Drept comercial

plan de studiu

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

Secţiunea1
Definiţia şi obiectul dreptului comercial

1.1. Preliminarii

Din punct de vedere etimologic, termenul „comerţ” este o juxtapunere a cuvintelor

„cum” = cu şi „merx” = marfă, deci commercium (operaţiuni legate de marfă sau activitate
asupra mărfii)1 .
Subiectul care exercită activitatea de comerţ este, de regulă, comerciantul (merx
-mercator).
Specific noţiunii de comerţ este acţiunea omului asupra mărfii, nu pentru consumuri, ci
în vederea consumului, nu pentru satisfacerea unei trebuinţe proprii, ci pentru împlinirea
nevoilor altora. Funcţia principală a comerţului este aceea de a procura consumatorului
bunurile de care are nevoie2 .

Noţiunea de circulaţie a mărfurilor în vederea schimbului exprimă, pe de o parte,

deplasarea efectivă a bunurilor, iar pe de altă parte, fapte, acte şi operaţiuni accesorii care pot
dobândi o existenţă autonomă.

1.2. Definiţia dreptului comercial

Dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care cuprinde ansamblul
unitar al normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal
nepatrimoniale din sfera activităţii de comerţ, relaţii care se nasc de regulă între
persoane care au calitatea de comerciant şi care se află pe poziţie de egalitate juridică4 .
Într-o exprimare sintetică, dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care
reglementează materia comercială.

Înţelegerea acestei definiţii necesită câteva precizări:

 Expresia „materie comercială” cuprinde persoanele şi afacerile care fac să circule
mărfurile, care fac să se întoarcă preţul de la consumator la producător, pentru că „atât
Codul comercial cât şi legile speciale comerciale au drept obiect înlesnirea şi
organizarea acestui trafic”5 . Aceasta este explicaţia doctrinei tradiţionale;
 Termenii de „persoane” şi „afaceri” se referă la comercianţi şi la actele de comerţ;
 Comercianţii sunt persoanele care realizează acte obiective de comerţ în nume
propriu, cu titlu de profesie;
 Afacerea, în sens larg priveşte „viaţa unei întreprinderi” de la înfiinţare până la
încetarea existenţei sale, iar în sens restrâns presupune o operaţiune sau un act de
comerţ;

1
  Actul obiectiv de comerţ este, în esenţă, orice act de intermediere purtând asupra unei
operaţiuni de schimb şi care, de regulă, se exercită de un comerciant cu titlu de
profesie, operaţiuni cărora li se poate adăuga activitatea de producţie a mărfii pentru
a fi destinată consumului.

1.3. Obiectul dreptului comercial

Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, în principal, relaţiile

sociale patrimoniale, care prezintă caracter comercial şi, în secundar, relaţiile
personal-nepatrimoniale.
În legătură cu relaţiile personal-nepatrimoniale care privesc unele atribute de identificare
ale comercianţilor persoane fizice sau persoane juridice (societăţi comerciale) - numele
comercial, firma, sediul, emblema etc. - în dreptul comercial acestea dobândesc natură
patrimonială. În consecinţă, încălcarea lor este apărată printr-o acţiune patrimonială, fie
în concurenta neloială, fie în contrafacere, fie în daune.
Cu toate acestea, în dreptul comercial există şi relaţii personal-nepatrimoniale
reglementate de normele juridice de drept comercial, cum ar fi, dreptul de a alege şi de a fi
ales în organe de conducere ale societăţii.

Secţiunea 2
Trăsăturile dreptului comercial

2.1. Comercialitatea

Raporturile juridice de drept comercial se caracterizează în primul rând prin

comercialitate. Noţiunea de comercialitate aparţine dreptului intern al fiecărui stat şi se face
după criterii proprii.
Determinarea comercialităţii cunoaşte în diferite sisteme de drept două concepţii:
 concepţia subiectivă;
 concepţia obiectivă.

Potrivit concepţiei subiective (proprie legislaţiei germene art. 343 H.G.B.)

comercialitatea raportului juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului
participant. Dacă raportul juridic se concretizează în acte sau fapte juridice făcute de o
persoană care este comerciant, raportul juridic respectiv este calificat ca fiind un raport
comercial . Calitatea de comerciant o au toate persoanele care exercită permanent o
activitate comercială cu titlu de profesie sau care au numele ori firma înmatriculată în
Registrul Comerţului.
Aşadar, potrivit concepţiei subiective, actul de comerţ este caracterizat prin trei
trăsături:
este realizat de un comerciant;
este realizat în exercitarea profesiei comerciale;
realizându-l, comerciantul urmăreşte exploatarea comerţului său.

Potrivit concepţiei obiective (sistem adoptat de legislaţia franceză şi de celelalte legislaţii de

inspiraţie franceză), comercialitatea unui raport juridic este detaşată de profesiunea de
comerciant exercitată de persoana care a săvârşit actul respectiv.

2
 Comercialitatea actelor şi faptelor juridice este definită, la rândul ei, pe baza a două
criterii: unul pozitiv şi altul negativ.
În cadrul acestui sistem, comercialitatea se determină potrivit elementelor intrinseci ale
raportului juridic respectiv.

În conformitate cu criteriul pozitiv, sunt fapte de comerţ, (lato sensu) faptele juridice
declarate de lege astfel, pe baza naturii lor obiective (art. 3 pct. 1-20 C.com.).
În cadrul enumerării faptelor de comerţ făcută de legiuitor se regăsesc cel puţin trei idei
care sunt fundamentale în procesul calificării unui act sau fapt juridic comercial. Acestea se
referă la:
 ideea de interpunere în schimb;
 ideea de activitate economică organizată sub forma de întreprindere;
 ideea de conexiune economică a unui act sau fapt juridic oarecare cu un act sau fapt
juridic de comerţ, calificat, ca atare, pe baza primelor idei.

Conform criteriului negativ, prin care legiuitorul exclude anumite acte şi fapte juridice
de la caracterul comercial, potrivit art. 5 C. com., „Nu se poate considera ca fapt de comerţ
cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea
cumpărătorului ori a familiei sale, de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său sau cel cultivat de
dânsul”.

2.2. Rapiditatea (celeritatea), simplitatea, securitatea şi creditul

Normele juridice de drept comercial conţin mecanisme care facilitează circulaţia

rapidă a bunurilor (de exemplu: circulaţia valorilor mobiliare - acţiuni, obligaţiuni;
circulaţia efectelor de comerţ etc.).
Având în vedere faptul că normele dreptului comercial se adresează în principal
comercianţilor, iar activitatea acestora trebuie să se desfăşoare cu maximă rapiditate, potrivit
sintagmei „timpul costă”, dreptul comercial conţine şi dispoziţii derogatorii de la dreptul
comun, care îl fac mult mai accesibil pentru destinatarii săi.
Ritmul rapid al afacerilor8  este asigurat prin recunoaşterea în dreptul comercial a
oricărui mijloc de probă, pentru dovedirea obligaţiilor comerciale, dar şi prin acceptarea
formelor simplificate de contractare, (de exemplu: oferta scrisă, urmată de acceptare; oferta
scrisă sau verbală, urmată de executare).
Dreptul comercial se bazează pe „credit”, termenul având două accepţiuni:
 credit în sens de amânare în timp a plăţii datoriei;
 credit în sens de încredere, bună-credinţă, care trebuie să existe în relaţiile dintre
comercianţi.
Pentru realizarea creditului, în cele două accepţiuni ale sale, dreptul comercial conţine
reglementări privind securitatea acestuia.

3
CAPITOLUL III

SUBIECTELE DREPTULUI COMERCIAL

Secţiunea 1
Generalităţi

Într-o formulare generală, subiectele în dreptul comercial sunt participanţii la

raporturile comerciale, în principal comercianţii, fie că sunt persoane fizice, fie că sunt
persoane juridice, respectiv societăţi comerciale.
Aşadar, conform dispoziţiei din Codul comercial, comercianţi sunt:
 persoanele fizice care exercită în mod obişnuit, cu titlu de profesie, o activitate de
comerţ;
 societăţile comerciale, indiferent dacă acestea sunt cu capital integral privat, cu capital
de stat şi privat ori numai cu capital de stat.

În afara acestor categorii de persoane calificate ca fiind comercianţi, în art. 1 alin. 2 din
Legea nr. 26/1990, modificată, legiuitorul dispune: „În sensul prezentei legi, comercianţii
sunt persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale care
efectuează în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, companiile naţionale şi
societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial
şi organizaţiile cooperatiste”.

Secţiunea 2
Comerciantul persoană fizică

2.1. Determinarea noţiunii

Conform art. 7 din Codul comercial, „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ
având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”. Raportând definiţia
legală la categoriile de comercianţi a căror statut juridic este reglementat de legea română,
rezultă că pentru ca o persoană fizică să fie considerată drept „comerciant” ea trebuie să
săvârşească fapte de comerţ ca o profesiune obişnuită.

2.2. Condiţiile impuse comerciantului persoană fizică

2.2.1. Aspecte generale

În doctrina de specialitate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana fizică în

calitate de comerciant au fost grupate în două categorii1 :
 condiţii referitoare la persoană, care la rândul lor sunt de două feluri:
 condiţii necesare protejării persoanei care este interesată în realizarea faptelor de
comerţ (condiţii referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective);
 condiţii necesare protejării intereselor generale, respectiv protejării intereselor
oricărui terţ căruia i-ar putea fi opozabil actul îndeplinit de persoana respectivă
(condiţii care se referă la cauze de incapacitate sau incompatibilitate a comerciantului
persoană fizică).
 condiţii referitoare la activitate, care presupune cu necesitate îndeplinirea faptelor
(actelor) de comerţ cu titlu de profesie.

Condiţii pentru ca o persoană să devină comerciant:

4
 persoana fizică să aibă capacitatea juridică cerută de lege;
persoana fizică să exercite în mod obişnuit cu titlu de profesie fapte de comerţ;
comerţul astfel desfăşurat să se fi realizat în nume propriu;
activitatea comerciantului să aibă drept scop obţinerea de profit, excluzându-se de
principiu, activitatea nelucrativă;
Practic, activitatea comerciantului trebuie să se finalizeze într-un câştig din care acesta
să-şi poată asigura existenţa (finis mercatorum est lucrum).
comerciantul persoană fizică să acţioneze asumându-şi integral riscul comerţului său;
comerciantul persoană fizică să fi fost autorizat în condiţiile legii.

2.2.2. Comerciantul – agent permanent

În sensul legii, prin agent comercial permanent se înţelege comerciantul persoană fizică
sau juridică, care, în calitate de intermediar independent este împuternicit în mod statornic:
 să negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică (comitent);
 să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului.

Mai mult decât atât, agentul permanent îşi desfăşoară activitatea de intermediere cu titlu
principal sau accesoriu în schimbul unei remuneraţii pe care o primeşte de la
comitent.

2.2.3. Capacitatea comerciantului persoană fizică

O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant de la împlinirea vârstei
de 18 ani.
Nici minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (limitată), cu vârsta între 14-18 ani, nu
poate fi comerciant, chiar dacă, pentru unele acte juridice (de exemplu, contractul de muncă),
minorul are capacitate deplină de exerciţiu începând cu vârsta de 16 ani, nefiind nevoie de
încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal.

Pe aceiaşi linie de idei şi pentru aceleaşi raţiuni, se consideră că nu au capacitatea de a

fi comercianţi nici interzişii judecătoreşti, atâta vreme cât nici aceştia nu au capacitate de
exerciţiu deplină, neavând practic discernământul faptelor pe care le realizează, datorită stării
de alienaţie mintală.

Concluzionăm următoarele:
- comercianţii persoane fizice pot presta activitatea economică în mod
independent numai de la vârsta de 18 ani, la această vârstă dobândind capacitate
comercială;
- persoanele fizice pot presta activitate în cadrul întreprinderilor familiale de la
vârsta de 16 ani, cu condiţia să nu aibă calitatea de reprezentanţi ai acelor
întreprinderi familiale.

Astfel, întreprinderea familială se constituie din membrii de familie care hotărăsc

asocierea pentru obţinerea unui profit. Sunt consideraţi membrii unei familii, în sensul
prezentei legi, soţul, soţia şi copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani, la data autorizării
asociaţiei familiale, precum şi rudele şi afinii acestora până la gradul al patrulea inclusiv.
Asociaţia familială se constituie la iniţiativa unei persoane fizice din cadrul familiei
respective, această persoană sau un reprezentant al acesteia fiind şi reprezentantul asociaţiei
în relaţiile cu terţii.

5
 2.2.4. Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii

Incompatibilităţi
Activitatea de comerţ, datorită caracterului său speculativ, este incompatibilă cu anumite
funcţii sau profesii.
Astfel, nu pot fi comercianţi, datorită funcţiei pe care o deţin:
 parlamentarii;
 funcţionarii publici, în condiţiile specifice impuse de statutul propriu5 ;
 magistraţii (judecătorii, procurorii);
 militarii etc.
Ceea ce conduce la incompatibilitatea cu calitatea de comerciant, în exemplele
prezentate mai sus este tocmai funcţia îndeplinită, şi nu neapărat natura activităţii prestate.
Totodată, nu pot fi comercianţi, datorită profesiei (cu luarea în considerare a naturii
prestaţiei realizate), acele persoane care exercită profesiuni liberale:
 avocaţi6 ;
 notari7 ;
 medici etc.
Se consideră că activitatea pe care o desfăşoară cei care prestează o profesiune liberală
nu are caracter speculativ, chiar, dacă, se obţine, evident, un câştig.

Decăderi
Decăderile au în vederea în esenţă, faptul că o persoană poate deveni comerciant în
măsura în care în cadrul profesiunii respective (de comerciant) reputaţia sa nu este atinsă de
săvârşirea unor fapte ce l-ar putea face nedemn pentru o astfel de calitate. În aceste condiţii,
decăderile privesc în general fapte infracţionale săvârşite de comerciant şi care, în mod direct
sau indirect au legătură cu activitatea pe care o prestează.

Interdicţii
Interdicţiile pot fi legale sau convenţionale.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul
comerţului particular (privat) şi care sunt monopol de stat, (de exemplu: prelucrarea
tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase), sau activităţi care
sunt considerate infracţiuni, (de exemplu: fabricarea sau comercializarea unor droguri sau
narcotice în alt scop decât de medicament).
Astfel în măsura în care o activitate este interzisă prin lege, aceasta determină şi o interdicţie
legală pentru persoana respectivă de a desfăşura comerţ cu un asemenea obiect de activitate.
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi
produc efecte, evident, între părţile contractante (res inter alios acta...).
Interdicţiile pot fi generale sau speciale. Interdicţiile generale sunt cele care privesc
orice comerciant (în principiu, sunt cele legale enumerate mai sus), în timp ce interdicţiile
speciale, funcţionează conform legii, dar numai cu privire la anumite categorii de comercianţi.
Astfel de interdicţii, de exemplu, funcţionează cu privire la comerciantul agent
comercial permanent, căruia în calitatea sa de intermediar independent i se poate impune o
anumită restrângere de activitate printr-o clauză de neconcurenţă expresă, cuprinsă în
contractul de agenţie.

2.2.5. Activitatea desfăşurată de comerciantul persoană fizică

6
 A doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească o persoană fizică pentru a fi
comerciant, se referă la activitatea pe care o desfăşoară. Persoana fizică trebuie să exercite
în mod obişnuit, cu titlu de profesie, fapte de comerţ.

Aşadar, potrivit criteriului obiectiv de definire a comerciantului, persoana fizică

dobândeşte această calitate dacă săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter constitutiv sau
esenţial de comerţ şi în mod excepţional fapte conexe (auxiliare) de comerţ.

Persoana fizică comerciant trebuie să deţină calificarea - pregătirea profesională sau,

după caz experienţă profesională -, necesară pentru a desfăşura activitatea economică
pentru care se solicită autorizaţia, calificare care potrivit legii se poate dovedi cu:
a) diploma, certificatul sau adeverinţa de absolvire a unei instituţii de învăţământ
preuniversitar sau universitar;
b) certificatul de absolvire a unei forme de pregătire profesională;
c) certificatul de competenţă profesională;
d) cartea de meşteşugar,
e) carnetul de muncă al solicitantului;
f) declaraţie de notorietate; enumerarea făcută de legiuitor fiind exemplificativă şi nu
limitativă.
g) atestatul de recunoaştere şi/sau de echivalare pentru persoanele fizice care au dobândit
calificarea în străinătate, atestatul de recunoaştere a calificării dobândite în străinătate, în afara
sistemului de învăţământ, orice alte dovezi care să ateste experienţa profesională.

2.2.6. Desfăşurarea comerţului în nume propriu

A treia condiţie constă în obligaţia persoanei fizice de a face comerţ în nume propriu.
Aşadar, persoana care exercită o activitate de comerţ în numele şi pe seama altei persoane, nu
dobândeşte calitatea de comerciant.
Astfel, nu sunt comercianţi auxiliarii de comerţ (prepusul, procuristul, vânzătorul,
comisul-voiajor), deoarece actele de comerţ pe care le încheie nu sunt în nume propriu ci, în
numele şi pe seama comerciantului la care sunt angajaţi sau pentru care lucrează.

2.2.7. Desfăşurarea comerţului pentru obţinerea unui profit

A patra condiţie specifică unui comerciant este ca activitatea lui să se finalizeze într-un
câştig, din care să-şi asigure cel puţin existenţa (finis mercatorum est lucrum), excluzându-se,
în principiu, o activitate nelucrativă.
Ceea ce interesează este elementul subiectiv, în sensul intenţiei comerciantului de a
obţine un profit, şi nu neapărat obţinerea efectivă şi imediată a profitului.
De asemenea, nu interesează ca desfăşurarea comerţului de către comerciant să fie unica
sa sursă de venituri. Astfel, de exemplu, este foarte posibil ca un comerciant persoană fizică
să fie şi angajat în cadrul unei unităţi, beneficiind astfel, în baza contractului individual de
muncă de un anumit salariu10 .

2.2.8. Desfăşurarea comerţului pe riscul comerciantului

A cincea condiţie care trebuie îndeplinită de comerciantul persoană fizică este ca acesta
să acţioneze pe riscul său şi cu răspundere nelimitată.
Riscul este specific oricărei afaceri, important este ca această persoană fizică să depună
toată diligenţa în înlăturarea sau în diminuarea efectelor riscurilor în afaceri. De aceea este

7
important ca într-un contract comercial să fie stipulate clauze de modificare (adaptare) a
obligaţiilor părţilor contractante, în funcţie de diferiţi factori, în principal, concurenţa terţei
persoane.
Răspunderea nelimitată este caracteristică pentru comerciantul persoană fizică.
Comerciantul debitor răspunde pentru datoriile ce izvorăsc din fapte (acte) de comerţ, cu
întreaga sa „avere”, cu toate bunurile mobile şi imobile prezente şi viitoare care se găsesc în
patrimoniul său, ca persoană fizică.

2.2.9. Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege

O altă condiţie necesară exercitării activităţii de comerţ este obţinerea de către
comerciant a autorizaţiei prevăzută de lege.

2.3. Statutul juridic al comerciantului

Comerciantul beneficiază de anumite drepturi şi are obligaţii, care, împreună, formează

conţinutul statutului juridic al comerciantului.
Cele mai importante obligaţii ale comerciantului sunt:
 înregistrarea în registrul comerţului;
 întocmirea registrelor comerciale.

2.3.1. Înregistrarea în registrul comerţului

Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea activităţii, să ceară
înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului
sau, după caz, a activităţii respective, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiu-
nilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.

Registrul comerţului este un document public, asigurând publicitatea activităţii

comercianţilor cu scopul protejării intereselor comercianţilor dar, mai cu seamă, a terţelor
persoane. Modificările care apar în cadrul operaţiunilor realizate de comerciant sau cu privire
la fondul de comerţ în totalitate ori a elementelor componente, sunt opozabile terţelor
persoane numai de la data înscrierii lor, în registrul comerţului.
Din punct de vedere organizatoric, registrul comerţului se ţine de către oficiul
registrului comerţului, organizat în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Oficiile registrului
comerţului se organizează în subordinea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi
funcţionează pe lângă fiecare tribunal.

Pe parcursul exercitării comerţului, potrivit art. 21 din Legea nr. 26/1990, republicată,
comerciantul este obligat să evidenţieze în registrul comerţului toate modificările
referitoare la:
 donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului
de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în
registrul comerţului sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
 date privind identificarea împuternicitului (reprezentantului). Dacă dreptul de
reprezentare este limitat la o anumită sucursală ori filială, menţiunea se va face numai
în registrul unde este înscrisă sucursala ori filiala;
 brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de
origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra
cărora comerciantul persoană fizică are un drept;

8
  hotărârea de divorţ a comerciantului şi aceea de partajare a bunurilor comune,
pronunţate în timpul exercitării comerţului;
 hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a
curatelei acestuia sau cele prin care se ridică aceste măsuri;
 deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz, precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
 hotărârea judecătorească de condamnare a administratorului sau cenzorului pentru
fapte penale care-l fac nedemn sau incapabil de a mai exercita comerţul;
 orice modificare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate (ex. art. 14 alin. 2,4,7 din
OUG nr. 44/2008).
În cazul în care comerciantul are sucursale şi/sau filiale, este obligat să ceară
înmatricularea acestora la Oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale sau
filiale, arătându-se şi Oficiul registrului comerţului unde a fost înregistrat sediul principal.
Cererea de înmatriculare a sucursalelor şi/sau a filialelor va fi însoţită de copii certificate
de oficiul sediului principal, copii referitoare la toate actele, pe baza cărora a fost înregistrată
„firma mamă”.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, în situaţia în care
comerciantul are sediul principal în străinătate şi înfiinţează în România sucursale şi/sau
filiale, este obligat să respecte dispoziţiile legale referitoare la înmatricularea, menţionarea şi
publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţară.

2.3.2. Efectele înregistrării

În dreptul român, drept de inspiraţie franceză, înregistrarea în registrul comerţului a
firmei şi a celorlalte date, are efect declarativ cu privire la calitatea persoanei, creându-se
o prezumţie relativă de comercialitate cu privire la faptele pe care aceasta le săvârşeşte
şi cu privire la calitatea de comerciant.

2.3.3. Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în

Legea privind registrul comerţului.
Sancţiunile prevăzute de Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, sunt de două
feluri:
 sancţiuni civile;
 sancţiuni penale.
Sancţiunile civile constau în plata de amenzi civile aplicate de instanţa judecătorească în
a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta.
Fapta, pentru care sancţiunea constă în amendă civilă, poate consta în:
 neîndeplinirea obligaţiei referitoare la înmatricularea sau înregistrarea unei menţiuni
ori depunerea unor acte sau semnături.
 nerespectarea dispoziţiilor prevăzute în art. 29 din Legea nr. 26/1990, republicată şi
modificată.
Forma de vinovăţie trebuie să fie intenţia (persoana în cauză să fi dat „cu rea credinţă”
declaraţii inexacte).
Dacă, potrivit legii penale (Codul penal), fapta întruneşte elementele constitutive ale
altor infracţiuni (fals, uz de fals, înşelăciune) desigur, persoana va fi pedepsită conform legii
penale.

9
 2.3.4. Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în
Codul penal.
Astfel, „persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice si a instituţiilor
publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele
sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora. ( art. 45 )
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte.
 Sancţiunile aplicate comercianţilor sunt:
 Dizolvarea – ce poate fi pronunţată atunci când persoana juridică a fost constituită în
scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în
scopul săvârşirii de infracţiuni. Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea
procedurii de lichidare, potrivit legii.
 Suspendărea activitătii sau a uneia dintre activitătile comerciantului.
Suspendarea activitătii sau a uneia dintre activitătile persoanei juridice constă în
interzicerea pentru o durată de la un an la 3 aniactivitătii sau a aceleia dintre activitătile
persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârsită infractiunea.
 Interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice
Interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice constă în interzicerea de a
participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achizitii publice,
prevăzute de lege, pe o durată de la un an la 5 ani.
 Interzicerea accesului la unele resurse financiare
Interzicerea accesului la unele resurse financiare constă în interzicerea de a obtine
fonduri prin plasamente de titluri de valoare sau de a obtine fonduri de la institutiile de credit
ori institutiile financiare, pe o durată de la un an la 5 ani.  
 Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea acesteia
Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin
presă ori mijloace de comunicare audiovizuală se realizează pe cheltuiala persoanei juridice
condamnate. Cheltuielile de afisare sau difuzare nu pot depăsi cuantumul pedepsei amenzii
aplicate persoanei juridice. Instanta poate dispune afisarea sau difuzarea integrală sau în
extras a hotărârii de condamnare. Difuzarea hotărârii de condamnare se face prin publicarea în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în unul sau mai multe ziare sau prin unul sau
mai multe servicii de comunicatii audiovizuale, stabilite de instantă.

2.3.5. Radierea înregistrărilor

Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, „orice persoană fizică sau juridică
prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are
dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite
elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost
desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării, cu
privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă
menţionarea în registrul comerţului”.
Persoana prejudiciată poate fi comerciantul însuşi sau orice altă persoană.
Cererea se depune şi se menţionează în registrul comerţului la care s-a efectuat
înmatricularea comerciantului. În termen de 3 zile de la data depunerii, Oficiul registrului
comerţului înaintează cererea tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul
comerciantului, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, tribunalul din acel judeţ.
Tribunalul soluţionează cererea cu citarea oficiului registrului comerţului şi a
comerciantului, comunicând apoi oficiului registrului comerţului hotărârea judecătorească
pronunţată, în copie legalizată, cu menţiunea rămânerii irevocabile.

10
 Oficiul registrului comerţului va efectua radierea şi va publica hotărârea judecătorească
irevocabilă în Monitorul Oficial.
Hotărârea judecătorească de admitere sau de respingere a cererii de radiere poate fi
atacată cu recurs la tribunalul judeţean sau al municipiului Bucureşti, în termen de 15 zile de
la pronunţare pentru părţile prezente, şi de la comunicare, pentru părţile lipsă.
De asemenea, în cazul în care persoanei fizice autorizate să desfăşoare o activitate
economică i se anulează autorizaţia (fie ca urmare a renunţării, fie care urmare a neîndeplinirii
uneia dintre condiţiile impuse de lege), conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 300/2004
anularea autorizaţiei are ca efect şi radierea din registrul comerţului a persoanei fizice
respective sau, după caz, a asociaţiei familiale.

2.3.6. Întocmirea registrelor comerciale

O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în registrele contabile a
activităţii pe care o desfăşoară.
Spre deosebire de registrul comerţului, care este un document public, orice persoană
având acces la informaţiile înscrise în cuprinsul lui, registrele comerciantului, sunt registre
private în care sunt menţionate toate operaţiile privitoare la patrimoniul
comerciantului.

Potrivit Codului comercial (art. 22), registrele obligatorii pentru comerciant sunt:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul copier.

Registrul jurnal cuprinde operaţiile economico-juridice efectuate de comerciant zilnic,

în ordine cronologică, operaţii referitoare la patrimoniul său.
La sfârşitul lunii, în registrul jurnal se vor înscrie şi sumele de bani cheltuite pentru
„nevoile casei”.
Registrul inventar conţine inventarul patrimoniului comerciantului. Potrivit art. 24
C.com., comerciantul este obligat ca la începutul exercitării comerţului şi în fiecare an, să facă
un inventar al averii sale, adică al tuturor bunurilor mobile, imobile, a activului şi pasivului,
încheind bilanţul contabil. Inventarul întocmit şi bilanţul se vor trece (copia) în registrul
special, numit registru inventar.

Registrul copier (la care nu se mai referă actualmente Legea nr. 82/1991) cuprindea, în
ordine cronologică, toate scrisorile pe care comerciantul le expedia. Aceste scrisori privind
activitatea comerciantului erau copiate şi trecute în registrul copier (art. 25 C.com.).
Noile reglementări în materie, respectiv Legea nr. 82/1991, republicată (art. 19)
stabilesc, în mod implicit, obligaţia comercianţilor de a ţine:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul cartea mare.
Conţinutul primelor două registre este ca şi cel prevăzut în Codul comercial.

Registrul cartea mare se ţine de comercianţii care au un volum mare de activitate şi

unde contabilitatea se face în „partidă dublă”, adică fiecare operaţie comercială are o dublă
înregistrare.

11
 2.3.7. Alte obligaţii ale comercianţilor
Comerciantului îi revin şi alte obligaţii legate de activitatea contabilă potrivit
dispoziţiilor din Legea nr. 82/1991, republicată.
O altă obligaţie a comerciantului este îndeplinirea la timp a obligaţiilor fiscale,
respectiv:
- plata impozitului pe profit, potrivit Legii nr. 414/200214 ;
- plata impozitului pe venituri, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 7/2001 15 ; Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal;
- plata T.V.A.-ului, potrivit Legii nr. 345/200216 , modificată;
- alte taxe şi impozite datorate statului.

În sfârşit, una din obligaţiile importante ale comerciantului este aceea de a exercita
comerţul „cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite” (art. 1 din Legea nr. 11/1991) şi să
nu facă concurenţă neloială celorlalţi comercianţi.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Se înmatriculează la registrul comerţului:

a) ofiţerii superiori;
b) avocaţii;
c) notarii;
d) comercianţii persoane fizice.

2. Pentru datoriile comerciale, comerciantul persoană fizică răspunde:

a) numai cu fondul de comerţ;
b) întreaga avere;
c) capitalul social;
d) numai cu bunurile gajate.

3. Statul poate dobândi calitatea de comerciant:

a) fără a îndeplini nici o formalitate;
b) nu poate dobândi această calitate;
c) în condiţiile specifice prevăzute de lege.

4. Poate deveni comerciant:

a) persoana fizică în vârstă de 20 de ani pusă sub interdicţie;
b) minorul în vârstă de 15 ani care a încheiat un contract de muncă;
c) persoana fizică în vârstă de 18 ani.

5. Asociaţiile familiale.

12
CAPITOLULV

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Secţiunea 1
Noţiune, natură juridică şi clasificare

1.1. Noţiune şi natură juridică

Societatea comercială poate fi privită cel puţin în două sensuri:

 ca o instituţie juridică în sine, considerată a fi un organism, constituit de regulă pe
baze asociative, cu scopul obţinerii unui anumit profit de către cei care s-au asociat, şi
în vederea realizării unei activităţi comerciale;
 ca un contract, cu caracteristici proprii, determinate de specificul scopului pentru
care s-a realizat acordul de voinţă.

1.2. Clasificarea societăţilor comerciale

Societatile comerciale se clasifica in:

- societati de caplitaluri;
- societati de persoane

În doctrina de specialitate4 , s-au propus şi alte criterii de clasificare ale societăţilor

comerciale, respectiv:
 în funcţie de răspunderea asociaţilor:
- societăţi în care asociaţii au răspundere limitată;
- societăţi în care asociaţii au răspundere nelimitată.
 în funcţie de structura capitalului social:
- societăţile comerciale cu capitalul social împărţit în acţiuni;
- societăţile comerciale cu capitalul social împărţit în părţi de interese.
 în funcţie de titlurile de valoare:
- societăţi comerciale care emit titluri de valoare;
- societăţi comerciale care nu pot emite astfel de titluri.

Existenţa regiilor autonome: o parte din aceste regii s-au desfiinţat, o altă parte s-au
transformat, şi în sfârşit, cele considerate a funcţiona în domenii esenţiale ce privesc
interesele statului au continuat să existe în forma iniţială. În ce priveşte cazul regiilor
autonome transformate, acestea s-au reorganizat sub forma unor societăţi naţionale sau
companii naţionale, care însă s-au constituit şi sunt considerate a fi societăţi
comerciale.

Grupurile de interes economic reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane
fizice sau juridice constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi precum şi al îmbunătăţiri rezultatelor activităţii
economice respective.
Din dispoziţia legală citată rezultă aspectele definitorii ale grupului de interes economic
respectiv:
 cadrul contractual (asociativ) al grupului;
 subiectele participante care pot fi atât persoane fizice cât şi juridice;
 durata determinată a grupului;

13
  scopul – înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor economice.
Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant, iar activitatea economică a membrilor săi
trebuie să se raporteze la activitatea principală a acestora şi să aibă doar caracter accesoriu
faţă de aceasta12 .

Secţiunea 2
Formele societăţilor comerciale

2.1. Societăţile de persoane

2.1.1. Noţiuni generale

În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea asociaţilor şi nu capitalul
aportat de aceştia în societate. La baza înfiinţării unei societăţi de persoane există încrederea
între asociaţi, fapt ce determină ca relaţia care duce la constituirea unei societăţi de persoane
să fie „intuitu personae”.
Sunt societăţi de persoane:
 societăţile în nume colectiv;
 societăţile în comandită simplă.
Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate

2.1.2. Trăsăturile societăţilor în nume colectiv

 Asociaţii
Societăţile de persoane sunt, în general, societăţi cu număr mic de asociaţi (minimum
2 asociaţi) şi sunt considerate în doctrină „societăţi închise”.
Au caracter închis datorită relaţiei „intuitu personae”, constituindu-se de regulă în
familie sau între persoane ale căror relaţii se bazează pe încredere. În acelaşi timp, caracterul
„închis” al societăţilor este demonstrat şi prin faptul că un asociat nu poate fi înlocuit cu o
altă persoană prin cesionarea tuturor părţilor sociale de care dispune, decât dacă toţi ceilalţi
asociaţi sunt de acord.

 Capitalul social
În societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de capital social, dar acesta,
firesc, trebuie să existe chiar din momentul constituirii societăţii, pentru că altfel nu ar putea
dobândi personalitate juridică. Orice persoană juridică trebuie să aibă un patrimoniu.

 Aporturile la capitalul social

În societăţile de persoane se admite a se aporta orice fel de bunuri: numerar, în natură
(bunuri corporale sau incorporale) şi creanţe. Cu privire la aportul în muncă sau în industrie,
deşi este admis în societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un aport la capitalul social13 .

 Părţile sociale
Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi de interese”, de
valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi, în principiu, sunt
netransmisibile. Cesiunea părţilor sociale sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat
operează numai dacă în actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres continuarea
activităţii cu moştenitorii celui decedat.

14
  Răspunderea asociaţilor
Răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată14 .
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient pentru
plata datoriilor societăţii, creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea
creanţelor. Asociatul care a plătit va avea acţiune în regres (recurs) împotriva celorlalţi
coasociaţi debitori, fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au convenit să
participe la beneficii şi pierderi. În lipsa unei asemenea prevederi contractuale, asociaţii vor
răspunde proporţional cu cota de participare la capitalul social.
Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu creditorii societăţii. În
schimb, între asociaţi, obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul de participare la
beneficii şi pierderi al fiecărui asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru datoriile
societăţii, inclusiv cu bunurile proprii, aşa încât, în momentul constituirii societăţii, asociaţi
trebuie să declare „averea proprie”, deci bunurile mobile şi imobile pe care le au în
patrimoniul propriu.

 Conducerea, administrarea şi controlul

Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a asociaţilor. Hotărârile
în adunările generale se adoptă, de regulă, cu unanimitate de vot.
Administrarea şi reprezentarea societăţilor în relaţiile cu terţii se face de către unul
sau doi administratori (geranţi) care, de regulă, sunt asociaţi, dar pot fi şi terţe persoane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de regulă, de către asociaţi,
aceştia având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.

 Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale, comune tuturor
formelor de societăţi comerciale, dar şi pentru unele cauze specifice, respectiv: moartea,
incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute de art.
229 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Cu privire la cauzele specifice de dizolvare se impune o precizare legată de falimentul
unui asociat. Datorită existenţei acestei cauze s-a pus problema dacă în societăţile de
persoane asociaţii dobândesc calitatea de comerciant.

2.1.3. Trăsăturile societăţilor în comandită simplă

În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc şi în cazul
societăţilor în comandită simplă. Cu toate acestea există unele diferenţieri datorită
particularităţilor societăţii în comandită simplă.
Societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
- asociaţii comanditari;
- asociaţii comanditaţi.
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a societăţii, care finanţează
societatea, fără a participa în mod direct la coordonarea şi administrarea patrimoniului
acesteia.
Asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care
administrează efectiv societatea.
Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social, pe câtă
vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod solidar şi nelimitat, ca şi asociaţii în
societatea în nume colectiv.

15
 Societatea în comandită simplă îşi încetează existenţa în cazul decesului, dispariţiei,
punerii sub interdicţie a unui asociat, dacă în contract nu există o clauză de continuare a
societăţii cu moştenitorii. La fel ca şi în cazul societăţilor în nume colectiv, excluderea sau
retragerea asociaţilor comanditaţi este cauză de dizolvare a societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip unipersonal. O societate în nume
colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin doi asociaţi, în timp ce o societate în
comandită simplă e valabil constituită dacă are cel puţin un asociat comanditar şi un asociat
comanditat.

2.2. Societăţile de capital

Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul aportat de către

asociaţii-acţionari, capitalul având mai multă relevanţă decât calităţile asociaţilor.
Sunt societăţi de capital:
 societăţile pe acţiuni;
 societăţile în comandită simplă pe acţiuni.

2.2.1. Societăţile pe acţiuni

 Constituire
Societăţile pe acţiuni se constituie în baza unui act constitutiv, ce trebuie să cuprindă
obligatoriu atât elementele specifice ale contractului de societate, cât şi cele ale statutului
de funcţionare.
Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie
instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital
sumele de bani şi, eventual alte bunuri la care s-au obligat, cât şi prin subscripţie publică în
baza unui prospect de emisiune.

 Acţionarii
Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari ce presupun un număr mare de acţionari la
constituire. Cu toate acestea, se pot constitui şi numai cu doi acţionari.

 Capitalul social
Capitalul social obligatoriu la constituire, stabilit prin lege, este minim 90 000 RON.
Capitalul social se poate constitui numai în bani şi în natură.
În cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie simultană, legea impune,
ca la constituire să fie vărsat minim 30% din aportul fiecărui acţionar la capitalul social
subscris, pentru aportul în numerar urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de 12
luni de la data înmatriculării societăţii. Dacă există aporturi în natură diferenţa se varsă în
termen de 2 ani de la data înmatriculării societăţii.

 Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri negociabile şi
transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât şi pe pieţe
neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu sunt cotate la bursă. Acţiunile sunt transmisibile
atât prin acte juridice „inter vivos” (vânzare, donaţie), cât şi prin acte juridice „mortis causa”
(testament).
Acţiunile sunt nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul dreptului)
sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate).
O societate de capital poate emite ca titluri de valoare atât acţiuni, cât şi obligaţiuni.

16
  Răspunderea acţionarilor
Principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata acţiunilor subscrise.
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea acţiunilor pe
care le deţine fiecare.

 Conducerea, administrarea şi controlul

Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor şi nu al
unanimităţii. Organul de conducere este adunarea generală a acţionarilor, care poate fi
ordinară sau extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează, de regulă, de către un consiliu de administraţie
şi, eventual, de un comitet de direcţie.
Controlul activităţii societăţii se realizează, în mod obligatoriu, de o comisie de
cenzori formată din minimum 3 cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede un număr mai mare.

 Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:
 dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege, cu excepţia
cazului când s-a realizat completarea lui în termenul de 9 luni prevăzut de lege.
 dacă limita minimă a capitalului social s-a redus şi nu s-a dispus completarea lui în
termenul prevăzut de lege.

2.2.2. Societăţile în comandită pe acţiuni

Societăţile în comandită pe acţiuni presupun împărţirea acţionarilor în două categorii:
comanditaţi şi comanditari.
Comanditaţii au răspundere solidară şi nelimitată pentru debitele societăţii, în timp ce
comanditarii au o răspundere limitată doar la aportul lor la capitalul social. În rest, toate
celelalte trăsături specifice societăţilor pe acţiuni se regăsesc şi în cazul societăţilor în
comandită pe acţiuni.

2.3. Societatea cu răspundere limitată

2.3.1. Particularităţi
Societatea cu răspundere limitată este o formă intermediară de societate comercială între
societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri. Este formă intermediară deoarece, în
unele privinţe, se aseamănă cu societăţile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de
capitaluri, prezentând însă şi particularităţi proprii care îi justifică autonomia.
Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigenţelor fructificării
capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin introducerea societăţii cu răspundere
limitată, ca formă mixtă, care împrumuta anumite caractere atât de la societăţile de persoane,
cât şi de la societăţile de capitaluri.

2.3.2. Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată

 Constituire

17
 Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită – pe baza
deplinei încrederi – de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund
pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act constitutiv care cuprinde
elementele specifice contractului de societate, dar şi cele specifice statutului de funcţionare. În
cazul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune, evident, numai statutul de
funcţionare.

 Asociaţii
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca şi în cazul
societăţii în nume colectiv. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar părţile
sociale nu sunt liber cesibile.
Societatea cu răspundere limitată este o structură juridică destinată unui număr mic de
asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi să nu fie mai mare de 50.

 Capitalul social
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un capital minim pentru
constituire, respectiv 200 RON.
Capitalul social se constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire, aporturi care
pot consta în bani sau în natură, legea neadmiţând în cazul societăţilor cu răspundere limitată
şi aportul în creanţe

 Părţile sociale
Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitată este împărţit în părţi sociale,
considerate a fi titluri de valoare nenegociabile, care nu sunt liber transmisibile, operând, în
cazul cesiunii acestora regulile specifice stabilite de art. 202 din Legea nr. 31/1990,
republicată.

 Conducerea, administrarea şi controlul

Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de adunarea generală a
asociaţilor, aceasta având atribuţii esenţiale cu privire la funcţionarea societăţii. În adunarea
generală, hotărârile se adoptă, de regulă, cu majoritate absolută de voturi, în afara cazurilor
expres prevăzute de lege când se cere o majoritate calificată.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multor
administratori, numiţi prin actul constitutiv, sau aleşi de adunarea generală din rândul
asociaţilor sau ca persoane din afara societăţii.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor sau auditorului financiar (numirea
acestora fiind obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15, fie
direct de către asociaţii care nu au şi calitatea de administrator.

 Răspundere
După cum rezultă şi din denumire, în societatea cu răspundere limitată răspunderea
asociaţilor este limitată. La fel ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, aceştia răspund pentru
obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la capitalul social.

 Dizolvare
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre acestea regăsindu-se însă şi
în cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia, retragerea, excluderea

18
unui asociat, dacă nu există în actul constitutiv clauză de continuare a activităţii cu
moştenitorii celui decedat sau dacă, rămânând un singur asociat, nu se hotărăşte transformarea
societăţii în societate cu răspundere limitată cu unic asociat.

2.3.3. Societatea cu unic asociat

Legea română recunoaşte şi societăţile unipersonale, sub forma societăţilor cu
răspundere limitată cu un singur asociat, situaţie care poate fi calificată ca o ficţiune juridică
recunoscută şi răspândită în practica societăţilor comerciale.
Asociatul unic poate să fie atât persoană fizică, cât şi persoană juridică. O persoană,
fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere
limitată.
În practică, se procedează la întocmirea unei declaraţii, de regulă, în formă autentică,
prin care asociatul unic arată că nu mai are o altă societate cu răspundere limitată în care să fie
asociat unic.
Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale existentă în cazul
societăţilor cu mai mulţi asociaţi.
Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii.
Asociatul unic poate fi administratorul societăţii.

3.3. Aportul la capitalul social - condiţie de fond specială a contractului de societate

comercială

Aportul constă în aducerea în comun a unui bun. Se poate aporta fie dreptul de
proprietate asupra bunului, fie numai folosinţa asupra acestuia. Deşi formularea cuprinsă în
textul de lege este imprecisă, totuşi este evident că prin aport se înţelege transmiterea unui
drept din patrimoniul celui care aportează în patrimoniul societăţii comerciale sau chiar
prestarea unui serviciu. În contraprestaţie, asociatul va primi una sau mai multe părţi
sociale sau acţiuni.
Termenul „aport” are un dublu sens:
- aport în sens de obligaţie de aportare;
- aport în sens de bunuri care formează obiectul raportului obligaţional de aportare.
Aporturile nu sunt proprii numai contractului de societate. Există aporturi şi în cazul
unor structuri economice, lipsite de personalitate juridică, cum ar fi
asociaţiunea în participaţiune
Cu toate acestea, aporturile au cel mai important rol în cazul societăţilor comerciale,
întrucât din momentul reunirii lor, aporturile formează patrimoniul iniţial al societăţii
(capitalul social).
Operaţiunea juridică de aportare se prezintă sub forma unui contract cu titlu oneros şi
translativ de drepturi.
Aporturile care formează patrimoniul iniţial al societăţii pot fi inegale şi de natură
diferită. În toate cazurile aporturile trebuie să fie efective. Absenţa aporturilor sau
fictivitatea unui aport poate să antreneze nulitatea absolută a contractului de societate.

3.3.2. Obiectul obligaţiei de aportare

 Aportul în numerar
Aportul în numerar este aportul în bani (lichidităţi) şi este cel mai utilizat.

19
 Aportul în numerar nu trebuie confundat cu finanţarea societăţii, prin efectuarea unor
depuneri de bani de către asociaţi. Asociaţii pot să avanseze diferite sume de bani societăţii,
pe baza unui contract de împrumut, sume de bani care se înregistrează în contul curent al
societăţii. Spre deosebire de aceste împrumuturi (finanţări) pe care le pot face asociaţii,
aportul în numerar este înregistrat în situaţia financiară în contul „capital”.

 Aportul în natură
Aportul în natură poate să constea în următoarele: bunuri imobile, mobile, fond de
comerţ, brevete de invenţie, în general orice bunuri de producţie care sunt în circuitul
comercial şi pot fi transmise în patrimoniul unei societăţi comerciale.

 Aportul în creanţe
Aportul în creanţe (titluri) este posibil în cazul societăţilor de persoane şi printr-o
interpretare „per a contrario” şi în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
simultană.

 Aportul în muncă (industrie)

Aportul în muncă constă în angajamentul pe care şi-l asumă asociatul de a desfăşura o
activitate în societate punând la dispoziţia acesteia cunoştinţe, tehnici profesionale, deci de a
efectua o muncă în contul societăţii sau de a presta un serviciu, inclusiv diligenţele sau
demersurile făcute de fondatori în timpul constituirii societăţii.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Asociaţii comanditaţi pot aduce la capitalul social:

a) numai lichidităţi;
b) numai bunuri în natură;
c) lichidităţi, bunuri în natură şi creanţe;
d) numai creanţe;
e) industrie sau muncă.

2. Administrarea societăţilor în nume colectiv se realizează:

a) numai de asociaţi;
b) numai de către terţe persoane;
c) de asociaţi dar şi de neasociaţi;
d) numai de asociaţii fondatori;
e) numai de asociaţii care au aporturi în natură.

3. Prospectul de emisiune de acţiuni necesar la constituirea societăţii pe acţiuni prin

subscripţie publică se autorizează de către:
a) instanţa de judecată ;
b) judecătorul delegat la Oficiul registrului comerţului;
c) Camera de Comerţ şi Industrie teritorială;
d) Preşedintele Tribunalului judeţean;
e) Preşedintele Tribunalului Municipiului Bucureşti;

4. Titularul de obligaţiuni are dreptul să încaseze de la societatea emitentă:

a) redevente;
b) dividende;
c) dobânzi;

20
 d) bonificaţii;
e) dividende şi bonificaţii;

5. Dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, bunurile în natură aportate la

capitalul social, trec în proprietatea societăţii în momentul:
a) autentificării actului constitutiv;
b) înmatriculării societăţii în registrul comerţului;
c) publicării în Monitorul Oficial a încheierii de autorizare a înfiinţării societăţii;
d) predării efective a bunului care face obiectul aportului;
e) evaluării bunului de către experţi desemnaţi de judecătorul delegat la Oficiul
registrului comerţului.

6. Cesiunea părţilor sociale în cazul S.R.L. faţă de terţe persoane se face:

a) în orice condiţii;
b) cu unanimitate de voturi;
c) cu consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 3/4 din capitalul social;
d) cu consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 1/2 din capitalul social;
e) cu consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 2/3 din capitalul social.

7. Hotărârile privind modificarea actelor constitutive se iau cu votul tuturor

asociaţilor în cazul:
a) societatea în comandită pe acţiuni;
b) societatea cu răspundere limitată;
c) societatea în comandită simplă;
d) societatea pe acţiuni;
e) societatea în nume colectiv;

8. Societatea comercială încetează a mai exista ca entitate juridică în momentul în

care:
a) societatea comercială se află într-una din situaţiile de fapt prevăzute de legiuitor ca
fiind caz de dizolvare;
b) societatea comercială se află în curs de lichidare judiciară ca urmare a stării de
faliment;
c) societatea comercială depune la Oficiul registrului comerţului un proiect de fuziune
cu o altă/alte societăţi comerciale;
d) lichidatorii întocmesc bilanţul contabil final;
e) judecătorul delegat dispune radierea societăţii din registrul comerţului.

9. Societatea comercială pe acţiuni se dizolvă ori de câte ori se află într-una din
următoarele situaţii:
a) declararea nulităţii societăţii;
b) adunarea generală a asociaţilor hotărăşte majorarea capitalului social;
c) decesul administratorului unic sau al unuia dintre administratori (dacă sunt mai mulţi
administratori);
d) decesul unuia dintre membrii fondatori;
e) decesul cenzorilor societăţii.

10. Creditorii societăţii pot face opoziţie:

a) numai în cazul reducerii capitalului social;
b) numai în cazul majorării capitalului social;

21
 c) numai în cazul fuziunii şi divizării societăţii;
d) numai în cazul dizolvării anticipate a societăţii;
e) în cazul reducerii capitalului social, al fuziunii, divizării şi dizolvării anticipate a
societăţii.

22