Dreptul afacerilor

Curs 1

NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI AFACERILOR

Dreptul afacerilor s-a dezvoltat din dreptul comercial, adaptându-se

realităţilor economice moderne. Fiind reglementat, în mare parte, prin norme
permisive ce protejează un interes particular, privat, al unor subiecte aflate în
raporturi de egalitate juridică, dreptul afacerilor face parte din sistemul de drept
privat.
Este o ramură de drept interdisciplinară (pluridisciplinară), deoarece
cuprinde, alături de cele ale dreptului comercial, instituţii şi materii din dreptul
civil, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul muncii, dreptul financiar şi fiscal.

Obiectul dreptului afacerilor

Obiectul dreptului afacerilor îl reprezintă afacerile, denumite, în

terminologia Codului civil, „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de
servicii” sau „activităţi cu scop lucrativ”, şi relaţiile ce se stabilesc în
derularea acestora.
Afacerea comercială este o operaţiune prin care se realizează producţia
de mărfuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii, interpunerea în schimbul
şi circulaţia mărfurilor, în scop lucrativ (în scopul obţinerii de profit). Profitul
este de esenţa oricărei afaceri.

Definiţie: Dreptul afacerilor este un ansamblu de norme juridice care

reglementează relaţiile sociale ce decurg din exploatarea unei întreprinderi
cu scop lucrativ, de către un profesionist supus înregistrării în registrul
comerţului.

IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

Izvoarele dreptului afacerilor reprezintă forma de exprimare, veştmântul

juridic pe care îl îmbracă normele juridice care reglementează materia
afacerilor.
În funcţie de natura lor, izvoarele se clasifică în izvoare normative şi
izvoare interpretative.

I. Izvoarele normative sunt cele care stabilesc, reglementează,

normează, conduita subiectelor de drept.
Codul civil, ce se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, prevede în art. 1:
,,Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale
dreptului”.

1. Legea.
a) Constituţia României (legea fundamentală) cuprinde în art. 135
principiile de organizare a activităţii comerciale (libertatea în comerţ, libera
iniţiativă, concurenţa loială).
b) Codul civil are o dublă calitate, reprezentând:
- izvor normativ principal al dreptului comercial, în materia obligaţiilor
şi contractelor;
- izvor normativ subsidiar, secundar – atunci când o anumită situaţie
juridică, instituţie, materie, nu este reglementată în legile comerciale speciale,
se apelează la norma generală de drept comun, la dreptul civil.

2
 c) Legile comerciale speciale.
- Printre legile stricto sensu ce constituie izvoare ale dreptului
afacerilor, pot fi enumerate: Legea nr. 31/1990 a societăţilor, Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.
- Ordonanţele şi hotărârile guvernului (ex.: O.G. nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor, O.G. nr. 51/1997 privind contractul de leasing,
O.U.G. nr 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile
familiale).
- Normele metodologice, regulamentele, ordinele, instrucţiunile
adoptate de anumite organisme sau autorităţi competente (Banca Naţională a
României, Consiliul Concurenţei, Oficiul de stat pentru invenţii şi mărci) sunt
acte normative ce pot reglementa în domeniile de specialitate ale respectivelor
autorităţi, însă fără a contraveni sau a modifica dispoziţiile unei legi, ordonanţe
sau hotărâri.

2. Uzanţele. În sensul Codului civil, uzanţele includ obiceiul (cutuma)

şi uzurile profesionale.
Obiceiul (cutuma) reprezintă o regulă de conduită născută din practica
socială, folosită vreme îndelungată şi respectată ca o normă juridică obligatorie.
Uzurile profesionale sunt reguli de conduită statornicite în exercitarea
unei anumite profesii şi respectate similar normelor legale.
Sunt recunoscute ca izvoare de drept comercial numai uzanţele conforme
ordinii publice şi bunelor moravuri. De regulă, au caracter subsidiar, aplicându-
se în cazurile neprevăzute de lege sau numai în măsura în care legea trimite în
mod expres la ele.

3
Dreptul afacerilor
Curs 2

3. Principiile dreptului afacerilor. Principiile dreptului afacerilor sunt

adevărate reguli de conduită, de orientare în afaceri, atunci când normele legale
sunt lacunare, confuze, anacronice (adoptate având în vedere alte realităţi
istorice). Aceste principii sunt: principiul libertăţii în comerţ, principiul
caracterului oneros al afacerilor, principiul aparenţei, principiul concurenţei
loiale.

A. Principiul libertăţii în comerţ. Libertatea în comerţ constă în

dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener şi orice
clauze pe care părţile le convin, singurele limite fiind impuse de ordinea publică
şi bunele moravuri.
Consecinţele principiului libertăţii în comerţ:
a. Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului, în
virtutea căreia contractele de afaceri se încheie, de regulă, prin simplul acord
de voinţă al părţilor (regula consensualismului).
În mod excepţional, legea impune încheierea unor contracte în formă
scrisă, cerută fie pentru validitatea actului juridic (ex.: contractul de ipotecă
imobiliară, cecul), fie pentru probă (ex.: contractul de societate, contractul de
consignaţie).
b. Libertatea probelor în litigiile de afaceri. Potrivit noului Cod de
procedură civilă, în afaceri există o mai mare libertate de probaţiune, dovada
unui act juridic sau a unui fapt rezultat din activitatea unei întreprinderi
comerciale putându-se face prin mijloace de probă admise în dreptul comun
(înscrisuri, martori, expertize), precum şi prin mijloace de probă specifice
(registrele profesioniştilor), în condiţii mai puţin riguroase decât în dreptul
civil.

4
 c. Libertatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului. În contractul
pe care îl încheie, părţile pot prevedea o clauză, numită clauza compromisorie,
prin care convin ca orice litigiu apărut în executarea contractului, nerezolvat pe
cale amiabilă, să fie soluţionat prin intermediul arbitrajului.
B. Principiul aparenţei în afaceri. Potrivit acestuia, comerciantul este
îndreptăţit să aibă încredere în aparenţa profesională, nefiind obligat să facă
investigaţii pentru a stabili provenienţa reală a mărfii, respectarea legii în
circulaţia acesteia, realitatea calităţii de subiect de drept a partenerului de
afaceri. Este o aplicare a regulii error communis facit jus.

C. Principiul caracterului oneros al afacerilor. Potrivit acestui

principiu, afacerile beneficiază de o prezumţie de caracter oneros, părţile unui
contract de afaceri urmărind întotdeauna obţinerea unui folos patrimonial, iar
exploatarea întreprinderii comerciale având scop lucrativ. Şi Codul civil
prezumă cu titlu oneros contractele încheiate între profesionişti (ex.: în cazul
contractului de mandat dat pentru acte de exercitare a unei activităţi
profesionale, dacă remuneraţia mandatarului nu a fost determinată prin
contract, aceasta va fi stabilită de instanţa de judecată).

D. Principiul concurenţei loiale în afaceri. În pofida caracterului

oneros, competitiv, speculativ, afacerile trebuie să se realizeze într-o manieră
onestă, loială, de cultivare a egalităţii de şansă.

II. Izvoarele interpretative sunt cele care interpretează, explică voinţa

subiectelor de drept angajate în raportul de afaceri sau voinţa legiuitorului
reflectată în actele normative. Sunt astfel de izvoare:

5
 1. Doctrina juridică reprezintă totalitatea lucrărilor (tratate, cursuri
universitare, studii, monografii), din domeniul dreptului.
2. Practica judiciară (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea
soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile cu care au fost
învestite. În dreptul românesc, jurisprudenţa este izvor normativ de drept numai
în cazul deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în judecarea
recursurilor în interesul legii şi a deciziilor Curţii Constituţionale prin care se
soluţionează excepţiile de neconstituţionalitate.

6
Dreptul afacerilor
Curs 3

PROFESIONIŞTII CE EXPLOATEAZĂ O
ÎNTREPRINDERE CU SCOP LUCRATIV
(COMERCIANŢII)

Noţiune

Codul civil nu oferă o definiţie noţiunii de profesionist, ci doar

precizează cine are această calitate. Potrivit art. 3, alin. 2: ,,Sunt consideraţi
profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”. În acelaşi timp, prin
Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil se consideră
echivalentă noţiunea de comerciant cu cea de persoană fizică sau, după caz,
persoană juridică supusă înregistrării în registrul comerţului şi se statuează că
noţiunea de profesionist o include pe cea de comerciant.
În lumina dispoziţiilor citate, comerciantul poate fi definit ca orice
persoană, fizică sau juridică, ce exploatează o întreprindere cu scop lucrativ şi
este supusă înregistrării în registrul comerţului.
Constituie exploatarea unei întreprinderi comerciale exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii, în scopul obţinerii de profit.

7
 Categorii

I. Persoanele fizice supuse înregistrării în registrul comerţului.

Condiţiile în care persoanele fizice pot desfăşura o activitate comercială
sunt reglementate de O.U.G. nr 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale. Potrivit acestei reglementări, persoanele fizice
(cetăţeni români şi cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului
Economic European) pot desfăşura activităţi economice pe teritoriul României
în orice domeniu pe care legea nu îl exclude în mod expres liberei iniţiative, în
următoarele modalităţi:
- Persoană fizică autorizată (P.F.A.).
- Persoană fizică în calitate de titular al unei întreprinderi individuale.
- Persoană fizică în calitate de titular al unei întreprinderi familiale
constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii, rude sau afini până la
gradul al patrulea inclusiv. Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi
persoane fizice de la data înregistrării acesteia în registrul comerţului.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte
personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
Persoanele fizice autorizate, titularul întreprinderii individuale şi
membrii întreprinderii familiale răspund pentru obligaţiile asumate cu
patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu
întreg patrimoniul. Patrimoniul de afectaţiune constituie o fracţiune distinctă a
patrimoniului, reprezentând totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor
persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor
întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice.

8
 II. Persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului:
- Societăţile cu personalitate juridică, prevăzute de Legea 31/1990
(inclusiv societăţile naţionale şi companiile naţionale).
- Regiile autonome.
- Societăţile cooperative.
- Grupurile de interes economic şi grupurile europene de interes
economic.
Condiţiile de exercitare a profesiei de comerciant

A. Capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant.

O persoană fizică are capacitatea de a fi comerciant la împlinirea
vârstei de 18 ani, adică la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. Există
însă şi o excepţie prevăzută de O.U.G. 44/2008, potrivit căreia minorul de 16
ani, membru al unei întreprinderi familiale, are capacitatea de a fi comerciant.

B. Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale:

a) Incapacităţile. Nu au capacitatea de a fi comerciant:
- Minorul, cu excepţia situaţiei prevăzute de O.U.G. 44/2008.
- Persoana declarată incapabilă printr-o hotărâre judecătorească
(persoana pusă sub interdicţie/sub tutelă).
b) Incompatibilităţile. Caracterul speculativ al activităţii comerciale
face incompatibilă exercitarea acesteia de către persoanele care au anumite
funcţii sau profesii legate de interesele generale ale societăţii: judecătorii,
procurorii, parlamentarii (senatorii şi deputaţii), membrii guvernului, aleşii
locali, militarii, poliţiştii, membrii corpului diplomatic, notarii publici,
consilierii juridici, membrii clerului.
c) Decăderile. Asigurarea moralităţii şi legalităţii activităţii comerciale,
precum şi protejarea demnităţii profesiei de comerciant, impun ca, în cazul

9
săvârşirii unor fapte grave (gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de
fals, înşelătorie, delapidare, mărturie mincinoasă, dare/luare de mită),
comerciantul să fie decăzut din dreptul de a exercita această profesie.
d) Interdicţiile. Pentru ocrotirea intereselor generale ale societăţii, de
ordin economic, social sau moral, anumite activităţi nu pot fi exercitate pe baza
liberei iniţiative (ex.: fabricarea şi comercializarea de echipament militar sau
de droguri şi narcotice).

10
Dreptul afacerilor
Curs 4

Obligaţiile profesionale ale comercianţilor

1. Publicitatea prin registrul comerţului. Registrul comerţului este

conceput ca un organism de publicitate menit să realizeze o centralizare a
informaţiilor despre profesioniştii ce exploatează o întreprindere cu scop
lucrativ, oferind celor interesaţi posibilitatea de a se documenta asupra
activităţii, bonităţii, moralităţii şi antecedentelor penale ale acestora. Registrul
comerţului este ţinut de către oficiile registrului comerţului organizate la nivel
naţional şi teritorial. La nivel naţional, funcţionează Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului, instituţie organizată în subordinea Ministerului
Justiţiei, iar la nivel teritorial, există un oficiu al registrului comerţului pe lângă
fiecare tribunal.
În scopul aducerii la cunoştinţa celor interesaţi, comercianţii sunt obligaţi
să îndeplinească anumite formalităţi de publicitate:
- Înainte de începerea activităţii economice, trebuie să ceară
înregistrarea în registrul comerţului.
- Pe parcursul desfăşurării activităţii, sunt obligaţi să înscrie în acelaşi
registru menţiuni privind acte şi fapte a căror înregistrare este cerută de lege
(ex.: hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului, actele juridice
privind fondul de comerţ, modificări ale actului constitutiv).
- La încetarea activităţii economice, vor solicita radierea din registrul
comerţului.
2. Obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii. Pentru a asigura o
bună organizare şi desfăşurare a afacerilor, pentru a avea în permanenţă o
oglindă a întregii activităţi, precum şi un control asupra acesteia, comercianţii

11
sunt obligaţi să ţină anumite registre comerciale şi de contabilitate (registrul
cartea mare, registrul jurnal, registrul inventar).
3. Exercitarea comerţului în limitele unei concurenţe licite. Fiecare
comerciant este obligat să acţioneze în vederea atragerii clientelei în limitele
unei concurenţe licite, loiale, cu respectarea legii.
Lezarea loialităţii în afaceri se manifestă sub forma unor comportamente
şi procedee neoneste, clasificate de doctrină în trei categorii: confuzia,
denigrarea şi dezorganizarea.
a) Confuzia. Cel mai frecvent act de concurenţă neloială este cel prin
care un comerciant exploatează reputaţia pe piaţă a unui concurent, tinzând să
se confunde cu acesta, fie prin utilizarea denumirii ori semnelor distinctive, fie
prin imitaţia servilă a produselor unui concurent sau prin orice alt act destinat
să creeze confuzie cu produsele sau activitatea acestuia.
Ca urmare a confuziei, clienţii se înşală în privinţa identităţii celui cu care
tratează sau a originii produselor achiziţionate.
b) Denigrarea constă în afirmarea sau răspândirea, sub orice formă, de
informaţii peiorative şi răuvoitoare privitoare la un concurent, de natură a-i
prejudicia reputaţia, în scopul de a diminua forţa acestuia şi, simetric, de a
creşte propriul prestigiu.
c) Dezorganizarea constă în destabilizarea activităţii unui comerciant
rival, prin suprimarea publicităţii acestuia, deturnarea comenzilor, dumping,
utilizarea personalului concurentului sau obţinerea de informaţii în condiţii
anormale.

12
 FONDUL DE COMERŢ

Definiţie: Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi

imobile, corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează
desfăşurării activităţii sale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii
de profit.
Potrivit opiniei dominante în privinţa naturii juridice a fondului de
comerţ, acesta reprezintă un bun mobil incorporal, dar şi o universalitate de
fapt creată prin voinţa titularului său.

Elementele fondului de comerţ

I. Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt cele care nu au

o existenţa materială, palpabilă, ci una ideală, abstractă, putând fi percepute
doar cu ,,ochiul minţii”. Doctrina a identificat următoarele elemente
incorporale:
a) Firma reprezintă un element de individualizare a comerciantului şi
constă în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este
înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care semnează.
Firma trebuie să se caracterizeze prin noutate şi să se deosebească de cele deja
existente. Are caracter obligatoriu si poate fi înstrăinată numai împreună cu
fondul de comerţ.
b) Emblema reprezintă semnul sau denumirea care diferenţiază un
comerciant de altul de acelaşi gen. Are caracter facultativ şi poate fi înstrăinată
separat de fondul de comerţ. Un comerciant poate deţine mai multe embleme,
dar o singură firmă
c) Clientela şi vadul comercial. Clientela este definită ca totalitatea
persoanelor fizice sau juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi

13
comerciant pentru procurarea unor bunuri sau servicii. Ea determină, prin
număr, frecvenţă şi calitate, situaţia economică a unui comerciant, succesul sau
insuccesul acestuia.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care
reprezintă aptitudinea unui fond de comerţ de a atrage publicul.
d) Drepturile de proprietate industrială. Obiectele acestor drepturi sunt
împărţite în două categorii:
- Creaţiile noi (invenţiile, know-how-ul);
Invenţia este o soluţie tehnică nouă, ce poate avea ca obiect un produs,
un procedeu sau o metodă, aplicabilă industrial unei probleme din orice
domeniu. Aproprierea privativă a invenţiilor se realizează prin instrumentul juridic
al brevetului de invenţie.
Know-how-ul reprezintă ansamblul de cunoştinţe tehnice necesare
fabricării, funcţionării, întreţinerii ori comercializării unor produse sau
elaborării şi funcţionării unor tehnologii ori procedee.
- Semnele noi (mărcile);
Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la
deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele
aparţinând altor persoane.
e) Drepturile de autor sunt cele prin care se protejează o creaţie literară,
artistică, ştiinţifică.

II. Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt alcătuite din

bunuri imobile (terenuri, clădiri), şi bunuri mobile (materii prime, materiale,
mărfuri).

14
 Actele juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi elementele sale componente

pot forma obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare, locaţiune,
transmitere ca aport la o societate comercială. De asemenea, fondul de comerţ
poate fi transmis şi pe cale succesorală, în condiţiile Codului civil.

15
Dreptul afacerilor
Curs 5

SOCIETĂŢILE CU PERSONALITATE JURIDICĂ

(Societăţile comerciale1)

Definiţie: Societatea este o grupare de persoane fizice şi/sau juridice

constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate
juridică, în care asociaţii pun în comun bunuri pentru exercitarea unor
activităţi cu scop lucrativ, în scopul obţinerii şi împărţirii profitului rezultat.

Elementele definitorii ale contractului de societate

I. Affectio societatis reprezintă intenţia asociaţilor de a colabora la

desfăşurarea activităţii cu scop lucrativ, suportând toate riscurile acesteia.
Acest element psihologic implică şi convergenţa de interese ale asociaţilor,
concretizată, mai ales, în obţinerea şi împărţirea profitului.

II. Aporturile asociaţilor (bunurile pe care le pun în comun):

Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă
fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o anumită valoare
patrimonială.
Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul pe care
asociatul îl aduce în societate.

1
Potrivit art 18, alin. 31 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă: „În tot cuprinsul legii 31/1990, sintagma "societate comercială" sau, după caz, "societăţi
comerciale" se înlocuieşte cu termenul "societate" sau, după caz, "societăţi".

16
 Obiectul aportului
a) Aportul în numerar este obligatoriu la orice formă de societate.
b) Aportul în natură este permis la toate formele de societate. Poate
consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate, de folosinţă sau
de uzufruct asupra unor bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale.
Bunurile aportate trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic,
să fie necesare activităţii societăţii, să se afle în stare de utilizare şi să fie
proprietatea privată a asociatului.
Legea interzice aportul în creanţe la societatea pe acţiuni care se
constituie prin subscripţie publică, societatea în comandită pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată.
c) Aportul în muncă (în industrie) este admis doar la societăţile în nume
colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită şi constă în
prestaţii în muncă sau servicii în folosul societăţii respective.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul
social, iar efectuarea acesteia poartă denumirea de vărsământ.
Sancţiunea neexecutării la termen a obligaţiei de vărsământ constă în
plata de daune interese societăţii, dacă se dovedeşte existenţa unui prejudiciu,
iar pentru aportul în numerar, şi în plata dobânzilor legale ce vor curge de la
data la care asociatul trebuia să efectueze vărsământul. În cazurile grave este
posibilă chiar excluderea asociatului debitor din societate.

Capitalul social şi patrimoniul social

Totalitatea aporturilor asociaţilor formează, sub aspect valoric,
capitalul social şi constituie, totodată, elemente ale patrimoniului societăţii.
Capitalul social are o dublă semnificaţie:

17
 - o semnificaţie contabilă, fiind o cifră convenită de asociaţi şi neavând
o existenţă reală, concretă.
- o semnificaţie juridică, fiind limita gajului general al creditorilor
societăţii. Din această cauză, capitalul social trebuie să fie real, fix şi intangibil
pe toată durata societăţii, modificările sale putându-se realiza doar în condiţii
riguros prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.
Capitalul social este divizat în fracţiuni denumite diferit în funcţie de
forma societăţii: acţiuni, în cazul societăţilor de capital, şi părţi sociale, la
societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată.
Totalitatea aporturilor subscrise alcătuiesc capitalul subscris, iar cele
vărsate compun capitalul vărsat. În cazul societăţilor în nume colectiv, în
comandită simplă şi cu răspundere limitată, capitalul social subscris trebuie
integral vărsat la data constituirii societăţii.
Patrimoniul societăţii reprezintă totalitatea drepturilor (activul social)
şi obligaţiilor (pasivul social) societăţii.

III. Realizarea şi împărţirea profitului.

Prin profit se înţelege un câştig evaluabil în bani obţinut de societate în
cursul unui exerciţiu financiar. Mai mult, noţiunea de profit a evoluat, în sensul
că poate reprezenta şi sumele obţinute din reducerea cheltuielilor sau din
evitarea unor pierderi.
Profitul se distribuie anual asociaţilor, sub formă de dividende, în raport
de cota de participare a fiecăruia la capitalul social, dacă prin actul constitutiv
nu s-a prevăzut altfel. În cuprinsul contractului de societate sunt interzise
clauzele leonine, în temeiul cărora un asociat îşi rezervă o mai mare parte din
beneficii, refuzând să participe la pierderi.
Pentru a fi distribuit, profitul trebuie să fie real (să se înregistreze un
excedent financiar real în activitatea societăţii), şi să fie util (în prealabil,

18
trebuie să se completeze capitalul social, dacă, din cauza unor pierderi, a fost
redus).

19
Dreptul afacerilor
Curs 6

FORMELE DE SOCIETATE

I. Societăţile de persoane
În societăţile de persoane (societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă), ceea ce interesează este încrederea dintre asociaţi, calităţile
acestora, şi nu capitalul aportat. Sunt considerate în doctrină
,,societăţi închise”, din cauza caracterului intuitu personae şi a numărului mic
de asociaţi, ei fiind de obicei membrii unei familii sau persoane ale căror relaţii
se bazează pe încredere.
Societatea în nume colectiv este constituită de două sau mai multe
persoane ce răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.
Societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
asociatul comanditar şi asociatul comanditat. Asociatul comanditar este cel
care deţine puterea de comandă, finanţează operaţiunile societăţii, însă nu
coordonează activitatea acesteia. Asociatului comanditat îi revin
prerogativele de administrare şi de reprezentare a societăţii. Asociatul
comanditat răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii, pe când
cel comanditar răspunde numai până la concurenţa capitalului social subscris.

II. Societăţile de capital

Elementul esenţial al societăţilor de capital (societatea pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni), îl reprezintă capitalul aportat de către
acţionari, şi nicidecum calităţile acestora sau încrederea dintre ei.
Societatea pe acţiuni este constituită de două sau mai multe persoane,
numite acţionari, ce răspund pentru obligaţiile sociale numai până la

20
concurenţa capitalului social subscris. Capitalul este fracţionat în acţiuni ce
reprezintă titluri transmisibile şi negociabile.
Societatea în comandită pe acţiuni are cel puţin un acţionar comanditat,
căruia i se va încredinţa şi administrarea societăţii, şi unul comanditar, în rest
păstrează toate caracteristicile societăţii pe acţiuni.

III. Societăţile mixte

Societăţile mixte împrumută trăsături atât de la societăţile de persoane,
cât şi de la cele de capital.
Societatea cu răspundere limitată este constituită de una sau mai multe
persoane (maximum 50), iar capitalul social este fracţionat în părţi sociale ce
nu sunt negociabile şi nici liber transmisibile. Asociaţii răspund pentru
obligaţiile sociale numai până la concurenţa capitalului social subscris.

CONSTITUIREA SOCIETĂŢII

Societatea se constituie, în principiu, parcurgându-se două etape:

I. Întocmirea actului constitutiv.
II. Înmatriculare societăţii la registrul comerţului.

I. Întocmirea actului constitutiv

Actul constitutiv se încheie sub forma unui înscris sub semnătură
privată, semnat de toţi asociaţii sau numai de fondatori, în cazul societăţilor
constituite prin subscripţie publică.
Forma autentică a actului constitutiv este cerută de lege, sub sancţiunea
nulităţii, limitativ, în unul din cazurile:

21
 - când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află şi un
imobil;
- când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă
(societăţi de persoane);
- când se constituie o societate pe acţiuni prin subscripţie publică.
Semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol
determinant la constituirea societăţii, sunt consideraţi fondatori.
Nu pot fi fondatori persoanele declarate incapabile prin hotărâre
judecătorească şi cele care au fost condamnate pentru infracţiuni de înşelare a
încrederii: gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelătorie,
delapidare, mărturie mincinoasă, dare/luare de mită, precum şi pentru alte
infracţiuni prevăzute de Legea 31/1990 republicată şi modificată.
Din momentul întocmirii actului constitutiv, societatea dobândeşte o
capacitate de folosinţă restrânsă în vederea exercitării drepturilor şi îndeplinirii
obligaţiilor necesare constituirii sale valabile.

II. Înmatricularea societăţii în registrul comerţului

Actul constitutiv, încheiat cu respectarea cerinţelor legale, împreună cu
cererea de înmatriculare şi cu avizele, autorizaţiile aferente, va fi depus la
registrul comerţului în a cărui rază teritorială se găseşte viitoarea societate.
Asupra cererii de înmatriculare se pronunţă prin rezoluţie executorie de drept
directorul oficiului registrului comerţului sau persoana desemnată.
În cazul în care actul constitutiv, deşi depus la registrul comerţului în
termenul legal, nu respectă condiţiile de fond şi de formă cerute de lege, cererea
de înmatriculare va fi respinsă, dacă reprezentanţii societăţii nu înlătură
neregularităţile constatate. Împotriva rezoluţiei directorului sau persoanei
desemnate se poate depune o plângere pe care oficiul registrului

22
comerţului o înaintează instanţei. Hotărârea pronunţată în soluţionarea
plângerii este executorie şi supusă numai apelului.
Pentru opozabilitate faţă de terţi, rezoluţia directorului oficiului
registrului comerţului sau persoanei desemnate prin care se autorizează
înmatricularea societăţii va fi publicată în Monitorul Oficial, societatea urmând
a fi înscrisă şi în evidenţa organelor fiscale. Înmatricularea în registrul
comerţului reprezintă momentul în care procesul de constituire a societăţii ia
sfârşit, odată cu naşterea unui nou subiect de drept, persoană juridică.
În cazul în care, după înmatricularea societăţii, sunt constatate
neregularităţi, organele societăţii sunt obligate să le înlăture în termen de cel
mult 8 zile de la data constatării acestora.
Legea prevede anumite neregularităţi, constatate după înmatricularea
societăţii, care atrag nulitatea acesteia:
- când lipseşte actul constitutiv sau nu este încheiat în formă autentică,
în cazul în care această formă este cerută de lege;
- când toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data
constituirii societăţii;
- când obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contravine
ordinii publice;
- când lipseşte rezoluţia directorului oficiului registrului comerţului
sau persoanei desemnate prin care se autoriza înmatricularea societăţii;
- când în cuprinsul actului constitutiv nu sunt prevăzute denumirea
societăţii, obiectul de activitate, aporturile asociaţilor sau capitalul subscris;
- când nu sunt respectate cerinţele legale referitoare la valoarea minimă
a capitalului social;
- când nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege.

23
 Nulitatea nu poate fi declarată în situaţia în care cauza ei, invocată în
cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la
tribunal.

Personalitatea juridică a societăţii

Societatea dobândeşte personalitate juridică din momentul

înmatriculării în registrul comerţului. Calitatea de persoană juridică produce
următoarele consecinţe:
a) societatea are dreptul să participe la raporturi juridice în nume
propriu;
b) răspunde pentru obligaţiile asumate;
c) poate sta în justiţie în calitate de reclamantă sau de pârâtă, prin
reprezentanţii săi legali;
d) are atribute de identificare proprii: firma, sediul şi naţionalitatea;
Firma este numele sau denumirea sub care societatea este înmatriculată
în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Este
precizată în mod obligatoriu în contractul de societate.
Sediul societăţii este cel care o situează în spaţiu în cadrul raporturilor
juridice la care participă. Asociaţii sunt liberi să aleagă sediul social, putând
avea în vedere locul unde se va desfăşura activitatea principală a societăţii,
locul unde s-a constituit societatea sau locul unde se găsesc organele sale de
conducere.
Naţionalitatea societăţii are drept criteriu de determinare sediul
acesteia. Legea 31/1990 a societăţilor prevede “societăţile cu sediul în România
sunt persoane juridice române”.

24
 e) are capacitate juridică de folosinţă şi de exerciţiu proprii, în sensul că
are aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi, respectiv de a-şi asuma şi
executa obligaţii prin încheierea de acte juridice în nume propriu.

Filialele şi sucursalele societăţii

Pentru extinderea activităţii unei societăţi, asociaţii pot hotărî, atât la

momentul constituirii societăţii, cât şi pe parcursul desfăşurării activităţii
acesteia, înfiinţarea de sedii secundare în acelaşi domeniu de activitate.
Filiala beneficiază de personalitate juridică, fiind practic o societate de
sine stătătoare, şi poate fi organizată chiar şi într-o altă formă decât societatea-
mamă, aceasta deţinând însă majoritatea capitalului social.
Sucursala este dezmembrământul fără personalitate juridică al unei
societăţi care îi furnizează fondurile şi îi asigură o autonomie limitată.
Înfiinţarea sucursalelor se menţionează în registrul comerţului din localitatea în
care îşi desfăşoară activitatea, iar dacă în aceeaşi localitate funcţionează şi
societatea al cărei dezmembrământ este, vor fi înscrise în acelaşi registru, dar
ca înregistrare separată.
Celelalte dezmembrăminte fără personalitate juridică (agenţii, puncte de
lucru) sunt menţionate în registrul comerţului de la sediul societăţii-mamă.

25
Dreptul afacerilor
Curs 7

FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII

Este asigurată de organele societăţii: adunarea generală a asociaţilor,

administratorii, directorii şi cenzorii.

Adunarea generală a asociaţilor (A.G.A.)

Voinţa asociaţilor se formează şi se exprimă în cadrul adunării generale

a asociaţilor.
În cazul societăţilor de persoane (societatea în nume colectiv, societatea
în comandită simplă) nu există instituţionalizată o adunare generală a
asociaţilor. Deşi legea nu prevede în mod expres, se consideră că asociaţii de la
societăţile de persoane se pot întruni pentru problemele obişnuite ale societăţii,
hotărârile adoptându-se prin votul asociaţilor ce reprezintă majoritatea absolută
a capitalului social. În cazul în care trebuie să se decidă modificarea actului
constitutiv sau revocarea administratorilor numiţi prin acesta, legea solicită
votul unanim.
La societăţile de capitaluri (societatea pe acţiuni, societatea în
comandită pe acţiuni), adunarea generală a acţionarilor se convoacă, ori de câte
ori este necesar, de către consiliul de administraţie, respectiv directorat, precum
şi la cererea acţionarilor reprezentând cel puţin 5% din capitalul social sau
chiar o cotă mai mică, dacă actul constitutiv prevede astfel.
Dreptul de vot în adunarea generală a acţionarilor se exercită potrivit
principiului: „o acţiune achitată dă dreptul la un vot”. Aşadar, acţionarii au
un drept de vot proporţional cu cota parte de participare la capitalul social şi îl
exprimă personal sau prin reprezentant. În principiu, votul este deschis, însă,

26
în cazul numirii sau revocării membrilor consiliului de administraţie, respectiv
consiliului de supraveghere, a cenzorilor, a auditorilor interni, şi stabilirii
răspunderii acestora, votul va fi secret.
Adunările generale sunt de două tipuri:
a) Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în
cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar, având printre atribuţii:
- aprobarea situaţiei financiare anuale;
- numirea şi revocarea membrilor consiliului de administraţie, respectiv
ai consiliului de supraveghere, şi a cenzorilor;
- stabilirea remuneraţiei acestora;
- stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a duratei contractului de
audit financiar, precum şi numirea auditorului.
Pentru validitatea deliberărilor adunării generale ordinare este necesară
prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi
de vot. Hotărârile adunării generale ordinare se iau cu majoritatea voturilor
exprimate.
b) Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este
necesar, pentru probleme care implică modificarea actului constitutiv, de
exemplu:
- schimbarea formei juridice a societăţii;
- mutarea sediului social;
- modificarea obiectului de activitate;
- înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare;
- prelungirea duratei societăţii;
- fuziunea sau divizarea societăţii;
- conversia obligaţiunilor în acţiuni.

27
 Pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare este
necesară la prima convocare prezenţa acţionarilor deţinând cel puţin o pătrime
din numărul total de drepturi de vot, iar la convocările următoare, prezenţa
acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de
vot.
Hotărârile sunt luate cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii
prezenţi sau reprezentaţi. Decizia de modificare a obiectului principal de
activitate al societăţii, de reducere sau majorare a capitalului social, de
schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de dizolvare a societăţii
se ia cu o majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de
acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
Adunarea specială a titularilor de acţiuni preferenţiale. Acţiunile
preferenţiale conferă titularilor dreptul la dividend prioritar, înaintea oricărei
prelevări, şi dreptul de a participa la şedinţele adunărilor generale, dar nu
conferă dreptul de vot în cadrul acestor adunări. Adunarea specială are caracter
consultativ, în sensul că se ocupă de problemele specifice ale acestei categorii
de acţionari, iar nu un rol deliberativ, hotărârile luate în şedinţele sale
neinfluenţând viaţa societăţii.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, adunarea generală a
asociaţilor ia hotărâri privind aprobarea situaţiei financiare anuale, repartizarea
profitului net, numirea sau revocarea administratorilor, cenzorilor/auditorilor,
cu votul unei duble majorităţi absolute: a asociaţilor şi a părţilor sociale. Pentru
modificarea actului constitutiv se cere votul unanim, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede altfel.
Hotărârile adunării generale a asociaţilor/acţionarilor sunt obligatorii
pentru toţi asociaţii/acţionarii şi trebuie publicate în Monitorul Oficial.
Asociaţii nemulţumiţi, care nu au participat la şedinţa respectivă sau care au
votat împotrivă, votul lor fiind menţionat în procesul verbal al şedinţei, pot

28
ataca în justiţie hotărârea adunării generale a asociaţilor, în termen de 15 zile
de la data publicării în Monitorul Oficial.

Administrarea societăţii

Principala activitate a organelor de administrare a societăţii este

îndeplinirea hotărârilor adoptate de către adunarea generală a asociaţilor.
În cazul societăţii în nume colectiv există unul sau mai mulţi
administratori, fiecare având dreptul de a reprezenta societatea, dacă actul
constitutiv nu conţine prevederi contrare. În situaţia plurităţii de administratori,
dacă actul constitutiv dispune că aceştia trebuie să lucreze împreună, deciziile
se vor lua în unanimitate, în caz de opoziţie urmând să hotărască asociaţii ce
deţin majoritatea capitalului social. Dacă modul de lucru al administratorilor
nu este stabilit prin actul constitutiv, fiecare va lucra separat, având obligaţia de
a-i informa pe ceilalţi doar în legătură cu operaţiunile ce depăşesc limitele
obişnuite ale comerţului, în caz de opoziţie urmând a hotărî asociaţii care deţin
majoritatea capitalului social.
Aceleaşi prevederi se aplică şi societăţii în comandită simplă, care va
putea fi însă administrată numai de către unul sau mai mulţi dintre asociaţii
comanditaţi, sub supravegherea asociaţilor comanditari. La rândul lor,
comanditarii vor putea încheia operaţiuni în contul societăţii doar în baza unei
procuri speciale din partea reprezentanţilor societăţii, procură ce va fi înscrisă
în registrul comerţului.
Pentru societatea pe acţiuni, Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea
nr. 441/2006, instituie două sisteme de administrare: sistemul unitar şi
sistemul dualist, acţionarii putând opta pentru unul dintre acestea. Conform
legii, în actul constitutiv, precum şi pe toate documentele şi facturile emise de
societate, trebuie să se menţioneze sistemul de administrare ales.

29
Dreptul afacerilor
Curs 8

Administrarea societăţii (continuare)

Sistemul unitar
În cadrul acestui sistem, administrarea societăţii se realizează de către
unul sau mai mulţi administratori, numiţi fie prin actul constitutiv, fie prin
hotărârea adunării generale a acţionarilor, numărul lor fiind întotdeauna impar.
Administratorii pot avea sau nu calitatea de acţionar, dar, pe toată durata
mandatului, nu pot fi salariaţi ai societăţii.
Dacă există mai mulţi administratori, se va constitui un consiliu de
administraţie. Acesta este însă însărcinat, potrivit legii, cu îndeplinirea tuturor
actelor necesare şi utile realizării obiectului de activitate al societăţii şi are
următoarele competenţe de bază:
- stabileşte direcţiile principale de activitate şi de dezvoltare a societăţii;
- stabileşte sistemul contabil şi de control financiar şi aprobă
planificarea financiară;
- numeşte şi revocă directorii, stabilindu-le remuneraţia;
- supraveghează activitatea directorilor;
- întocmeşte rapoarte anuale pe care le prezintă adunării generale a
acţionarilor;
- convoacă adunarea generală şi duce la îndeplinire hotărârile acesteia;
- introduce cererile privind aplicarea procedurii insolvenţei.
Consiliul de administraţie se întruneşte o dată la 3 luni, şedinţele sale
sunt conduse de un preşedinte şi există posibilitatea de a delega atribuţiile de
conducere unuia sau mai multor directori, din rândul acestora fiind ales
directorul general al societăţii. Competenţele de bază şi reprezentarea

30
societăţii în relaţiile cu terţii şi în justiţie vor reveni consiliului de
administraţie, neputând fi delegate directorilor.
Răspunderea administratorilor este directă, pentru fapta proprie, şi
solidară (în cazul pluralităţii de administratori), pentru:
- realitatea vărsămintelor efectuate de către acţionari;
- existenţa reală a dividendelor plătite;
- existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
- exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale a acţionarilor;
- stricta îndeplinire a obligaţiilor ce le revin, impuse de lege şi de actul
constitutiv.
Administratorii răspund şi pentru faptele altor persoane (directorii,
personalul angajat), în cazul în care nu şi-au îndeplinit obligaţia de
supraveghere a acestora. De asemenea, sunt solidar răspunzători pentru faptele
prejudiciabile săvârşite de către administratorii imediat precedenţi, în cazul în
care au cunoscut aceste fapte şi nu le-au prezentat cenzorilor.

Sistemul dualist
Prin actul constitutiv se poate prevedea că societatea pe acţiuni va fi
administrată de către un directorat şi un consiliu de supraveghere.
Directoratul, ai cărui membri sunt numiţi, controlaţi şi revocaţi de către
consiliul de supraveghere, exercită conducerea exclusivă a societăţii şi
îndeplineşte toate măsurile necesare şi utile pentru realizarea obiectului de
activitate al societăţii. Directoratul este obligat să prezinte rapoarte trimestriale
şi anuale consiliului de supraveghere şi, dacă acţionează împreună, reprezintă
societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie.
Consiliul de supraveghere este desemnat prin actul constitutiv (primii
membri), sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor. Membrii
consiliului de supraveghere pot fi sau nu acţionari, dar nu pot deţine

31
concomitent calitatea de membru al directoratului sau de salariat al societăţii.
Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni şi are doar un
rol consultativ, neputând exercita atribuţii de conducere a societăţii. Este
alcătuit din 3 până la 11 membri şi are printre competenţe:
- numirea şi revocarea membrilor directoratului;
- supravegherea activităţii membrilor directoratului;
- controlul conformităţii cu legea, actul constitutiv şi hotărârile adunării
generale a acţionarilor, a operaţiunilor de conducere a societăţii;
- raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu
privire la activitatea de supraveghere desfăşurată.
Durata mandatului administratorilor, atât în sistemul unitar, cât şi în
sistemul dualist, este stabilită prin actul constitutiv, neputând depăşi 4 ani, cu
excepţia primilor administratori, al căror mandat nu poate depăşi 2 ani.
Administratorii pot fi realeşi. Legea limitează cumulul calităţii de administrator
la cel mult 5 mandate de administrator şi/sau de membru al consiliului de
supraveghere în societăţi pe acţiuni cu sediul în România.
În cadrul consiliului de administraţie, al directoratului sau al consiliului
de supraveghere, pentru valabilitatea deciziilor este necesară prezenţa a cel
puţin jumătate plus unu din membri, iar hotărârile se iau cu votul majorităţii
celor prezenţi. În cazuri excepţionale, justificate de urgenţa situaţiei şi de
interesul societăţii, consiliul de administraţie şi directoratul pot lua decizii cu
votul unanim şi scris al membrilor acestor organe, fără a mai fi necesară
convocarea lor.
Dispoziţiile referitoare la răspunderea administratorilor se aplică şi
directorilor, membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere.
Societatea în comandită pe acţiuni poate fi administrată doar în sistem
unitar, de către unul sau mai mulţi dintre acţionarii comanditaţi.

32
 În cazul societăţii cu răspundere limitată, administrarea este
încredinţată unuia sau mai multor administratori, numiţi prin actul constitutiv
sau aleşi de adunarea generală a asociaţilor. În situaţia pluralităţii de
administratori, se aplică prevederile de la societatea în nume colectiv.

Cenzorii/auditorii financiari

La societăţile de capital şi societatea cu răspundere limitată cu peste 15

asociaţi, controlul activităţii economico-financiare este efectuat obligatoriu de
către cenzori, numiţi fie prin actul constitutiv, fie prin hotărârea adunării
generale, pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea realegerii. Cenzorii
funcţionează în număr de minimum 3 (întotdeauna în număr impar), şi un
supleant. Pot fi acţionari/asociaţi, cu excepţia cenzorului expert contabil, şi sunt
remuneraţi.
Adunarea generală ordinară a acţionarilor poate hotărî contractarea
auditului financiar, în loc de numirea cenzorilor. Dacă societăţile pe acţiuni
optează pentru sistemul dualist de administrare, vor fi supuse obligatoriu
auditului financiar, prin auditori financiari, persoane fizice sau persoane
juridice.
Atât cenzorii, cât şi auditorii, întocmesc rapoarte către adunarea
generală, respectiv către consiliul de administraţie sau consiliul de
supraveghere despre constatările făcute cu ocazia efectuării controalelor.
Cenzorii vor lucra împreună sau separat, trecând într-un registru special
deliberările lor. Revocarea cenzorilor se va face prin hotărârea adunării
generale în condiţiile cerute de lege pentru adunările extraordinare.

33
Dreptul afacerilor
Curs 9

MODIFICAREA SOCIETĂŢII

În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea

modificării societăţii constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată noilor cerinţe.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul
constitutiv, modificarea societăţii impune modificarea acestuia, neavând ca
efect, de regulă, crearea unei persoane juridice noi.

Actul de modificare a actului constitutiv

Potrivit Legii 31/1990, actul constitutiv al societăţii poate fi modificat

prin hotărârea adunării generale ori a consiliului de administraţie, respectiv a
directoratului, sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti. Aşadar, legea
identifică trei modalităţi de modificare a actului constitutiv:
a) Modificarea actului constitutiv prin hotărârea adunării generale.
b) Modificarea actului constitutiv prin decizia consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului, în cazul societăţii pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni. Măsura are caracter excepţional şi priveşte numai
mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate şi majorarea
capitalului social.
c) Modificarea actului constitutiv prin hotărâre judecătorească
reprezintă o excepţie, impusă de raţiuni practice. Pentru operativitate, dar şi
pentru evitarea consecinţelor unor viitoare neînţelegeri între asociaţi, legea
prevede posibilitatea modificării actului constitutiv prin hotărârea instanţei
judecătoreşti prin care s-a dispus excluderea, respectiv retragerea asociatului

34
din societate, însă exclusiv cu privire la structura participării la capitalul
social a celorlalţi asociaţi.
Potrivit legii, actul de modificare a actului constitutiv trebuie să
îmbrace forma scrisă. În anumite cazuri însă, este obligatorie forma autentică:
a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a
unui imobil;
b) modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume
colectiv sau în comandită simplă;
c) majorarea capitalului social prin subscripţie publică.
Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului modificator.
Actul modificator, încheiat în forma cerută de lege, se înregistrează la
registrul comerţului şi se publică în Monitorul Oficial, fiind parte integrantă din
actul constitutiv. Publicarea nu este obligatorie în cazul societăţii în nume
colectiv sau în comandită simplă.
Prin modificarea actului constitutiv pot fi afectate interesele creditorilor
societăţii. De aceea, potrivit legii, creditorii sociali şi orice alte persoane
prejudiciate pot formula o cerere de opoziţie prin care se solicită instanţei
judecătoreşti să oblige, după caz, societatea sau asociaţii, la repararea
prejudiciului cauzat.
De asemenea, modificarea actului constitutiv poate afecta interesele
asociaţilor, legea recunoscând dreptul acestora de a se retrage din societate.

Principalele cazuri de modificare a actului constitutiv

1. Mărirea capitalului social

Necesitatea măririi capitalului social poate rezulta din dorinţa asociaţilor
de a dezvolta activitatea societăţii sau de a înlătura unele dificultăţi financiare.
Pentru societate, procurarea de fonduri prin mărirea capitalului

35
social este mai puţin împovărătoare decât împrumutul bancar sau emiterea de
obligaţiuni.
În mod obişnuit, mărirea capitalului social se realizează prin noi
aporturi. Potrivit legii, capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni
noi sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor
noi aporturi în numerar şi/sau în natură. Aceste operaţiuni nu vor putea fi
efectuate însă cât timp nu sunt complet plătite acţiunile din emisiunea
precedentă.
Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi
oferite spre subscriere în primul rând acţionarilor existenţi, proporţional cu
numărul acţiunilor pe care le posedă. Termenul pentru exercitarea dreptului de
preferinţă este de cel puţin o lună de la data publicării în Monitorul Oficial a
hotărârii adunării generale, respectiv a deciziei consiliului de
administraţie/directoratului privind mărirea capitalului social. După expirarea
acestui termen, acţiunile vor putea fi subscrise de public.
Alte modalităţi de mărire a capitalului social:
- Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor.
Rezervele constau în anumite sume de bani prelevate din profitul societăţii.
Fiind liberate prin încorporarea rezervelor, acţiunile noi vor fi distribuite
acţionarilor societăţii, proporţional cu numărul acţiunilor vechi deţinute de
fiecare.
- Mărirea capitalului social prin încorporarea profitului sau a
primelor de emisiune. În locul dividendelor, acţionarii vor primi acţiuni noi
emise de societate.
- Mărirea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra
societăţii cu acţiuni ale acesteia. În schimbul creanţelor faţă de societate,
creditorii primesc acţiuni ale societăţii.

36
 2. Reducerea capitalului social
În anumite cazuri, din cauza unei activităţi deficitare a societăţii sau a
unei conjuncturi nefavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din activul
patrimoniului societăţii. Într-o asemenea situaţie, capitalul social va trebui
reîntregit sau redus, deoarece altfel nu se poate face vreo repartizare sau
distribuire de profit.
Pentru reducerea capitalului social, legea reglementează procedee
diferite, în funcţie de cauza care o impune:
I. Dacă reducerea este determinată de pierderi ale capitalului social, se
poate realiza prin:
a) micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale, cu
păstrarea valorii nominale a acestora;
b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale;
c) dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor.
II. Dacă reducerea capitalului social nu este motivată de pierderi,
capitalul social poate fi redus prin :
a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele
datorate;
b) restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi,
proporţională cu reducerea capitalului social şi calculată egal pentru
fiecare acţiune sau parte socială.

3. Prelungirea duratei societăţii

Societatea va avea durata de existenţă stabilită de asociaţi, dizolvându-
se la expirarea acesteia. Totuşi, constatând că societatea desfăşoară o activitate
profitabilă, asociaţii pot fi interesaţi în prelungirea duratei prevăzute în actul
constitutiv. Acest lucru este posibil prin modificarea actului constitutiv, în
sensul stabilirii altei durate sau a unei durate nedeterminate.

37
Prelungirea duratei societăţii trebuie realizată înainte de expirarea celei
prevăzute în actul constitutiv.

38
Dreptul afacerilor
Curs 10

Principalele cazuri de modificare a actului constitutiv

(continuare)

4. Fuziunea şi divizarea societăţii

Fuziunea şi divizarea sunt procedee tehnico-juridice prin care se
realizează restructurarea societăţilor, în scopul adaptării lor la exigenţele
activităţii comerciale.
Fuziunea se realizează în două forme: prin absorbţie şi prin contopire.
Absorbţia constă în includerea într-o societate a patrimoniului unora
sau a mai multor societăţi care se dizolvă, fără a intra în lichidare.
Contopirea constă în reunirea patrimoniului a două sau a mai multor
societăţi care îşi încetează existenţa, pentru constituirea unei societăţi noi.
Divizarea constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi
care se dizolvă, fără a intra în lichidare, către mai multe societăţi existente sau
care iau astfel fiinţă, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare
şi eventual numerar către acţionarii societăţii divizate.
Desprinderea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei
societăţi şi transmiterea ei ca întreg uneia sau mai multor societăţi existente ori
unor societăţi care sunt astfel constituite.
Etapele realizării operaţiunii de fuziune sau divizare:
1. Întocmirea de către administratori a proiectului de fuziune sau
divizare.
2. Avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare. După ce
este vizat de directorul oficiului registrului comerţului sau persoana desemnată,
proiectul este supus publicării în Monitorul Oficial.

39
 3. Opoziţia asupra proiectului. Creditorii societăţilor participante pot
face opoziţie, în termenul de 30 de zile de la publicare.
4. Informarea asociaţilor asupra fuziunii sau divizării. În acest scop,
legea prevede obligaţia întocmirii unui raport al administratorilor, respectiv al
membrilor directoratului, şi un raport al experţilor, precum şi obligaţia de a fi
puse la dispoziţia asociaţilor documentele operaţiunii de fuziune sau divizare.
5. Hotărârea adunării generale asupra fuziunii sau divizării. În cel
mult două luni de la expirarea termenului de opoziţie sau de la respingerea
acesteia, adunările generale din fiecare societate vor lua hotărârea cu privire la
fuziune/divizare.
Actul modificator al actului constitutiv al societăţii absorbante se
publică în Monitorul Oficial şi se menţionează la registrul comerţului, iar
societăţile nou create respectă dispoziţiile speciale referitoare la înfiinţarea
societăţilor.

5. Schimbarea formei societăţii

În cursul existenţei unei societăţiale, anumite interese ale asociaţilor pot
determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii; de exemplu, din
societate cu răspundere limitată în societate pe acţiuni. Această schimbare se
poate realiza prin modificarea actului constitutiv al societăţii, fără a-i afecta
personalitatea juridică.

DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢII

O societate se dizolvă într-unul din următoarele cazuri:

- trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;

40
 - imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau
realizarea acestuia;
- declararea nulităţii societăţii;
- hotărârea adunării generale;
- hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii;
- falimentul;
- alte cauze prevăzute de lege.
Dizolvarea societăţii are ca efect declanşarea procedurii lichidării.
În această fază se modifică obiectul şi scopul societăţii, administratorii
sunt înlocuiţi cu lichidatorii. Lichidatorii sunt persoane fizice sau persoane
juridice şi au aceeaşi răspundere ca şi administratorii. Lichidatorii au
următoarele atribuţii:
- să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării;
- să termine operaţiunile referitoare la lichidare;
- să vândă, la licitaţie publică, bunurile mobile şi imobile aparţinând
societăţii,
- să facă tranzacţii;
- să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii etc.
Deşi se menţine personalitatea juridică a societăţii, acesteia îi sunt
interzise operaţiuni noi, activitatea societăţii limitându-se la finalizarea celor
aflate în curs.
Lichidarea activului societăţii are în vedere transformarea în bani a
bunurilor aparţinând societăţii, prin vânzare la licitaţie publică.
Lichidarea pasivului presupune plata datoriilor sociale către creditori.
Aceştia se pot îndrepta cu acţiune directă împotriva societăţii, dar şi împotriva
asociaţilor care nu au efectuat integral vărsămintele. Dacă există asociaţi care

41
răspund nelimitat şi solidar, creditorii îi pot urmări, dacă societatea nu plăteşte
în termen de 15 zile de la notificare.
Lichidatorii pot plăti din banii proprii datoriile societăţii, dar nu pot
exercita împotriva societăţii drepturi mai mari decât cele ale creditorilor plătiţi.
În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, societatea va fi radiată
din registrul comerţului, sub sancţiunea plăţii de amenzi judiciare pentru fiecare
zi de întârziere.

42
Dreptul afacerilor
Curs 11

REGULI SPECIALE APLICABILE FIECĂREI FORME DE

SOCIETATE

Societatea în nume colectiv (S.N.C.)

Capitalul social. Legea nu prevede o valoare minimă a capitalului

social la societăţile de persoane, dar acesta trebuie să existe la momentul
constituirii societăţii, pentru a putea dobândi personalitate juridică. Este
fracţionat în părţi sociale, numite în doctrină părţi de interese, care nu sunt în
principiu transmisibile şi nici negociabile. La constituirea capitalului social al
societăţilor de persoane este admis orice tip de aport: numerar, în natură
(inclusiv în creanţe), în muncă.
Răspunderea asociaţilor. Asociaţii de la societatea în nume colectiv
răspund nelimitat şi solidar. Răspunderea este nelimitată, în sensul că, pentru
datoriile societăţii, răspund şi cu patrimoniul propriu. De aceea, în cazul în care
patrimoniul societăţii se dovedeşte insuficient pentru acoperirea creanţelor,
creditorii societăţii pot urmări bunurile proprii ale asociaţilor. Răspunderea este
solidară, în sensul că poate fi urmărit un singur asociat pentru plata întregii
datorii.
Asociaţii au posibilitatea să invoce beneficiul de discuţiune, în temeiul
căruia pot cere creditorilor să urmărească întâi societatea şi, numai dacă aceasta
nu plăteşte, să se îndrepte şi împotriva lor.
Conducerea, administrarea şi controlul. Conducerea societăţii se
realizează de către toţi asociaţii, neexistând obligaţia legală de a se constitui
adunarea generală a asociaţilor. Hotărârile se adoptă, de regulă, pe principiul

43
majorităţii, existând însă şi operaţiuni pentru care se cere unanimitate de
voturi.
Societatea în nume colectiv este administrată de către unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi, dar numai persoane fizice. Tot aceştia
sunt cei care reprezintă societatea în raporturile cu terţii, inclusiv cu autorităţile
publice.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează de către
asociaţi, dar poate fi încredinţat şi unuia sau mai multor cenzori.
Dizolvarea societăţii se datorează atât unor cauze generale, comune
oricărei forme de societate, (falimentul societăţii, expirarea termenului pentru
care s-a constituit societatea, imposibilitatea realizării obiectului de activitate
al societăţii), cât şi pentru cauze specifice societăţilor de persoane (decesul,
punerea sub interdicţie, falimentul unuia dintre asociaţi, atunci când numărul
asociaţilor este insuficient sau când nu s-a prevăzut în actul constitutiv
continuarea activităţii cu moştenitorii).

Societatea în comandită simplă (S.C.S.)

Presupune două categorii de asociaţi: asociatul comanditar şi asociatul

comanditat.
Toate celelalte precizări de la societatea în nume colectiv sunt valabile
şi pentru cea în comandită simplă.

Societatea pe acţiuni (S.A.)

Constituirea societăţii pe acţiuni. Se constituie pe baza unui contract

de societate şi a unui statut de funcţionare, legea permiţând şi întocmirea unui
singur înscris, numit act constitutiv, care să le cuprindă pe amândouă.

44
 Specific societăţii pe acţiuni este constituirea acesteia în două moduri:
1. Prin subscripţie instantanee (simultană), la fel ca orice formă de
societate, membrii fondatori formând capitalul social prin aporturi în numerar,
în natură şi în creanţe.
2. Prin subscripţie publică pe baza unui prospect de emisiune.
Acţionarii. Societatea pe acţiuni este destinată exploatării unor
capitaluri mari, unor afaceri de mare anvergură, şi, prin urmare, şi numărul
acţionarilor ar trebui să fie mare. Cu toate acestea, în prezent, legea prevede un
număr minim de doi acţionari. Ei răspund numai până la concurenţa capitalului
social subscris.
Capitalul social. Se formează pe baza aporturilor acţionarilor, aporturi
ce pot fi în numerar şi în natură (la societatea pe acţiuni constituită prin
subscripţie publică nu se acceptă aportul în creanţe). Legea prevede o valoare
minimă a capitalului social de 90.000 lei. Acesta trebuie să fie vărsat la
constituirea societăţii în proporţie de 30% din valoarea capitalului social
subscris de fiecare acţionar, urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de 12
luni pentru aporturile în numerar şi de 2 ani pentru aporturile în natură.
Capitalul social este fracţionat în acţiuni ce reprezintă titluri
transmisibile şi negociabile, atât pe pieţe organizate (Bursa de valori), cât şi pe
pieţe neorganizate (extrabursiere), mai ales atunci când acţiunile nu sunt cotate
la bursă. Ele se pot transmite prin acte inter vivos (vânzare, donaţie), şi prin acte
mortis causa (testament). Valoare minimă a unei acţiuni este de 10 bani.
Cea mai relevantă clasificare deosebeşte două categorii de acţiuni:
- acţiuni nominative (în cuprinsul lor este înscris titularul);
- acţiuni la purtător (simpla deţinere valorează titlu de proprietate).

45
 Acţiunile conferă anumite drepturi titularilor lor: dreptul la vot în
adunarea generală a acţionarilor, dreptul de a încasa dividende, dreptul de a li
se rambursa valoarea nominală în cazul dizolvării societăţii.
Conducerea societăţii este realizată de către adunarea generală a
acţionarilor, ce poate fi ordinară şi extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează în sistem unitar, prin consiliul de
administraţie şi directori, sau în sistem dualist, prin consiliul de supraveghere
şi directorat. Atunci când legea permite, poate să existe şi un singur
administrator, persoană fizică sau juridică, acţionar sau nu.
Controlul activităţii economico-financiare este efectuat obligatoriu de
către auditori financiari sau de către cenzori. Cenzorii pot fi acţionari, cu
excepţia cenzorului expert contabil, care poate fi un terţ ce exercită profesia
individual ori în forme asociative. Societăţile pe acţiuni care optează pentru
sistemul dualist de administrare sunt supuse auditului financiar.
Dizolvarea societăţii pe acţiuni se produce atât din cauze generale,
comune fiecărei forme de societate, sau din cauze specifice: scăderea
capitalului social sub limita minimă admisă de lege şi necompletarea sa în
termen, scăderea numărului asociaţilor sub limita prevăzută de lege şi
necompletarea sa în termen de 9 luni.

Societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.)

Are cel puţin un acţionar comanditat, căruia i se va încredinţa şi

administrarea societăţii numai în sistem unitar, şi unul comanditar, în rest
păstrează toate caracteristicile societăţii pe acţiuni.

46
 Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.)

Constituirea societăţii se face pe baza unui contract de societate şi a

unui statut de funcţionare, iar în cazul societăţii cu răspundere limitată cu unic
asociat, doar pe baza unui statut.
Asociaţii. Fiind o societate mixtă ce împrumută trăsături şi de la
societăţile de persoane, asociaţii trebuie să se bazeze pe încredere şi pe calităţile
lor, iar legea prevede şi un număr maxim: 50 de asociaţi. Răspunderea lor este
limitată la concurenţa capitalului social subscris.
Capitalul social se formează pe baza aporturilor în numerar şi în natură,
cele în creanţe fiind interzise la societatea cu răspundere limitată. Valoarea
minimă a acestuia este de 200 lei. Capitalul social subscris trebuie să fie
integral vărsat la constituirea societăţii. Fracţiunile de capital social se numesc
părţi sociale, nu sunt negociabile şi nici liber transmisibile, pentru cesionarea
lor fiind necesară respectarea dispoziţiilor legale, a celor ale actului constitutiv
şi ale adunării generale a asociaţilor.
Conducerea societăţii este încredinţată adunării generale a asociaţilor
care ia decizii pe baza principiului majorităţii.
Administrarea revine unuia sau mai multor administratori numiţi prin
actul constitutiv sau aleşi de către adunarea generală a asociaţilor din cadrul
societăţii sau al persoanelor din afara acesteia.
Controlul activităţii economico-financiare se exercită fie de către
cenzori (obligatoriu în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15),
fie de către asociaţii care nu deţin funcţia de administrator.
Dizolvarea se datorează unor cauze generale sau specifice: falimentul,
retragerea sau excluderea unui asociat atunci când nu se doreşte continuarea
societăţii în forma de societate cu răspundere limitată cu unic asociat.

47
 Societatea cu răspundere limitată cu unic asociat

În cazul societăţii cu răspundere limitată, legea reglementează şi

societatea unipersonală. Unicul asociat poate fi o persoană fizică sau juridică,
fiind necesar să nu mai deţină această calitate în altă societate cu unic asociat.
Asociatul unic exercită atribuţiile adunării generale a asociaţilor şi
poate fi şi administrator.

48
Dreptul afacerilor
Curs 12

PRINCIPALELE CONTRACTE ÎNCHEIATE DE

PROFESIONIŞTI

a) Contractul de vânzare. Vânzarea este contractul prin care vânzătorul

transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui
bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.
Frecvent, când este încheiat între profesioniştii supuşi înregistrării în registrul
comerţului, vânzarea presupune o cumpărare făcută în scop de revânzare sau o
vânzare a unor bunuri cumpărate pentru a fi revândute.
b) Contractul de furnizare este cel prin care o parte, denumită furnizor,
prestează anumite servicii sau predă anumite produse la unul sau mai multe
termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, iar cealaltă parte,
denumită beneficiar, se obligă să plătească preţul acestora.
c) Contractul de report este cel prin care reportatorul cumpără de la
reportat cu plata imediată titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ
şi se obligă, în acelaşi timp, să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare
de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă, în schimbul unei sume determinate.
d) Contractul de transport. Prin contractul de transport, o parte, numită
transportator, se obligă să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul,
în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă
să îl plătească, la timpul şi locul convenite.
e) Contractul de mandat este contractul prin care o parte (mandatarul) se
obligă să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi
(mandantul) de la care a primit împuternicirea.

49
 f) Contractul de comision este mandatul care are ca obiect
achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama
comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional,
în schimbul unei remuneraţii numită comision.
g) Contractul de agenţie. Prin contractul de agenţie comitentul îl
împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze,
cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate.
h) Contractul de intermediere este cel prin care intermediarul se obligă
faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract.

Reguli derogatorii aplicabile contractelor încheiate de

profesioniştii comercianţi

În scopul facilitării tranzacţiilor şi întăririi creditului, obligaţiile

contractate în cursul activităţii unei întreprinderi sunt supuse unor reguli
speciale, diferite de cele aplicabile actelor juridice încheiate între persoanele ce
nu au calitatea de profesionist.
a) Solidaritatea codebitorilor reprezintă o garanţie pentru creditori,
aceştia putând să urmărească pe oricare dintre debitori pentru întreaga creanţă.
În temeiul solidarităţii, fiecare codebitor solidar este obligat să plătească
întreaga datorie faţă de acelaşi creditor. Evident, debitorul care a plătit întreaga
datorie sau mai mult decât datora are un drept de regres împotriva celorlalţi
codebitori solidari.
În temeiul divizibilităţii, fiecare codebitor este obligat să plătească numai
partea sa din datorie.

50
 Art. 1.446 din Noul Cod civil menţine prezumţia de solidaritate pentru
obligaţiile contractate în cursul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu
se prevede altfel.
b) Momentul curgerii dobânzilor. În acest caz, dobânda reprezintă
daunele interese moratorii pe care le datorează debitorul în caz de întârziere în
executarea obligaţiei. Mai precis, dacă o sumă de bani nu este plătită la
scadenţă, creditorul are dreptul la plata unei dobânzi, în cuantumul convenit de
părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu.
În cazul contractelor încheiate între profesionişti, creanţa produce
dobânzi de la data la care obligaţia a devenit exigibilă, adică de la data
scadenţei, iar debitorul se află de drept în întârziere. În obligaţiile civile,
dobânzile sunt datorate numai de la data punerii în întârziere a debitorului fie
printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie
prin cererea de chemare în judecată.
c) Determinarea preţului între profesionişti este reglementată în art.
1.233 din Noul Cod civil: „dacă un contract încheiat între profesionişti nu
stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se
presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în
domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil”.
d) Proba obligaţiilor comerciale. Potrivit Noului Cod de procedură
civilă, în afaceri există o mai mare libertate de probaţiune. Astfel, se poate face
dovada cu martori contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de
valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale,
în afară de cazul în care legea specială cere proba scrisă.

51
 TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Titlurile comerciale de valoare pot fi definite ca înscrisuri în temeiul

cărora posesorul legitim este abilitat să exercite, la o data determinată,
drepturile arătate în cuprinsul lor.
După conţinutul lor, titlurile comerciale de valoare se clasifică în trei
categorii:
I. Efectele de comerţ sunt acele înscrisuri care conferă posesorilor
legitimi dreptul la plata unei sume de bani:
a) Cambia este înscrisul prin care o persoană, numită trăgător, dă
dispoziţie alteia, numită tras, să plătească o sumă de bani unei a treia persoane,
beneficiarul, la data scadenţei sau la ordinul acesteia.
b) Biletul la ordin este înscrisul prin care o persoană, numită emitent sau
subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani altei persoane, numită
beneficiar, la data scadenţei sau la ordinul acesteia.
c) Cecul este înscrisul prin care o persoană dă dispoziţie unei bănci la
care are un disponibil să plătească o sumă de bani altei persoane.
II. Valorile mobiliare sunt acele înscrisuri care atribuie titularilor
anumite drepturi complexe, patrimoniale şi personal nepatrimoniale:
a) Acţiunile constituie fracţiuni ale capitalului social care conferă
titularilor calitatea de acţionar şi anumite drepturi: dreptul la dividende, dreptul
la vot în adunarea generală a acţionarilor, dreptul la restituirea valorii nominale
în cazul dizolvării sau lichidării societăţii.
b) Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate de capital în
schimbul sumelor de bani împrumutate şi care încorporează îndatorirea
societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.

52
 III. Titlurile reprezentative ale mărfurilor sunt înscrisuri care conferă
un drept de proprietate sau de garanţie asupra unor mărfuri aflate în depozite sau
încărcate pe nave pentru a fi transportate:
a) Conosamentul este înscrisul eliberat de către comandantul sau
armatorul navei pe care mărfurile sunt încărcate în vederea transportului,
posesorul legitim al acestuia fiind considerat proprietarul mărfurilor.
b) Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de
proprietate asupra unor mărfuri depozitate în magazii specializate (docuri,
antrepozite, silozuri).
c) Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de
garanţie reală mobiliara asupra unor mărfuri depozitate.
 BIBLIOGRAFIE

1. ANGHENI, SMARANDA, Drept comercial, Tratat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019.
2. CĂRPENARU, STANCIU. Drept comercial roman, ALL BECK, Bucureşti, 2001.
3. CĂRPENARU, STANCIU. PREDOIU, C. DAVID, S. PIPERA, Gh. Societăţile
comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă. Ed. ALL BECK, Bucureşti, ed. II-a,
2002.
4. CĂRPENARU, STANCIU D., Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată,
Editura Universul Juridic, București, 2019.
5. ROŞCA NICOLAE. BAIEŞ, SERGIU. Dreptul afacerilor. Volumul I., Chişinău, 2004.
6. ROŞCA NICOLAE. BAIEŞ, SERGIU. Dreptul afacerilor. Volumul II., Chişinău, 2006.
7. CĂPĂŢINĂ, OCTAVIAN. Societăţile comerciale, ediţia II-a actualizată şi întregită,
Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
8. CĂRCEI, ELENA. Societăţile comerciale pe acţiuni. ALLBECK, Bucureşti, 2000.
9. COSTIN, MIRCEA. JEFLEA, CORINA AURA. Societăţile comerciale pe persoane.
Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
10. ANGHENI, SMARANDA. VOLONCIU, MAGDA. STOICA, CAMELIA. LOSTUN,
MONICA GABRIELA. Drept comercial, Oscar Print, Bucureşti, 2000.
11. ACOSTIOAIE, Constantin. Drept comercial. Note de curs. Ed. Fundaţiei “Chemarea”,
Iaşi, 1998.
12. BIRSAN, CORNELIU. DOBRINOIU, VASILE. ŢICLEA, ALEXANSDRU şi TOMA,
MIRCEA. Societăţile comerciale. Organizarea, funcţionarea, răspunderea. Casa de editură
şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993.
13. BĂCANU, ION. Firma şi emblema comercială. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
14. BĂCANU, ION. Capitalul social al societăţilor comerciale. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
15. COZIAN, V. M. VIANDER, A. Droit des societes. Cinquieme edition, Litec, Paris, 1992.
16. GUYON, Y. Droit des affaires. tome 1, Edition Economica, Paris, 1994.
17. TURCU, ION. Teoria şi practica dreptului comercial, Vol. I, II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998.
18. ŢICLEA, ALEXANDRU. BARSAN, CORNELIU. TOMA, MIRCEA. SUCEAVĂ, ION.
EREDEI, VIRGIL. STICLARU, MARIANA. Societăţile comerciale de la A la Z, Vol.1.
Cartea de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1999.
19. VONICA, ROMUL PETRU. Dreptul societăţilor comerciale. Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
20. RIPERT, G. ROBLOT, R. Traite de droit commercial. Tome I, 16 edition. Librairie
generale de droit et de jurisproudence, Paris, 1996.
21. SAVU, TIBERIU. Societăţile comerciale şi acquis-ul comunitar. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2001.
22. PĂTULEA, VASILE şi TUREANU, CORNELIU. Curs rezumat de drept al afacerilor. Ed.
„Scripta”, Bucureşti, 1994.
23. PĂTULEA, VASILE. Patrimoniul societăţilor comerciale. Răspunderea juridică.
Bucureşti, 1995.
24. JUGLART, M. IPPOLITO, B. Curs de droit commercial. Les societes cemmerciales. Ed.2-
a, Montchrestien, Paris, Economica, 1983.
25. LEFTER, CORNELIA. Societatea cu răspundere limitată in dreptul comparat. Ed.
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1993.
26. LEFTER, CORNELIA. Societatea cu răspundere limitată, ghid pentru intreprinzători.
Bucureşti, 1996.
27. MINEA, MIRCEA-ŞTEFAN. Constituirea societăţilor comerciale. Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996.
28. POPESCU, D. A. Contractul de societate. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
29. ŞAGUNA, D. D. NICULESCU, M.R. Societăţi comerciale europene. Ed, „Oscar Print”,
Bucureşti, 1996.
30. TURCU, ION. Dreptul Afacerilor. Ed. Fund. „Chemarea”, Iaşi, 1993.
31. VONICA ROMUL PETRU, Drept comercial, partea generală Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
32. FUEREA AUGUSTIN, Drept comunitar al afacerilor, Bucureşti, 2003.
33. PĂUN, ROXANA-DANIELA, Dreptul afacerilor - curs universitar, Editura Fundaţia
României de Mâine, 2011, manual adresat facultatilor economice.