitatea de a le negocia.

3. Formele factoringului

235
 Cele mai importante forme ale factoringului sunt factoringul cu regres, facto-ringul fără regres şi factoringul la scadenţă
{maturity factoring) ^.

a. Factoringul cu regres

Factoringul cu regres sau cu recurs este factoringul în temeiul căruia riscul insolvabilităţii sau al refuzului de plată a
creanţelor de către debitorul cedat este suportat de către aderent.

b. Factoringul fără regres

Factoringul fără regres sau fără recurs este forma de factoring ce se caracterizează prin dobândirea de către factor a
creanţelor transferate cu riscul de neplată sau al insolvabilităţii debitorului cedat. Altfel spus, dacă debitorul cedat, la scadenţă,
refuză plata creanţelor, factorul nu se mai poate îndrepta împotriva aderentului pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de preţ
al facturilor.

c. Factoringul la scadenţă

Factoringul la scadenţă sau maturity factoring reprezintă mecanismul juridic în care factorul va plăti aderentului creanţele
cesionate numai la scadenţa acestora.

Forma contractului de factoring

Pentru valabilitatea contractului de factoring nu este necesară o anumită formă.

În practică, societăţile de factoring îşi elaborează propriile modele de contracte şi, prin urmare, în majoritatea covârşitoare a
situaţiilor, contractul îmbracă forma scrisă. Forma scrisă dată de părţile contractante este cerută numai ad probationem şi
nicidecum ad validitatem.
4. Părţile contractului

Părţile contractului de factoring prezintă anumite particularităţi, prin aceea că operaţiunile de factoring sunt rezervate
exclusiv activităţilor comerciale. Părţile contractului de factoring sunt aderentul şi factorul. La operaţiunile de factoring participă şi
o a treia persoană, debitorul cedat, adică acel împotriva căruia deţine aderentul diferite creanţe şi pe care le transferă factorului.

Aderentul

Aderentul este un furnizor de bunuri, executant de lucrări sau prestator de servicii, fapt ce denotă că, în majoritatea
cazurilor, acesta are calitatea de comerciant persoană fizică sau juridică. în doctrina de specialitate.

Factorul

Factorul poate fi doar o instituţie financiară specializată sau o societate bancară, de unde rezultă că factorinaul, din această
perspectivă, este rezervat doar comercianţilor persoane juridice.

Debitorul cedat

Am făcut menţiunea, în cele de mai sus, că debitorul cedat este participant la operaţiunea de factoring, dar nu este parte în
contract. Deşi este terţ faţă de contractul de factoring, acesta produce anumite efecte juridice şi în persoana debitorului cedat.
Principalul efect este acela că, după notificarea cesiunii creanţelor, debitorul va trebui să facă plata exclusiv societăţii de
factoring, păstrând, în acelaşi timp, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, toate apărările şi excepţiile ce le avea împotriva
aderentului.

Având ca premisă împrejurarea că creanţele ce pot forma obiectul contractului de factoring îşi au izvorul (cauza) în
vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii, înseamnă că debitorul cedat va fi şi el profesionist-comerciant persoană fizică sau
persoană juridică.

5. Obiectul contractului

236
 Contractul de factoring are un obiect specific ce constă din finanţarea, urmărirea şi prezervarea contra riscurilor de credit de
către factor, în schimbul dobândirii creanţelor de la aderent. Contractul ce are ca obiect orice alte prestaţii decât cele precizate
nu va putea fi calificat drept contract de factoring.

Pentru a constitui obiect al contractului de factoring, creanţele trebuie să îndeplinească cerinţele necesare valorificării, adică
să fie certe şi lichide. Creanţele cesionate nu trebuie să fie şi exigibile, deoarece de natura factoringului este transmiterea
creanţelor a căror scadenţă nu s-a împlinit, însă trebuie să aibă precizată expres data exigibilităţii', creanţele viitoare pot forma
obiectul contractului de factoring.

6. Nu pot fi valorificate prin factoring creanţele civile, administrative, cele izvorâte dintr-un act de comerţ sub condiţie
rezolutorie şi nici creanţele rezultate din gestiunea de afaceri, restituirea plăţii nedatorate şi din vânzarea bunurilor în
regim de consignaţie.

7. Efectele contractului de factoring

Factoringul dă naştere unor efecte juridice speciale ce se concretizează în drepturi şi obligaţii, atât în sarcina aderentului,
cât şi în sarcina factorului.

a. Obligaţiile aderentului

În persoana aderentului sunt puse, de principiu, obligaţia de transmitere a creanţelor, de garanţie şi de notificare a
debitorilor cedaţi.

Obligaţia de transmitere a creanţelor

Transmiterea creanţelor se realizează pe calea cesiunii de creanţă după regulile Codului civil. Pentru ca factorul să îl
finanţeze pe aderent, acesta trebuie să-i transmită creanţele ce reprezintă obiectul derivat al contractului de factoring. O dată cu
creanţele se vor preda factorului şi înscrisurile constatatoare: facturi, contracte, procese-verbale de recepţie etc. în temeiul
contractului de factoring se pot transmite toate creanţele sau doar o parte din acestea, însă pentru acest din urmă caz părţile
trebuie să prevadă ce creanţe vor fi preluate sau cel puţin criteriile în raport de care se va efectua această operaţiune.

Transmiterea creanţelor materializate în facturi de la aderent la factor are la bază o cesiune de creanţă diferită de cesiunea
de creanţă prevăzută în dispoziţiile Codului civil, întrucât în cazul contractului de factoring cesiunea se face totdeauna cu titlu
oneros, iar acordul debitorului nu este necesar. Cesiunea creanţelor nu produce niciun efect asupra scadenţei, ea rămâne
aceeaşi şi faţă de factor.

Convenţia Unidroit de la Ottawa în art. 6 şi Convenţia Naţiunilor Unite de la New York din 2001 stipulează în mod expres că
cesiunea creanţei de către furnizor cesionarului poate fi realizată în pofida oricărei convenţii între furnizor şi debitor care ar
interzice o asemenea cesiune.

Factorul va dobândi creanţele cu toate accesoriile ce le însoţesc: garanţii reale sau personale, privilegii, penalităţi, dobânzi
etc.

Obligaţia de garanţie a creanţelor

Obligaţia de garanţie a creanţelor este izvorâtă din dispoziţiile art. 1.585 Noul Cod Civil, potrivit cărora vânzătorul unei
creanţe este dator să răspundă de existenţa sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării. în executarea acestei obligaţii,
aderentul garantează existenţa valabilă a creanţei în momentul transmiterii, în sensul că acesta trebuie să fie titularul creanţei ce
o transmite. Tot astfel, aderentul garantează că nu a intervenit o cauză de stingere a creanţei, precum compensaţia, plata,
prescripţia extinctivă, că nu există nicio cauză de nulitate relativă sau absolută şi că debitorul cedat nu poate invoca cu succes
nicio excepţie care să anihileze sau să paralizeze dreptul transmis de aderent factorului.

Aderentul mai poate garanta pe factor şi de refuzul de plată ori de insolvabilitatea terţului. Această obligaţie revine
aderentului doar în situaţia în care se stipulează în mod expres acest lucru, altfel operează prezumţia că creanţa a fost preluată
cu toate riscurile ei, inclusiv cel de neplată din partea terţului.

Obligaţia de notificare a debitorului cedat

237
 Transferul creanţelor de la aderent la factor operează şi transmiterea dreptului către acesta de a cere sumele de bani
debitorului cedat. Debitorul cedat, fiind terţ faţă de contractul de factoring, va face plata aderentului, până în momentul în care va
fi încunoştinţat în legătură cu noul creditor. Ca atare, pentru ca debitorul cedat să plătească factorului, el va trebui notificat.
Scopul notificării constă în realizarea opozabilităţii cesiunii faţă de debitorul cedat.

Atribuţia notificării cesiunii, potrivit dispoziţiilor Codului civil (art. 1.578), revine factorului. Cu toate acestea, astfel cum s-a
susţinut şi în literatura de specialitate , considerăm că, datorită particularităţilor pe care le prezintă contractul de factoring,
obligaţia de notificare a cesiunii creanţei ar trebui pusă în sarcina aderentului. Factoringul fiind un contract nenumit, părţile au
libertatea de a stipula cărora dintre ele le revine această obligaţie. Desigur că opozabilitatea transferului creanţelor, în regim de
factoring, faţă de debitorul cedat, se va realiza şi în cazul în care acesta acceptă cesiunea.

Codul civil, prin art. 1.578 alin. (1) lit. a), impune forma înscrisului cu dată certă acceptării făcute de către debitorul cedat,
însă, având în vedere specificul raporturilor comerciale, credem că poate fi primită ca valabilă acceptarea terţului şi când este
făcută sub forma înscrisului sub semnătură privată.

Pentru a face opozabilă cesiunea creanţelor, notificarea trebuie să îmbrace forma scrisă, iar Convenţia de la Ottawa din
1988 indică şi principalele menţiuni pe care aceasta trebuie să le cuprindă. Astfel, Convenţia stipulează că notificarea trebuie
făcută în scris, nefiind necesar să fie semnată, dar ea va trebui să indice cine sau în numele cui este făcută, să precizeze
creanţele cedate, să indice factorul căruia debitorul trebuie să îi facă plata etc. Toate aceste menţiuni sunt denumite şi
«instrucţiuni de plată», denumire inspirată din Convenţia Naţiunilor Unite de la New York din 2001, care operează cu această
noţiune.

Sub aspectul formei notificării, în doctrină s-au făcut precizări care se înscriu în specificul raporturilor comerciale, exprimate
prin celeritate şi lipsă de formalism, în sensul că notificarea poate fi făcută printr-o scrisoare recomandată sau prin alt mijloc de
comunicare' .

Se impune precizarea conform căreia creanţele pot fi însoţite de diferite garanţii reale sau personale. Pentru situaţia în care
creanţele sunt însoţite de garanţii reale mobiliare, pentru a fi opozabile terţilor trebuie înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare, în temeiul Codului civil (art. 2.413)w.

Cu toate acestea, opozabilitatea făcută prin înscrierea în arhiva electronică nu este suficientă, ci trebuie urmate regulile de
notificare a debitorului cedat. Art. 2.400 noul cod civil prevede: „creditorul ipotecar nu poate cere plata decât după ce comunică
în scris debitorului acesteia existenţa ipotecii, creanţa ipotecată, suma datorată, locul şi modalitatea de plată. Acceptarea ipotecii
de către debitorul creanţei ipotecate, făcută prin act scris, produce acelaşi efecte."

b. Obligaţiile factorului

În sarcina factorului sunt puse obligaţia de plată a facturilor acceptate, finanţarea aderentului, suportarea riscului de neplată
de către debitorii cedaţi şi încasarea creanţelor de la aceştia. Obligaţiile factorului variază, în principal, în raport de obiectul
factoringului, care constă din finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscului de credit.

Finanţarea prin plata cât re aderent a preţului facturilor acceptate

Finanţarea prin plata către aderent a preţului facturilor acceptate, în temeiul contractului de factoring, reprezintă principala
obligaţie a factorului, mai ales în situaţia în care s-a realizat transferul creanţelor. Plata facturilor se va face la preţul şi în
modalitatea convenită cu aderentul. Contractul de factoring, fiind sinalagmatic, în lipsa unei menţiuni exprese, avansarea
sumelor de bani se va face concomitent cu primirea facturilor de către factor.

Ca modalitate practică, factorul plăteşte aderentului prin alimentarea unui cont curent, deschis pe numele aderentului, cu
întreaga sumă convenită, la momentul preluării creanţelor. Deci, prin tehnica factoringului, factorul realizează finanţarea
aderentului prin aceea că aderentul este creditat cu sume de bani, deşi facturile transmise nu sunt scadente. în concret,
finanţarea cuprinde perioada dintre primirea facturilor şi plata acestora de către factor şi momentul scadenţei şi încasarea
efectivă a creanţelor de la debitorul cedat. Practic, finanţarea constă în achitarea preţului pe care părţile s-au înţeles ca factorul
să-l plătească aderentului pentru fiecare factură cesionată.

Suportarea riscului de neplata a debitorului cedat

238
 Suportarea riscului de neplată a debitorului cedat reprezintă o altă obligaţie principală a factorului, care îşi are fundamentul
în transmiterea proprietăţii creanţelor, prin vânzare. Cumpărând creanţele, factorul devine proprietarul lor şi va beneficia de toate
garanţiile ce le însoţesc, dar va suporta şi consecinţele încasării cu întârziere sau a neplăţii lor de către debitorii cedaţi. Mai
exact, factorul va suporta riscul neexecutării sau executării necorespunzătoare (plata întârziată, plata parţială etc.) a obligaţiei de
plată a creanţelor de către debitorii cedaţi. în virtutea aceluiaşi principiu, derivat din calitatea de proprietar al creanţelor, factorul
va suporta şi riscul insolvenţei debitorilor cedaţi.

Am făcut precizări în rândurile anterioare că factorul se poate dispensa de această obligaţie şi ea poate fi pusă în sarcina
aderentului, dar, pentru aceasta, este necesară o clauză expresă în contractul de factoring.

Pentru a opera regula de mai sus, în sensul suportării riscului de neplată de către factor, este necesar ca aderentul să-şi fi
executat întocmai şi cu bună-cre-dinţă propriile obligaţii faţă de debitor, astfel cum s-a stipulat în contractul ce reglementează
raporturile dintre aderent şi debitor, ce au generat creanţele.

Încasarea creanţelor de la debitorii cedaţi

Încasarea creanţelor de la debitorii cedaţi este obligaţia ce era consacrată şi de legea română, exprimată prin formularea
„urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit”.

Obligaţia de încasare a sumelor aferente facturilor este mai accentuată în ipoteza factoringului la scadenţă, adică atunci
când părţile convin că plata preţului se va face pe măsura încasării creanţelor de la debitor la scadenţa acestora. În această
formă a factoringului, factorul va trebui să urmărească creanţele şi să le încaseze la data exigibilităţii lor. Exigibilitatea rezultă din
însăşi facturile acceptate sau dintr-un alt înscris convenit de aderent cu debitorul cedat şi transmis factorului.

Factoringul la scadenţă se poate înfăţişa sub două forme, prima potrivit căreia plata să se facă la scadenţa facturilor,
indiferent dacă s-au încasat sau nu de la debitorul cedat şi a doua, pe lângă scadenţă, plata să fie condiţionată şi de încasarea
creanţelor corespunzătoare. în această din urmă situaţie, când plata factoringului este condiţionată de împlinirea scadenţei şi
dublată de executarea creanţei de către debitorul cedat, aderentul este cel care suportă riscul de neplată şi al in-solvenţei
debitorului.

Se impune a fi reţinut că, întrucât factoringul nu se bucură de o reglementare legală expresă, în virtutea principiului libertăţii
contractuale, părţile vor putea stabili şi alte obligaţii.

c. Raporturile dintre debitorul cedat şi părţile contractului de factoring

Am arătat că, deşi participă la mecanismul factoringului, debitorul cedat nu este parte în contractul de factoring. Cu toate
acestea, anumite efecte juridice ale contractului se răsfrâng şi asupra debitorului cedat. în ceea ce priveşte aderentul, acesta nu
va mai putea solicita plata facturilor de la debitor, iar debitorul, după primirea notificării, va face plata valabilă exclusiv societăţii
de factoring. Aşadar, în temeiul contractului de factoring, vom avea anumite raporturi între debitor şi aderent şi anumite raporturi
între debitor şi factor.

Raporturile dintre debitorul cedat şi aderent

Încheierea contractului de factoring transferă obligaţia de plată a debitorului cedat de la aderent către societatea de
factoring. Transferul obligaţiei de plată se realizează din momentul acceptării sau primirii notificării de către debitorul cedat. Din
acest moment, debitorul este obligat să facă plata sumelor consemnate în facturi doar societăţii de factoring.

Raporturile dintre debitorul cedat şi societatea de factoring

Aceste raporturi se caracterizează, în principal, prin obligaţia de plată a debitorului direct în mâinile factorului, prin acţiunea
ce o are acesta din urmă împotriva debitorului pentru valorificarea creanţei şi prin invocarea excepţiilor pe care le poate opune
factorului.

a. Plata creanţelor de către debitor direct factorului se va realiza din momentul primirii notificării sau a acceptării plăţii de
către debitorul cedat. De remarcat că, aşa cum transmiterea creanţelor către factor rămâne fără efect sub aspectul exigibilităţii,
tot astfel, primirea notificării sau acceptarea cesiunii nu are nicio consecinţă asupra scadenţei. Mai precis, debitorul cedat va plăti

239
factorului nu în momentul primirii notificării sau acceptării cesiunii, ci la data la care creanţele vor deveni exigibile, astfel cum s-a
statuat în raporturile iniţiale dintre debitor şi aderent.

b. Fiind titularul creanţelor, în temeiul contractului de factoring, factorul are acţiune directă împotriva debitorului cedat,
pentru cazul în care acesta refuză plata facturilor. Prin urmare, deşi nu este parte în contractul de factoring, debitorul poate fi
acţionat în judecată de către factor în cazul în care refuză plata. Aceasta întrucât, aşa cum s-a mai arătat, transmiterea
creanţelor operează şi transferul accesoriilor acestora: garanţiile reale mobiliare, garanţiile reale imobiliare, garanţiile personale,
inclusiv dreptul de acţiune împotriva debitorului.

c. în acţiunea de recuperare a creanţelor, intentată de societatea de factoring, debitorul poate invoca toate excepţiile şi
formula apărările pe care le avea împotriva aderentului. în concret, debitorul poate opune factorului excepţia prescripţiei dreptului
la acţiune, a stingerii datoriei prin plată, anterior notificării, a compensaţiei, intervenită anterior cesiunii creanţei etc.

Tot astfel, debitorul se poate apăra prin invocarea exceptio non adimpleti con-tractus, adică prin refuzarea plăţii pe motiv că
nici aderentul nu şi-a executat propria obligaţie de predare a mărfurilor, de prestare a serviciilor, executare de lucrări sau şi le-a
executat în mod necorespunzător, adică peste termenul convenit sau sub standardele prevăzute în contractul cu aderentul etc.
Este evident că, dacă debitorul a făcut anumite plăţi factorului şi sunt îndeplinite condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului
de către aderent, debitorului trebuie să i se recunoască o acţiune în repetiţiune împotriva factorului.

Transmiterea creanţelor societăţii de factoring, prin intermediul contractului, nu produce efecte nici în privinţa prescripţiei
extinctive. Momentul curgerii prescripţiei şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, va fi cel stabilit în raporturile iniţiale dintre
debitor şi aderent, fără ca transferul creanţelor sau primirea notificării ori acceptarea cesiunii de către debitor să schimbe cursul
prescripţiei. Acceptarea cesiunii nu are valoarea recunoaşterii creanţei de către debitor pentru a fi întreruptivă de prescripţie, ci
doar a luării la cunoştinţă despre schimbarea creditorului.

d. Delimitarea contractului de factoring de alte instituţii juridice

Fiind un contract nenumit, în derularea factoringului se apelează la diferite instituţii juridice, precum cesiunea de creanţă,
subrogarea în drepturile creditorului, scontare, dar nu se identifică cu niciuna dintre aceste instituţii.

Cesiunea de creanţă

Factoringul nu se confundă cu cesiunea de creanţă pentru următoarele considerente:

- factoringul este un contract esenţialmente cu titlu oneros, deoarece presupune finanţarea aderentului, pe când
cesiunea de creanţă poate fi şi cu titlu gratuit;

- ca regulă, cedentul nu garantează decât existenţa creanţei, nu şi solvabilitatea debitorului cedat, pe câtă vreme în
cazul factoringului cu regres sau cu recurs, aderentul garantează solvabilitatea debitorului, în sensul că, dacă acesta
din urmă nu plăteşte, factorul se regresează împotriva aderentului;

- părţile contractului de factoring sunt specializate. Factorul este o societate bancară, o instituţie financiară nebancară
sau o societate de factoring specializată, iar aderentul este, în majoritatea cazurilor, comerciant persoană fizică sau
juridică. Consecinţa ce decurge din această împrejurare este aceea că mecanismul cesiunii de creanţă este accesibil
oricăror persoane fizice sau juridice fără să li se ceară vreo anume calitate, în timp ce tehnica factoringului îi este
rezervată aderentului şi factorului, care îndeplinesc cerinţele de mai sus;

- în temeiul factoringului se pot transmite creanţe ce izvorăsc din livrări de bunuri, din prestări de servicii, executarea
de lucrări, iar pe calea cesiunii se pot transmite orice fel de creanţe, fără să prezinte vreo relevanţă natura juridică sau
cauza acestora.

Subrogaţia în drepturile creditorului

Factoringul nu se identifică nici cu subrogaţia în drepturile creditorului, pentru că:

- subrogaţia operează doar din momentul în care solvensul a plătit accipiensului creanţa, pe când factorul poate
solicita plata de la terţ după notificarea acestuia, indiferent dacă l-a finanţat sau nu pe aderent;

240
 - solvensul poate solicita creanţa doar în cuantumul pe care l-a plătit el însuşi accipiensului.

Scontarea

Deşi există puternice asemănări între factoring şi scontare, cele două operaţiuni se deosebesc prin:

- scontarea este o operaţiune ce poartă exclusiv asupra efectelor de comerţ (cambii, cecuri, bilete la ordin) sau a
titlurilor reprezentative de mărfuri (recipise de depozit, warante, conosamente); factoringul are ca obiect transmiterea
unor creanţe izvorâte din contracte şi poartă, ca regulă, asupra facturilor;

- în cazul scontării efectelor de comerţ, când trasul nu plăteşte, posesorul păstrează dreptul de regres împotriva
obligaţilor anteriori (trăgători, giranţi, avalişti), în timp ce, în cazul factoringului fără regres, factorul nu se poate întoarce
împotriva altei persoane decât debitorul cedat;

- în tehnica factoringului, debitorul cedat trebuie să fie notificat cu privire la faptul că se poate elibera valabil, plătind în
mâna factorului, pe când mecanismul scontului nu presupune o astfel de notificare.

8. Încetarea contractului

Fiind un contract nenumit, părţilor contractante le revine sarcina stabilirii cazurilor de încetare a contractului de
factoring. Inclusiv conţinutul şi condiţiile operării rezilierii convenţionale a factoringului pot fi convenite prin contract. în
pasivitatea părţilor, încetarea contractului de factoring va fi guvernată de regulile obligaţiilor comerciale privind încetarea
contractelor.

2. Contractul de transport

1. Definiție şi reglementare
Codul civil consacră contractului de transport art. 1.955-2.008, reglementând contractul de transport de bunuri şi contractul
de transport de persoane şi bagaje.
Legiuitorul Codului civil se preocupă şi de definirea contractului de transport. Astfel, potrivit art. 1.955 Noul Cod Civil, prin
contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un
loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul
convenite.
2. Părţile contractului
Ca regulă, părţile contractului de transport sunt expeditorul şi transportatorul. Transportul bunurilor poate fi contractat şi de
către destinatarul bunurilor ce urmează a fi transportate, caz în care părţile contractului de transport sunt transportatorul şi
destinatarul bunurilor transportate. în cazul transportului de bunuri, chiar dacă expeditorul este cel care contractează transportul,
anumite consecinţe juridice se produc şi în persoana destinatarului bunurilor transportate. Se înţelege că derularea contractului
de transport de bunuri presupune participarea a trei subiecte, respectiv expeditorul, transportatorul şi destinatarul bunurilor
transportate.
3. Forma şi proba contractului de transport
Art. 1.956 noul cod civil dispune: „contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de
trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la
caz" Codul civil nu face niciun fel de precizări în legătură cu forma contractului de transport, ceea ce înseamnă că înscrisurile
despre care face vorbire norma legală privesc proba iar nu validitatea contractului.
4. Modalităţi de transport
Codul civil reglementează două modalităti principale de transport, transportul succesiv şi transportul combinat
(multimodal)^1.
Potrivit art. 1957 C. civ, transportul poate fi realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmă caz putând fi
succesiv ori combinat. Transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulţi transportatori succesivi care utilizează acelaşi
mod de transport. Transportul combinat este cel în care acelaşi transportator sau aceiaşi transportatori succesivi utilizează
moduri de transport diferite, motiv pentru care mai este cunoscut şi sub numele de transport multimodal. Transportatorii care se
succed îşi predau unul altuia bunurile şi bagajele transportate, până la destinaţie, fără intervenţia expeditorului sau a călătorului
[art. 1.957 alin. (3) noul Cod Civil].
5. Încetarea contractului de transport

241
 Spre deosebire de alte contracte, Codul civil nu reglementează cazurile de încetare a contractului de transport, nici pentru
transportul de bunuri şi nici pentru transportul de persoane şi bagaje. în atare situaţie, contractul de transport, atât cel de bunuri
cât şi transportul de persoane şi bagaje este supus cazurilor generale de încetare a contractelor.
În consecinţă, principalele cazuri de încetare a contractului de transport privesc: efectuarea transportului şi ajungerea
bunurilor, persoanelor sau bagajelor la destinaţia stabilită în contract, imposibilitatea efectuării transportului, refuzul expeditorului
de a preda bunurile spre transport, pieirea totală sau parţială a bunurilor înainte de efectuarea transportului etc. în baza
principiului libertăţii de a contracta, părţile pot stipula şi alte cazuri de încetare a contractului de transport.
6. Contractul de transport de bunuri
Contractul de transport de bunuri este supus regulilor generale relative la contractul de transport şi regulilor speciale
prevăzute de Codul civil pentru această varietate a contractului de transport. De altfel, dintre toate varietăţile transportului,
contractul de transport de bunuri beneficiază de cea mai detaliată reglementare.
O particularitate specifică transportului de bunuri o constituie întocmirea şi predarea documentelor de transport. Potrivit
legii, bunurile nu pot circula dintr-un loc în altul fără anumite înscrisuri care să conţină unele menţiuni speciale cu privire la
elementele de identificare a expeditorului, mijlocul de transport, mărfurile transportate, provenienţa bunurilor ce fac obiectul
transportului etc. Aceste înscrisuri poartă denumirea de documente de transport.
Documentele de transport
Aşa cum precizam în cele de mai sus, bunurile circulă de la expeditor către destinatar sau către locul stabilit în contractul de
transport, însoţite de documentele de transport. în principiu, documentele de transport sunt întocmite de către expeditor şi sunt
predate cărăuşului odată cu predarea mărfii spre încărcare. în acest sens, art. 1.961 noul cod civil prevede că, la remiterea
bunurilor pentru transport, expeditorul trebuie să predea transportatorului, în afară de documentul de transport, toate
documentele suplimentare vamale, sanitare, fiscale şi altele asemenea, necesare efectuării transportului.
Potrivit legii, documentul de transport este semnat de expeditor şi trebuie să cuprindă, între altele, menţiuni privind
identitatea expeditorului, a transportatorului şi a destinatarului şi, după caz, a persoanei care trebuie să plătească transportul. De
asemenea, documentul de transport trebuie să prevadă locul şi data luării în primire a bunului, punctul de plecare şi cel de
destinaţie, preţul şi termenul transportului, natura, cantitatea, volumul sau masa şi starea aparentă a bunului la predarea spre
transport, caracterul periculos al bunului, dacă este cazul, precum şi documentele suplimentare care au fost predate şi însoţesc
transportul. în temeiul libertăţii de a contracta, părţile pot conveni introducerea şi a altor menţiuni în documentul de transport.
Documentul de transport, cu menţiunile mai sus arătate, se întocmeşte în cel puţin trei exemplare, câte unul pentru transportator
şi expeditor şi altul care însoţeşte bunul transportat până la destinaţie.
În lipsa documentului de transport, transportatorul trebuie să elibereze expeditorului, la cererea acestuia, o recipisă de
primire a bunului spre transport, care va conţine aceleaşi elemente pe care trebuie să le indice documentul de transport. Legea
prevede însă că dispoziţiile privind recipisa de transport nu se aplică în cazul transportului rutier de mărfuri [art. 1.962 alin. (2)
noul Cod Civil]. Aceasta înseamnă că în cazul transportului rutier, bunurile nu pot circula decât însoţite de documentele de
transport, cu excluderea recipiselor sau a altor înscrisuri.
Documentul de transport sau, în lipsa acestuia, recipisa de primire dovedeşte până la proba contrară luarea în primire a
bunului spre transport, natura, cantitatea şi starea aparentă a acestuia.
În cazul în care expeditorul predă pentru transport mai multe colete, transportatorul are dreptul să îi solicite acestuia câte un
document de transport pentru fiecare colet în parte, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.963 noul Cod Civil).
Ca principiu, documentele de transport nu sunt negociabile. Părţile contractului pot însă conferi, printr-o clauză expresă,
caracter negociabil documentelor de transport prin emiterea lor la ordin sau la purtător, apropiindu-le de titlurile de valoare.
Regulile care guvernează documentele de transport negociabile sunt cuprinse în art. 1964-1965 noul Cod Civil Astfel, în acord
cu textele de lege menţionate, documentul de transport nu este negociabil, cu excepţia cazului în care părţile sau legea specială
dispun astfel. în cazul în care este negociabil, documentul de transport la ordin se transmite prin gir, iar cel la purtător prin
remitere.
Atunci când documentul de transport este la ordin sau la purtător, proprietatea bunurilor transportate se transferă prin
efectul transmiterii acestui document. Codul civil prevede că forma şi efectele girurilor, anularea şi înlocuirea documentului de
transport sunt supuse dispoziţiilor privitoare la cambie şi biletul la ordin. Ultimul giratar al unui şir neîntrerupt de giruri care este
posesor al titlului este considerat proprietar. Debitorul care îşi îndeplineşte obligaţia rezultând din titlu este eliberat, numai dacă
nu a existat fraudă sau culpă gravă din partea sa.
Efectele contractului de transport de bunuri
Contractul de transport este un contract complex, la derularea căruia sunt implicate cel puţin trei părţi, expeditorul bunurilor
ce fac obiectul transportului, transportatorul şi destinatarul bunurilor transportate. Pornind de la această premisă, Codul civil
reglementează efecte juridice cu privire la toţi participanţii la raporturile juridice specifice transportului. în concret, Codul civil
legiferează drepturi şi obligaţii în persoana expeditorului, a cărăuşului, precum şi în persoana destinatarului bunurilor ce se
transportă.
a. Obligaţiile transportatorului

242
 Obligaţia de a efectua transportul
Obligaţia de a transporta bunurile predate pentru transport până la destinaţie
Principala obligaţie a transportatorului din contractul de transport este aceea de a efectua transportul. Această obligaţie
este prevăzută în mod expres de art. 1.968 noul Cod Civil, potrivit căruia transportatorul are obligaţia de a transporta bunurile
predate pentru transport până la destinaţie. Tot astfel, art. 1.958 alin. (3) noul Cod Civil prevede că transportatorul care îşi oferă
serviciile publicului trebuie să transporte orice persoană care solicită serviciile sale şi orice bun al cărui transport este solicitat,
dacă nu are un motiv întemeiat de refuz. Pasagerul, expeditorul şi destinatarul sunt obligaţi să respecte instrucţiunile
transportatorului.
Transportul trebuie efectuat de către cărăuşul care s-a obligat prin contract, dar acesta are posibilitatea să-şi substituie alt
transportator. Dacă transportatorul îşi substituie un alt transportator pentru executarea totală sau parţială a obligaţiei sale, acesta
din urmă este considerat parte în contractul de transport (art. 1.960 noul Cod Civil).
Cărăuşul este obligat să efectueze transportul în termenul prevăzut în contractul de transport. în acest sens, art. 1.969 noul
Cod Civil dispune că transportul trebuie efectuat în termenul stabilit de părţi. Dacă termenul în care trebuie făcut transportul nu a
fost determinat de părţi, se ţine seama de practicile statornicite între părţi, de uzanţele aplicate la locul de plecare, iar în lipsa
acestora, se stabileşte potrivit împrejurărilor.
Retragerea bunurilor şi modificarea transportului/contractului
În virtutea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor transportate, expeditorul are dreptul, prin comunicare ulterioară scrisă, să
retragă înainte de plecare bunul ce urma să fie transportat, să îl oprească în cursul transportului, să amâne predarea lui către
destinatar ori să dispună înapoierea lui la locul de plecare, să schimbe persoana destinatarului ori locul de destinaţie sau să
dispună o altă modificare a condiţiilor de executare a transportului (art. 1.973 noul Cod Civil).
Expeditorul care a dat o dispoziţie ulterioară este obligat să plătească transportatorului, după caz, preţul părţii efectuate din
transport, taxele datorate şi cheltuielile pricinuite prin executarea dispoziţiei ulterioare, precum şi să îl despăgubească de orice
pagubă suferită.
Este interzis expeditorului să dea dispoziţie ulterioară care să aibă ca efect divizarea transportului, în afară de cazul când
legea dispune altfel [art. 1.973 alin. (3) noul Cod Civil].
Potrivit art. 1.974 noul Cod Civil, dreptul expeditorului de a modifica contractul de transport se stinge de îndată ce
destinatarul şi-a manifestat voinţa de a-şi valorifica drepturile ce rezultă pentru el din contractul de transport potrivit legii sau de
îndată ce expeditorul a predat destinatarului duplicatul de pe documentul de transport. Din acel moment, dreptul de a modifica
contractul de transport prin dispoziţie ulterioară trece asupra destinatarului.
Transportatorul, conformându-se dispoziţiilor legii speciale, poate refuza executarea dispoziţiei ulterioare, înştiinţându-l fără
întârziere pe cel de la care ea emană, dacă executarea dispoziţiei ar fi de natură să tulbure în mod grav bunul mers al exploatării
ori dacă, în cazul schimbării locului de destinaţie, sporul de taxe şi cheltuieli nu ar fi garantat de valoarea bunului sau în alt fel
(art. 1.975 noul Cod Civil)
Suspendarea transportului şi contraordinul
Transportul se efectuează în condiţiile şi după regulile prescrise de către expeditor sau de către destinatar în funcţie de
persoana care a angajat transportul. Astfel, art. 1.970 alin. (1) noul Cod Civil prevede că expeditorul poate suspenda transportul
şi cere restituirea bunurilor sau predarea lor altei persoane decât aceleia menţionate în documentul de transport ori dispune cum
va crede de cuviinţă, fiind obligat să plătească transportatorului cheltuielile şi contravaloarea daunelor care sunt consecinţa
imediată a acestui contraordin.
Pentru a exercita dreptul de contraordin trebuie prezentat documentul de transport semnat de transportator sau recipisa de
primire, dacă un asemenea document a fost eliberat; modificările ce decurg din contraordin trebuie înscrise în documentul de
transport sau pe recipisă sub o nouă semnătură a transportatorului.
Dreptul la contraordin încetează din momentul în care destinatarul a cerut predarea bunurilor. Transportatorul răspunde
pentru prejudiciile produse prin executarea contraordinelor date cu încălcarea dispoziţiilor legale [art. 1.970 alin. (3) şi (4) noul
Cod Civil].
Pot exista şi diferite situaţii şi împrejurări care împiedică efectuarea transportului în condiţiile stabilite iniţial prin contract.
Potrivit prevederilor art. 1.971 noul Cod Civil, în caz de împiedicare la transport, transportatorul are dreptul să îi ceară instrucţiuni
expeditorului sau, în lipsa unui răspuns din partea acestuia, să transporte bunul la destinaţie, modificând itinerarul. în acest din
urmă caz, dacă nu a fost o faptă ce îi este imputabilă, transportatorul are drept la preţul transportului, la taxele accesorii şi la
cheltuieli, pe ruta efectiv parcursă, precum şi la modificarea, în mod corespunzător, a termenului de executare a transportului.
Dacă nu există o altă rută de transport sau dacă, din alte motive, continuarea transportului nu este posibilă, transportatorul
va proceda potrivit instrucţiunilor date de expeditor prin documentul de transport pentru cazul împiedicării la transport, iar în lipsa
acestora sau dacă instrucţiunile nu pot fi executate, împiedicarea va fi adusă fără întârziere la cunoştinţa expeditorului, cerându-
i-se instrucţiuni.
Dacă în termen de 5 zile de la trimiterea înştiinţării expeditorul nu dă, în condiţiile legii speciale, instrucţiuni ce pot fi
executate şi nici nu îi comunică denunţarea contractului, transportatorul poate să păstreze bunul în depozit sau îl poate depozita

243
la un terţ. în cazul în care depozitarea nu este posibilă ori bunul se poate altera sau deteriora ori valoarea acestuia nu poate
acoperi preţul transportului, taxele accesorii şi cheltuielile, transportatorul va valorifica bunul, potrivit dispoziţiilor legii [art. 1.972
alin. (1) noul Cod Civil]. Când bunul a fost vândut, preţul, după scăderea drepturilor băneşti ale transportatorului, trebuie să fie
pus la dispoziţia expeditorului, iar dacă preţul este mai mic decât drepturile băneşti ale transportatorului, expeditorul trebuie să
plătească diferenţa.
În cazul în care împiedicarea la transport a încetat înainte de sosirea instrucţiunilor expeditorului, bunul se transmite la
destinaţie, fără a se mai aştepta aceste instrucţiuni, expeditorul fiind înştiinţat despre aceasta fără întârziere.
Expeditorul înştiinţat de ivirea împiedicării poate denunţa contractul plătind transportatorului numai cheltuielile făcute de
acesta şi preţul transportului în proporţie cu parcursul efectuat [art. 1.971 alin. (3) noul Cod Civil].
Obligaţia de predare bunurilor transportate
O altă obligaţie a transportatorului o reprezintă predarea bunurilor către destinatar sau persoanei indicată în contractul de
transport. Cu privire la obligaţia de predare, art. 1.976 noul Cod Civil stipulează că transportatorul este obligat să pună bunurile
transportate la dispoziţia destinatarului sau posesorului documentului de transport la ordin ori la purtător, în locul şi termenele
indicate în contract sau, în lipsă, potrivit practicilor statornicite între părţi ori uzanţelor. Posesorul documentului de transport la
ordin sau la purtător este obligat să îl remită transportatorului la preluarea bunurilor transportate.
Predarea bunurilor transportate se face la domiciliul sau sediul destinatarului, dacă din contract, din practicile statornicite
între părţi ori conform uzanţelor nu rezultă contrariul. Transportatorul îl înştiinţează pe destinatar cu privire la sosirea bunurilor şi
la termenul pentru preluarea acestora, dacă predarea nu se face la domiciliul sau sediul acestuia [art. 1.976 alin. (3) noul Cod
Civil].
În practică pot exista situaţii în care destinatarul nu este de găsit ori refuză preluarea bunurilor ce fac obiectul transportului.
Pentru astfel de situaţii, Codul civil prevede, în art. 1.981 că, dacă destinatarul nu este găsit, refuză sau neglijează preluarea
bunurilor ori dacă există neînţelegeri privind preluarea bunurilor între mai mulţi destinatari sau din orice motiv, fără culpa sa,
transportatorul nu poate preda bunurile transportate, acesta va solicita imediat instrucţiuni expeditorului, care este obligat să i le
transmită în maximum 15 zile, sub sancţiunea returnării bunurilor către expeditor, pe cheltuiala acestuia, sau a vânzării lor de
către transportator, după caz. în caz de urgenţă sau când bunurile sunt perisabile, transportatorul va retransmite expeditorului
bunurile, pe cheltuiala acestuia, sau le va vinde, potrivit legii, fără să mai solicite instrucţiuni expeditorului.
La sfârşitul perioadei de depozitare sau la expirarea termenului pentru primirea instrucţiunilor expeditorului, obligaţiile
transportatorului sunt cele de la depozitul gratuit, cu obligaţia pentru expeditor de a-i rambursa integral cheltuielile de conservare
şi depozitare a bunurilor. Transportatorul are dreptul la despăgubiri de la destinatar sau de la expeditor, după caz, pentru
pagubele cauzate de întârzierea destinatarului în preluarea bunurilor transportate [art. 1.981 alin. (3) şi (4) noul Cod Civil].
Răspunderea transportatorului pentru prejudiciile cauzate
Răspunderea transportatorului
Cum era şi firesc, Codul civil legiferează câteva cazuri speciale de răspundere a cărăuşului pentru prejudiciile cauzate în
legătură cu bunurile ce fac obiectul transportului 1. în primul rând, art. 1.984 prevede că transportatorul răspunde pentru
prejudiciul cauzat prin pierderea totală ori parţială a bunurilor, prin alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul
transportului, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 1.959, precum şi prin întârzierea livrării bunurilor.
Apoi, art. 1.992 noul Cod Civil dispune că transportatorul răspunde şi pentru paguba cauzată prin neefectuarea transportului
sau prin depăşirea termenului de transport.
De asemenea, transportatorul răspunde şi pentru încasarea rambursurilor şi pentru îndeplinirea formalităţilor vamale. în
acest sens, art. 1.993 noul Cod Civil prevede că răspunderea transportatorului pentru încasarea rambursurilor cu care
expeditorul a grevat transportul şi pentru îndeplinirea operaţiunilor vamale este reglementată de dispoziţiile privitoare la mandat.
În sfârşit, dacă nu s-a convenit altfel, transportatorul care se angajează să transporte bunurile atât pe liniile sale de
exploatare, cât şi pe cele ale altui transportator răspunde pentru transportul efectuat pe celelalte linii numai ca expeditor
comisionar (art. 1.998 noul Cod Civil).
Potrivit legii, transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în cazurile prevăzute de lege. în conformitate
cu prevederile art. 1.995 noul Cod Civil, clauza prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina
transportatorului se consideră nescrisă. Cu toate acestea, expeditorul îşi poate asuma riscul transportului în cazul pagubelor
cauzate de ambalaj sau în cazul transporturilor speciale care măresc riscul pierderii sau stricăciunii bunurilor [art. 1.995 alin. (2)
noul Cod Civil].
Legea consacră şi regulile de stabilire a prejudiciilor cauzate în legătură cu bunurile transportate. Regulile privind stabilirea
despăgubirilor în sarcina transportatorului sunt cuprinse în art. 1.985- 1.995 noul Cod Civil Potrivit prevederilor legale citate, în
caz de pierdere a bunurilor, transportatorul trebuie să acopere valoarea reală a bunurilor pierdute sau a părţilor pierdute din
bunurile transportate. în caz de alterare sau deteriorare a bunurilor, transportatorul va acoperi scăderea lor de valoare.
Pentru ambele situaţii se va avea în vedere valoarea bunurilor la locul şi momentul predării. în cazul în care valoarea
bunului a fost declarată la predare, despăgubirea se calculează în raport cu acea valoare. Cu toate acestea, dacă valoarea reală

244
a bunului de la locul şi momentul predării este mai mică, despăgubirea se calculează în raport cu această din urmă valoare (art.
1.987 noul Cod Civil).
În toate cazurile, despăgubirea nu poate depăşi cuantumul stabilit prin legea specială. Dacă transportatorul a acţionat cu
intenţie sau culpă gravă, acesta datorează despăgubiri, fără limitările sau exonerarea de răspundere prevăzute la regulile de mai
sus (art. 1.989 şi 1.990 noul Cod Civil).
În caz de pierdere sau de alterare a bunurilor, pe lângă contravaloarea acestora, transportatorul trebuie să restituie, de
asemenea, preţul transportului, al serviciilor accesorii şi cheltuielile transportului, proporţional, după caz, cu valoarea bunurilor
pierdute sau cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori deteriorarea acestora (art. 1986 noul Cod Civil).
Cu toate acestea, în cazul în care cel îndreptăţit primeşte bunurile fără a face rezerve, nu se mai pot formula împotriva
transportatorului pretenţiile izvorâte din pierderea parţială sau alterarea ori deteriorarea bunurilor transportate ori din
nerespectarea termenului de transport (art. 1.994 noul Cod Civil). Potrivit aceluiaşi art. 1.994 alin. (2) noul Cod Civil, în cazul în
care pierderea parţială sau alterarea ori deteriorarea nu putea fi descoperită la primirea bunului, cel îndreptăţit poate pretinde
transportatorului daune-interese, chiar dacă bunul transportat a fost primit fără rezerve. Daunele-interese pot fi cerute numai
dacă cel îndreptăţit a adus la cunoştinţa transportatorului pieirea sau alterarea ori deteriorarea de îndată ce a descoperit-o, însă
nu mai târziu de 5 zile de la primirea bunului, iar pentru bunurile perisabile sau animalele vii, nu mai târziu de 6 ore de la primirea
acestora. în caz de intenţie sau culpă gravă a transportatorului, dispoziţiile de mai sus privitoare la stingerea pretenţiilor celui
îndreptăţit, precum şi cele privitoare la termenul de înştiinţare nu sunt aplicabile.
Se impune precizarea că potrivit dispoziţiilor art. 1.988 noul Cod Civil, transportatorul nu este ţinut să transporte documente,
sume de bani în numerar, titluri de valoare, bijuterii sau alte bunuri de mare valoare. Dacă acceptă transportul unor astfel de
bunuri, transportatorul trebuie să acopere, în caz de pierdere, deteriorare sau alterare, numai valoarea declarată a acestora. în
situaţia în care s-a declarat o natură diferită a bunurilor ori o valoare mai mare, transportatorul este exonerat de orice
răspundere.
Cauze speciale de exonerare de răspundere
Legea reglementează şi câteva cauze speciale de exonerare de răspundere a cărăuşului. Astfel, art. 1.959 alin. (2) noul
Cod Civil prevede că transportatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea ajungerii la destinaţie, cu excepţia
cazului fortuit şi a forţei majore. Prin urmare, cazul fortuit şi forţa majoră exonerează transportatorul de pagubele cauzate ca
urmare a întârzierii ajungerii mărfurilor la destinaţie.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1.991 noul Cod Civil, transportatorul nu răspunde dacă pierderea totală ori parţială
sau, după caz, alterarea ori deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea bunului, dacă această operaţiune s-a efectuat de către
expeditor sau destinatar;
b) lipsei ori defectuozităţii ambalajului, dacă după aspectul exterior nu putea fi observată la primirea bunului pentru
transport;
c) expedierii sub o denumire necorespunzătoare, inexactă ori incompletă a unor bunuri excluse de la transport sau
admise la transport numai sub anumite condiţii, precum şi a nerespectării de către expeditor a măsurilor de siguranţă
prevăzute pentru acestea din urmă;
d) unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise, dacă, potrivit dispoziţiilor legii speciale sau
contractului, bunul trebuie transportat astfel;
e) naturii bunului transportat, dacă aceasta îl expune pierderii sau stricăciunii prin sfărâmare, spargere, ruginire,
alterare interioară spontană şi altele asemenea;
f) pierderii de greutate, oricare ar fi distanţa parcursă, dacă şi în măsura în care bunul transportat este dintre acelea
care prin natura lor suferă, obişnuit, prin simplul fapt al transportului, o asemenea pierdere;
g) pericolului inerent al transportului de animale vii;
h) faptului că prepusul expeditorului, care însoţeşte bunul în cursul transportului, nu a luat măsurile necesare pentru a
asigura conservarea bunului;
i) oricărei alte împrejurări prevăzute prin lege specială.
Dacă se constată că pierderea sau deteriorarea ori alterarea a putut surveni din una dintre cauzele de mai sus, legea
prezumă că paguba a fost produsă din acea cauză.
Transportatorul este, de asemenea, exonerat de răspundere, dacă dovedeşte că pierderea totală sau parţială ori alterarea
sau deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unei alte fapte decât cele prevăzute de lege, săvârşită cu intenţie ori din culpă de către expeditor sau destinatar, ori
a instrucţiunilor date de către unul dintre aceştia;
b) forţei majore sau faptei unui terţ pentru care transportatorul nu este ţinut să răspundă [art. 1.991 alin. (3) noul Cod
Civil].
Răspunderea în cazul transportului succesiv sau combinat

245
 În sfârşit, legea reglementează regimul juridic al răspunderii în cazul transportului succesiv sau combinat. Potrivit art. 1.999
noul Cod Civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul transportului succesiv sau combinat, acţiunea în răspundere se poate
exercita împotriva transportatorului care a încheiat contractul de transport sau împotriva ultimului transportator.
Regulile după care operează răspunderea pentru transportul succesiv sau combinat sunt consacrate de art. 2.000-2.001
noul Cod Civil Astfel, în conformitate cu normele legale menţionate, în raporturile dintre ei, fiecare transportator contribuie la
despăgubiri proporţional cu partea ce i se cuvine din preţul transportului. Dacă însă paguba este produsă cu intenţie sau din
culpa gravă a unuia dintre transportatori, întreaga despăgubire incumbă acestuia. Atunci când unul dintre transportatori
dovedeşte că faptul păgubitor nu s-a produs pe durata transportului său, acesta nu este ţinut să contribuie la despăgubire. Se
prezumă că bunurile au fost predate în stare bună de la un transportator la altul dacă aceştia nu solicită menţionarea în
documentul de transport a stării în care au fost preluate bunurile.
Art. 2.001 noul Cod Civil legiferează instituţia reprezentării în transportul succesiv sau combinat. Textul de lege citat
prevede că, în transportul succesiv sau combinat, cel din urmă transportator îi reprezintă pe ceilalţi în ceea ce priveşte încasarea
sumelor ce li se cuvin în temeiul contractului de transport, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor prevăzute de lege.
Transportatorul care nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege răspunde faţă de transportatorii precedenţi pentru sumele
ce li se cuvin acestora.
Obligaţiile expeditorului
Contractul de transport dă naştere la obligaţii şi în sarcina expeditorului mărfurilor. Principalele obligaţii ale expeditorului în
temeiul contractului de transport de bunuri sunt: predarea bunurilor ce urmează a fi transportate şi a documentelor de transport,
ambalarea/ambalajul bunurilor transportate, plata preţului transportului şi despăgubirea transportatorului pentru prejudiciile
cauzate de bunurile ce fac obiectul transportului.
Predarea bunurilor şi a documentelor de transport
Cu valoare de principiu, art. 1.967 noul Cod Civil prevede că expeditorul trebuie să predea bunurile la locul şi în condiţiile
convenite prin clauzele contractului sau, în lipsa acestora, potrivit practicilor statornicite între părţi ori uzanţelor, să completeze şi
să predea documentul de transport, fiind răspunzător pentru prejudiciile cauzate prin întârziere
Aşa cum am precizat şi în cele de mai sus, documentul de transport este semnat de expeditor şi trebuie să cuprindă, între
altele, menţiuni privind identitatea expeditorului, a transportatorului şi a destinatarului şi, după caz, a persoanei care trebuie să
plătească transportul. Documentul de transport menţionează, de asemenea, locul şi data luării în primire a bunului, punctul de
plecare şi cel de destinaţie, preţul şi termenul transportului, natura, cantitatea, volumul sau masa şi starea aparentă a bunului la
predarea spre transport, caracterul periculos al bunului, dacă este cazul, precum şi documentele suplimentare care au fost
predate şi însoţesc transportul. Părţile pot conveni să introducă şi alte menţiuni în documentul de transport. Potrivit legii,
documentul de transport se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare, câte unul pentru transportator şi expeditor şi altul care însoţeşte
bunul transportat până la destinaţie.
În lipsa documentului de transport, transportatorul trebuie să elibereze expeditorului, la cererea acestuia, o recipisă de
primire a bunului spre transport care va cuprinde menţiunile pe care, potrivit legii, trebuie să le cuprindă documentul de transport.
Se impune a fi reţinut că documentul de transport nu poate fi înlocuit cu recipisa de primire în cazul transportului rutier de mărfuri
[art. 1.962 alin. (2) noul Cod Civil].
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.961 noul Cod Civil, la remiterea bunurilor pentru transport, expeditorul
trebuie să predea transportatorului, în afară de documentul de transport, toate documentele suplimentare vamale, sanitare,
fiscale şi altele asemenea, necesare efectuării transportului, potrivit legii.
Ambalajul bunurilor transportate
O altă obligaţie a expeditorului, prevăzută de normele legale aplicabile în materie o constituie ambalarea bunurilor ce
urmează a fi transportate. în acest sens, art. 1.966 noul Cod Civil stipulează că expeditorul are obligaţia să ambaleze bunurile
corespunzător naturii acestora şi modului de transport. Expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate
acestuia de ambalajul necorespunzător sau de ambalarea defectuoasă a bunurilor predate spre transport. Dacă transportatorul
este obligat la acoperirea prejudiciilor cauzate terţelor persoane datorită lipsei ambalajului sau a ambalajului necorespunzător al
bunurilor transportate, acesta are acţiune de regres împotriva expeditorului. Soluţia este consacrată în mod expres de art. 1.966
alin. (2) teza a doua noul Cod Civil, potrivit căruia transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru pagubele cauzate
astfel, cu drept de regres contra expeditorului.
Plata preţului, a cheltuielilor privind transportul şi despăgubirea transportatorului
Expeditorul datorează transportatorului preţul transportului şi contravaloarea cheltuielilor făcute de către transportator în
legătură cu bunurile transportate, precum şi pagubele suferite. Plata preţului transportului şi a cheltuielilor generate de bunurile
transportate este consacrată de art. 1.978 noul Cod Civil Potrivit textului de lege citat, preţul transportului şi al serviciilor accesorii
prestate de transportator sunt datorate de expeditor şi se plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se prevede
altfel prin contract sau legea specială, după caz. Dacă bunurile nu sunt de aceeaşi natură cu cele descrise în documentul de
transport sau valoarea lor este superioară, transportatorul are dreptul la preţul pe care l-ar fi cerut dacă ar fi cunoscut aceste

246
împrejurări, dispoziţiile legii speciale fiind aplicabile. în cazul în care în contract se prevede că preţul se plăteşte la destinaţie,
transportatorul va preda bunurile contra plăţii acestuia de către destinatar.
În ceea ce priveşte plata despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de către transportator, art. 1.997 noul Cod Civil dispune
că expeditorul va despăgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de natura sau viciul bunurilor predate pentru transport.
De asemenea, art. 1.961 alin. (3) noul Cod Civil prevede că expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile
cauzate de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţă ori inexactitate a menţiunilor din documentul de
transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare. în sfârşit, potrivit legii, expeditorul care predă pentru transport
bunuri periculoase, fără să informeze transportatorul în prealabil, îl va despăgubi pe acesta pentru orice pagube cauzate de
natura periculoasă a transportului. Transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru prejudiciile rezultate dintr-o astfel de
cauză, având drept de regres împotriva expeditorului.
Pentru sumele de bani pe care le datorează expeditorul cu titlu de preţ, cheltuieli aferente transportului sau cu titlu de
despăgubiri, cărăuşul beneficiază de o garanţie specială prevăzută de lege. Astfel, potrivit prevederilor art. 1.982 noul Cod Civil,
pentru garantarea creanţelor sale izvorâte din contractul de transport, transportatorul se bucură, cu privire la bunul transportat,
de drepturile unui creditor gajist cât timp deţine acel bun. Transportatorul poate exercita drepturile prevăzute de lege şi după
predarea către destinatar a bunului transportat, dar numai timp de 24 de ore de la predare şi doar dacă destinatarul mai deţine
bunul.
Obligaţiile destinatarului
Contractul de transport produce anumite efecte juridice şi faţă de destinatarul bunurilor transportate-. în virtutea principiului
libertăţii contractuale, părţile contractului de transport pot stipula anumite drepturi şi obligaţii în sarcina destinatarului (ca de
exemplu plata preţului transportului) iar legea consacră şi ea anumite efecte juridice în persoana destinatarului mărfurilor ce fac
obiectul transportului (constatarea stării bunurilor transportate). Indiferent de stipulaţiile contractului de transport, art. 1.977 noul
Cod Civil prevede că destinatarul dobândeşte drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul de transport prin acceptarea
acestuia sau a bunurilor transportate.
Constatarea stării bunului
Potrivit prevederilor art. 1.979 noul Cod Civil, la primirea bunurilor transportate, destinatarul are dreptul să ceară să se
constate, pe cheltuiala sa, identitatea, cantitatea şi starea bunurilor transportate.
Dacă se constată existenţa unor vicii, cheltuielile făcute sunt în sarcina transportatorului. în lipsa convenţiei contrare, viciile
vor fi verificate potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 1.979 alin. (4)-(8) noul Cod Civil Astfel, în caz de neînţelegere asupra calităţii
sau stării unei mărfi, instanţa, la cererea uneia dintre părţi, poate dispune, cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa
preşedinţială, constatarea stării acesteia de unul sau mai mulţi experţi numiţi din oficiu. Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune
sechestrarea mărfii sau depunerea ei într-un depozit public sau, în lipsă, într-un alt loc ce se va determina. Dacă păstrarea mărfii
ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea ei pe cheltuiala celui
căruia îi aparţine, în condiţiile care se vor determina prin hotărâre.
Hotărârea de vânzare va trebui comunicată, înainte de punerea ei în executare, celeilalte părţi sau reprezentantului său,
dacă unul dintre aceştia se află în localitate; în caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei.
Partea care nu s-a prevalat de regulile de mai sus trebuie, în caz de contestaţie, să stabilească atât identitatea mărfii, cât şi
viciile ei.
Plata sumelor datorate transportatorului
Am precizat în cele de mai sus că, potrivit legii, plata preţului privind transportul cade în sarcina expeditorului, dacă nu se
prevede altfel în contractul de transport. Părţile pot conveni însă ca preţul transportului să fie suportat de către destinatarul
bunurilor transportate. Dacă s-a convenit astfel, art. 1.980 noul Cod Civil dispune că destinatarul nu poate intra în posesia
bunurilor transportate decât dacă plăteşte transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi eventualele rambursuri cu care
transportul a fost grevat, în condiţiile prevăzute de lege. în caz de neînţelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua
bunurile transportate dacă plăteşte transportatorului suma pe care susţine că o datorează acestuia din urmă şi consemnează
diferenţa reclamată de transportator la o instituţie de credit.
Transportatorul care predă bunurile transportate fără ca destinatarul să plătească preţul şi celelalte cheltuieli privind
transportul pierde dreptului de regres. în acest sens, art. 1.983 noul Cod Civil prevede că transportatorul care predă bunurile
transportate fără a încasa de la destinatar sumele ce i se datorează lui, transportatorilor anteriori sau expeditorului ori fără a
pretinde destinatarului consemnarea sumei asupra căreia există neînţelegeri, pierde dreptul de regres şi răspunde faţă de
expeditor şi transportatorii anteriori pentru toate sumele ce li se cuveneau.
În toate cazurile însă, transportatorul are acţiune împotriva destinatarului, chiar dacă acesta a ridicat bunurile transportate.
De asemenea, potrivit legii, preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este datorat de
destinatar, dacă prin contract sau legea specială nu se prevede altfel.
7. Contractul de transport de persoane şi bagaje. 

247
 Contractul de transport de persoane şi bagaje este supus regulilor generale relative la contractul de transport. De
asemenea, în lipsa unor norme speciale, în virtutea principiului aplicării legii prin analogie şi în măsura compatibilităţii lor,
contractul de transport de persoane şi de bagaje împrumută şi regulile de la transportul de bunuri. Reglementările  Codului
civil consacră câteva reguli speciale pentru transportul de persoane şi anumite reguli speciale pentru transportul de bagaje.
Regulile care cârmuiesc transportul de persoane sunt cuprinse în art. 2.002-2.004 noul cod civil şi privesc conţinutul obligaţiei de
a transporta, obligaţiilor speciale ale transportatorului şi ale călătorului şi obligaţia de răspundere pentru persoana călătorului.
Conţinutul obligaţiei de a transporta
Specificul obligaţiei de a transporta în cazul transportului de persoane este reglementat în cuprinsul art. 2.002 noul Cod
Civil Astfel, potrivit textului citat, obligaţia de transport al persoanelor cuprinde, în afara operaţiunilor de transport, şi operaţiunile
de îmbarcare şi debarcare.
Transportatorul este ţinut să aducă la timp călătorul, nevătămat şi în siguranţă, la locul de destinaţie. Transportatorul poate
refuza sau accepta transportul în anumite condiţii, în cazurile prevăzute de legea specială.
Transportatorul este obligat să aibă asigurare de răspundere civilă, încheiată în condiţiile legii.
Obligaţii ale părţilor
Legea consacră anumite obligaţii speciale în sarcina părţilor contractante pentru cazul transportului de persoane. în concret,
art. 2.003 noul Cod Civil prevede că, în temeiul contractului de transport, transportatorul este obligat faţă de călător:
- să pună la dispoziţia acestuia un loc corespunzător legitimaţiei sale de călătorie;
- să transporte copiii care călătoresc împreună cu acesta, fără plată sau cu tarif redus, în condiţiile legii speciale;
- să transporte fără o altă plată bagajele acestuia, în cantitatea şi condiţiile prevăzute prin dispoziţiile legii speciale.
În timpul transportului, călătorul este obligat să se supună măsurilor luate potrivit dispoziţiilor legale de către prepuşii
transportatorului.
Răspunderea pentru persoana călătorului
Regulile privind răspunderea cărăuşului pentru persoana călătorului sunt prevăzute, în principal, de art. 2.004 noul Cod Civil
Ca regulă generală, norma legală menţionată prevede că transportatorul răspunde pentru moartea sau vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii călătorului. Transportatorul răspunde, de asemenea, pentru daunele directe şi imediate rezultând din
neexecutarea transportului, din executarea lui în alte condiţii decât cele stabilite sau din întârzierea executării acestuia, în cazul
în care, după împrejurări, din cauza întârzierii executării transportului, contractul nu mai prezintă interes pentru călător, acesta îl
poate denunţa, solicitând rambursarea preţului.
Cum era şi firesc, legea dispune că transportatorul nu răspunde dacă dovedeşte că paguba a fost cauzată de călător, cu
intenţie sau din culpă gravă. De asemenea, transportatorul nu răspunde nici atunci când dovedeşte că paguba a fost cauzată de
starea de sănătate a călătorului, fapta unui terţ pentru care nu este ţinut să răspundă sau forţa majoră. Cu toate acestea,
transportatorul rămâne răspunzător pentru paguba cauzată de mijlocul de transport folosit sau de starea sa de sănătate ori a
angajaţilor lui.
Potrivit legii, este considerată nescrisă orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transportatorului
pentru prejudiciile produse în condiţiile de mai sus [art. 2.004 alin. (5) noul Cod Civil].
Răspunderea pentru bagaje şi alte bunuri
În ceea ce priveşte răspunderea transportatorului pentru bagaje, aceasta constituie obiect de reglementare pentru art. 2.005
noul Cod Civil Astfel, potrivit prevederilor articolului menţionat, transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea
bagajelor sau a altor bunuri ale călătorului, dacă nu se dovedeşte că prejudiciul a fost cauzat de viciul acestora, culpa călătorului
sau forţa majoră. Pentru bagajele de mână sau alte bunuri pe care călătorul le ţine cu sine, transportatorul răspunde numai dacă
se dovedeşte intenţia sau culpa acestuia din urmă cu privire la pierderea sau deteriorarea lor.
În legătură cu întinderea răspunderii, legea dispune că transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor
ori a altor bunuri ale călătorului în limita valorii declarate sau, dacă valoarea nu a fost declarată, în raport cu natura, conţinutul
obişnuit al acestora şi alte asemenea elemente, după împrejurări.
Se impune a fi reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 2.005 noul Cod Civil, în măsura în care nu se prevede altfel,
dispoziţiile secţiunii privind transportul de bunuri se aplică în mod corespunzător transportului bagajelor şi al altor bunuri pe care
călătorul le ţine cu sine, fără a deosebi după cum acestea au fost sau nu au fost predate transportatorului.
Transportul succesiv sau combinat
Codul civil reglementează şi regimul juridic al răspunderii în cadrul transportului succesiv sau combinat, după caz. Această
formă de răspundere este prevăzută de art. 2.006 noul Cod Civil, care dispune că, în cadrul transportului succesiv sau combinat,
transportatorul pe al cărui parcurs al transportului a intervenit decesul, vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului,
pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale călătorului, răspunde pentru prejudiciul astfel cauzat. Cu toate acestea,
transportatorul nu răspunde dacă prin contractul de transport s-a stipulat în mod expres că unul dintre transportatori răspunde
integral.
Pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale călătorului ce au fost predate, fiecare dintre transportatori
este ţinut să contribuie la despăgubire, potrivit art. 2.000 noul Cod Civil, care se aplică în mod corespunzător.

248
 Răspunderea pentru întârzierea sau întreruperea transportului intervine numai dacă, la terminarea întregului parcurs,
întârzierea subzistă.
Cedarea drepturilor călătorului
Călătorul poate valorifica el aceste drepturi izvorâte din contractul de transport de persoane sau de bagaje ori poate ceda
drepturile sale înainte de începerea transportului. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.007 noul Cod Civil, în lipsă de stipulaţie
contrară sau dacă prin lege nu se prevede altfel, călătorul poate ceda drepturile sale ce izvorăsc din contractul de transport
înainte de începerea transportului, fără a fi obligat să îl înştiinţeze pe transportator.

14. Contractul de expediție

1. Definiție şi reglementare
Contractul de expediţie Potrivit prevederilor art. 2.064 Noul Cod Civil, contractul de expediţie este o varietate a contractului
de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să
îndeplinească operaţiunile accesorii. Principalul efect juridic al opţiunii legiuitorului de a califica expediţia ca fiind varietate a
contractului de comision constă în aceea că, unde nomele speciale ale Codului civil nu prevăd, se vor aplica regulile de la
comision şi, în completare, cele de la mandat.

După cum se observă din textul de lege reprodus, contractul de expediţie se află în strânsă legătură cu contractul de
transport. Acesta este şi motivul pentru care, deşi legiuitorul îl califică drept varietate a comisionului, propunem abordarea lui
după contractul de transport.

2. Caractere, reglementare

În general, contractul de expediţie facilitează circulaţia mărfurilor între producător şi consumator şi intermediază
legătura dintre client şi cărăuş pentru a asigura „haina juridică” necesară operaţiunilor conexe transportului de mărfuri.

Contractul de expediţie este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie un
contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii .

Contractul de expediţie se particularizează (în raport cu alte contracte) prin caracterele sale juridice:

- este un contract bilateral (sinalagmatic) deoarece dă naştere la drepturi şi obligaţii interdependente, în sarcina
ambelor părţi contractante;

- este un contract intuitu personae deoarece are la bază încrederea pe care comitentul o are în expeditor;

- este un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obligaţiilor sunt cunoscute de la încheierea
contractului (şi nu depind de hazard);

- este un contract consensual, deoarece se încheie valabil, prin simplul acord de voinţe al expeditorului şi
comitentului.

Ad probationem, este necesară întocmirea unui înscris.

Sediul materiei se află în Codul civil, Cartea a V-a, „Despre obligaţii” Titlul IX, intitulat „Diferite contracte speciale”,
„Contractul de expediţie” art. 2064-2071.

3. Efectele contractului de expediţie

Deşi cuprinde puţine reglementări cu privire la contractul de expediţie, Codul civil consacră obligaţii în sarcina ambelor
părţi contractante.

Obligaţiile expeditorului

Încheierea contractului de transport şi respectarea instrucţiunilor comitentului privind transportul

249
 Principala obligaţie a expeditorului în temeiul contractului de expediţie este aceea de a încheia contractul de transport
şi de a respecta instrucţiunile de transport pe care le primeşte de la comitent” 1. încheierea contractului de transport nu este
reglementată de normele Codului civil ca obligaţie de sine stătătoare, dar aceasta rezultă din însăşi definiţia pe care o dă
legiuitorul contractului de expediţie în cuprinsul art. 2.064. Aşa cum s-a văzut, legea prevede că prin contractul de expediţie
expeditorul se obligă să încheie un contract de transport. Potrivit normei cu pricina, expeditorul încheie contractul de transport în
nume propriu dar pe seama comitentului, adică aşa cum declară şi legiuitorul, exact ca un contract de comision. De fapt, aşa
cum este definit de către Codul civil, contractul de expediţie este un contract de comision, dar cu obiect principal de a încheia un
contract de transport şi de a efectua serviciile auxiliare acestuia.

Cu prilejul încheierii contractului de expediţie, expeditorul va ţine cont de indicaţiile comitentului, inclusiv tarifele privind
preţul transportului. Principala cauză pentru care se apelează la un expeditor este tocmai găsirea unei modalităţi eficiente de
efectuare a transportului sub aspectul cărăuşului şi al preţului transportului. Trebuie reţinut însă că, potrivit dispoziţiilor art. 2.067
alin. (4) noul Cod Civil, premiile, bonificaţiile şi reducerile tarifelor, obţinute de expeditor, aparţin de drept comitentului, dacă nu
se prevede altfel în contract.

În ceea ce priveşte serviciile auxiliare, Codul civil nu explică ce se înţelege prin acestea, de unde concluzia că fără
îndoială ele se privesc transportul şi pot consta în: operaţiuni de încărcare/descărcare a bunurilor transportate, recepţia bunurilor
ce formează obiectul transportului, îndeplinirea formalităţilor vamale, asigurarea bunurilor etc. Desigur că aceste servicii auxiliare
vor fi cele stabilite în contractul de expediţie. De pildă, în legătură cu încheierea unei poliţe de asigurare, art. 2.067 alin. (3)
noul cod civil statuează că expeditorul nu are obligaţia de a asigura bunurile decât dacă aceasta a fost stipulată în contract sau
rezultă din uzanţe.

Cu referire expresă la instrucţiunile comitentului, art. 2.067 alin. (1) noul Cod Civil prevede că, în alegerea traseului,
mijloacelor şi modalităţilor de transport al mărfii, expeditorul va respecta instrucţiunile comitentului, iar dacă nu există asemenea
instrucţiuni, va acţiona în interesul comitentului. Acelaşi text de lege dispune că în cazul în care expeditorul îşi asumă şi obligaţia
de predare a bunurilor la locul de destinaţie, se prezumă că această obligaţie nu este asumată faţă de destinatar.

Potrivit legii, expeditorul îşi poate asuma obligaţia de a executa transportul, caz în care îi incumbă şi obligaţiile stabilite
de Codul civil în sarcina transportatorului. în acest sens, art. 2.070 noul Cod Civil stipulează că expeditorul care ia asupra sa
obligaţia executării transportului, cu mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile transportatorului.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate

Principalele reguli care guvernează răspunderea expeditorului sunt cuprinse în art. 2.068 noul Cod Civil Astfel, în
conformitate cu textul de lege citat, expeditorul răspunde de întârzierea transportului, de pieirea, pierderea, sustragerea sau
stricăciunea bunurilor în caz de neglijenţă în executarea expedierii, în special în ceea ce priveşte preluarea şi păstrarea
bunurilor, alegerea transportatorului ori a expeditorilor intermediari. Atunci când, fără motive temeinice, se abate de la modul de
transport indicat de comitent, expeditorul răspunde de întârzierea transportului, pieirea, pierderea. sustragerea sau stricăciunea
bunurilor, cauzată de cazul fortuit, dacă el nu dovedeşte că aceasta s-ar fi produs chiar dacă s-ar fi conformat instrucţiunilor
primite.

Obligaţiile comitentului

Ca tehnică de reglementare, Codul civil nu prevede în mod expres obligaţii propriu-zise în persoana comitentului ci, în
art. 2.069 noul Cod Civil consacră drepturile expeditorului care, din perspectiva laturii pasive a contractului de expediţie sunt
veritabile obligaţii ale comitentului.

Plata comisionului

Principala obligaţie a comitentului în baza contractului de expediţie constă în plata comisionului. Această obligaţie de
plată a comisionului rezultă din art. 2.069 noul Cod Civil, potrivit căruia expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut în contract
sau, în lipsă, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor sau, dacă acestea nu există, de către instanţă în funcţie de
dificultatea operaţiunii şi de diligenţele expeditorului. Dacă prin contract s-a stabilit ca expeditorul să presteze şi anumite servicii
auxiliare, comitentul este obligat şi la plata acestora.

250
 Potrivit legii, [art. 2.069 alin. (2) noul Cod Civil] contravaloarea prestaţiilor accesorii şi cheltuielile se rambursează de
comitent pe baza facturilor sau altor înscrisuri care dovedesc efectuarea acestora, dacă părţile nu au convenit anticipat o sumă
globală pentru comision, prestaţii accesorii şi cheltuieli care se efectuează.

Despăgubirea transportatorului

Aşa cum am făcut precizarea în rândurile de mai sus, prin contractul de expediţie, expeditorul îşi poate asuma şi
obligaţia executării transportului cu mijloace proprii sau ale altora, caz în care îi revin şi obligaţiile transportatorului. Aceasta
înseamnă că, în astfel de situaţii, îşi vor găsi pe deplin aplicare dispoziţiile art. 1.997 noul Cod Civil, care dispune că expeditorul
va despăgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de natura sau viciul bunurilor predate pentru transport.

De asemenea, art. 1.961 alin. (3) noul Cod Civil prevede că expeditorul răspunde faţă de transportator pentru
prejudiciile cauzate de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţă ori inexactitate a menţiunilor din documentul
de transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare. în sfârşit, potrivit legii, expeditorul care predă pentru transport
bunuri periculoase, fără să informeze transportatorul în prealabil, îl va despăgubi pe acesta pentru orice pagube cauzate de
natura periculoasă a transportului.

În temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile contractului de expediţie pot prevedea şi alte obligaţii.

Prescripţia în raporturile juridice de expediţie

Codul civil instituie unele reguli speciale cu privire la termenele de prescripţie şi cu privire la momentele de la care
acestea încep să curgă. în concret, este vorba de art. 2.071 noul Cod Civil, care prevede că dreptul la acţiune izvorând din
contractul de expediţie se prescrie în termen de un an socotit din ziua predării bunurilor la locul de destinaţie sau din ziua în care
ar fi trebuit să se facă predarea lor, cu excepţia dreptului la acţiunea referitoare la transporturile care încep sau se termină în
afara Europei, care se prescrie în termen de 18 luni.

4. Încetarea contractului de expediţie

Codul civil nu se preocupă de cazurile de încetare a contractului de expediţie, decât în mod indirect cu privire la
revocarea ordinului de expediţie, ceea ce înseamnă că expediţia este supusă cazurilor generale de încetare a contractelor.
Aceasta cu atât mai mult cu cât Codul civil nu prevede cazuri speciale de încetare nici pentru contractul de comision, al cărui
varietate este considerat contractul de expediţie.

Cu toate acestea, având ca obiect încheierea contractului de transport, cauzele de încetare a contractului de transport
pot constitui cauze de încetare şi a contractului de expediţie. în consecinţă, contractul de expediţie va înceta în caz de: efectuare
a transportului şi ajungere a bunurilor, persoanelor sau bagajelor la destinaţia stabilită în contract, imposibilitatea efectuării
transportului, refuzul expeditorului de a preda bunurile spre transport, pieirea totală sau parţială a bunurilor înainte de efectuarea
transportului etc.

În ceea ce priveşte revocarea, art. 2.065 noul Cod Civil prevede că, până la încheierea contractului de transport,
comitentul poate revoca ordinul de expediţie, plătind expeditorului cheltuielile şi o compensaţie pentru diligenţele desfăşurate
până la comunicarea revocării ordinului de expediţie.

Din momentul încheierii contractului de transport, expeditorul este obligat să exercite, la cererea comitentului, dreptul la
contraordin aplicabil contractului de transport (art. 2.066 noul Cod Civil).

În baza principiului libertăţii contractuale, părţile pot stipula şi alte cazuri de încetare a contractului de expediţie.

15. Contractul de cont curent

1. Definiție şi reglementare
Contractul de cont curent este un contract eminamente comercial, folosit între profesioniştii comercianţi cu un volum
mare de activitate'. De aceea, contractul de cont curent a fost reglementat de Codul comercial. Datorită frecvenţei şi importanţei
sale practice, Codul civil a preluat reglementarea din Codul comercial şi, astfel, în cuprinsul art. 2.171-2.183 reglementează
contractul de cont curent, iar în art. 2.184-2.190 reglementează contul bancar curent. Potrivit dispoziţiilor art. 2.171 Noul Cod

251
Civil, prin contractul de cont curent părţile, denumite curentişti, se obligă să înscrie într-un cont creanţele decurgând din remiteri
reciproce, considerându-le neexigibile şi indisponibile până la închiderea contului.

După cum se observă, contul curent poartă asupra unor sume de bani pe care şi le datorează curentiştii, sume care
izvorăsc din alte raporturi juridice decât cele specifice contului curent. Aşadar, contul curent este o operaţiune strâns legată de
anumite raporturi principale, în temeiul cărora părţile realizează acele „remiteri" de care face vorbire norma legală ce defineşte
contractul. Un caz concret de astfel de raporturi juridice fundamentale de care este legat contul curent poate fi contractul de
furnizare, în temeiul căruia părţile livrează cantităţi de mărfuri sau prestează servicii la un termen ulterior sau la mai multe
termene succesive ori în mod continuu şi în loc să se facă plăţi aferente fiecărei livrări de marfă sau prestări de servicii, sumele
astfel datorate se înscriu într-un cont special, denumit cont curent.

Se impune remarca potrivit căreia nu orice fel de creanţe pot constitui obiect al contractului de cont curent. Art. 2.172
alin. (1) noul cod civil prevede că, creanţele care nu pot face obiectul compensaţiei nu pot face obiectul unui cont curent şi nu se
vor înscrie în acesta sau, dacă sunt înscrise, înscrierea se consideră nescrisă. De asemenea, cu privire la profesionişti, Codul
civil statuează că, în cazul contractului încheiat între profesionişti, se vor înscrie în cont exclusiv creanţele derivând din exerciţiul
activitătii profesionale, dacă nu se prevede expres contrariul [art. 2.172 alin. (2)].
2. Efectele contractului de cont curent

Contractul de cont curent produce anumite efecte principale şi unele efecte secundare pe care le vom evoca succint în
cele de mai jos.

a. Efectele principale

Ca efecte principale ale contractului de cont curent sunt considerate următoarele: transferul dreptului de proprietate,
novaţia, indivizibilitatea şi compensaţia'.

Transmiterea proprietăţii

Potrivit dispoziţiilor art. 2.173 noul Cod Civil prin contractul de cont curent, proprietatea remiterilor se transferă
primitorului, prin înregistrarea acestora în cont. Aşadar, contractul de cont curent este translativ de proprietate în sensul că.
astfel cum prevede norma legală mai sus reprodusă, prin înregistrarea operaţiunii în cont se realizează şi transferul dreptului de
proprietate asupra bunurilor livrate.

Aşa cum am făcut precizarea, o caracteristică a operaţiunilor din activitatea întreprinderilor comerciale este aceea că,
de cele mai multe ori, plata se face prin diferite instrumente bancare şi la un termen ulterior predării bunurilor. Pornind de la
aceste realităţi practice, Codul civil consacră regimul juridic al titlurilor de credit, precum şi a cesiunilor de creanţe. Astfel, potrivit
art. 2.177 noul Cod Civil înscrierea în cont a unui titlu de credit este prezumată făcută sub rezerva încasării, dacă nu se prevede
expres contrariul.

În ceea ce priveşte cesiunea de creanţă, legea prevede că înscrierea este făcută pe riscul cesionarului, dacă din voinţa
părţilor nu rezultă altfel sau dacă nu este făcută cu rezerva expresă privind încasarea acesteia. Dacă creanţa nu a fost plătită,
curentistul cesionar poate fie să restituie creanţa cedentului, stornând partida din cont, fie să îşi valorifice drepturile împotriva
debitorului. Curentistul cedent poate storna creanţa în tot sau în parte, chiar şi după executarea infructuoasă a debitorului, în
proporţia creanţei rămase neacoperită prin executare (art. 2.178 noul Cod Civil). în toate cazurile, înscrierea unei creanţe în cont
curent nu împiedică exerciţiul acţiunilor şi excepţiilor referitoare la validitatea actelor sau operaţiunilor care au dat loc remiterilor.

Dacă un act sau o operaţiune este nulă, anulată, reziliată sau rezolvită, înscrierea remiterilor efectuate în temeiul
acestora este stornată (art. 2.175 noul Cod Civil).

Novaţia

Potrivit prevederilor art. 2.173 noul Cod Civil obligaţiile născute din remiterile anterioare se novează şi creanţele
reciproce se compensează până la concurenţa debitului şi creditului, sub rezerva plăţii soldului creditor. Novaţia constă în
stingerea obligaţiei de plată din raporturile juridice principale şi înlocuirea eu cu o nouă obligaţie al cărei temei îl constituie
contractul de cont curent. De exemplu, în baza contractului de furnizare reciprocă, preţul bunurilor livrate sau al serviciilor
prestate se stinge şi se înlocuieşte cu o obligaţie nouă care este trecută în contractul de cont curent sub formă de debit şi de
credit.

252
 Cu toate acestea, potrivit legii, dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până la încheierea
contului şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu convin altfel (art. 2.173 noul Cod Civil).

Indivizibilitatea

Sumele înscrise în cont pe măsura efectuării prestaţiilor reciproce îşi pierd individualitatea, în sensul că se contopesc
într-un tot indivizibil si până la data încheierii contului, între curentişti nu există nici creanţe, nici datorii  u. Indivizibilitatea, ca efect
al contului curent, nu este reglementată în mod expres de Codul civil, dar aceasta se deduce cu uşurinţă din chiar definiţia dată
de legiuitor contractului de cont curent. Astfel, art. 2.171 noul Cod Civil prevede că, în temeiul contractului de cont curent, părţile
se obligă să înscrie într-un cont creanţele, considerându-le neexigibile şi indisponibile până la închiderea contului.

Compensaţia

Contractul de cont curent realizează şi o compensaţie a creanţelor izvorâte din raporturile juridice principale în temeiul
cărora s-au făcut remiterile reciproce. Efectul compensării este legiferat de art. 2.173 noul Cod Civil, care stipulează că creanţele
reciproce se compensează până la concurenţa debitului şi creditului, sub rezerva plăţii soldului creditor.

b. Efectele secundare

Contractul de cont curent dă naştere şi la anumite efecte secundare, precum dreptul la dobânzi şi dreptul la
comisioane şi alte cheltuieli.

Dreptul la dobânzi

În temeiul contractului de cont curent, de la data înregistrării, fiecare sumă înscrisă în cont este producătoare de
dobânzi. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.173 teza finală noul Cod Civil dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii
în cont până la încheierea contului şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu convin altfel. De asemenea, art. 2.179 alin. (2) noul
Cod Civil dispune că soldul creditor constituie o creanţă lichidă şi exigibilă la care se va calcula dobânda convenţională de la
data încheierii contului, dacă nu este trecută într-un cont nou. Dacă soldul nu este trecut într-un cont nou, se va calcula, în lipsă
de stipulaţie contrară, dobânda legală, de la data încheierii contului.

Dreptul la comisioane şi la alte cheltuieli

Este posibil ca părţile să facă anumite cheltuieli sau să plătească diferite comisioane bancare sau de altă natură care
dau dreptul celui ce le-a avansat să le recupereze. în acest sens, art. 2.174 noul Cod Civil prevede că drepturile la plata
comisioanelor şi la restituirea cheltuielilor pentru operaţiunile înscrise în cont sunt la rândul lor incluse în cont, dacă nu se
prevede expres contrariul. Legea nu prevede, dar din moment ce astfel de sume sunt înscrise în cont înseamnă că au natura
juridică a creanţelor supuse acestui regim, astfel încât ele vor produce dobânzi de la data înscrierii lor în contul curent.

c. Încheierea contului curent

Potrivit legii, încheierea contului curent şi lichidarea soldului se fac la scadenţa prevăzută în contract sau la momentul
încetării contractului de cont curent. Părţile pot decide termene intermediare de încheiere a contului, iar în acest caz soldul
creditor se înscrie ca primă partidă în noul cont.

Soldul creditor constituie o creanţă lichidă şi exigibilă la care se va calcula dobânda convenţională de la data încheierii
contului, dacă nu este trecută într-un cont nou. Dacă soldul nu este trecut într-un cont nou, se va calcula, în lipsă de stipulaţie
contrară, dobânda legală, de la data încheierii contului (art. 2.179 noul Cod Civil). în cazul în care soldul creditor astfel rezultat
nu este cerut de către curentistul creditor, soldul constituie prima remitere dintr-un nou cont şi contractul este considerat reînnoit
pe durată nedeterminată.

Se înţelege că aceste consecinţe juridice privind încheierea contului se produc numai în cazul în care părţile recunosc
operaţiunile înscrise în contul curent prin aprobarea acestuia. Aprobarea contului este supusă regulilor prevăzute de art. 2.180
noul Cod Civil, care prevede că extrasul sau raportul de cont trimis de un curentist celuilalt se prezumă aprobat, dacă nu este
contestat de acesta din urmă în termenul prevăzut în contract sau, în lipsa unui termen, într-un termen rezonabil după practicile
dintre părţi sau potrivit uzanţelor locului. în lipsa unor astfel de practici sau uzanţe, se va ţine seama de natura operaţiunilor şi
situaţia părţilor.

253
 Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta ulterior contul pentru erori de înregistrare sau de calcul, pentru
omisiuni sau dublă înregistrare, în termen de o lună de la data aprobării extrasului sau raportului de cont ori de la încheierea
contului, sub sancţiunea decăderii. Contestarea contului se face prin scrisoare recomandată trimisă celeilalte părţi în termen de o
lună.

În cazul în care soldul nu este plătit de bună voie de către curentistul debitor, soldul creditor poate fi executat sau
poprit prin intermediul instanţei de judecată. în acest sens, art. 2.181 noul Cod Civil prevede că numai soldul creditor rezultat la
încheierea contului curent poate fi supus executării sau popririi pornite contra unuia dintre curentişti. Creditorii oricăruia dintre
curentişti pot solicita instanţei să dispună, pe cale de ordonanţă preşedinţială, încheierea înainte de termen a contului curent,
pentru executarea sau poprirea soldului rezultat în favoarea curentistului debitor.

Este posibil ca creanţele înscrise în cont să fie însoţite de diferite garanţii reale sau personale. Aceste garanţii rămân în
fiinţă chiar dacă părţile au decis să încheie contul şi, eventual, au convenit încetarea contractului de cont curent. Soluţia este
consacrată de art. 2.176 noul Cod Civil, care stipulează că garanţiile reale sau personale aferente creanţelor înscrise în cont
rămân în fiinţă şi vor fi exercitate asupra soldului creditor la încheierea contului, în limita creditului garantat. Tot astfel, dacă o
creanţă garantată de un fideiusor sau de un coobligat a fost înscrisă în cont, acesta rămâne obligat conform contractului de
fideiusiune pentru cuantumul datoriei garantate, faţă de curentistul care, la închiderea contului, are un sold creditor.

Codul civil reglementează şi prescripţia dreptului la acţiune cu privire la rectificarea erorilor de calcul asupra
operaţiunilor înscrise în contul curent. Prescripţia este prevăzută de art. 2.182 noul Cod Civil, potrivit căruia dreptul la acţiune
pentru rectificarea erorilor de calcul, făcute cu ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi altora asemenea se va
prescrie în termen de un an de la data comunicării extrasului de cont curent. După cum se observă, textul de lege are în vederea
doar prescripţia dreptului la acţiune asupra erorilor de calcul făcute cu ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor şi a înscrierilor
duble, ceea ce înseamnă că valorificarea soldului creditor de către curentistul îndreptăţit este supusă prescripţiei generale
reglementată de normele dreptului comun în materie.

4. Încetarea contractului de cont curent

Codul civil reglementează două cazuri speciale de încetare a contractului de cont curent, respectiv încetarea de drept şi
denunţarea contractului. Ambele cazuri de încetare a contului curent constituie obiect de reglementare pentru art. 2.183 noul
Cod Civil

Încetarea de drept

Astfel, potrivit textului de lege menţionat, contractul de cont curent încetează de drept la expirarea termenului convenit
expres de părţi în cuprinsul contractului sau ulterior, prin convenţie separată încheiată în formă scrisă.

Denunţarea contractului

În ceea ce priveşte încetarea contractului ca efect al denunţării. Codul civil prevede că în cazul contractului încheiat pe
durată nedeterminată, fiecare parte poate declara încetarea contractului la încheierea contului, înştiinţând-o pe cealaltă parte cu
15 zile înainte. Dacă părţile nu au convenit altfel, contractul de cont curent pe durată nedeterminată se consideră că are ca
termen intermediar de încheiere a contului ultima zi a fiecărei luni.

De asemenea, potrivit legii, în caz de incapacitate, insolvenţă sau moarte, oricare dintre curentişti, reprezentantul
incapabilului sau moştenitorul poate denunţa contractul înştiinţând cealaltă parte cu 15 zile înainte.

16. Contractul de cont bancar curent

Pe lângă contul curent obişnuit, noul cod civillegiferează şi contul curent bancar. O particularitate a contului curent bancar o
constituie faptul că presupune participarea unei instituţii de credit în înţelesul O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului.

În plus faţă de contul curent, legiuitorul reglementează doar unele aspecte ce privesc: dreptul de a dispune de soldul
creditor; compensarea reciprocă a soldurilor; contul curent indiviz şi contul cu mai mulţi titulari; prescripţia acţiunilor specifice
contului curent bancar.

254
 Dreptul de a dispune de soldul creditor

În ceea ce priveşte dreptul de a dispune de soldul creditor, art. 2.184 noul Cod Civil prevede că în cazul în care depozitul
bancar, creditul sau orice altă operaţiune bancară se realizează prin contul curent, titularul contului poate să dispună în orice
moment de soldul creditor al contului, cu respectarea termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părţi.

Codul civil, în art. 2.189, dispune că instituţia de credit este ţinută, potrivit dispoziţiilor prevăzute în materia contractului de
mandat, pentru executarea împuternicirilor primite de la client. Dacă împuternicirea primită trebuie executată pe o piaţă unde nu
există sucursale ale instituţiei de credit, aceasta poate să împuternicească la rândul ei o filială a sa, o instituţie de credit
corespondentă sau o altă instituţie de credit ori o altă entitate agreată de titularul de cont şi instituţia de credit.

Desigur, din perspectiva raporturilor contractuale specifice contului curent bancar, dreptul de dispoziţie recunoscut de lege
titularului contului echivalează cu modificarea sau, după caz, încetarea contractului de cont curent bancar la iniţiativa unilaterală
a titularului contului. Legiuitorul nu prevede pentru bancă dreptul de a se opune modificării sau încetării contului prin operaţiunile
dispuse de către titular şi nici nu recunoaşte băncii dreptul la despăgubiri pentru o astfel de conduită contractuală din partea
titularului contului. De asemenea, titularul contului nu trebuie să justifice atitudinea s-a privind modificarea sau încetarea contului,
ci doar să respecte termenul de preaviz, dacă un astfel de termen a fost stabilit prin contract.

Compensarea reciprocă a soldurilor

La fel ca şi pentru contul curent, legiuitorul reglementează şi în cazul contului curent bancar efectele juridice al
compensaţiei creanţelor. Astfel, potrivit art. 2.185 noul Cod Civil, în cazul în care între instituţia de credit şi client există mai multe
raporturi juridice sau mai multe conturi, chiar şi în monede diferite, soldurile active şi pasive se compensează reciproc, afară de
cazul în care părţile au convenit altfel.

Contul cu mai mulţi titulari

Cu privire la contul cu mai mulţi titulari, Codul civil dispune că, în cazul în care contul are mai mulţi titulari şi s-a convenit că
fiecare dintre aceştia are dreptul să dispună singur efectuarea de operaţiuni în cont, cotitularii sunt consideraţi creditori sau
debitori în solidar pentru soldul contului (art. 2.186).

Contul curent indiviz

Codul civil se preocupă şi de situaţia în care contul curent bancar devine indiviz prin moartea titularului iar moştenitorii sunt
consideraţi coindivizari ai contului. Regimul juridic al contului indiviz ca urmare a decesului titularului iniţial este consacrat de art.
2.187 noul Cod Civil Potrivit textului legal menţionat, în cazul în care titularul contului decedează, până la efectuarea partajului,
moştenitorii sunt consideraţi titulari coindivizari ai contului, pentru efectuarea operaţiunilor în cont fiind necesar consimţământul
tuturor coindivizarilor.

Creditorul personal al unuia dintre comoştenitori nu poate urmări silit prin poprire soldul creditor al contului indiviz. El poate
doar să ceară partajul. Comoşte-nitorii sunt ţinuţi divizibil faţă de instituţia de credit pentru soldul debitor al contului, dacă prin
lege sau prin convenţie nu se stabileşte altfel.

Codul civil prevede că dispoziţiile privind contul bancar indiviz sunt aplicabile în mod corespunzător şi în alte cazuri de
indiviziune între titularii contului curent, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 2.187 alin. (4)].

Prescripţia acţiunilor de valorificare a drepturilor specifice contului curent bancar

Codul civil consacră regimul juridic al acţiunilor de valorificare a drepturilor izvorâte din contractul de cont curent bancar.
Acesta priveşte atât termenul de prescripţie cât şi momentele de la care acesta începe să curgă. în ceea ce priveşte termenul de
prescripţie, art. 2.190 alin. (1) noul Cod Civil dispune că dreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat la închiderea
contului curent se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii contului curent. în cazul în care contul curent a fost închis din
iniţiativa instituţiei de credit, termenul de prescripţie se calculează de la data la care titularul sau, după caz, fiecare cotitular al
contului a fost notificat în acest sens prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la ultimul domiciliu sau sediu adus la
cunoştinţa instituţiei de credit [art. 2.190 alin. (2) noul Cod Civil].

Încetarea contului curent bancar

255
 Dintre cazurile generale de încetare a contractelor, cu privire la contul bancar curent, Codul civil se preocupă doar de
încetarea contractului ca urmare a denunţării unilaterale. în acest scop, art. 2.188 noul Cod Civil statuează că, în cazul în care
contractul de cont bancar curent este încheiat pe durată nedeterminată, oricare dintre părţi poate să denunţe contractul de cont
curent, cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacă din contract sau din uzanţe nu rezultă un alt termen, sub
sancţiunea de daune-interese.

În temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili şi alte cazuri de încetare a contractului de cont curent bancar.

Bibliografie:

1. Gheorghe Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea, 2020;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Şt. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2019;
4. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Intreprinderea, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012;
5. I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, Restitutio, București, 2002;
6. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,2009;
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008;
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M.Of. nr.505/2011;
10. Legea societăților nr. 31/1990, legislație conexă și jurispruden ță , Ed. Universul Juridic, Colecția
„Pro lege”, București, 2016.

Universitatea Constantin Brâncoveanu din Piteşti

Facultatea de drept şi ştiinţe administrative
Anul de studiu - III zi
Anul universitar 2020-2021
DREPT COMERCIAL
C. 11
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
22 dec. 2020

CONTRACTELE SPECIALE (III)

11. Contractul de asociere în participație

1. Noțiune și reglementare. Contractul de asociere în participaţiune a fost dintotdeauna un contract comercial,

deoarece se încheia cu scopul vădit de a împărţi beneficiile şi pierderile unei afaceri comerciale. Din această cauză, principala
reglementare a asocierii în participaţiune o constituia Codul comercial. Codul comercial reglementa contractul de asociere în
participaţiune în cuprinsul art. 251-256.

În actualul context legislativ, asocierea în participaţie este reglementată de Codul civil, care dedică acestui contract art.
1.949-1.954. Codul civil păstrează, în esenţă, principiile asocierii în participaţiune consacrate de Codul comercial. Una din
caracteristicile care s-a păstrat şi în reglementarea actuală este aceea privind lipsa personalităţii juridice a asocierii în
participaţie. în consecinţă, fiind o asociere fără personalitate juridică, în completarea dispoziţiilor exprese pe care i le rezervă
legea, asocierea în participaţie va fi guvernată şi de prevederile Codului civil referitoare la societatea civilă simplă.

De asemenea, reglementări privind contractul de asociere în participaţie găsim şi în Codul fiscal, Codul de procedură
fiscală, precum şi în normele metodologice de aplicare a acestuia.

Legiuitorul dă şi o definiţie contractului de asociere în participaţie, în cuprinsul art. 1.949  Noul Cod Civil, potrivit căruia
contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la
beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le întreprinde.

256
Pentru definirea noţiunii contractului de asociere în participaţie trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1.881 noul  Cod civil cu
privire la societatea civilă fără personalitate juridică. Astfel, potrivit textului citat, prin contractul de societate două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în
bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-
a stabilit altfel.

Pornind de la dispoziţiilor legale mai sus enunţate, definim asocierea în partici-paţie ca fiind contractul prin care două
sau mai multe persoane fizice sau juridice, profesionişti sau neprofesionişti, se învoiesc să contribuie cu bunuri, sume de bani
sau priceperea lor (industrie) la desfăşurarea unor activităţi cu scop lucrativ, fără a constitui o persoană juridică, cu obligaţia de a
împărţi beneficiile şi pierderile rezultate.

2. Particularităţile contractului de asociere în participaţie

Atât din reglementările legale, cât şi din definiţie, se desprind principalele particularităţi ale asocierii în participaţie.

a. Una din aceste particularităţi o constituie caracterul contractual” al asocierii în participaţie. Din reglementările legale
se desprinde fără îndoială concluzia că asocierea în participaţie este un veritabil contract. Acest lucru rezultă, în principal, din
definiţia dată de art. 1.949 noul Cod Civil, care defineşte asocierea în participaţie nu ca operaţiune, activitate sau întreprindere, ci
ca şi contract. Elocvente sunt şi prevederile art. 1.950 noul Cod Civil care dispun: „contractul se probează numai prin înscris”. De
asemenea, potrivit art. 1.954 noul Cod Civil, convenţia părţilor determină forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii,
precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia.

b. O altă particularitate a asocierii în participaţie o reprezintă lipsa personalităţii juridice a acesteia. Contractul de
asociere în participaţie este un contract complex, deoarece stabileşte condiţiile desfăşurării unei activităţi comerciale de către
două sau mai multe persoane, dar, cu toate acestea, asocierea astfel rezultată nu beneficiază de personalitate juridică.

În acest sens, art. 1.951 noul Cod Civil statuează că asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică şi
nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor. Terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi nu se obligă
decât faţă de asociatul cu care a contractat. Prin urmare, din asocierea în vederea desfăşurării unor activităţi comerciale nu se
naşte un subiect de drept distinct (o societate comercială), ca în cazul asocierii realizate în baza Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, ci asocierea în participaţie rămâne doar la faza contractuală, la fel ca şi societatea civilă simplă.

Din lipsa personalităţii juridice a asocierii în participaţie decurg o serie de alte consecinţe care ţin de lipsa elementelor
caracteristice subiectelor de drept sau ale societăţilor comerciale.

În concret, asocierea în participaţie, nefiind dotată cu personalitate juridică, nu dispune de firmă sau denumire proprie,
nu are însemne distinctive (emblemă), capital propriu, nu are sediu social şi este scutită de formalităţile specifice constituirii
societăţilor comerciale sau a altor subiecte de drept.

Neavând personalitate juridică şi nici patrimoniu propriu, răspunderea pentru obligaţiile asumate în exercitarea
comerţului sub forma asocierii în participaţie va reveni părţii sau părţilor care s-au obligat faţă de terţul contractant. Aceasta
întrucât bunurile aduse cu titlu de aport nu formează gajul general al creditorilor asocierii, ca în cazul societăţilor comerciale.

Aşa cum am arătat şi în cele de mai sus, Codul civil prevede că terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi nu se
obligă decât faţă de asociatul cu care a contractat.

c. O ultimă particularitate a asocierii în participaţie pe care o reţinem o constituie natura juridică a operaţiunilor
exercitate în această formă de asociere. Astfel cum rezultă din normele care o guvernează, asocierea în participaţie are drept
scop exercitarea unor operaţiuni cu scop lucrativ, inclusiv sub forma unei întreprinderi economice/comerciale. Soluţia se
desprinde din însăşi definiţia dată de legiuitor asocierii în participaţie (art. 1.949 noul Cod Civil) care constă, în esenţă, în
participarea la beneficiile şi la pierderile ce ar rezulta din una sau mai multe operaţiuni întreprinse. Aşadar, în principiu, asocierea
în participaţie are natură comercială, deoarece se desfăşoară activităţi cu scop lucrativ, atâta vreme cât se urmăreşte obţinerea
de beneficii.

3. Caracterele juridice

257
 a. Asocierea în participaţie este un contract consensual, consimţământul părţilor nefiind necesar a fi exprimat într-o
anumită formă pentru valabilitatea contractului. Potrivit art. 1.950 noul Cod Civil contractul de asociere în participaţie se
probează numai prin înscris. Rezultă că forma scrisă este cerută ad probationem şi nu ad validi-tatem pentru contractul de
asociere în participaţie.

b. Contractul de asociere în participaţie are caracter sinalagmatic, pentru că creează obligaţii în sarcina tuturor
asociaţilor. Aşa cum s-a mai arătat, potrivit dispoziţiilor Codului civil, fiecare asociat trebuie să contribuie cu sume de bani, lucruri
sau cu priceperea sa.

c. Asocierea în participaţie are caracter oneros, pentru că toţi participanţii la asociere urmăresc obţinerea unui profit.
De altfel, scopul principal al efectuării operaţiunilor în regim de asociere în participaţie este, aşa cum rezultă din prevederile art.
1.949 noul Cod Civil, realizarea şi împărţirea beneficiilor.

d. Totodată, contractul de asociere în participaţie este şi comutativ, pentru că asociaţii cunosc de la început întinderea
drepturilor şi obligaţiilor născute din asocierea ce au consimţit-o. Suportarea beneficiilor şi pierderilor de care fac vorbire
prevederile legale nu transformă contractul de asociere în participaţie în contract aleatoriu, deoarece beneficiile şi pierderile nu
depind de hazard, de alea, ci de rentabilitatea operaţiunilor comerciale exercitate.

e. De regulă, asocierea în participaţie este un contract cu executare succesivă, deoarece majoritatea operaţiunilor

specifice asocierii presupun trecerea unei anumite perioade de timp.
4. Delimitarea asocierii în participaţie de alte instituţii juridice

Asocierea în participaţie prezintă asemănări substanţiale cu societatea comercială, pentru că, la fel ca şi în cadrul
acesteia din urmă, asociaţii se învoiesc şi pun în comun diferite bunuri pentru exercitarea unor activităţi lucrative, în scopul
realizării şi împărţirii profitului rezultat. De asemenea, asocierea în participaţie prezintă puternice asemănări şi cu societatea
civilă, prin aceea că ambele asocieri nu beneficiază de personalitate juridică, ci rămân doar la forma contractuală. Cu toate
acestea, între asocierea în participaţie, societatea comercială şi societatea civilă există mai multe deosebiri.

5. Asocierea în participaţie şi societatea comercială

Aşa cum am precizat şi în cele de mai sus, una din principalele deosebiri dintre asocierea în participaţie şi societatea
comercială o reprezintă lipsa personalităţii juridice a asocierii în participaţie. Spre deosebire de asocierea realizată în temeiul
Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, asocierea în participaţie creată în baza prevederilor art. 1.949-1.954 noul Cod
Civil nu dă naştere unei societăţi comerciale sau altui subiect de drept. Din această cauză, asocierea în participaţie nu trebuie să
parcurgă formalităţile specifice societăţilor comerciale pentru a lua fiinţă în mod valabil.

Nefiind societate comercială, asocierii în participaţie nu-i incumbă obligaţiile specifice comercianţilor, precum înregistrarea
în registrul comerţului, ţinerea evidenţelor contabile, concurenţa loială etc. Desigur că aceste obligaţii vor reveni celor care le
exercită, adică asociaţilor în participaţie, cu atât mai mult în cazurile în care aceştia au calitatea de comercianţi.

6. Asocierea în participaţie şi societatea civilă

Principala deosebire între asocierea în participaţie şi societatea civilă o constituie obiectul acestora. Dacă în societatea
civilă părţile se asociază în vederea exercitării unor operaţiuni civile, asocierea în participaţie are ca obiect exercitarea unor
operaţiuni cu scop lucrativ, adică desfăşurarea unei activităţi comerciale. Altfel spus, dacă de esenţa societăţii civile este
exercitarea unor activităţi civile, de esenţa asocierii în participaţie este efectuarea unor operaţiuni care reprezintă veritabile
operaţiuni speculative.

7. Principiile asocierii în participaţie

Asocierea în participaţie este constituită pe baza libertăţii de voinţă a părţilor exprimată în contract şi este guvernată de
anumite principii, care contribuie la stabilirea naturii juridice a acesteia.

d. Principiul independenţei juridice şi comerciale a fiecărui asociat

Între asociaţii societăţii în participaţie nu se stabilesc raporturi de subordonare, aceştia păstrându-şi independenţa juridică,
în sensul că nu se realizează un raport de muncă sau de prepuşenie între participanţi.

258
 În practică, inspirate din reglementările fiscale, părţile contractante atribuie calitatea de «asociat-administrator» sau
«asociat principal» celui care se va preocupa în concret de realizarea operaţiunilor specifice asocierii în participaţie. Asociatul
administrator sau asociatul principal va exercita comerţul ce constituie obiect al asocierii în participaţie în nume propriu şi, tot
astfel, îşi va asuma obligaţiile şi exercita drepturile faţă de terţi. Prin urmare, asociatul-administrator nu este un reprezentant, un
mandatar al celuilalt/celorlalţi asociaţi şi nici un prepus al acestora.

e. Principiul reciprocităţii asistenţei manageriale, juridice, de marketing şi comerciale

Scopul oricărei asocieri în participaţie este acela de a desfăşura una sau mai multe operaţiuni comerciale cu consecinţa
împărţirii beneficiilor şi a suportării pierderilor rezultate. în atingerea scopului caracteristic asocierii în participaţie, asociaţii trebuie
să-şi aducă contribuţia potrivit calităţii şi pregătirii de care dispun. Am arătat anterior că părţile pot stabili ca activitatea ce
constituie obiectul asocierii să fie desfăşurată în concret de către unul dintre asociaţi (asociatul administrator principal sau
responsabil), dar la fel de bine se poate conveni ca operaţiunile comerciale să fie exercitate prin participarea tuturor părţilor
contractante.

Indiferent însă de modalitatea practică de exercitare a comerţului în regim de asociere în participaţie, asociaţii au obligaţia
reciprocă de a aduce în slujba asocierii, pe lângă sumele de bani sau bunurile puse în comun, şi „cunoştinţele lor”, adică
priceperea de care aceştia dispun în vederea realizării scopului asocierii. în concret, părţile contractante pot stabili o colaborare
continuă şi o asistenţă reciprocă din punct de vedere managerial, de marketing, de natură tehnică, juridică, de afaceri etc. Cu
alte cuvinte, părţile asocierii trebuie să manifeste un interes şi o preocupare continuă pentru exercitarea comerţului în regim de
asociere în participaţie.

f. Principiul priorităţii operaţiunilor specifice asocierii în participaţie

Potrivit acestui principiu, părţile contractante vor trebui să acorde prioritate exercitării operaţiunilor comerciale ce au fost
convenite a se realiza în cadrul asocierii în participaţie. Aceasta presupune ca asociaţii să depună toate eforturile financiare,
materiale, intelectuale etc., pentru atingerea scopului asociaţiei fixat de aceştia.

8. Părţile contractului de asociere în participaţie

Reglementările legale aplicabile în materie, atât cele ale Codului civil, cât şi cele fiscale, nu folosesc o denumire specifică
părţilor contractului de asociere în participaţie. în practică, se folosesc termenii de «asociat administrator», «asociat

principal» sau «asociat responsabil» pentru participantul desemnat să desfăşoare în concret operaţiunile juridice pentru care s-a
creat asocierea în participaţie, şi termenul de «asociat participant» sau «asociat ocult», pentru partea care nu participă la
realizarea practică a activităţii specifică asocierii.

Asocierea cu cele două categorii de asociaţi se întâlneşte atunci când doar unul dintre asociaţi exercită operaţiunile
comerciale specifice asocierii în participaţie, ceilalţi limitându-se la a contribui cu diferite sume de bani sau bunuri mobile sau
imobile. Deci, în această variantă, doar unul dintre asociaţi exercită comerţul obiect al asocierii în participaţie, celălalt/ceilalţi
asociaţi păstrând dreptul de a li se da socoteală în legătură cu bunurile aduse în asociaţie, precum şi în legătură cu beneficiile şi
pierderile rezultate din aceasta.

Nimic nu se opune însă ca la realizarea concretă a operaţiunilor comerciale să participe toţi asociaţii în mod personal
sau prin reprezentanţi.

În lipsa reglementărilor speciale din secţiunea dedicată asocierii în participaţie, aspectele ce ţin de părţile contractante, de
valabilitatea contractului de asociere în participaţie, precum capacitatea, consimţământul etc., îşi vor găsi aplicabilitate
prevederile dreptului comun, respectiv dispoziţiile art. 1.178 şi urm. noul Cod Civil

9. Efectele contractului de asociere în participaţie în raporturile dintre asociaţi

9.1. Efectele contractului în raporturile dintre asociaţi

Datorită caracterului sinalagmatic, contractul de asociere în participaţie dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina
tuturor părţilor contractante (asociaţilor).

Aportul la asociere

259
 Una din principalele obligaţii ale asociaţilor o reprezintă aportul la asociere. Am arătat anterior că, potrivit dispoziţiilor
art. 1.949 noul Cod Civil coroborate cu cele ale art. 1.881 noul Cod Civil, fiecare asociat trebuie să contribuie la asociere cu
aporturi băneşti, bunuri, cunoştinţe specifice sau prestaţii. Aşadar, aporturile asociaţilor pot consta în sume de bani, diferite
bunuri mobile sau imobile, bunuri corporale sau incorporate, precum mărci, invenţii, inovaţii, know-how-ul sau chiar un întreg
fond de comerţ sau un patrimoniu de afectaţiune. Aportul în „cunoştinţe specifice” poate consta în capacităţile intelectuale,
manageriale sau de altă natură ale asociaţilor participanţi.

Ca regulă, pot fi aduse cu titlu de aport în cadrul unei asocieri în participaţie orice fel de bun care se află în circuitul
juridic. Bunurile pot fi aduse în asociere cu titlu de proprietate sau doar cu titlu de folosinţă. Soluţia este consacrată în mod
expres de art. 1.952 alin. (3) noul Cod Civil, care prevede că bunurile puse la dispoziţia asocierii pot trece, în tot sau în parte, în
proprietatea unuia dintre asociaţi pentru realizarea obiectului asocierii, în condiţiile convenite prin contract şi cu respectarea
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. Acelaşi art. 1.952 noul Cod Civil, în alin. (2), dispune că asociaţii pot conveni ca
bunurile aduse în asociere, precum şi cele obţinute în urma folosirii acestora să devină proprietate comună.

Desigur că proprietatea, respectiv folosinţa bunurilor aduse cu titlu de aport nu va fi dobândită de către asocierea în
participaţie, deoarece aceasta nu este subiect de drept şi prin urmare nu poate fi nici titular al unor drepturi sau obligaţii. în
varianta asocierii în care se desemnează un asociat administrator care să exercite şi să gestioneze afacerile ce constituie obiect
al asocierii în participaţie, proprietatea sau folosinţa bunurilor va fi transmisă acestui asociat. Când în cadrul asocierii fiecare din
asociaţi participă în concret la exercitarea efectivă a operaţiunilor comerciale, atunci nu este necesar transferul dreptului de
proprietate al bunurilor şi nici transferul folosinţei, ci doar se va realiza o afectaţiune specială a acestor bunuri pentru îndeplinirea
obiectului asocierii în participaţie, iar obligaţiile vor fi executate de asociatul contractant.

Bunurile aduse în asociere nu trebuie să fie de aceeaşi natură sau de aceeaşi valoare, iar sumele de bani nu trebuie
să fie egale pentru toţi asociaţii. Egalitatea participaţiilor nu este de esenţa asocierii în participaţie. Se înţelege că, întinderea
participaţiilor fiecărui asociat reprezintă un criteriu esenţial pentru împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor rezultate din
asociere.

Împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor

O altă obligaţie a asociaţilor o reprezintă împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor rezultate din exercitarea
comerţului în cadrul asocierii în participaţie. împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor se va realiza potrivit înţelegerilor
părţilor contractante. în virtutea principiului libertăţii contractuale, asociaţii au posibilitatea de a stabili cuantumul beneficiilor şi
întinderea pierderilor atribuite fiecărui asociat participant.

În practica judiciară s-a statuat că în contractul de asociere în participaţie sunt interzise clauzele leonine, potrivit cărora
unul sau mai mulţi asociaţi sunt scutiţi de pierderi, dar participă la beneficii. Tot clauză leonină este şi înţelegerea părţilor prin
care un asociat îşi atribuie totalitatea beneficiilor rezultate din asocierea în participaţie.

În cazul în care în contractul de asociere în participaţie nu se prevede modalitatea de partajare a beneficiilor şi a

pierderilor, acestea se vor raporta cotei de participare a fiecărui asociat.

Asociaţii din contractul de asociere în participaţie pot stabili şi alte obligaţii, precum: obligaţia de neconcurenţă, de
confidenţialitate etc. Această libertate a părţilor contractante este consacrată în mod expres în conţinutul art. 1954 care prevede:
„cu excepţia dispoziţiilor prevăzute la art. 1949-1953, convenţia părţilor determină forma contractului, întinderea şi condiţiile
asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia”.

9.2. Efectele juridice ale asocierii în participaţie faţă de terţi

Aşa cum am făcut menţiunea şi în rândurile anterioare, asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică
şi nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor. Din această perspectivă, art. 1.951 noul Cod Civil
prevede că terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi nu se obligă decât faţă de asociatul cu care a contractat.

Regimul juridic al raporturilor dintre asocierea în participaţie şi terţii cu care aceasta derulează afaceri comerciale este
consacrat de art. 1.953 noul Cod Civil Astfel, în conformitate cu articolul menţionat, asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii,
contractează şi se angajează în nume propriu faţă de terţi. Cu toate acestea, dacă asociaţii acţionează în această calitate faţă de
terţi sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei. Asociaţii exercită toate drepturile decurgând din contractele

260
încheiate de oricare dintre ei, dar terţul este ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a contractat, cu excepţia cazului în care
acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului.

Potrivit legii, orice clauză din contractul de asociere care limitează răspunderea asociaţilor faţă de terţi este inopozabilă
acestora. De asemenea, orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi este
considerată nescrisă.

10. Încetarea contractului

Dispoziţiile Codului civil nu conţin reglementări speciale referitoare la încetarea contractului de asociere în participaţie. Aşa
fiind, încetarea contractului este lăsată la aprecierea părţilor (asociaţilor) şi va fi cârmuită de regulile dreptului comun privind
încetarea contractelor.

3. Contractul de factoring

9. Definiție şi reglementare

Factoringul ca operaţiune comercială a fost menţionat pentru prima dată în legislaţia noastră prin O.U.G. nr. 10/1997 cu
privire la diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor din economie, dar nici acest act normativ nu legifera contractul de
factoring în ansamblul lui. Pe plan internaţional, contractul de factoring constituie obiectul de reglementare al Convenţiei Unidroit
cu privire la factoringul internaţional, semnată la Ottawa, la 28 mai 1988, şi, în completare, Convenţia Naţiunilor Unite privind
cesiunea de creanţă în comerţul internaţional de la New York din 2001.

Potrivit art. 6 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 469/2002, factoringul era definit ca fiind contactul încheiat între o parte, denumită
aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită
factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul
cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi. Chiar
dacă nu putea fi considerată o veritabilă definiţie a contractului de factoring, norma legală mai sus reprodusă avea meritul de a
conţine elementele definitorii ale acestuia, precum: caracterele juridice, părţile contractante, obiectul şi principalele efecte
juridice.

10. Caractere juridice

a. Contractul de factoring este un contract consensual, pentru că legea nu cere o anumită formă în privinţa validităţii lui.

b. Factoringul este un contract sinalagmatic, deoarece ambele părţi urmăresc realizarea unui beneficiu: aderentul să obţină
finanţare, factorul să încaseze o sumă mai mare de la terţ decât cea pe care a plătit-o el aderentului.

c. Contractul de factoring este comutativ' pentru că, de regulă, părţile îşi cunosc întinderea obligaţiilor încă din momentul
încheierii contractului, dar poate fi şi aleatoriu, atunci când factoringul este fără regres, caz în care factorul suportă riscul
insolvabilităţii terţului.

d. Majoritatea autorilor atribuie contractului de factoring caracter intuitu personal, motivat de faptul că aspectele privind
bonitatea aderentului cântăresc foarte mult în alegerea lui de către factor. Este însă discutabil acest caracter, deoarece într-
adevăr calitatea aderentului şi a debitorului cedat cântăresc foarte mult în decizia factorului de a finanţa, dar aceasta priveşte
bonitatea financiară, adică aspectele pecuniare, şi mai puţin cele personale ale părţilor implicate în mecanismul factoringului. Tot
astfel, trebuie reţinut şi faptul că regulile specifice contractelor intuitu personae, precum revocarea, moartea părţilor,
incapacitatea etc., nu îşi găsesc aplicare în cazul contractului de factoring.

e. Contractul de factoring este cu executare succesivă, caracter ce denotă că raporturile specifice se derulează în timp.
Aderentul transmite facturile acceptate de debitor, pe măsura naşterii creanţelor, după criteriile stabilite în contract, iar factorul
avansează sumele corespunzătoare preţului convenit cu aderentul.

f. în sfârşit, contractul de factoring este un contract de adeziune, caracter ce se fundamentează pe aceea că factorul
creditează aderentul cu sumele corespunzătoare preţului creanţelor cumpărate. Tocmai de aceea, în practică, clauzele
contractului de factoring sunt stabilite de către factor şi impuse aderentului prin contracte-tip, beneficiarul neavând decât în mică
măsură posibilitatea de a le negocia.

261
 11. Formele factoringului

Cele mai importante forme ale factoringului sunt factoringul cu regres, facto-ringul fără regres şi factoringul la scadenţă
{maturity factoring) ^.

d. Factoringul cu regres

Factoringul cu regres sau cu recurs este factoringul în temeiul căruia riscul insolvabilităţii sau al refuzului de plată a
creanţelor de către debitorul cedat este suportat de către aderent.

e. Factoringul fără regres

Factoringul fără regres sau fără recurs este forma de factoring ce se caracterizează prin dobândirea de către factor a
creanţelor transferate cu riscul de neplată sau al insolvabilităţii debitorului cedat. Altfel spus, dacă debitorul cedat, la scadenţă,
refuză plata creanţelor, factorul nu se mai poate îndrepta împotriva aderentului pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de preţ
al facturilor.

f. Factoringul la scadenţă

Factoringul la scadenţă sau maturity factoring reprezintă mecanismul juridic în care factorul va plăti aderentului creanţele
cesionate numai la scadenţa acestora.

Forma contractului de factoring

Pentru valabilitatea contractului de factoring nu este necesară o anumită formă.

În practică, societăţile de factoring îşi elaborează propriile modele de contracte şi, prin urmare, în majoritatea covârşitoare a
situaţiilor, contractul îmbracă forma scrisă. Forma scrisă dată de părţile contractante este cerută numai ad probationem şi
nicidecum ad validitatem.
12. Părţile contractului

Părţile contractului de factoring prezintă anumite particularităţi, prin aceea că operaţiunile de factoring sunt rezervate
exclusiv activităţilor comerciale. Părţile contractului de factoring sunt aderentul şi factorul. La operaţiunile de factoring participă şi
o a treia persoană, debitorul cedat, adică acel împotriva căruia deţine aderentul diferite creanţe şi pe care le transferă factorului.

Aderentul

Aderentul este un furnizor de bunuri, executant de lucrări sau prestator de servicii, fapt ce denotă că, în majoritatea
cazurilor, acesta are calitatea de comerciant persoană fizică sau juridică. în doctrina de specialitate.

Factorul

Factorul poate fi doar o instituţie financiară specializată sau o societate bancară, de unde rezultă că factorinaul, din această
perspectivă, este rezervat doar comercianţilor persoane juridice.

Debitorul cedat

Am făcut menţiunea, în cele de mai sus, că debitorul cedat este participant la operaţiunea de factoring, dar nu este parte în
contract. Deşi este terţ faţă de contractul de factoring, acesta produce anumite efecte juridice şi în persoana debitorului cedat.
Principalul efect este acela că, după notificarea cesiunii creanţelor, debitorul va trebui să facă plata exclusiv societăţii de
factoring, păstrând, în acelaşi timp, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, toate apărările şi excepţiile ce le avea împotriva
aderentului.

Având ca premisă împrejurarea că creanţele ce pot forma obiectul contractului de factoring îşi au izvorul (cauza) în
vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii, înseamnă că debitorul cedat va fi şi el profesionist-comerciant persoană fizică sau
persoană juridică.

262
 13. Obiectul contractului

Contractul de factoring are un obiect specific ce constă din finanţarea, urmărirea şi prezervarea contra riscurilor de credit de
către factor, în schimbul dobândirii creanţelor de la aderent. Contractul ce are ca obiect orice alte prestaţii decât cele precizate
nu va putea fi calificat drept contract de factoring.

Pentru a constitui obiect al contractului de factoring, creanţele trebuie să îndeplinească cerinţele necesare valorificării, adică
să fie certe şi lichide. Creanţele cesionate nu trebuie să fie şi exigibile, deoarece de natura factoringului este transmiterea
creanţelor a căror scadenţă nu s-a împlinit, însă trebuie să aibă precizată expres data exigibilităţii', creanţele viitoare pot forma
obiectul contractului de factoring.

14. Nu pot fi valorificate prin factoring creanţele civile, administrative, cele izvorâte dintr-un act de comerţ sub condiţie
rezolutorie şi nici creanţele rezultate din gestiunea de afaceri, restituirea plăţii nedatorate şi din vânzarea bunurilor în
regim de consignaţie.

15. Efectele contractului de factoring

Factoringul dă naştere unor efecte juridice speciale ce se concretizează în drepturi şi obligaţii, atât în sarcina aderentului,
cât şi în sarcina factorului.

e. Obligaţiile aderentului

În persoana aderentului sunt puse, de principiu, obligaţia de transmitere a creanţelor, de garanţie şi de notificare a
debitorilor cedaţi.

Obligaţia de transmitere a creanţelor

Transmiterea creanţelor se realizează pe calea cesiunii de creanţă după regulile Codului civil. Pentru ca factorul să îl
finanţeze pe aderent, acesta trebuie să-i transmită creanţele ce reprezintă obiectul derivat al contractului de factoring. O dată cu
creanţele se vor preda factorului şi înscrisurile constatatoare: facturi, contracte, procese-verbale de recepţie etc. în temeiul
contractului de factoring se pot transmite toate creanţele sau doar o parte din acestea, însă pentru acest din urmă caz părţile
trebuie să prevadă ce creanţe vor fi preluate sau cel puţin criteriile în raport de care se va efectua această operaţiune.

Transmiterea creanţelor materializate în facturi de la aderent la factor are la bază o cesiune de creanţă diferită de cesiunea
de creanţă prevăzută în dispoziţiile Codului civil, întrucât în cazul contractului de factoring cesiunea se face totdeauna cu titlu
oneros, iar acordul debitorului nu este necesar. Cesiunea creanţelor nu produce niciun efect asupra scadenţei, ea rămâne
aceeaşi şi faţă de factor.

Convenţia Unidroit de la Ottawa în art. 6 şi Convenţia Naţiunilor Unite de la New York din 2001 stipulează în mod expres că
cesiunea creanţei de către furnizor cesionarului poate fi realizată în pofida oricărei convenţii între furnizor şi debitor care ar
interzice o asemenea cesiune.

Factorul va dobândi creanţele cu toate accesoriile ce le însoţesc: garanţii reale sau personale, privilegii, penalităţi, dobânzi
etc.

Obligaţia de garanţie a creanţelor

Obligaţia de garanţie a creanţelor este izvorâtă din dispoziţiile art. 1.585 Noul Cod Civil, potrivit cărora vânzătorul unei
creanţe este dator să răspundă de existenţa sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării. în executarea acestei obligaţii,
aderentul garantează existenţa valabilă a creanţei în momentul transmiterii, în sensul că acesta trebuie să fie titularul creanţei ce
o transmite. Tot astfel, aderentul garantează că nu a intervenit o cauză de stingere a creanţei, precum compensaţia, plata,
prescripţia extinctivă, că nu există nicio cauză de nulitate relativă sau absolută şi că debitorul cedat nu poate invoca cu succes
nicio excepţie care să anihileze sau să paralizeze dreptul transmis de aderent factorului.

Aderentul mai poate garanta pe factor şi de refuzul de plată ori de insolvabilitatea terţului. Această obligaţie revine
aderentului doar în situaţia în care se stipulează în mod expres acest lucru, altfel operează prezumţia că creanţa a fost preluată
cu toate riscurile ei, inclusiv cel de neplată din partea terţului.

263
 Obligaţia de notificare a debitorului cedat

Transferul creanţelor de la aderent la factor operează şi transmiterea dreptului către acesta de a cere sumele de bani
debitorului cedat. Debitorul cedat, fiind terţ faţă de contractul de factoring, va face plata aderentului, până în momentul în care va
fi încunoştinţat în legătură cu noul creditor. Ca atare, pentru ca debitorul cedat să plătească factorului, el va trebui notificat.
Scopul notificării constă în realizarea opozabilităţii cesiunii faţă de debitorul cedat.

Atribuţia notificării cesiunii, potrivit dispoziţiilor Codului civil (art. 1.578), revine factorului. Cu toate acestea, astfel cum s-a
susţinut şi în literatura de specialitate , considerăm că, datorită particularităţilor pe care le prezintă contractul de factoring,
obligaţia de notificare a cesiunii creanţei ar trebui pusă în sarcina aderentului. Factoringul fiind un contract nenumit, părţile au
libertatea de a stipula cărora dintre ele le revine această obligaţie. Desigur că opozabilitatea transferului creanţelor, în regim de
factoring, faţă de debitorul cedat, se va realiza şi în cazul în care acesta acceptă cesiunea.

Codul civil, prin art. 1.578 alin. (1) lit. a), impune forma înscrisului cu dată certă acceptării făcute de către debitorul cedat,
însă, având în vedere specificul raporturilor comerciale, credem că poate fi primită ca valabilă acceptarea terţului şi când este
făcută sub forma înscrisului sub semnătură privată.

Pentru a face opozabilă cesiunea creanţelor, notificarea trebuie să îmbrace forma scrisă, iar Convenţia de la Ottawa din
1988 indică şi principalele menţiuni pe care aceasta trebuie să le cuprindă. Astfel, Convenţia stipulează că notificarea trebuie
făcută în scris, nefiind necesar să fie semnată, dar ea va trebui să indice cine sau în numele cui este făcută, să precizeze
creanţele cedate, să indice factorul căruia debitorul trebuie să îi facă plata etc. Toate aceste menţiuni sunt denumite şi
«instrucţiuni de plată», denumire inspirată din Convenţia Naţiunilor Unite de la New York din 2001, care operează cu această
noţiune.

Sub aspectul formei notificării, în doctrină s-au făcut precizări care se înscriu în specificul raporturilor comerciale, exprimate
prin celeritate şi lipsă de formalism, în sensul că notificarea poate fi făcută printr-o scrisoare recomandată sau prin alt mijloc de
comunicare' .

Se impune precizarea conform căreia creanţele pot fi însoţite de diferite garanţii reale sau personale. Pentru situaţia în care
creanţele sunt însoţite de garanţii reale mobiliare, pentru a fi opozabile terţilor trebuie înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare, în temeiul Codului civil (art. 2.413)w.

Cu toate acestea, opozabilitatea făcută prin înscrierea în arhiva electronică nu este suficientă, ci trebuie urmate regulile de
notificare a debitorului cedat. Art. 2.400 noul cod civil prevede: „creditorul ipotecar nu poate cere plata decât după ce comunică
în scris debitorului acesteia existenţa ipotecii, creanţa ipotecată, suma datorată, locul şi modalitatea de plată. Acceptarea ipotecii
de către debitorul creanţei ipotecate, făcută prin act scris, produce acelaşi efecte."

f. Obligaţiile factorului

În sarcina factorului sunt puse obligaţia de plată a facturilor acceptate, finanţarea aderentului, suportarea riscului de neplată
de către debitorii cedaţi şi încasarea creanţelor de la aceştia. Obligaţiile factorului variază, în principal, în raport de obiectul
factoringului, care constă din finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscului de credit.

Finanţarea prin plata cât re aderent a preţului facturilor acceptate

Finanţarea prin plata către aderent a preţului facturilor acceptate, în temeiul contractului de factoring, reprezintă principala
obligaţie a factorului, mai ales în situaţia în care s-a realizat transferul creanţelor. Plata facturilor se va face la preţul şi în
modalitatea convenită cu aderentul. Contractul de factoring, fiind sinalagmatic, în lipsa unei menţiuni exprese, avansarea
sumelor de bani se va face concomitent cu primirea facturilor de către factor.

Ca modalitate practică, factorul plăteşte aderentului prin alimentarea unui cont curent, deschis pe numele aderentului, cu
întreaga sumă convenită, la momentul preluării creanţelor. Deci, prin tehnica factoringului, factorul realizează finanţarea
aderentului prin aceea că aderentul este creditat cu sume de bani, deşi facturile transmise nu sunt scadente. în concret,
finanţarea cuprinde perioada dintre primirea facturilor şi plata acestora de către factor şi momentul scadenţei şi încasarea
efectivă a creanţelor de la debitorul cedat. Practic, finanţarea constă în achitarea preţului pe care părţile s-au înţeles ca factorul
să-l plătească aderentului pentru fiecare factură cesionată.

264
 Suportarea riscului de neplata a debitorului cedat

Suportarea riscului de neplată a debitorului cedat reprezintă o altă obligaţie principală a factorului, care îşi are fundamentul
în transmiterea proprietăţii creanţelor, prin vânzare. Cumpărând creanţele, factorul devine proprietarul lor şi va beneficia de toate
garanţiile ce le însoţesc, dar va suporta şi consecinţele încasării cu întârziere sau a neplăţii lor de către debitorii cedaţi. Mai
exact, factorul va suporta riscul neexecutării sau executării necorespunzătoare (plata întârziată, plata parţială etc.) a obligaţiei de
plată a creanţelor de către debitorii cedaţi. în virtutea aceluiaşi principiu, derivat din calitatea de proprietar al creanţelor, factorul
va suporta şi riscul insolvenţei debitorilor cedaţi.

Am făcut precizări în rândurile anterioare că factorul se poate dispensa de această obligaţie şi ea poate fi pusă în sarcina
aderentului, dar, pentru aceasta, este necesară o clauză expresă în contractul de factoring.

Pentru a opera regula de mai sus, în sensul suportării riscului de neplată de către factor, este necesar ca aderentul să-şi fi
executat întocmai şi cu bună-cre-dinţă propriile obligaţii faţă de debitor, astfel cum s-a stipulat în contractul ce reglementează
raporturile dintre aderent şi debitor, ce au generat creanţele.

Încasarea creanţelor de la debitorii cedaţi

Încasarea creanţelor de la debitorii cedaţi este obligaţia ce era consacrată şi de legea română, exprimată prin formularea
„urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit”.

Obligaţia de încasare a sumelor aferente facturilor este mai accentuată în ipoteza factoringului la scadenţă, adică atunci
când părţile convin că plata preţului se va face pe măsura încasării creanţelor de la debitor la scadenţa acestora. În această
formă a factoringului, factorul va trebui să urmărească creanţele şi să le încaseze la data exigibilităţii lor. Exigibilitatea rezultă din
însăşi facturile acceptate sau dintr-un alt înscris convenit de aderent cu debitorul cedat şi transmis factorului.

Factoringul la scadenţă se poate înfăţişa sub două forme, prima potrivit căreia plata să se facă la scadenţa facturilor,
indiferent dacă s-au încasat sau nu de la debitorul cedat şi a doua, pe lângă scadenţă, plata să fie condiţionată şi de încasarea
creanţelor corespunzătoare. în această din urmă situaţie, când plata factoringului este condiţionată de împlinirea scadenţei şi
dublată de executarea creanţei de către debitorul cedat, aderentul este cel care suportă riscul de neplată şi al in-solvenţei
debitorului.

Se impune a fi reţinut că, întrucât factoringul nu se bucură de o reglementare legală expresă, în virtutea principiului libertăţii
contractuale, părţile vor putea stabili şi alte obligaţii.

g. Raporturile dintre debitorul cedat şi părţile contractului de factoring

Am arătat că, deşi participă la mecanismul factoringului, debitorul cedat nu este parte în contractul de factoring. Cu toate
acestea, anumite efecte juridice ale contractului se răsfrâng şi asupra debitorului cedat. în ceea ce priveşte aderentul, acesta nu
va mai putea solicita plata facturilor de la debitor, iar debitorul, după primirea notificării, va face plata valabilă exclusiv societăţii
de factoring. Aşadar, în temeiul contractului de factoring, vom avea anumite raporturi între debitor şi aderent şi anumite raporturi
între debitor şi factor.

Raporturile dintre debitorul cedat şi aderent

Încheierea contractului de factoring transferă obligaţia de plată a debitorului cedat de la aderent către societatea de
factoring. Transferul obligaţiei de plată se realizează din momentul acceptării sau primirii notificării de către debitorul cedat. Din
acest moment, debitorul este obligat să facă plata sumelor consemnate în facturi doar societăţii de factoring.

Raporturile dintre debitorul cedat şi societatea de factoring

Aceste raporturi se caracterizează, în principal, prin obligaţia de plată a debitorului direct în mâinile factorului, prin acţiunea
ce o are acesta din urmă împotriva debitorului pentru valorificarea creanţei şi prin invocarea excepţiilor pe care le poate opune
factorului.

a. Plata creanţelor de către debitor direct factorului se va realiza din momentul primirii notificării sau a acceptării plăţii de
către debitorul cedat. De remarcat că, aşa cum transmiterea creanţelor către factor rămâne fără efect sub aspectul exigibilităţii,
tot astfel, primirea notificării sau acceptarea cesiunii nu are nicio consecinţă asupra scadenţei. Mai precis, debitorul cedat va plăti

265
factorului nu în momentul primirii notificării sau acceptării cesiunii, ci la data la care creanţele vor deveni exigibile, astfel cum s-a
statuat în raporturile iniţiale dintre debitor şi aderent.

b. Fiind titularul creanţelor, în temeiul contractului de factoring, factorul are acţiune directă împotriva debitorului cedat,
pentru cazul în care acesta refuză plata facturilor. Prin urmare, deşi nu este parte în contractul de factoring, debitorul poate fi
acţionat în judecată de către factor în cazul în care refuză plata. Aceasta întrucât, aşa cum s-a mai arătat, transmiterea
creanţelor operează şi transferul accesoriilor acestora: garanţiile reale mobiliare, garanţiile reale imobiliare, garanţiile personale,
inclusiv dreptul de acţiune împotriva debitorului.

c. în acţiunea de recuperare a creanţelor, intentată de societatea de factoring, debitorul poate invoca toate excepţiile şi
formula apărările pe care le avea împotriva aderentului. în concret, debitorul poate opune factorului excepţia prescripţiei dreptului
la acţiune, a stingerii datoriei prin plată, anterior notificării, a compensaţiei, intervenită anterior cesiunii creanţei etc.

Tot astfel, debitorul se poate apăra prin invocarea exceptio non adimpleti con-tractus, adică prin refuzarea plăţii pe motiv că
nici aderentul nu şi-a executat propria obligaţie de predare a mărfurilor, de prestare a serviciilor, executare de lucrări sau şi le-a
executat în mod necorespunzător, adică peste termenul convenit sau sub standardele prevăzute în contractul cu aderentul etc.
Este evident că, dacă debitorul a făcut anumite plăţi factorului şi sunt îndeplinite condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului
de către aderent, debitorului trebuie să i se recunoască o acţiune în repetiţiune împotriva factorului.

Transmiterea creanţelor societăţii de factoring, prin intermediul contractului, nu produce efecte nici în privinţa prescripţiei
extinctive. Momentul curgerii prescripţiei şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, va fi cel stabilit în raporturile iniţiale dintre
debitor şi aderent, fără ca transferul creanţelor sau primirea notificării ori acceptarea cesiunii de către debitor să schimbe cursul
prescripţiei. Acceptarea cesiunii nu are valoarea recunoaşterii creanţei de către debitor pentru a fi întreruptivă de prescripţie, ci
doar a luării la cunoştinţă despre schimbarea creditorului.

h. Delimitarea contractului de factoring de alte instituţii juridice

Fiind un contract nenumit, în derularea factoringului se apelează la diferite instituţii juridice, precum cesiunea de creanţă,
subrogarea în drepturile creditorului, scontare, dar nu se identifică cu niciuna dintre aceste instituţii.

Cesiunea de creanţă

Factoringul nu se confundă cu cesiunea de creanţă pentru următoarele considerente:

- factoringul este un contract esenţialmente cu titlu oneros, deoarece presupune finanţarea aderentului, pe când
cesiunea de creanţă poate fi şi cu titlu gratuit;

- ca regulă, cedentul nu garantează decât existenţa creanţei, nu şi solvabilitatea debitorului cedat, pe câtă vreme în
cazul factoringului cu regres sau cu recurs, aderentul garantează solvabilitatea debitorului, în sensul că, dacă acesta
din urmă nu plăteşte, factorul se regresează împotriva aderentului;

- părţile contractului de factoring sunt specializate. Factorul este o societate bancară, o instituţie financiară nebancară
sau o societate de factoring specializată, iar aderentul este, în majoritatea cazurilor, comerciant persoană fizică sau
juridică. Consecinţa ce decurge din această împrejurare este aceea că mecanismul cesiunii de creanţă este accesibil
oricăror persoane fizice sau juridice fără să li se ceară vreo anume calitate, în timp ce tehnica factoringului îi este
rezervată aderentului şi factorului, care îndeplinesc cerinţele de mai sus;

- în temeiul factoringului se pot transmite creanţe ce izvorăsc din livrări de bunuri, din prestări de servicii, executarea
de lucrări, iar pe calea cesiunii se pot transmite orice fel de creanţe, fără să prezinte vreo relevanţă natura juridică sau
cauza acestora.

Subrogaţia în drepturile creditorului

Factoringul nu se identifică nici cu subrogaţia în drepturile creditorului, pentru că:

- subrogaţia operează doar din momentul în care solvensul a plătit accipiensului creanţa, pe când factorul poate
solicita plata de la terţ după notificarea acestuia, indiferent dacă l-a finanţat sau nu pe aderent;

266
 - solvensul poate solicita creanţa doar în cuantumul pe care l-a plătit el însuşi accipiensului.

Scontarea

Deşi există puternice asemănări între factoring şi scontare, cele două operaţiuni se deosebesc prin:

- scontarea este o operaţiune ce poartă exclusiv asupra efectelor de comerţ (cambii, cecuri, bilete la ordin) sau a
titlurilor reprezentative de mărfuri (recipise de depozit, warante, conosamente); factoringul are ca obiect transmiterea
unor creanţe izvorâte din contracte şi poartă, ca regulă, asupra facturilor;

- în cazul scontării efectelor de comerţ, când trasul nu plăteşte, posesorul păstrează dreptul de regres împotriva
obligaţilor anteriori (trăgători, giranţi, avalişti), în timp ce, în cazul factoringului fără regres, factorul nu se poate întoarce
împotriva altei persoane decât debitorul cedat;

- în tehnica factoringului, debitorul cedat trebuie să fie notificat cu privire la faptul că se poate elibera valabil, plătind în
mâna factorului, pe când mecanismul scontului nu presupune o astfel de notificare.

16. Încetarea contractului

Fiind un contract nenumit, părţilor contractante le revine sarcina stabilirii cazurilor de încetare a contractului de
factoring. Inclusiv conţinutul şi condiţiile operării rezilierii convenţionale a factoringului pot fi convenite prin contract. în
pasivitatea părţilor, încetarea contractului de factoring va fi guvernată de regulile obligaţiilor comerciale privind încetarea
contractelor.

4. Contractul de transport

7. Definiție şi reglementare
Codul civil consacră contractului de transport art. 1.955-2.008, reglementând contractul de transport de bunuri şi contractul
de transport de persoane şi bagaje.
Legiuitorul Codului civil se preocupă şi de definirea contractului de transport. Astfel, potrivit art. 1.955 Noul Cod Civil, prin
contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un
loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul
convenite.
8. Părţile contractului
Ca regulă, părţile contractului de transport sunt expeditorul şi transportatorul. Transportul bunurilor poate fi contractat şi de
către destinatarul bunurilor ce urmează a fi transportate, caz în care părţile contractului de transport sunt transportatorul şi
destinatarul bunurilor transportate. în cazul transportului de bunuri, chiar dacă expeditorul este cel care contractează transportul,
anumite consecinţe juridice se produc şi în persoana destinatarului bunurilor transportate. Se înţelege că derularea contractului
de transport de bunuri presupune participarea a trei subiecte, respectiv expeditorul, transportatorul şi destinatarul bunurilor
transportate.
9. Forma şi proba contractului de transport
Art. 1.956 noul cod civil dispune: „contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de
trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la
caz" Codul civil nu face niciun fel de precizări în legătură cu forma contractului de transport, ceea ce înseamnă că înscrisurile
despre care face vorbire norma legală privesc proba iar nu validitatea contractului.
10. Modalităţi de transport
Codul civil reglementează două modalităti principale de transport, transportul succesiv şi transportul combinat
(multimodal)^1.
Potrivit art. 1957 C. civ, transportul poate fi realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmă caz putând fi
succesiv ori combinat. Transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulţi transportatori succesivi care utilizează acelaşi
mod de transport. Transportul combinat este cel în care acelaşi transportator sau aceiaşi transportatori succesivi utilizează
moduri de transport diferite, motiv pentru care mai este cunoscut şi sub numele de transport multimodal. Transportatorii care se
succed îşi predau unul altuia bunurile şi bagajele transportate, până la destinaţie, fără intervenţia expeditorului sau a călătorului
[art. 1.957 alin. (3) noul Cod Civil].
11. Încetarea contractului de transport

267
 Spre deosebire de alte contracte, Codul civil nu reglementează cazurile de încetare a contractului de transport, nici pentru
transportul de bunuri şi nici pentru transportul de persoane şi bagaje. în atare situaţie, contractul de transport, atât cel de bunuri
cât şi transportul de persoane şi bagaje este supus cazurilor generale de încetare a contractelor.
În consecinţă, principalele cazuri de încetare a contractului de transport privesc: efectuarea transportului şi ajungerea
bunurilor, persoanelor sau bagajelor la destinaţia stabilită în contract, imposibilitatea efectuării transportului, refuzul expeditorului
de a preda bunurile spre transport, pieirea totală sau parţială a bunurilor înainte de efectuarea transportului etc. în baza
principiului libertăţii de a contracta, părţile pot stipula şi alte cazuri de încetare a contractului de transport.
12. Contractul de transport de bunuri
Contractul de transport de bunuri este supus regulilor generale relative la contractul de transport şi regulilor speciale
prevăzute de Codul civil pentru această varietate a contractului de transport. De altfel, dintre toate varietăţile transportului,
contractul de transport de bunuri beneficiază de cea mai detaliată reglementare.
O particularitate specifică transportului de bunuri o constituie întocmirea şi predarea documentelor de transport. Potrivit
legii, bunurile nu pot circula dintr-un loc în altul fără anumite înscrisuri care să conţină unele menţiuni speciale cu privire la
elementele de identificare a expeditorului, mijlocul de transport, mărfurile transportate, provenienţa bunurilor ce fac obiectul
transportului etc. Aceste înscrisuri poartă denumirea de documente de transport.
Documentele de transport
Aşa cum precizam în cele de mai sus, bunurile circulă de la expeditor către destinatar sau către locul stabilit în contractul de
transport, însoţite de documentele de transport. în principiu, documentele de transport sunt întocmite de către expeditor şi sunt
predate cărăuşului odată cu predarea mărfii spre încărcare. în acest sens, art. 1.961 noul cod civil prevede că, la remiterea
bunurilor pentru transport, expeditorul trebuie să predea transportatorului, în afară de documentul de transport, toate
documentele suplimentare vamale, sanitare, fiscale şi altele asemenea, necesare efectuării transportului.
Potrivit legii, documentul de transport este semnat de expeditor şi trebuie să cuprindă, între altele, menţiuni privind
identitatea expeditorului, a transportatorului şi a destinatarului şi, după caz, a persoanei care trebuie să plătească transportul. De
asemenea, documentul de transport trebuie să prevadă locul şi data luării în primire a bunului, punctul de plecare şi cel de
destinaţie, preţul şi termenul transportului, natura, cantitatea, volumul sau masa şi starea aparentă a bunului la predarea spre
transport, caracterul periculos al bunului, dacă este cazul, precum şi documentele suplimentare care au fost predate şi însoţesc
transportul. în temeiul libertăţii de a contracta, părţile pot conveni introducerea şi a altor menţiuni în documentul de transport.
Documentul de transport, cu menţiunile mai sus arătate, se întocmeşte în cel puţin trei exemplare, câte unul pentru transportator
şi expeditor şi altul care însoţeşte bunul transportat până la destinaţie.
În lipsa documentului de transport, transportatorul trebuie să elibereze expeditorului, la cererea acestuia, o recipisă de
primire a bunului spre transport, care va conţine aceleaşi elemente pe care trebuie să le indice documentul de transport. Legea
prevede însă că dispoziţiile privind recipisa de transport nu se aplică în cazul transportului rutier de mărfuri [art. 1.962 alin. (2)
noul Cod Civil]. Aceasta înseamnă că în cazul transportului rutier, bunurile nu pot circula decât însoţite de documentele de
transport, cu excluderea recipiselor sau a altor înscrisuri.
Documentul de transport sau, în lipsa acestuia, recipisa de primire dovedeşte până la proba contrară luarea în primire a
bunului spre transport, natura, cantitatea şi starea aparentă a acestuia.
În cazul în care expeditorul predă pentru transport mai multe colete, transportatorul are dreptul să îi solicite acestuia câte un
document de transport pentru fiecare colet în parte, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.963 noul Cod Civil).
Ca principiu, documentele de transport nu sunt negociabile. Părţile contractului pot însă conferi, printr-o clauză expresă,
caracter negociabil documentelor de transport prin emiterea lor la ordin sau la purtător, apropiindu-le de titlurile de valoare.
Regulile care guvernează documentele de transport negociabile sunt cuprinse în art. 1964-1965 noul Cod Civil Astfel, în acord
cu textele de lege menţionate, documentul de transport nu este negociabil, cu excepţia cazului în care părţile sau legea specială
dispun astfel. în cazul în care este negociabil, documentul de transport la ordin se transmite prin gir, iar cel la purtător prin
remitere.
Atunci când documentul de transport este la ordin sau la purtător, proprietatea bunurilor transportate se transferă prin
efectul transmiterii acestui document. Codul civil prevede că forma şi efectele girurilor, anularea şi înlocuirea documentului de
transport sunt supuse dispoziţiilor privitoare la cambie şi biletul la ordin. Ultimul giratar al unui şir neîntrerupt de giruri care este
posesor al titlului este considerat proprietar. Debitorul care îşi îndeplineşte obligaţia rezultând din titlu este eliberat, numai dacă
nu a existat fraudă sau culpă gravă din partea sa.
Efectele contractului de transport de bunuri
Contractul de transport este un contract complex, la derularea căruia sunt implicate cel puţin trei părţi, expeditorul bunurilor
ce fac obiectul transportului, transportatorul şi destinatarul bunurilor transportate. Pornind de la această premisă, Codul civil
reglementează efecte juridice cu privire la toţi participanţii la raporturile juridice specifice transportului. în concret, Codul civil
legiferează drepturi şi obligaţii în persoana expeditorului, a cărăuşului, precum şi în persoana destinatarului bunurilor ce se
transportă.
b. Obligaţiile transportatorului

268
 Obligaţia de a efectua transportul
Obligaţia de a transporta bunurile predate pentru transport până la destinaţie
Principala obligaţie a transportatorului din contractul de transport este aceea de a efectua transportul. Această obligaţie
este prevăzută în mod expres de art. 1.968 noul Cod Civil, potrivit căruia transportatorul are obligaţia de a transporta bunurile
predate pentru transport până la destinaţie. Tot astfel, art. 1.958 alin. (3) noul Cod Civil prevede că transportatorul care îşi oferă
serviciile publicului trebuie să transporte orice persoană care solicită serviciile sale şi orice bun al cărui transport este solicitat,
dacă nu are un motiv întemeiat de refuz. Pasagerul, expeditorul şi destinatarul sunt obligaţi să respecte instrucţiunile
transportatorului.
Transportul trebuie efectuat de către cărăuşul care s-a obligat prin contract, dar acesta are posibilitatea să-şi substituie alt
transportator. Dacă transportatorul îşi substituie un alt transportator pentru executarea totală sau parţială a obligaţiei sale, acesta
din urmă este considerat parte în contractul de transport (art. 1.960 noul Cod Civil).
Cărăuşul este obligat să efectueze transportul în termenul prevăzut în contractul de transport. în acest sens, art. 1.969 noul
Cod Civil dispune că transportul trebuie efectuat în termenul stabilit de părţi. Dacă termenul în care trebuie făcut transportul nu a
fost determinat de părţi, se ţine seama de practicile statornicite între părţi, de uzanţele aplicate la locul de plecare, iar în lipsa
acestora, se stabileşte potrivit împrejurărilor.
Retragerea bunurilor şi modificarea transportului/contractului
În virtutea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor transportate, expeditorul are dreptul, prin comunicare ulterioară scrisă, să
retragă înainte de plecare bunul ce urma să fie transportat, să îl oprească în cursul transportului, să amâne predarea lui către
destinatar ori să dispună înapoierea lui la locul de plecare, să schimbe persoana destinatarului ori locul de destinaţie sau să
dispună o altă modificare a condiţiilor de executare a transportului (art. 1.973 noul Cod Civil).
Expeditorul care a dat o dispoziţie ulterioară este obligat să plătească transportatorului, după caz, preţul părţii efectuate din
transport, taxele datorate şi cheltuielile pricinuite prin executarea dispoziţiei ulterioare, precum şi să îl despăgubească de orice
pagubă suferită.
Este interzis expeditorului să dea dispoziţie ulterioară care să aibă ca efect divizarea transportului, în afară de cazul când
legea dispune altfel [art. 1.973 alin. (3) noul Cod Civil].
Potrivit art. 1.974 noul Cod Civil, dreptul expeditorului de a modifica contractul de transport se stinge de îndată ce
destinatarul şi-a manifestat voinţa de a-şi valorifica drepturile ce rezultă pentru el din contractul de transport potrivit legii sau de
îndată ce expeditorul a predat destinatarului duplicatul de pe documentul de transport. Din acel moment, dreptul de a modifica
contractul de transport prin dispoziţie ulterioară trece asupra destinatarului.
Transportatorul, conformându-se dispoziţiilor legii speciale, poate refuza executarea dispoziţiei ulterioare, înştiinţându-l fără
întârziere pe cel de la care ea emană, dacă executarea dispoziţiei ar fi de natură să tulbure în mod grav bunul mers al exploatării
ori dacă, în cazul schimbării locului de destinaţie, sporul de taxe şi cheltuieli nu ar fi garantat de valoarea bunului sau în alt fel
(art. 1.975 noul Cod Civil)
Suspendarea transportului şi contraordinul
Transportul se efectuează în condiţiile şi după regulile prescrise de către expeditor sau de către destinatar în funcţie de
persoana care a angajat transportul. Astfel, art. 1.970 alin. (1) noul Cod Civil prevede că expeditorul poate suspenda transportul
şi cere restituirea bunurilor sau predarea lor altei persoane decât aceleia menţionate în documentul de transport ori dispune cum
va crede de cuviinţă, fiind obligat să plătească transportatorului cheltuielile şi contravaloarea daunelor care sunt consecinţa
imediată a acestui contraordin.
Pentru a exercita dreptul de contraordin trebuie prezentat documentul de transport semnat de transportator sau recipisa de
primire, dacă un asemenea document a fost eliberat; modificările ce decurg din contraordin trebuie înscrise în documentul de
transport sau pe recipisă sub o nouă semnătură a transportatorului.
Dreptul la contraordin încetează din momentul în care destinatarul a cerut predarea bunurilor. Transportatorul răspunde
pentru prejudiciile produse prin executarea contraordinelor date cu încălcarea dispoziţiilor legale [art. 1.970 alin. (3) şi (4) noul
Cod Civil].
Pot exista şi diferite situaţii şi împrejurări care împiedică efectuarea transportului în condiţiile stabilite iniţial prin contract.
Potrivit prevederilor art. 1.971 noul Cod Civil, în caz de împiedicare la transport, transportatorul are dreptul să îi ceară instrucţiuni
expeditorului sau, în lipsa unui răspuns din partea acestuia, să transporte bunul la destinaţie, modificând itinerarul. în acest din
urmă caz, dacă nu a fost o faptă ce îi este imputabilă, transportatorul are drept la preţul transportului, la taxele accesorii şi la
cheltuieli, pe ruta efectiv parcursă, precum şi la modificarea, în mod corespunzător, a termenului de executare a transportului.
Dacă nu există o altă rută de transport sau dacă, din alte motive, continuarea transportului nu este posibilă, transportatorul
va proceda potrivit instrucţiunilor date de expeditor prin documentul de transport pentru cazul împiedicării la transport, iar în lipsa
acestora sau dacă instrucţiunile nu pot fi executate, împiedicarea va fi adusă fără întârziere la cunoştinţa expeditorului, cerându-
i-se instrucţiuni.
Dacă în termen de 5 zile de la trimiterea înştiinţării expeditorul nu dă, în condiţiile legii speciale, instrucţiuni ce pot fi
executate şi nici nu îi comunică denunţarea contractului, transportatorul poate să păstreze bunul în depozit sau îl poate depozita

269
la un terţ. în cazul în care depozitarea nu este posibilă ori bunul se poate altera sau deteriora ori valoarea acestuia nu poate
acoperi preţul transportului, taxele accesorii şi cheltuielile, transportatorul va valorifica bunul, potrivit dispoziţiilor legii [art. 1.972
alin. (1) noul Cod Civil]. Când bunul a fost vândut, preţul, după scăderea drepturilor băneşti ale transportatorului, trebuie să fie
pus la dispoziţia expeditorului, iar dacă preţul este mai mic decât drepturile băneşti ale transportatorului, expeditorul trebuie să
plătească diferenţa.
În cazul în care împiedicarea la transport a încetat înainte de sosirea instrucţiunilor expeditorului, bunul se transmite la
destinaţie, fără a se mai aştepta aceste instrucţiuni, expeditorul fiind înştiinţat despre aceasta fără întârziere.
Expeditorul înştiinţat de ivirea împiedicării poate denunţa contractul plătind transportatorului numai cheltuielile făcute de
acesta şi preţul transportului în proporţie cu parcursul efectuat [art. 1.971 alin. (3) noul Cod Civil].
Obligaţia de predare bunurilor transportate
O altă obligaţie a transportatorului o reprezintă predarea bunurilor către destinatar sau persoanei indicată în contractul de
transport. Cu privire la obligaţia de predare, art. 1.976 noul Cod Civil stipulează că transportatorul este obligat să pună bunurile
transportate la dispoziţia destinatarului sau posesorului documentului de transport la ordin ori la purtător, în locul şi termenele
indicate în contract sau, în lipsă, potrivit practicilor statornicite între părţi ori uzanţelor. Posesorul documentului de transport la
ordin sau la purtător este obligat să îl remită transportatorului la preluarea bunurilor transportate.
Predarea bunurilor transportate se face la domiciliul sau sediul destinatarului, dacă din contract, din practicile statornicite
între părţi ori conform uzanţelor nu rezultă contrariul. Transportatorul îl înştiinţează pe destinatar cu privire la sosirea bunurilor şi
la termenul pentru preluarea acestora, dacă predarea nu se face la domiciliul sau sediul acestuia [art. 1.976 alin. (3) noul Cod
Civil].
În practică pot exista situaţii în care destinatarul nu este de găsit ori refuză preluarea bunurilor ce fac obiectul transportului.
Pentru astfel de situaţii, Codul civil prevede, în art. 1.981 că, dacă destinatarul nu este găsit, refuză sau neglijează preluarea
bunurilor ori dacă există neînţelegeri privind preluarea bunurilor între mai mulţi destinatari sau din orice motiv, fără culpa sa,
transportatorul nu poate preda bunurile transportate, acesta va solicita imediat instrucţiuni expeditorului, care este obligat să i le
transmită în maximum 15 zile, sub sancţiunea returnării bunurilor către expeditor, pe cheltuiala acestuia, sau a vânzării lor de
către transportator, după caz. în caz de urgenţă sau când bunurile sunt perisabile, transportatorul va retransmite expeditorului
bunurile, pe cheltuiala acestuia, sau le va vinde, potrivit legii, fără să mai solicite instrucţiuni expeditorului.
La sfârşitul perioadei de depozitare sau la expirarea termenului pentru primirea instrucţiunilor expeditorului, obligaţiile
transportatorului sunt cele de la depozitul gratuit, cu obligaţia pentru expeditor de a-i rambursa integral cheltuielile de conservare
şi depozitare a bunurilor. Transportatorul are dreptul la despăgubiri de la destinatar sau de la expeditor, după caz, pentru
pagubele cauzate de întârzierea destinatarului în preluarea bunurilor transportate [art. 1.981 alin. (3) şi (4) noul Cod Civil].
Răspunderea transportatorului pentru prejudiciile cauzate
Răspunderea transportatorului
Cum era şi firesc, Codul civil legiferează câteva cazuri speciale de răspundere a cărăuşului pentru prejudiciile cauzate în
legătură cu bunurile ce fac obiectul transportului 1. în primul rând, art. 1.984 prevede că transportatorul răspunde pentru
prejudiciul cauzat prin pierderea totală ori parţială a bunurilor, prin alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul
transportului, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 1.959, precum şi prin întârzierea livrării bunurilor.
Apoi, art. 1.992 noul Cod Civil dispune că transportatorul răspunde şi pentru paguba cauzată prin neefectuarea transportului
sau prin depăşirea termenului de transport.
De asemenea, transportatorul răspunde şi pentru încasarea rambursurilor şi pentru îndeplinirea formalităţilor vamale. în
acest sens, art. 1.993 noul Cod Civil prevede că răspunderea transportatorului pentru încasarea rambursurilor cu care
expeditorul a grevat transportul şi pentru îndeplinirea operaţiunilor vamale este reglementată de dispoziţiile privitoare la mandat.
În sfârşit, dacă nu s-a convenit altfel, transportatorul care se angajează să transporte bunurile atât pe liniile sale de
exploatare, cât şi pe cele ale altui transportator răspunde pentru transportul efectuat pe celelalte linii numai ca expeditor
comisionar (art. 1.998 noul Cod Civil).
Potrivit legii, transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în cazurile prevăzute de lege. în conformitate
cu prevederile art. 1.995 noul Cod Civil, clauza prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina
transportatorului se consideră nescrisă. Cu toate acestea, expeditorul îşi poate asuma riscul transportului în cazul pagubelor
cauzate de ambalaj sau în cazul transporturilor speciale care măresc riscul pierderii sau stricăciunii bunurilor [art. 1.995 alin. (2)
noul Cod Civil].
Legea consacră şi regulile de stabilire a prejudiciilor cauzate în legătură cu bunurile transportate. Regulile privind stabilirea
despăgubirilor în sarcina transportatorului sunt cuprinse în art. 1.985- 1.995 noul Cod Civil Potrivit prevederilor legale citate, în
caz de pierdere a bunurilor, transportatorul trebuie să acopere valoarea reală a bunurilor pierdute sau a părţilor pierdute din
bunurile transportate. în caz de alterare sau deteriorare a bunurilor, transportatorul va acoperi scăderea lor de valoare.
Pentru ambele situaţii se va avea în vedere valoarea bunurilor la locul şi momentul predării. în cazul în care valoarea
bunului a fost declarată la predare, despăgubirea se calculează în raport cu acea valoare. Cu toate acestea, dacă valoarea reală

270
a bunului de la locul şi momentul predării este mai mică, despăgubirea se calculează în raport cu această din urmă valoare (art.
1.987 noul Cod Civil).
În toate cazurile, despăgubirea nu poate depăşi cuantumul stabilit prin legea specială. Dacă transportatorul a acţionat cu
intenţie sau culpă gravă, acesta datorează despăgubiri, fără limitările sau exonerarea de răspundere prevăzute la regulile de mai
sus (art. 1.989 şi 1.990 noul Cod Civil).
În caz de pierdere sau de alterare a bunurilor, pe lângă contravaloarea acestora, transportatorul trebuie să restituie, de
asemenea, preţul transportului, al serviciilor accesorii şi cheltuielile transportului, proporţional, după caz, cu valoarea bunurilor
pierdute sau cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori deteriorarea acestora (art. 1986 noul Cod Civil).
Cu toate acestea, în cazul în care cel îndreptăţit primeşte bunurile fără a face rezerve, nu se mai pot formula împotriva
transportatorului pretenţiile izvorâte din pierderea parţială sau alterarea ori deteriorarea bunurilor transportate ori din
nerespectarea termenului de transport (art. 1.994 noul Cod Civil). Potrivit aceluiaşi art. 1.994 alin. (2) noul Cod Civil, în cazul în
care pierderea parţială sau alterarea ori deteriorarea nu putea fi descoperită la primirea bunului, cel îndreptăţit poate pretinde
transportatorului daune-interese, chiar dacă bunul transportat a fost primit fără rezerve. Daunele-interese pot fi cerute numai
dacă cel îndreptăţit a adus la cunoştinţa transportatorului pieirea sau alterarea ori deteriorarea de îndată ce a descoperit-o, însă
nu mai târziu de 5 zile de la primirea bunului, iar pentru bunurile perisabile sau animalele vii, nu mai târziu de 6 ore de la primirea
acestora. în caz de intenţie sau culpă gravă a transportatorului, dispoziţiile de mai sus privitoare la stingerea pretenţiilor celui
îndreptăţit, precum şi cele privitoare la termenul de înştiinţare nu sunt aplicabile.
Se impune precizarea că potrivit dispoziţiilor art. 1.988 noul Cod Civil, transportatorul nu este ţinut să transporte documente,
sume de bani în numerar, titluri de valoare, bijuterii sau alte bunuri de mare valoare. Dacă acceptă transportul unor astfel de
bunuri, transportatorul trebuie să acopere, în caz de pierdere, deteriorare sau alterare, numai valoarea declarată a acestora. în
situaţia în care s-a declarat o natură diferită a bunurilor ori o valoare mai mare, transportatorul este exonerat de orice
răspundere.
Cauze speciale de exonerare de răspundere
Legea reglementează şi câteva cauze speciale de exonerare de răspundere a cărăuşului. Astfel, art. 1.959 alin. (2) noul
Cod Civil prevede că transportatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea ajungerii la destinaţie, cu excepţia
cazului fortuit şi a forţei majore. Prin urmare, cazul fortuit şi forţa majoră exonerează transportatorul de pagubele cauzate ca
urmare a întârzierii ajungerii mărfurilor la destinaţie.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1.991 noul Cod Civil, transportatorul nu răspunde dacă pierderea totală ori parţială
sau, după caz, alterarea ori deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea bunului, dacă această operaţiune s-a efectuat de către
expeditor sau destinatar;
b) lipsei ori defectuozităţii ambalajului, dacă după aspectul exterior nu putea fi observată la primirea bunului pentru
transport;
c) expedierii sub o denumire necorespunzătoare, inexactă ori incompletă a unor bunuri excluse de la transport sau
admise la transport numai sub anumite condiţii, precum şi a nerespectării de către expeditor a măsurilor de siguranţă
prevăzute pentru acestea din urmă;
d) unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise, dacă, potrivit dispoziţiilor legii speciale sau
contractului, bunul trebuie transportat astfel;
e) naturii bunului transportat, dacă aceasta îl expune pierderii sau stricăciunii prin sfărâmare, spargere, ruginire,
alterare interioară spontană şi altele asemenea;
f) pierderii de greutate, oricare ar fi distanţa parcursă, dacă şi în măsura în care bunul transportat este dintre acelea
care prin natura lor suferă, obişnuit, prin simplul fapt al transportului, o asemenea pierdere;
g) pericolului inerent al transportului de animale vii;
h) faptului că prepusul expeditorului, care însoţeşte bunul în cursul transportului, nu a luat măsurile necesare pentru a
asigura conservarea bunului;
i) oricărei alte împrejurări prevăzute prin lege specială.
Dacă se constată că pierderea sau deteriorarea ori alterarea a putut surveni din una dintre cauzele de mai sus, legea
prezumă că paguba a fost produsă din acea cauză.
Transportatorul este, de asemenea, exonerat de răspundere, dacă dovedeşte că pierderea totală sau parţială ori alterarea
sau deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unei alte fapte decât cele prevăzute de lege, săvârşită cu intenţie ori din culpă de către expeditor sau destinatar, ori
a instrucţiunilor date de către unul dintre aceştia;
b) forţei majore sau faptei unui terţ pentru care transportatorul nu este ţinut să răspundă [art. 1.991 alin. (3) noul Cod
Civil].
Răspunderea în cazul transportului succesiv sau combinat

271
 În sfârşit, legea reglementează regimul juridic al răspunderii în cazul transportului succesiv sau combinat. Potrivit art. 1.999
noul Cod Civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul transportului succesiv sau combinat, acţiunea în răspundere se poate
exercita împotriva transportatorului care a încheiat contractul de transport sau împotriva ultimului transportator.
Regulile după care operează răspunderea pentru transportul succesiv sau combinat sunt consacrate de art. 2.000-2.001
noul Cod Civil Astfel, în conformitate cu normele legale menţionate, în raporturile dintre ei, fiecare transportator contribuie la
despăgubiri proporţional cu partea ce i se cuvine din preţul transportului. Dacă însă paguba este produsă cu intenţie sau din
culpa gravă a unuia dintre transportatori, întreaga despăgubire incumbă acestuia. Atunci când unul dintre transportatori
dovedeşte că faptul păgubitor nu s-a produs pe durata transportului său, acesta nu este ţinut să contribuie la despăgubire. Se
prezumă că bunurile au fost predate în stare bună de la un transportator la altul dacă aceştia nu solicită menţionarea în
documentul de transport a stării în care au fost preluate bunurile.
Art. 2.001 noul Cod Civil legiferează instituţia reprezentării în transportul succesiv sau combinat. Textul de lege citat
prevede că, în transportul succesiv sau combinat, cel din urmă transportator îi reprezintă pe ceilalţi în ceea ce priveşte încasarea
sumelor ce li se cuvin în temeiul contractului de transport, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor prevăzute de lege.
Transportatorul care nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege răspunde faţă de transportatorii precedenţi pentru sumele
ce li se cuvin acestora.
Obligaţiile expeditorului
Contractul de transport dă naştere la obligaţii şi în sarcina expeditorului mărfurilor. Principalele obligaţii ale expeditorului în
temeiul contractului de transport de bunuri sunt: predarea bunurilor ce urmează a fi transportate şi a documentelor de transport,
ambalarea/ambalajul bunurilor transportate, plata preţului transportului şi despăgubirea transportatorului pentru prejudiciile
cauzate de bunurile ce fac obiectul transportului.
Predarea bunurilor şi a documentelor de transport
Cu valoare de principiu, art. 1.967 noul Cod Civil prevede că expeditorul trebuie să predea bunurile la locul şi în condiţiile
convenite prin clauzele contractului sau, în lipsa acestora, potrivit practicilor statornicite între părţi ori uzanţelor, să completeze şi
să predea documentul de transport, fiind răspunzător pentru prejudiciile cauzate prin întârziere
Aşa cum am precizat şi în cele de mai sus, documentul de transport este semnat de expeditor şi trebuie să cuprindă, între
altele, menţiuni privind identitatea expeditorului, a transportatorului şi a destinatarului şi, după caz, a persoanei care trebuie să
plătească transportul. Documentul de transport menţionează, de asemenea, locul şi data luării în primire a bunului, punctul de
plecare şi cel de destinaţie, preţul şi termenul transportului, natura, cantitatea, volumul sau masa şi starea aparentă a bunului la
predarea spre transport, caracterul periculos al bunului, dacă este cazul, precum şi documentele suplimentare care au fost
predate şi însoţesc transportul. Părţile pot conveni să introducă şi alte menţiuni în documentul de transport. Potrivit legii,
documentul de transport se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare, câte unul pentru transportator şi expeditor şi altul care însoţeşte
bunul transportat până la destinaţie.
În lipsa documentului de transport, transportatorul trebuie să elibereze expeditorului, la cererea acestuia, o recipisă de
primire a bunului spre transport care va cuprinde menţiunile pe care, potrivit legii, trebuie să le cuprindă documentul de transport.
Se impune a fi reţinut că documentul de transport nu poate fi înlocuit cu recipisa de primire în cazul transportului rutier de mărfuri
[art. 1.962 alin. (2) noul Cod Civil].
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.961 noul Cod Civil, la remiterea bunurilor pentru transport, expeditorul
trebuie să predea transportatorului, în afară de documentul de transport, toate documentele suplimentare vamale, sanitare,
fiscale şi altele asemenea, necesare efectuării transportului, potrivit legii.
Ambalajul bunurilor transportate
O altă obligaţie a expeditorului, prevăzută de normele legale aplicabile în materie o constituie ambalarea bunurilor ce
urmează a fi transportate. în acest sens, art. 1.966 noul Cod Civil stipulează că expeditorul are obligaţia să ambaleze bunurile
corespunzător naturii acestora şi modului de transport. Expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate
acestuia de ambalajul necorespunzător sau de ambalarea defectuoasă a bunurilor predate spre transport. Dacă transportatorul
este obligat la acoperirea prejudiciilor cauzate terţelor persoane datorită lipsei ambalajului sau a ambalajului necorespunzător al
bunurilor transportate, acesta are acţiune de regres împotriva expeditorului. Soluţia este consacrată în mod expres de art. 1.966
alin. (2) teza a doua noul Cod Civil, potrivit căruia transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru pagubele cauzate
astfel, cu drept de regres contra expeditorului.
Plata preţului, a cheltuielilor privind transportul şi despăgubirea transportatorului
Expeditorul datorează transportatorului preţul transportului şi contravaloarea cheltuielilor făcute de către transportator în
legătură cu bunurile transportate, precum şi pagubele suferite. Plata preţului transportului şi a cheltuielilor generate de bunurile
transportate este consacrată de art. 1.978 noul Cod Civil Potrivit textului de lege citat, preţul transportului şi al serviciilor accesorii
prestate de transportator sunt datorate de expeditor şi se plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se prevede
altfel prin contract sau legea specială, după caz. Dacă bunurile nu sunt de aceeaşi natură cu cele descrise în documentul de
transport sau valoarea lor este superioară, transportatorul are dreptul la preţul pe care l-ar fi cerut dacă ar fi cunoscut aceste

272
împrejurări, dispoziţiile legii speciale fiind aplicabile. în cazul în care în contract se prevede că preţul se plăteşte la destinaţie,
transportatorul va preda bunurile contra plăţii acestuia de către destinatar.
În ceea ce priveşte plata despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de către transportator, art. 1.997 noul Cod Civil dispune
că expeditorul va despăgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de natura sau viciul bunurilor predate pentru transport.
De asemenea, art. 1.961 alin. (3) noul Cod Civil prevede că expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile
cauzate de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţă ori inexactitate a menţiunilor din documentul de
transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare. în sfârşit, potrivit legii, expeditorul care predă pentru transport
bunuri periculoase, fără să informeze transportatorul în prealabil, îl va despăgubi pe acesta pentru orice pagube cauzate de
natura periculoasă a transportului. Transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru prejudiciile rezultate dintr-o astfel de
cauză, având drept de regres împotriva expeditorului.
Pentru sumele de bani pe care le datorează expeditorul cu titlu de preţ, cheltuieli aferente transportului sau cu titlu de
despăgubiri, cărăuşul beneficiază de o garanţie specială prevăzută de lege. Astfel, potrivit prevederilor art. 1.982 noul Cod Civil,
pentru garantarea creanţelor sale izvorâte din contractul de transport, transportatorul se bucură, cu privire la bunul transportat,
de drepturile unui creditor gajist cât timp deţine acel bun. Transportatorul poate exercita drepturile prevăzute de lege şi după
predarea către destinatar a bunului transportat, dar numai timp de 24 de ore de la predare şi doar dacă destinatarul mai deţine
bunul.
Obligaţiile destinatarului
Contractul de transport produce anumite efecte juridice şi faţă de destinatarul bunurilor transportate-. în virtutea principiului
libertăţii contractuale, părţile contractului de transport pot stipula anumite drepturi şi obligaţii în sarcina destinatarului (ca de
exemplu plata preţului transportului) iar legea consacră şi ea anumite efecte juridice în persoana destinatarului mărfurilor ce fac
obiectul transportului (constatarea stării bunurilor transportate). Indiferent de stipulaţiile contractului de transport, art. 1.977 noul
Cod Civil prevede că destinatarul dobândeşte drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul de transport prin acceptarea
acestuia sau a bunurilor transportate.
Constatarea stării bunului
Potrivit prevederilor art. 1.979 noul Cod Civil, la primirea bunurilor transportate, destinatarul are dreptul să ceară să se
constate, pe cheltuiala sa, identitatea, cantitatea şi starea bunurilor transportate.
Dacă se constată existenţa unor vicii, cheltuielile făcute sunt în sarcina transportatorului. în lipsa convenţiei contrare, viciile
vor fi verificate potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 1.979 alin. (4)-(8) noul Cod Civil Astfel, în caz de neînţelegere asupra calităţii
sau stării unei mărfi, instanţa, la cererea uneia dintre părţi, poate dispune, cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa
preşedinţială, constatarea stării acesteia de unul sau mai mulţi experţi numiţi din oficiu. Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune
sechestrarea mărfii sau depunerea ei într-un depozit public sau, în lipsă, într-un alt loc ce se va determina. Dacă păstrarea mărfii
ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea ei pe cheltuiala celui
căruia îi aparţine, în condiţiile care se vor determina prin hotărâre.
Hotărârea de vânzare va trebui comunicată, înainte de punerea ei în executare, celeilalte părţi sau reprezentantului său,
dacă unul dintre aceştia se află în localitate; în caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei.
Partea care nu s-a prevalat de regulile de mai sus trebuie, în caz de contestaţie, să stabilească atât identitatea mărfii, cât şi
viciile ei.
Plata sumelor datorate transportatorului
Am precizat în cele de mai sus că, potrivit legii, plata preţului privind transportul cade în sarcina expeditorului, dacă nu se
prevede altfel în contractul de transport. Părţile pot conveni însă ca preţul transportului să fie suportat de către destinatarul
bunurilor transportate. Dacă s-a convenit astfel, art. 1.980 noul Cod Civil dispune că destinatarul nu poate intra în posesia
bunurilor transportate decât dacă plăteşte transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi eventualele rambursuri cu care
transportul a fost grevat, în condiţiile prevăzute de lege. în caz de neînţelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua
bunurile transportate dacă plăteşte transportatorului suma pe care susţine că o datorează acestuia din urmă şi consemnează
diferenţa reclamată de transportator la o instituţie de credit.
Transportatorul care predă bunurile transportate fără ca destinatarul să plătească preţul şi celelalte cheltuieli privind
transportul pierde dreptului de regres. în acest sens, art. 1.983 noul Cod Civil prevede că transportatorul care predă bunurile
transportate fără a încasa de la destinatar sumele ce i se datorează lui, transportatorilor anteriori sau expeditorului ori fără a
pretinde destinatarului consemnarea sumei asupra căreia există neînţelegeri, pierde dreptul de regres şi răspunde faţă de
expeditor şi transportatorii anteriori pentru toate sumele ce li se cuveneau.
În toate cazurile însă, transportatorul are acţiune împotriva destinatarului, chiar dacă acesta a ridicat bunurile transportate.
De asemenea, potrivit legii, preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este datorat de
destinatar, dacă prin contract sau legea specială nu se prevede altfel.
7. Contractul de transport de persoane şi bagaje. 

273
 Contractul de transport de persoane şi bagaje este supus regulilor generale relative la contractul de transport. De
asemenea, în lipsa unor norme speciale, în virtutea principiului aplicării legii prin analogie şi în măsura compatibilităţii lor,
contractul de transport de persoane şi de bagaje împrumută şi regulile de la transportul de bunuri. Reglementările  Codului
civil consacră câteva reguli speciale pentru transportul de persoane şi anumite reguli speciale pentru transportul de bagaje.
Regulile care cârmuiesc transportul de persoane sunt cuprinse în art. 2.002-2.004 noul cod civil şi privesc conţinutul obligaţiei de
a transporta, obligaţiilor speciale ale transportatorului şi ale călătorului şi obligaţia de răspundere pentru persoana călătorului.
Conţinutul obligaţiei de a transporta
Specificul obligaţiei de a transporta în cazul transportului de persoane este reglementat în cuprinsul art. 2.002 noul Cod
Civil Astfel, potrivit textului citat, obligaţia de transport al persoanelor cuprinde, în afara operaţiunilor de transport, şi operaţiunile
de îmbarcare şi debarcare.
Transportatorul este ţinut să aducă la timp călătorul, nevătămat şi în siguranţă, la locul de destinaţie. Transportatorul poate
refuza sau accepta transportul în anumite condiţii, în cazurile prevăzute de legea specială.
Transportatorul este obligat să aibă asigurare de răspundere civilă, încheiată în condiţiile legii.
Obligaţii ale părţilor
Legea consacră anumite obligaţii speciale în sarcina părţilor contractante pentru cazul transportului de persoane. în concret,
art. 2.003 noul Cod Civil prevede că, în temeiul contractului de transport, transportatorul este obligat faţă de călător:
- să pună la dispoziţia acestuia un loc corespunzător legitimaţiei sale de călătorie;
- să transporte copiii care călătoresc împreună cu acesta, fără plată sau cu tarif redus, în condiţiile legii speciale;
- să transporte fără o altă plată bagajele acestuia, în cantitatea şi condiţiile prevăzute prin dispoziţiile legii speciale.
În timpul transportului, călătorul este obligat să se supună măsurilor luate potrivit dispoziţiilor legale de către prepuşii
transportatorului.
Răspunderea pentru persoana călătorului
Regulile privind răspunderea cărăuşului pentru persoana călătorului sunt prevăzute, în principal, de art. 2.004 noul Cod Civil
Ca regulă generală, norma legală menţionată prevede că transportatorul răspunde pentru moartea sau vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii călătorului. Transportatorul răspunde, de asemenea, pentru daunele directe şi imediate rezultând din
neexecutarea transportului, din executarea lui în alte condiţii decât cele stabilite sau din întârzierea executării acestuia, în cazul
în care, după împrejurări, din cauza întârzierii executării transportului, contractul nu mai prezintă interes pentru călător, acesta îl
poate denunţa, solicitând rambursarea preţului.
Cum era şi firesc, legea dispune că transportatorul nu răspunde dacă dovedeşte că paguba a fost cauzată de călător, cu
intenţie sau din culpă gravă. De asemenea, transportatorul nu răspunde nici atunci când dovedeşte că paguba a fost cauzată de
starea de sănătate a călătorului, fapta unui terţ pentru care nu este ţinut să răspundă sau forţa majoră. Cu toate acestea,
transportatorul rămâne răspunzător pentru paguba cauzată de mijlocul de transport folosit sau de starea sa de sănătate ori a
angajaţilor lui.
Potrivit legii, este considerată nescrisă orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transportatorului
pentru prejudiciile produse în condiţiile de mai sus [art. 2.004 alin. (5) noul Cod Civil].
Răspunderea pentru bagaje şi alte bunuri
În ceea ce priveşte răspunderea transportatorului pentru bagaje, aceasta constituie obiect de reglementare pentru art. 2.005
noul Cod Civil Astfel, potrivit prevederilor articolului menţionat, transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea
bagajelor sau a altor bunuri ale călătorului, dacă nu se dovedeşte că prejudiciul a fost cauzat de viciul acestora, culpa călătorului
sau forţa majoră. Pentru bagajele de mână sau alte bunuri pe care călătorul le ţine cu sine, transportatorul răspunde numai dacă
se dovedeşte intenţia sau culpa acestuia din urmă cu privire la pierderea sau deteriorarea lor.
În legătură cu întinderea răspunderii, legea dispune că transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor
ori a altor bunuri ale călătorului în limita valorii declarate sau, dacă valoarea nu a fost declarată, în raport cu natura, conţinutul
obişnuit al acestora şi alte asemenea elemente, după împrejurări.
Se impune a fi reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 2.005 noul Cod Civil, în măsura în care nu se prevede altfel,
dispoziţiile secţiunii privind transportul de bunuri se aplică în mod corespunzător transportului bagajelor şi al altor bunuri pe care
călătorul le ţine cu sine, fără a deosebi după cum acestea au fost sau nu au fost predate transportatorului.
Transportul succesiv sau combinat
Codul civil reglementează şi regimul juridic al răspunderii în cadrul transportului succesiv sau combinat, după caz. Această
formă de răspundere este prevăzută de art. 2.006 noul Cod Civil, care dispune că, în cadrul transportului succesiv sau combinat,
transportatorul pe al cărui parcurs al transportului a intervenit decesul, vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului,
pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale călătorului, răspunde pentru prejudiciul astfel cauzat. Cu toate acestea,
transportatorul nu răspunde dacă prin contractul de transport s-a stipulat în mod expres că unul dintre transportatori răspunde
integral.
Pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale călătorului ce au fost predate, fiecare dintre transportatori
este ţinut să contribuie la despăgubire, potrivit art. 2.000 noul Cod Civil, care se aplică în mod corespunzător.

274
 Răspunderea pentru întârzierea sau întreruperea transportului intervine numai dacă, la terminarea întregului parcurs,
întârzierea subzistă.
Cedarea drepturilor călătorului
Călătorul poate valorifica el aceste drepturi izvorâte din contractul de transport de persoane sau de bagaje ori poate ceda
drepturile sale înainte de începerea transportului. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.007 noul Cod Civil, în lipsă de stipulaţie
contrară sau dacă prin lege nu se prevede altfel, călătorul poate ceda drepturile sale ce izvorăsc din contractul de transport
înainte de începerea transportului, fără a fi obligat să îl înştiinţeze pe transportator.

14. Contractul de expediție

5. Definiție şi reglementare
Contractul de expediţie Potrivit prevederilor art. 2.064 Noul Cod Civil, contractul de expediţie este o varietate a contractului
de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să
îndeplinească operaţiunile accesorii. Principalul efect juridic al opţiunii legiuitorului de a califica expediţia ca fiind varietate a
contractului de comision constă în aceea că, unde nomele speciale ale Codului civil nu prevăd, se vor aplica regulile de la
comision şi, în completare, cele de la mandat.

După cum se observă din textul de lege reprodus, contractul de expediţie se află în strânsă legătură cu contractul de
transport. Acesta este şi motivul pentru care, deşi legiuitorul îl califică drept varietate a comisionului, propunem abordarea lui
după contractul de transport.

6. Caractere, reglementare

În general, contractul de expediţie facilitează circulaţia mărfurilor între producător şi consumator şi intermediază
legătura dintre client şi cărăuş pentru a asigura „haina juridică” necesară operaţiunilor conexe transportului de mărfuri.

Contractul de expediţie este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie un
contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii .

Contractul de expediţie se particularizează (în raport cu alte contracte) prin caracterele sale juridice:

- este un contract bilateral (sinalagmatic) deoarece dă naştere la drepturi şi obligaţii interdependente, în sarcina
ambelor părţi contractante;

- este un contract intuitu personae deoarece are la bază încrederea pe care comitentul o are în expeditor;

- este un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obligaţiilor sunt cunoscute de la încheierea
contractului (şi nu depind de hazard);

- este un contract consensual, deoarece se încheie valabil, prin simplul acord de voinţe al expeditorului şi
comitentului.

Ad probationem, este necesară întocmirea unui înscris.

Sediul materiei se află în Codul civil, Cartea a V-a, „Despre obligaţii” Titlul IX, intitulat „Diferite contracte speciale”,
„Contractul de expediţie” art. 2064-2071.

7. Efectele contractului de expediţie

Deşi cuprinde puţine reglementări cu privire la contractul de expediţie, Codul civil consacră obligaţii în sarcina ambelor
părţi contractante.

Obligaţiile expeditorului

Încheierea contractului de transport şi respectarea instrucţiunilor comitentului privind transportul

275
 Principala obligaţie a expeditorului în temeiul contractului de expediţie este aceea de a încheia contractul de transport
şi de a respecta instrucţiunile de transport pe care le primeşte de la comitent” 1. încheierea contractului de transport nu este
reglementată de normele Codului civil ca obligaţie de sine stătătoare, dar aceasta rezultă din însăşi definiţia pe care o dă
legiuitorul contractului de expediţie în cuprinsul art. 2.064. Aşa cum s-a văzut, legea prevede că prin contractul de expediţie
expeditorul se obligă să încheie un contract de transport. Potrivit normei cu pricina, expeditorul încheie contractul de transport în
nume propriu dar pe seama comitentului, adică aşa cum declară şi legiuitorul, exact ca un contract de comision. De fapt, aşa
cum este definit de către Codul civil, contractul de expediţie este un contract de comision, dar cu obiect principal de a încheia un
contract de transport şi de a efectua serviciile auxiliare acestuia.

Cu prilejul încheierii contractului de expediţie, expeditorul va ţine cont de indicaţiile comitentului, inclusiv tarifele privind
preţul transportului. Principala cauză pentru care se apelează la un expeditor este tocmai găsirea unei modalităţi eficiente de
efectuare a transportului sub aspectul cărăuşului şi al preţului transportului. Trebuie reţinut însă că, potrivit dispoziţiilor art. 2.067
alin. (4) noul Cod Civil, premiile, bonificaţiile şi reducerile tarifelor, obţinute de expeditor, aparţin de drept comitentului, dacă nu
se prevede altfel în contract.

În ceea ce priveşte serviciile auxiliare, Codul civil nu explică ce se înţelege prin acestea, de unde concluzia că fără
îndoială ele se privesc transportul şi pot consta în: operaţiuni de încărcare/descărcare a bunurilor transportate, recepţia bunurilor
ce formează obiectul transportului, îndeplinirea formalităţilor vamale, asigurarea bunurilor etc. Desigur că aceste servicii auxiliare
vor fi cele stabilite în contractul de expediţie. De pildă, în legătură cu încheierea unei poliţe de asigurare, art. 2.067 alin. (3)
noul cod civil statuează că expeditorul nu are obligaţia de a asigura bunurile decât dacă aceasta a fost stipulată în contract sau
rezultă din uzanţe.

Cu referire expresă la instrucţiunile comitentului, art. 2.067 alin. (1) noul Cod Civil prevede că, în alegerea traseului,
mijloacelor şi modalităţilor de transport al mărfii, expeditorul va respecta instrucţiunile comitentului, iar dacă nu există asemenea
instrucţiuni, va acţiona în interesul comitentului. Acelaşi text de lege dispune că în cazul în care expeditorul îşi asumă şi obligaţia
de predare a bunurilor la locul de destinaţie, se prezumă că această obligaţie nu este asumată faţă de destinatar.

Potrivit legii, expeditorul îşi poate asuma obligaţia de a executa transportul, caz în care îi incumbă şi obligaţiile stabilite
de Codul civil în sarcina transportatorului. în acest sens, art. 2.070 noul Cod Civil stipulează că expeditorul care ia asupra sa
obligaţia executării transportului, cu mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile transportatorului.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate

Principalele reguli care guvernează răspunderea expeditorului sunt cuprinse în art. 2.068 noul Cod Civil Astfel, în
conformitate cu textul de lege citat, expeditorul răspunde de întârzierea transportului, de pieirea, pierderea, sustragerea sau
stricăciunea bunurilor în caz de neglijenţă în executarea expedierii, în special în ceea ce priveşte preluarea şi păstrarea
bunurilor, alegerea transportatorului ori a expeditorilor intermediari. Atunci când, fără motive temeinice, se abate de la modul de
transport indicat de comitent, expeditorul răspunde de întârzierea transportului, pieirea, pierderea. sustragerea sau stricăciunea
bunurilor, cauzată de cazul fortuit, dacă el nu dovedeşte că aceasta s-ar fi produs chiar dacă s-ar fi conformat instrucţiunilor
primite.

Obligaţiile comitentului

Ca tehnică de reglementare, Codul civil nu prevede în mod expres obligaţii propriu-zise în persoana comitentului ci, în
art. 2.069 noul Cod Civil consacră drepturile expeditorului care, din perspectiva laturii pasive a contractului de expediţie sunt
veritabile obligaţii ale comitentului.

Plata comisionului

Principala obligaţie a comitentului în baza contractului de expediţie constă în plata comisionului. Această obligaţie de
plată a comisionului rezultă din art. 2.069 noul Cod Civil, potrivit căruia expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut în contract
sau, în lipsă, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor sau, dacă acestea nu există, de către instanţă în funcţie de
dificultatea operaţiunii şi de diligenţele expeditorului. Dacă prin contract s-a stabilit ca expeditorul să presteze şi anumite servicii
auxiliare, comitentul este obligat şi la plata acestora.

276
 Potrivit legii, [art. 2.069 alin. (2) noul Cod Civil] contravaloarea prestaţiilor accesorii şi cheltuielile se rambursează de
comitent pe baza facturilor sau altor înscrisuri care dovedesc efectuarea acestora, dacă părţile nu au convenit anticipat o sumă
globală pentru comision, prestaţii accesorii şi cheltuieli care se efectuează.

Despăgubirea transportatorului

Aşa cum am făcut precizarea în rândurile de mai sus, prin contractul de expediţie, expeditorul îşi poate asuma şi
obligaţia executării transportului cu mijloace proprii sau ale altora, caz în care îi revin şi obligaţiile transportatorului. Aceasta
înseamnă că, în astfel de situaţii, îşi vor găsi pe deplin aplicare dispoziţiile art. 1.997 noul Cod Civil, care dispune că expeditorul
va despăgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de natura sau viciul bunurilor predate pentru transport.

De asemenea, art. 1.961 alin. (3) noul Cod Civil prevede că expeditorul răspunde faţă de transportator pentru
prejudiciile cauzate de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţă ori inexactitate a menţiunilor din documentul
de transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare. în sfârşit, potrivit legii, expeditorul care predă pentru transport
bunuri periculoase, fără să informeze transportatorul în prealabil, îl va despăgubi pe acesta pentru orice pagube cauzate de
natura periculoasă a transportului.

În temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile contractului de expediţie pot prevedea şi alte obligaţii.

Prescripţia în raporturile juridice de expediţie

Codul civil instituie unele reguli speciale cu privire la termenele de prescripţie şi cu privire la momentele de la care
acestea încep să curgă. în concret, este vorba de art. 2.071 noul Cod Civil, care prevede că dreptul la acţiune izvorând din
contractul de expediţie se prescrie în termen de un an socotit din ziua predării bunurilor la locul de destinaţie sau din ziua în care
ar fi trebuit să se facă predarea lor, cu excepţia dreptului la acţiunea referitoare la transporturile care încep sau se termină în
afara Europei, care se prescrie în termen de 18 luni.

8. Încetarea contractului de expediţie

Codul civil nu se preocupă de cazurile de încetare a contractului de expediţie, decât în mod indirect cu privire la
revocarea ordinului de expediţie, ceea ce înseamnă că expediţia este supusă cazurilor generale de încetare a contractelor.
Aceasta cu atât mai mult cu cât Codul civil nu prevede cazuri speciale de încetare nici pentru contractul de comision, al cărui
varietate este considerat contractul de expediţie.

Cu toate acestea, având ca obiect încheierea contractului de transport, cauzele de încetare a contractului de transport
pot constitui cauze de încetare şi a contractului de expediţie. în consecinţă, contractul de expediţie va înceta în caz de: efectuare
a transportului şi ajungere a bunurilor, persoanelor sau bagajelor la destinaţia stabilită în contract, imposibilitatea efectuării
transportului, refuzul expeditorului de a preda bunurile spre transport, pieirea totală sau parţială a bunurilor înainte de efectuarea
transportului etc.

În ceea ce priveşte revocarea, art. 2.065 noul Cod Civil prevede că, până la încheierea contractului de transport,
comitentul poate revoca ordinul de expediţie, plătind expeditorului cheltuielile şi o compensaţie pentru diligenţele desfăşurate
până la comunicarea revocării ordinului de expediţie.

Din momentul încheierii contractului de transport, expeditorul este obligat să exercite, la cererea comitentului, dreptul la
contraordin aplicabil contractului de transport (art. 2.066 noul Cod Civil).

În baza principiului libertăţii contractuale, părţile pot stipula şi alte cazuri de încetare a contractului de expediţie.

15. Contractul de cont curent

1. Definiție şi reglementare
Contractul de cont curent este un contract eminamente comercial, folosit între profesioniştii comercianţi cu un volum
mare de activitate'. De aceea, contractul de cont curent a fost reglementat de Codul comercial. Datorită frecvenţei şi importanţei
sale practice, Codul civil a preluat reglementarea din Codul comercial şi, astfel, în cuprinsul art. 2.171-2.183 reglementează
contractul de cont curent, iar în art. 2.184-2.190 reglementează contul bancar curent. Potrivit dispoziţiilor art. 2.171 Noul Cod

277
Civil, prin contractul de cont curent părţile, denumite curentişti, se obligă să înscrie într-un cont creanţele decurgând din remiteri
reciproce, considerându-le neexigibile şi indisponibile până la închiderea contului.

După cum se observă, contul curent poartă asupra unor sume de bani pe care şi le datorează curentiştii, sume care
izvorăsc din alte raporturi juridice decât cele specifice contului curent. Aşadar, contul curent este o operaţiune strâns legată de
anumite raporturi principale, în temeiul cărora părţile realizează acele „remiteri" de care face vorbire norma legală ce defineşte
contractul. Un caz concret de astfel de raporturi juridice fundamentale de care este legat contul curent poate fi contractul de
furnizare, în temeiul căruia părţile livrează cantităţi de mărfuri sau prestează servicii la un termen ulterior sau la mai multe
termene succesive ori în mod continuu şi în loc să se facă plăţi aferente fiecărei livrări de marfă sau prestări de servicii, sumele
astfel datorate se înscriu într-un cont special, denumit cont curent.

Se impune remarca potrivit căreia nu orice fel de creanţe pot constitui obiect al contractului de cont curent. Art. 2.172
alin. (1) noul cod civil prevede că, creanţele care nu pot face obiectul compensaţiei nu pot face obiectul unui cont curent şi nu se
vor înscrie în acesta sau, dacă sunt înscrise, înscrierea se consideră nescrisă. De asemenea, cu privire la profesionişti, Codul
civil statuează că, în cazul contractului încheiat între profesionişti, se vor înscrie în cont exclusiv creanţele derivând din exerciţiul
activitătii profesionale, dacă nu se prevede expres contrariul [art. 2.172 alin. (2)].
2. Efectele contractului de cont curent

Contractul de cont curent produce anumite efecte principale şi unele efecte secundare pe care le vom evoca succint în
cele de mai jos.

d. Efectele principale

Ca efecte principale ale contractului de cont curent sunt considerate următoarele: transferul dreptului de proprietate,
novaţia, indivizibilitatea şi compensaţia'.

Transmiterea proprietăţii

Potrivit dispoziţiilor art. 2.173 noul Cod Civil prin contractul de cont curent, proprietatea remiterilor se transferă
primitorului, prin înregistrarea acestora în cont. Aşadar, contractul de cont curent este translativ de proprietate în sensul că.
astfel cum prevede norma legală mai sus reprodusă, prin înregistrarea operaţiunii în cont se realizează şi transferul dreptului de
proprietate asupra bunurilor livrate.

Aşa cum am făcut precizarea, o caracteristică a operaţiunilor din activitatea întreprinderilor comerciale este aceea că,
de cele mai multe ori, plata se face prin diferite instrumente bancare şi la un termen ulterior predării bunurilor. Pornind de la
aceste realităţi practice, Codul civil consacră regimul juridic al titlurilor de credit, precum şi a cesiunilor de creanţe. Astfel, potrivit
art. 2.177 noul Cod Civil înscrierea în cont a unui titlu de credit este prezumată făcută sub rezerva încasării, dacă nu se prevede
expres contrariul.

În ceea ce priveşte cesiunea de creanţă, legea prevede că înscrierea este făcută pe riscul cesionarului, dacă din voinţa
părţilor nu rezultă altfel sau dacă nu este făcută cu rezerva expresă privind încasarea acesteia. Dacă creanţa nu a fost plătită,
curentistul cesionar poate fie să restituie creanţa cedentului, stornând partida din cont, fie să îşi valorifice drepturile împotriva
debitorului. Curentistul cedent poate storna creanţa în tot sau în parte, chiar şi după executarea infructuoasă a debitorului, în
proporţia creanţei rămase neacoperită prin executare (art. 2.178 noul Cod Civil). în toate cazurile, înscrierea unei creanţe în cont
curent nu împiedică exerciţiul acţiunilor şi excepţiilor referitoare la validitatea actelor sau operaţiunilor care au dat loc remiterilor.

Dacă un act sau o operaţiune este nulă, anulată, reziliată sau rezolvită, înscrierea remiterilor efectuate în temeiul
acestora este stornată (art. 2.175 noul Cod Civil).

Novaţia

Potrivit prevederilor art. 2.173 noul Cod Civil obligaţiile născute din remiterile anterioare se novează şi creanţele
reciproce se compensează până la concurenţa debitului şi creditului, sub rezerva plăţii soldului creditor. Novaţia constă în
stingerea obligaţiei de plată din raporturile juridice principale şi înlocuirea eu cu o nouă obligaţie al cărei temei îl constituie
contractul de cont curent. De exemplu, în baza contractului de furnizare reciprocă, preţul bunurilor livrate sau al serviciilor
prestate se stinge şi se înlocuieşte cu o obligaţie nouă care este trecută în contractul de cont curent sub formă de debit şi de
credit.

278
 Cu toate acestea, potrivit legii, dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până la încheierea
contului şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu convin altfel (art. 2.173 noul Cod Civil).

Indivizibilitatea

Sumele înscrise în cont pe măsura efectuării prestaţiilor reciproce îşi pierd individualitatea, în sensul că se contopesc
într-un tot indivizibil si până la data încheierii contului, între curentişti nu există nici creanţe, nici datorii  u. Indivizibilitatea, ca efect
al contului curent, nu este reglementată în mod expres de Codul civil, dar aceasta se deduce cu uşurinţă din chiar definiţia dată
de legiuitor contractului de cont curent. Astfel, art. 2.171 noul Cod Civil prevede că, în temeiul contractului de cont curent, părţile
se obligă să înscrie într-un cont creanţele, considerându-le neexigibile şi indisponibile până la închiderea contului.

Compensaţia

Contractul de cont curent realizează şi o compensaţie a creanţelor izvorâte din raporturile juridice principale în temeiul
cărora s-au făcut remiterile reciproce. Efectul compensării este legiferat de art. 2.173 noul Cod Civil, care stipulează că creanţele
reciproce se compensează până la concurenţa debitului şi creditului, sub rezerva plăţii soldului creditor.

e. Efectele secundare

Contractul de cont curent dă naştere şi la anumite efecte secundare, precum dreptul la dobânzi şi dreptul la
comisioane şi alte cheltuieli.

Dreptul la dobânzi

În temeiul contractului de cont curent, de la data înregistrării, fiecare sumă înscrisă în cont este producătoare de
dobânzi. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.173 teza finală noul Cod Civil dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii
în cont până la încheierea contului şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu convin altfel. De asemenea, art. 2.179 alin. (2) noul
Cod Civil dispune că soldul creditor constituie o creanţă lichidă şi exigibilă la care se va calcula dobânda convenţională de la
data încheierii contului, dacă nu este trecută într-un cont nou. Dacă soldul nu este trecut într-un cont nou, se va calcula, în lipsă
de stipulaţie contrară, dobânda legală, de la data încheierii contului.

Dreptul la comisioane şi la alte cheltuieli

Este posibil ca părţile să facă anumite cheltuieli sau să plătească diferite comisioane bancare sau de altă natură care
dau dreptul celui ce le-a avansat să le recupereze. în acest sens, art. 2.174 noul Cod Civil prevede că drepturile la plata
comisioanelor şi la restituirea cheltuielilor pentru operaţiunile înscrise în cont sunt la rândul lor incluse în cont, dacă nu se
prevede expres contrariul. Legea nu prevede, dar din moment ce astfel de sume sunt înscrise în cont înseamnă că au natura
juridică a creanţelor supuse acestui regim, astfel încât ele vor produce dobânzi de la data înscrierii lor în contul curent.

f. Încheierea contului curent

Potrivit legii, încheierea contului curent şi lichidarea soldului se fac la scadenţa prevăzută în contract sau la momentul
încetării contractului de cont curent. Părţile pot decide termene intermediare de încheiere a contului, iar în acest caz soldul
creditor se înscrie ca primă partidă în noul cont.

Soldul creditor constituie o creanţă lichidă şi exigibilă la care se va calcula dobânda convenţională de la data încheierii
contului, dacă nu este trecută într-un cont nou. Dacă soldul nu este trecut într-un cont nou, se va calcula, în lipsă de stipulaţie
contrară, dobânda legală, de la data încheierii contului (art. 2.179 noul Cod Civil). în cazul în care soldul creditor astfel rezultat
nu este cerut de către curentistul creditor, soldul constituie prima remitere dintr-un nou cont şi contractul este considerat reînnoit
pe durată nedeterminată.

Se înţelege că aceste consecinţe juridice privind încheierea contului se produc numai în cazul în care părţile recunosc
operaţiunile înscrise în contul curent prin aprobarea acestuia. Aprobarea contului este supusă regulilor prevăzute de art. 2.180
noul Cod Civil, care prevede că extrasul sau raportul de cont trimis de un curentist celuilalt se prezumă aprobat, dacă nu este
contestat de acesta din urmă în termenul prevăzut în contract sau, în lipsa unui termen, într-un termen rezonabil după practicile
dintre părţi sau potrivit uzanţelor locului. în lipsa unor astfel de practici sau uzanţe, se va ţine seama de natura operaţiunilor şi
situaţia părţilor.

279
 Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta ulterior contul pentru erori de înregistrare sau de calcul, pentru
omisiuni sau dublă înregistrare, în termen de o lună de la data aprobării extrasului sau raportului de cont ori de la încheierea
contului, sub sancţiunea decăderii. Contestarea contului se face prin scrisoare recomandată trimisă celeilalte părţi în termen de o
lună.

În cazul în care soldul nu este plătit de bună voie de către curentistul debitor, soldul creditor poate fi executat sau
poprit prin intermediul instanţei de judecată. în acest sens, art. 2.181 noul Cod Civil prevede că numai soldul creditor rezultat la
încheierea contului curent poate fi supus executării sau popririi pornite contra unuia dintre curentişti. Creditorii oricăruia dintre
curentişti pot solicita instanţei să dispună, pe cale de ordonanţă preşedinţială, încheierea înainte de termen a contului curent,
pentru executarea sau poprirea soldului rezultat în favoarea curentistului debitor.

Este posibil ca creanţele înscrise în cont să fie însoţite de diferite garanţii reale sau personale. Aceste garanţii rămân în
fiinţă chiar dacă părţile au decis să încheie contul şi, eventual, au convenit încetarea contractului de cont curent. Soluţia este
consacrată de art. 2.176 noul Cod Civil, care stipulează că garanţiile reale sau personale aferente creanţelor înscrise în cont
rămân în fiinţă şi vor fi exercitate asupra soldului creditor la încheierea contului, în limita creditului garantat. Tot astfel, dacă o
creanţă garantată de un fideiusor sau de un coobligat a fost înscrisă în cont, acesta rămâne obligat conform contractului de
fideiusiune pentru cuantumul datoriei garantate, faţă de curentistul care, la închiderea contului, are un sold creditor.

Codul civil reglementează şi prescripţia dreptului la acţiune cu privire la rectificarea erorilor de calcul asupra
operaţiunilor înscrise în contul curent. Prescripţia este prevăzută de art. 2.182 noul Cod Civil, potrivit căruia dreptul la acţiune
pentru rectificarea erorilor de calcul, făcute cu ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi altora asemenea se va
prescrie în termen de un an de la data comunicării extrasului de cont curent. După cum se observă, textul de lege are în vederea
doar prescripţia dreptului la acţiune asupra erorilor de calcul făcute cu ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor şi a înscrierilor
duble, ceea ce înseamnă că valorificarea soldului creditor de către curentistul îndreptăţit este supusă prescripţiei generale
reglementată de normele dreptului comun în materie.

5. Încetarea contractului de cont curent

Codul civil reglementează două cazuri speciale de încetare a contractului de cont curent, respectiv încetarea de drept şi
denunţarea contractului. Ambele cazuri de încetare a contului curent constituie obiect de reglementare pentru art. 2.183 noul
Cod Civil

Încetarea de drept

Astfel, potrivit textului de lege menţionat, contractul de cont curent încetează de drept la expirarea termenului convenit
expres de părţi în cuprinsul contractului sau ulterior, prin convenţie separată încheiată în formă scrisă.

Denunţarea contractului

În ceea ce priveşte încetarea contractului ca efect al denunţării. Codul civil prevede că în cazul contractului încheiat pe
durată nedeterminată, fiecare parte poate declara încetarea contractului la încheierea contului, înştiinţând-o pe cealaltă parte cu
15 zile înainte. Dacă părţile nu au convenit altfel, contractul de cont curent pe durată nedeterminată se consideră că are ca
termen intermediar de încheiere a contului ultima zi a fiecărei luni.

De asemenea, potrivit legii, în caz de incapacitate, insolvenţă sau moarte, oricare dintre curentişti, reprezentantul
incapabilului sau moştenitorul poate denunţa contractul înştiinţând cealaltă parte cu 15 zile înainte.

16. Contractul de cont bancar curent

Pe lângă contul curent obişnuit, noul cod civillegiferează şi contul curent bancar. O particularitate a contului curent bancar o
constituie faptul că presupune participarea unei instituţii de credit în înţelesul O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului.

În plus faţă de contul curent, legiuitorul reglementează doar unele aspecte ce privesc: dreptul de a dispune de soldul
creditor; compensarea reciprocă a soldurilor; contul curent indiviz şi contul cu mai mulţi titulari; prescripţia acţiunilor specifice
contului curent bancar.

280
 Dreptul de a dispune de soldul creditor

În ceea ce priveşte dreptul de a dispune de soldul creditor, art. 2.184 noul Cod Civil prevede că în cazul în care depozitul
bancar, creditul sau orice altă operaţiune bancară se realizează prin contul curent, titularul contului poate să dispună în orice
moment de soldul creditor al contului, cu respectarea termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părţi.

Codul civil, în art. 2.189, dispune că instituţia de credit este ţinută, potrivit dispoziţiilor prevăzute în materia contractului de
mandat, pentru executarea împuternicirilor primite de la client. Dacă împuternicirea primită trebuie executată pe o piaţă unde nu
există sucursale ale instituţiei de credit, aceasta poate să împuternicească la rândul ei o filială a sa, o instituţie de credit
corespondentă sau o altă instituţie de credit ori o altă entitate agreată de titularul de cont şi instituţia de credit.

Desigur, din perspectiva raporturilor contractuale specifice contului curent bancar, dreptul de dispoziţie recunoscut de lege
titularului contului echivalează cu modificarea sau, după caz, încetarea contractului de cont curent bancar la iniţiativa unilaterală
a titularului contului. Legiuitorul nu prevede pentru bancă dreptul de a se opune modificării sau încetării contului prin operaţiunile
dispuse de către titular şi nici nu recunoaşte băncii dreptul la despăgubiri pentru o astfel de conduită contractuală din partea
titularului contului. De asemenea, titularul contului nu trebuie să justifice atitudinea s-a privind modificarea sau încetarea contului,
ci doar să respecte termenul de preaviz, dacă un astfel de termen a fost stabilit prin contract.

Compensarea reciprocă a soldurilor

La fel ca şi pentru contul curent, legiuitorul reglementează şi în cazul contului curent bancar efectele juridice al
compensaţiei creanţelor. Astfel, potrivit art. 2.185 noul Cod Civil, în cazul în care între instituţia de credit şi client există mai multe
raporturi juridice sau mai multe conturi, chiar şi în monede diferite, soldurile active şi pasive se compensează reciproc, afară de
cazul în care părţile au convenit altfel.

Contul cu mai mulţi titulari

Cu privire la contul cu mai mulţi titulari, Codul civil dispune că, în cazul în care contul are mai mulţi titulari şi s-a convenit că
fiecare dintre aceştia are dreptul să dispună singur efectuarea de operaţiuni în cont, cotitularii sunt consideraţi creditori sau
debitori în solidar pentru soldul contului (art. 2.186).

Contul curent indiviz

Codul civil se preocupă şi de situaţia în care contul curent bancar devine indiviz prin moartea titularului iar moştenitorii sunt
consideraţi coindivizari ai contului. Regimul juridic al contului indiviz ca urmare a decesului titularului iniţial este consacrat de art.
2.187 noul Cod Civil Potrivit textului legal menţionat, în cazul în care titularul contului decedează, până la efectuarea partajului,
moştenitorii sunt consideraţi titulari coindivizari ai contului, pentru efectuarea operaţiunilor în cont fiind necesar consimţământul
tuturor coindivizarilor.

Creditorul personal al unuia dintre comoştenitori nu poate urmări silit prin poprire soldul creditor al contului indiviz. El poate
doar să ceară partajul. Comoşte-nitorii sunt ţinuţi divizibil faţă de instituţia de credit pentru soldul debitor al contului, dacă prin
lege sau prin convenţie nu se stabileşte altfel.

Codul civil prevede că dispoziţiile privind contul bancar indiviz sunt aplicabile în mod corespunzător şi în alte cazuri de
indiviziune între titularii contului curent, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 2.187 alin. (4)].

Prescripţia acţiunilor de valorificare a drepturilor specifice contului curent bancar

Codul civil consacră regimul juridic al acţiunilor de valorificare a drepturilor izvorâte din contractul de cont curent bancar.
Acesta priveşte atât termenul de prescripţie cât şi momentele de la care acesta începe să curgă. în ceea ce priveşte termenul de
prescripţie, art. 2.190 alin. (1) noul Cod Civil dispune că dreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat la închiderea
contului curent se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii contului curent. în cazul în care contul curent a fost închis din
iniţiativa instituţiei de credit, termenul de prescripţie se calculează de la data la care titularul sau, după caz, fiecare cotitular al
contului a fost notificat în acest sens prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la ultimul domiciliu sau sediu adus la
cunoştinţa instituţiei de credit [art. 2.190 alin. (2) noul Cod Civil].

Încetarea contului curent bancar

281
 Dintre cazurile generale de încetare a contractelor, cu privire la contul bancar curent, Codul civil se preocupă doar de
încetarea contractului ca urmare a denunţării unilaterale. în acest scop, art. 2.188 noul Cod Civil statuează că, în cazul în care
contractul de cont bancar curent este încheiat pe durată nedeterminată, oricare dintre părţi poate să denunţe contractul de cont
curent, cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacă din contract sau din uzanţe nu rezultă un alt termen, sub
sancţiunea de daune-interese.

În temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili şi alte cazuri de încetare a contractului de cont curent bancar.

Bibliografie:

1. Gheorghe Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea, 2020;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Şt. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2019;
4. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Intreprinderea, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012;
5. I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, Restitutio, București, 2002;
6. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,2009;
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008;
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M.Of. nr.505/2011;
10. Legea societăților nr. 31/1990, legislație conexă și jurispruden ță , Ed. Universul Juridic, Colecția
„Pro lege”, București, 2016.

Universitatea Constantin Brâncoveanu din Piteşti

Facultatea de drept şi ştiinţe administrative
Anul de studiu - III zi
Anul universitar 2020-2021
DREPT COMERCIAL
C. 12-13
Drept
Anul III zi Conf. univ. dr. Gheorghe BONCIU
12, 19 ianuarie 2021

TITLURILE DE CREDIT. PROCEDURILE DE PREVENIRE A INSOLVENŢEI ŞI DE INSOLVENŢĂ

I. Titlurile de credit

1. Noţiunea şi clasificarea titlurilor de credit;

- Titlul de credit poate fi definit ca un înscris denumit şi titlu în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să
exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris;
- Este folosită expresia generică de titlu de credit sau titluri de valoare; Noţiunea de titluri de credit este folosită în
dreptul neolatin. Noţiunea de titluri de valoare aparţine dreptului german.
- Titlul comercial de valoare are următoarele caracteristici: - înscrisul are caracter constitutiv, iar dreptul încorporat în
titlu nu există fără înscrisul respectiv;
- înscrisul are caracter formal, trebuind să îmbrace
forma determinată de lege;
- înscrisul are caracter literal, deoarece întinderea
şi natura dreptului, ca şi obligaţia corelativă
dreptului sunt determinate exclusiv de menţiunile
cuprinse în înscris;
- înscrisul conferă un drept autonom deoarece
dreptul şi obligaţia corelativă născute din titlu
sunt independente faţă de actul juridic din care decurg
(raportul juridic fundamental), iar în cazul
transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul

282
 unui drept propriu, care este un drept nou,
originar, şi nu un drept derivat din cel al transmiţătorului.
- clasificarea titlurilor de credit: a) după conţinutul lor: - efecte de comerţ (cambia, biletul la ordin, cecul);
- valorile mobiliare : acţiunile , obligaţiile;
- titlurile reprezentative ale mărfurilor : conosamentul, recipisa de
depozit, warantul;
b) după modul în care circulă: - titlurile nominative;
- titlurile la ordin;
- titlurile la purtător;
c) în funcţie de cauza lor: - tilturile cauzale;
- titlurile abstracte;
- titlurile de legitimare (tilturi de valori improprii) : - biletele de călătorie cu mijloacele de transport;
- bilete de loterie;
- bilete pentru staţiunea de odihnă;
- bilete de intrare la teatru;
2. Cambia. Cambia este folosită pe scară largă atât în raporturile comerciale interne, cât şi internaţionale. Ea a făcut
obiectul unei reglementări juridice unitare. În 1930 la Geneva s-a încheiat convenţia referitoare la legea uniformă a cambiei
şi biletului la ordin. Cu toate că România nu a aderat la această convenţie, cele mai multe prevederi ale legii uniforme au
fost preluate în legea română. Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin a folosit ca model legea italiană asupra
cambiei şi biletului la ordin din 1933, care se întemeia pe legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin 265. Banca Naţională a
României a emis anumite norme-cadru privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte instituţii de credit cu cambii,
bilete la ordin şi cecuri, precum şi norme tehnice privind cambia şi biletul la ordin, potrivit uzanţelor internaţoinale actuale.
Este vorba de Normele-cadru nr. 6/1994 şi Normele tehnice nr. 10/1994. De asemenea, Banca Naţională a reglementat un
sistem informaţional menit să întărească siguranţa creditului cambiei, biletului la ordin şi cecului, prin crearea Centralei
Incidentelor de Plăţi (Regulamentul nr. 1/2001).
Deşi nu există o definiţie legală, cambia a fost definită în doctrină. Cambia este un înscris prin care o persoană,
denumită trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a
treia persoane, denumită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Denumirea de cambie provine din cuvântul italian cambio, care înseamnă schimb. În reglementarea Codului comercial
din 1887, cambia era denumită şi trată sau poliţă. De regulă, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi
juridice anterioare între persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi juridice,
numite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de creditor sau debitor în raporturile juridice la care participă.
Prin emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din raporturile juridice preexistente 266.
În doctrină, creanţa trăgătorului faţă de tras, care justifică emiterea cambiei este numită proviziune sau acoperirea
cambiei, iar creanţa beneficiarului faţă de trăgător se numeşte valoarea furnizată. Observăm că emiterea cambiei nu duce
la stingerea raporturilor juridice fundamentale. Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o
novaţie, adică stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă, rezultată din raportul
cambial (art. 64 din Legea nr. 58/1934) 267.
Există caractere ale cambiei care îi configurează specificitatea ca titlu comercial de valoare:
- Cambia este un titlu de cred it. Prin cambie se realizează o operaţie de credit. Scadenţa este unică pentru toate
obligaţiile cambiale rezultate din cambie.
- Cambia are ca obiect plata unei sume de bani, cu excluderea oricărei alte prestaţii . Toate obligaţiile cambiale vor
avea ca obiect pata aceleiaşi sume de bani, pe care trăgătorul a menţionat-o în cambie, afară de cazurile când legea
prevede altfel.
- Cambia este un titlu complet. Dreptul şi obligaţia corelativă sunt cele cuprinse în înscris. Este exclusă folosirea unor
elemente exterioare, chiar dacă în cambie s-ar face trimitere la ele. Această interdicţie decurge din caracterul literal al
cambiei întemeiat pe formalismul titlurilor comerciale de valoare.
- Cambia este un titlu la ordin . Dreptul cuprins în cambie poate fi exercitat de beneficiar sau de persoana căreia acesta
i-a transmis cambia prin gir. Clauza la ordin este subânţeleasă pe orice cambie. Astfel, emitentul cambiei autorizează pe
posesorul ei să o transmită altei persoane oricând doreşte la infinit. Legea permite transmiterea cambiei şi pe calea
dreptului comun a cesiunii de creanţă, situaţie în care în cambie trebuie să se facă menţiunea nu la ordin.
- Cambia este un titlu abstract. Drepturile şi obligaţiile rezultate din cambie există în mod valabil, independent de cauza
juridică ce le-a generat (raporturile fundamentale).
265
Prin O.G. nr. 11/1993 au fost aduse unele modificări şi completări Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin. A se
vedea D. Gălăşescu-Pyk, Cambia şi biletul la ordin, vol. I, p. 58-142
266
S. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, 2009, p. 552.
267
M. N. Costin, V. Luha, Caracteristicile structurale ale cambiei, în Revista de Drept Comercial nr. 4/1995, pp. 44-46.

283
 - Cambia creează obligaţii autonome. Toate obligaţiile care se nasc din cambie au o existenţă juridică de sine
stătătoare. Fiecare semnătură pusă pe titlu creează un raport juridic distinct cu regim propriu. Ca atare, viciile sau lipsurile
unui raport juridic nu afectează valabilitatea celorlalte raporturi juridice. Astfel, dacă beneficiarul transmite cambia prin gir, el
îşi asumă faţă de dobânditor (giratar) o obligaţie valabilă, chiar dacă dreptul său era afectat de vicii. De asemenea, dacă o
persoană (avalist) garantează obligaţia trasului acceptant, obligaţia de garanţie (obligaţie accesorie) este valabilă, chiar
dacă obligaţia trasului (obligaţia principală) este anulabilă pentru vicii de consimţământ ori incapacitate. Recunoaşerea
valabilităţii obligaţiilor cambiale are ca premisă existenţa unei cambii emise cu respectarea cerinţelor legii.
- Cambia creează obligaţii necondiţionale . Obligaţiile cambiale nu pot fi subordonate unei condiţii ori unei
contraprestaţii din partea posesorului cambiei. Legea prevede nulitatea cambiei, în cazul când ordinul de plată al trasului
este condiţionat.
- Cambia creează obligaţii solidare . Cambia, ca titlu de credit, este menită să circule. Prin transmiterea cambiei pe
calea girului, obligaţiei iniţiale a trăgătorului (privind acceptarea şi plata cambiei de către tras) i se adaugă obligaţia
succesivă asumată, prin semnătură proprie, de fiecare transmiţător (girant) faţă de dobânditor (giratar). Girul realizează nu
numai transmiterea cambiei, ci şi garantarea dobânditorilor succesivi ai cambiei. Deci, fiecare semnatar al cambiei se obligă
la acceptarea şi plata cambiei la scadenţă. Obligaţiile cambiale născute din semnarea cambiei sunt solidare.
Astfel, la scadenţă, ultimul posesor al cambiei va putea cere plata sumei de bani prevăzută în cambie de la tras, iar în
caz de refuz, de la oricare dintre ceilalţi semnatari ai cambiei, fără a exista o anumită ordine. Deci, putem spune despre
cambie că este un titlu la ordin complet şi formal, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată de
plată a unei sume de bani de către semnatarii cambiei, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei.
În doctrină există o controversă asupra calificării raporturilor juridice care iau naştere prin emiterea şi punerea în
circulaţie a cambiei. Această problemă priveşte atât latura pasivă, cât şi latura activă a raporturilor juridice cambiale.
Sub aspectul laturii pasive a raportului juridic cambial, problema care se pune este cea a precizării izvorului obligaţiilor
care iau naştere din cambie. Sunt avute în vedere obligaţia fundamentală, obligaţia de regres şi obligaţia de garanţie.
Obligaţia fundamentală este obligaţia trăgătorului de a face să se plătească de către tras beneficiarului suma de bani
arătată în cambie. Obligaţia de regres este obligaţia trăgătorului şi a giranţilor de a achita suma de bani menţionată în
cambie, dacă trasul (principalul obligat) nu acceptă ori nu plăteşte suma de bani beneficiarului. Obligaţia de garanţie este
obligaţia avalistului de garantare a trasului sau a girantului.
Unii autori – adepţi ai teoriilor actelor unilaterale – au susţinut că obligaţiile cambiale sunt declaraţii unilaterale de
voinţă, prin care se asumă obligaţii faţă de o persoană nedeterminată, dar determinabilă prin intervenţia unor elemente
ulterioare. Momentul naşterii obligaţiilor unilaterale este considerat, de majoitatea autorilor, momentul redactării
documentului (teoria creaţiei), iar nu cel al deposedării de titlu (teoria emisiunii).
Alţi autori au formulat teoriile contractuale, aplelând la instituţii cum sunt delegaţia imperfectă, stipulaţia pentru altul,
cesiunea etc. Acestor teorii li s-a reproşat că nu explică situaţia juridică a creditorului cambial (beneficiarul sau giratarul) al
cărui drept izvorând din titlu are caracter autonom. În sfârşit, alţi autori, împrumutând unele elemente din teoriile
contractuale şi din teoriile unilaterale, au formulat aşa-numitele teorii mixte. Astfel, de vreme ce titlul cuprinde ordinul
necndiţionat de a se plăti o sumă determinată, această declaraţie (promisiune) este un act juridic. Obligaţia are ca izvor
aparenţa de existenţă a raportului juridic creat prin semnarea titlului. Deci, este suficientă crearea titlului ca apoi obligaţiile
care izvorăsc din el să fie guvernate de lege, care se adaugă voinţei semnatarului cambiei.
Sub aspectul laturii active a raportului juridic cambial, controversa priveşte natura dreptului pe care o persoană îl are
asupra înscrisului pentru a putea exercita acţiunile cambiale. Majoritatea autorilor susţin teoria proprietăţii şi cea a
posesiunii, susţinere care se întemeiază pe dispoziţiile legii. Legea prevede că cel care are titlul (înscrisul) este nu numai
posesorul lui, ci şi titularul creanţei menţionate în titlu. Deci, posesia de bună-credinţă prezumă titlul de proprietate.
În doctrina modernă cambia este socotită ca un act juridic complex. Acest act juridic produce efecte care au un dublu
izvor: manifestarea de voinţă a trăgătorului şi legea. Din momentul în care cambia este emisă cu respectarea condiţiilor
legale, legea asigură posesorului titlului o protecţie deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de bani menţionată
în titlu, chiar dacă, de fapt, datoria nu ar exista. În beneficiul securităţii raporturilor comerciale, aparenţa se impune asupra
realităţii.
Fiind un titlu de credit şi, prin urmare, un înscris formal, cambia trebuie să cuprindă anumite menţiuni esenţiale, a căror
lipsă face ca înscrisul să nu aibă puterea de instrument de valorificare a creditului pe care legea o acordă unui astfel de
titlu. Menţiunile esenţiale ale cambiei sunt:
- denumirea de cambie înserată chiar în cuprinsul titlului şi exprimată în limba folosită pentru redactarea lui;
- ordinul pur şi simplu, adică ordinul necondiţionat de a face să se plătească o anumită sumă de bani;
- numele trasului;
- indicarea termenului de plată, adică scadenţa;
- locul plăţii;
- numele aceluia sau la ordinul căruia plata trebuie să fie făcută;

284
 - locul şi data emisiunii;
- semnătura trăgătorului.
Clauza la ordin este de esenţa cambiei şi, deci, nu mai este necesar ca ea să fie inclusă în cuprinsul titlului ca o
menţiune specială. Titlul lipsit de una din menţiunile esenţiale nu are valoarea juridică a unei cambii. Acest principiu
comportă însă unele excepţii: dacă scadenţa nu este menţionată, cambia este considerată de lege ca plătibilă la vedere,
dacă nu se indică locul plăţii, legea consideră că plata se va face la locul menţionat lângă numele trasului, dacă nu este
precizat locul emisiunii, legea consideră că acesta este locul indicat lângă numele trăgătorului.
Legea nr. 58/1934 nu cuprinde nici o dispoziţie specială referitoare la condiţiile de fond ale cambiei. În consecinţă,
pentru valabilitatea cambiei, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul Civil pentru validitatea actelor juridice:
capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza (art. 1.179 C. civ.).
Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate. În aprecierea lor trebuie avut în vedere caracterul general
şi abstract al obligaţiilor cambiale. Astfel, orice obligaţie cambială se desprinde de cauza care i-a dat naştere şi se
manifestă ca o obligaţie de sine stătătoare. Sub raportul capacităţii, pentru ca o cambie să fie valabilă trebuie ca emitentul
să fie capabil a se obliga în materie comercială.
Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă persoanele implicate în raporturile cambiale. Fiecare obligaţie
cambială are un obiect concret, care este determinat de natura obligaţiei asumate (de trăgător, tras, avalist etc.).
Nerespectarea condiţiilor cerute pentru validitatea cambiei atrage după sine sancţiunea nulităţii, în condiţiile reglementate
de dreptul comun.
Validitatea cambiei emise în alb aste admisă de lege, completarea ei trebuind să se facă însă până la momentul
prezentării ei la scadenţă de către beneficiar. Completarea trebuie să se facă în conformitate cu stipulaţiile dintre trăgător şi
beneficiar. Apărarea că o cambie emisă în alb a fost completată altfel decât se stabilise prin convenţia părţilor este o
excepţie personală, care nu va putea fi opusă terţilor posesori decât în cazurile în care au dobândit cambia de rea-credinţă
sau săvârşind o culpă gravă.
În afară de menţiunile prevăzute de lege ca esenţiale, există şi o serie de clauza facultative. Astfel, părţile pot conveni
să înscrie în titlu clauze având ca efect prelungirea sau restrângerea circulaţiei cambiei faţă de termenul legal, dispensarea
posesorului cambiei de protest de neacceptare, liberarea de răspundere a trăgătorului pentru neacceptarea cambiei. În
toate legislaţiile, proprietatea unei cambii cu toate drepturile incorporate în ea se transmite prin gir.
Girul este un contract cambial încheiat între o parte numită girant şi o alta numită giratar, prin care se transmite
proprietatea cambiei de la primul la cel de-al doilea. Această operaţie juridică se efectuează prin indicarea scrisă pe cambie
sau pe foaia ataşată de ea a numelui giratarului, datată şi subsemnată de girant.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- trebuie scris pe cambie şi semnat de girant;
- trebuie să cuprindă totalul sumei cambiale. Girul prin care se transmite numai o parte din această sumă nu se
consideră ca negociere a cambiei. Este, de asemenea, inadmisibilă, transmiterea cambiei la mai mulţi giratari;
- chiar când, la constituirea ei, cambia a fost emisă la ordinul mai multor beneficiari, toţi la un loc trebuie să o semneze,
afară numai dacă nu este autorizat unul singur să semneze pentru toţi;
- când pe cambie se găsesc mai multe giruri ele se consideră, până la proba contrară, constituite în aceeaşi ordine în
care sunt scrise;
- legea autorizează pe giratarul sau pe beneficiarul al cărui nume este greşit scris să semneze cambia cu acest nume
greşit, adăugând, când consideră potrivit, semnătura sa adevărată. Principiul nimeni nu poate transmite mai multe drepturi
decât are el însuşi se explică nu numai în cazul girului restrâns, ci şi în cazul când se transmite prin gir o cambie care a
ajuns deja la scadenţă sau care nu este onorată, caz în care noul giratar primeşte cambia grevată cu toate defectele
juridice.
Avalul este o instituţie specifică dreptului cambial al ţărilor care au adoptat legea uniformă de la Geneva. Ea nu este
cunoscută dreptului anglo-american. Avalul este actul prin care o persoană numită avalist garantează plata cambiei de către
un debitor cambial numit avalizat. Poate fi avalist o pesoană străină de cambie sau chiar un semnatar al cambiei. Avalizatul
poate fi acceptantul, trăgătorul, girantul sau chiar un avalist.
Dacă în cambie nu se indică persoana pentru care s-a dat avalul, se prezumă că el este dat pentru trăgător, care este
debitorul principal. Avalul se dă pe cambie sau pe adaosul acesteia, inserându-se menţiunea pentru aval sau pentru
garanţie, urmată de semnătura avalistului. Dacă garanţia se dă pe un act separat, nu va produce efecte cambiale, ci numai
efectele de drept comun ale cauţiunii sau fidejusiunii. Avalul poate fi dat pentru întrega sumă din cambie sau numai pentru o
parte din ea. Avalistul are o obligaţie identică, cu acelaşi conţinut şi cu aceeaşi întindere ca obligaţia garantată.
Drept urmare, principiul inopozabilităţii excepţiilor este valabil contra avalistului, aşa cum era valabil şi contra
debitorului avalizat. Tot astfel, principiul solidarităţii debitorilor cambiei este aplicabil şi avalistului. Avalistul care plăteşte
cambia dobândeşte toate drepturile decurgând din cambie împotriva avalizatului, ca şi a celor ţinuţi de către acesta din
urmă în temeiul cambiei.

285
 Acceptarea. Trasul nu este parte în înscrisul cambial, deşi el are ordin din partea trăgătorului să plătească. El devine
debitor cambial prin acceptare. Deci, acceptarea este actul prin care trasul se angajează să plătească suma din cambie
aceluia care va fi posesorul ei legitim la scadenţă. Prin acceptare, trasul devine obligat cambial în mod solidar, alături de
trăgător, giranţi şi avalişti. Dar în timp ce trasul îşi asumă obligaţia de a plăi, ceilalţi îşi asumă obligaţia de a face să se
plătească, deoarece ei sunt ţinuţi să plătească numai în cazul în care trasul refuză plata.
Obligaţia asumată de către tras este literală, autonomă şi abstractă. Excepţiile pe care trasul le poate opune
trăgătorului nu pot fi invocate împotriva celorlalţi posesori ai titlului. Prezentarea la acceptare este facultativă. Dacă
trăgătorul inserează în cambie o clauză prin care să impună obligaţia de prezentare a posesorului titlului la acceptare,
neprezentarea titlului la acceptare, în termenul fixat, are drept consecinţă decăderea posesorului din exercitarea dreptului
de regres. Posesorul cambiei păstrează însă drepturile decurgând din cambie.
Cambia cu scadenţă la un anumit termen de la vedere trebuie să fie prezentată la acceptare, precizarea scadenţei fiind
tocmai în funcţie de această prezentare. Termenul de prezentare este de un an de la data emisiunii cambiei. Acceptarea
trebuie să fie datată. O acceptare nedatată va produce efecte juridice, dar numai faţă de tras. Prezentarea cambiei la
acceptare se poate face oricând până la scadenţă. Odată ajunsă la scadenţă, cambia devine exigibilă, astfel încât nu se
mai poate cere decât plata.
Protestul. În condiţiile legii uniforme de la Geneva, refuzul de acceptere sau de plată trebuie constatat printr-un act
oficial - întocmit de notar – act numit protest. Existenţa protestului este indispensabilă pentru ca beneficiarul să-şi poată
valorifica drepturile sale izvorâte din cambie şi pentru exercitarea acţiunii de regres. Cu toate acestea, stipularea clauzelor
fără protest sau fără cheltuieli înscrise în cambie şi semnate exonerează posesorul legitim al cambiei de obligaţia de a face
protestul.
Renunţarea la protest operează cu privire la toţi semnatarii cambiei, dacă este scrisă de trăgător, sau numai cu privire
la cel care a inserat-o în cambie, dacă este scrisă de un girant sau de un avalist. În toate legislaţiile cambiale, protestul, ca
act autentic, este supus anumitor formalităţi.
În legislaţiile ţărilor care au adoptat Convenţia de la Geneva pentru rezolvarea anumitor conflicte de legi privitoare la
cambie şi bilet la ordin, forma şi termenele pentru protest, ca şi forma altor măsuri pentru exerciţiul şi prezervarea drepturilor
privind cambiile şi biletele la ordin sunt reglementate de legile ţării în care protestul trebuie dresat sau măsurile în cauză
trebuie luate268. Dacă trasul plăteşte suma prevăzută în cambie, acesta îi liberează trasului. Neindicarea în cambie a locului
plăţii în unul din aceste două moduri antrenează nulitatea cambiei. Trăgătorul poate să indice ca loc al plăţii şi domiciliul
unui terţ.
După legea uniformă de la Geneva, posesorul cambiei nu poate refuza plata parţială. Aceasta nu stinge drepturile sale
cambiale asupra părţii din sumă care a rămas neplătită. Raţiunea care a determinat aceatsă soluţie derogatorie de la
dreptul comun, unde plata este indivizibilă, este aceea că în materie cambială plata nu interesează numai posesorul titlului,
ci şi pe ceilalţi semnatari ţinuţi solidar la plată şi care au interes ca, măcar în parte, să fie liberaţi. Legea uniformă de la
Geneva face distincţie între liberarea trăgătorului de garanţia acceptării, pe de-o parte, şi liberarea de garanţia plăţii, pe de
altă parte. Trăgătorul se poate libera de garantarea acceptării numai prin plată. Dar nu-i este permis să se libereze de
garanţia plăţii. Orice stipulaţie în sens contrar este considerată de lege ca fiind nescrisă.

3. Biletul la ordin. Biletul la ordin este un titlu girabil, formal şi complet, care cuprinde obligaţia necondiţionată pe care
şi-o asumă emitentul de a plăti în favoarea beneficiarului. Biletul la ordin urmează, în general, regulile prevăzute pentru
cambie, iar reglementarea lui se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, respectiv Legea nr. 58/1934 asupra
cambiei şi biletului la ordin, precum şi în Normele-cadru nr. 6/1994 şi în Normele tehnice nr. 10/1994 ale B.N.R..
Dar, spre deosebire de cambie unde intervin trei persoane (trăgătorul, trasul şi beneficiarul), biletul la ordin implică
numai două persoane: emitentul, care se obligă să plătească la scadenţă şi beneficiarul. Menţiunile esenţiale pe care
trebuie să le cuprindă biletul la ordin, sub sancţiunea ineficacităţii sale ca bilet la ordin, sunt următoarele:
- denumirea de bilet la ordin, redactată în textul titlului, în limba folosită pentru întocmirea sa;
- promisiunea necondiţionată de a plăti o anumită sumă la scadenţă;
- locul unde trebuie să se facă plata;
- numele beneficiarului căruia sau la ordinul căruia trebuie să se facă plata;
- data şi locul emisiunii;
- semnătura emitentului.
Întrucât nu există tras, nu se pune problema acceptării, iar biletul la ordin plătibil la un anumit termen de la vedere
trebuie prezentat pentru viză emitentului în termenul legal de un an sau în termenul convenţional fixat de părţi. Refuzul
emitentului de a viza se va constata printr-un protest, a cărui dată va constitui punctul de plecare al termenului de la vedere.
Cât priveşte avalul, dacă nu s-a precizat pentru cine este dat, este reputat a fi dat pentru emitent.

268
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Bucureşti: Editura CH Beck, 2010.

286
 4. Cecul. Cecul este înscrisul prin care o persoană numită trăgător sau emitent dă ordin unei bănci, la care are un
disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar.
Emitera cecului fără acoperire constituie infracţiune şi este sancţionată de lege (art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 privind
cecul). Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sacţionează în condiţiile legii (art. 84 pct. 1 din
Legea nr. 59/1934 privind cecul).
Pentru valabilitatea sa, cecul trebuie să conţină următoarele menţiuni obligatorii:
- denumirea de cec;
- mandatul (ordinul) necondiţionat dat băncii de a plăti o anumită sumă de bani;
- numele băncii plătitoare;
- locul plăţii;
- data şi locul emiterii;
- semnătura trăgătorului (emitentului).
Cecul se deosebeşte de cambie prin:
- raportul juridic existent între tras şi trăgător, numit fundamental la cambie, poartă denumirea de provizion sau
disponibil la cec şi constă într-un contract încheiat între trăgător şi banca unde se constituie acest disponibil, fie sub forma
unui depozit bănesc, fie ca urmare a unei deschideri de credit;
- cecul nu poate fi emis decât în limita sumei constituită ca provizion;
- la cec trasul nu poate fi decât o bancă;
- numărul de condiţii obligatorii este mai redus la cec;
- cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, spre deosebire de cambie;
- în timp ce cambia în mod normal urmează a fi acceptată de tras (cu excepţia cambiei la vedere), cecul nu poate fi
acceptat, chiar dacă ar exista o menţiune de acceptare înscrisă pe titlu – care se consideră nescrisă;
- se plăteşte la prezentare;
- pe când posesorul cambiei poate acţiona fie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi, fie împotriva debitorilor de
regres, beneficiarul cecului are la dispoziţie doar acţiunea de regres contra giranţilor, emitenului şi celorlalţi din aceeaşi
categorie.
Cecul este incompatibil cu acţiunea directă (contra acceptantului) pentru motivul că trasul (banca), lipsind obligaţia
acceptării, nu are calitatea de debitor cambial.
5. Concluzii. Titlurile comercial de valoare au o importanță practică din mai multe motive:
- înscrisul are caracter constitutiv, iar dreptul încorporat în titlu nu există fără înscrisul respectiv;
- înscrisul are caracter formal, trebuind să îmbrace forma determinată de lege;
- înscrisul are caracter literal, deoarece întinderea şi natura dreptului, ca şi obligaţia corelativă dreptului sunt
determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris;
- înscrisul conferă un drept autonom deoarece dreptul şi obligaţia corelativă născute din titlu sunt independente faţă de
actul juridic din care decurg (raportul juridic fundamental), iar în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul
unui drept propriu, care este un drept nou, originar, şi nu un drept derivat din cel al transmiţătorului.

II. Procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă

A. Procedurile de prevenire a insolvenței

1. Principiile fundamentale ale procedurilor de prevenire a insolventei si de  insolventa

Procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență se bazeaza pe urmatoarele principii:
1. maximizarea gradului de valorificare a activelor si de recuperare a creantelor;
2. acordarea unei sanse debitorilor de redresare eficienta si efectiva a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire
a insolventei, fie prin procedura de reorganizare judiciara;
3. asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare si derulare a procedurii intr-un timp
util si rezonabil, intr-o maniera obiectiva si impartiala, cu un minim de costuri;
4. asigurarea unui tratament egal al creditorilor de acelasi rang;
5. asigurarea unui grad ridicat de transparenta si previzibilitate in procedura;
6. recunoasterea drepturilor existente ale creditorilor si respectarea ordinii de prioritate a creantelor, avand la baza un set
de reguli clar determinate si uniform aplicabile;
7. limitarea riscului de credit si a riscului sistemic asociat tranzactiilor cu instrumente financiare derivate prin
recunoasterea compensarii cu exigibilitate imediata in cazul insolventei sau al unei proceduri de prevenire a insolventei unui

287
cocontractant, avand ca efect reducerea riscului de credit la o suma neta datorata intre parti sau chiar la zero atunci cand,
pentru acoperirea expunerii nete, au fost transferate garantii financiare;
8. asigurarea accesului la surse de finantare in procedurile de prevenire a insolventei, in perioada de observatie si de
reorganizare, cu crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor creante;
9. fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii clare, cu asigurarea unui tratament egal intre
creditorii de acelasi rang, a recunoasterii prioritatilor comparative si a acceptarii unei decizii a majoritatii, urmand sa se ofere
celorlalti creditori plati egale sau mai mari decat ar primi in faliment;
10. favorizarea, in procedurile de prevenire a insolventei, a negocierii/renegocierii amiabile a creantelor si a incheierii
unui concordat preventiv;
11. valorificarea in timp util si intr-o maniera cat mai eficienta a activelor;
12. in cazul grupului de societati, coordonarea procedurilor de insolventa, in scopul abordarii integrate a acestora;
13. administrarea procedurilor de prevenire a insolventei si de insolventa de catre practicieni in insolventa si
desfasurarea acestora sub controlul instantei de judecata .

2. Proceduri de prevenire a insolventei

a). Mandatul ad-hoc
Un debitor poate adresa presedintelui tribunalului o cerere de numire a unui mandatar ad-hoc. Prin cererea sa, debitorul
propune un mandatar ad-hoc dintre practicienii in insolventa, autorizati potrivit legii. Cererea trebuie sa cuprinda o descriere
detaliata a motivelor care fac necesara numirea unui mandatar ad-hoc. Cererea este depusa la cabinetul presedintelui
tribunalului si se inregistreaza intr-un registru special.
Dupa primirea cererii, presedintele tribunalului dispune citarea, in termen de 5 zile, prin agent procedural, a debitorului si
a mandatarului ad-hoc propus. Procedura se desfasoara in camera de consiliu si se mentine confidentiala pe toata durata sa.
Confidentialitatea procedurii este obligatorie pentru toate persoanele si institutiile care iau parte sau sunt implicate in aceasta.
Dupa ascultarea debitorului, daca se constata ca dificultatile financiare ale acestuia sunt reale, iar persoana propusa ca
mandatar ad-hoc intruneste conditiile legii pentru exercitarea acestei calitati, presedintele tribunalului desemneaza,
prin incheiere executorie, mandatarul ad-hoc propus.
Obiectivul mandatarului ad-hoc va fi acela de a realiza, in termen de 90 de zile de la desemnare, o intelegere
intre debitor si unul sau mai multi creditori ai sai, in vederea depasirii starii de dificultate financiara in care se afla debitorul, a
salvgardarii acestuia, pastrarii locurilor de munca si acoperirii creantelor asupra debitorului.
In scopul realizarii obiectivului mandatului, mandatarul ad-hoc va putea propune remiteri, reesalonari sau reduceri partiale
de datorii, continuarea sau incetarea unor contracte in curs, reduceri de personal, precum si orice alte masuri considerate a fi
necesare.
Onorariul mandatarului ad-hoc va fi stabilit provizoriu de catre presedintele tribunalului, la propunerea debitorului si cu
acordul mandatarului ad-hoc, sub forma unui onorariu fix sau a unui onorariu lunar. Acesta va putea fi modificat ulterior, la
cererea mandatarului ad-hoc, cu acordul debitorului.
Mandatul ad-hoc inceteaza:
a)prin denuntarea unilaterala a mandatului de catre debitor sau de catre mandatarul ad-hoc;
b)prin incheierea intelegerii prevazute la art. 13 alin. (2);
c)daca, in termenul prevazut la art. 13 alin. (2), mandatarul nu a reusit sa intermedieze incheierea unei intelegeri
intre debitor si creditorii sai.
La cererea debitorului sau a mandatarului ad-hoc, presedintele tribunalului va constata incetarea mandatului ad-hoc,
prin incheiere definitiva.
b). Concordatul preventiv
Poate recurge la procedura de concordat preventiv orice debitor in dificultate financiara, cu urmatoarele exceptii:
a) daca in cei 3 ani anteriori ofertei de concordat preventiv debitorul a mai beneficiat de un concordat preventiv care a
esuat;

288
 b) daca debitorul si/sau actionarii/asociatii/asociatii comanditari care detin controlul debitorului sau administratorii/directorii
acestuia au fost condamnati definitiv pentru savarsirea unei infractiuni intentionate contra patrimoniului, de coruptie si de
serviciu, de fals, precum si pentru infractiunile prevazute de Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de
garantii si raspunderea in legatura cu gestionarea bunurilor agentilor economici, autoritatilor sau institutiilor publice, cu
modificarile ulterioare, Legea nr. 31/1990, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea contabilitatii nr. 82/1991,
republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea concurentei nr. 21/1996, republicata, Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea nr. 656/2002
pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor, precum si pentru instituirea unor masuri de prevenire si combatere a finantarii
actelor de terorism, republicata, cu modificarile ulterioare, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si
completarile ulterioare, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, cu modificarile ulterioare, si
infractiunile prevazute de prezenta lege, in ultimii 5 ani anterior deschiderii procedurii prevazute de prezenta lege. Aceasta
prevedere nu se aplica titularilor actiunilor la purtator;
c) daca s-a dispus suportarea unei parti a pasivului debitorului de catre membrii organelor de conducere si/sau
supraveghere ale debitorului, potrivit prevederilor art. 169 si urmatoarele sau prevederilor unor legi speciale, pentru ajungerea
acestuia in stare de insolventa; prevederile lit. b) raman aplicabile.
Judecatorul-sindic are urmatoarele atributii in procedura concordatului preventiv:
a) sa numeasca administratorul concordatar provizoriu;
b) sa omologheze, la cererea administratorului concordatar, concordatul preventiv;
c) sa constate, la cererea oricarui creditor nesemnatar al concordatului preventiv, indeplinirea conditiilor cerute pentru a
fi inscris pe lista creditorilor ce au aderat la concordatul preventiv;
d) sa dispuna prin incheiere, potrivit prevederilor art. 18, suspendarea provizorie a executarilor silite contra debitorului, in
baza ofertei de concordat preventiv formulate de debitor si transmise creditorilor;
e) sa judece actiunile in nulitate si in rezolutiune a concordatului preventiv.
Cererile formulate in temeiul prezentului titlu se judeca in camera de consiliu, de urgenta si cu precadere, partile fiind citate
in termen de 48 de ore de la primirea cererii. Partile cu sediul in strainatate sunt citate prin mijloace rapide de comunicare, la
sediul sau, dupa caz, la domiciliul ori resedinta cunoscut/cunoscuta al/a acestora; in lipsa, citarea se face prin afisare la usa
instantei.
Atributiile administratorului concordatar sunt urmatoarele:
a) intocmeste tabelul creditorilor, care include si creditorii contestati sau ale caror creante sunt in litigiu, si tabelul creditorilor
concordatari; o creanta a unui creditor cu mai multi debitori solidari aflati in procedura de concordat va fi inscrisa in toate
tablourile creditorilor cu valoarea nominala a creantei detinute pana ce aceasta va fi complet acoperita;
b) elaboreaza, impreuna cu debitorul, oferta de concordat, cu elementele componente ale acesteia, respectiv proiectul
de concordat si planul de redresare;
c) face demersuri pentru solutionarea pe cale amiabila a oricarei dispute intre debitor si creditori ori intre creditori;
d) solicita judecatorului-sindic omologarea concordatului preventiv;
e) supravegheaza indeplinirea obligatiilor asumate de catre debitor prin concordatul preventiv;
f) informeaza, de urgenta, adunarea creditorilor concordatari asupra neindeplinirii sau indeplinirii necorespunzatoare de
catre debitor a obligatiilor sale;
g) intocmeste si transmite adunarii creditorilor concordatari rapoarte lunare sau trimestriale asupra activitatii sale si a
debitorului; raportul administratorului concordatar va contine si opinia acestuia privind existenta sau, dupa caz, inexistenta unor
motive de rezolutiune a concordatului preventiv;
h) convoaca adunarea creditorilor concordatari;
i) cere instantei inchiderea procedurii concordatului preventiv;
j) indeplineste orice alte atributii prevazute de prezentul capitol, instituite prin concordatul preventiv ori stabilite de
judecatorul-sindic.

289
 Onorariul administratorului concordatar se propune prin proiectul de concordat si se stabileste prin concordatul preventiv;
acesta va fi suportat din averea debitorului. Onorariul administratorului concordatar va consta, in functie de natura obligatiilor
acestuia, intr-o suma fixa, un onorariu lunar si/sau un onorariu de succes; la stabilirea cuantumului onorariului se vor avea in
vedere natura activitatii desfasurate de catre debitor, precum si complexitatea planului de redresare.
Adunarea creditorilor concordatari are urmatoarele atributii:
a) aproba rapoartele administratorului concordatar privitoare la activitatea debitorului si la indeplinirea obligatiilor asumate
prin concordat;
b) desemneaza reprezentantul creditorilor;
c) este titularul actiunii in rezolutiune a concordatului preventiv.
In cursul derularii procedurii, adunarea creditorilor concordatari poate fi convocata de administratorul concordatar, din oficiu
sau la cererea creditorilor reprezentand cel putin 10% din valoarea totala a creantelor concordatare.
Adunarea creditorilor concordatari adopta hotarari cu majoritatea de voturi stabilita prin raportare la valoarea creantelor
creditorilor concordatari prezenti. Votul creditorilor concordatari poate fi exercitat si prin corespondenta.

B. PROCEDURA INSOLVENTEI
1. Activitatea comerciala si dificultatile sale
Desfasurarea normala a activitatii comerciale impune ca toti comerciantii care si-au asumat obligatii, in baza raporturilor
juridice la care participa, sa isi execute aceste obligatii in stricta conformitate cu contractele incheiate.
In privinta executarii obligatiilor, o importanta deosebita o are executarea obligatiilor al caror obiect il constituie plata unor
sume de bani (pretul marfurilor, al lucrarilor si serviciilor, rambursarea imprumuturilor etc.). Intr-adevar, neachitarea la scadenta a
sumelor de bani datorate de catre debitor il pune pe creditor in situatia de a fi lipsit de mijloacele financiare necesare reluarii
ciclului de productie.
Neexecutarea obligatiilor banesti la scadenta produce consecinte negative nu numai asupra creditorului, ci si fata de alti
comercianti cu care creditorul se afla in raporturi juridice. Tinand seama de interconexiunea raporturilor juridice in care se afla
comerciantii, insemna ca nerespectarea obligatiilor privind plata sumelor de bani se poate repercuta „in lant” asupra altor
comercianti, ducand la un blocaj financiar, cu consecinte funeste pentru activitatea comerciala si pentru securitatea creditului.
Inca de la inceputul activitatii comerciale, cand au aparut si dificultatile financiare inerente acesteia, s-a pus problema
reactiei fata de un atare comerciant a carui activitate necorespunzatoare cangreneaza activitatea comerciala. Atitudinea fata de
un asemenea comerciant nu a fost intotdeauna aceeasi; ea a fost in functie de anumite conceptii care s-au manifestat de-a
lungul vremii.
Ca tratament juridic aplicabil comerciantilor in dificultate, de curand, a fost adoptata Legea nr.85/2006 privind procedura
insolventei, care a abrogat Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului.
Noua lege reglementeaza doua proceduri specifice insolventei si anume: procedura generala si procedura simplificata.

2. Scopul procedurii insolventei

Scopul Legii nr.85/2014 este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa.
Caile prin care se realizeaza scopul legii sunt reorganizarea judiciara si falimentul.
Procedura reorganizarii judiciare consta in anumite reguli privind organizarea activitatii debitorului pe baze noi, in vederea
redresarii economico-financiare si asigurarii mijloacelor banesti pentru plata datoriilor fata de creditori. Aceasta procedura se
poate realiza fie prin reorganizarea activitatii debitorului, prin anumite masuri economice, financiare, organizatorice, juridice etc.;
fie prin lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului, pana la acoperirea creantelor creditorilor.
Potrivit Legii nr.85/2014 reorganizarea judiciara se realizeaza pe baza unui plan de reorganizare a activitatii debitorului.
De remarcat ca aplicarea procedurii reorganizarii judiciare presupune continuarea activitatii debitorului, sub conducerea
acestuia sau a persoanelor abilitate de lege.
Procedura falimentului consta in anumite reguli prin care se reglementeaza executarea silita a bunurilor din patrimoniul
debitorului, in vederea platii datoriilor fata de creditori.
Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinta incetarea activitatii debitorului (dizolvarea societatii, in cazul
debitorului societate comerciala).

290
 Pentru realizarea scopului trebuie aplicata procedura adecvata. Optiunea este determinata de starea patrimoniului
debitorului, de sansele redresarii si de interesele creditorilor, in raport de care se va aplica procedura generala sau procedura
simplificata.

3. Conditiile aplicarii procedurii insolventei

Pentru aplicarea procedurii, legea cere indeplinirea a doua conditii: debitorul sa faca parte din categoriile persoanelor carora
li se aplica procedura si debitorul sa se afle in insolventa.
3.1. Categoriile de persoane carora li se aplica procedura
Legea nr.85/2014 reglementeaza categoriile de persoane carora li se aplica procedura. Sunt legiferate persoanele carora li
se aplica procedura generala si cele carora li se aplica procedura simplificata.
Astfel, debitorii carora li se aplica procedura generala sunt:
    1. societatile comerciale;
    2. societatile cooperative;
    3. organizatiile cooperatiste;
    4. societatile agricole;
    5. grupurile de interes economic;
    6. orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati economice.
  Procedura simplificata se aplica debitorilor aflati in stare de insolventa, care se incadreaza in una dintre urmatoarele categorii:
    a) comercianti, persoane fizice, actionand individual;
    b) asociatii familiale;
    c) comercianti care fac parte din categoriile prevazute la alin. (1) si indeplinesc una dintre urmatoarele conditii:
    1. nu detin nici un bun in patrimoniul lor;
    2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi gasite;
    3. administratorul nu poate fi gasit;
    4. sediul nu mai exista sau nu corespunde adresei din registrul comertului;
    d) debitori care fac parte din categoriile prevazute la alin. (1), care nu au prezentat documentele prevazute la art. 28 alin. (1)
lit. b), c), e) si h) in termenul prevazut de lege;
    e) societati comerciale dizolvate anterior formularii cererii introductive;
    f) debitori care si-au declarat prin cererea introductiva intentia de intrare in faliment sau care nu sunt indreptatiti sa beneficieze
de procedura de reorganizare judiciara prevazuta de prezenta lege.
3.2. Insolventa debitorului
    Insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile
pentru plata datoriilor exigibile. Trebuie retinut ca Legea nr.85/2014 consacra insolventa vadita si insolventa iminenta.
Insolventa este prezumata ca fiind vadita atunci cand debitorul, dupa 30 de zile de la scadenta, nu a platit datoria sa fata de
unul sau mai multi creditori.
Insolventa este iminenta atunci cand se dovedeste ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile exigibile angajate, cu
fondurile banesti disponibile la data scadentei.
Creditorul poate cere aplicarea procedurii insolventei asupra debitorului numai daca timp de cel putin 30 de zile nu a platit
datoriile ce alcatuiesc valoarea-prag. Prin valoare-prag se intelege cuantumul minim al creantei, pentru a putea fi introdusa
cererea creditorului. Aceasta este de 40.000 lei, iar pentru salariati, de sase salarii medii pe economie.
Insolventa se deosebeste de insolvabilitatea debitorului; pe cand insolventa este acea stare a patrimoniului care exprima
neputinta debitorului de a plati la scadenta datoriile sale din cauza lipsei de lichiditati, insolvabilitatea este o stare de dezechilibru
financiar a patrimoniului debitorului, in care valoarea elementelor pasive este mai mare decat valoarea elementelor active.
Aplicarea procedurii insolventei intervine in toate cazurile in care debitorul se afla in imposibilitate de a plati datoriile
exigibile cu fondurile banesti disponibile, indiferent de raportul dintre activul si pasivul patrimoniului debitorului.

4. Participantii la procedura insolventei

Organele care aplica procedura sunt:
- instantele judecatoresti,

291
 - judecatorul-sindic,
- administratorul judiciar si lichidatorul.
Organele prevazute la alin. (1) trebuie sa asigure efectuarea cu celeritate a actelor si operatiunilor prevazute de prezenta
lege, precum si realizarea in conditiile legii a drepturilor si obligatiilor celorlalti participanti la aceste acte si operatiuni.
4.1. Instantele judecatoresti
Instantele judecatoresti competente sa aplice procedura insolventei sunt tribunalul si curtea de apel.
a) Tribunalul.  Competenta privind aplicarea procedurii insolventei apartine tribunalului in jurisdictia caruia se afla sediul
debitorului.
Tribunalul are o competenta exclusiva in aplicarea insolventei, indiferent ca se realizeaza prin procedura generala sau prin
procedura simplificata.
Atributiile care revin tribunalului in aplicarea procedurii insolventei sunt exercitate prin judecatorul-sindic, care este un
judecator al tribunalului.
b) Curtea de apel.  Curtea de apel este competenta sa solutioneze recursul impotriva hotararilor judecatorului-sindic.
Hotararile judecatorului-sindic nu pot fi suspendate de instanta de recurs.
Sunt exceptate de la interdictia suspendarii urmatoarele hotarari ale judecatorului-sindic:
a) sentinta de respingere a contestatiei debitorului, introdusa in temeiul art.33 alin. (4);
b) sentinta prin care se decide intrarea in procedura simplificata;
c) sentinta prin care se decide intrarea in faliment, pronuntata in conditiile art.107;
d) sentinta de solutionare a contestatiei la planul de distribuire a fondurilor obtinute din lichidare si din incasarea de creante,
introdusa in temeiul art.122 alin. (3).
Curtea de apel este competenta sa solutioneze caile de atac, in conditiile generale ale Codului de procedura civila,
impotriva hotararilor tribunalului, date in exercitarea atributiilor care ii revin.
Aceasta solutie nu este prevazuta expres de Legea nr.85/2006, dar ea se impune deoarece legea nu o interzice, asa cum o
facea in reglementarea initiala.
4.2. Judecatorul-sindic
In aplicarea procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului, un rol important ii revine judecatorului-sindic.
Judecatorul-sindic are statutul juridic al unui judecator al tribunalului.
Judecatorul-sindic este nominalizat, in fiecare caz, de catre presedintele tribunalului, dintre judecatorii desemnati ca
judecatori-sindici.
Principalele atributii ale judecatorului-sindic sunt urmatoarele:
- pronuntarea motivata a hotararii de deschidere a procedurii si, dupa caz, de intrare in faliment atat prin procedura
generala, cat si prin procedura simplificata;
- judecarea contestatiei debitorului impotriva cererii introductive a creditorilor pentru inceperea procedurii; judecarea
opozitiei creditorilor la deschiderea procedurii;
- desemnarea motivata, cu caracter provizoriu, a administratorului sau lichidatorului, confirmarea ulterioara a acestora,
stabilirea atributiilor, controlul activitatii si, daca este cazul, inlocuirea lor;
- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-si mai conduce activitatea;
- judecarea cererilor de atragere a raspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului
in insolventa;
- judecarea actiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase si a unor
constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;
- judecarea contestatiilor debitorului si a opozitiilor creditorilor impotriva masurilor luate de administratorul judiciar sau de
lichidator;
- admiterea si confirmarea planului de reorganizare sau, dupa caz, de lichidare, dupa votarea lui de catre creditori;
- judecarea actiunii in anularea hotararii adunarii creditorilor;
- pronuntarea hotararii de inchidere a procedurii.
In indeplinirea atributiilor sale, judecatorul-sindic pronunta hotarari (incheieri sau sentinte). Hotararile judecatorului-sindic
sunt definitive si executorii. Ele pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel.
4.3. Administratorul judiciar

292
 In realizarea procedurii insolventei, un rol important revine administratorului judiciar. Prezenta unui specialist in activitatea
de gestiune si management este indispensabila pentru initierea si realizarea unor masuri pentru redresarea activitatii debitorului.
Statutul administratorului este reglementat prin O.G. nr.79/1999 privind organizarea activitatii practicienilor in reorganizare
si lichidare.
Judecatorul-sindic va desemna, cu caracter provizoriu, o persoana care sa indeplineasca functia de administrator judiciar,
prin hotararea de deschidere a procedurii.
In cadrul primei sedinte a adunarii generale a creditorilor sau ulterior, creditorii care detin cel putin 50% din valoarea totala a
creantelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i si remuneratia chiar daca anterior judecatorul-sindic
desemnase un administrator.
Principalele atributii ale administratorului judiciar sunt urmatoarele:
- examinarea situatiei economice a debitorului si a documentelor depuse si intocmirea unui raport amanuntit asupra
cauzelor si imprejurarilor care au dus la aparitia starii de insolventa, cu mentionarea persoanelor carora le-ar fi imputabila;
- intocmirea actelor prevazute la art.28 alin.1, in cazul in care debitorul nu si-a indeplinit aceasta obligatie;
- elaborarea planului de reorganizare a activitatii debitorului si supravegherea operatiunilor de gestionare a patrimoniului
debitorului;
- conducerea integrala, respectiv in parte, a activitatii debitorului;
- convocarea, prezidarea si asigurarea secretariatului sedintelor adunarii creditorilor sau ale actionarilor, asociatilor ori
membrilor debitorului persoana juridica;
- introducerea de actiuni pentru anularea actelor frauduloase incheiate de debitor in dauna drepturilor creditorilor si
mentinerea sau denuntarea unor contracte incheiate de debitor;
- verificarea creantelor, incasarea lor si incheierea de tranzactii, descarcarea de datorii, descarcarea fidejusorilor,
renuntarea la garantii reale.
4.4. Lichidatorul
In cazul cand se dispune trecerea la procedura falimentului este necesara numirea unui lichidator, care sa realizeze
operatiunile de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitorului.
Ca si in cazul administratorului judiciar, lichidatorul trebuie sa fie un specialist. Statutul sau juridic este reglementat prin
O.U.G. nr.86/2006 privind organizarea activitatii practicienilor in reorganizare si lichidare.
Principalele atributii ale lichidatorului sunt urmatoarele:
- examinarea activitatii debitorului in raport cu situatia de fapt si intocmirea unui raport asupra cauzelor si imprejurarilor care
au dus la starea de insolventa;
-   conducerea in tot sau in parte a activitatii debitorului;
- introducerea de actiuni pentru anularea actelor frauduloase incheiate de debitor, in dauna drepturilor creditorilor;
- aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor si luarea masurilor corespunzatoare pentru conservarea lor;
- mentinerea sau denuntarea unor contracte incheiate de debitor;
- urmarirea incasarii creantelor din patrimoniul debitorului rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani efectuate
de acesta inaintea deschiderii procedurii etc.

5. Alti participanti la procedura insolventei

5.1. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor
In aplicarea procedurii insolventei un anumit rol il au adunarea creditorilor si comitetul creditorilor.
a) Adunarea creditorilor.  Adunarea creditorilor cuprinde pe toti creditorii care au anumite creante fata de debitor si are ca
atributii principale:
- desemneaza comitetul creditorilor;
- analizeaza situatia debitorului si rapoartele intocmite de comitetul creditorilor.
b) Comitetul creditorilor.  Judecatorul-sindic va desemna, daca apreciaza ca este necesar, in raport cu situatia concreta, un
comitet format din 3-7 dintre creditorii cu creantele garantate si chirografare cele mai mari.
Comitetul creditorilor este desemnat prin incheiere, dupa intocmirea tabelului preliminar de creante.
Desemnarea comitetului creditorilor de catre judecatorul-sindic are un caracter provizoriu, fiind determinata de anumite
nevoi ale desfasurarii procedurii. Intr-adevar, potrivit legii, in cadrul primei sedinte a adunarii creditorilor, acestia pot alege un

293
comitet format din 3 sau 5 dintre creditorii cu creante garantate si creditorii chirografari, dintre primii 20 de creditori, in ordinea
valorii.
Comitetul creditorilor ales va inlocui comitetul desemnat anterior de judecatorul-sindic.
Daca, in cadrul adunarii creditorilor nu se obtine majoritatea necesara alegerii comitetului, judecatorul-sindic va putea
desemna comitetul, in conditiile mentionate sau va putea mentine comitetul desemnat anterior.
Comitetul creditorilor are urmatoarele atributii:
- sa analizeze situatia debitorului si sa faca recomandari adunarii creditorilor cu privire la continuarea activitatii debitorului si
la planurile de reorganizare propuse;
- sa negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreste sa fie desemnat de catre creditori in dosar
conditiile numirii si sa recomande adunarii creditorilor astfel de numiri;
- sa ia cunostinta despre rapoartele intocmite de administratorul judiciar sau de lichidator, sa le analizeze si, daca este
cazul, sa faca contestatii la acestea;
- sa intocmeasca rapoarte, pe care sa le prezinte adunarii creditorilor, privind masurile luate de administratorul judiciar sau
de lichidator si efectele acestora si sa propuna, motivat, si alte masuri;
- sa solicite, in temeiul art.47 alin.5, ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- sa introduca actiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, facute de debitor in dauna creditorilor, atunci
cand astfel de actiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau de lichidator.
5.2. Administratorul special
In noua reglementare, adunarea generala a membrilor sau a asociatilor/actionarilor nu mai este prevazuta printre organele
care aplica procedura. Locul adunarii generale este luat, insa, de administratorul special, care este un participant nou la
procedura. In acest sens, art.18 dispune ca dupa deschiderea procedurii, adunarea generala a actionarilor/asociatilor debitorului,
persoana juridica, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoana fizica sau juridica, administrator special, care
sa reprezinte interesele societatii si ale acestora si sa participe la procedura, pe seama debitorului. Dupa ridicarea dreptului de
administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care ii conduce si activitatea comerciala, iar
mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele actionarilor/asociatilor.
Atributiile administratorului special sunt urmatoarele:
- exprima intentia debitorului de a propune un plan, potrivit art.28 alin.1 lit. h), coroborat cu art. 33 alin. (2);
- participa, in calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea actiunilor prevazute la art. 79 si 80;
- formuleaza contestatii in cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;
- propune un plan de reorganizare;
- administreaza activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, dupa confirmarea planului;
- dupa intrarea in faliment, participa la inventar, semnand actul, primeste raportul final si bilantul de inchidere si participa la
sedinta convocata pentru solutionarea obiectiunilor si aprobarea raportului;
- primeste notificarea inchiderii procedurii.

6. Cererile introductive
Procedura insolventei este deschisa printr-o cerere adresata tribunalului competent de catre: debitor, creditori precum si
Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare.
6.1. Cererea debitorului
Daca debitorul constata ca este in stare de insolventa, el este obligat sa ceara tribunalului sa fie supus procedurii generale
sau procedurii simplificate.
Cererea trebuie facuta in 30 de zile de la aparitia starii de insolventa.
Legea permite deschiderea procedurii chiar inainte de ivirea starii de insolventa, daca aceasta este iminenta. Dar, in acest
caz, cererea este facultativa, fiind lasata la aprecierea debitorului.
Cererea debitorului privind aplicarea procedurii trebuie insotita de anumite acte:
- situatia financiara anuala si copii de pe registrele contabile curente;
-  lista tuturor bunurilor debitorului;
-  lista creditorilor cu precizarea creantelor acestora;

294
 - declaratia prin care debitorul isi arata intentia privind optiunea asupra procedurii aplicabile. Debitorul trebuie sa arate
optiunea intre aplicarea procedurii generale si procedura simplificata. Absenta unei atare declaratii prezuma debitorul in stare de
insolventa si judecatorul-sindic va pronunta o hotarare de intrare in procedura simplificata.
6.2. Cererea creditorilor
Cel mai adesea, inceperea procedurii insolventei are loc la initiativa creditorilor.
Legea prevede ca orice creditor care are una sau mai multe creante certe, lichide si exigibile poate introduce la tribunal o
cerere impotriva unui debitor care este prezumat in insolventa din cauza incetarii platii fata de acesta timp de 30 de zile. Acesti
creditori, legea ii numeste creditori indreptatiti sa solicite deschiderea procedurii insolventei.
Intrucat debitorul este prezumat a fi in insolventa, el poate face dovada ca nu se afla in incapacitate de plata si ca dispune
de fonduri banesti.

7. Deschiderea procedurii si efectele deschiderii procedurii

Dupa inregistrarea unei cereri introductive, presedintele tribunalului va nominaliza deindata judecatorul-sindic.
7.1. Hotararea judecatorului-sindic privind deschiderea procedurii
Cererea introductiva este verificata de judecatorul-sindic.
Modul de a proceda al judecatorului sindic este diferit, in functie de cererea introductiva.
In cazul cererii debitorului, daca cererea indeplineste cerintele legii, judecatorul-sindic va da o hotarare de deschidere a
procedurii.
Creditorii sunt in drept sa faca opozitie la cererea debitorului.
In cazul cererii creditorilor, judecatorul-sindic va comunica cererea introductiva, in copie, debitorului.
Daca debitorul nu contesta ca ar fi in stare de insolventa, judecatorul-sindic va da o incheiere de deschidere a procedurii.
In cazul in care debitorul contesta ca ar fi in stare de insolventa, judecatorul-sindic va tine o sedinta pentru solutionarea
contestatiei.
Daca se constata ca sunt indeplinite toate conditiile cerute de lege pentru ca debitorul sa fie supus procedurii, judecatorul-
sindic va respinge contestatia debitorului si va deschide procedura printr-o sentinta.
Daca se stabileste ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru aplicarea procedurii, judecatorul-sindic va
respinge, prin sentinta, cererea introductiva, care va fi considerata ca lipsita de orice efect, chiar de la inregistrarea ei.
Prin sentinta de deschidere a procedurii, judecatorul-sindic va desemna, daca este necesar pentru protejarea intereselor
creditorilor si/sau asociatilor/actionarilor, un administrator judiciar provizoriu, stabilindu-i atributiile.
7.2. Efectele deschiderii procedurii
Potrivit Legii nr.85/2014, deschiderea procedurii insolventei produce anumite efecte juridice.
a) Ridicarea dreptului debitorului de a-si administra averea
Deschiderea procedurii ridica debitorului dreptul de administrare – constand in dreptul de a-si conduce activitatea, de a-si
administra bunurile din avere si de a dispune de acestea – daca acesta nu si-a declarat, in conditiile legii, intentia de
reorganizare.
Intrucat debitorul nu mai are dreptul de administrare asupra averii sale, toate actele, operatiunile si platile savarsite de
debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule fata de masa creditorilor, cu exceptia cazurilor prevazute de lege si de cele
autorizate de judecatorul-sindic.
b) Suspendarea actiunilor judiciare si extrajudiciare pentru realizarea creantelor asupra debitorului sau a bunurilor sale
De la data deschiderii procedurii se suspenda toate actiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor asupra
debitorului sau bunurilor sale.
Deci, ca efect al inceperii procedurii, orice urmarire individuala impotriva debitorului se suspenda.
c) Suspendarea cursului prescriptiei privind actiunile pentru realizarea creantelor impotriva debitorului
Pentru a proteja pe titularii actiunilor care au fost suspendate, legea reglementeaza si suspendarea cursului prescriptiei
privind aceste actiuni.
Pe data inceperii procedurii, prescriptia actiunilor pentru realizarea creantelor asupra debitorului sau a bunurilor sale se
suspenda.
Termenele vor incepe sa curga de la data pronuntarii hotararii de inchidere a procedurii insolventei.
d) Suspendarea curgerii dobanzilor, majorarilor si penalitatilor

295
 Deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobanzilor, majorarilor si penalitatilor privind creantele nascute
anterior deschiderii procedurii.
Dupa deschiderea procedurii curg si, deci, se iau in considerare la stabilirea drepturilor creditorilor, numai dobanzile,
majorarile si penalitatile aferente creantelor garantate, nu si in privinta creantelor chirografare, afara de cazul cand prin planul de
reorganizare s-a stabilit altfel.
e) Interdictia instrainarii actiunilor sau partilor sociale
Dupa deschiderea procedurii este interzis administratorilor debitorului, sub sanctiunea nulitatii, sa instraineze fara acordul
judecatorului-sindic, actiunile sau partile lor sociale detinute la debitorul care face obiectul procedurii insolventei.

8. Primele masuri
Odata ce procedura a fost deschisa prin hotararea judecatorului-sindic, trebuie luate primele masuri pentru realizarea
procedurii insolventei.
8.1. Notificarea deschiderii procedurii si a primelor masuri
In urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor mentionati in lista depusa de
debitor, debitorului si oficiului registrului comertului sau, dupa caz, registrului societatilor agricole ori altor registre unde debitorul
este inmatriculat/inregistrat, pentru efectuarea mentiunii.
Notificarea cuprinde urmatoarele elemente:
- termenul limita de depunere, de catre creditori, a opozitiilor la hotararea de deschidere a procedurii, precum si termenul de
solutionare a opozitiilor;
- termenul limita pentru inregistrarea cererii de admitere a creantelor asupra averii debitorului;
- termenul de verificare a creantelor si de definitivare a tabelului creantelor;
- locul, data si ora primei sedinte a adunarii creditorilor.
8.2. Declararea creantelor creditorilor
a) Cererea de admitere a creantelor
Potrivit legii, toti creditorii ale caror creante sunt anterioare datei deschiderii procedurii, cu exceptia salariatilor, vor depune o
cerere de admitere a creantelor.
Declaratiile creditorilor privind creantele impotriva debitorului vor fi inregistrate intr-un registru care se pastreaza la grefa
tribunalului.
b) Verificarea creantelor inregistrate
Toate creantele inregistrate sunt supuse procedurii de verificare, cu exceptia creantelor constatate prin titluri executorii si
creantele bugetare rezultand dintr-un titlu executoriu necontestat in termenele prevazute de legi speciale.
c) Intocmirea tabelului preliminar al creantelor
Pe baza verificarilor efectuate, administratorul judiciar va intocmi un tabel preliminar al creantelor.
d) Contestatiile privind creantele creditorilor
Creantele inscrise in tabelul preliminar pot fi contestate de catre debitor, creditori si orice alta persoana interesata.
e) Inregistrarea si afisarea tabelului definitiv al creantelor
Odata solutionate contestatiile privind creantele, tabelul creantelor creditorilor poate fi considerat definitiv. In consecinta,
administratorul va inregistra, de indata, la tribunal si va dispune afisarea la sediul tribunalului a tabelului definitiv al tuturor
creantelor impotriva averii debitorului, cu precizarea sumei, a prioritatii si a situatiei (garantata sau negarantata) a fiecarei
creante.
De remarcat ca, potrivit legii, numai titularii creantelor inregistrate in tabelul definitiv au dreptul sa participe la adunarile
creditorilor, sa voteze asupra unui plan si sa participe la orice repartitii de sume in cadrul procedurii falimentului.
Totalitatea creantelor creditorilor sau, din perspectiva debitorului, totalitatea datoriilor, formeaza masa pasiva.
Avand in vedere ca, prin procedura insolventei creditorii urmaresc realizarea aceluiasi scop – satisfacerea creantelor lor – ei
formeaza o grupare organizata, pe care doctrina a denumit-o masa credala.
8.3. Intocmirea si prezentarea raportului privind situatia debitorului
Administratorul judiciar va intocmi si va supune judecatorului-sindic, in termenul stabilit de acesta, care nu va putea depasi
30 de zile de la desemnarea sa, un raport prin care sa propuna fie intrarea in procedura simplificata, fie continuarea perioadei de
observatie din procedura generala.

296
 Raportul va indica daca debitorul se incadreaza in criteriile legii si, in consecinta, trebuie supus procedurii simplificate caz in
care va cuprinde documentele doveditoare si propunerea de intrare in faliment in procedura simplificata.
Ulterior, administratorul judiciar sau, dupa caz, lichidatorul, in cazul procedurii simplificate, va intocmi si va supune
judecatorului-sindic, in termenul stabilit de judecatorul-sindic, dar care nu va putea depasi 60 de zile de la desemnarea sa, un
raport asupra cauzelor si imprejurarilor care au dus la aparitia insolventei debitorului, cu mentionarea persoanelor carora le-ar fi
imputabila.
Rapoartele intocmite de administratorul judiciar trebuie prezentate judecatorului-sindic, iar administratorul va asigura
posibilitatea consultarii acestora, fie la sediul sau, fie la grefa tribunalului.
8.4. Sedinta adunarii creditorilor
Prima sedinta a adunarii creditorilor are loc la data si locul stabilit prin convocarea facuta prin notificarea adresata
creditorilor. La aceasta sedinta, administratorul judiciar ii va informa pe creditorii prezenti despre voturile valabile primite in scris,
cu privire la propunerea de intrare in faliment a debitorului, in procedura generala.

9. Planul de reorganizare
Spre deosebire de reglementarea cuprinsa in Legea nr.64/1995, prezenta lege cuprinde doar planul de reorganizare a
activitatii debitorului, nu si planul de lichidare.
9.1. Elaborarea si continutul planului de reorganizare
Legea nr.85/2014 recunoaste dreptul de a propune un plan debitorului, administratorului judiciar si creditorilor.
Planul cuprinde anumite elemente, diferentiate in functie de obiectul planului de reorganizare.
In primul rand, planul de reorganizare trebuie sa indice perspectivele de redresare a activitatii debitorului, luand in
considerare posibilitatile si specificul activitatii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile si cu cererea pietei fata de oferta
debitorului.
In al doilea rand, planul de reorganizare trebuie sa prevada modalitatile de lichidare, totala sau partiala, a pasivului
debitorului. Planul va mentiona tratamentul categoriilor de creante defavorizate (pentru care se prevede o modificare a creantei
ori a conditiilor de realizare), precum si despagubirile ce ar urma sa fie oferite tuturor categoriilor de creante, in comparatie cu
valoarea ce ar fi primita prin distribuire in cazul aplicarii procedurii insolventei.
In al treilea rand, planul de reorganizare trebuie sa cuprinda masurile adecvate pentru realizarea obiectivelor sale.
Pentru masurile propuse in planul de reorganizare trebuie stabilite termene de indeplinire.
Executarea planului de reorganizare nu va putea depasi 3 ani calculati de la data confirmarii planului.
9.2. Formalitatile privind aprobarea planului de reorganizare
Dupa elaborarea sa, planul de reorganizare parcurge formalitatile reglementate de Legea nr.85/2014.
a) Depunerea si comunicarea planului
Planul in copie este depus la grefa tribunalului, unde se inregistreaza, precum si la registrul oficiului comertului. Totodata, el
se comunica debitorului, prin administratorul special, administratorului judiciar si comitetului creditorilor.
b) Admiterea planului de catre judecatorul-sindic
Judecatorul-sindic va convoca o sedinta la care vor fi citati cei care au propus planul, debitorul si administratorul.
Dupa audierea persoanelor citate, judecatorul-sindic va admite sau va respinge planul propus.
c) Publicitatea privind planul
Dupa admiterea planului, judecatorul-sindic va dispune publicarea unui anunt privind propunerea planului in Buletinul
Procedurilor de Insolventa.
d) Votarea planului de catre creditori
Dupa admiterea planului, judecatorul-sindic dispune convocarea creditorilor.
Potrivit legii, fiecare creanta beneficiaza de un drept de vot, pe care titularul acesteia il poate exercita in categoria de
creante din care face parte creanta respectiva.
In vederea protejarii intereselor creditorilor, art.100 din Legea nr.85/2014 stabileste urmatoarele categorii distincte de
creante, care voteaza separat:
- creditorii cu creante garantate;
- creditorii bugetari;

297
 - creditorii chirografari pentru creantele izvorate din contractele de furnitura fara de care activitatea debitorului nu se poate
desfasura;
- ceilalti creditori chirografari.
Planul va fi acceptat de o categorie de creante daca in categoria respectiva planul este acceptat de o majoritate absoluta
din valoarea creantelor din acea categorie.
Confirmarea planului.  Legea prevede ca judecatorul-sindic va confirma un plan de reorganizare daca sunt indeplinite
urmatoarele conditii:
- cel putin jumatate plus una dintre categoriile de creante mentionate in programul de plati, dintre cele mentionate la art. 100
alin. (3), accepta sau sunt socotite ca accepta planul, cu conditia ca minimum una dintre categoriile defavorizate sa accepte
planul;
- in cazul in care sunt doar doua categorii, planul se considera acceptat in cazul in care categoria cu valoarea totala cea mai
mare a creantelor a acceptat planul;
- fiecare categorie defavorizata de creante care a respins planul va fi supusa unui tratament corect si echitabil prin plan.
Se intelege ca doar un singur plan de reorganizare va fi confirmat.
In cazul cand nici un plan nu este confirmat, iar termenul pentru propunerea unui plan a expirat, judecatorul-sindic va
dispune inceperea de indata a procedurii falimentului.

10. Procedura reorganizarii

Daca un plan de reorganizare a fost confirmat de catre judecatorul-sindic, acest plan trebuie pus in aplicare in scopul
redresarii activitatii debitorului si pe cale de consecinta, platii creantelor creditorilor.
In indeplinirea planului de reorganizare, debitorului ii revin anumite obligatii.
Activitatea debitorului trebuie reorganizata corespunzator planului; creantele si drepturile creditorilor si ale celorlalte parti
interesate trebuie modificate astfel cum s-a prevazut in plan.
Debitorul este obligat sa puna in practica masurile avute in vedere pentru redresarea activitatii. Este vorba de masurile
organizatorice, economice, financiare, juridice, care sunt menite sa duca la insanatosirea activitatii debitorului si implicit, la
asigurarea resurselor necesare pentru plata creantelor creditorilor.
In urma confirmarii unui plan de reorganizare, activitatea debitorului va fi condusa de administratorul special, sub
supravegherea administratorului judiciar.
In cursul reorganizarii, debitorul, prin administratorul special, sau, dupa caz, administratorul judiciar, trebuie sa prezinte
comitetului creditorilor anumite rapoarte privind desfasurarea activitatii.
In cazul nerealizarii planului de reorganizare, judecatorul-sindic va dispune inceperea procedurii falimentului.

11. Procedura falimentului

Falimentul se aplica in cazurile prevazute de lege si are drept scop prefacerea in bani a bunurilor din patrimoniul debitorului,
in vederea satisfacerii creantelor creditorilor.
11.1. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului
Art.107 din Legea nr.85/2014 prevede urmatoarele cazuri in care se poate decide intrarea in procedura falimentului:
- debitorul si-a declarat intentia de a intra in procedura simplificata;
- debitorul nu si-a declarat intentia de reorganizare sau, la cererea creditorului de deschidere a procedurii, a contestat ca ar
fi in stare de insolventa, iar contestatia a fost respinsa de judecatorul-sindic;
- nici unul dintre celelalte subiecte de drept indreptatite nu a propus un plan de reorganizare, sau nici unul dintre planurile
propuse nu a fost acceptat si confirmat;
- debitorul si-a declarat intentia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a
fost acceptat si confirmat;
- obligatiile de plata si celelalte sarcini asumate nu sunt indeplinite in conditiile stipulate prin planul confirmat sau
desfasurarea activitatii debitorului in decursul reorganizarii sale aduce pierderi averii sale;
- a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, dupa caz, intrarea debitorului in faliment.
11.2. Incheierea judecatorului-sindic privind intrarea in procedura falimentului
Judecatorul-sindic decide intrarea debitorului in procedura falimentului prin incheiere si dispune:

298
 - ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- in cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, iar in cazul procedurii simplificate, confirmarea in
calitate de lichidator al administratorului judiciar si stabilirea atributiilor ce le revin;
- termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator catre lichidator, impreuna cu lista actelor si
operatiunilor efectuate dupa deschiderea procedurii;
- notificarea intrarii in faliment.
Din momentul stabilirii atributiilor lichidatorului, atributiile administratorului judiciar inceteaza.
Deschiderea procedurii ridica debitorului dreptul de administrare.
Din momentul desemnarii lichidatorului si a stabilirii atributiilor sale, dreptul de administrare a averii debitorului apartine
lichidatorului.
In temeiul dispozitiei judecatorului-sindic privind intrarea debitorului in faliment, lichidatorul va trimite o notificare tuturor
creditorilor mentionati in lista intocmita de debitor/administrator, debitorului si oficiului registrului comertului sau, dupa caz,
registrului societatilor agricole, unde debitorul este inmatriculat, pentru efectuarea mentiunii.
Prin notificare se comunica:
- termenul limita pentru inregistrarea cererii de admitere a creantelor asupra averii debitorului, nascute dupa data
deschiderii procedurii, in vederea intocmirii tabelului suplimentar;
- termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creantelor nascute dupa data deschiderii procedurii si de intocmire a
tabelului definitiv consolidat.
11.3. Masurile premergatoare lichidarii
Pentru a putea proceda la lichidarea bunurilor din averea debitorului se impune luarea unor masuri: stabilirea averii
debitorului, intocmirea listei bunurilor din averea debitorului, inventarierea si conservarea bunurilor din averea debitorului.
In intelesul Legii nr.85/2014, prin averea debitorului se intelege totalitatea bunurilor si drepturilor patrimoniale ale acestuia,
inclusiv cele dobandite in cursul procedurii, care pot face obiectul unei executari silite, in conditiile Codului de procedura civila
(art.3 din lege).
Bunurile din averea debitorului care urmeaza a fi lichidate sunt cele stabilite in lista bunurilor debitorului.
Pentru a se asigura conditiile lichidarii lor, bunurile din averea debitorului vor fi sigilate.
Daca inventarierea se poate realiza intr-o singura zi, lichidatorul va proceda imediat la inventariere, fara a aplica sigiliile.
11.4. Efectuarea lichidarii bunurilor din averea debitorului
In vederea obtinerii sumelor de bani necesare pentru plata creantelor creditorilor, bunurile din averea debitorului sunt
supuse lichidarii. Aceste bunuri sunt lichidate prin vanzarea lor, in conditiile legii.
Legea nr.85/2014 prevede ca lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuata de catre lichidator sub controlul
judecatorului-sindic.
Operatiunea de lichidare a bunurilor din averea debitorului trebuie sa inceapa de indata dupa finalizarea inventarierii
bunurilor debitorului.
Bunurile vor putea fi vandute in bloc, ca un ansamblu functional, sau individual.
Vanzarea bunurilor se poate face prin negociere directa catre un cumparator deja identificat, sau fara cumparator identificat,
iar daca acest lucru nu se realizeaza, bunurile vor fi vandute la licitatie, in conditiile stabilite de Codul de procedura civila.
Intre bunurile din averea debitorului supuse lichidarii se pot afla si bunuri asupra carora creditorii au anumite garantii reale
(ipoteca, gaj, drept de retentie sau alte garantii reale). In acest caz, potrivit principiilor dreptului comun, creditorul titular al unei
garantii reale este indreptatita sa fie satisfacut cu prioritate din suma de bani obtinuta din vanzarea bunului care a facut obiectul
garantiei sale reale.
11.5. Distribuirea sumelor de bani realizate in urma lichidarii
Dupa ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, adica au fost prefacute in bani, urmeaza distribuirea sumelor
realizate intre creditori.
In vederea repartizarii  intre creditori a sumelor realizate, lichidatorul trebuie sa intocmeasca un raport asupra operatiunilor
de lichidare si un plan de distribuire a sumelor de bani intre creditori.
In cadrul procedurii falimentului, creantele creditorilor vor fi platite in ordinea stabilita de art.123 din Legea nr.85/2014.
Dupa lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul intocmeste un raport final, impreuna cu un bilant pe care le
supune judecatorului-sindic.

299
 Sumele de bani nereclamate, in termen de 90 de zile, de catre creditorii indreptatiti, vor fi depuse de catre lichidator la
banca, in contul patrimoniului debitorului. Extrasul de cont se depune la tribunal. Aceste sume de bani pot fi folosite in conditiile
art.4 alin.(4) din lege.

12. Inchiderea procedurii insolventei

12.1. Cazurile de inchidere a procedurii
a) Inchiderea procedurii reorganizarii judiciare.  Procedura reorganizarii judiciare, fie prin reorganizarea activitatii, fie prin
lichidarea unor bunuri din averea debitorului, realizata pe baza de plan va fi inchisa, daca au fost indeplinite toate obligatiile de
plata asumate prin planul confirmat.
Daca procedura incepe ca procedura de reorganizare si, datorita nerealizarii obiectivelor sale, devine procedura de
faliment, aceasta va fi inchisa ca procedura de faliment.
b) Inchiderea procedurii falimentului
Procedura falimentului va fi inchisa dupa aprobarea de catre judecatorul-sindic a raportului final si dupa ce toate fondurile si
bunurile din averea debitorului au fost distribuite, iar fondurile nereclamate au fost depuse la banca.
Procedura se inchide chiar inainte ca bunurile din averea debitorului sa fi fost lichidate in intregime, daca creantele
creditorilor au fost complet acoperite prin distributiile facute.
c) Inchiderea procedurii ramasa fara obiect
Procedura se inchide daca la expirarea termenului pentru inregistrarea cererilor de admitere a creantelor se constata ca nu
s-a depus nici o cerere din partea creditorilor.
12.2. Hotararea privind inchiderea procedurii
In toate cazurile, inchiderea procedurii este dispusa de judecatorul-sindic, prin sentinta.
Sentinta de inchidere a procedurii va fi notificata de judecatorul-sindic directiei teritoriale a finantelor publice si oficiului
registrului comertului sau, dupa caz, registrului societatilor agricole unde debitorul este inmatriculat, pentru efectuarea mentiunii.
12.3. Consecintele inchiderii procedurii
a) Descarcarea judecatorului-sindic de indatoririle si responsabilitatile sale.
Din moment ce procedura insolventei a fost inchisa, judecatorul-sindic se considera descarcat de indatoririle   si de
responsabilitatile sale privind procedura in cauza. De aceeasi descarcare de raspundere beneficiaza administratorul si
lichidatorul.
b) Descarcarea debitorului de obligatiile anterioare
Prin inchiderea procedurii de faliment, debitorul persoana fizica va fi descarcat de obligatiile pe care le avea inainte de
intrarea in faliment.
Prin urmare, inchiderea procedurii de faliment opereaza, in temeiul legii, o liberare a debitorului de obligatiile anterioare
intrarii in procedura falimentului. De aceasta iertare legala beneficiaza numai debitorul persoana fizica si numai pentru obligatiile
anterioare intrarii in faliment care nu au platite in cadrul procedurii falimentului, datorita insuficientei fondurilor.
Solutia legii este menita sa-i acorde debitorului persoana fizica sansa unui nou inceput in activitatea comerciala.
Debitorul persoana fizica nu beneficiaza de descarcare in cazul cand a fost gasit vinovat de bancruta frauduloasa sau de
plati ori transferuri frauduloase.

13. Raspunderea pentru aplicarea procedurii insolventei

In conceptia Legii nr.85/2014, procedura insolventei nu are un caracter punitiv; ea nu urmareste sa il sanctioneze pe
debitorul aflat in dificultate caruia i s-a aplicat procedura reorganizarii judiciare si a falimentului.
In mod exceptional, Legea nr.85/2014, reglementeaza o raspundere in cazurile in care, prin faptele lor, anumite persoane
au dus la insolventa debitorului ori au savarsit anumite infractiuni. Aceasta raspundere este o raspundere civila si  o
raspundere  penala.
13.1. Raspunderea civila
Potrivit art.169 din Legea nr.85/2014, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoana
juridica  ajuns in stare de insolventa, sa fie suportata de catre membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de
conducere – administratori, directori, cenzori si orice alta persoana care a contribuit prin fapta sa la ajungerea debitorului in
aceasta situatie.

300
 Raspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului este o raspundere civila; ea este o raspundere contractuala
sau delictuala, in functie de izvorul obligatiei incalcate.
Raspunderea persoanelor mentionate consta in suportarea unei parti din pasivul societatii.
Determinarea legaturii cauzale intre faptele savarsite de aceste persoane  si insolventa, precum si a partii de pasiv pe care
ele trebuie sa o suporte, sunt probleme greu de rezolvat, ceea ce face dificila angajarea raspunderii persoanelor mentionate.
Administratorii, directorii si cenzorii vor suporta o parte din pasivul debitorului, daca au contribuit la ajungerea debitorului in
stare de insolventa, prin una dintre urmatoarele fapte:
-  au folosit bunurile sau creditele societatii in folosul propriu sau in cel al unei alte societati;
- au facut acte de comert in interes personal, sub acoperirea societatii;
- au dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea in mod vadit societatea la incetarea de plati;
-  au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate
cu legea;
- au deturnat sau au ascuns o parte din activul societatii sau au marit, in mod fictiv, pasivul acesteia.
Raspunderea persoanelor mai sus mentionate se decide prin hotararea judecatorului-sindic.
Judecatorul-sindic va stabili partea din pasivul debitorului care urmeaza a fi suportata de administratorii, directorii si cenzorii
vinovati de starea de insolventa a debitorului. Aceasta parte de pasiv, care reprezinta „prejudiciul”, trebuie sa fie rezultatul
faptelor ilicite savarsite de persoanele in cauza.
Sumele de bani obtinute prin angajarea raspunderii administratorilor, directorilor si cenzorilor vor intra in averea debitorului.
Destinatia lor este diferita: in cazul reorganizarii, sumele sunt folosite pentru completarea fondurilor necesare continuarii
activitatii debitorului, iar in cazul falimentului, pentru acoperirea creantelor creditorilor.
13.2. Raspunderea penala
Potrivit legii, persoanele vinovate de savarsirea unor fapte grave, incriminate de lege ca infractiuni, raspund penal. Aceasta
raspundere se angajeaza in conditiile Legii nr.85/2014.

14. Reguli speciale privind procedura insolvenţei:

a). reguli privind insolvenţa grupului de societăţi;
b). reguli privind falimentul instituţiilor de credit;
c). reguli privind falimentul societăţilor de asigurare şi reasigurare.

Bibliografie:

1. Gheorghe Bonciu, Drept comercial. Note de curs, Rm. Vâlcea, 2020;

2. V. Nemeş, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018;
3. Şt. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a VI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2019;
4. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Intreprinderea, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012;
5. I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, Restitutio, București, 2002;
6. Gheorghe Bonciu, Drept comercial, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2009;
7. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,2009;
8. I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. I-IV, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008;
9. Noul Cod civil – Legea nr.287/2009 republicat în M.Of. nr.505/2011;
10. Legea societăților nr. 31/1990, legislație conexă și jurispruden ță , Ed. Universul Juridic, Colecția
„Pro lege”, București, 2016.

301