Capitolul I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

Secţiunea 1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial

1.1. Noţiunea dreptului comercial

Dreptul comercial constituie un ansamblu de norme juridice care reglementează comerţul.

Pentru a fi deplin înţeleasă noţiunea dreptului comercial este necesar să precizăm noţiunea de
comerţ.
În sens economic, comerţul este definit ca o activitate al cărei scop este schimbul şi
circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori. Deci, comerţul ar consta în operaţiunile
cuprinse în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie până în
momentul ajungerii acestora la consumatori. Aceste operaţiuni sunt realizate de comercianţi, care
sunt agenţi economici diferiţi de producătorii mărfurilor. Folosind această accepţiune a noţiunii de
comerţ, care este şi cea uzuală, dreptul comercial ar putea fi definit ca totalitatea normelor juridice
privind interpunerea şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.
În sens juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite în
sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi circulaţie a mărfurilor, pe care
le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor, pe care le efectuează
fabricanţii, precum şi executarea de lucrări şi prestarea de servicii, pe care le realizează
antreprenorii, respectiv prestatorii de servicii sau, în general, întreprinzătorii.
Definirea noţiunii dreptului comercial prin folosirea sensului juridic al noţiunii de comerţ se
întemeiază pe dispoziţiile Codului comercial român.
Articolul 3 Cod Comercial stabileşte anumite acte juridice, fapte şi operaţiuni pe care le
declară fapte de comerţ. Între aceste fapte de comerţ figurează nu numai actele de vânzare –
cumpărare, prin care se realizează circulaţia mărfurilor, ci şi întreprinderile de transport,
întreprinderile de fabrică şi manufactură, etc., care sunt operaţiuni ce vizează producerea de mărfuri
ori prestarea de servicii.1
Totodată, art. 7 Cod Comercial atribuie calitatea de comerciant oricărei persoane fizice care
săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional, indiferent de natura activităţii. Deci, are calitatea
de comerciant, atât intermediarul care se ocupă de circulaţia (distribuţia) mărfurilor, cât şi
producătorul de mărfuri (fabricantul) ori executantul de lucrări (constructorul) sau prestatorul de
servicii (transportatorul).
Din cele arătate rezultă că, dreptul comercial cuprinde normele juridice care reglementează
activitatea comercială, adică producerea şi circulaţia (distribuţia) mărfurilor, executarea de lucrări şi
prestarea de servicii.

1.2. Obiectul dreptului comercial

Determinarea obiectului dreptului comercial, a sferei sale de aplicare, este legată de opţiunea
legiuitorului pentru un anumit sistem.
Într-un sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice
aplicabile comercianţilor.
După un alt sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial cuprinde normele juridice
aplicabile comerţului, adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni calificate de lege ca fiind fapte
de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte.
Codul Comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv. Articolul 3 Cod
Comercial stabileşte, aşa cum am arătat, actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate fapte de

1
Prin noţiunea de întreprindere se înţelege o activitate organizată şi desfăşurată în anumite condiţii, şi nu o unitate economică, dotată cu personalitate
juridică.

1
comerţ, cărora li se aplică Codul Comercial, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu
calitatea de comerciant.

1.3. Definiţia dreptului comercial

Din cele arătate în legătură cu noţiunea de comerţ şi obiectul dreptului comercial rezultă
elementele pe baza cărora se poate defini dreptul comercial, ca ramură a sistemului nostru de drept.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile
raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor, considerate
de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au
calitatea de comerciant.2

Secţiunea 2. Trăsăturile dreptului comercial.

2.1. Comercialitatea

Raporturile juridice de drept comercial se caracterizează în primul rand prin comercialitate.

Noţiunea de comercialitate aparţine dreptului intern al fiecărui stat şi se determină după criterii
proprii.
Determinarea comercialităţii cunoaşte în diferite sisteme de drept două concepţii: concepţia
subiectivă şi concepţia obiectivă.
Potrivit concepţiei subiective (proprie legislaţiei germane, art. 343 H.G.B.), comercialitatea
raportului juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului participant. Dacă raportul juridic se
concretizează în acte sau fapte juridice făcute de o persoană care este comerciant, raportul juridic
respectiv este calificat ca fiind un raport comercial.3 Calitatea de comerciant o au toate persoanele
care exercită permanent o activitate comercială, cu titlu de profesie, sau care au numele ori firma
înmatriculată în registrul comerţului.
Aşadar, potrivit concepţiei subiective, actul de comerţ este caracterizat prin trei trăsături:
o este realizat de un comerciant;
o este realizat în exercitarea profesiei comerciale;
o realizându-l, comerciantul urmăreşte exploatarea comerţului său.
Potrivit concepţiei obiective (sistem adoptat de legislaţia franceză şi de celelalte legislaţii
de inspiraţie franceză), comercialitatea unui raport juridic este detaşată de profesiunea de
comerciant, exercitată de persoana care a săvârşit actul respectiv.
Comercialitatea actelor şi faptelor juridice este definită, la rândul ei, pe baza a două
criterii: unul pozitiv şi altul negativ. În cadrul acestui sistem, comercialitatea se determină potrivit
elementelor intrinseci ale raportului juridic respectiv.
În conformitate cu criteriul pozitiv, sunt fapte de comerţ (lato sensu), faptele juridice
declarate de lege astfel, pe baza naturii lor obiective (art. 3 pct. 1-20 C.com).
În cadrul enumerării actelor şi faptelor de comerţ, făcută de legiuitor, se regăsesc cel puţin
trei idei, care sunt fundamentale în procesul calificării unui act sau fapt juridic comercial. Acestea
se referă la:
• ideea de interpunere în schimb;
• ideea de activitate economică organizată sub formă de întreprindere;
• ideea de conexiune economică a unui act sau fapt juridic oarecare cu un act sau fapt
juridic de comerţ, calificat, ca atare, pe baza primelor idei.

2
I. N. Finţescu – Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, pg. 7. Pentru alte definiţii, a se vedea: I. L. Georgescu – Drept comercial român,
vol. I, Editura Socec, Bucureşti, 1946, pg. 9; G. Ripert, R. Roblot – Traite de droit commercial, vol. I, 13eme edition, 1998, pg. 1; Y. Guyon – Droit
des affaires, Tome 1, 8eme edition, Economica, Paris, 1994, pg. 5; P. Poruţiu – Tratat de drept comercial, vol. I, Editura Universităţii, Cluj, 1945, pg.
8.
3
St. D. Cărpenaru – Drept comercial român, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pg. 2

2
 Cu toate acestea, Codul comercial roman are în vedere şi aşa-numitele “acte subiective de
comerţ” săvârşite de un comerciant.4 Din momentul stabilirii calităţii de comerciant a autorului lor,
operaţiunile făcute sunt prezumate a fi comerciale. Astfel, potrivit art. 4 C.com, sunt considerate
fapte de comerţ “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă
sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.Această prezumţie instituită de legiuitor cu privire la
comercialitatea unui fapt juridic este numai relativă (iuris tantum), ceea ce înseamnă că poate fi
combătută prin proba contrară. În afară de cazurile arătate, prezumţia legată de comercialitate
operează de plin drept, toate operaţiunile unui comerciant fiind acte de comerţ prin efectul acestei
prezumţii.
Conform criteriului negativ, prin care legiuitorul exclude anumite acte şi fapte juridice de la
caracterul comercial, potrivit art. 5 C.com., „Nu se poate considera ca fapt de comerţ cumpărarea de
producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului, ori a familiei
sale; de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau
cultivatorul le are de pe pământul său sau cel cultivat de dânsul”.

2.2. Egalitatea juridică a părţilor şi specificul normelor juridice

Raporturile juridice comerciale se bazează pe egalitatea juridică a subiectelor de drept. În

cadrul relaţiilor contractuale, voinţa unui partener nu este subordonată voinţei celuilalt, fiecare fiind
liber să negocieze clauzele contractuale. Această trăsătură a raporturilor de drept commercial
accentuează idea că dreptul comercial este o ramură de drept privat.
Egalitatea juridică a părţilor acţionează ca urmare a existenţei în dreptul comercial a
normelor juridice dispozitive, supletive. Spre deosebire de ramurile dreptului public, în care
subiectele de drept, persoane fizice şi/sau juridice se află pe poziţie de subordonare juridică faţă de
stat (organele statului), normele juridice fiind, de regulă, imperative, în dreptul comercial suntem în
prezenţa unor norme juridice de la care subiectele se pot abate, stabilind de comun acord conduita
pe care trebuie să o aibă fiecare în cadrul unui raport juridic comercial. Această posibilitate pe care
o au părţile contractante este expresia principiului libertăţii de voinţă, consacrat în art. 969 C.civ.
Normele juridice care reglementează activitatea de comerţ se regăsesc în legislaţia
comercială, dar şi în legislaţia civilă, de drept procesual civil, precum şi în unele documente
internaţionale (convenţii, tratate), care cuprind norme de drept material uniform şi care se aplică în
raporturile comerciale interne, ca norme de drept unificat.

2.3. Rapiditatea (celeritatea), simplitatea, securitatea şi creditul

Normele juridice de drept comercial conţin mecanisme care facilitează circulaţia rapidă a
bunurilor (de exemplu: circulaţia valorilor mobiliare – acţiuni, obligaţiuni; circulaţia efectelor de
comerţ, etc.).
Având în vedere faptul că normele dreptului comercial se adresează în principal
comercianţilor, iar activitatea acestora trebuie să se desfăşoare cu maximă rapiditate, potrivit
sintagmei „timpul costă”, dreptul comercial conţine şi dispoziţii derogatorii de la dreptul comun,
care îl fac mult mai accesibil pentru destinatarii săi.
Ritmul rapid al afacerilor5 este asigurat prin recunoaşterea, în dreptul comercial, a oricărui
mijloc de probă pentru dovedirea obligaţiilor comerciale, dar şi prin acceptarea formelor
simplificate de contractare (de exemplu: oferta scrisă, urmată de acceptare; oferta scrisă sau verbală,
urmată de executare).
Dreptul comercial se bazează pe „credit”, termenul având două accepţiuni:
4
În acest sens, în doctrină s-a considerat că introducerea în dreptul comercial şi a faptelor subiective de comerţ alături de actele obiective de comerţ a
definit concepţia legiuitorilor români ca obiectiv realistă. A se vedea, R. Petrescu – Drept comercial român, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996,
pg. 25.
5
S-a considerat că esenţa dreptului comercial ar consta în faptul că este un drept dinamic, eficace şi supus influenţelor internaţionale. A se vedea, Fr.
Dekeuver – Defossez – Droit commercial. Activites commerciales, comercants, fonds de commerce, concurrence, consummation, Montchrestien,
Paris, 1992, pg. 23. În acelaşi sens, a se vedea, pentru dezvoltarea dinamismului şi eficienţei dreptului comercial, I. Turcu – Teoria şi practica
dreptului commercial roman, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg. 24-25.

3
 -
credit în sens de amânare în timp a plăţii datoriei;
-
credit în sens de încredere, bună – credinţă, care trebuie să existe în relaţiile dintre
comercianţi.
Necesitatea creditului a impus adoptarea unor norme juridice speciale, cu caracter
derogatoriu de la dreptul comun (de exemplu, prezumţia de solidaritate a debitorilor).
Pentru realizarea creditului, în cele două accepţiuni ale sale, dreptul comercial conţine
reglementări privind securitatea acestuia. Astfel, de exemplu:
- în art. 42 C.com. legiuitorul instituie prezumţia de solidaritate a debitorilor, oferind
astfel o garanţie pentru creditori, în realizarea creanţelor lor;
- în art. 43 C.com. este prevăzută regula potrivit căreia debitorul este de drept în întârziere
prin simpla ajungere la termen (aceasta fiind o reglementare care concretizează şi
simplitatea dreptului comercial).

Secţiunea 3. Corelaţia dreptului comercial cu alte ramuri ale dreptului

3.1. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul civil

Ca subramuri ale dreptului privat, dreptul comercial şi dreptul civil reglementează, în

principal, raporturile patrimoniale bazate pe egalitatea juridică a părţilor.6 Dar, pe când dreptul
comercial priveşte numai raporturile juridice care au ca izvor săvârşirea faptelor de comerţ şi
raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant, dreptul civil are ca
obiect toate celelalte raporturi patrimoniale, precum şi raporturile personale nepatrimoniale.
Corelaţia dintre dreptul comercial şi dreptul civil este definită de art. 1 Cod Comercial care
prevede: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul Civil.” Deci,
dreptul comercial, ca drept special, se completează cu dreptul civil, care reprezintă dreptul comun al
raporturilor de drept privat.
Întrucât dreptul comercial este un drept special, iar dreptul civil este un drept comun al
raporturilor de drept privat, Codul Comercial cuprinde numai regulile specifice raporturilor
comerciale; regulile generale aplicabile raporturilor comerciale sunt cuprinse în Codul Civil, care se
aplică deopotrivă, atât raporturilor civile, cât şi raporturilor comerciale.

3.2. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul procesual civil

În Codul Comercial sunt cuprinse, pe lângă normele de drept substanţial, şi numeroase

norme de drept procesual civil. Fac parte din această categorie, în principal, normele cuprinse în
Cartea a IV-a a Codului Comercial referitoare la exercitarea acţiunilor comerciale. Asemenea
norme cu caracter procesual se găsesc şi în legile comerciale speciale, cum sunt: Legea registrului
comerţului, Legea cambiei şi biletului la ordin, Legea cecului, Legea 85/2006.7
Toate normele procesuale cuprinse în Codul Comercial, sau în legile comerciale speciale au
un caracter derogatoriu faţă de normele din Codul de procedură civilă, care conţine normele cu
caracter general în materie procesuală.
Corelaţia dintre dreptul comercial şi dreptul procesual civil îşi are suportul în dispoziţiile art.
889 Cod Comercial care prevăd că „Exerciţiul acţiunilor comerciale se reglementează de Codul de
procedură civilă, afară de dispoziţiile codului de faţă”.
Cum se poate observa, între Codul Comercial şi Codul de Procedură Civilă există aceeaşi
relaţie ca aceea existentă între Codul Comercial şi Codul Civil (art. 1 Cod Comercial).
3.3. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul comerţului internaţional

6
Gh. Beleiu – Drept civil român, ediţia a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, pg. 43-45.
7
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în M. Of. Nr. 359 din 21 aprilie 2006.

4
 Dreptul comercial şi dreptul comerţului internaţional reglementează raporturi patrimoniale,
care, prin esenţa lor, sunt asemănătoare, adică raporturile născute din săvârşirea faptelor de comerţ. 8
Dar, pe când dreptul comercial are ca obiect raporturile de drept intern, dintre cetăţenii români ori
persoanele juridice de naţionalitate română, dreptul comerţului internaţional se referă la raporturile
cu elemente de extraneitate, adică raporturile la care participă persoane fizice ori persoane juridice
străine.
Raporturile juridice stabilite cu parteneri străini sunt reglementate, ca şi raporturile
comerciale interne, de Codul Comercial român, dacă, potrivit convenţiei părţilor, lex causae este
legea română.
Având în vedere elementele de extraneitate, raporturile comerciale din sfera dreptului
comerţului internaţional sunt guvernate şi de anumite izvoare internaţionale, în special convenţiile
internaţionale la care România este parte.
Din cele arătate rezultă că dreptul comerţului internaţional constituie o subramură a
dreptului comercial. Deci, dreptul comerţului internaţional apare ca un drept special faţă de dreptul
comercial, care este dreptul comun în materia raporturilor comerciale.

3.4. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul administrativ

Activitatea comercială are un rol important pentru societate. De aceea, chiar atunci când ea
are un caracter particular, fiind desfăşurată pe baza proprietăţii private, statul intervine pentru a
asigura o bună organizare şi desfăşurare a acesteia, în vederea protejării intereselor consumatorilor.
Folosind mijloacele specifice rolului său, inclusiv cele administrative, statul acţionează pentru
crearea şi reglementarea unor instituţii necesare desfăşurării activităţii comerciale: camerele de
comerţ şi industrie; bursele de valori, etc. Totodată, statul ia măsuri pentru ocrotirea unor interese
generale prin: reglementarea registrului comerţului; sancţionarea faptelor care constituie activităţi
comerciale ilicite; combaterea concurenţei neloiale; protecţia consumatorilor.

3.5. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul financiar

Întrucât desfăşoară o activitate producătoare de profit, comercianţii se află sub incidenţa

reglementărilor legale în materie fiscală. Cunoaşterea prevederilor legilor fiscale prezintă interes
pentru dreptul comercial; pe de o parte, ele oferă indicii pentru înţelegerea naturii unor activităţi şi,
implicit, pentru caracterizarea raporturilor comerciale la care dau naştere; pe de altă parte,
nerespectarea lor atrage aplicarea unor sancţiuni de drept privat.

3.6. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul penal

Codul Comercial, ca şi unele legi comerciale speciale, cuprind, pe lângă norme de drept
privat (norme de drept comercial) şi norme de drept penal, prin care se asigură protejarea unor
interese generale.
Astfel, prin lege se sancţionează penal nerespectarea unor dispoziţii privind constituirea şi
funcţionarea societăţilor comerciale (art. 271-292 din Legea nr. 31/1990) ori nerespectarea unor
obligaţii stabilite de Legea registrului comerţului (art. 45 din Legea nr. 26/1990).
Tot astfel, sunt sancţionate penal anumite fapte considerate activităţi comerciale ilicite (art.
5 din Legea 12/1990) ori concurenţă neloială (art. 5 din Legea 11/1991).

Secţiunea 4. Izvoarele dreptului comercial

4.1. Noţiuni generale

8
D. A. Sitaru – Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pg. 98-99.

5
 În funcţie de natura lor, izvoarele dreptului comercial se împart în două mari categorii:
izvoare normative şi izvoare interpretative.

4.2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

Sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial sunt: Constituţia României, Codul
Comercial, legile comerciale speciale şi, cu caracter subsidiar, Codul Civil şi legile civile speciale.

4.2.1. Constituţia

Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia9 reglementează principiile de organizare a

activităţii economice.
Potrivit art. 135 din Constituţie, economia României este o economie de piaţă, bazată pe
libera iniţiativă şi concurenţă. Statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei
loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

4.2.2. Codul Comercial

Normele dreptului comercial se află, în principal, în Codul Comercial. Acest act normativ
constituie reglementarea de bază a activităţii comerciale. El cuprinde norme juridice care
reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerţ, comercianţii şi
obligaţiile comerciale, etc.

4.2.3. Legile comerciale speciale

Codul Comercial cuprinde numai normele juridice principale privind activitatea comercială;
alte norme privind această activitate se găsesc în legile comerciale speciale.
Prin legi comerciale avem în vedere: legile adoptate de Parlament, decretele-legi, hotărârile
şi ordonanţele guvernului, precum şi actele normative emise de alte organe ale statului.
O serie de aspecte ale activităţii comerciale sunt reglementate prin lege. Cu titlu de exemplu
menţionăm: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului; Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; Legea nr. 58/1934 asupra
cambiei şi biletului la ordin; Legea nr. 59/1934 asupra cecului, etc.

4.2.4. Codul civil şi legile civile speciale

Potrivit art. 1 Cod Comercial, în absenţa unor norme în Codul Comercial se aplică
dispoziţiile Codului Civil. Deci, Codul Civil constituie un izvor subsidiar al dreptului comercial.
Ca izvor subsidiar al dreptului comercial o importanţă deosebită o au dispoziţiile Codului
Civil privind materia obligaţiilor, în special cele referitoare la izvoarele şi efectele obligaţiilor,
precum şi cele privind contractele speciale (contractul de vânzare – cumpărare, contractul de
mandat, etc.).
Trebuie observat că, deoarece nu tot dreptul civil se află în Codul Civil, ci şi în legile civile
speciale, în realitate, izvorul subsidiar al dreptului comercial îl constituie Codul Civil şi legile civile
speciale. De aceea, art. 1 Cod Comercial trebuie redactat în sensul că în absenţa unor dispoziţii în
legile comerciale se aplică legile civile, înţelegând prin acestea Codul Civil şi legile civile speciale.
Dintre legile civile speciale, care prezintă un interes deosebit pentru materia dreptului
comercial, menţionăm Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi
decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
9
Constituţia României a fost adoptată de Adunarea Constituantă în 21 noiembrie 1991 (M. Of., Partea I, nr. 233/21.11.1991). Ea a fost modificată şi
completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 (M. Of., Partea I, nr. 758/29.10.2003), fiind republicată, cu reactualizarea
denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (M. Of., Partea I, nr. 767/31.10.2003).

6
 4.3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

Pe lângă izvoarele normative, există şi izvoarele interpretative ale dreptului comercial. Rolul
acestor izvoare este de a ajuta la interpretarea voinţei manifestate în raporturile comerciale, ca în
cazul uzurilor comerciale, sau la interpretarea actelor normative comerciale, în vederea aplicării lor,
ca în cazul doctrinei şi practicii judiciare.

4.3.1. Uzurile comerciale

Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din practica socială, folosită
vreme îndelungată şi respectată ca o normă juridică obligatorie.
În dreptul comercial român, uzurile comerciale nu sunt izvoare normative. Dacă în dreptul
nostru comercial nu există uzuri normative, doctrina şi practica judiciară recunosc uzurile
interpretative (convenţionale). Acestea rezultă din voinţa prezumată a părţilor şi sunt menite să
lămurească sensul şi limitele acestei voinţe.
Astfel, potrivit art. 970 Cod Civil, „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.
Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în ele, ci şi la toate urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”. În temeiul acestor dispoziţii, obligaţiile
din contractele comerciale trebuie executate cu bună-credinţă, cu diligenţa unui bun comerciant.
Aceste contracte cuprind şi obligaţiile rezultate din obiceiurile activităţii comerciale, chiar dacă nu
există o stipulaţie expresă.
Apoi, art. 980 Cod Civil, prevede că dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul
locului unde s-a încheiat contractul. Deci, dacă anumite clauze ale contractului comercial sunt
îndoielnice ori echivoce, pentru a li se stabili sensul, trebuie să se apeleze la obiceiul activităţii
comerciale existent la locul încheierii contractului.
În sfârşit, potrivit art. 981 Cod Civil, clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi
nu sunt prevăzute expres în contract. Această dispoziţie legală are o mare importanţă în activitatea
comercială, care se bazează pe anumite obiceiuri. Aceste obiceiuri sunt considerate de lege ca fiind
acceptate tacit de către părţile contractante.

4.3.2. Doctrina

Se admite, în general, că doctrina nu este izvor de drept. Concluzia este deopotrivă valabilă
şi pentru dreptul comercial. Dar doctrina dreptului comercial este un instrument important de
interpretare a legilor comerciale şi, deci, de aplicare a acestora. Ea este un factor de progres al
dreptului, deoarece, de multe ori, soluţiile ei sunt preluate de legiuitor şi transpuse în actele
normative.

4.3.3. Practica judiciară

În mod tradiţional, în dreptul nostru, practica judiciară nu a fost recunoscută ca izvor de

drept. Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, instanţele judecătoreşti sunt competente să
aplice legea. Dar soluţiile date de instanţele judecătoreşti, fără să aibă puterea precedentului
judiciar, contribuie la interpretarea legilor comerciale.
Semnalele practicii judiciare pot să constituie un izvor de inspiraţie pentru legiuitorul
comercial.
Un anumit rol în interpretarea legilor comerciale tind să-l dobândească deciziile Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie (secţiile unite), date în judecarea recursurilor în interesul legii (art. 329 Cod
porcedură civilă).

Capitolul II

7
 FAPTELE DE COMERŢ

Secţiunea 1. Noţiunea faptelor de comerţ

Codul Comercial nu dă o definiţie a faptei de comerţ; el stabileşte numai o listă a actelor

juridice şi operaţiunilor pe care le declară fapte de comerţ.
În absenţa unei definiţii legale a faptei de comerţ, doctrina dreptului comercial a căutat să
formuleze o definiţie generală a faptei de comerţ.
Astfel, s-a arătat că, faptele de comerţ sunt actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile
economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de
servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.

Secţiunea 2. Categoriile de fapte de comerţ

Faptele de comerţ sunt împărţite în trei categorii: faptele de comerţ obiective (art. 3 Cod
Comercial), faptele de comerţ subiective (art. 4 Cod Comercial) şi faptele de comerţ unilaterale sau
mixte (art. 56 Cod Comercial).

2.1. Faptele de comerţ obiective

Faptele de comerţ obiective sunt actele juridice şi operaţiunile prevăzute, în principal, în art.
3 Cod Comercial. Aceste fapte de comerţ sunt obiective, deoarece legiuitorul le-a considerat
comerciale datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică. Comercialitatea acestor acte
juridice şi operaţiuni rezultă din lege, care le consideră fapte de comerţ. În consecinţă, orice
persoană care săvârşeşte asemenea fapte de comerţ intră în raporturi juridice comerciale guvernate
de legile comerciale.
O primă grupă o formează operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie. O a doua
grupă cuprinde operaţiunile care realizează organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie, adică
întreprinderile. O a treia grupă priveşte actele juridice şi operaţiunile conexe (accesorii).

2.1.1. Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie

Intră în această categorie cumpărarea şi vânzarea comercială, precum şi operaţiunile de

bancă şi schimb.

2.1.1.1. Cumpărarea şi vânzarea comercială

Potrivit art. 3 Cod Comercial, legea consideră ca fapte de comerţ:

a) cumpărările de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi
lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde de
obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ (pct. 1);
b) vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările
de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu
scop de revânzare sau închiriere (pct. 2).
Deci, cumpărarea – vânzarea este comercială când cumpărarea bunurilor s-a făcut în vederea
revânzării sau vânzarea priveşte bunuri care au fost cumpărate pentru a fi revândute.
Din dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2 Cod Comercial rezultă că trăsătura caracteristică a
cumpărării şi vânzării comerciale o constituie intenţia de revânzare.
Pentru a constitui o trăsătură distinctivă a cumpărării – vânzării comerciale, intenţia de
revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiţii:
a) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării

8
 b) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie exprimată de cumpărător, adică să fie
cunoscută cocontractantului.
c) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească, în principal, bunul cumpărat.
Potrivit art. 3 pct. 1 şi 2 Cod Comercial, cumpărarea – vânzarea comercială poate avea ca
obiect numai bunurile mobile: productele10, mărfurile şi obligaţiunile statului11 şi titlurile de credit
care circulă în comerţ.

2.1.1.2. Operaţiunile de bancă şi schimb

Potrivit art. 3 pct. 11 Cod Comercial sunt considerate fapte de comerţ „operaţiunile de bancă
şi schimb”.
În concepţia legii, banii şi creditul pot forma obiectul circulaţiei, adică obiectul unor
operaţiuni comerciale.
Potrivit Legii 58/1998 privind activitatea bancară, societăţile bancare efectuează următoarele
activităţi: acceptarea de depozite; emiterea de garanţii; tranzacţii cu instrumente monetare
negociabile şi valori mobiliare; administrarea de portofolii ale clienţilor; operaţiuni de mandat (art.
8).
Operaţiunile de schimb sunt operaţiunile de schimb valutar. Regimul valutar este
reglementat prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 1/2004 privind efectuarea
operaţiunilor valutare.12
Operaţiunile de schimb valutar se realizează de către societăţile bancare autorizate să
participe pe piaţa valutară şi casele de schimb valutar.

2.1.2. Întreprinderile

Întreprinderea constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de

producţie (forţele naturii, capitalul şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul
producerii de bunuri, executării de lucrări şi prestării de servicii, în vederea obţinerii unui profit.
Această definiţie priveşte numai întreprinderile avute în vedere în Codul Comercial. Deci,
pentru a fi supusă Codului Comercial, întreprinderea trebuie să aibă ca obiect operaţiunile prevăzute
de art. 3 Cod Comercial, care sunt considerate fapte de comerţ.
Având în vedere obiectul lor, întreprinderile enumerate de art. 3 Cod Comercial se împart în
două grupe.
Prima grupă cuprinde întreprinderile de producţie (industriale) şi din ea fac parte
întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufactură.
A doua grupă priveşte întreprinderile de prestări de servicii şi cuprinde: întreprinderile de
furnituri; întreprinderile de spectacole publice; întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de
afaceri; întreprinderile de editură, imprimerie, librărie şi obiecte de artă; întreprinderile de asigurare;
întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite; întreprinderi de transport de persoane şi lucruri.
a. Întreprinderile de construcţii: Potrivit art. 3 pct. 8 Cod Comercial sunt considerate fapte
de comerţ întreprinderile de construcţii.
Obiectul întreprinderii poate fi construirea de edificii noi, dar şi lucrările de transformare,
adăugire, amenajare, etc. În toate cazurile, construirea, transformarea, adăugirea, etc se referă la
bunurile imobile: locuinţe, construcţii industriale, canale, desecări, amenajări irigaţii, etc. Totodată,
întreprinderea de construcţii poate avea ca obiect şi lucrările de reparaţii ale edificiilor.
Întreprinderea de construcţii este socotită faptă de comerţ, atât în cazul când întreprinzătorul
procură materialele, cât şi în cazul când materialele sunt procurate de beneficiar. Concluzia se
bazează pe faptul că art. 3 pct. 8 Cod Comercial nu face nici o distincţie în privinţa procurării
materialelor.
10
Noţiunea de producte folosită în dreptul comercial este mai largă decât cea din dreptul civil; ea se apropie de noţiunea de fructe naturale, folosită în
dreptul civil.
11
Noţiunea de „obligaţiuni ale statului” la care se referă art. 3 C.com. reprezintă titluri de credit emise de către stat.
12
M. Of., Partea I, nr. 117/10.02.2004.

9
 b. Întreprinderile de fabrici şi manufactură: Articolul 3 pct. 9 Cod Comercial prevede că
sunt fapte de comerţ şi întreprinderile de fabrici şi de manufactură. Ele au ca obiect transformarea
materiilor prime, materialelor, etc în produse noi. Deci elementul caracteristic al acestor
întreprinderi îl constituie organizarea factorilor de producţie (capitalul, munca şi forţele naturii) în
scopul transformării materiilor prime şi materialelor în produse noi, ca natură şi utilitate. De vreme
ce legea nu face nici o distincţie, procurarea materiei prime şi materialelor poate fi făcută de către
întreprinzător sau de beneficiar.
c. Întreprinderile de furnituri: Aşa cum prevede art. 3 pct. 5 Cod Comercial, sunt
considerate fapte de comerţ şi întreprinderile de furnituri. Întreprinderea de furnituri constă într-o
activitate sistematic organizată, prin care întreprinzătorul, în schimbul unui preţ stabilit anticipat,
asigură prestarea unor servicii sau predarea unor produse la anumite termene succesive, de
exemplu: furnizarea de electricitate, ridicarea gunoiului menajer, etc.
d. Întreprinderile de spectacole publice: Articolul 3 pct. 6 Cod Comercial califică drept
fapte de comerţ şi întreprinderile de spectacole publice. Întreprinderea de spectacole publice
presupune organizarea unor factori specifici, în scopul punerii la dispoziţia publicului a unei
producţii culturale sau sportive, în vederea obţinerii unui profit.13
Obiectul unei asemenea întreprinderi poate fi orice spectacol: de teatru, circ, concert, film,
întrecere sportivă, etc.
Au caracter comercial şi, deci, sunt supuse Codului Comercial, toate actele şi faptele juridice
săvârşite pentru realizarea spectacolului: închirierea sălii, procurarea recuzitei, contractele cu autorii
şi artiştii, contractele privind publicitatea, etc. Spectacolele publice date direct de către artişti nu
sunt fapte de comerţ. În privinţa spectacolelor publice de binefacere, se consideră că ele nu au
caracter comercial. Acelaşi regim juridic îl au şi spectacolele publice realizate fără scop speculativ
de către asociaţiile culturale, sindicate, cluburi de amatori, etc.14
e. Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri: Potrivit art. 3 pct. 7 Cod
Comercial sunt considerate fapte de comerţ întreprinderile de comision, agenţiile şi oficiile de
afaceri.
Codul Comercial are aici în vedere organizarea unei activităţi al cărei scop este facilitatea
încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar, care poate fi un comisionar sau o agenţie
ori oficiu de afaceri. Deci, în concepţia legii, sunt fapte de comerţ numai operaţiunile de
intermediere realizate în cadrul unei întreprinderi.
Operaţiunile de intermediere realizate în condiţiile art. 3 pct. 7 Cod Comercial sunt fapte de
comerţ, indiferent dacă tranzacţiile la care se referă aceste operaţiuni sunt comerciale sau civile. În
schimb, operaţiunile de intermediere realizate izolat, adică în afara unei întreprinderi, vor fi
comerciale numai dacă privesc operaţiuni comerciale.
Întreprinderile de comision au ca obiect operaţiunile de intermediere care se realizează pe
baza contractului de comision. În temeiul contractului de comision, ca urmare a împuternicirii date
de comitent, comisionarul încheie acte de comerţ în nume propriu, dar pe seama comitentului (art.
405 Cod Comercial). Acest contract de comision este folosit pentru realizarea unor operaţiuni de
vânzare, cumpărare, transport, etc.
Agenţiile sau oficiile de afaceri sunt şi ele întreprinderi care realizează operaţiuni de
intermediere între comercianţi şi clientelă. Aceste operaţiuni pot fi: obţinerea de informaţii,
procurarea de clienţi, mijlocirea în afaceri, etc. Operaţiunile de intermediere constituie obiectul de
activitate al unor agenţii de turism, de publicitate, agenţii matrimoniale, agenţii imobiliare, etc.
f. Întreprinderile de editură, de imprimerie, de librărie şi de vânzare a obiectelor de
artă: Întreprinderile menţionate au ca obiect operaţiunile prin care se valorifică drepturile de autor
izvorâte din crearea unor opere ştiinţifice, literare şi artistice.

13
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 32/1993, în „Dreptul” nr. 4/1994, pg. 91.
14
R. Rodiere, R. Houin – Droit commercial, vol. I, Dalloz, Paris, 1970, pg. 41.

10
 Potrivit Legii nr. 8/199615 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, crearea unei opere
ştiinţifice, literare sau artistice dă naştere unor drepturi morale şi unor drepturi patrimoniale de
autor. Ca titular al acestor drepturi, autorul este îndrituit să le valorifice, în condiţiile legii.
Valorificarea drepturilor patrimoniale se realizează, în principal, prin exercitarea dreptului
de reproducere şi difuzare a operei, ţinând seama de specificul ei.
Operaţiunile privind reproducerea şi difuzarea operelor ştiinţifice, literare şi artistice sunt
considerate fapte de comerţ, deoarece ele intermediază între autor şi public. Pentru a fi considerate
fapte de comerţ, operaţiunile în cauză trebuie să se desfăşoare organizat şi sistematic în condiţiile
unei întreprinderi de editură, imprimerie (multiplicare) şi librărie (difuzare).
Întreprinderea de editură presupune organizarea factorilor specifici în vederea reproducerii
şi difuzării operei. Această activitate se întemeiează pe contractul de editare, prin care autorul unei
opere ştiinţifice, literare sau artistice cedează întreprinzătorului (editorul), în schimbul unei
remuneraţii, dreptul de a reproduce şi dreptul de a difuza opera.
Întreprinderea de imprimerie presupune organizarea factorilor specifici în vederea efectuării
operaţiunilor de multiplicare, pe cale mecanică sau manuală, a operelor ştiinţifice, literare sau
artistice.
Întreprinderea de librărie are ca obiect operaţiunile, realizate cu factorii specifici, prin care
se asigură difuzarea în public a operei. Aceste operaţiuni au la bază vânzarea către public a cărţilor,
albumelor, etc. primite în depozit sau comision.
Întreprinderile de vânzare a operelor de artă implică organizarea factorilor specifici, pentru
vânzarea operelor de artă, cum sunt tablourile, sculpturile, gravurile, etc.
Legea cere ca întreprinzătorul să fie o altă persoană decât autorul operei, deoarece numai în
acest caz, existând o interpunere între autor şi cumpărător, operaţiunea poate fi considerată
comercială. Aceasta înseamnă că vânzarea operei de artă de către autorul ei nu este considerată
faptă de comerţ.
g. Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri: Articolul 3 pct. 13 Cod
Comercial califică drept fapte de comerţ şi întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri, pe
apă sau pe uscat.
Transportul este o operaţiune de deplasare materială a unei persoane sau a unui lucru de la
un loc la altul, care se realizează în condiţii şi mijloace diferite.16
În concepţia Codului Comercial, are caracter comercial, atât transportul de persoane, cât şi
transportul de lucruri (de mărfuri).
Operaţiunile de transport sunt fapte de comerţ dacă sunt exercitate într-o organizare
sistematică a factorilor specifici, adică în condiţiile unei întreprinderi.
O întreprindere trebuie considerată faptă de comerţ cu privire la toate operaţiunile pe care le
implică obiectul activităţii ei. Deci, în privinţa întreprinderii de transport, vor fi comerciale toate
actele şi faptele efectuate în cadrul acestei activităţi. Între actele juridice folosite în acest domeniu,
un rol important îl are contractul de transport, al cărui regim general este prevăzut în art. 413 – 441
Cod Comercial.
În transportul de mărfuri, prin contractul de transport, cărăuşul se obligă, în schimbul unui
preţ, faţă de expeditor, să transporte anumite mărfuri, pe care să le elibereze destinatarului.
În transportul de persoane, prin contractul de transport, cărăuşul se obligă, faţă de o
persoană, să o transporte până într-un anumit loc în schimbul unui preţ.
h. Întreprinderile de asigurare: Potrivit art. 3 Cod Comercial, sunt fapte de comerţ
asigurările terestre, în contra daunelor şi asupra vieţii (pct. 17), precum şi asigurările contra
riscurilor navigaţiei (pct. 18).
Asigurările au rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, precum şi de a
plăti anumite sume de bani în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea
persoanelor.17
15
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (M. Of., Partea I, nr. 60/1996).
16
St. Sipoş – Cu privire la natura juridică a activităţii de transport, în „Revista de drept comercial”, nr. 11/1996, pg. 39 şi urm.
17
Materia asigurărilor este reglementată prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (M. Of., Partea I, nr.
303/29.12.1995).

11
 Asigurările facultative se realizează în temeiul contractului de asigurare. Prin acest contract,
asigurătorul, în schimbul unei sume de bani (prima de asigurare)ia asupra sa riscul producerii unui
anumit eveniment (cazul asigurat), obligându-se ca, la producerea evenimentului, să plătească
asiguratului sau unei terţe persoane o indemnizaţie (despăgubire sau suma asigurată) în limitele
convenite.18
Potrivit legii, asigurătorul încheie contracte de asigurare de bunuri pentru cazurile de
avariere, distrugere, furt şi alte evenimente), de persoane (pentru cazurile de invaliditate, deces,
ajungerea la o anumită vârstă sau alte evenimente) şi de răspundere civilă (pentru vătămarea
corporală sau decesul unei persoane, avarierea sau distrugerea unor bunuri sau alte pagube pentru
care există răspundere civilă, în condiţiile legii).
Potrivit art. 6 Cod Comercial, asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul
comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce îl priveşte pe asigurător.
Deci, în aceste cazuri, asigurările sunt fapte de comerţ unilaterale sau mixte.
i. Depozitele în docuri şi antrepozite: Activitatea de depozitare a mărfurilor în locuri
anume destinate, cum sunt docurile, antrepozitele, silozurile, constituie faptă de comerţ, indiferent
de persoana care face depozitul. Sunt considerate fapte de comerţ şi operaţiunile privind recipisele
de depozit şi scrisorile de gaj eliberate de întreprinzătorul acestor stabilimente. Nu sunt fapte de
comerţ obiective sub forma întreprinderii, depozitele făcute ca operaţiuni izolate. Asemenea
depozite ar putea fi, în condiţiile legii, fapte de comerţ accesorii (conexe) ori fapte de comerţ
subiective.

2.1.3.Operaţiunile conexe (accesorii)

Categoria faptelor de comerţ obiective include, alături de operaţiunile de interpunere şi de

întreprinderi, faptele de comerţ conexe sau accesorii.
Faptele de comerţ conexe sunt acte juridice sau operaţiuni care dobândesc comercialitate
datorită strânsei legături pe care o au cu acte sau operaţiuni considerate de lege fapte de comerţ.
Din categoria faptelor de comerţ conexe fac parte: contractele de report asupra titlurilor de
credit; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;
operaţiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau ordinele în producte sau mărfuri; operaţiunile cu
privire la navigaţie; depozitele pentru cauză de comerţ; contul curent şi cecul; contractele de
mandat, comision şi consignaţie; contractul de fidejusiune.
a. Contractele de report asupra titlurilor de credit: În temeiul contractului, o persoană
(reportatul) deţinătoare de titluri de credit (acţiuni, obligaţiuni, etc.) care nu vrea să le înstrăineze
definitiv, dă în report (vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane (reportatorul) în schimbul
unui preţ, plătibil imediat. Totodată, părţile se înţeleg ca, la un anumit termen, reportatorul să
revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie (nu titlurile dobândite), la preţul determinat,
la care adaugă o primă, care constituie preţul serviciului prestat de reportator.
b. Cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale:
Părţile sociale sunt diviziunile în care este împărţit capitalul social al societăţii cu răspundere
limitată. În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, capitalul social este
fracţionat în părţi de interes.
Acţiunile sunt fracţiunile în care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni sau
comandită pe acţiuni.
În concepţia Codului Comercial, cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale
societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ, fără a fi condiţionate de existenţa intenţiei de
revânzare, aşa cum cere legea în cazul cumpărărilor şi vânzărilor de bunuri mobile (art. 3, pct. 1 şi
pct. 2 Cod Comercial). Explicaţia constă în faptul că aceste operaţiuni sunt legate de o faptă de
comerţ, care este contractul de societate. Deci, cumpărările şi vânzările părţilor sociale şi acţiunilor
societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ accesorii sau conexe.

18
Fr. Deak – Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pg. 516 şi urm.

12
 c. Operaţiunile de mijlocire în afaceri: Mijlocirea constă într-o acţiune de intermediere
între două persoane, în scopul de a înlesni încheierea unui act juridic pentru care acestea sunt
interesate.
Mijlocitorul nu este un reprezentant al părţilor, deoarece nu acţionează în baza unei
împuterniciri. Mijlocitorul face demersuri pentru a le pune în contact, persoanele interesate
facilitându-le încheierea actului juridic în cauză.
Din acceptarea de către partea interesată a demersurilor făcute şi încheierea actului juridic cu
cealaltă parte rezultă un contract de mijlocire. În temeiul acestui contract, mijlocitorul este
îndreptăţit la plata unei remuneraţii pentru serviciul prestat, din partea beneficiarului acestui
serviciu.
Având în vedere că demersurile mijlocitorului sunt acte materiale, şi nu acte juridice,
contractul de mijlocire apare ca un contract de locaţiune de servicii. Operaţiunile de mijlocire sunt
considerate fapte de comerţ dacă actele juridice mijlocite au caracter comercial.
d. Cambia sau ordinele în producte sau mărfuri: Cambia este un înscris prin care o
persoană (trăgător) dă dispoziţie altei persoane (tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a
treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitent) se obligă să plătească o sumă
de bani la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
În concepţia Codului Comercial, cambia şi biletul la ordin sunt considerate fapte de comerţ
obiective, independent de natura raportului fundamental din care izvorăsc (comercial sau civil).
Cât priveşte ordinul în producte sau mărfuri este o cambie, cu particularitatea că obligaţia
are ca obiect o anumită cantitate de producte sau mărfuri.
e. Operaţiunile cu privire la navigaţie: Sunt fapte de comerţ construirea, cumpărarea şi
vânzarea vaselor, precum şi actele juridice privind dotarea vaselor şi aprovizionarea lor (art. 3 pct.
15 Cod Comercial). Sunt fapte de comerţ expediţiile maritime şi închirierile de vase (art. 3 pct. 16
Cod Comercial), împrumutul maritim, ipoteca maritimă, etc. Pentru recunoaşterea caracterului
comercial al acestor operaţiuni, legea nu cere ca ele să fie realizate în condiţiile unei întreprinderi
ori să fie făcute în scop de speculaţie.
Operaţiunile menţionate au caracter comercial, atât în cazul navigaţiei pe mare, cât şi în
cazul navigaţiei pe lacuri ori fluviile interioare.
f. Depozitele pentru cauză de comerţ: Aşa cum am arătat, potrivit art. 3 pct. 20 Cod
Comercial, depozitele făcute în docuri şi antrepozite sunt fapte de comerţ, dacă sunt efectuate în
condiţiile unei întreprinderi. Distinct de aceste depozite, art. 3 pct. 19 Cod Comercial consideră
fapte de comerţ şi depozitele pentru cauză de comerţ.
Legea are în vedere depozitele care au caracter izolat ori care se fac în alte locuri decât cele
avute în vedere de dispoziţiile art. 3 pct. 20 Cod Comercial. Asemenea depozite sunt considerate
fapte de comerţ numai dacă au o cauză comercială, adică sunt legate de operaţiuni comerciale, de
exemplu: mărfurile depozitate au fost cumpărate pentru a fi revândute.
g. Contul curent şi cecul: Contul curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc
să lichideze creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea să
se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
Contul curent este un act care priveşte în mod obişnuit activitatea comercială. De aceea, el
constituie faptă de comerţ în toate cazurile când este folosit de un comerciant.
În concepţia Codului Comercial, contul curent este o faptă de comerţ obiectivă, dacă are o
cauză comercială, adică el este legat de o operaţiune considerată faptă de comerţ, de exemplu:
contractul de cont curent încheiat de părţi are în vedere prestaţii reciproce rezultate din contractele
comerciale.
Cecul este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei bănci la care are un
disponibil (tras) să plătească o sumă de bani unei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Cecul este considerat faptă de comerţ obiectivă numai dacă are o cauză comercială, de exemplu:
cecul este emis pentru plata unor mărfuri cumpărate în scop de revânzare.

13
 h. Contractele de mandat, comision şi consignaţie: Au caracter comercial, dacă au ca
obiect tratarea de afaceri comerciale (art. 374 şi 405 Cod Comercial).
Contractul de mandat este contractul prin care o parte (mandatarul) se obligă să încheie
anumite acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi (mandantul) de la care a primit
împuternicirea.
În temeiul art. 374 Cod Comercial, mandatul este considerat faptă de comerţ obiectivă
numai în cazul în care actul juridic pe care trebuie să îl încheie mandatarul este un act comercial
pentru mandant, de exemplu: mandantul îl împuterniceşte pe mandatar să cumpere o cantitate de
marfă pentru a fi revândută de către mandant.
Contractul de comision este contractul prin care o parte (comisionarul) se obligă ca, din
însărcinarea celeilalte părţi (comitentul) să încheie anumite acte juridice în numele său, dar pe
seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comision).
În baza art. 405 Cod Comercial, contractul de comision este faptă de comerţ obiectivă în
cazul în care actele juridice pe care le încheie comisionarul cu terţul sunt acte comerciale pentru
comitent.
Contractul de consignaţie este contractul prin care una din părţi (consignantul) încredinţează
celeilalte părţi (consignatarul) anumite bunuri mobile spre a le vinde, în nume propriu, dar pe seama
consignantului.
Contractul de consignaţie este un act de comerţ numai dacă actul de vânzare – cumpărare
încheiat cu terţul are un caracter comercial pentru consignant, de exemplu: consignantul l-a
împuternicit pe consignatar să vândă un bun pe care l-a cumpărat, în scop de revânzare.
i. Contractul de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune: Contractul de
garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia se constituie o garanţie reală în bunuri sau
drepturi în beneficiul unui anumit creditor (art. 14 din Legea nr. 99/1999 privind regimul juridic al
garanţiilor reale mobiliare).
Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă
de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va executa (art. 1652
Cod Civil).
Aceste contracte sunt considerate fapte de comerţ când obligaţia garantată este o obligaţie
comercială.

2.2. Faptele de comerţ subiective

Art. 3 Cod Comercial enumeră actele şi operaţiunile considerate, datorită naturii lor şi pentru
motive de ordine publică, fapte de comerţ obiective. În continuare, art. 4 Cod Comercial dispune:
„Se socotesc, afară de acestea (adică de cele prevăzute în art. 3), ca fapte de comerţ celelalte
contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu
rezultă din însuşi actul.”
Articolul 4 Cod Comercial instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile
comerciantului. Vor fi comerciale nu numai obligaţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând din
faptele licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără just temei şi plata nedatorată), precum şi cele
rezultate din săvârşirea unor fapte ilicite (art. 998 Cod Civil). Dar, această prezumţie nu poate fi
combătută decât în condiţiile art. 4 Cod Comercial, adică prin dovedirea caracterului civil al
obligaţiei sau a caracterului necomercial al obligaţiei, care rezultă din chiar actul săvârşit de
comerciant.
Dacă o anumită obligaţie asumată de comerciant este de natură civilă, prezumţia de
comercialitate este înlăturată. Această excepţie se bazează pe realitatea că, în afara actelor şi
operaţiunilor legate de activitatea pe care o exercită ca profesiune, comerciantul face şi acte de
natură civilă, care, evident, nu pot fi supuse regimului Codului Comercial.
Intră în această categorie atât actele de drept civil propriu-zise (testamentul, acceptarea ori
renunţarea la moştenire, etc.), cât şi actele juridice de drept al familiei (recunoaşterea unui copil din
afara căsătoriei, adopţia, etc.). De asemenea, fac parte din această categorie actele juridice privind

14
imobilele, care, în concepţia Codului Comercial, sunt acte civile, precum şi contractele de
concesiune.
Prezumţia de comercialitate este înlăturată şi în cazul în care necomercialitatea rezultă din
chiar actul săvârşit de comerciant.
Întrucât este îndreptăţit să încheie şi acte juridice străine de activitatea sa profesională,
comerciantul poate, prin propria sa voinţă, să imprime actului un caracter necomercial.
Comerciantul poate cumpăra unele bunuri necesare uzului său personal ori al familiei sale ori poate
împrumuta o sumă de bani destinată unui scop străin comerţului.
Legea cere ca necomercialitatea să rezulte din însuşi actul săvârşit de comerciant, ceea ce
înseamnă că din actul încheiat trebuie să reiasă destinaţia necomercială a bunurilor cumpărate ori a
sumei de bani împrumutate, şi mai cere cunoaşterea de către cocontractant a caracterului
necomercial al actului.
În toate cazurile, intenţia de a înlătura prezumţia de comercialitate, ca şi cunoaşterea de către
cocontractant a acestei intenţii, trebuie să existe la momentul încheierii actului.

2.3. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte

Potrivit art. 5 Cod Comercial, nu se poate considera faptă de comerţ vânzarea produselor pe
care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, ori cel cultivat de acesta. Deci, vânzarea
de produse agricole unui comerciant este un act de comerţ pentru comerciant şi act civil pentru
agricultor.
Apoi, art. 6 Cod Comercial prevede că asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt
obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai pentru asigurător.
Deoarece în toate aceste cazuri, actele juridice sau operaţiunile menţionate sunt fapte de
comerţ numai pentru una dintre părţi, ele au fost denumite fapte de comerţ unilaterale sau mixte.
Problema care se pune în legătură cu faptele de comerţ unilaterale sau mixte este aceea a
reglementării aplicabile.
În dreptul comercial român, problema regimului juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau
mixte are o reglementare legală. Articolul 56 Cod Comercial dispune: „Dacă un act este comercial
numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ce priveşte acest act, legii comerciale”.
Ca o consecinţă a acestei concepţii, art. 945 Cod Comercial prevede că „acţiunile derivând
din acte care sunt comerciale chiar numai pentru una din părţi, se prescriu pentru toate părţile
contractante, în conformitate cu dispoziţiile legii comerciale”.
Excepţiile de la aplicarea legii comerciale – principiul potrivit căruia faptele de comerţ
unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială cunoaşte două limitări: nu sunt aplicabile
dispoziţiile referitoare la persoana comerciantului şi acele dispoziţii pe care însăşi legea comercială
le exclude de la aplicare.
a. Dispoziţiile legii comerciale privind persoana comercianţilor. Aşa cum rezultă din art. 56
Cod Comercial, faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt supuse legii comerciale. Trebuie
observat, însă, că legea comercială reglementează numai actul juridic încheiat de părţi. Aceasta
înseamnă că în privinţa încheierii şi executării actului, a dovezii drepturilor, a prescripţiei etc. sunt
aplicabile dispoziţiile legii comerciale.19
Legea comercială reglementează numai raportul juridic fără a avea vreo consecinţă asupra
statutului juridic al părţii pentru care actul juridic nu este act de comerţ. Cu alte cuvinte, prin faptul
că actul juridic la care participă necomerciantul este guvernat de legea comercială nu îl transformă
pe necomerciant în comerciant, cu toate obligaţiile care îi revin acestuia.
b. Dispoziţiile pe care însăşi legea comercială le exclude de la aplicar.: Articolul 56 Cod
Comercial prevede că faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt supuse legii comerciale, „afară
(...) de cazurile în care legea ar dispune altfel”. Deci, însăşi legea comercială admite anumite cazuri
când dispoziţiile sale nu sunt aplicabile. În consecinţă, în asemenea cazuri sunt aplicabile regulile
dreptului civil.
19
D. Clocotici – Actele şi faptele de comerţ, în „Dreptul” nr. 7/1995, pg. 23.

15
 Un caz în care dispoziţiile legii comerciale nu sunt aplicabile faptelor de comerţ unilaterale
sau mixte priveşte obligaţiile cu pluralitate de debitori. Articolul 42 Cod Comercial stabileşte regula
potrivit căreia „în obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie
contrară”. Deci, în dreptul comercial, legea instituie o prezumţie de solidaritate a codebitorilor. Dar,
în alineatul final al art. 42 Cod Comercial se prevede că această prezumţie „nu se aplică la
necomercianţi pentru operaţiuni care, în ceea ce îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ”. Deci, legea
comercială exclude aplicarea prezumţiei de solidaritate când codebitorii sunt necomercianţi, iar
obligaţia lor are ca izvor un act juridic, care, în privinţa lor, nu este faptă de comerţ. Vor fi incidente
dispoziţiile Codului Civil, care consacră regula divizibilităţii obligaţiilor cu pluralitate de debitori.

Capitolul III
COMERCIANŢII PERSOANE FIZICE

Potrivit art. 7 Cod Comercial, „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având
comerţul ca profesiune obişnuită”. Din textul legal rezultă că, pentru a dobândi calitatea de
comerciant, persoana fizică trebuie să îndeplinească două condiţii: să săvârşească fapte de comerţ şi
să săvârşească faptele de comerţ ca o profesiune obişnuită.
Alături de cele două condiţii prevăzute de art. 7 Cod Comercial, trebuie să se adauge o a
treia condiţie, aceea ca faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu. Această condiţie este
necesară pentru a delimite pe comerciant de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea comercială.20

Secţiunea 1. Condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de

comerciant persoană fizică

Pentru dobândirea calităţii de comerciant de către o persoană fizică sunt necesare trei
condiţii:
a) Pentru a deveni comerciant, persoana fizică trebuie să săvârşească anumite fapte de
comerţ obiective, care sunt prevăzute de art. 3 Cod Comercial.
Pentru a duce la dobândirea calităţii de comerciant, săvârşirea faptelor de comerţ obiective
trebuie să fie efectivă. Deci, nu este suficientă simpla intenţie de a deveni comerciant. Împrejurarea
că o persoană are o firmă înscrisă în registrul comerţului nu îi conferă acesteia calitatea de
comerciant. Săvârşirea unor fapte de comerţ se poate realiza şi indirect, prin intermediul altei
persoane, de exemplu, prin intermediul unui prepus. Deci, caracterul efectiv al săvârşirii faptelor de
comerţ trebuie înţeles în sens juridic, adică de asumare de către persoana în cauză a răspunderii
pentru urmările actelor săvârşite, direct sau indirect.
Calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea de fapte de comerţ obiective numai
dacă acestea au caracter licit.21 Orice acte sau operaţiuni contrare ordinii publice sau bunelor
moravuri sunt nule şi nu produc nici un efect. În acest sens, desfăşurarea unor activităţi care sunt
interzise liberei iniţiative nu pot duce la dobândirea calităţii de comerciant.22
b) Pentru a dobândi calitatea de comerciant nu este suficient ca o persoană să săvârşească
fapte de comerţ obiective, se cere ca săvârşirea faptelor de comerţ să aibă caracter de profesiune.
Săvârşirea faptelor de comerţ are caracter profesional când aceasta constituie o ocupaţie, o
îndeletnicire permanentă pe care o exercită o anumită persoană.23 Articolul 9 Cod Comercial
prevede că orice persoană care în mod accidental face o operaţiune de comerţ nu poate fi
considerată comerciant, cu toate că operaţiunea este supusă legilor comerciale. Deci, săvârşirea
izolată a unor fapte de comerţ obiective are ca efect naşterea unor raporturi juridice supuse legilor
comerciale. Dar, prin săvârşirea acestor fapte de comerţ, persoana în cauză nu dobândeşte calitatea
de comerciant, deoarece exercitarea acestor fapte de comerţ nu a avut un caracter profesional.
20
În acest sens, a se vedea: Cas. III, decizia nr. 312/1938, în „Revista de drept comercial”, 1938, pg. 335; Tribunalul Muscel, sentinţa comercială nr.
19/1934, în „Pandectele române”, 1935.III, pg. 10.
21
Acordarea de împrumuturi cu dobânzi cămătăreşti nu conferă calitatea de comerciant celui care se ocupă cu asemenea operaţiuni.
22
A se vedea Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite.
23
R. Rodiere, R. Houin – Droit commercial, vol. I, Dalloz, Paris, 1970, pg. 54-59.

16
 c) Pentru dobândirea calităţii de comerciant este necesară o a treia condiţie, şi anume ca
săvârşirea faptelor de comerţ să se facă în nume propriu. Această condiţie asigură delimitarea sub
aspect juridic a comerciantului de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea sa, care sunt
reprezentanţi ai comerciantului.
Săvârşind fapte de comerţ în nume propriu, comerciantul angajează numele şi patrimoniul
său în raporturile cu terţii. În schimb, auxiliarii, ca reprezentanţi ai comerciantului, săvârşesc şi ei
fapte de comerţ cu caracter profesional, dar în numele şi pe seama comerciantului.
Astfel, prepusul este însărcinat cu comerţul patronului său, fie în locul unde acesta îl
exercită, fie în alt loc (art. 392 Cod Comercial). Tot astfel, comişii pentru negoţ sunt însărcinaţi să
vândă mărfurile în interiorul localului unde se exercită comerţul (art. 404 Cod Comercial).
În sfârşit, comişii călători pentru negoţ sunt reprezentanţii însărcinaţi cu exercitarea
comerţului în alte localităţi (art. 402 Cod Comercial).
În toate cazurile, întrucât reprezentanţii săvârşesc faptele de comerţ, nu în nume propriu, ci
în numele şi pe seama altuia, ei nu au calitatea de comerciant, această calitate aparţine
comerciantului care le-a dat împuternicirea.
Situaţia este asemănătoare şi în cazul administratorilor unei societăţi comerciale. Potrivit
legii, administratorii încheie toate actele juridice cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului
societăţii. Obligaţiile şi răspunderile administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la
mandat şi de cele special prevăzute de legea societăţilor comerciale. Deci, administratorii încheie
actele juridice în numele şi pe seama societăţii, iar nu în nume propriu. Drept urmare, calitatea de
comerciant o are societatea comercială.

Secţiunea 2. Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni

îndeplinite de persoanele fizice

Calitatea de comerciant a unei persoane fizice se cere a fi delimitată de alte profesiuni pe

care le exercită persoanele fizice. Avem aici în vedere pe meseriaşi, pe cei care exercită profesii
liberale şi pe agricultori.
a) Meseriaşii. Un meseriaş este o persoană care, pe baza cunoştinţelor dobândite prin
şcolarizare sau practică, execută anumite operaţiuni de prelucrare şi transformare a obiectelor
muncii sau prestează anumite servicii. Elementul caracteristic al meseriei este munca personală
calificată a meseriaşului asupra materiei ori în prestarea unor servicii.
În cazul când o persoană desfăşoară o activitate personală limitată la exerciţiul meseriei sale,
pe baza comenzilor clienţilor şi cu materialele acestora, activitatea este civilă şi, deci, supusă legii
civile. Deci, în acest caz, calitatea de comerciant a meseriaşului este exclusă.
Cât timp meseriaşul se limitează la exerciţiul meseriei, în sensul arătat, el nu are calitatea de
comerciant. Din momentul în care săvârşeşte fapte de comerţ în condiţiile art. 7 Cod Comercial,
meseriaşul dobândeşte calitatea de comerciant. Deci, meseriaşul este considerat comerciant în
cazurile în care cumpără mărfuri în vederea prelucrării şi revânzării lor (art. 3 pct. 1 Cod Comercial)
sau, folosind forţă de muncă străină, îşi organizează o întreprindere (art. 3 pct. 9 Cod Comercial). 24
Rezultă că delimitarea calităţii de comerciant de calitatea de meseriaş se poate realiza numai prin
raportare la dispoziţiile art. 7 Cod Comercial, care stabilesc condiţiile cerute pentru dobândirea
calităţii de comerciant.
b) Persoanele care exercită profesiuni liberale.25 În mod tradiţional, se admite că persoanele
care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de comerciant. Sunt avuţi în vedere medicii,
avocaţii, notarii publici, arhitecţii, etc.26
Spre deosebire de activitatea comercială, activitatea desfăşurată de aceste persoane se
exercită în mod independent şi constă în punerea la dispoziţia celor interesaţi a cunoştinţelor şi

24
Are calitatea de comerciant tâmplarul care cumpără material de tâmplărie pentru a fi transformat în obiecte de lux, ca şi fotograful care cumpără
materiale pentru a produce şi vinde fotografii.
25
Cu privire la definirea profesiilor liberale vz. C. Tufan – Profesiile libere (liberale), în Revista de drept comercial nr. 10/1997, pg. 71.
26
Pentru exercitarea profesiei, medicii pot constitui societăţi civile medicale, iar avocaţii societăţi civile profesionale.

17
competenţei lor. În schimbul acestei activităţi, persoanele în cauză primesc onorarii şi deci, nu
urmăresc obţinerea de profit.
În cazul în care, pentru exercitarea activităţii, cel care îndeplineşte o profesiune liberală (de
exemplu, stomatologul) cumpără şi foloseşte anumite materiale se consideră că aceste acte sunt
accesorii şi, deci, persoana în cauză nu devine comerciant.
c) Agricultorii. Potrivit art. 5 Cod Comercial, nu sunt considerate fapte de comerţ vânzările
produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său ori pe care l-a cultivat.
Întrucât vânzarea produselor agricole nu este faptă de comerţ, ci act juridic civil, înseamnă că
agricultorii nu au calitatea de comercianţi.

Secţiunea 3. Dovada calităţii de comerciant a unei persoane fizice

Întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea faptelor de comerţ obiective

cu caracter profesional, înseamnă că această calitate se poate proba numai prin prezentarea unor
dovezi din care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe fapte de comerţ
prevăzute de art. 3 Cod Comercial ca profesiune obişnuită şi în nume propriu. Calitatea de
comerciant persoană fizică nu se consideră probată cu dovezi privind existenţa autorizaţiei
administrative de exercitare a comerţului, înmatricularea în registrul comerţului, titulatura de
comerciant folosită în anumite înscrisuri, dobândirea unui fond de comerţ, plata unor impozite pe
profit, etc.

Secţiunea 4. Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice

Persoana fizică încetează să mai aibă calitatea de comerciant în momentul în care nu mai
săvârşeşte fapte de comerţ ca o profesiune obişnuită.
Încetarea săvârşirii faptelor de comerţ poate să fie temporară, deci, ea să fie reluată. Pentru a
avea efectul încetării calităţii de comerciant, trebuie ca încetarea săvârşirii faptelor de comerţ să fie
efectivă şi din ea să rezulte intenţia de a renunţa la calitatea de comerciant, de exemplu: radierea
înmatriculării din registrul comerţului sau retragerea autorizaţiei administrative, urmată de încetarea
efectuării unor fapte de comerţ cu caracter profesional.

Secţiunea 5. Capacitatea persoanei fizice cerută pentru a fi

comerciant

În temeiul dispoziţiilor Codului Comercial şi ale Decretului nr. 31/1954 privind persoanele
fizice şi juridice, o persoană fizică are capacitatea de a fi comerciant dacă are capacitate deplină
de exerciţiu. Având o asemenea capacitate, persoana fizică poate să-şi exercite drepturile şi să-şi
asume obligaţii săvârşind acte juridice.
Având în vedere aceleaşi dispoziţii ale Codului Comercial şi ale Decretului nr. 31/1954, nu
au capacitatea de a fi comercianţi: minorul şi persoana pusă sub interdicţie.
a) Minorul. Incapacitatea de a fi comerciant priveşte pe orice minor. Ea se referă nu numai
la minorul sub 14 ani, care este lipsit de capacitate de exerciţiu, ci şi la minorul care a împlinit
această vârstă, care are capacitate de exerciţiu restrânsă.
O problemă se poate pune în legătură cu capacitatea de a fi comerciant a minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani. S-ar putea discuta dacă nu ar trebui să i se recunoască acestui minor
capacitatea de a fi comerciant, de vreme ce, potrivit art. 10 din Decretul nr. 31/1954, minorul de 16
ani poate să încheie contractul de muncă ori să intre într-o organizaţie cooperatistă, fără a avea
nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui. Considerăm că dispoziţiile citate nu pot justifica
recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor care a împlinit vârsta de 16 ani.

18
 Concluzia se bazează, în primul rând, pe deosebirile care există între condiţia juridică a
salariatului sau a membrului organizaţiei cooperatiste şi cea a comerciantului. Salariatul ori
membrul organizaţiei cooperatiste se află într-un raport de subordonare şi are drepturile şi
obligaţiile rezultate din raportul de muncă, pe când comerciantul îşi asumă personal obligaţii prin
actele juridice pe care le încheie, cu consecinţe grave pentru patrimoniul său, inclusiv aplicarea
procedurii falimentului în cazul insolvenţei.
O problemă se pune şi în legătură cu capacitatea femeii minore căsătorite. Potrivit legii,
femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi, cu dispensă, la împlinirea vârstei de 15
ani. Prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 8 alin 3 din
Decretul nr. 31/1954). Cu toate că, prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte deplina capacitate de
exerciţiu socotim că ea nu poate avea capacitatea de a fi comerciant, până la împlinirea vârstei de
18 ani.
Dobândirea capacităţii de exerciţiu depline pe această cale nu reprezintă o garanţie suficientă
pentru exercitarea comerţului cu titlul profesional. De aceea şi art. 10 Cod Comercial, stabilind
condiţiile cerute pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor, a prevăzut nu numai
condiţia ca minorul să fie emancipat, ci şi o altă condiţie, distinctă, ca minorul, indiferent de sex, să
aibă 18 ani împliniţi.
În concepţia Codului Comercial, incapacitatea minorului priveşte începerea unui comerţ.
Minorul nu are capacitatea de a începe un comerţ. Legea permite însă continuarea comerţului în
numele minorului. Se au în vedere acele cazuri în care s-ar afla minorul, de a fi titularul unui fond
de comerţ dobândit pe cale succesorală. Continuarea comerţului în numele minorului constituie un
mijloc de ocrotire al acestuia. De aceea, art. 13 Cod Comercial prevede posbilitatea continuării
comerţului în numele minorului, prin intermediul părinţilor sau, după caz, al tutorelui.
Continuarea comerţului în numele minorului se face cu autorizaţia instanţei, care trebuie
publicată în Monitorul Oficial şi înregistrată în registrul comerţului (art. 21 lit h din Legea nr.
26/1990).
Persoana împuternicită să continue comerţul în numele minorului poate săvârşi toate actele
necesare exercitării comerţului. Sunt excluse, desigur, actele care ar contraveni scopului continuării
comerţului, de exemplu, vânzarea fondului de comerţ.
Întrucât comerţul este continuat în numele minorului prin săvârşirea faptelor de comerţ,
minorul dobândeşte calitatea de comerciant, iar nu părintele sau tutorele. În consecinţă, în cazul
insolvenţei, minorul va fi supus procedurii insolvenţei. Dar, sancţiunile penale pentru infracţiunile
săvârşite în cursul procedurii se aplică reprezentantului, deoarece ele privesc persoana care a comis
infracţiunea.
b) Persoana pusă sub interdicţie. Potrivit art. 14 Cod Comercial, persoana pusă sub
interdicţie nu poate fi comerciant şi nici continua comerţul. Legea interzice acestei persoane să
înceapă ori să continue un comerţ.
Astfel, în cazul în care persoana pusă sub interdicţie ar dobândi pe cale succesorală un fond
de comerţ, părintele ori tutorele nu ar putea continua comerţul în numele interzisului. În consecinţă,
fondul de comerţ aparţinând interzisului va fi supus lichidării. Soluţia legii se explică prin aceea că
interzisul este o persoană care este lovită de o infirmitate iremediabilă, lipsită de speranţa de a putea
desfăşura vreodată o activitate comercială.

Secţiunea 6. Incompatibilităţi, Decăderi, Interdicţii şi Autorizaţii

privind desfăşurarea activităţii comerciale

6.1. Incompatibilităţi privind desfăşurarea activităţii

Activitatea comercială are, prin definiţie, un caracter speculativ, în sensul că ea urmăreşte

obţinerea unui profit. Acest caracter face ca activitatea comercială să nu poată fi exercitată de
persoanele care au anumite funcţii sau profesii legate de interesele generale ale societăţii. Existând

19
o incompatibilitate de interese, legea interzice persoanelor care au asemenea funcţii sau profesii să
exercite comerţul cu caracter profesional.
Constituţia României, în art. 125, prevede că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice
altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. O
prevedere identică există şi în privinţa procurorilor (art. 132) şi judecătorilor Curţii Constituţionale
(art. 144).
Potrivit Legii 161/2003, calitatea de deputat, senator, membru al guvernului, de ales local şi
funcţionar public este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică.27
Prin Legea nr. 188/1999 sunt stabilite anumite incompatibilităţi pentru funcţionarii publici.
28
Astfel, funcţionarii nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte
unităţi cu scop lucrativ. Tot astfel, funcţionarii publici nu pot exercita la societăţi comerciale cu
capital privat activităţi cu scop lucrativ care au legătură cu atribuţiile ce le revin din funcţiile
publice pe care le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor
acte în legătură cu funcţia publică pe care o îndeplinesc (art. 57 din lege).
Incompatibilitatea de a fi comerciant există şi în privinţa celor care exercită profesii liberale
(avocaţii, notarii publici, medicii, arhitecţii, etc.). Astfel, exercitarea profesiei de avocat este
incompatibilă cu „exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ” (art. 12 lit. c. din Legea
51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat). Deci, avocatul poate avea calitatea
de comerciant cu excluderea săvârşirii nemijlocite a unor fapte materiale de comerţ.
Exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu „desfăşurarea unor activităţi
comerciale, direct sau prin persoane interpuse” (art. 35 lit. b din Legea 36/1995 a notarilor publici
şi a activităţii notariale). Din aceste dispoziţii legale rezultă că profesia de notar public este
incompatibilă, în toate cazurile, cu calitatea de comerciant.
Exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu calitatea de comerciant (art. 14 lit. b din
Legea 306/2004 pentru exercitarea profesiei de medic).
Persoana care nu respectă dispoziţiile legale privind incompatibilitatea şi exercită o
profesiune comercială urmează să fie destituită din funcţia ce o deţine ori, după caz, să fie exclusă
din organizaţia profesională din care face parte.

6.2. Decăderi cu privire la exercitarea unei activităţi comerciale

Asigurarea legalităţii şi moralităţii activităţii comerciale, precum şi protejarea demnităţii

profesiunii comerciale, impun ca, în cazul săvârşirii unor fapte grave, comercianţii să fie decăzuţi
din dreptul de a exercita o profesiune comercială. Instanţa judecătorească poate dispune sancţiunea
decăderii din dreptul de a exercita profesia comercială ca o pedeapsă complementară, în condiţiile
Codului penal.

6.3. Interdicţiile privind exercitarea unei activităţi comerciale

Pentru ocrotirea unor interese generale ale societăţii, de ordin economic, social sau moral,
anumite activităţi nu se pot exercita pe baza liberei iniţiative:29 fabricarea şi comercializarea de
echipament militar, de muniţii şi armament; fabricarea şi comercializarea de droguri şi narcotice în
alt scop decât de medicament.
Prin H.G. 1323/1990 au fost stabilite, în temeiul art. 218 din Legea 31/1990, activităţile
care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale: activităţile care, potrivit legii penale, constituie
infracţiuni sau sunt contrare unor alte dispoziţii legale cu caracter imperativ; activităţile care

27
Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,( Monitoul Oficial, Partea I, nr. 279/21.04.2003).
28
Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 600/08.12.1999). Legea nr. 188/1999 a fost modificată şi
completată şi apoi republicată (M. Of., Partea I, nr. 251/22.03.2004).
29
Exploatarea monopolurilor de stat este reglementată prin Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat (M. Of., Partea I, nr.
96/13.05.1996).

20
constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat; fabricarea sau comercializarea de droguri
sau narcotice în alt scop decât de medicament; imprimarea hărţilor cu caracter militar, etc.

6.4. Autorizaţii privin desfăşurarea unei activităţi comerciale

Dobândirea calităţii de comerciant este reglementată de O.U.G. nr. 44/2008 care a înlocuit
Legea nr. 300/2004. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 reglementează accesul la
activitatea economică a Persoanelor Fizice Autorizate, precum şi a Întreprinderilor Individuale şi
Întreprinderilor Familiale, inclusiv procedura de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare
a funcţionării acestora.
Înainte de a începe activitatea economică, atât persoanele fizice autorizate, cât şi
întreprinzătorii persoane fizice, titulari de întreprindere individuală, au obligaţia să solicite şi să
obţină înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării. Întreprinderea familială
dispune de un termen de 15 zile de la încheierea acordului de constituire pentru a cere înregistrarea
şi autorizarea funcţionării.
Pot desfăşura activităţi economice în una din formele prevăzute (persoană fizică autorizată,
întreprindere individuală, întreprindere familială), persoanele fizice care îndeplinesc următoarele
condiţii:
 au împlinit vârsta de 18 ani, respectiv vârsta de 16 ani în cazul membrilor
întreprinderii familiale;
 nu au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc
disciplina financiar – fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
 au un sediu profesional declarat. Pentru stabilirea sediului profesional este necesar ca
persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale sau oricare membru al
întreprinderii familiale să deţină un drept de folosinţă asupra imobilului la adresa căruia acesta
este declarat;
 declară pe propria răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de
legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar – veterinar, protecţia mediului şi protecţia
muncii;
 în cazul în care, potrivit unor prevederi legale speciale, pentru anumite activităţi
economice este necesară îndeplinirea unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare
a pregătirii profesionale, trebuie să se facă dovada îndeplinirii acestor condiţii.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depune la
registrul comerţului de pe lângă Tribunalul din judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul
profesional.
Înregistrarea în registrul comerţului a persoanei fizice autorizate, a întreprinderii individuale
şi a întreprinderii familiale se face în baza rezoluţiei motivate a directorului oficiului registrului
comerţului.
Oficiul Registrului Comerţului va elibera certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de
înregistrare şi certificatul constatator emis în baza declaraţiei pe propria răspundere de îndeplinire a
condiţiilor de funcţionare.
Certificatul de înregistrare este documentul care atestă înregistrarea în registrul comerţului,
autorizarea funcţionării şi luarea în evidenţă de către autoritatea fiscală competentă.

6.4.1. Regimul juridic al persoanei fizice autorizate

Persoana fizică autorizată nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru
desfăşurarea activităţii pentru care a fost autorizată. O persoană poate cumula calitatea de persoană
fizică autorizată cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu,
cât şi într-un alt domeniu de activitate economică.
Persoana fizică autorizată îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi
aptitudinile sale profesionale.

21
 Persoana fizică îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în următoarele
cazuri: prin deces, prin voinţa acesteia sau în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990 (adică în cazul
în care o persoană fizică / juridică a fost prejudiciată, ca efect al unei înmatriculări sau menţiuni în
Registrul Comerţului, având dreptul, în acest caz, să ceară radierea înregistrării păgubitoare).

6.4.2. Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale

Întreprinderea individuală este o întreprindere economică, fără personalitate juridică,

organizată de un întreprinzător persoană fizică. Prin urmare, întreprinderea individuală nu
dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul Comerţului.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană
fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului. Pentru organizarea şi exploatarea
întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract
individual de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi
calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt
domeniu de activitate economică.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale îşi încetează activitatea şi
este radiat din Registrul Comerţului în caz de deces, prin voinţa sa, sau în condiţiile art. 25 din
Legea 26/1990.

6.4.3. Regimul juridic al întreprinderii familiale

Întreprinderea familială este o întreprindere economică, fără personalitate juridică,

organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa. Membrii unei întreprinderi
familiale pot fi simultan persoane fizice autorizate sau titulari ai unor întreprinderi individuale. De
asemenea, aceştia pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane. Întreprinderea familială
nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat în formă scrisă,
ca o condiţie de validitate. Acordul de constituire va stipula numele şi prenumele membrilor,
reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui membru la întreprindere, condiţiile participării,
cotele procentuale în care vor împărţi veniturile nete ale întreprinderii şi condiţiile de retragere, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii
familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Procura
specială se semnează de către toţi membrii întreprinderii.
Întreprinderea familială nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul
Comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării
acesteia în Registrul Comerţului.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua cu
acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi
acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. Actele prin care se dobândesc bunuri
pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a
membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea
bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii.
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din Registrul Comerţului în
următoarele cazuri:
 mai mult de jumătate dintre membri acesteia au decedat;
 mai mult de jumătate dintre membrii înreprinderii familiale cer încetarea acesteia sau
se retrag din întreprindere;
 în condiţiile art. 25 din Legea 26/1990

22
 Capitolul IV
OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR

Există o serie de condiţii care să asigure cadrul juridic corespunzător exercitării unei
activităţi comerciale. În acest scop, legea a instituit anumite obligaţii în sarcina acelora care
desfăşoară activitatea comercială ca profesiune adică a comercianţilor. Întrucât aceste obligaţii sunt
strâns legate de exercitarea profesiunii comerciale, ele au fost denumite obligaţii profesionale ale
comercianţilor. Astfel, comercianţii au obligaţia să îndeplinească anumite formalităţi de publicitate,
în vederea aducerii la cunoştinţa celor interesaţi a existenţei unui nou comerciant, precum şi a unor
acte şi fapte din activitatea comercianţilor. Această obligaţie a comercianţilor se realizează, în
principal, prin publicitatea în registrul comerţului. Apoi, pentru a asigura o bună organizare şi
desfăşurare a activităţii comerciale, ca şi pentru a avea în permanenţă o oglindă a întregii activităţi
desfăşurate, precum şi un control asupra acesteia, comercianţii sunt obligaţi să ţină anumite registre
comerciale sau de contabilitate, cu respectarea cerinţelor legii.
În sfârşit, desfăşurarea activităţii comerciale în condiţii normale impune obligaţia pentru
fiecare comerciant să acţioneze pentru atragerea clientelei, în limitele unei concurenţe licite.

Secţiunea 1. Organizarea publicităţii prin registrul comerţului

Legea nr. 26/1990 reglementează organizarea publicităţii prin registrul comerţului, organele
însărcinate să realizeze publicitatea şi documentele care asigură publicitatea.
Potrivit art. 2 şi 9 din Legea nr. 26/1990, registrul comerţului se ţine de oficiul registrului
comerţului organizat la nivel central, în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
Registrul central al comerţului este ţinut de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, care
este instituţie publică, cu personalitate juridică, organizată în subordinea Ministerului Justiţiei.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului este condus de un director general numit de ministrul
justiţiei. La nivel teritorial, registrul comerţului este ţinut de oficiile registrului comerţului,
organizate în subordinea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi care funcţionează pe lângă
fiecare tribunal. Oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale sunt conduse de directori
numiţi de ministrul jusitiţiei.
Înregistrările în registrul comerţului sunt supuse unui control de legalitate, care, potrivit
legii, este exercitat de justiţie printr-un judecător delegat la oficiul registrului comerţului (art. 37 din
Legea 31/1990). Judecătorul delegat este un judecător al tribunalului, care este desemnat în această
calitate de preşedintele tribunalului.
Oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale au obligaţia să organizeze birouri unice,
prin intermediul cărora se realizează procedura de autorizare a funcţionării persoanelor juridice
înmatriculate în registrul comerţului. La birourile unice vor fi delegaţi reprezentanţi cu drept de
semnătură ai autorităţilor publice competente să elibereze actele de autorizare a funcţionării
prevăzute de lege.
Potrivit art. 4 din Legea 26/1990, registrul comerţului este public. Deci, orice persoană
interesată poate lua la cunoştinţă de înregistrările cuprinse în registrul comerţului. Legea prevede că
oficiul registrului comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala solicitantului, copii certificate
de pe înregistrările efectuate în registrul comerţului, ca şi de pe actele prezentate la efectuarea
înregistrărilor. De asemenea, oficiul registrului comerţului are obligaţia să elibereze certificate care
să ateste că un anumit act sau fapt este sau nu înregistrat.

1.1. Înmatricularea şi autorizarea funcţionării persoanelor juridice

Înmatricularea persoanelor juridice în registrul comerţului se realizează în baza unei cereri

tip, care se adresează oficiului registrului comerţului în a cărui rază teritorială se află sediul viitoarei
persoane juridice.

23
 Solicitarea efectuării înmatriculării se face de către fondatori, administratori sau
reprezentanţii acestora, precum şi de orice persoană interesată, în condiţiile legii.
Cererea trebuie făcută în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, respectiv
de la data actului de înfiinţare (art. 17 din Legea nr. 26/1990).
Controlul de legalitate privind cererea de înmatriculare se realizează de către judecătorul
delegat. Potrivit legii, înregistrările în registrul comerţului se fac în baza unei încheieri a
judecătorului delegat.
Înmatricularea solicitantului în registrul comerţului se operează în termen de 24 de ore de la
data pronunţării încheierii de autorizare a înmatriculării (art. 26 alin. 2 din Legea nr. 26/1990).
Persoanele juridice dobândesc personalitate juridică de la data înregistrării în registrul
comerţului a încheierii judecătorului delegat, prin care se dispun autorizarea constituirii şi
înmatricularea.
Odată efectuată înmatricularea, solicitantului i se eliberează certificatul de înregistrare, în
termen de 3 zile de la data înregistrării cererii. Certificatul de înregistrare cuprinde numărul de
ordine în registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de către Ministerul Finanţelor
Publice.30
Potrivit legii, certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este
documentul care atestă că persoana juridică a fost luată în evidenţa oficiului registrului comerţului
de pe lângă tribunal şi în evidenţa organului fiscal.
După efectuarea înmatriculării în registrul comerţului, un extras al încheierii judecătorului
delegat se comunică din oficiu Monitorului Oficial, spre publicare.
Extrasul va cuprinde: numărul şi data încheierii, denumirea, sediul social şi forma juridică,
numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi, când este cazul, a cenzorilor, domeniul şi
activitatea principală, capitalul social şi durata de funcţionare. Pe extras se va menţiona codul unic
de înregistrare atribuit şi numărul de ordine din registrul comerţului.
În vederea autorizării funcţionării, solicitantul are obligaţia să depună, o dată cu cererea de
înregistrare, declaraţia-tip pe propria răspundere din care să rezulte că persoana juridică îndeplineşte
condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul stingerii incendiilor, sanitar,
sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia
tip.
Procedura de autorizare a funcţionării pe baza declaraţiilor – tip pe propria răspundere se
desfăşoară prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului comerţului, care primeşte,
verifică şi înregistrează declaraţiile – tip în registrul comerţului, transmite copii ale declaraţiilor –
tip autorităţilor publice competente şi emite certificatele constatatoare privind înregistrarea
declaraţiilor – tip în registrul comerţului.
Biroul unic eliberează solicitantului certificate constatatoare care atestă că s-a înregistrat
declaraţia – tip pe propria răspundere din care rezultă că solicitantul îndeplineşte condiţiile de
funcţionare impuse de lege.
Certificatele constatatoare se eliberează odată cu certificatul de înregistrare.
Pe baza certificatului de înregistrare şi a certificatelor constatatoare, persoana juridică poate
să înceapă desfăşurarea activităţii.

1.2. Înscrierea menţiunilor în registrul comerţului

După înmatriculare, în cursul activităţii, pot interveni anumite acte şi fapte care modifică
elementele consemnate în registrul comerţului cu ocazia înmatriculării. În acest scop, persoanele
înmatriculate sunt obligate să ceară înscrierea în registrul comerţului a unor menţiuni privind actele
şi faptele prevăzute de lege.
Articolul 21 din Legea nr. 26/1990 prevede că se vor înregistra în registrul comerţului
menţiuni referitoare la:
30
Prin depunerea cererii de înmatriculare la registrul comerţului se solicită şi înregistrarea fiscală. Ministerul Finanţelor Publice atribuie codul unic
de înregistrare, în termen de 24 de ore, pe baza datelor comunicate de oficiul registrului comerţului privind înregistrările efectuate în registrul
comerţului.

24
  actele juridice care au ca obiect fondul de comerţ (donaţie, vânzare, locaţiune,
garanţie reală mobiliară)
 modificări privind numele, cetăţenia, data şi locul naşterii reprezentantului. Dacă
dreptul de reprezentare priveşte numai o anumită sucursală ori filială, menţiunea se va face
numai în registrul unde este înscrisă sucursala sau filiala.
 drepturile de proprietate industrială de care dispune comerciantul (brevetele de
invenţii, mărcile şi indicaţiile de provenienţă) ori drepturile asupra firmei, emblemei şi alte
semne distinctive prevăzute de lege asupra cărora comerciantul are un drept.
 hotărârea de divorţ a comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor comune,
pronunţate în cursul exercitării comerţului.
 hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei
acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri.
 deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau faliment, după caz, precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare.
 hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau cenzorului pentru
fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate.
 orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.
La încetarea activităţii comerciale, comerciantul este obligat să ceară oficiului registrului
comerţului radierea înregistrării din registrul comerţului.
Cu privire la societăţile comerciale, radierea poate interveni numai după terminarea
operaţiunilor de lichidare a societăţii (art. 260 din lgea 31/1990).
Înscrierea menţiunilor în registrul comerţului se efectuează în baza unei încheieri a
judecătorului delegat sau a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Articolul 7 din Legea 26/1990 prevede că instanţele judecătoreşti sunt obligate să trimită
oficiului registrului comerţului în termen de 15 zile de la data când au rămas irevocabile, copii
legalizate de pe hotărârile care se referă la acte, fapte şi menţiuni a căror înregistrare în registrul
comerţului o dispun conform legii.
Existând o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care se dispune înregistrarea unei
menţiuni în registrul comerţului, o încheiere a judecătorului delegat nu mai este necesară.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului a menţiunilor privind actele şi faptele arătate
trebuie făcută de comerciant în termen de 15 zile de la data actelor şi faptelor supuse obligaţiei de
înregistrare.
Potrivit legii, înregistrarea menţiunilor se poate face şi la cererea persoanelor interesate. În
acest caz, termenul este de cel mult 30 de zile de la data când aceste persoane au cunoscut actul sau
faptul supus înregistrării.
După înregistrarea în registrul comerţului, solicitantului i se eliberează certificatul de
înscriere a menţiunii.

1.3. Controlul legalităţii înregistrărilor în registrul comerţului

Înregistrările în registrul comerţului se fac în baza unei încheieri a judecătorului delegat sau,
după caz, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Dar, completarea registrului cu datele din cererea
la care se referă încheierea, respectiv hotărârea judecătorească irevocabilă, se face de către agenţii
oficiului registrului comerţului. De aceea, potrivit art. 8 din Legea nr. 26/1990, legalitatea
operaţiunilor efectuate de oficiul registrului comerţului face obiectul unui control realizat de către
judecătorul delegat.

1.4. Efectele înregistrărilor în registrul comerţului

În sistemul Legii 26/1990, înmatricularea şi menţiunile în registrul comerţului au un rol de

publicitate, cu efecte opozabile terţilor.

25
 În privinţa societăţilor comerciale, înregistrarea în registrul comerţului are ca efect
dobândirea personalităţii juridice (art. 41 din Legea nr. 31/1990).
Înregistrarea şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în registrul
comerţului (art. 5 din legea 26/1990).
Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele sau faptele
neînregistrate. În mod excepţional, aceste acte sau fapte neînregistrate pot fi opuse terţilor dacă se
face dovada că ele erau cunoscute de aceştia.
După înregistrarea în registrul comerţului, comerciantul este obligat să menţioneze pe toate
documentele folosite în activitatea comercială (facturi, scrisori, oferte, comenzi, tarife, prospecte,
etc.) firma, sediul social şi codul unic de înregistrare (art. 29 din legea 26/1990).

1.5. Calea de atac împotriva înregistrărilor păgubitoare efectuate în registrul

comerţului

Înmatricularea sau înscrierea unei menţiuni în registrul comerţului poate să fie păgubitoare
pentru anumite persoane. Pentru protejarea persoanei păgubite prin înregistrările efectuate în
registrul comerţului, legea reglementează cererea de radiere a înregistrării.
Cererea de radiere a înregistrării poate fi exercitată dacă sunt îndeplinite trei condiţii.
În primul rând, trebuie să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care a fost
desfiinţat în tot sau în parte ori modificat actul care a stat la baza înregistrării (de exemplu, prin
hotărârea judecătorească irevocabilă a fost desfiinţată încheierea judecătorului delegat privind
înmatricularea comerciantului).
În al doilea rând, hotărârea judecătorească irevocabilă în cauză să nu fi dispus efectuarea
unei menţiuni în registrul comerţului privind desfiinţarea în tot sau în parte ori modificarea actului
care a stat la baza înregistrării.
În al treilea rând, persoana interesată să facă dovada unui prejudiciu cauzat prin înregistrarea
a cărei radiere o solicită.
Prin urmare, întrucât actul care constituie temeiul juridic al înregistrării a fost desfiinţat ori
modificat prin hotărârea judecătorească irevocabilă, dar fără ca această hotărâre să dispună şi
efectuarea unei menţiuni în registrul comerţului cu privire la desfiinţarea sau modificarea actului în
cauză, înregistrarea iniţială a rămas intactă.
Această înregistrare fiind păgubitoare, persoana interesată poate cere radierea ei din registrul
comerţului.
Cererea de radiere se soluţionează de tribunal cu citarea oficiului registrului şi a
comerciantului.
Împotriva hotărârii judecătoreşti de soluţionare a cererii de radiere se poate exercita numai
calea de atac a recursului.
Termenul de recurs este de 15 zile; el curge de la data pronunţării, pentru părţile prezente, şi
de la comunicare, pentru părţile lipsă (art. 25 alin 4 din legea 26/1990).

1.6. Sancţiunile nerespectării obligaţiilor privind publicitatea prin registrul

comerţului

Nerespectarea de către comerciant a obligaţiilor legale privind înmatricularea şi înscrierea

menţiunilor în registrul comerţului atrage după sine sancţiunile prevăzute de legea 26/1990. Aceste
sancţiuni sunt amenzile judiciare, amenzile contravenţionale şi sancţiunile penale.
a. Amenzile judiciare – Nerespectarea obligaţiilor şi a termenelor prevăzute de lege pentru
înmatriculare sau înscrierea menţiunilor, precum şi depunerea specimenului de semnătură ori
anumite acte se sancţionează cu plata unei amenzi judiciare de la 50 RON la 500 RON. Dacă
obligaţiile menţionate revin unei persoane juridice, amenda este de la 500 RON la 2.000 RON. În
cazul în care sunt mai multe persoane obligate, amenda se aplică fiecăreia. Amenda este dispusă de
judecătorul delegat prin încheiere, din oficiu sau la sesizarea oricărei persoane interesate. Amenzile

26
judiciare sunt supuse regimului de drept comun al amenzilor judiciare prevăzute de Codul de
procedură civilă.
b. Amenzile contravenţionale – Se sancţionează cu o amendă de la 500 RON la 1.000 RON
comercianţii care nu respectă obligaţia privind menţionarea pe facturi, oferte, comenzi, tarife şi
orice alte documente folosite în activitatea comercială a elementelor prevăzute de art. 29 din legea
26/1990: numele/denumirea, sediul social, codul unic de înregistrare, etc.
Sancţiunea se aplică de către organele de control ale Ministerului Finanţelor Publice.
Constituie contravenţie şi se sancţionează, potrivit legii, cu o amendă cuprinsă între 1.000
RON şi 10.000 RON, desfăşurarea oricărei activităţi de către persoanele juridice, înaintea obţinerii
autorizării funcţionării.
c. Sancţiunile penale – Se sancţionează cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă,
dacă, potrivit legii, fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, persoana care, cu rea-credinţă, a
făcut declaraţii inexacte, în baza cărora s-a operat o înregistrare ori s-a făcut o menţiune în registrul
comerţului.
Instanţa care pronunţă hotărârea de condamnare va dispune şi rectificarea ori radierea
înregistrării ori a menţiunii inexacte.

Secţiunea 2. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale

O altă obligaţie profesională a comercianţilor este aceea de a avea o evidenţă a activităţii

comerciale pe care o desfăşoară. Această evidenţă se realizează prin organizarea şi ţinerea
contabilităţii activităţii comerciale.
Fiecare comerciant este obligat să ţină anumite registre de contabilitate, în care să
consemneze operaţiunile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exercitării comerţului şi să facă
recapitularea lor periodică prin întocmirea inventarului şi a situaţiei financiare anuale.
Registrele de contabilitate reprezintă principalul instrument de cunoaştere, gestiune şi
control al patrimoniului comerciantului şi al rezultatelor obţinute în activitatea comercială.
Registrele de contabilitate prezintă interes şi în raporturile comercianţilor cu terţii. Potrivit
legii, aceste registre pot fi folosite ca mijloace de probă în litigiile dintre comercianţi privind
raporturile comerciale.
Prin intermediul registrelor de contabilitate se poate exercita un control asupra corectitudinii
desfăşurării activităţii comercianţilor. Totodată, pe baza înregistrărilor din aceste registre, organele
fiscale stabilesc impozitele ce urmează a fi achitate de către comercianţi.
Potrivit art. 1 din Legea contabilităţii 82/1991, obligaţia de a organiza şi ţine contabilitatea
proprie revine regiilor autonome, societăţilor comerciale, instituţiilor publice, unităţilor
cooperatiste, asociaţiilor şi celorlalte persoane juridice, precum şi persoanelor fizice care au
calitatea de comerciant.
Aticolul 34 Cod Comercial prevede că dispoziţiile privitoare la registrele comercianţilor nu
se aplică comercianţilor care fac micul trafic ambulant, cărăuşilor sau acelora al căror comerţ nu
iese din cercul unei profesiuni manuale.
Aceste persoane, denumite „micii comercianţi”, sunt scutite de obligaţia de a ţine registrele
comerciale, datorită volumului redus de activitate şi insuficientei lor pregătiri pentru îndeplinirea
unei asemenea obligaţii.
Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională. Contabilitatea operaţiunilor
efectuate în valută se ţine atât în moneda naţională cât şi în valută. Înregistrările în contabilitate se
fac cronologic şi sistematic.
Înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile se face la valoarea de achiziţie, de
producţie sau la preţul pieţei, după caz, în timp ce creanţele şi datoriile se înregistrează la valoarea
lor nominală.
Comercianţii au obligaţia să efectueze inventarierea generală a patrimoniului: la începutul
activităţii, cel puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării sale şi în cazul fuziunii sau încetării
activităţii.

27
 Comerciantul nu este obligat să conducă contabilitatea. Acest lucru poate fi realizat prin
reprezentantul său (art. 50 Cod Comercial). Potrivit legii, contabilitatea este condusă, după caz, de
directorul financiar – contabil, contabilul şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească
această funcţie. Contabilitatea comercianţilor poate fi ţinută şi de persoane juridice autorizate sau de
persoane fizice care au calitatea de contabil autorizat sau expert contabil.
Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine administratorului sau altei
persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului. În cazurile în care contabilitatea nu se ţine de
persoane autorizate, răspunderea revine comerciantului.
Articolul 20 din Legea nr. 82/1991 prevede că registrele de contabilitate obligatorii sunt:
registrul – jurnal, registrul – inventar şi registrul cartea mare.
a. Registrul – jurnal – În acest registru, comerciantul este obligat să înregistreze zilnic toate
operaţiunile comerţului său, adică, în general tot ce primeşte şi plăteşte sub orice titlu.
b. Registrul – inventar – În acest registru, comerciantul copiază inventarul patrimoniului
său. Inventarul priveşte bunurile sale mobile şi imobile, datoriile şi creanţele comerciantului.
c. Registrul cartea mare – Un asemenea registru se ţine de comercianţii care au o activitate
cu volum mare şi cu o complexitate ridicată. Cartea mare este un registru de conturi personificate,
iar contabilitatea se face în patidă dublă, în sensul că fiecare operaţiune comercială dă naştere unei
duble înregistrări.
Registrele de contabilitate, precum şi documentele justificative, care stau la baza
înregistrărilor în contabilitate, se păstrează în arhiva comerciantului timp de 10 ani, cu începere de
la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite (art. 25 din legea 82/1991).
Pentru a putea stabili rezultatele activităţii desfăşurate, comerciantul este obligat ca, pe baza
înregistrărilor din registrele de contabilitate, să întocmească situaţia financiară anuală.
În concepţia legii, situaţia financiară anuală este documentul oficial de gestiune al
comerciantului. El trebuie să constituie o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a
situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de comerciant.
În privinţa conţinutului situaţiei financiare anuale, legea face o distincţie:
Pentru persoanele juridice care aplică reglementările contabile conforme cu standardele
internaţionale de raportare financiară, situaţia financiară anuală se compune din bilanţ, cont de
profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici
contabile şi note explicative.31
Pentru persoanele juridice care nu îndeplinesc criteriile stabilite pentru aplicarea
reglementărilor menţionate, situaţia financiară anuală cuprinde bilanţul, contul de profit şi pierdere,
politicile contabile şi notele explicative.
Situaţiile financiare anuale trebuie însoţite de raportul administratorului şi sunt supuse
auditorului financiar, în condiţiile legii (art. 33 din legea 82/1991). Situaţiile financiare anuale se
păstrează timp de 50 de ani.

Secţiunea 3. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite

Constituţia României prevede în art. 135 că statul trebuie să asigure „libertatea comerţului,
protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie”.
Prin legi speciale sunt stabilite limitele în care trebuie să se manifeste libera concurenţă,
precum şi consecinţele pe care le au încălcările acestor limite legale.
Legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale, monopoliste, care periclitează
existenţa concurenţei. Această protecţie este asigurată prin legea 21/1996 asupra concurenţei.
Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii unor mijloace nelicite de atragere a
clientelei (concurenţa neloială). Această protecţie face obiectul legii 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale.

31
Categoriile de persoane cărora li se aplică reglementările contabile conforme cu standardele internaţionale de raportare financiară se stabilesc prin
ordin al ministrului finanţelor publice.

28
 3.1. Protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale şi a concentrărilor
economice

Articolul 5 din legea 21/1996 interzice orice înţelegeri, exprese ori tacite, între agenţii
economici sau asociaţii de agenţi economici, precum şi orice decizii de asociere între aceştia, care
au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa
românească sau o parte a acesteia.
Legea are în vedere înţelegerile referitoare la:
1. fixarea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a
tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a unor condiţii comerciale inechitabile;
2. limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau
investiţiilor;
3. împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial,
al volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii;
4. aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
5. participarea, cu oferte trucate, la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte;
6. eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe
piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile
de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare
rezonabilă.
Prin art. 6 din Legea nr. 21/1996 este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii
dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe o parte
substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca
rezultat afectarea comerţului ori prejudicierea consumatorilor.
Practicile abuzive pot consta în:
1. impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau cumpărare, a
tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori
sau beneficiari;
2. limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul
utilizatorilor sau consumatorilor;
3. practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, sub
costuri, în scopul înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie cu
acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;
4. exploatarea stării de dependenţă economică în care se găseşte un client sau furnizor
faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o altă soluţie alternativă
în condiţii echivalente;
5. ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se
supună unor condiţii comerciale nejustificate.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 21/1996, concentrarea economică se realizează prin orice act
juridic, care, fie operează transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi a
bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să permită
unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici de a exercita, direct sau indirect, o
influenţă determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor alţi agenţi economici.
Potrivit art. 12 din legea 21/1996, sunt interzise concentrările economice care, având ca efect
crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea,
înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a
acesteia.

3.2. Protecţia împotriva concurenţei neloiale potrivit legii nr. 11/1991

29
 Concurenţa neloială constă în săvârşirea de către comerciant, în scopul atragerii clientelei, a
unor acte şi fapte care contravin legii, bunelor moravuri în activitatea comercială şi loialităţii
profesionale.
Actele şi faptele pe care legea le califică drept concurenţă neloială sunt precizate în art. 4 şi 5
din Legea nr. 11/1991.
Ele se clasifică în patru categorii: confuzia, denigrarea, dezorganizarea şi acapararea
clientelei prin oferirea unor avantaje.
a. Confuzia. Prin confuzie se înţelege orice act prin care un comerciant foloseşte o firmă,
emblemă de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
Intră în aceeaşi categorie şi producerea, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare
sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind originea şi caracteristicile mărfurilor, ori
numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi
pe beneficiari.
b. Denigrarea. Constă în comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmaţii
mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului
mers al activităţii comerciantului lezat.
c. Dezorganizarea. Constă în destabilizarea activităţii comerciantului rival. Poate consta în:
oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent, ori dezvăluirea de
către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia către un concurent
sau oferirea, promiterea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte avantaje salariatului unui
comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtarea neloială să poată afla procedeele
sale industriale.
d. Acapararea clientelei prin oferirea unor avntaje. Constă în încheierea unor contracte prin
care un comerciant asigură predarea unor mărfuri sau executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu
condiţia aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie
contracte asemănătoare.

Capitolul V
FONDUL DE COMERŢ

Secţiunea 1. Noţiunea fondului de comerţ

Definiţia fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri

mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei
activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.32
Delimitarea noţiunii de fond de comerţ. Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de
noţiunea de patrimoniu. Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri
mobile şi imobile, corporale sau incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi
comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o
valoare economică. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile
comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.
Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de întreprindere. Întreprinderea
este o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie, între care se află şi
bunurile afectate desfăşurării activităţii comerciale. Dar, organizarea priveşte nu numai aceste
bunuri, ci şi capitalul şi munca. Deci, întreprinderea înglobează şi elemente care nu fac parte din
fondul de comerţ.

Secţiunea 2. Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ cuprinde două categorii de bunuri: incorporale şi corporale. Fiecare

categorie subsumează anumite bunuri care au un regim juridic propriu.
32
St. D. Cărpenaru – Drept comercial român, ediţia a VI-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pg. 119.

30
 2.1. Elementele incorporale ale fondului de comerţ

Firma. Firma sau firma comercială este un element de individualizare a comerciantului şi

constă în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul
comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 din legea nr. 26/1990).33
În cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele comerciantului, scris
în întregime, adică numele şi prenumele, sau din numele şi iniţiala prenumelui. Legea interzice
adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori
situaţiei comerciantului.
În cazul unei societăţi comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a
societăţii comerciale. Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele a cel puţin
unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime. Firma unei
societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi
(numele de familie şi prenumele acestuia), cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în
întregime. Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în
întregime „societate pe acţiuni” sau prescurtat „S.A.”, respectiv „societate în comandită pe acţiuni”.
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, însoţită de
menţiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau prescurtat „S.R.L.”.
Fiind un atribut de individualizare a unui comerciant în activitatea comercială, firma trebuie
să se caracterizeze prin noutate. În acest sens, art. 35 din legea nr. 26/1990 prevede că orice firmă
nouă trebuie să se deosebească de cele existente.
Legea prevede că oficiul registrului comerţului are obligaţia să refuze înscrierea unei firme
care, fără a introduce elemente de deoasebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate (art.
39 din legea nr. 26/1990).
Prin înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului în
registrul comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei (art. 30 alin. 4
din legea 26/1990).
Ca element incorporal al fondului de comerţ, firma poate fi înstrăinată, dar numai odată cu
fondul de comerţ.
În cazul înstrăinării fondului de comerţ, dobânditorul va putea să continue activitatea sub
firma anterioară cu acordul expres al transmiţătorului sau al succesorilor săi în drepturi.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea unui comerciant cu aceeaşi
firmă, titularul dreptului se poate adresa intanţei judecătoreşti şi cere radierea înmatriculării în
cauză. Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea une confuzii cu firma folosită
legitim de alt comerciant constituie obiectul infracţiunii de concurenţă neloială şi se sancţionează în
condiţiile art. 5 din legea 11/1991, adică se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Emblema. Potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, emblema este semnul sau denumirea
care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.34
Firma individualizează persoana fizică ori persoana juridică în calitate de comerciant, pe
când emblema serveşte la individualizarea unui comerciant faţă de alt comerciant care desfăşoară o
activitate comercială de acelaşi gen.
Spre deosebire de firmă, care este un element obligatoriu pentru individualizarea
comerciantului, emblema are un caracter facultativ.
Conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire. Semnul poate fi o figură grafică
având orice obiect: un utilaj, o figură geometrică. Denumirea poate fi fantezistă sau un nume
propriu. Ea nu poate fi o denumire generică, fără nici un fel de specificitate.
33
Regimul juridic al firmelor comerciale este reglementat în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
34
Regimul juridic al emblemelor este reglementat în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.

31
 Potrivit art. 43 din legea 26/1990 emblema trebuie să aibă caracter de noutate, în sensul că
trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel
de comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară
activitatea.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de
folosinţă exclusivă asupra emblemei.
Emblema poate fi înstrăinată nu numai în cadrul fondului de comerţ, ci şi separat. Având un
drept exclusiv de folosinţă asupra emblemei, comerciantul poate dispune de el aşa cum doreşte. În
cazul înstrăinării fondului de comerţ, dobânditorul va putea folosi emblema numai cu
consimţământul transmiţătorului.
În cazul în care titularul emblmei a fost prejudiciat prin înscrierea în registrul comerţului a
unei menţiuni care aduce atingere dreptului său, el poate cere instanţei judecătoreşti radierea acelei
menţiuni, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990.
Pentru prejudiciile cauzate prin folosirea fără drept a unei embleme, persoana vinovată va fi
obligată la plata unor despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
Dacă întrebuinţarea unei embleme este de natură să producă confuzie cu emblema folosită
legitim de alt comerciant, fapta este considerată infracţiune de concurenţă neloială şi se
sancţionează în condiţiile art. 5 din legea nr. 11/1991.
Clientela şi vadul comercial. Clientela este definită ca fiind totalitatea persoanelor fizice şi
juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia,
pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Vadul comercial este definit ca fiind o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul
datorită unor factori cum sunt: amplasament, calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor,
preţurile practicate de comerciant, comportarea personalului comerciantului în raporturile cu
clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale.
Drepturile de proprietate industrială. Obiectele dreptului de proprietate industrială se împart
în două categorii.35 Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi
modelele industriale. În categoria semnelor noi intră mărcile şi indicaţiile geoagrafice.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie eliberat de
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.36 Ca titlu de protecţie a invenţiei, brevetul de invenţie
conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe durata de valabilitate a acestuia.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele,
lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici.37 Titularul dreptului
la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de a
interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.38
Comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind
brevetele de invenţii, mărcile şi indicaţiile geografice (art. 21 din legea nr. 26/1990).
Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor
rezultate din creaţia ştiinţifică, literară şi artistică.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor,
are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire, în alt mod a operei şi, în
consecinţă, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.

2.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ

Bunurile imobile. În activitatea sa, comerciantul se serveşte şi de anumite bunuri imobile.

Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoară comerţul) sau
imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini, etc.).
35
Yolanda Eminescu – Tratat de proprietate industrială, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, pg. 17 şi urm.
36
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie (M. Of., Partea I, nr. 212/21.10.1991). Legea a fost modificată şi apoi republicată (M. Of., Partea I,
nr. 752/15.10.2002).
37
Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice (M. Of., Partea I, nr. 161/23.04.1998).
38
Yolanda Eminescu – Tratat de proprietate industrială, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, pg. 109 şi urm.

32
 Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporale cum
sunt: materiile prime, materialele, etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile)
rezultate din activitatea comercială.

Secţiunea 3. Operaţiunile juridice cu privire la fondul de comerţ

Vânzarea – cumpărarea fondului de comerţ. Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei

obligaţii speciale în sarcina vânzătorului. Este vorba de obligaţia de a nu face concurenţă
cumpărătorului.
Obligaţia există chiar dacă ea nu a fost stipulată în contract, fiind considerată o formă de
manifestare a obligaţiei de garanţie a vânzătorului. Astfel, începerea de către vânzător a unui comerţ
de acelaşi gen, la mică distanţă de cumpărător, are semnificaţia unei tulburări a folosinţei obiectului
vânzării, care angajează răspunderea vânzătorului. În acest caz, pentru a obţine eventuale
despăgubiri, cumpărătorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu, ci este suficient să probeze
desfăşurarea de către vânzător a unei activităţi comerciale de acelaşi gen, care este de natură să
atragă clientela fondului de comerţ înstrăinat.
Potrivit art. 21 lit. a) din legea nr. 26/1990, comerciantul are obligaţia să facă menţiune în
registrul comerţului despre vânzarea fondului de comerţ. Menţiunea devine opozabilă terţilor de la
data efectuării ei în registrul comerţului.
Firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ, ci numai odată cu fondul de
comerţ. Clientela şi vadul comercial sunt elemente indispensabile activităţii comerciale şi ele sunt
indisolubil legate de fondul de comerţ. În consecinţă, ele nu pot fi înstrăinate decât odată cu fondul
de comerţ.
Cât priveşte emblema ea constituie un element care poate fi înstrăinat separat de fondul de
comerţ, cu obligaţia pentru comerciant de a face menţiune despre acest act în registrul comerţului.
Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în privinţa drepturilor de proprietate industrială şi
drepturilor de autor.
Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea comercială. Fondul de comerţ
poate face obiectul unui aport într-o societate comercială la a cărei constituire participă titularul
fondului. Deci, titularul fondului de comerţ, dorind să devină asociat într-o societate comercială, se
obligă să contribuie la formarea capitalului social al societăţii prin transmiterea către societate a
fondului de comerţ. Titularul poate transmite dreptul de proprietate ori numai dreptul de folosinţă
asupra fondului de comerţ (art. 65 din legea nr. 31/1990). În schimbul fondului de comerţ, asociatul
va primi părţi sociale sau acţiuni, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
Locaţiunea fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de
locaţiune, în condiţiile Codului civil.
În temeiul contractului de locaţiune, în schimbul unui preţ, proprietarul fondului, în calitate
de locator, transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ.
În aplicarea dispoziţiilor Codului civil privind contractul de locaţiune, locatarul are
obligaţia să respecte destinaţia economică şi funcţională a fondului de comerţ dată de locator. Deci,
locatarul nu poate aduce schimbări în organizarea şi structura fondului de comerţ, prin schimbarea
destinaţiei unor bunuri ori prin înstrăinarea lor. Orice modificare este condiţionată de acordul
locatorului.
Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin
desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de locatar.
Locaţiunea fondului de comerţ este un act despre care comerciantul are obligaţia să facă
menţiune în registrul comerţului (art. 21 lit. a din legea nr. 26/1990).
Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face şi el
obiectul unei garanţii reale mobiliare, în condiţiile legii nr. 99/1999.
Garanţia se constituie pe baza unui contract de garanţie. Ea se poate constitui cu sau fără
deposedarea de bunul care face obiectul garanţiei.

33
 Pentru protejarea dreptului real de garanţie dobândit de creditor, legea cere îndeplinirea
unei formalităţi de publicitate. Această condiţie este îndeplinită din momentul înscrierii avizului de
garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 29 din lege).
Legea nr. 26/1990 prevede obligaţia comerciantului de a cere înscrierea în registrul
comerţului a menţiunii privind constituirea garanţiei reale mobiliare asupra fondului de comerţ (art.
21 lit. a din lege).

Capitolul VII
SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Secţiunea 1. Noţiuni generale

Pentru definirea societăţii comerciale, cea mai apropiată accepţiune este dată de dispoziţiile
Codului civil român, care în articolul 1491 dispune că: „societatea este un contract prin care două
sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, în scop de a împărţi foloasele ce ar
putea deriva”
Definiţia citată enunţă trei componente principale care ar trebui să fie reunite cumulativ
pentru existenţa valabilă a unei asemenea entităţi:
 necesitatea încheierii unui contract, denumit şi pact societar;
 constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor;
 scopul asociaţilor este de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.
Textul articolului 1491 omite totuşi să amintească explicit un alt element caracteristic şi
anume, voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de câştiguri. Această voinţă,
denumită „affectio societatis” întregeşte notele specifice enumerate expres de legiuitor.
Trăsăturile evocate sunt caracteristice societăţii civile dar, printr-o interpretare extensivă, pot
fi aplicate şi în cazul societăţii comerciale. De altfel, între societatea civilă şi cea comercială există
o suită de asemănări şi deosebiri.
Asemănări:
 ambele au aceeaşi esenţă; fiecare reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri
(capitaluri) în scop lucrativ; asociaţii urmăresc realizarea şi împărţirea beneficiilor. Sub
acest aspect,ambele tipuri de societăţi se deosebesc de grupările fără scop lucrativ, respectiv
asociaţiile şi fundaţiile non-profit.
 atât societăţile civile cât şi cele comerciale iau naştere printr-un contract de
societate, elementele esenţiale ale contractului de societate civilă se regăsesc şi în cel de
societate comercială (contribuţii ale asociaţilor = aporturi, intenţia de a desfăşura în comun o
anumită activitate cât şi obţinerea şi partajarea beneficiului) astfel încât, în ambele cazuri
contractul de societate are caracter bi sau plurilateral, cu titlu oneros, comutativ, cu
executare succesivă şi consensual; cu precizarea că, actul constitutiv la societatea comercială
nu mai este supus obligativităţii încheierii în formă autentică (anterior actualei reglementări
forma solemnă era obligatorie) putând îmbrăca forma unui înscris sub semnătură privată, cu
unele excepţii.
Deosebiri:
 o primă deosebire se referă la obiectul sau natura operaţiilor pe care le realizează
societatea; o societate este comercială dacă, potrivit contractului, are ca obiect efectuarea
unor operaţiuni calificate de Codul comercial ca fapte de comerţ; dacă societatea are ca
obiect realizarea unor activităţi care nu sunt fapte de comerţ, ea este o societate civilă.
De remarcat că, în timp ce în cazul persoanei fizice, pentru dobândirea calităţii de comerciant
este necesar ca aceasta să săvârşească efectiv fapte de comerţ, ca o profesiune obişnuită, în nume
propriu, în cazul societăţii comerciale, simpla stabilire în contract a unui obiect comercial îi conferă
acesteia caracter comercial, indiferent dacă în fapt realizează sau nu acest obiect. Concluzia ce se
desprinde este că persoana fizică devine comerciant, pe când societatea se naşte comercială, dacă
obiectul ei este comercial.

34
 O problemă deosebită se ridică în cazul în care în actul constitutiv se stabilesc ca obiect al
societăţii, pe lângă operaţiuni comerciale şi operaţiuni civile. În asemenea caz trebuie să se
cerceteze şi să se determine care este în fapt activitatea societăţii şi ce rol joacă fiecare dintre cele
două categorii de operaţiuni în realizarea obiectului societăţii. Dacă operaţiunile comerciale au o
importanţă redusă, ori servesc numai ca mijloc de realizare a unor operaţiuni civile, societatea va fi
civilă.
În dreptul român s-a formulat concepţia potrivit căreia cei ce exercită profesiuni liberale
(medici, avocaţi, profesori, arhitecţi, contabili, etc.) nu se pot asocia când obiectul activităţii îl
constituie exercitarea profesiunii respective decât sub forma de societăţi civile. Concepţia poartă
amprenta principiului că obiectul civil atrage constituirea de entităţi civile. Considerăm anacronică
astăzi o astfel de opinie, cu atât mai mult cu cât, în agricultură este permisă opţiunea organizării
agricole fie sub formă de societate civilă, fie sub formă de societate comercială. Acceptând această
derogare, am ajunge la formularea unui nou principiu. Nu obiectul, ci forma comercială atrage
caracterul comercial al societăţii.
 altă deosebire între societatea civilă şi cea comercială constă în aceea că, încă de la
constituire, societatea comercială este investită cu personalitate juridică. Conform art. 1 din
legea 31/1990, republicată, „societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice române”. Deci, societatea comercială nu este numai un contract, ci este chiar un
subiect de drept distinct de asociaţii ce o compun, având patrimoniu propriu, care îi permite
să-şi asume obligaţii şi să răspundă pentru îndeplinirea lor (totuşi există şi societăţi
comerciale fără personalitate juridică, de exemplu societatea în participaţiune, reglementată
de articolele 251-256 Cod comercial, asociaţiile cu scop lucrativ fără personalitate juridică şi
întreprinderile familiale. O suită de acte absolut necesare înfiinţării societăţii comerciale se
regăsesc în instituţia „mici personalităţi juridice”, adică acte juridice încheiate de societatea
comercială chiar înainte de dobândirea personalităţii juridice, dar fără de care aceasta nu s-ar
putea înmatricula la registrul comerţului. Dintre acestea enumerăm: dobândirea sediului
social, vărsarea capitalului social într-un cont bancar special constituit, rezervarea firmei
dacă este cazul, şi a emblemei. Toate aceste acte vor fi încheiate în nume personal de
anumite persoane (asociaţi), care le vor transfera societăţii comerciale după înmatricularea
sa. Cât priveşte societatea civilă, aceasta nu are personalitate juridică, ea rămâne un simplu
contract, fără a fi subiect de drept de-sine-stătător (ca excepţie, şi aceasta dobândeşte
personalitate juridică prin înregistrarea la grefa tribunalului teritorial competent, de exemplu
asociaţiile şi fundaţiile).
 între societatea comercială şi cea civilă există deosebiri privind condiţiile în care
aceasta se constituie, funcţionează şi se dizolvă. În ceea ce priveşte formele în care se poate
constitui o societate comercială, articolul 2 din legea nr. 31/1990, republicată, prevede că
este admisă una dintre următoarele forme: în nume colectiv, în comandită simplă, în
comandită pe acţiuni, pe acţiuni, cu răspundere limitată.
Această clasificare porneşte de la întinderea răspunderii asociaţilor pentru îndeplinirea
obligaţiilor societăţii, care este mai variată (limitată sau nelimitată) decât în cazul societăţii civile
(în care limitele răspunderii sunt stabilite prin contract). În cazul societăţii comerciale, structura
acesteia este bine definită, neputând depăşi cadrul reglementat de lege pentru fiecare formă juridică
(spre deosebire de societatea civilă, a cărei structuri nu poate depăşi cadrul contractual).
În concluzie, pe baza elementelor enunţate: societatea comercială poate fi definită ca o
grupare de persoane constituită pe baza unui act constitutiv şi beneficiind de personalitate juridică,
în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de
comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.

Secţiunea 2. Clasificarea societăţilor comerciale

35
 În doctrina de specialitate se cunosc mai multe clasificări, avându-se în vedere criterii
diferite ca: numărul de asociaţi, calitatea sau întinderea răspunderii, structura capitalului social,
titularul capitalului social şi posibilitatea de a emite titluri de valoare.
Fiecare dintre aceste clasificări prezintă importanţă, putând constitui obiect de studiu separat.
Totuşi ne vom opri la cel care distinge între societăţile de persoane şi cele de capitaluri, pe de o
parte pentru că este cea mai utilizată şi, pe de altă parte, pentru că permite identificarea celor cinci
forme de societăţi enumerate de legea 31/1990, republicată, modificată prin legea 441/2006. Pentru
o imagine mai sistematică a celor două tipuri de societăţi vom prezenta societăţile de persoane cu
enumerarea lor şi trăsăsturile ce le caracterizează, după care ne vom opri asupra societăţilor de
capitaluri.

2.1. Societăţile de persoane

Prototipul societăţilor de persoane îl constituie societatea în nume colectiv; o categorie aparte

o reprezintă specia societăţi în comandită simplă.
Trăsăturile caracteristice societăţilor de persoane sunt:
 societăţile de persoane se caracterizează prin număr redus de membrii; limitarea se
explică deoarece la baza asocierii stă cunoaşterea reciprocă, onestitatea, priceperea
profesională, spiritul de iniţiativă, conştiinciozitatea, puterea de muncă, solvabilitatea,
devotamentul fiecăruia. Cu alte cuvinte, elementul personal, „intuitu personae”, este
predominant. Din acest punct de vedere putem afirma că societatea în nume colectiv este cea
mai veche formă de asociere sub formă de societate comercială.
 răspunderea asociaţiilor este nemărginită (nelimitată), în sensul că, indiferent de
contribuţia fiecărui asociat la constituirea societăţii comerciale (aport) fiecare răspunde
pentru datoriile societăţii comerciale cu întreaga avere personală, nu în limita aportului;
această răspundere este solidară, în sensul că, în caz de neplată a datoriilor sociale, oricare
dintre asociaţi poate fi ţinut să plătească întreaga datorie (nu doar în limita aportului său),
dar, în acelaşi timp, această răspundere este subsidiară, în sensul că, deoarece societatea
comercială are personalitate juridică proprie, ea trebuie întâi urmărită la plata propriilor
datorii, numai în cazul în care nu poate plăti (în termenii legii nr. 31/1990, modificată,
această consecinţă se regăseşte în dispoziţia art. 3, alin. 2) respectiv „creditorii societăţii se
vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu
plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor îndrepta
împotriva acestor asociaţi”.
 capitalul social se divide în părţi de interes, care nu sunt negociabile şi nu pot fi
transmise, în principiu; explicaţia porneşte de la caracterul subiectiv, personal al societăţilor
în nume colectiv; cesiunea părţilor de interes sau transmiterea lor în caz de deces al unui
asociat operează numai dacă în actele constitutive se prevede, în mod expres, continuarea
activităţii cu moştenitorii celui decedat sub forma clauzei de continuitate cu succesorii. În
reglementarea actuală societăţile de persoane au obligaţia să verse integral capitalul social
subscris chiar de la data constituirii.
 nu este permisă emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, motiv pentru care asociaţii nu
sunt acţionari.
 nu se pot recruta asociaţi pe baza subscripţiei publice.
Puterile majorităţii societarilor sunt limitate, în sensul că, în afară de stipulaţie contrară,
majoritatea asociaţilor nu poate decide să schimbe sau să modifice tipul de societate, contractul,
obiectul activităţii, pentru că principiul de decizie este al unanimităţii.
În lipsă de stipulaţie contrară, toţi asociaţii au dreptul să administreze societatea în virtutea
prezumţiei că şi-au acordat reciproc mandat în această privinţă (pot fi administratori fie asociaţii,
fie, în temeiul republicării legii nr. 31/1990, chiar terţe persoane, adică neasociaţi).
Calitatea obligatorie de a fi comerciant cerută fiecărui asociat al societăţii în nume colectiv,
potrivit dreptului francez (ce decurge din calitatea de a administra societatea comercială, adică de a

36
săvârşi acte de comerţ) nu este prevăzută în dreptul român; aosicaţii pot fi, aşadar, comercianţi sau
necomercianţi, fără ca după dobândirea calităţii de asociat să devină automat şi comercianţi.
Asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente
sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel
de comerţ sau unul asemănător; totuşi, asociaţii pot îndeplini astfel de activităţi dacă au
consimţământul expres sau tacit al celorlalţi (se consideră tacit consimţământul dat când
participarea la astfel de activităţi a fost cunoscută de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis
continuarea lor).
Pentru că fiecare asociat răspunde cu averea personală, pe care va trebui să o declare la
constituire, prin contractul de societate se poate prevedea că asociaţii pot lua din casa societăţii
anumite sume pentru cheltuielile lor particulare, dar că acel asociat care, fără consimţământul scris
al celorlalţi, ar întrebuinţa capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei
alte persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri
pentru daunele cauzate.
Se admit aporturi de bunuri în natură, dar şi în creanţe.
Controlul activităţii economico – financiare se realizează de regulă de către asociaţi:
numirea cenzorilor este facultativă.
În societăţile de persoane, printre cauzele care atrag dizolvarea acestora se numără:
retragerea, excluderea, incapacitatea, falimentul sau moartea unui asociat, dacă astfel colectivul se
reduce la un singur membru, fără să existe în actul constitutiv o clauză de continuitate cu succesorii
sau o altă modalitate de a asigura pluralitatea de membrii; de unde deducem că numărul minim de
asociaţi la societăţile de persoane este de doi membri (întărită şi de caracterul bilateral al actului
constitutiv).
La societăţile de persoane nu se cere un minim de capital social la constituire pentru că,
oricum, fiecare garantează cu întreaga avere (nelimitat).
Firma cuprinde numele asociaţilor, sau cel puţin a unuia din ei, cu menţiunea „şi alţii”.
Actul constitutiv este contractul de societate, nefiind necesară redactarea unui statut; actul
constitutiv este obligatoriu a fi încheiat în formă autentică la societăţile de persoane.
Acesta trebuie să cuprindă date de identificare ale asociaţilor, care pot fi persoane fizice sau
juridice, forma, denumirea, sediul şi dacă este cazul emblema, obiectul de activitate cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale, capitalul social cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în
numerar sau în natură, valoarea lui şi modul de evaluare, cine sunt asociaţii ce reprezintă societatea
sau administratorii neasociaţi cu datele de identificare şi puterile ce li s-au conferit; partea
asociaţilor la beneficii şi la pierderi; sediile secundare, durata societăţii şi modul de dizolvare şi
lichidare.
Fondatorii societăţii pot fi semnatarii actului constitutiv sau persoanele care au un rol
determinant în constituirea societăţii în schimb nu pot fi fondatori persoanele care sunt incapabile
sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracţiunile prevăzute
de Legea 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea
unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, precum şi pentru infracţiunile
prevăzute de legea 31/1990 republicată.
Spre deosebire de societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă cuprinde două
categorii de asociaţi: comanditaţi şi comanditari.
Comanditaţii care, asemenea asociaţilor societăţii în nume colectiv, răspund nelimitat,
solidar şi subsidiar pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale; toţi comanditaţii, unii dintre ei, sau
doar unul, în funcţie de prevederile actului constitutiv, sunt şi administratorii societăţii comerciale.
Comanditarii răspund numai în limita aportului lor la capitalul social, fapt pentru care ei nu
pot încheia operaţiuni în contul societăţii decât dacă au împuternicire să administreze societatea,
printr-o procură specială; fără această împuternicire nu se pot face decât servicii în administraţia
internă (nu în raporturile cu terţii), acte de supraveghere şi să participe la numirea şi revocarea
administratorilor. Două sunt căile prin care comanditarii devin automat comanditaţi: atunci când fac

37
acte de administrare externă, fără împuternicire, moment din care răspund nelimitat şi solidar faţă
de terţi şi când numele lor este trecut în firma societăţii (de regulă firma cuprinzând numele
comanditaţilor, pentru că ei răspund cu întreaga avere); în ambele cazuri, pentru existenţa societăţii
este mai utilă trecerea acestor asociaţi din categoria „comanditari” în „comanditaţi”, decât
excluderea lor.
Pentru că existenţa celor două categorii de asociaţi este de esenţa societăţii în comandită
simplă, înseamnă că pentru existenţa ei valabilă este necesar să existe cel puţin un comanditar şi un
comanditat (aşadar: moartea, incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, când
prin aceasta o categorie de asociaţi dispare, atrag dizolvarea societăţii în comandită simplă).
Toate celelalte caracteristici enumerate la societatea în nume colectiv sunt valabile şi pentru
societatea în comandită simplă.

2.2. Societăţi de capitaluri

Prototipul societăţilor de capitaluri este societatea pe acţiuni, o categorie reprezentând-o

societatea în comandită pe acţiuni.
Societăţile de capitaluri se caracterizează printr-un număr mai mare de acţionari, calităţile
personale ale acţionarilor fiind fără relevanţă.
Prevalează elementul obiectiv, esenţială fiind contribuţia pecuniară a fiecărui acţionar la
capitalul social „intuitu pecuniae”.
Fiind societăţi mari, capitalul minim cerut pentru constituirea valabilă este de 90.000 lei, cu
posibilitatea ca Guvernul să poată modifica acest capital minim, cel mult o dată la 2 ani, astfel încât
acesta să reprezinte echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro; numărul acţionarilor nu poate fi mai
mic de doi, existând un termen de graţie de 9 luni în care se poate reconstitui numărul minim de
acţionari. Se constituie prin subscripţie simultană sau prin subscripţie publică. Răspunderea
acţionarilor la societatea pe acţiuni este limitată la aportul social.
Capitalul social este divizat în acţiuni (sau obligaţiuni) care sunt negociabile şi transmisibile;
fiind negociabile pot fi vândute pe pieţele financiare organizate, când sunt cotate la burse; când nu,
pot fi vândute pe pieţele neorganizate.
Administrarea societăţii se face după principiul votului majorităţii, administratorii pot fi
acţionari sau terţe persoane (neasociaţi), constituiţi de regulă într-un consiliu de administraţie;
acţionarii neadministratori nu pot genera interesele societăţii comerciale.
Acţionarii pot fi comercianţi sau necomercianţi, nefiind relevante calităţile lor personale, ci
contribuţia pecuniară.
Se admit: aportul în numerar (lichidităţi) şi bunuri (în natură), fiind interzis aportul în
creanţe şi în industrie.
Controlul activităţii revine comisiei de cenzori (minim trei şi tot atăţia supleanţi) şi
auditorilor.
În firma societăţii pe acţiuni nu se foloseşte numele acţionarilor, ci o denumire proprie, fără
legătură cu numele acţionarilor.
Moartea, incapacitatea sau falimentul acţionarilor nu duc la dizolvarea societăţii; în schimb,
scăderea capitalului social sub o anumită limită sau a numărului de acţionari, pot conduce la
dizolvare.
Trăsăturile societăţii în comandită pe acţiuni corespund celor ale societăţii în comandită
simplă dar, fiind o societate de capitaluri, preia caracteristicile societăţii pe acţiuni.

2.3. Societăţi cu răspundere limitată

Definită ca fiind o formă intermediară între societăţile de persoane şi cele de capitaluri,

societatea cu răspundere limitată poate fi explicată ca societate de persoane cu intruziuni ale
elementelor specifice societăţilor de capitaluri şi, paradoxal, la fel de corect, ca societate de

38
capitaluri care preia unele trăsături ale societăţilor de persoane. De aceea prezentăm asemănările cu
societăţile de persoane şi apoi cu societăţile de capitaluri.
Asemănări cu societăţile de persoane: numărul relativ mic de asociaţi, respectiv maxim 50
de asociaţi; diviziunile de capital social, numite părţi sociale, nu sunt, în principiu, transmisibile (ca
excepţie pot fi transmise asociaţilor, de exemplu: clauza de continuitate cu succesorii sau chiar
terţilor, dar cu condiţia obţinerii acordului a ¾ din capitalul social pentru cesiunea părţilor sociale);
nu poate emite acţiuni sau obligaţiuni; firma poate conţine numele unuia sau mai multor asociaţi; în
lipsă de cenzori sau auditori financiari, fiecare dintre asociaţi, care nu are calitatea de
administrator, poate exercita dreptul de control, asemănător dreptului ce-l au asociaţii la societăţile
în nume colectiv.
Asemănări cu societăţile de capital: răspunderea limitată a asociaţilor care atrage
obligativitatea îndeplinirii condiţiei unui capital minim, respectiv 200 lei, divizat în părţi sociale în
valoare de cel puţin 10 lei; hotărârile asociaţilor se iau în Adunarea generală, care decide, în lipsă de
stipulaţie contrară, prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale
(când obiectul îl constituie modificarea actului constitutiv, e necesar votul tuturor asociaţilor). Prin
actul constitutiv se poate stabili ca votarea să se facă şi prin corespondenţă; administrarea societăţii
poate fi făcută de asociaţi sau de terţi; controlul gestiunii se face de către însişi asociaţii (ca la
societăţile de persoane), dar, când numărul asociaţilor depăşeşte cifra 15, este obligatorie numirea
de cenzori; nu se admit decât aporturi în natură şi numerar, fiind interzis aportul în creanţe şi în
industrie; deşi între cauzele de dizolvare sunt şi unele specifice societăţilor de persoane, scăderea
capitalului social sub limita legală (ca la societăţile de capitaluri) atrage dizolvarea societăţii cu
răspundere limitată.
În cazul S.R.L.-ului cu unic asociat actul constitutiv, reprezentând voinţa unei singure
persoane, îmbracă forma unui act juridic unilateral, respetiv statutul.
Fiind vorba de un singur asociat, acesta îşi asumă prerogativele pe care Adunarea generală a
asociaţilor le exercită în cazul societăţilor pluripersonale.
Când aportul asociatului este în bunuri mobile sau imobile şi nu în numerar, este necesară
expertiza de specialitate a acestuia pentru a asigura o evaluare obiectivă a bunurilor.
Unicul asociat poate fi şi administrator, caz în care, dacă a vărsat contribuţiile la asigurările
sociale, inclusiv pentru pensia suplimentară, poate beneficia de pensie de la asigurările sociale.
Asociatul unic poate fi salariat cu excepţia cazului când este şi administrator unic sau membru al
consiliului de administraţie. Aşadar, calitatea de salariat a asociatului unic poate fi cumulată cu cea
de administrator numai dacă este o pluralitate de administratori ai S.R.L.-ului şi asociatul unic nu
face parte din consiliul de administraţie.
Dacă extindem prevederile privind administrarea S.A. şi la S.R.L. vom reţine că numărul
minim de administratori este de 3 pentru societăţile comerciale care fac obiectul obligaţiei legale de
auditare, adică acele societăţi ale căror situaţii financiare intră sub incidenţa reglementărilor
contabile armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale de contabilitate.
S.R.L.-ul unipersonal poate fi înţeles ca treaptă a evoluţiei activităţii comerciale, prin
comparaţie cu activitatea comerciantului – persoană fizică. Deoarece comerciantul (persoană fizică)
răspunde nelimitat pentru obligaţiile comerciale asumate, iar, pe de altă parte, în cadrul societăţilor
comerciale se realizase deja trecerea de la societăţi de persoane (cu răspundere nelimitată a
asociaţilor) la societăţile de capitaluri (cu răspundere limitată a asociaţilor), se punea logic
întrebarea de ce o singură persoană fizică n-ar putea răspunde doar în limita aportului său la
capitalul social. Răspunsul l-a constituit apariţia S.R.L.-ului cu unic asociat, dar care, prin bunurile
constituite ca aport la patrimoniul respectiv, societatea comercială dobândeşte personalitate
juridică proprie. Pentru că acest S.R.L. este unic şi irepetabil, înţelegem de ce legea nr. 31/1990,
modificată, menţionează expres că o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic
decât într-o singură societate cu răspundere limitată şi că o societate cu răspundere limitată nu poate
avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.

Secţiunea 3. Grupurile de interes economic

39
 3.1. Consideratii introductive

Prin Legea nr. 161/2003 au fost reglementate doua entitati noi, care pot desfasura o
activitate comerciala: grupurile de interes economic si grupurile europene de interes economic.39
Reglementarea acestor entitati raspunde necesitatii armonizarii legislatiei privind activitatea
comerciala din tara noastra cu cea din tarile Uniunii Europene.

3.2. Notiunea si caracteristicile grupului de interes economic

Grupul de interes economic este o creaţie a dreptului francez, născută din nevoia de a face
faţă concurenţei internaţionale.40 Această entitate originală a fost concepută ca o structură juridică
situată între societatea comercială şi asociaţie, în care dominantă în organizarea şi funcţionarea ei
este voinţa membrilor care o constituie.41
Pe planul principiilor, grupul de interes economic reprezintă o întoarcere la libertatea
contractuală, cu înlăturarea sistemului rigid al societăţilor comerciale, permiţând un grad înalt de
adaptare la nevoile membrilor grupului.
Grupul de interes economic este o structură care, respectând independenţa membrilor,
permite realizarea unor acţiuni comune mai eficiente decât simplele colaborări contractuale, graţie
personalităţii juridice a grupului.
Considerând că grupul de interes economic este util pentru desfăşurarea activităţii
comerciale din ţara noastră, legiuitorul român a reglementat regimul său juridic, prin Legea
161/2003.
Cu privire la această reglementare, trebuie observat că ea se îndepărtează, într-o anumită
măsură, de concepţia care a prezidat reglementarea dreptului francez. Ea este excesivă (114
articole) şi, în mare parte, copiază reglementarea rigidă a societăţilor comerciale din Legea nr.
31/1990. Acest fapt nu poate să nu influenţeze asupra unităţii acestei entităţi în activitatea
comercială.

3.3. Definiţia grupului de interes economic

Potrivit art. 118 din Lege, grupul de interes economic este o asociere între două sau mai
multe persoane fizice sau juridice , constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau al
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective.

3.4. Caracteristicile grupului de interes economic

Grupul de interes economic are anumite trăsături caracteristice:

a) Grupul de interes economic este o asociere bazată pe un contract. Grupul cuprinde două
sau mai multe persoane fizice sau juridice, comercianţi sau necomercianţi, fără a putea depăşi 20 de
persoane. Asocierea acestor persoane are la bază un contract care reprezintă actul constitutiv al
grupului.42
b) Grupul de interes economic este o persoană juridică. Graţie personalităţii juridice, grupul
de interes economic este un subiect de drept şi, în această calitate, participă în nume propriu la
raporturile juridice.

39
A se vedea Titlul V, art. 118-238 din Legea nr. 161/2003. Pentru o reprezentare a reglementarii legale, a se vedea Mihaela Buzila, Oana Ciurea,
Grupurile de interes economic in legislatia romana. Aspecte generale in Revista de drept commercial nr. 7-8/2003, pag. 254 si urm.
40
A se vedea Y. Guyon, Op. cit., vol. I, pag. 507
41
In Dreptul francez, grupul de interes economic a fost reglementat prin Ordonanta nr. 67-821 din 23 sept. 1967, completata prin Decretul din 2 febr.
1968 privind masurile de publicitate.
42
Actul constitutive este un contract, iar nu un contract de societate, ceea ce permite manifestarea de vointa a membrilor, intr-o mai mare masura.

40
 c) Grupul de interes economic urmăreşte un scop patrimonial. Potrivit legii, grupul se
constituie în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. În concepţia legii, activitatea grupului trebuie să se
raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de
activitatea membrilor. O atare activitate poate fi, de exemplu, o activitate de documentare,
cercetare, asistenţă tehnică, publicitate etc., pentru membrii grupului.
De remarcat că, potrivit legii, grupul de interes economic poate avea calitatea de comerciant
sau necomerciant. Criteriul de distincţie îl reprezintă caracterul activităţii; grupul va avea calitatea
de comerciant dacă actele şi operaţiunile pe care le realizează sunt fapte de comerţ( art. 127 alin. 4
din lege).
d) Grupul de interes economic răspunde pentru obligaţiile sale faţă de terţi. Ca persoană
juridică, grupul răspunde pentru obligaţiile asumate faţă de terţi.
Potrivit legii, membrii grupului răspund nelimitat pentru obligaţiile grupului şi solidar, în
lipsa unei stipulaţii contrare cu terţii cocontractanţi.
Răspunderea membrilor, atunci când nu a fost înlăturată prin stipulaţie contractuală, are
caracter subsidiar; ea operează numai dacă, pus în întârziere, grupul nu plăteşte în termen de 15 zile
(art.119 din lege).
3.5. Constituirea grupului de interes economic

Grupul de interes economic se constituie prin contract, care este actul constitutiv al grupului,
şi se înmatriculează în registrul comerţului.
Actul constitutiv al grupului de interes economic
Grupul de interes economic are la bază un contract semnat de membrii grupului (fondatori).
Contractul se încheie cu respectarea condiţiilor de fond cerute pentru orice convenţie,
prevăzute de art. 948 C. civ. Legea cere ca acest contract să se încheie în formă autentică (art. 120
din lege).
Contractul trebuie să cuprindă elemente stabilite de art. 122 din lege: denumirea grupului,
precedată sau urmată de sintagma „ grup de interes economic” ori de iniţialele „G.I.E”; sediul
grupului; numele şi prenumele, domiciliul şi cetăţenia membrilor persoane fizice, respectiv
denumirea, forma juridică, sediul şi naţionalitatea membrilor persoane juridice; obiectul de
activitate al grupului, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale, precum şi a naturii
comerciale sau necomerciale a activităţii; capitalul subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului
fiecărui membru, în cazul în care grupul se constituie cu capital; durata grupului; membrii care
reprezintă şi administrează grupul (sau administratorii nemembri) şi puterile lor; clauze privind
controlul gestiunii grupului; modul de dizolvare şi lichidare a grupului etc.
Cu privire la cuprinsul actului constitutiv, se impun două precizări.
În primul rând, potrivit legii, grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără
capital. Membrii grupului pot conveni să afecteze anumite bunuri pentru desfăşurarea activităţii şi,
deci, să constituie un capital social. Dar, drepturile membrilor grupului nu pot fi reprezentate prin
titluri negociabile (acţiuni). Orice clauză contrară este lovită de nulitate (art. 121 din lege).
În al doilea rând, grupul de interes economic nu poate avea drept scop obţinerea de profituri
pentru sine. Dacă din activitatea grupului rezultă profit, acesta se distribuie în totalitate, în mod
obligatoriu, între membrii grupului, cu titlul de dividende, în cotele prevăzute în actul constitutiv
sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale (art. 165 din lege).
Înmatricularea grupului de interes economic
Grupul de interes economic se înmatriculează în registrul comerţului la cererea
administratorului grupului, în termen de 15 zile de la autentificarea actului constitutiv.
Autorizaţiile de funcţionare a grupului se solicită de către Biroul unic din cadrul oficiului
registrului comerţului, în condiţiile O.U.G. nr. 76/2001.
În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, va
autoriza constituirea grupului şi va dispune înmatricularea lui în registrul comerţului.

41
 Pe data înmatriculării, grupul de interes economic dobândeşte personalitate juridică (art. 127
din lege).
De remarcat că, potrivit legii, înmatricularea nu prezumă calitatea de comerciant a grupului.
Aceasta înseamnă că orice grup de interes economic este supus înmatriculării în registrul
comerţului, dar calitatea de comerciant o are numai grupul care are ca obiect de activitate săvârşirea
unor fapte de comerţ.
Grupul de interes economic are obligaţia să publice în Monitorul Oficial, în condiţiile legii,
actul constitutiv al grupului.
Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a grupului de interes economic
În privinţa efectelor nerespectării cerinţelor legale de constituire a grupului de interes
economic, Legea nr. 161/2003 adoptă principiile reglementate de Legea nr. 31/1990 referitoare la
societăţi comerciale.
Pentru neregularităţile constatate înainte de înmatricularea grupului, legea reglementează
căile prin care se asigură regularizarea, intrarea în legalitate (art. 133 şi 134 din lege).
Pentru neregularităţile constatate după înmatricularea grupului, legea reglementează
acţiunea în regularizare şi, ca măsură extremă, acţiunea în nulitatea grupului (art. 135-146 din lege).

3.6. Funcţionarea grupului de interes economic

Grupul de interes economic funcţionează graţie organelor sale: adunarea generală a

membrilor grupului şi administratorii grupului.
Adunarea generală a membrilor grupului
Membrii grupului formează adunarea generală a membrilor grupului, ca organ suprem de
deliberare şi decizie.
Condiţiile privind adoptarea hotărârilor se stabilesc prin actul constitutiv. Acesta poate
prevedea ca toate hotărârile sau o parte din ele să fie adoptate în anumite condiţii de cvorum şi
majoritate. În lipsa unei asemenea stipulaţii, hotărârile se adoptă cu votul unanim al membrilor
grupului.
Legea prevede însă că pentru modificarea actului constitutiv este obligatoriu votul unanim al
membriilor, iar pentru aprobarea situaţiei financiare şi pentru deciziile referitoare la răspunderea
administratorilor este necesar votul majorităţii membrilor.
Drepturile de vot ale membrilor se stabilesc prin actul constitutiv, care poate prevedea ca
anumiţi membri să dispună de un număr de voturi diferit de al celorlalţi. Se interzice însă ca, prin
aceasta, un membru să deţină majoritatea voturilor. În absenţa unei asemenea stipulaţii, fiecare
membru dispune de câte un vot.
Adunarea generală a membrilor grupului se convoacă de către administratori, la solicitarea
oricărui administrator sau membru al grupului. În cazul inacţiunii administratorilor, la solicitarea
oricărei persoane interesate, instanţa judecătorească va putea ordona convocarea adunării generale,
cu desemnarea persoanei care va prezida adunarea.
Prin actul constitutiv se poate prevedea şi posibilitatea luării hotărârilor prin consultarea în
scris a membrilor.
Administratorii grupului de interes economic
Grupul de interes economic este administrat de persoane anume împuternicite-
administratorii grupului.
Administratorii sunt desemnaţi prin actul constitutiv şi vor fi aleşi prin vot unanim de către
membrii grupului. Ei pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Potrivit legii, administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire
a obiectului de activitate al grupului, în afară de restricţiile prevăzute în actul constitutiv.
Dreptul de a reprezenta grupul în raporturile cu terţii aparţine fiecărui administrator, în afară
de cazul când există stipulaţie contrară în actul constitutiv.

42
 Prin actul constitutiv trebuie să se prevadă şi modul de lucru al administratorilor, dacă ei
trebuie să decidă împreună sau în mod independent, cu consecinţele prevăzute de lege.
Membrii grupului, prin vot unanim, pot decide revocarea administratorilor sau limitarea
puterilor lor, în afară de cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv.
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt prevăzute de Legea nr. 161/2003 şi de
dispoziţiile referitoare la mandat.
În cazurile prevăzute de art. 151 din lege, răspunderea administratorilor este solidară.
Acţiunea în răspunderea împotriva administratorilor grupului se decide prin votul majorităţii
membrilor grupului. Ea aparţine creditorilor grupului dar numai când obligaţiile grupului nu sunt
executate la scadenţă, în mod repetat, sau când grupul este supus procedurii reorganizării judiciare
şi a falimentului reglementată de Legea nr. 64/1995.
Controlul asupra gestiunii grupului
Membrii au dreptul de a se informa asupra gestiunii grupului, prin consultarea documentelor
prevăzute în actul constitutiv. Ei au dreptul să ceară copii legalizate de pe aceste documente. În
urma consultării, membrii vor putea sesiza pe administrator, care are obligaţia să le răspundă în 15
zile de la înregistrarea sesizării. În absenţa răspunsului, membrii grupului în cauză se pot adresa
instanţei judecătoreşti, care va putea obliga grupul la plata unei sume de bani pentru fiecare zi de
întârziere (daune cominatorii).

3.7. Modificarea grupului de interes economic

Grupul de interes economic poate suferi, în cursul existenţei sale, anumite modificări.
Aceste modificări se pot referi la mutarea sediului grupului, schimbarea obiectului principal de
activitate, fuziunea/divizarea, reducerea/prelungirea duratei grupului, dizolvarea şi lichidarea
grupului etc.
Orice modificare în privinţa grupului se realizează numai prin modificarea actului
constitutiv al grupului de interes economic, în condiţiile legii.
Condiţiile modificării actului constitutiv al grupului de interes economic
Potrivit art. 174 din lege, actul constitutiv poate fi modificat de membri, cu respectarea
condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lui.
Hotărârea de modificare a actului constitutiv se ia cu votul unanim al membrilor grupului,
afară de cazul când prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel (art. 153, alin. 4, lit.”g” din lege).
Actul adiţional în formă autentică, cuprinzând textul integral al prevederilor actului
constitutiv, modificate, se depune la oficiul registrului comerţului.
Controlul de legalitate asupra actului modificator se face de către judecătorul delegat, în
condiţiile Legii nr. 26/1990.43
Actul adiţional modificator se publică în Monitorul Oficial.
Încetarea calităţii de membru al grupului de interes economic
Calitatea de membru al grupului de interes economic inceteaza prin: excludere, retragere,
cesiune a partilor de interes, deces, respectiv incetarea personalitatii juridice, in conditiile legii (art.
177 din lege).
Potrivit legii, daca actul constitutiv nu prevede altfel, grupul continua sa existe si dupa ce
unui membru i-a incetat aceasta calitate, in conditiile prevazute in actul constitutiv sau stabilite cu
acordul unanim al membrilor ramasi.
Excluderea membrului din grupul de interes economic
Un membru al grupului poate fi exclus din grup in conditiile prevazute de lege.
Art. 177 alin. 2 din lege reglementeaza, cu carcater enuntiativ, cazurile de excludere
(neefectuarea aportului la care s-a obligat, incapacitatea, amestecul fara drept in administrarea
grupului etc.).

43
In forma sa initiala, art. 174 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 (Titlul V) reglementa un partaj de competenta intre judecatorul delegat si directorul
oficiului registrului comertului, dupa modelul art. 199 alin. (1) din Legea 31/1990, in forma data prin OUG nr. 32/1997. Alin. 2 al art. 174 din Legea
nr. 161/2003 a fost abrogate prin Legea nr. 359/2004.

43
 Excluderea se pronunta de instanta judecatoreasca, la cererea majoritatii membrilor
grupului, daca actul constitutiv nu prevede altfel. Prin aceeasi hotarare, instanta va dispune si cu
privire la structura participarii la capitalul grupului a celorlalti membri.
Hotararea judecatoreasca de excludere se mentioneaza in registrul comertului si se publica
in monitorul oficial.
Drepturile si obligatiile membrului exclus sunt stabilite de art. 181 si 182 din lege.
Retragerea din grupul de interes economic
Orice membru al grupului se poate retrage din grup in cazurile prevazute in actul constitutiv
sau prin acordul unanim al celorlalti membri.
In lipsa unor prevederi in actul constitutiv sau cand nu se realizeaza acordul unanim, un
membru se poate retrage pentru motive temeinice, in baza unei hotarari a tribunalului, care va
dispune, totodata, si cu privire la structura participarii la capitalul grupului a celorlalti membri.
Drepturile membrului retras se stabilesc in conditiile art. 183 din lege.

3.8. Dizolvarea şi lichidarea grupului de interes economic

Grupul de interes economic isi inceteaza existenta ca persoana juridica prin dizolvare si
lichidare. Dizolvarea si lichidarea sunt doua faze distincte care se realizeaza succesiv. Exceptional,
cele doua faze pot fi realizate concomitent. Potrivit legii, daca membrii grupului sunt de acod cu
privire la repartizarea si lichidarea patrimoniului grupului si cand asigura stingerea pasivuluisau
regularizarea lui in acord cu creditorii, ei pot hotarî, o data cu dizolvarea, si modul de lichidare al
grupului. Hotararea se ia in conditiile prevazute de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Dizolvarea grupului de interes economic
Grupul de interes economic se dizolva in conditiile legii.
Cauzele de dizolvare a grupului de interes economic sunt aceleasi ca si cele prevazute de
Legea nr. 31/1990 pentru dizolvarea societatilor comerciale: expirarea timpului stabilit pentru
durata grupului; imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia;
declararea nulitatii grupului; hotararea adunarii membrilor; hotararea tribunalului; declararea
falimentului grupului; alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv al grupului (art. 184 din
lege).
Pe langa aceste cauze, art. 192 din lege mai prevede si anumite cauze de dizolvare-
sanctiune: grupul nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot intruni; grupul nu a depus
actele prevazute de lege la oficiul registrului comertului; grupul si-a incetat activitatea etc.
Dizolvarea grupului trebuie inscrisa in registrul comertului si publicata in Monitorul Oficial.
Din momentul dizolvarii grupului, administratorii nu mai pot angaja noi operatiuni, putand
numai sa finalizeze operatiunile in curs.
Dizolvarea grupului are ca effect deschiderea procedurii lichidarii. Exceptional, dizolvarea
nu este urmata de lichidare in cazul fuziunii si divizarii totale a grupului sau in alte cazuri prevazute
de lege.
Lichidarea grupului de interes economic
Patrimoniul grupului se lichideaza in conditiile legii.
Lichidarea se realizeaza de persoane fizice sau juridice autorizate in calitate de lichidatori.
Lichidatorii au urmatoarele atributii principale: sa execute si sa termine operatiunile
patrimoniale referitoare la lichidare; sa vanda prin licitatie publica bunurile din patrimoniul
grupului; sa incaseze creantele grupului; sa plateasca datoriile grupului; sa repartizeze membrilor
grupului ceea ce se cuvine fiecaruia din lichidare; sa stea in judecata si sa fie actionati in interesul
lichidarii (art. 209 din lege).
Lichidatorii nu pot plati membrilor nici o suma in contul partilor ce li s-ar cuveni din
lichidare inaintea achitarii creantelor creditorilor grupului.
Dupa terminarea lichidarii, in termen de 15 zile, lichidatorii sunt obligati sa ceara radierea
inmatricularii grupului din registrul comertului, sub sanctiunea unei amenzi civile de 100 lei pentru
fiecare zi de intarziere.

44
 Secţiunea 4. Constituirea societăţilor comerciale

4.1. Etapele de constituire ale societăţilor comerciale

Pentru reducerea formalismului excesiv ce caracteriza procedura societăţilor comerciale

conform Legii nr. 31/1990 (ce includea: redactarea şi autentificarea actului constitutiv, autorizarea
judecătorească incluzând sau nu avizul consultativ al Camerei de Comerţ şi Industrie,
înmatricularea la Registrul Comerţului, publicarea în Monitorul Oficial şi înregistrarea la
administraţia financiară) prin modificarea adusă de Legea nr. 99/1999 privind accelerarea reformei
economice procedura constituirii s-a simplificat, comasându-se etapele acesteia prin preluarea de
către Oficiul Registrului Comerţului a unor atribuţii, până atunci aflate în sarcina altor instituţii.
Prin modificarea adusă de Legea nr. 99/1999, odată cu depunerea cererii de înmatriculare a
societăţii comerciale la Oficiul Registrului Comerţului competent, nu instanţa judecătorească, ci
judecătorul delegat (afiliat Ministerului Justiţiei) autorizează desfăşurarea activităţii, după care, pe
lângă sarcina înmatriculării, tot Oficiul Registrului Comerţului este obligat, dar pe cheltuiala
societăţii comerciale ce solicită înmatricularea, să obţină atât publicarea în Monitorul Oficial cât şi
înregistrarea fiscală a societăţii comerciale.
Potrivit legii nr. 359/2004 (cu modificările aduse de O.U.G. 626/2006 şi legea 360/2006)
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice,
asociaţilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea
funcţionării persoanelor juridice, se creează servicii de asistenţă acordate solicitanţilor, la cererea şi
pe cheltuiala solicitantului pentru efectuarea procedurilor necesare înregistrării în registrul
comerţului a actelor constitutive sau modificatoare. Activitatea acestor servicii se desfăşoară în
cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale, prin personal specializat din cadrul
oficiilor registrului comerţului.
Simplificarea procedurii rezidă din crearea în cadrul oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal a unor Birouri Unice pentru obţinerea înregistrării şi autorizării funcţionării
comercianţilor.
„Unicitatea” procedurii constă în aceea că pe baza unei cereri de înregistrare se obţine de la
aceeaşi instituţie, Biroul Unic, certificatul de înregistrare comercială ce conţine totodată şi codul
unic de înregistrare. Odată cu obţinerea certificatului de înregistrare a societăţii comerciale aceasta
dobândeşte personalitate juridică.

4.2. Actul constitutiv

În funcţie de forma de societate comercială, actul constitutiv poate să fie: numai contract de
societate, în cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă; contract de societate şi statut,
în cazul societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată cu
doi sau mai mulţi asociaţi; numai statut, în cazul societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat.
Forma în care poate fi prezentat actul constitutiv este:
 autentificat în faţa notarului public, formă cerută în mod obligatoriu când: printre
bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un teren; forma juridică a
societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a asociaţilor sau a unora dintre ei (deci
este cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni);
societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.
 sub semnătură privată, dar cu dată certă.
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv. Tot act constitutiv poate fi denumit numai contractul sau numai statutul societăţii.
Semnatarii actului constitutiv precum şi persoanele care au un rol determinant la constituirea
societăţii sunt considerate fondatori.

45
 Persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori, membrii ai
consiliului de supraveghere şi ai directoratului, cenzori sau auditori financiari, iar dacă au fost alese,
sunt decăzute din drepturi.
Pentru constituirea valabilă, fondatorii trebuie să depună la Biroul Unic declaraţia, pe proprie
răspundere, că îndeplinesc condiţiile legale.
În cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în afara constituirii prin subscripţie
simultană (în sensul că acţionarii care au iniţiat societatea pot constitui, prin contribuţiile lor
minimul de capital cerut de lege, respectiv 90.000 lei, neapelând astfel la terţe persoane pentru a-l
realiza), este posibilă şi constituirea prin subscripţie publică (caz în care societăţile comarciale
astfel constituite sunt considerate societăţi deschise, denumirea provenind de la faptul că, pentru a-
şi realiza capitalul social se apelează la banii publici, în sensul că alături de fondatori vor contribui
şi terţe persoane, numite subscriitori, care, completând prospectele de emisiune îşi manifestă voinţa
de a deveni acţionari ai societăţii comerciale ce a emis prospectele). Prospectul de emisiune conţine
menţiunile prevăzute de lege pentru actul constitutiv al societăţii pe acţiuni prin subscripţie
simultană (pentru ca subsrciitorul să cunoască societatea comercială emitentă şi să decidă, în
cunoştinţă de cauză, dacă să contribuie sau nu la constituirea ei), cu excepţia clauzelor privind
administratorii, cenzorii sau auditorii financiari, precum şi directorii, membrii directoratului şi ai
consiliului de supraveghere (care vor fi aleşi la prima adunare generală la care vor participa
acţionarii-fondatori şi subscriitorii, motiv pentru care adunarea poartă denumirea de constitutivă,
punând temelia noii societăţi), dar va conţine în plus data închiderii subscripţiei şi consemnarea
sumei cu care subscriitorul înţelege să contribuie la formarea capitalului social. Prospectul de
emisiune, semnat de fondatori, se întocmeşte în formă autentică şi se depune la Oficiul Registrului
Comerţului din judeţul în care va avea sediul societatea comercială spre a fi autorizat de către
judecătorul delegat, după care va fi publicat în Monitorul Oficial.
Subscrierea de acţiuni se face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de emisiune
al fondatorilor, vizate de judecătorul delegat, constituirea societăţii putându-se face în mod valabil
numai dacă întregul capital a fost subscris şi fiecare subscriitor-acceptant a vărsat în numerar
jumătate (50%) din valoarea acţiunilor subscrise; diferenţa urmând a se vărsa în maxim 12 luni de la
înmatricularea societăţilor comerciale.
Dacă subscrierea se face cu bunuri în natură, acestea trebuie predate integral, încă de la
început (nefiind posibilă predarea în tranşe).

4.3. Aporturile asociaţilor

Noţiune. Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare
asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul
devine debitor al societăţii, iar după vărsarea lui integrală – creditor al acesteia, cu toate
consecinţele ce decurg din această calitate.
Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de către
asociat.
Deşi sensul juridic este sensul propriu al noţiunii de aport, totuşi noţiunea este folosită şi în
sensul ei etimologic.
Obiectul aportului. Aportul poate avea ca obiect orice bun, cu valoare economică, al
asociatului, care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Potrivit art. 1492 Cod civil, fiecare
asociat trebuie să pună în comun „sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”, deci aportul poate fi:
în numerar, în natură, în industrie.
Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită
societăţii. Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în
numerar sunt posibile la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei. Aportul la
capitalul social nu este purtător de dobânzi.
Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri imobile (clădiri, instalaţii, etc.), bunuri
mobile corporale (materiale, mărfuri, etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ, etc.).

46
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste aporturi se
realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către
societate. Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra
bunului ori doar a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin
proprietatea societăţii. Se înţelege că dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul
va intra în patrimoniul societăţii, asociatul nemaiavând vreun drept asupra lui. În consecinţă, bunul
nu va putea fi urmărit de ceditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii, asociatul nu va avea
dreptul la restituirea bunului, ci la contravaloarea sa.
În cazul în care aportul are ca obiect un bun imobil sau un bun mobil corporal, raporturile
dintre asociat şi societate sunt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vânzător şi cumpărător.
Cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului, legea 31/1990 modificată,
prevede că bunul devine proprietatea societăţii „din momentul înmatriculării ei în Registrul
comerţului”.
Dacă bunul piere înainte de înmatricularea societăţii, riscul este suportat de către asociat, el
va fi obligat să aducă în societate un alt bun, ori un aport în numerar echivalent.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili
valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul
aportului. Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, de către experţi. Din
interpretarea reglementărilor recente, considerăm că înţelesul ce trebuie desprins este că evaluarea
convenţională nu mai este posibilă, fiind obligatorie evaluarea experţilor. Această modificare se
explică prin faptul că în unele cazuri, în practică au avut loc supraevaluări ale bunurilor aportate,
fapt ce diminua garanţia creditorilor sociali. În contractul de societate trebuie să se prevadă şi
valoarea bunului şi modul de evaluare.
În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în folosinţa societăţii,
în doctrină se consideră că raporturile dintre asociat şi societate sunt guvernate de regulile
referitoare la uzufruct. Întrucât societatea dobândeşte numai un drept de folosinţă, asociatul rămâne
proprietarul bunului şi în această calitate, la dizolvarea societăţii, are dreptul la restituirea bunului.
Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele,
brevetele de invenţie, mărcile, know-how-ul, etc.
Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei de bani
care face obiectul creanţei (executarea obligaţiei de vărsământ). Aporturile în creanţe au regimul
juridic al aporturilor în natură.
Întrucât valorificarea de către societate a creanţelor dobândite poate crea dificultăţi, legea
interzice creanţele ca aport în societatea pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi în
societatea cu răspundere limitată. Pentru cazurile când creanţele sunt admise ca aport, raporturile
dintre asociat şi societate sunt cârmuite de regulile cesiunii de creanţă (din dreptul civil). Prin
derogare de la dreptul comun, asociatul răspunde pentru solvabilitatea debitorului.
Aportul în industrie constă, în terminologia legii, în munca sau activitatea pe care asociatul
promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa.
Aportul în prestaţii este permis numai asociaţilor din societatea în nume colectiv şi
asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă.
Un atare aport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un element
al gajului general al creditorilor societăţii. Potrivit legii prestaţiile în muncă sau servicii nu pot
constitui aport la formarea ori la majorarea capitalului social. Totuşi, în schimbul aportului în
prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a activului şi,
totodată are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţie în muncă trebuie
evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Obligaţia de subscriere şi executarea ei. Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este
ţinut să contribuie la formarea patrimoniului ei. De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate
aportul fiecărui asociat.
Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare, sau ca ele să aibă acelaşi
obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă o anumită valoare.

47
 Întrucât noţiunea de aport desemnează o obligaţie, trebuie făcută distincţie între naşterea
obligaţiei şi executarea ei, obligaţia se naşte la încheierea contractului de societate, pe când
executarea ei poate fi îndeplinită la constituirea societăţii sau ulterior, la termenele stabilite în actul
constitutiv.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte prin
semnarea contractului de societate sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică.
Executarea obligaţiei poartă denumirea de vărsământ, asociaţii sunt obligaţi să-şi
îndeplinească obligaţia de aportare potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea
dispoziţiilor legii.
Neefectuarea aportului are semnificaţia neexecutării de către asociat a obligaţiei asumate, cu
consecinţele prevăzute de lege.
Potrivit legii 31/1990, republicată, „asociatul care întârzie să depună aportul social este
răspunzător de daunele pricinuite”. Deci indiferent de obiectul aportului, dacă asociatul nu a
respectat termenele de efectuare a aportului şi, prin aceasta, a cauzat societăţii anumite prejudicii, el
este obligat la plata de despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că asociatul „este
obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul”. Aceste
consecinţe consacrate de legea 31/1990, republicată, sunt diferite de cele prevăzute de dreptul
comun pentru nerespectarea obligaţiilor băneşti.
Mai întâi, observăm că pentru nevărsarea la termen a sumei de bani datorată ca aport,
asociatul datorează dobânzile legale, ca şi în dreptul comun, fără dovada cauzării unui prejudiciu.
Dar, în plus, dacă se face dovada că prin nerespectarea obligaţiei au fost cauzate prejudicii,
asociatul datorează şi despăgubiri. Deci, dobânzile se cumulează cu despăgubirile şi nu se impută
asupra lor. Dobânzile joacă rolul unor amenzi civile, iar nu rolul tradiţional, de despăgubiri pentru
daunele moratorii.
În al doilea rând, observăm că în privinţa datei de la care curg dobânzile legale, legea derogă
de la dreptul comun. Într-adevăr, aceste dobânzi sunt datorate din ziua în care trebuia să se facă
vărsământul, adică de la data de la care trebuia executată obligaţia, iar nu de la data chemării în
judecată, aşa cum prevede Codul civil. Soluţia constituie o aplicare a principiului potrivit căruia, în
materie comercială dobânzile curg de drept, din ziua când devin exigibile.
Pentru cazul când obiectul aportului este o creanţă, legea prevede că dacă societatea n-a
putut încasa creanţa prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, pe lângă despăgubiri, răspunde de
suma datorată cu dobânda legală, din ziua scadenţei creanţei.
Deci, în acest caz, întrucât obligaţia privind efectuarea aportului nu s-a executat la termen,
asociatul datorează suma şi dobânzile legale de la data scadenţei creanţei, precum şi despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat societăţii.
În sfârşit, în cazurile prevăzute de lege, nerespectarea obligaţiilor privind vărsarea aportului,
poate avea şi consecinţa gravă a excluderii asociatului din societate.
Fondatorii şi primii membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directorului şi ai
consiliului de supraveghere, sunt solidar răspunzători, din momentul constituirii societăţii, faţă
de societate şi de terţi pentru:
- subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau de
actul constitutiv;
- existenţa aporturilor în natură;
- veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii.
Fondatorii sunt răspunzători de valabilitatea operaţiunilor încheiate în contul societăţii
înainte de constituire şi luate de aceasta asupra sa.
Adunarea generală nu va putea da descărcare acestora pentru răspunderea ce le revine, timp
de 5 ani.

4.4. Capitalul social. Precizări terminologice: patrimoniul şi beneficiile

48
 Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea
acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi totodată, ele
constituie elemente ale patrimoniului societăţii.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu
trebuie confundate.
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică. Capitalul social al unei
societăţi comerciale este expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la
constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.
Capitalul social nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o cifră convenită de asociaţi.
În bilanţul societăţii, capitalul social apare evidenţiat la pasiv deoarece el reprezintă aporturile
asociaţilor, care, la dizolvarea societăţii trebuie restituite. În schimb, bunurile efective care
constituie aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului întrucât ele aparţin societăţii.
Capitalul social constituie gajul general al creditorilor societăţii. Datorită rolului său de gaj
general al creditorilor chirografari ai societăţii, capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El
poate fi modificat în sensul măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin
modificarea actului constitutiv.
În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate,
legea stabileşte un plafon minim al capitalului social: 90.000 lei în cazul societăţii pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni; 200 lei în cazul societăţii cu răspundere limitată.
Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se
diminuează într-o anumită limită, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii, legea prevede
obligaţia reîntregirii sau reducerii capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo repartizare
sau distribuire de beneficii.
Capitalul social prezintă interes şi sub alte aspecte. În raport de capitalul social se determină
beneficiile şi se calculează rezervele acesteia.
Ca o consecinţă a destinaţiei sale, capitalul social este intangibil, el nu poate fi folosit pentru
distribuirea dividentelor către asociaţi.
Având rol de gaj general al creditorilor, capitalul social trebuie să fie real. Aceasta impune
intrarea efectivă în patrimoniul societăţii a bunurilor care constituie aporturile asociaţilor (nu
aporturi fictive), precum şi păstrarea în permanenţă în patrimoniul societăţii a unor bunuri a căror
valoare să nu fie mai mică decât capitalul social.
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor cu care asociaţii s-au obligat să
contribuie la constituirea societăţii.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul
societăţii încă de la constituire.
În anumite cazuri, legea stabileşte condiţii privind vărsarea capitalului (de exemplu: în cazul
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea societăţii, capitalul vărsat de fiecare
acţionar nu va putea fi mai mic de 30% decât cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel; restul
de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii).
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma
juridică a societăţii: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită
simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni
sau societăţii în comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau
acţiuni, corespunzător valorii aportului fiecăruia (art. 7 şi 8 din legea 31/1990, republicată).
Patrimoniul societăţii, potrivit principiilor dreptului civil, îl constituie totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.
Patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în situaţia
financiară anuală (termen introdus prin legea 161/2003), cu respectarea dispoziţiilor legii
contabilităţii.

49
 Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile constituite ca aport în societate şi
cele dobândite în cursul activităţii societăţii.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
Într-adevăr, în momentul constituirii societăţii, capitalul social prevăzut în contractul de
societate are aceeaşi valoare cu patrimoniul societăţii. Ulterior însă, prin desfăşurarea activităţii
comerciale, patrimoniul societăţii se poate mări dacă societatea obţine profit (termen introdus prin
legea 161/2003 în locul noţiunii de beneficiu), sau poate să înregistreze o anumită micşorare a
valorii, dacă societatea are pierderi.
Rolul capitalului social este acela de a constitui gajul general al creditorilor societăţii. În
realitate, veritabila garanţie a creditorilor societăţii o reprezintă patrimoniul societăţii: în cazul
nerespectării obligaţiilor de către societate, creditorii vor urmări bunurile aflate în patrimoniul
societăţii, limita urmăririi este dată de capitalul social, deoarece, prin publicitatea contractului de
societate, terţii au luat cunoştinţă de capitalul social. Concluzia se întemeiază şi pe dispoziţiile legii
31/1990, republicată, care precizează că obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social.
Beneficiile (termenul nou introdus de legea 161/2003 este de profit). Scopul societăţii este
acela de a realiza beneficii din activitatea comercială desfăşurată şi de a le împărţi între asociaţi.
Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend. Scopul
urmărit constituie criteriul de distincţie între societatea comercială şi asociaţie: pe când societatea
comercială se constituie pentru realizarea şi împărţirea unor beneficii, asociaţia urmăreşte un scop
ideal, moral, cultural, sportiv, etc. (non-profit). Întrucât activitatea comercială ar putea înregistra
pierderi în loc de beneficii, datorită legăturii sociale care îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la
pierderi. Deci, desfăşurând activitate comercială în comun, asociaţii participă împreună atât la
profitul cât şi la pierderile societăţii.
În general, prin profit se înţelege un câştig evaluabil în bani. Multă vreme s-a considerat în
doctrina dreptului comercial că beneficiul constituie un câştig material care sporeşte patrimoniul
asociaţilor. În consecinţă nu erau recunoscute drept beneficiu avantajele, chiar evaluabile în bani,
care nu contribuiau la creşterea averii asociaţilor, ci le permiteau numai să facă economii ori să
reducă cheltuielile. În această situaţie se aflau asigurările mutuale.
În perioada modernă această concepţie a evoluat, înregistrându-se o tendinţă de lărgire a
noţiunii de beneficiu: s-a considerat că reprezintă beneficiu şi serviciile sau bunurile procurate de
societate în condiţii mai avantajoase decât acelea care s-ar putea obţine individual. Tot astfel, au
fost recunoscute ca societăţi comerciale societăţile de asigurare mutuală în care beneficiul rezidă în
evitarea unor cheltuieli.
Urmând această tendinţă, printr-o lege din 1978, în dreptul francez s-a consacrat concepţia
potrivit căreia o societate comercială poate avea ca scop nu numai realizarea şi împărţirea
beneficiilor, ci şi realizarea de economii.
Codul comercial român a consacrat această concepţie largă privind noţiunea de beneficiu,
prin reglementarea asociaţiei de asigurare mutuală (art. 257-263).
Legea interzice ca un asociat să perceapă toate câştigurile realizate şi să fie scutit de
participare la pierderi (clauză leonină), fiecare asociat participă la beneficiile şi pierderile societăţii
în proporţie cu cota de participare la capitalul social (principiul proporţionalităţii).

4.5. Filiala şi sucursala

La constituirea societăţii comerciale asociaţii pot avea în vedere, încă din acest moment,
perspectivele dezvoltării activităţii societăţii, este vorba de posibilitatea extinderii activităţii
societăţii în alte localităţi sau tot în aceeaşi localitate unde îşi are sediul societatea, dar într-un alt
stabiliment. O atare extindere se poate realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale care să
desfăşoare aceeaşi activitate comercială ca şi societatea care le constituie.
Pentru asemenea cazuri legea 31/1990 republicată, prevede condiţiile care trebuie îndeplinite
pentru înfiinţarea acestor entităţi juridice.

50
 Înfiinţarea de sucursale sau filiale ale societăţii poate fi hotărâtă de asociaţi fie la, fie după
constituirea societăţii, în cursul existenţei acesteia, în acest ultim caz înfiinţarea sucursalelor şi/sau
filialelor impune o modificare a actelor constitutive ale societăţii care se realizează în condiţiile
legii 31/1990, republicată.
Filiala, potrivit art. 42 din legea 31/1990, este o societate comercială cu personalitate
juridică, constituită de societatea primară (societatea mamă), care deţine majoritatea capitalului său.
Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, filiala este totuşi dependentă şi se află sub
controlul societăţii primare.
Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu, prin actele
juridice ale reprezentanţilor săi, filiala dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, cu angajarea unei
răspunderi proprii.
Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate de legea 31/1990,
republicată, şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit, chiar dacă
societatea-mamă are altă formă de organizare.
Sucursala, potrivit legii 31/1990, este un dezmembrământ fără personalitate juridică al
societăţii comerciale. Această subunitate este dotată de societate cu anumite fonduri, în scopul de a
desfăşura o activitate economică din cadrul obiectului de activitate al societăţii-mamă. Sucursala
dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate.
Întrucât nu are personalitate juridică, sucursala nu poate participa în nume propriu la
circuitul juridic, actele juridice pe care le reclamă desfăşurarea activităţii sucursalei se încheie de
către reprezentanţii (prepuşii) desemnaţi de societatea comercială-mamă.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui
(agenţie, reprezentanţă, etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală.
Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei la Registrul comerţului din
judeţul în care va funcţiona. Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau din
aceeaşi localitate cu societatea-mamă, ea va fi înregistrată la acelaşi Registru al comerţului, însă
distinct, ca înregistrare separată.
Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la Registrul comerţului, în
condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentanţii societăţii.
Celelalte sedii secundare (agenţii, reprezentanţe şi alte asemenea sedii) se menţionează
numai în cadrul înregistrării societăţii-mamă la Registrul comerţului de la sediul principal.
Dispoziţiile legii 31/1990, republicată, privind sucursalele şi filialele se aplică şi sucursalelor
şi filialelor înfiinţate de societăţile comerciale străine în România. Aceste societăţi pot înfiinţa
sucursale şi filiale dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic, dar în timp ce
filialele vor avea naţionalitate străină (a statului în care au fost constituite, pentru că au personalitate
juridică proprie), sucursale vor avea naţionalitatea societăţii-mamă (neavând personalitate juridică
distinctă de a acesteia).

4.6. Acţiuni, părţi sociale şi părţi de interes

4.6.1. Acţiunile

Noţiune. Sunt titluri de valoare emise de o societate comercială de capital constituită în

condiţiile legii 31/1990, republicată, (respectiv o societate pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni).
Sensurile noţiunii de acţiune pot fi multiple. Astfel, pornind de la faptul că în conformitate cu art.
91 alin. 1 din legea 31/1990, republicată, capitalul este reprezentat prin acţiunile emise de societate,
acţiuni de valoare egală, s-a considerat că o acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social.
De asemenea, având în vedere faptul că acţiunea apare şi ca element determinant al
raportului juridic ce se naşte între societate şi asociatul acţionar, acţiunea desemnează un raport
juridic specific, un raport societar.

51
 Totodată, termenul de „acţiune” desemnează şi titlul negociabil exprimat în formă
materializată sau dematerializată, care conferă o serie de drepturi unui asociat dintr-o societate de
capital.
În sfârşit, acţiunile pot fi considerate şi titluri de credit, cu anumit specific, respectiv titluri de
credit societare. Astfel, acţiunile presupun o singură trăsătură specifică a titlurilor de credit,
respectiv faptul că ele încorporează dreptul în chiar cuprinsul titlului neîndeplinind condiţiile
autonomiei (acţiunile îşi au izvorul în actul constitutiv al societăţii emitente, când este transmisă
acţiunea dobânditorului devine titularul unui drept derivat, nu originar) şi literalităţi; (drepturile
titularului sunt incomplet determinate prin acţiune, pentru a le cunoaşte, trebuie cercetat actul
constitutiv).
Conform art. 2 alin. 1 din legea 297/2004 privind piaţa de capital acţiunile emise de
societăţile comerciale şi alte titluri de credit echivalente ale acestora, negociate pe piaţa de capital
constituie valori mobiliare.
Caracterele acţiunilor:
Orice acţiune are o valoare nominală, stabilită în actul constitutiv care reprezintă o fracţiune
din capitalul social al societăţii respective.
Conform art. 93 alin. 1 din legea 31/1990, republicată, valoarea nominală minimă a unei
acţiuni este de 0,1 lei.
Acţiunile sunt indivizibile. În cazul acţiunilor deţinute de mai mulţi coproprietari caracterul
indivizibil al acţiunii se menţine, deoarece coproprietarii au obligaţia, prin lege, să desemneze un
reprezentant care să exercite toate drepturile specifice acţiunilor, indiferent dacă este vorba de
acţiuni nominative sau acţiuni la purtător. Atunci când coproprietatea intervine ca urmare a
transmiterii unei acţiuni nominative către mai mulţi coproprietari, actul de transmitere va fi legal
înregistrat numai după ce coproprietarii şi-au desemnat reprezentantul unic ce va exercita drepturile
rezultate din acţiune. În situaţia în care coproprietarii nu se înţeleg cu privire la persoana care
urmează să exercite drepturile specifice acţionarilor, problema se rezolvă pe cale judiciară.
Calitatea de coproprietar al acţiunilor naşte şi obligaţii, toţi coproprietarii fiind răspunzători
în solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate pentru acţiunea respectivă.
Acţiunile au valoare egală, conferind titularilor lor drepturi egale. Prin excepţie, există
acţiuni care conferă titularilor lor drepturi preferenţiale, respectiv acţiunile cu dividend prioritar.
Ca titluri de valoare, acţiunile sunt titluri negociabile, ele încorporând valoarea în conţinutul
lor.
Prin esenţa lor, acţiunile se pot transmite de la un titular la altul, situaţiile în care
negociabilitatea acţiunilor este restrânsă fiind expres şi limitativ prevăzut de lege sau de actul
constitutiv.
Categorii de acţiuni.
În funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi:
 acţiuni nominative – atunci când în cuprinsul titlurilor de valoare se stabileşte
titularul dreptului asupra acelei acţiuni;
 acţiuni la purtător – adică acele acţiuni pentru care simpla deţinere materială conferă
posesorului dreptul de proprietate asupra acţiunii.
Categoria de acţiuni ce urmează a fi emisă la nivelul societăţii se stabileşte prin intermediul
actului constitutiv. În măsura în care în actul constitutiv al unei societăţi nu se stabileşte expres tipul
de acţiuni emise de societate, automat, în temeiul legii, se consideră că acţiunile respective sunt
acţiuni nominative.
De asemenea, indiferent de tipul de acţiune nominalizată de actul constitutiv, o acţiune
neplătită în întregime (în special în cazul subscriitorilor acceptanţi, la constituirea societăţilor pe
acţiuni prin subscripţie publică) nu poate fi decât o acţiune nominativă, soluţie de altfel perfect
explicabilă, având în vedere răspunderea acţionarilor pentru efectuarea vărsămintelor datorate.
Conform legii 357/2005 privind bursele de mărfuri, acestea, ca societăţi comerciale pe
acţiuni, nu pot emite decât acţiuni nominative.

52
 Art. 92 alin. 4 din legea 31/1990, republicată, permite schimbarea naturii acţiunilor în baza
unei hotărâri a adunării generale extraordinare, respectiv, acţiunile nominative pot fi convertite în
acţiuni la purtător şi invers.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, sau dematerializată, situaţie în care,
legea impune înregistrarea acestora în registrul acţionarilor. Numai cele materializate pot fi
singulare sau cumulative (cupiuri).
În afara acestor acţiuni, considerate a fi acţiuni ordinare, există şi acţiuni specifice, respectiv
acţiunile preferenţiale sau prioritare.
Menţiuni obligatorii în cuprinsul acţiunii. Pentru a fi considerată valabilă, acţiunea va
cuprinde menţiunile obligatorii impuse de lege, respectiv: denumirea societăţii emitente; durata
societăţii emitente; data actului constitutiv; numărul din registrul comerţului, sub care a fost
înregistrată societatea; codul unic de înregistrare al societăţii; numărul Monitorului Oficial în care s-
a realizat publicitatea societăţii constituite; capitalul social al societăţii emitente; numărul de acţiuni
în care e împărţit capitalul social, numărul de ordine al acestora şi valoarea nominală; numărul de
acţiuni pentru care s-a realizat vărsământul; avantajele rezervate fondatorilor.
Dacă acţiunile sunt nominative, suplimentar, în conţinutul acţiunii, trebuie să figureze şi
elementele de identificare ale acţionarului (dacă este persoană fizică, numele, prenumele,
domiciliul şi codul numeric personal, iar dacă este persoană juridică denumirea, sediul, numărul de
înmatriculare şi codul unic de înregistrare).
Orice acţiune pentru a fi valabilă trebuie semnată de administrator. Astfel, trebuie semnată
de cel puţin doi membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului sau, după caz, să
poarte semnătura administratorului unic, respectiv a directorului general unic.
Dacă o societate comercială nu emite acţiuni pe suport material, ea va elibera, la solicitarea
acţionarului sau din oficiu, un certificat de acţionar care va cuprinde obligatoriu toate menţiunile ce
trebuie să se regăsească în conţinutul unei acţiuni, precum şi numărul, categoria şi valoarea
nominală a acţiunilor acelui acţionar, poziţia la care este înscris acţionarul în registrul acţionarilor şi
numărul de ordine al acţiunilor astfel emise.
Această modalitate stabilită de lege dă conţinut ideii de titluri cumulative, deoarece
certificatul de acţionar nu numai că face dovada calităţii titularului lui, dar, prin elementele pe care
le conţine, face dovada şi cu privire la titlurile deţinute de acel acţionar.
În plus, art. 92 alin. 5 din legea 31/1990, astfel cum a fost modificat prin legea 161/2003,
stabileşte că se pot emite titluri cumulative pentru mai multe acţiuni, în situaţia în care acestea sunt
emise în formă materială.
Transmiterea acţiunilor. Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative
se face, de principiu, în baza unei declaraţii semnate de cedent şi cesionar, declaraţie care se
înregistrează în registrul acţionarilor.
În cazul în care acţiunile nominative se emit în formă materială (pe suport de hârtie), în
vederea transmiterii dreptului de proprietate, alături de declaraţia semnată de cedent şi cesionar (sau
un mandatar al acestora), trebuie realizată şi o menţiune cu privire la cesiune, direct pe titlu (deci în
cuprinsul acţiunii), menţiune semnată de cedent şi cesionar.
Pentru opozabilitate faţă de terţi această menţiune trebuie înscrisă în registrele de acţiuni al
societăţii emitente, faţă de aceasta cesionarul devenind titular din momentul înregistrării.
Dispoziţiile legale referitoare la modul de transmitere al dreptului de proprietate asupra
acţiunilor nominative au caracter dispozitiv, legea permiţând părţilor să stabilească alte reguli prin
actul lor constitutiv (de exemplu, ca declaraţia să nu poată fi dată de către mandatari, ci numai în
mod personal, de către cedent şi cesionar).
Transmiterea acţiunilor emise în formă dematerializată şi care sunt tranzacţionate pe o piaţă
de capital, se supun regulilor specifice pieţei de capital stabilite conform legii 297/2004.
Subscriitorii, cât şi cesionarii ulteriori răspund solidar pentru plata acţiunilor, dreptul la
acţiune împotriva acestora prescriindu-se într-un termen de 3 ani de la momentul când s-a făcut
menţiunea referitoare la transmiterea acţiunilor în registrul acţionarilor.

53
 Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător, se transmite prin simpla tradiţiune, fără
nici un fel de formalitate suplimentară, reluându-se din dreptul civil regula valabilă pentru bunurile
mobile corporale, posesia de buna-credinţă valorând proprietate.
Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot. Titularul unei acţiuni cu dividend prioritar
beneficiază de: dreptul de a primi propriul său dividend, înaintea oricăror altor reţineri din
beneficiile ce pot fi distribuite ale societăţii, calculate la încheierea exerciţiului financiar; drepturile
obişnuite ce revin oricărui titular de acţiuni ordinare, mai puţin dreptul de a participa la vot în cadrul
adunărilor generale.
Acţiunile cu dividend prioritar nu pot depăşi ¼ din capitalul social, iar valoarea lor
nominală va fi aceeaşi cu cea stabilită pentru acţiunile ordinare.
Legea limitează şi titularii acţiunilor cu dividend prioritar, în sensul că, se interzice deţinerea
unor asemenea acţiuni pentru cenzori, administratori, directori, respectiv membrii directoratului şi
ai consiliului de supraveghere, orice alţi reprezentanţi ai societăţii, pentru că aceştia participă în
organele executive şi de control ale societăţii şi pot influenţa voinţa societăţii în sensul intereselor
proprii determinate de obţinerea dividendului prioritar.
Ca o sancţiune pentru ipoteza întârzierii plăţii dividendelor, legea 441/2006 instituie
dobândirea dreptului de vot pentru acţionarii cu acţiuni preferenţiale, începând de la data scadenţei
obligaţiei de plată a dividendelor ce urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în
acel an AGA hotărăşte să nu se distribuie dividende, începând de la data publicării hotărârii AGA.
Dreptul de vot însoţeşte acţiunile preferenţiale până la plata efectivă a dividendelor restante.
Şi în cazul acestor acţiuni speciale, legea permite ca prin hotărârea adunării generale
extraordinare natura acţiunilor să se modifice (acţiunile ordinare să fie convertite în acţiuni cu
dividend prioritar şi invers).
Drepturile titularilor de acţiuni. În baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii beneficiază în
cadrul societăţii de anumite drepturi specifice, astfel:
Dreptul la vot: În baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii îşi pot exercita dreptul la vot în
cadrul adunării generale. Conform art. 101 alin. 1 din legea 31/1990, republicată, orice acţiune
plătită dă dreptul la un vot, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. În aceste condiţii,
dreptul la vot va fi exprimat şi în cazul deţinerii unui număr mai mare de acţiuni. Esenţial este însă
faptul ca exerciţiul dreptului la vot să se realizeze proporţional cu numărul acţiunilor.
Prin actul constitutiv al societăţii se poate limita dreptul la vot pentru acei acţionari care deţin
mai multe acţiuni. Această practică, deşi recunoscută de lege, poate crea o inechitate între acţionari,
cu tât mai mult cu cât este vorba de societăţi de capital.
În caz de uzufruct, dreptul de vot în adunările ordinare este exercitat de uzufructuar, iar în
cele extraordinare de nudul proprietar. Dreptul de vot are un caracter personal – nepatrimonial, de
unde rezultă caracteristica sa de a nu putea fi cedat (conf. art. 128). În practică este posibilă
împuternicirea unei persoane de a participa şi de a vota în locul altuia, caz în care se redactează o
procură autentificată, dar aceasta nu are valoare de cesiune de drept de vot, deoarece împuternicitul
votează în AGA în locul mandantului (cel ce l-a împuternicit) şi în nume propriu.
Art. 101 din legea 31/1990, republicată, stabileşte şi o situaţie de suspendare a dreptului la
vot. Dreptul la vot se suspendă pentru acei acţionari care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la
scadenţă.
În realitate, textul trebuie interpretat în sensul suspendării dreptului la vot pentru acţionarii
ale căror vărsăminte sunt ajunse la scadenţă. În aceste condiţii suspendarea poate interveni fie de la
momentul ajungerii la scadenţă a vărsămintelor şi până în momentul anulării prin hotărâre a
acţiunilor pentru care nu s-au făcut vărăsmintele, fie de la momentul scadenţei vărsămintelor şi până
la efectuarea plăţii.
Dreptul la dividende: Proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acţionarii
beneficiază de dividende în cuantumul stabilit de adunarea generală a acţionarilor.
În afara acestor drepturi esenţiale pentru un acţionar, în reglementarea recentă a societăţilor
comerciale se face referire şi la dreptul acţionarilor de a fi informaţi, având în vedere faptul că în
cadrul adunărilor generale se prezintă rapoartele cenzorilor şi ale administratorilor cu privire la

54
activitatea desfăşurată de aceştia. De asemenea, art. 135 din legea 31/1990, republicată, stabileşte că
administratorii sau, după caz, societăţile de registru, au obligaţia de a pune la dispoziţia acţionarilor
sau a oricăror alţi solicitanţi, registrele societăţii.
La fel ca şi dreptul la informare, se recunoaşte acţionarilor şi un alt drept nepatrimonial,
respectiv acela de a participa la adunările generale ale societăţii. Pe cale de consecinţă, exercitând
acest drept, acţionarii au posibilitatea de a-şi exercita un drept esenţial, respectiv dreptul la vot (şi
implicit de a alege şi de a fi ales în organele de conducere).
Când unul sau mai mulţi acţionari, deţinând cel puţin 10% din capitalul social, consideră că
anumite operaţiuni din gestiunea societăţii au condus la efecte dăunătoare, pot cere instanţei să
desemneze, pe cheltuiala societăţii comerciale, un expert care să întocmească un raport ce va fi
analizat de cenzorii societăţii (conform art. 136 din legea 31/1990). Astfel, între şedinţele adunărilor
generale, cel mult de două ori în cursul unui exerciţiu financiar, acţionarii pot consulta, cerând copii
legalizate pe propria cheltuială, documentele societăţii comerciale. Consultând aceste documente,
acţionarii îşi pot formula opinii pe care le pot comunica consiliului de administraţie care e obligat ca
în termen de 15 zile să răspundă în scris.
În sfârşit, în cazul lichidării societăţii, acţionarii au un anumit drept asupra unei părţi
corespunzătoare acţiunilor ce le deţin, în urma lichidării.
Răspunderea acţionarilor pentru neefectuarea vărsămintelor. În situaţia în care, la
momentul constituirii societăţii nu s-a vărsat integral capitalul social, cei obligaţi la efectuarea
vărsămintelor vor fi somaţi la plată la momentul scadenţei, în baza unei somaţii colective. Această
somaţie trebuie să îndeplinească condiţiile de publicitate, legea impunând ca ea să fie publicată de
două ori în Monitorul Oficial, la interval de 15 zile.
Dacă în urma somării repetate, cei obligaţi la efectuarea vărsămintelor nu şi-au efectuat
obligaţia, consiliul de administraţie sau directoratul are două posibilităţi:
 fie va face demersurile pentru urmărirea acţionarilor rău platnici şi pentru executarea
debitelor acestora;
 fie va anula acţiunile deţinute de către acţionarii răi platnici, caz în care, hotărârea de
anulare trebuie publicată în Monitorul Oficial cu specificarea numărului de ordine al
acţiunilor anulate.
Dacă se hotărăşte anularea acţiunilor, se admite posibilitatea unei noi emisiuni, acţiunile noi
emise purtând numărul acţiunilor anulate. Aceste acţiuni urmează a fi vândute pe piaţa liberă,
acţionarii societăţii având un drept de preemţiune (preferinţă) la dobândirea lor.
În funcţie de sumele obţinute din vânzarea acţiunilor emise în aceste condiţii, pot interveni
două situaţii:
Sumele sunt îndestulătoare: În aceste condiţii, din ele se va acoperi preţul operaţiunilor
efectuate pentru anularea acţiunilor neacoperite, pentru vânzarea celor noi, dobânzile de întârziere şi
valoarea vărsământului. Dacă şi după acoperirea acestor cheltuieli, în urma vânzării, mai există
sume neutilizate, acestea vor fi restituite acţionarilor.
Sumele sunt neîndestulătoare: În acest condiţii, se vor acoperi cheltuielile de anulare şi
vânzare, societatea urmând a se îndrepta împotriva cesionarilor şi subscriitorilor, în cazul în care
nici în aceste condiţii nu se obţin sumele datorate societăţii, capitalul social va fi micşorat
proporţional cu sumele nerecuperate şi pentru care nu s-a făcut vărsământul.
De altfel, conform art. 109 din legea 31/1990, situaţia acţiunilor trebuie să se regăsească în
cuprinsul unei anexe la situaţia financiară anuală a societăţii, în cuprinsul acestei anexe urmând a se
preciza şi dacă aceste acţiuni au fost integral liberate, sau după caz, numărul acţiunilor pentru care
deşi s-a solicitat efectuarea vărsămintelor, aceasta nu s-a realizat.
Dobândirea de către societate a propriilor sale acţiuni. Ca regulă de principiu, o societate
pe acţiuni nu-şi poate dobândi propriile sale acţiuni, fie în mod direct, fie printr-o persoană care
lucrează în nume propriu, dar pe seama societăţii. Se admite, în mod excepţional, dobândirea de
către o societate pe acţiuni a propriilor sale acţiuni, dacă există o hotărâre în acest sens a adunării
generale extraordinare şi cu condiţia ca acţiunile astfel dobândite, inclusiv cele deja aflate în
portofoliul societăţii, să nu depăşească 10% din capitalul social subscris.

55
 Astfel de operaţiuni cu acţiuni proprii ale societăţii se pot realiza pentru o perioadă de
maximum 18 luni de la momentul în care hotărârea adunării generale extraordinare a fost publicată
în Monitorul Oficial.
În cadrul adunării generale extraordinare, acţionarii sunt liberi să hotărască cu privire la:
modurile de dobândire de către societate a propriilor acţiuni; perioada în care se poate efectua o
asemenea operaţiune; valoarea de dobândire a acţiunilor, etc.
Procedura de dobândire a propriilor acţiuni nu poate demara dacă nu a fost integral vărsat
capitalul social, adică dacă acţiunile nu sunt integral liberate.
Pentru dobândirea propriilor acţiuni, societatea este obligată la o plată, care se realizează din
profitul distribuibil sau din rezervele disponibile ale societăţii, altele decât rezervele legale, conform
ultimei situaţii financiare anuale aprobate. Tocmai pentru a asigura un control strict al modului de
plată a acţiunilor dobândite de către societate, legea impune ca în raportul de gestiune ce însoţeşte
situaţia financiară anuală să fie precizate: motivele care au determinat dobândirea propriilor acţiuni;
fracţiunea de capital reprezentată de acţiunile astfel dobândite; numărul, valoarea nominală şi
contravaloarea acţiunilor astfel dobândite.
Operaţiunile ce privesc dobândirea propriilor acţiuni sunt restricţionate prin lege. În situaţia
în care o societate pe acţiuni îşi dobândeşte propriile acţiuni fără respectarea condiţiilor impuse de
lege sau de adunarea generală extraordinară, are obligaţia să înstrăineze acţiunile astfel dobândite
într-un termen de un an de la momentul dobândirii lor. Aceeaşi sancţiune este stabilită în ipoteza
dobândirii acţiunilor proprii pentru a fi distribuite angajaţilor societăţii. Dacă societatea nu le
înstrăinează în acest termen, acţiunile astfel dobândite se anulează, societatea fiind obligată să-şi
modifice corespunzător capitalul social. Această soluţie funcţionează şi în cazul în care acţiunile
sunt dobândite de o societate în cadrul căreia o altă societate deţine majoritatea sau o poziţie
dominantă.
În anumite situaţii, nu mai funcţionează restricţionările specifice impuse de lege pentru
dobândirea propriilor acţiuni, acestea fiind posibil de dobândit în mod liber. Legea enumeră, expres
şi limitativ, aceste situaţii: în situaţia în care societăţile dobândesc propriile acţiuni pentru a le anula
şi a realiza astfel reducerea capitalului social; în cazul în care societatea a dobândit propriile acţiuni
cu titlu gratuit; în cazul în care societatea dobândeşte propriile acţiuni ca urmare a succesiunii
universale sau ca urmare a fuziunii cu o altă societate acţionară; în cazul în care societatea pe
acţiuni a dobândit propriile acţiuni ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti dată într-o procedură de
executare silită impusă unui debitor al societăţii.
Acţiunile dobândite de o societate pe acţiuni, şi care-i sunt proprii, nu dau dreptul la
dividende. Dreptul la vot pe care-l naşte dobândirea acestor acţiuni este suspendat pe perioada cât
acţiunile sunt deţinute de societatea emitentă, majorităţile impuse de lege pentru întrunirea în mod
valabil a unei adunări fiind stabilite în funcţie de capitalul social din care s-a dedus contravaloarea
acestor acţiuni.
Legea interzice acordarea de către societate a unor avansuri, împrumuturi sau constituirea
unor garanţii pentru dobândirea propriilor acţiuni.
Constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor. Se realizează prin intermediul
unui înscris sub semnătură privată, înscris înregistrat în registrul acţionarilor, ţinut de consiliul de
administraţie / directorat sau, după caz, de societatea independentă care ţine registrul acţionarilor,
creditorului eliberându-i-se o dovadă cu privire la înregistrarea garanţiei constituite.
Totodată, legea impune înregistrarea gajului astfel constituit şi în Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, de la momentul acestei înregistrări, gajul fiind opozabil terţilor. În funcţie
de momentul înregistrării, garanţia dobândeşte şi ordinea de preferinţă în raport cu alte astfel de
garanţii.
În conţinutul actului de garanţie, pentru acţiunile nominative dematerializate, trebuie precizat
în mod obligatoriu cuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se garantează, iar în
cazul acţiunilor la purtător precum şi a celor nominative emise în formă materială, se impune şi
menţionarea garanţiei în cuprinsul titlului şi semnătura părţilor între care s-a realizat contractul de
garanţie sau a mandatarilor lor.

56
 În cazul în care societatea constituie garanţii reale mobiliare asupra propriilor acţiuni, fie în
mod direct, fie prin intermediul unor persoane care lucrează pe seama societăţii, aceste operaţiuni
vor funcţiona în baza regulilor stabilite pentru dobândirea propriilor acţiuni, realizându-se însă o
contabilizare separată a acestora, cu excepţia situaţiei în care astfel de operaţiuni se încadrează în
operaţiunile curente de credit ale unei societăţi bancare sau se realizează pentru dobândirea
acţiunilor de către salariaţii societăţii.
Chiar dacă asupra unor acţiuni sunt constituite garanţii reale mobiliare, dreptul de vot
aparţine tot proprietarului, conform art. 124 alin. 2 din legea 31/1990 republicată şi nu creditorului
gajist.

4.6.2. Obligaţiunile

Obligaţiunile reprezintă bunuri incorporale şi apar ca titluri de valoare emise de societăţile de

capital, în baza cărora titularul dobândeşte un drept de creanţă faţă de societate, întrucât titularul lor
are calitatea de împrumutător al societăţii comerciale.
Ca şi acţiunile, conform art. 2 alin. 1 nr. 33 din legea 297/2004 privind piaţa de capital,
obligaţiunile negociabile pe piaţa de capital sunt valori mobiliare. Ca şi în cazul acţiunilor,
obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător. Valoarea nominală a obligaţiunilor emise de o
societate pe acţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei.
În cazul în care se emit mai multe obligaţiuni într-o singură emisiune, se impune ca valoarea
nominală a acestora să fie egală şi să confere titularilor lor aceleaşi drepturi.
Obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător, şi pot fi emise fie pe suport de hârtie, fie prin
înscriere în cont (obligaţiuni dematerializate).
O societate pe acţiuni nu poate face emisiune de obligaţiuni pentru o sumă mai mare de ¾
din capitalul vărsat şi existent conform ultimului bilanţ.
Obligaţiunile pot fi emise şi prin subscripţie publică, realizându-se o ofertă publică. În acest
caz se va întocmi un prospect de emisiune, ce trebuie publicat de administratorul societăţii.
Menţiunile pe care trebuie să le cuprindă prospectul de emisiune sunt: denumirea, obiectul de
activitate, sediul şi durata societăţii; capitalul social şi rezervele; data publicării în Monitorul Oficial
al României a încheierii de înregistrare şi modificările ce s-au adus actului constitutiv; situaţia
patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil; categoriile de acţiuni emise de societate; suma
totală a obligaţiunilor care au fost emise anterior şi a celor care urmează a fi emise, modul de
rambursare, valoarea nominală a obligaţiunilor, dobânda lor, indicarea dacă sunt nominative sau la
purtător, precum şi indicarea dacă sunt convertibile dintr-o categorie în alta, ori în acţiuni; sarcinile
ce grevează imobilele societăţii; data la care a fost publicată hotărârea adunării generale
extraordinare care a aprobat emiterea obligaţiunilor.
Subscrierea obligaţiunilor se face pe exemplarele prospectului de emisiune, iar pentru
obligaţiunile astfel subscrise, valoarea lor trebuie să fie de la început integral vărsată.
Oferta publică de obligaţiuni necesită, înainte de publicarea prospectului de emisiune,
autorizarea de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, în afara situaţiilor în care există o
dispensă de autorizare acordată tot de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, conform legislaţiei
pieţei de capital.
Deţinătorii de obligaţiuni au posbilitatea să-şi constituie, conform legii, o adunarea generală
specială, care-şi va desfăşura activitatea pe cheltuiala societăţii emitente. Societatea emitentă nu are
dreptul să intervină în deliberările adunării generale a obligatarilor, interzicându-se în acest sens
participarea efectivă a administratorilor, directorilor, membrilor directoratului, consiliului de
administraţie, cenzorilor şi funcţionarilor societăţii.
Reprezentarea deţinătorilor de obligaţiuni este asigurată de reprezentantul numit în cadrul
adunării obligatarilor. Acesta reprezintă obligatarii atât în faţa societăţii, cât şi în justiţie, având
totodată dreptul de a asista fără drept de vot la adunările generale ale societăţii comerciale
respective. În schimb, nici reprezentantul şi nici supleanţii acestuia (numiţi în aceleaşi condiţii), nu
pot participa la administrarea societăţii.

57
 Adunarea obligatarilor este cea care, practic, asigură supravegherea intereselor deţinătorilor
de obligaţiuni având dreptul, de exemplu, conform art. 172 alin. 1 din legea 31/1990, republicată, să
se opună la orice modificare a actului constitutiv al societăţii sau al condiţiilor în care se efectuează
împrumutul, dacă astfel s-ar aduce o atingere drepturilor deţinătorilor de obligaţiuni. Totodată,
adunarea obligatarilor este în drept să se pronunţe şi asupra emiterii de noi obligaţiuni.
Adunarea deţinătorilor de obligaţiuni poate să constituie un fond, de exemplu, din dobânzile
cuvenite deţinătorilor de obligaţiuni, pentru a acoperi cheltuielile necesare apărării drepturilor
obligatarilor. Tot această adunare va decide regulile de gestionare a acestui fond.
Hotărârile adunării obligatarilor se adoptă cu o majoritate specifică reprezentând cel puţin
1/3 din titlurile emise şi nerambursate. În situaţia în care se pune problema ca prin hotărâre
adunarea obligatarilor să se pronunţe cu privire la emiterea de noi obligaţiuni sau să se opună la
modificarea actului constitutiv sau a condiţiilor împrumutului, cvorumul impus de lege este de
minimum 4/5 din titlurile reprezentate la adunare, iar adunarea se consideră valabil constituită în
măsura în care participă deţinători reprezentând cel puţin 2/3 din titlurile nerambursate.
Odată adoptată o hotărâre a adunării obligatarilor, ea are caracter obligatoriu şi pentru
deţinătorii de obligaţiuni care, fie nu au luat parte la adunare, fie s-au opus adoptării acelei hotărâri.
Chiar dacă o asemenea hotărâre le este opozabilă, atât deţinătorii de obligaţiuni neparticipanţi la
adunare, cât şi cei care au votat împotrivă au posibilitatea, în temeiul art. 174 alin. 2 din legea
31/1990, republicată, să atace în justiţie acea hotărâre.
În baza obligaţiunilor ce le deţine, obligatarul are posibilitatea de a acţiona societatea
emitentă în instanţă când se consideră prejudiciat? Pentru a fi admisibilă o astfel de acţiune, se
impune ca acţiunea să nu fie contrară unei hotărâri adoptate de adunarea generală a deţinătorilor de
obligaţiuni.
Obligaţiunile se rambursează, de regulă, la scadenţă. Dacă se urmăreşte o rambursare
anterioară scadenţei, obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate prin
tragere la sorţi la o sumă superioară valorii lor nominale şi în baza unei publicităţi, societatea
emitentă având obligaţia să anunţe public tragerea la sorţi cu cel puţin 15 zile înainte.
Posibilitatea de convertire a obligaţiunilor în acţiuni este posibilă în măsura în care o astfel
de soluţie este consemnată în prospectul de emisiune. În acest caz valoarea nominală a
obligaţiunilor convertibile va trebui să fie egală cu cea a acţiunilor.
Considerăm că pentru a compensa pierderea pe care o suportă obligatarul prin convertirea lui
în acţionar, ar trebui să i se distribuie acţiuni preferenţiale, cu avantajele prevăzute de lege pentru
acestea. Desigur decizia categoriei de acţiuni ce se obţin prin conversie revine adunării generale a
acţionarilor.

4.6.3. Certificatele de părţi sociale

Sunt emise de societăţile cu răspundere limitată, legea 31/1990, republicată, precizând că

aceste părţi sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
Administratorii societăţii cu răspundere limitată pot elibera, la cerere, un certificat
constatator al drepturilor asupra părţilor sociale, dar cu menţiunea că acest certificat nu poate servi
ca titlu pentru transmiterea drepturilor constatate, sub sancţiunea nulităţii transmiterii. Deci
certificatele de părţi sociale nu pot fi transmise prin gir, dar nici prin remitere materială (ca
acţiunile la purtător) sau înregistrarea transmiterii (ca la acţiunile nominative).
Transmiterea lor este totuşi posibilă: către asociaţi, prin decizia adunării generale; în
cazul clauzei de continuitate cu succesorii (ca la societăţile de persoane); către terţi, atunci când
cesiunea părţilor este hotărâtă prin votul asociaţilor, reprezentând ¾ din capitalul social (este o
dovadă că societatea cu răspundere limitată este o formă mixtă, necerându-se nici unanimitatea ca la
societăţile de persoane, dar nefiind suficientă nici majoritatea simplă, respectiv 50% plus 1).
Conform legii 31/1990, republicată, valoarea minimă a unei părţi sociale este de 10 lei.

4.6.4. Părţi de interes

58
 În cazul societăţilor de persoane, diviziunile de capital nu se numesc nici acţiuni, nici părţi
sociale, ci părţi de interes (reflectând caracterul personal al acestor societăţi). Reglementarea acestei
categorii apare în cazul grupurilor de interes economic (G.E.I.E.) al căror regim juridic este similar
societăţii în nume colectiv.

Secţiunea 5. Funcţionarea societăţilor comerciale

Ca orice persoană juridică, societatea comercială nu are o existenţă organică şi, deci, nici o
voinţă proprie, naturală. De aceea, voinţa ei se manifestă prin organele alese, respectiv: organele de
conducere, de execuţie şi de control al gestiunii societăţii comerciale.
Voinţa societăţii comerciale este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului
executiv (de gerare a activităţii, de gestiune) care este administratorul (gerantul) sau administratorii.
Controlul activităţii administratorului se realizează de către asociaţi (în virtutea drepturilor de
informare, control şi expertiză) sau, în anumite cazuri, de un organ specializat, auditorii financiari şi
cenzorii societăţii.
În funcţie de forma juridică a societăţii comerciale distingem:
 la societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni există toate cele trei
categorii de organe de conducere (respectiv Adunarea generală a acţionarilor), de execuţie
(administratorii organizaţi sub forma consiliului de administraţie, directori sau membrii
directoratului şi consiliul de supraveghere), de control (respectiv cenzorii şi auditorii
financiari;
 la societăţile de persoane, respectiv: societatea în nume colectiv şi în comandită
simplă, datorită numărului relativ mic de societari, nu este instituţionalizată o adunare
generală propriu-zisă, de asemenea, controlul gestiunii societăţii se realizează de către
asociaţi, nefiind necesari, de regulă cenzorii şi auditorii financiari;
 la societatea cu răspundere limitată există cele trei organe enumerate la societatea pe
acţiuni, dar prezintă unele particularităţi.

5.1. Adunarea generală

Ca organ de deliberare, adunarea generală este chemată să decidă, atât asupra unor probleme
obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor probleme deosebite, care vizează elemente
fundamentale ale societăţii comerciale.
Pornind de la acest criteriu distingem între adunări ordinare şi extraordinare, iar în urma
modificărilor audse legii 31/1990, republicată, şi adunările speciale. Legea reglementează adunarea
ordinară şi extraordinară în cazul societăţii pe acţiuni (cu varietatea adunării constitutive în cazul
constituirii prin subscripţie publică), cu precizarea atribuţiilor fiecăreia şi a condiţiilor de cvorum şi
majoritate cerute pentru adoptarea hotărârilor, pentru societatea cu răspundere limitată, deşi legea
nu distinge între adunările ordinare şi extraordinare, stabileşte condiţii speciale de cvorum şi
majoritate.
a. Adunarea ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5
luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea se ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în
convocare. Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrise în
ordinea de zi.
Potrivit legii, ea are următoarele competenţe: să discute, să aprobe sau să modifice bilanţul
contabil, după ascultarea raportului consiliului de administraţie, directoratului, consiliului de
supraveghere sau cenzorilor; să fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă şi să
revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere şi cenzorii; să
fixeze durata minimă a contractului de audit financiar, să demită auditorul financiar, la societăţile
auditate; să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs pentru membrii consiliilor (de
administraţie / de supraveghere) sau a cenzorilor, dacă nu s-a stabilit prin actul constitutiv; să se

59
pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie / de supraveghere; să stabilească bugetul de
venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pentru exerciţiul financiar următor; să
hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi ale societăţii.
În societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor
adunării generale ordinare, la prima convocare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte
cel puţin ¼ din numărul de drepturi de vot, iar hotărârile se iau de către acţionarii care deţin
majoritatea absolută (adică jumătate plus unu) din capitalul social reprezentat în adunare (dacă actul
constitutiv nu prevede altfel), dacă nu se realizează prezenţa cerută sau majoritatea necesară luării
hotărârii, adunarea se va întruni, la o a doua convocare, putând să delibereze oricare ar fi partea de
capital reprezentată de acţionarii prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea celor prezenţi.
Conform modificărilor aduse legii 31/1990 prin legea 441/2006, au dreptul să ceară
introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual
sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social. Acelaşi procent sau chiar o cotă mai mică, dacă în
actul constitutiv se prevede astfel, poate cere consiliului de administraţie / directoratului convocarea
adunării generale. Când consiliul de administraţie / directoratul nu convoacă AGA, instanţa de la
sediul societăţii va putea autoriza convocarea AGA. Costurile convocării şi cheltuielile de judecată
sunt suportate de societatea comercială.
La societatea cu răspundere limitată adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea
absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (se cere deci, cumulativ, procentul de 50% plus unu din
numărul asociaţilor, cât şi condiţia ca ei să reprezinte jumătate plus unu din totalul părţilor sociale).
În cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă, hotărârile se iau prin votul
asociaţilor ce reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (de exemplu: pentru alegerea şi
revocarea administratorilor), dar pentru modificarea actului constitutiv se cere votul unanimităţii (de
exemplu: pentru majorarea capitalului social).
b. Adunarea constitutivă. În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică (posibilă
doar la societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni) prima adunare la care participă
subscriitorii de acţiuni poartă denumirea de adunare constitutivă (fiind menită a pune bazele
desfăşurării activităţii în noile condiţii date de participarea noilor acţionari).
În termen de cel mult 15 zile de la data închiderii subscrierii, fondatorii trebuie să convoace
adunarea constitutivă, printr-o înştiinţare publicată în Monitorul Oficial.
Pentru a fi legal constituită, se cere prezenţa a jumătate plus unu din numărul subscriitorilor
acceptanţi, iar hotărârile se iau cu votul majorităţii simple a celor prezenţi.
La această adunare: nu au drept de vot acceptanţii care au constituit aporturi în natură (pentru
deliberările privind aporturile lor); fiecare acceptant are dreptul doar la un vot (principiul
proporţionalităţii nu este aplicat deoarece unul din scopurile adunării este tocmai acela de a aproba
subscrierile şi în funcţie de acestea se va decide numărul de acţiuni ce revine fiecărui acceptant);
reprezentarea acţionarilor este permisă, dar un acceptant nu poate să reprezinte mai mult de 5
subscriitori; se va citi raportul experţilor pentru evaluarea aporturilor în natură şi va avea loc
avizarea avantajelor fondatorilor şi a operaţiunilor ce urmează a fi preluate de societate; se va
exercita dreptul acceptanţilor de a se retrage dacă valoarea aporturilor în natură stabilită de experţi
este mai mică cu 1/5 faţă de cea stabilită de fondatori în prospectul de emisiune.
În atribuţiile adunării constitutive intră: verificarea existenţei vărsămintelor; examinarea şi
validarea rapoartelor experţilor; discutarea şi aprobarea actului constitutiv al societăţii; aprobă
participările la profit ale fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul societăţii; numirea primilor
membrii ai consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere şi primii cenzori
sau auditori financiari.
c. Adunarea extraordinară. Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a
se lua o hotărâre în probleme ce au caracter deosebit, cum ar fi: prelungirea duratei societăţii,
mărirea sau reducerea capitalului social; schimbarea obiectului ori formei societăţii; mutarea
sediului; fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea, etc., adică, aspecte ce privesc modificarea actului
constitutiv.

60
 Vizând probleme grave pentru viaţa societăţii comerciale, condiţiile de cvorum şi majoritate
sunt mai riguroase, astfel:
- pentru societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, pentru validitatea
deliberărilor adunării, este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând ¾ din capitalul social (dacă
actul constitutiv nu prevede altfel), iar hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari care să
reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social; la convocarea a doua, prezenţa necesară este cea
reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari
reprezentând 1/3 din capitalul social. Potrivit dispoziţiei legale, Adunarea generală extraordinară a
acţionarilor poate delega consiliului de administraţie sau, după caz, administratorului unic,
exerciţiul atribuţiilor sale privind: mutarea sediului, schimbarea obiectului de activitate, majorarea
capitalului social, reducerea sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni şi conversia acţiunilor
dintr-o categorie în alta.
- la societatea cu răspundere limitată este necesar votul tuturor asociaţilor (dacă actul
constitutiv nu prevede altfel).
- la societăţile de persoane, în tăcerea legii, se impune tot principiul unanimităţii (cu atât mai
mult cu cât societatea cu răspundere limitată, ca formă mixtă, între societăţi de persoane şi cele de
capital, are nevoie de votul tuturor asociaţilor).
d. Adunările speciale. Valabile doar în cazul societăţilor de capitaluri (societatea pe acţiuni
şi societatea în comandită pe acţiuni) sunt adunări ce cuprind gruparea acţionarilor ce deţin categorii
aparte de acţiuni. Astfel, legea 31/1990, republicată, distinge între adunarea specială a deţinătorilor
de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar şi fără drept de vot, dar şi adunările speciale constituite
din acei acţionari ce se adună în scopul de a-şi proteja interesele privind modificarea drepturilor şi
obligaţiilor ce le revin în legătură cu acţiunile ce le deţin.

5.2. Administrarea societăţii

Voinţa oricărei societăţi comerciale este exprimată de adunarea generală, dar este adusă la
îndeplinire prin organele de execuţie, care realizează administrarea (gerarea) societăţii.
Conform legii 31/1990, republicată, o societate comercială, indiferent de forma ei juridică
poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori. Pluralitatea de administratori nu este
instituţionalizată în cazul societăţilor de persoane şi a societăţii cu răspundere limitată, iar în cazul
societăţilor de capitaluri este organizată sub forma unor organe colegiale: consiliu de administraţie
şi consiliu de supraveghere. Astfel: în societatea în nume colectiv, gestiunea este asigurată de unul
sau mai mulţi administratori, de regulă ei înşişi asociaţi, fiecare administrator având dreptul să
reprezinte societatea (dacă actul constitutiv nu prevede altfel); în societatea în comandită simplă,
administrarea se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi (dacă un comanditar ar
face acte de administrare fără împuternicire, va deveni automat asociat comanditat, răspunzând
solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale); în societatea pe acţiuni administrarea poate fi făcută
de un administrator sau de mai mulţi, iar când sunt mai mulţi se constituie un consiliu de
administraţie care poate delega conducerea unuia sau mai multor directori şi poate crea comitete
consultative sau un consiliu de supraveghere, preşedintele consiliului de administraţie fiind şi
director general sau director al societăţii; în societatea în comandită pe acţiuni, administrarea
societăţii este încredinţată unuia sau mai multor comanditaţi; în societatea cu răspundere limitată
administrarea este realizată de unul sau mai mulţi administratori (asociaţi sau terţi).
Condiţii pentru desemnarea administratorilor:
 administratorii sunt numiţi temporar şi sunt reeligibili, numărul lor fiind impar;
 primii administratori pot fi numiţi pe 2 ani, iar dacă nu s-a prevăzut durata
mandatului, pentru cei ulteriori mandatul este de maxim 4 ani;
 persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori sau
reprezentanţi ai societăţii;
 poate fi administrator o persoană fizică sau o persoană juridică, dar în acest ultim
caz, persoana juridică va desemna un reprezentant – o persoană fizică; directorii la SA în

61
 sistemul unitar, respectiv membrii directoratului, în sistemul dualist nu pot fi decât persoane
fizice;
 administratorul va trebui să încheie o asigurare de răspundere profesională. Dacă
activitatea sa va produce prejudicii societăţii comerciale, aceasta se va putea despăgubi din
poliţa de asigurare.

5.2.1. Calitatea de administrator. Obligaţii. Răspundere.

Dispoziţii comune atât sistemului unitar de administrare cât şi celui dualist

Ca noutate faţă de reglementarea anterioară, administratorul trebuie să accepte în mod expres
calitatea de mandatar. Aceasta înseamnă că se încheie un contract de mandat în formă scrisă (care
va fi un contract de administrare în cazul funcţiilor executive, de exemplu, pentru director sau
membrii directoratului, sau o acceptare urmată de semnarea contractului pentru funcţiile
neexecutive). După unele opinii formulate în doctrină, semnarea acestui contract şi interdicţia
cumulării calităţii de administrator cu cea de salariat al societăţii comerciale ar muta competenţa
litigiilor societate (angajator) – administrator (salariat) din dreptul muncii, unde protecţia
angajatului este deosebită, procedura desfacerii contractului fiind mai complicată, în dreptul
comercial, unde e suficientă decizia de revocare dată de AGA, consiliul de administraţie sau
consiliul de supraveghere care să conducă la încetarea contractului.
Acţiunea în răspundere pentru prejudiciile provocate de administrator aparţine AGA ordinară
(valabilă dacă sunt prezenţi acţionarii ce reprezintă ¼ din numărul total de voturi, decizia se ia cu
majoritatea voturilor exprimate). Iniţiativa acţiunii în despăgubiri poate aparţine şi acţionarilor ce
reprezintă 5% din capitalul social. Această posibilitate corespunde reglementării OECD în materie,
respectiv Cartei guvernării corporative, potrivit căreia acţionarii, chiar minoritari, trebuie protejaţi.
Dintre obligaţiile specifice administratorilor enunţate în secţiunea III din Legea 441/2006 ce
conţine dispoziţii comune, enumerăm: interdicţia de a fi administratori pentru persoanele ce nu pot
fi fondatori, interdicţia pentru administratorul persoană fizică de a exercita concomitent mai mult
de 5 mandate de administrator (cu excepţia situaţiei deţinerii a o ¼ din numărul de acţiuni),
obligaţia de non-concurenţă, respectiv de a nu desfăşura, pe cont propriu sau al altei persoane,
activitatea de administrator, cenzor sau auditor intern într-o societate concurentă, obligaţia
înregistrării calităţii la Registrul Comerţului, posibilitatea de a încheia acte juridice în numele şi
pe seama societăţii, când acestea depăşesc ½ din valoarea contabilă a activelor, numai cu
aprobarea AGA extraordinară, posibilitatea stabilirii remuneraţiei prin actul constitutiv sau prin
hotărârea AGA sau a remuneraţiei suplimentare a directorilor sau membrilor directoratului prin
hotărârile consiliului de administraţie, respectiv al celui de supraveghere, precum şi posibilităţi noi
de convocare sau de vot, prin mijloace de comunicare la distanţă sau posibilitatea votului unanim
în scris, fără a mai fi necesară o întrunire a organului competent, dacă actul constitutiv prevede o
astfel de posbilitate, justificată prin urgenţa situaţiei.
Printre dispoziţiile comune se regăseşte cea legată de posbilitatea dizolvării societăţii prin
decizia AGA extraordinară, dacă activul net (calculat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul
datoriilor societăţii comerciale) s-a diminuat la mai puţin de ½ din valoarea capitalului social
subscris, există şi posibilitatea ca instanţa să acorde un răgaz (termen de graţie) de 6 luni pentru
regularizarea situaţiei.
Deşi este reglementată expres pentru membrii consiliului de administraţie, considerăm că
obligaţia de a-şi exercita mandatul cu bună-credinţă, prudenţă şi diligenţa unui bun administrator,
sunt explicate în legea 441/2006 într-un sens nou, prin preluarea conceptului „bussiness judgement
rule” din dreptul american. Conform acestuia, o „decizie de afaceri” adoptată într-o situaţie
prezumată ca fiind în interesul societăţii, îl absolvă pe administrator de răspundere chiar dacă
ulterior se va dovedi că decizia era greşită (în sensul de a prejudicia societatea comercială). În
acelaşi articol de lege este prevăzută obligaţia administratorilor de a-şi exercita mandatul cu
loialitate, în interesul societăţii, dar şi de a nu divulga informaţii confidenţiale şi secrete de afaceri

62
la care au acces în calitatea lor de mandatari. Obligaţia subzistă şi după încetarea mandatului, cu
precizarea că întinderea acestor obligaţii va fi prevăzută în contractul de reprezentare.
Înţelesul obligaţiei de informare ce revine administratorilor, dar şi membrilor directoratului
sau entităţii ce ţine evidenţa acţionariatului (societăţile de registru independent privat) este acela de
a pune la dispoziţia acţionarilor şi oricăror altor solicitanţi a informaţiilor privind structura
acţionariatului respectivei societăţi, eliberând, la cerere, contra-cost, certificate privind aceste date.
La desemnarea ca administrator independent se au în vedere următoarele criterii:
 să nu fie director al societăţii sau al unei societăţi controlate de către aceasta ori a
îndeplinit o astfel de funcţie în ultimii 5 ani;
 să nu fi fost salariat al societăţii sau al unei societăţi controlate de către aceasta ori a
avut un astfel de raport de muncă în ultimii 5 ani;
 să nu primească sau să nu fi primit de la societate ori de la o societate controlată de
aceasta o remuneraţie suplimentară sau alte avantaje, altele decât cele corespunzând calităţii
sale de administrator neexecutiv;
 să nu fie acţionar semnificativ al societăţii;
 să nu aibă sau să nu fi avut în ultimul an relaţii de afaceri cu societatea ori cu o
societate controlată de aceasta, fie personal, fie ca asociat, acţionar, administrator, director
sau salariat al unei societăţi care are astfel de relaţii cu societatea;
 să nu fie sau să nu fi fost în ultimii 3 ani asociat ori salariat al actualului auditor
financiar al societăţii sau al unei societăţi controlate;
 să nu fie director într-o altă societate în care un director al societăţii este
administrator neexecutiv;
 să nu fi fost administrator neexecutiv al societăţii mai mult de 3 mandate;
 să nu fie soţ/soţie sau rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu un director al
societăţii sau cu o persoană aflată în una dintre situaţiile prevăzute anterior.
Cu unele excepţii, administratorul care are, direct sau indirect (soţ/soţie, rude sau afini până
la gradul IV inclusiv) interese contrare intereselor societăţii trebuie să înştiinţeze despre aceasta pe
ceilalţi administratori, cenzori sau auditori interni, şi să nu participe la deliberări legate de această
operaţiune.
Sistemul unitar de administrare a societăţilor comerciale.
Prin sistem unitar de administrare urmează să înţelegem că o societate comercială este
administrată de un consiliu de administraţie, în cadrul căruia se face diferenţa între administratori cu
funcţii executive şi administratori cu funcţii neexecutive.
Diferenţa dintre administratorii executivi şi cei neexecutivi este formulată prin legea
441/2006 conform căreia, când are loc o delegare a atribuţiilor de conducere către directori, aceştia
vor îndeplini funcţiile executive, urmând ca majoritatea membrilor consiliului de administraţie să
fie formată din administratori neexecutivi (adică cei ce nu au fost numiţi directori).
a. Administratori
Competenţa de numire. Numirea se face fie prin actul constitutiv, fie de către AGA ordinară.
Astfel, primii administratori sunt numiţi prin actul constitutiv, iar cei numiţi ulterior, prin AGA
ordinară.
Candidaţii pentru posturile de administrator sunt nominalizaţi de membrii ultimului consiliu
de administraţie sau de către acţionari.
În caz de vacanţă a unui fost administrator consiliul de administraţie numeşte administratori
provizorii până la convocarea AGA, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.
Dacă administratorii nu convoacă AGA, orice parte interesată se poate adresa instanţei
judecătoreşti teritorial competente care să desemneze persoana însărcinată cu convocarea AGA.
Faptul că oricine poate apela la ajutorul instanţei este explicabil mai ales în ipoteza în care vacanţa
postului determină scăderea numărului de administratori sub minimul legal.
Persoana care are atribuţia de a convoca AGA poate fi: unicul administrator, când vrea să
renunţe la mandat; cenzorii, în caz de deces sau imposibilitate fizică de exercitare a funcţiei de către

63
administratorul unic; când nu există cenzori, oricare acţionar se poate adresa instanţei care-l poate
desemna chiar pe acel acţionar sau pe altul în vederea convocării AGA.
Calitatea de administrator. Poate fi administrator fie o persoană fizică, cu capacitate deplină
de exerciţiu, pentru că cel ce gerează afacerile altuia trebuie să depună maximum de diligenţă
pentru bunul mers al societăţii comerciale, sau o persoană juridică. În acest al doilea caz, conform
legii 441/2006, când o persoană juridică este numită administrator sau membru al consiliului de
administraţie, trebuie să desemneze o persoană fizică, ca reprezentant permanent. Actele persoanei
fizice nu exonerează de răspundere persoana juridică ce a desemnat-o, cu alte cuvinte, răspund în
mod solidar.
Durata mandatului. Mandatul administratorilor poate varia între 2 ani (primii
administratori) şi maxim 4 ani (administratorii ulteriori). Administratorii sunt reeligibili, când prin
actul constitutiv nu se prevede altfel.
Mandatul trebuie acceptat în mod expres de către administrator, iar ca noutate, o persoană
fizică poate exercita concomitent 5 mandate în societăţi pe acţiuni cu sediul în România. Persoana
ce depăşeşte numărul de mandate prevăzut de lege, trebuie să demisioneze în termen de o lună de la
data apariţiei situaţiei de incompatibilitate, din ultima funcţie obţinută în ordinea cronologică a
numirilor, fie că e vorba de calitatea de administrator, membru al consiliului de administraţie sau al
consiliului de supraveghere. Ca efect va trebui să restituie remuneraţiile şi beneficiile primite de la
societatea comercială respectivă.
Important este de reţinut faptul că deliberările şi deciziile la care a luat parte în exercitarea
mandatului la care trebuie să renunţe, rămân valabile, chiar dacă apăruse situaţia de
incompatibilitate.
Numărul administratorilor. Societatea comercială pe acţiuni poate fi administrată de unul
sau mai mulţi administratori, numărul lor trebuie să fie impar. În cazul pluralităţii, administratorii
formează un consiliu de administraţie.
Legea instituie obligativitatea numărului minim de 3 administratori pentru societăţile
comerciale care fac obiectul obligaţiei legale de auditare. Sunt supuse acestei obligaţii societăţile
comerciale ale căror situaţii financiare intră sub incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu
directivele europene şi standardele internaţionale de contabilitate.
Conflict de interese între administrator şi societate. Când un administrator are într-o
anumită operaţiune, fie direct, fie indirect, interese contrare intereselor societăţii comerciale, trebuie
să înştiinţeze despre această situaţie pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori interni,
pentru a nu lua parte la nicio deliberare legată de acea operaţiune.
Regimul juridic va fi identic în cazul în care într-o anumită operaţiune sunt interesate
soţul/soţia sa, rudele sau afinii săi până la gradul IV inclusiv.
Interdicţia nu funcţionează, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, pentru ipotezele în
care obiectul votului îl constituie fie oferirea spre subscriere către administratorul în cauză sau
persoanelor considerate rudele lui, de acţiuni sau obligaţiuni ale societăţii, fie acordarea de către
administratorul în cauză sau rudele sale, a unui împrumut (sau constituirea unei garanţii) în folosul
societăţii comerciale.
Operaţiuni ce nu se pot încheia între societatea comercială şi administrator.
Este intezisă creditarea administratorilor de către societatea comercială când aceasta îmbracă
forma acordării de împrumuturi administratorilor; acordarea de avantaje financiare cu ocazia
încheierii de către administratori cu societatea comercială a unor operaţiuni de livrări de bunuri,
prestări servicii sau executare de lucrări; garantarea directă sau indirectă a unor împrumuturi
acordate administratorilor; garantarea directă sau indirectă a executării unor obligaţii personale ale
administratorilor faţă de terţi; dobândirea cu titlu oneros, sau plata unei creanţe ce are ca obiect un
împrumut de care beneficiază administratorii. Interdicţia se aplică şi când operaţiunile vizate sunt
încheiate în interesul soţului/soţiei, rudelor sau afinilor până la gradul IV ale administratorilor.
Acelaşi regim juridic de interdicţie se aplică în cazul operaţiunilor ce privesc o societate civilă sau
comercială la care una din persoanele enumerate mai înainte este administrator, ori deţine singură
sau împreună cu una din persoanele din lista de mai sus, o cotă de minim 20% din capitalul social

64
subscris. Aşadar, când există o relaţie de afiliere şi un procent de deţineri ce depăşeşte 20%, se
consideră că de efectele operaţiunii va beneficia direct sau indirect administratorul societăţii
comerciale, ca urmare a îndeplinirii criteriului controlului.
Două sunt excepţiile în care nu se aplică interdicţia: când operaţiunile vizate nu depăşesc
echivalentul în lei al sumei de 5.000 euro; când condiţiile în care se încheie operaţiunea nu sunt mai
favorabile administratorilor sau persoanelor apropiate lor, decât cele pe care, în mod obişnuit,
societatea le oferă terţelor persoane.
Sunt supuse sancţiunii nulităţii absolute, în lipsa unor dispoziţii contrare din actul
constitutiv, actele administratorului, încheiate în nume propriu, prin care se înstrăinează sau
dobândesc bunuri către sau de la societatea comercială, a căror valoare depăşeşte procentul de 10%
din valoarea activelor nete ale societăţii, dacă nu există aprobarea AGA extraordinară. Este vorba
de 10% din valoarea activelor nete raportate în situaţia financiară a anului precedent sau din
valoarea capitalului social subscris (când o situaţie financiară nu a fost încă prezentată şi aprobată).
Aceste dispoziţii sunt valabile şi când este vorba de operaţiuni de închiriere sau leasing.
În general, când actul constitutiv nu dispune altfel, dobândirea sau înstrăinarea de bunuri, în
nume propriu, de la sau către societatea comercială trebuie mai întâi aprobate de AGA
extraordinară, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Acelaşi regim juridic se aplică operaţiunilor încheiate cu soţul/soţia, rudă sau afin al
administratorului, până la gradul IV inclusiv, sau dacă se regăseşte criteriul controlului cu ponderea
lui 20% analizată mai sus.
Garanţii. Au fost abrogate dispoziţiile legii 31/1990 privind sistemul de garanţii în cazul
administratorilor, care în reglementarea anterioară sugerau calitatea de funcţionar a
administratorului. Conform legii 441/2006 sistemul de garanţie este înlocuit cu obligaţia
administratorului de a încheia o asigurare de răspundere profesională.
Obligaţiile administratorilor. Acceptarea expresă a mandatului de administrare, non-
concurenţă, diligenţă şi prudenţă, loialitatea, confidenţialitate, independenţă, sunt obligaţii ale
administratorilor care au fost analizate în cadrul secţiunii privind dispoziţiile comune.
Remuneraţie. Remuneraţia administratorilor se stabileşte prin act constitutiv sau prin
hotărâre AGA. Aceeaşi este competenţa şi pentru fixarea limitelor generale ale tuturor
remuneraţiilor, inclusiv ale celor suplimentare, care vom vedea, se acordă membrilor consiliilor de
administraţie / de supraveghere însărcinaţi cu funcţii speciale sau ale directorilor / membrilor
directoratului.
Răspunderea administratorilor. Răspunderea este întemeiată pe regulile mandatului
comercial, ca act conex unor acte/fapte obiective de comerţ. Răspunderea administratorilor este
solidară pentru: realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa registrelor legale şi corecta
lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor AGA; stricta îndeplinire a îndatoririlor stabilite de lege şi
de actul constitutiv.
Creditorii societăţilor comerciale vor putea intenta acţiune în răspundere împotriva
administratorilor doar în caz de deschidere a procedurii reglementate de legea 85/2006 privind
insolvenţa. Dacă potrivit acestei legi fapta administratorului se încadrează între fapte penale, acesta
este decăzut din dreptul de a mai deţine calitatea de administrator pe o perioadă de 5 ani de la data
rămânerii irevocabile a hotărârii de condamnare.
Administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele altor
persoane (directori / personal încadrat), dacă dauna s-a produs ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei
de supraveghere de către administratori.
Răspunderea administratorilor este solidară cu predecesorii lor imediaţi dacă, deşi aveau
cunoştinţă de neregulile acestora, nu le-au comunicat cenzorilor sau auditorilor.
Singura modalitate de a înlătura solidaritatea pasivă apare în ipoteza în care administratorul a
cerut consemnarea împotrivirii lui, în registrul deciziilor consiliului de administraţie, care s-a
comunicat în scris şi cenzorilor sau auditorilor.

65
 Acţiunea în răspundere contra administratorilor, pentru daunele produse societăţii
comerciale, aparţine adunării generale, moment din care mandatul administratorilor încetează de
drept.
Dacă adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere, şi nici nu dă curs propunerii
unui sau mai multor acţionari de a iniţia o astfel de acţiune, au dreptul să introducă acţiunea
acţionarii reprezentând cel puţin 5% din capitalul social, în nume propriu, dar în contul societăţii.
Consiliul de administraţie.
Numire. Numirea primilor membrii ai consiliului de administraţie la societăţile constituite
prin subscripţie publică, se face de adunarea constitutivă. Deşi regula este cea a votului deschis în
AGA, pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie este obligatoriu votul secret.
Convocare. Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la trei luni. Comunicarea
se face, de regulă, de preşedintele consiliului, dar e posibilă şi convocarea la cererea motivată a cel
puţin 2 din membrii consiliului sau a directorului general.
Convocarea trebuie să fie făcută cu suficient timp înainte pentru ca administratorii să se
informeze despre ea. De aceea termenul de întâlnire se poate stabili prin decizie a consiliului.
Convocarea va cuprinde: data, locul de desfăşurare şi ordinea de zi (se admite că în situaţii de
urgenţă se pot aborda şi alte probleme decât cele de la ordinea de zi).
La fiecare şedinţă se redactează un proces-verbal cu numele participanţilor, ordinea
deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate. Pentru a fi valabil
procesul-verbal trebuie semnat de preşedintele de şedinţă şi încă cel puţin un administrator. Pot
participa la şedinţa consiliului, fără drept de vot: cenzorii / auditorii, directorii (dacă sunt şi
administratori atunci au drept de vot).
Pentru validitatea deciziilor consiliului e necesară prezenţa a cel puţin jumătate din numărul
membrilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel, iar deciziile se iau cu votul majorităţii
membrilor prezenţi (doar pentru numirea sau revocarea preşedintelui se cere votul majorităţii
membrilor consiliului şi nu a celor prezenţi).
Este posibilă reprezentarea membrilor consiliului, dar un membru prezent nu poate
reprezenta decât un singur membru absent. Este posibilă participarea la şedinţele consiliului şi prin
intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă, dar numai în condiţiile prevăzute de actul
constitutiv.
Consiliul cuprinde un număr impar de membrii pentru a uşura procesul votului. În caz de
paritate de voturi, preşedintele consiliului are votul decisiv (cu excepţia cazului când acesta este şi
directorul societăţii în acelaşi timp; în orice situaţie în care preşedintele în funcţie nu poate vota se
va alege un preşedinte de şedinţă).
Dacă există paritate de voturi şi preşedintele nu poate beneficia de votul decisiv, propunerea
se consideră respinsă, pentru neîntrunirea voturilor.
Este posibil şi votul unanim exprimat în scris, fără a mai fi necesară întrunirea consiliului de
administraţie, dacă actul constitutiv prevede o astfel de posibilitate, justificată de urgenţa unor
situaţii şi de protejarea intereselor societăţii. Nu este admisă această procedură pentru aprobarea
situaţiilor financiare anuale sau a capitalului autorizat.
Componenţă. Preşedintele. Când are loc delegarea de competenţă în favoarea unor directori,
majoritatea membrilor consiliului va fi formată din administratori neexecutivi; executivi fiind
administratorii – directori.
Prin actul constitutiv se poate prevedea ca unul sau mai mulţi administratori să fie
independenţi.
Preşedintele consiliului poate fi: ales de membrii consiliului; sau, dacă actul constitutiv o
prevede, numit de AGA ordinară, aceeaşi AGA ce numeşte şi consiliul. El este numit pentru o
perioadă ce nu poate depăşi durata mandatului său de administrator (2, 4 ani). Poate fi revocat
oricând, dar de către organismul care l-a ales (consiliu), sau l-a numit (AGA ordinară). El
coordonează activitatea consiliului şi raportează AGA despre aceasta, veghind la buna funcţionare a
organelor societăţii (de exemplu votul decisiv în caz de paritate).

66
 Consiliul de administraţie poate însărcina un alt administrator cu îndeplinirea funcţiei de
preşedinte, doar în caz de imposibilitate temporară în care s-ar afla preşedintele ales/numit.
Competenţă şi luarea deciziilor.
Una dintre cele mai importante atribuţii ale consiliului este aceea de a supraveghea
activitatea directorilor. În acest sens, orice administrator poate solicita directorilor informaţii ce se
referă la conducerea operativă a societăţii. Despre toate operaţiunile întreprinse, directorul are
obligaţia să informeze consiliul de administraţie, cu atât mai mult cu cât revocarea directorilor poate
fi decisă oricând de consiliu.
Competenţe ce nu pot fi delegate directorilor. În cazul în care consiliul de administraţie
deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii, puterea de a reprezenta societatea aparţine
directorului general. Consiliul de administraţie păstrează însă atribuţia de reprezentare a societăţii
în raporturile cu directorii.
Consiliul de administraţie înregistrează la registrul comerţului numele persoanelor
împuternicite să reprezinte societatea, menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat.
Acestea depun la registrul comerţului specimene de semnătură.
Consiliul de administraţie are următoarele competenţe de bază, care nu pot fi delegate
directorilor: stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii; stabilirea
sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare; numirea şi revocarea
directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor; supravegherea activităţii directorilor; pregătirea raportului
anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea hotărârilor acesteia; consiliul
de administraţie, respectiv directoratul, e obligat ca în 15 zile de la data aprobării acestora, să
depună la Oficiul Registrului Comerţului copii ale situaţiilor financiare anuale consolidate;
introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit legii 85/2006
privind procedura insolvenţei. De asemenea nu pot fi delegate directorilor atribuţiile primite de
către consiliul de administraţie din partea adunării generale a acţionarilor.
Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie, în lipsa unei
stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin
preşedintele său.
Prin actul constitutiv, preşedintele şi unul sau mai mulţi administratori pot fi împuterniciţi să
reprezinte societatea acţionând împreună sau separat. O astfel de clauză este opozabilă terţilor. Prin
acordul lor unanim, administratorii care reprezintă societatea doar acţionând împreună pot
împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni.
Consiliul de administraţie poate crea comitete consultative, formate din cel puţin doi
membrii ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări
pentru consiliul în domenii precum auditul, remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor şi
personalului, sau nominalizarea de candidaţi pentru diferitele posturi de conducere. Comitetele vor
înainta consiliului în mod regulat rapoarte asupra activităţii lor.
Cel puţin un membru al fiecărui comitet trebuie să fie administrator neexecutiv
independent. Comitetul de audit şi cel de remunerare sunt formate numai din administratori
neexecutivi. Cel puţin un membru al comitetului de audit trebuie să deţină experienţă în aplicarea
principiilor contabile sau în audit financiar.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii
legale de auditare financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul consiliului de administraţie este
obligatorie.
Menţionăm că delegarea atribuţiilor executive şi de conducere către directori: este
facultativă fiind posibil a fi consemnată în actul constitutiv sau ca decizie a AGA; este obligatorie
în cazul societăţilor a căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii de auditare
financiară. În cazul în care există o delegare de competenţă către directori, majoritatea
administratorilor va fi formată din administratori neexecutivi. La societăţile auditate delegarea de
competenţă către directori este obligatorie. La societăţile auditate, numirea unui administrator
independent este obligatorie, acesta făcând parte din comitetul de audit.

67
 Directorii. Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai
multor directori, numind pe unul dintre ei director general.
Directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara consiliului de administraţie. Dacă
prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor se prevede acest lucru,
preşedintele consiliului de administraţie al societăţii poate fi numit şi director general.
Director al societăţii pe acţiuni este numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuţii de
conducere a societăţii. Orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în
cadrul societăţii, este exclusă de la aplicarea normelor legii 31/1990 cu privire la directorii societăţii
pe acţiuni. Pot deţine calitatea de director numai persoanele fizice.
Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în
limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de
lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor.
Modul de organizare a activităţii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin
decizie a consiliului de administraţie.
Prin actul constitutiv, preşedintele şi unul sau mai mulţi administratori pot fi împuterniciţi să
reprezinte societatea, acţionând împreună sau separat. O astfel de clauză este opozabilă terţilor. Prin
acordul lor unanim, administratorii care reprezintă societatea doar acţionând împreună pot
împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni.
În cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a
societăţii, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general. Consiliul de administraţie
păstrează însă atribuţia de reprezentare a societăţii în raporturile cu directorii.
Directorul general şi/sau alţi directori (dacă aceştia deţin atribuţii delegate din partea
consiliului de administraţie) vor încheia cu societatea un contract de administrare (management),
contract încheiat nu pentru că sunt cumulate două atribuţii, de administrator şi de director
general/director, ci pentru că funcţia de director general/director implică delegarea unor atribuţii din
partea consiliului de administraţie, care obligă la stabilirea unor raporturi caracterizate de principiul
revocabilităţii.
În ceea ce priveşte revocarea, atât în cazul administratorilor, cât şi în cazul directorilor,
aceasta trebuie să se facă cu justă cauză, în caz contrar existând dreptul la daune interese. Acest
aspect reprezintă o noutate deoarece în vechea reglementare, revocarea se putea face ad nutuum,
fără să fie nevoie de vreo motivare.
În ceea ce priveşte răspunderea, dispoziţiile legii 441/2006 privind administratorii se aplică şi
directorilor.
Remuneraţia directorilor este stabilită de consiliul de administraţie, în limitele stabilite de
actul constitutiv sau de AGA. Orice avantaje se pot acorda directorilor în aceleaşi condiţii, dacă se
dovedesc a fi justificate în raport cu îndatoririle specifice directorilor, dar şi cu situaţia economică a
societăţii comerciale.
Remuneraţia directorilor, obţinută în temeiul contractului de mandat e asimilată, din punct de
vedere fiscal, cu veniturile din salarii şi se înregistrează ca atare. Remuneraţia este asimilată cu
salariul şi în aplicarea reglementărilor art. 5 din legea 19/2000 privind sistemul public de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare. Aşadar în raportul dintre
director şi societatea comercială se nasc obligaţiile şi drepturile specifice, inclusiv dreptul de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, dar şi drepturile şi obligaţiile specifice
legislaţiei privind sistemul asigurărilor pentru şomaj, şi stimularea ocupării forţei de muncă, şi din
legislaţia privind asigurările de sănătate.
În concluzie, următoarele aspecte sunt caracteristice sistemului unitar: separaţie între funcţia
neexecutivă, de control (administrator neexecutiv) şi cea executivă (directori) – separaţie
obligatorie, în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de audit; consiliul de administraţie are o serie de competenţe de bază care, pe de o
parte, nu îi pot fi retrase prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor şi
pe care, pe de altă parte, consiliul nu le poate delega directorilor societăţii; în cazul delegării
funcţiei executive către directori, administratorii neexecutivi constituie majoritatea consiliului de

68
administraţie; noţiunea de director (un concept nou) reprezintă administratorul sau persoana din
afara consiliului de administraţie căreia i-au fost delegate din partea consiliului de administraţie
atribuţii de conducere a societăţii (noua lege înlocuieşte comitetul de direcţie – organ colegial, cu
reguli stricte, rigide de întrunire şi luare a deciziei – cu directorii – activitate şi răspundere
individuală, nu colegială); număr minim de administratori, respectiv 3 (în cazul societăţilor pe
acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legate de auditare); prin actul
constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se poate prevedea că unul sau mai
mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie independenţi (legea prevede, cu titlu
exemplificativ, criterii de evaluare a independenţei administratorilor); crearea de comitete
consultative în cadrul consiliului de administraţie (exemplu: comitet de audit, comitet de
remuneraţie); comitetul de audit include un administrator independent, aşadar consiliul de
administraţie al societăţilor pe acţiuni obligate la auditare trebuie să aibă şi un administrator
independent; raporturile dintre societate şi administratori (directori sau administratori neexecutivi)
sunt guvernate de regulile mandatului, neputându-se încheia pentru îndeplinirea acestui mandat un
contract de muncă; microîntreprinderile şi întreprinderile mici în sensul legii 346/2006 privind
stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, pot deroga de la prevederile legii
441/2006, respectiv de la dispoziţiile privind numărul minim de 3 administratori, de la dispoziţiile
privind revocarea preşedintelui consiliului de administraţie şi delegarea obligatorie a unor atribuţii
către directori când există obligaţia legală de auditare financiară.
Sistemul dualist de administrare
Prin actul constitutiv al unei societăţi pe acţiuni se poate menţiona ca sistem de administrare:
fie sistemul unitar (analizat anterior), fie cel dualist. În acest ultim caz administrarea este realizată
de un directorat şi de un consiliu de supraveghere. Se pot aduce modificări sistemului de
administrare, pe durata funcţionării societăţii comerciale doar pe baza hotărârii AGA extraordinare.
În cazul în care societatea comercială optează pentru sistemul dualist de administrare, prevederile
privind cenzorii (conform legii 31/1990) nu sunt aplicabile.
Directorat
Competenţă exclusivă. Conform legii 441/2006 conducerea societăţii revine în exclusivitate
directoratului, ce îndeplineşte actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al
societăţii comerciale. Activitatea sa se desfăşoară sub controlul consiliului de supraveghere.
Directoratul este cel ce reprezintă societatea comercială în raport cu terţii, dar şi în justiţie.
Regula funcţionării directoratului este că membrii directoratului reprezintă societatea acţionând
împreună, dar, ca excepţie, când sunt toţi membrii de acord, pot împuternici pe unul din ei să
încheie anumite operaţiuni.
Membrii directoratului. Cei ce fac parte din acest organism poartă denumirea de membrii
directoratului şi nu de directori. Dintre membrii directoratului cei împuterniciţi să reprezinte
societatea vor fi înregistraţi la Registrul Comerţului, unde-şi depun şi specimenul de semnătură.
Desemnarea membrilor directoratului se face de către Consiliul de supraveghere, care
numeşte dintre ei unul, cu funcţia de preşedinte. Atât membrii cât şi preşedintele nu pot fi decât
persoane fizice. Din punctul de vedere al numărului, când este un singur membru, acesta poartă
denumirea de director general unic. Când sunt mai mulţi membri, numărul lor trebuie să fie impar.
Ca excepţie, numărul minim este de 3, când societatea comercială are obligaţia legală de auditare.
Durata mandatului este de maxim 4 ani.
Luarea deciziilor. Dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, pentru validitatea deciziilor
e necesară prezenţa a cel puţin jumătate din numărul membrilor directoratului, iar hotărârile se iau
cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Reglementările sunt identice cu cele prevăzute pentru
consiliul de administraţie şi în ceea ce priveşte reprezentarea membrilor absenţi, utilizarea
mijloacelor de comunicare la distanţă, şi votul decisiv în caz de paritate.
Incompatibilitate. Membrii directoratului nu pot fi concomitent şi membrii ai Consiliului de
Supraveghere. Revocarea membrilor directoratului poate fi decisă tot de Consiliul de Supraveghere,
sau, când actul constitutiv prevede această posbilitate, chiar de către AGA ordinară. Obligaţiile
administratorilor se aplică şi membrilor directoratului, inclusiv rezolvarea cazului de vacanţă a

69
postului. Ca şi membrii consiliului de administraţie, membrii directoratului pot cere daune-interese
în caz de revocare fără justă cauză.
Obligaţii specifice directoratului. Cel puţin o dată la trei luni, directoratul prezintă un raport
scris consiliului de supraveghere cu privire la conducerea societăţii, la activitatea acestuia dar şi la
posibila sa evoluţie.
Directoratul comunică în timp util consiliului de supraveghere orice informaţie cu privire la
evenimentele ce ar putea avea o influenţă semnificativă asupra situaţiei societăţii.
Consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice informaţii pe care le consideră
necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale de control şi poate efectua verificări şi investigaţii
corespunzătoare. Fiecare membru al consiliului de supraveghere are acces la informaţiile transmise
consiliului.
Directoratul înaintează consiliului de supraveghere propunerea sa detaliată cu privire la
distribuirea profitului rezultat din bilanţul exerciţiului financiar, pe care intenţionează să o prezinte
adunării generale.
Consiliul de supraveghere.
Competenţă. Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii: exercită controlul
permanent asupra conducerii societăţii de către directorat; numeşte şi revocă membrii directoratului;
verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a operaţiunilor
de conducere a societăţii; raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire
la activitatea de supraveghere desfăşurată.
Pentru cazuri deosebite, consiliul poate convoca AGA. Deşi nu poate exercita atribuţii de
conducere (acestea aparţin doar directoratului), se poate întâmpla ca anumite tipuri de operaţiuni să
nu poată fi efectuate decât cu acordul consiliului de supraveghere, dacă actul constitutiv conţine
dispoziţii în acest sens.
Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative, formate de regulă din membrii
săi (cel puţin 2) cu rolul de a desfăşura investigaţii şi de a formula recomandări în domenii ca:
auditul, remunerarea conducerii, a consiliului şi a personalului sau nominalizarea de candidaţi
pentru funcţii de conducere.
Preşedintele directoratului poate fi numit membru în comitetul de nominalizare creat de
consiliul de supraveghere, fără ca prin aceasta să dobândească calitatea de membru în consiliu.
Cel puţin un membru al fiecărui comitet creat facultativ trebuie să fie membru independent al
consiliului de supraveghere. Cel puţin un membru al comitetului de audit trebuie să deţină
experienţă relevantă în aplicarea principiilor contabile sau în audit financiar.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii
legale de auditare financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul consiliului de supraveghere
este obligatorie.
Consiliul de supraveghere reprezintă societatea comercială în raporturile acesteia cu
directoratul, pe care-l controlează, şi pe ai cărei membrii îi poate revoca.
Membrii consiliului de supraveghere. Numirea membrilor consiliului se face fie prin actul
constitutiv (primii membrii), fie de către AGA (cei ulteriori). Revocarea lor este posibilă oricând,
prin hotărâre AGA, când se obţine votul a cel puţin 2/3 din numărul voturilor acţionarilor prezenţi.
Numărul membrilor consiliului se stabileşte prin act constitutiv, dar nu poate fi mai mic de 3 şi nici
mai mare de 11. Unul din membrii este ales preşedintele consiliului.
În cazul vacanţei vreunui post de membru în consiliu, acesta din urmă poate numi provizoriu
un membru, până la întrunirea AGA. Dispoziţiile privind vacanţa postului, cuprinse în legea
441/2006 pentru consiliu de administraţie sunt valabile şi în cazul consiliului de supraveghere.
Pentru membrii consiliului de supraveghere există un număr de restricţii, şi anume: nu pot fi
concomitent membri ai directoratului; nu pot fi salariaţi ai societăţii; obligatoriu să existe cel puţin
un membru independent, în cazul societăţilor obligate la auditare. Durata mandatului variaza între 2
ani, în cazul primilor administratori, şi maxim 4 ani.
Luarea deciziilor. Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.
Preşedintele convoacă consiliul de supraveghere şi prezidează întrunirea. De asemenea, consiliul de

70
supraveghere este convocat în orice moment la cererea motivată a cel puţin doi dintre membrii
onsiliului sau ai directoratului. Consiliul se va întruni în cel mult 15 zile de la convocare.
Dacă preşedintele nu dă curs cererii de convocare a consiliului, autorii cererii pot convoca ei
înşişi consiliul, stabilind ordinea de zi a şedinţei.
Membrii directoratului pot fi convocaţi la întrunirile consiliului de supraveghere, dar nu au
drept de vot.
La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde numele participanţilor,
ordinea de zi, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate.
Procesul-verbal este semnat de către preşedintele de şedinţă şi de către cel puţin un alt membru
prezent al consiliului.
În ceea ce priveşte valabilitatea deciziilor, cvorumul cerut la deliberări, reprezentarea
membrilor absenţi, utilizarea mijloacelor de comunicare la distanţă şi votul decisiv în caz de
paritate, se aplică reglementările din legea 31/1990, modificată prin legea 441/2006, privitoare la
consiliul de administraţie şi directorat.
Drepturi şi obligaţii. Dispoziţiile comune privind drepturile şi obligaţiile administratorilor
sunt valabile şi pentru membrii consiliului de supraveghere.

5.3. Controlul gestiunii societăţii comerciale. Cenzorii. Auditorii.

Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică asigurarea unui control desfăşurat în
mod riguros asupra activităţii administratorilor.
Controlul activităţii societăţilor pe acţiuni poate fi privit pe două paliere alternative şi anume:
 societăţi pe acţiuni care, fiind supuse obligaţiei de auditare prin lege, nu pot opta
între auditori sau cenzori; legea obligându-le să apeleze la serviciile auditorilor financiari,
care-şi organizează activitatea potrivit normelor Camerei Auditorilor Financiari din
România;
 societăţi pe acţiuni ale căror situaţii financiare nu sunt supuse în mod obligatoriu
auditului financiar, caz în care, adunarea generală a acţionarilor poate opta între: alegerea de
cenzori sau încheierea de contracte cu auditorii financiari.
Fie că este vorba de auditori financiari a căror activitate este impusă de lege, sau hotărâtă de
acţionari, societatea comercială ce şi-a organizat controlul prin această variantă, va organiza auditul
intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România.
Obligativitatea organizării controlului activităţii administratorilor de către auditorii financiari
este instituită prin legea 31/1990 şi pentru SA-urile care au ales sistemul dualist de administrare.
La SRL numirea cenzorilor e obligatorie numai când numărul asociaţilor depăşeşte cifra de
15.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cenzorii sunt:
 pot fi acţionari sau neacţionari; cu excepţia cenzorilor contabili care pot fi şi terţi în
raport cu societatea comercială. Aceştia îşi exercită profesia în mod individual sau în forme
asociative;
 să fie aleşi de AGA în număr de 3 sau mai mulţi; dar întotdeauna în număr impar,
odată cu cenzorii se aleg tot atâţia supleanţi care completează numărul cenzorilor în caz de
deces, împiedicare fizică sau legală, încetarea sau renunţarea la mandat a unui cenzor;
 să exercite personal mandatul care durează 3 ani, după care cenzorii pot fi realeşi;
 în ciuda modificării recente a legii 31/1990 care nu mai prevede expres această
condiţie, credem că trebuie avută în vedere reglementarea anterioară, conform căreia cel
puţin unul din cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil;
 la societăţile cu capital majoritar de stat, unul din cenzori trebuie să fie reprezentant
al Ministerului Economiei şi Finanţelor;

71
  remuneraţia lor este stabilită de AGA;
 este obligatorie înregistrarea la Registrul Comerţului a cenzorilor sau auditorilor
financiari, precum şi a oricăror schimbări legate de aceştia;
 nu pot fi cenzori, sau dacă au fost aleşi decad din mandatul lor: rudele sau afinii până
la gradul IV inclusiv sau soţia administratorilor; persoanele care primesc sub orice formă,
pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariu sau o remuneraţie de la administratori
sau de la societatea comercială sau ai căror angajatori sunt în raporturi contractuale sau se
află în concurenţă cu societatea comercială; persoanele cărora le este interzisă funcţia de
membru al consiliului de administraţie sau al consiliului de supraveghere şi directoratului,
adică persoanele ce nu pot fi fondatori; persoanele care, pe durata exercitării atribuţiilor
conferite de această calitate, au atribuţii de control în Ministerul Economiei şi Finanţelor sau
al altor instituţii publice, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege.
Obligaţiile cenzorilor sunt: de a supraveghea gestiunea societăţii; de-a verifica situaţiile
financiare şi măsura în care acestea sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele; de a verifica
dacă registrele sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut conform regulilor
stabilite pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare; despre datele de mai sus, dar şi
despre propunerile pe care le consideră necesare cu privire la situaţiile financiare şi la repartizarea
profitului, cenzorii trebuie să prezinte AGA rapoarte amănunţite. Pentru că cenzorii pot delibera
împreună sau separat, pot depune şi rapoarte separate; pot pune în discuţie reclamaţiile acţionarilor,
fie că reprezintă 5% din capitalul social sau mai puţin; pot cere de la administratori să le ofere
informaţii lunar; să păstreze secretul informaţiilor obşinute de la administratori sau acţionari;
Întinderea şi efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului. Revocarea lor
poate fi decisă de AGA, dar cu votul cerut în adunarea extraordinară. AGA poate decide
declanşarea unei acţiuni în răspundere pentru daunele cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor
faţă de societate.
Răspunderea cenzorilor este reglementată de regulile mandatului, revocarea lor putând fi
decisă de Adunarea generală a acţionarilor cu votul cerut pentru adunările extraordinare.

Secţiunea 6. Modificarea societăţii comerciale

Condiţiile economice pot determina modificarea societăţii comerciale. Astfel, asociaţii pot
considera utilă mărirea sau reducerea capitalului social, schimbarea obiectului societăţii sau a
formei ei juridice.
Deoarece elementele ce urmează a fi modificate au fost stabilite prin actul constitutiv al
societăţii, modificarea societăţii impune practic modificarea actului constitutiv.

6.1. Forma, înregistrarea şi publicarea actului modificator al actului

constitutiv

Modificarea actului constitutiv se realizează prin voinţa asociaţiilor, formulată în cadrul

adunărilor generale. În cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni decizia poate aparţine
Adunării generale a acţionarilor, ori a Consiliului de administraţie, respectiv a directoratului sau se
poate pronunţa o hotărâre a instanţei judecătoreşti. În cazul societăţilor de persoane şi a societăţilor
comerciale cu răspundere limitată, decizia poate fi luată doar cu votul unanimităţii sau ca urmare a
unei hotărâri judecătoreşti.
Hotărârea adunării asociaţilor pentru modificarea actului constitutiv trebuie consemnată în
scris, iar înscrisul nu trebuie autentificat (deoarece Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 76/2001,
republicată, admite forma sub semnătură privată a actului constitutiv, considerăm că aceasta trebuie
acceptată ca valabilă şi pentru actul adiţional. Excepţie: actul constitutiv e în formă autentică, atunci
şi actul adiţional trebuie să îmbrace aceeaşi formă). Acest înscris constituie un act adiţional al
actului constitutiv al societăţii. Actul adiţional modificat se depune, în vederea înregistrării, la
Oficiul Registrului Comerţului.

72
 Forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţie e obligatoriu când are ca obiect:
majorarea capitalului social prin subscrierea în natură ca aport a unui teren; modificarea formei
juridice a societăţilor comerciale fie în societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
majorarea capitalului social prin subscripţie publică.
Actul modificator şi textul complet al actului constitutiv, actualizat se vor înregistra la
Oficiul Registrului Comerţului în temeiul hotărârii judecătorului delegat care exercită controlul de
legalitate (ca o excepţie, de la acest control vor fi excluse situaţiile modificărilor aduse actului
constitutiv prin hotărâri judecătoreşti).
Ca deosebire de regim juridic, actele modificatoare nu se publică în cazul societăţilor de
persoane, pe când în celelalte cazuri e obligatorie publicarea în Monitorul Oficial.

6.2. Mărirea capitalului social

În ciuda faptului că legea nr. 31/1990, republicată, dispune că mărirea capitalului se face cu
respectarea dispoziţiilor referitoare la constituirea societăţii, cu referire expresă doar la societăţile
pe acţiuni şi la societăţile cu răspundere limitată, deducem că aceasta este valabilă şi pentru celelalte
forme de societăţi, respectând specificul acestora.
Modalităţile prin care se poate realiza majorarea capitalului social sunt: emiterea de noi
acţiuni sau majorarea valorii nominale a acţiunilor existente, dacă sunt aduse noi aporturi în natură
şi în numerar; prin încorporarea rezervelor (potrivit legii nr. 31/1990, republicată, din beneficiile
societăţii se va prelua cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până când acesta va atinge
minimum 1/5 din capitalul social); prin încorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune (ca
diferenţă dintre valoarea de emisiune şi valoarea nominală a acţiunii, pe care trebuie să o suporte
noii acţionari); compensarea unor creanţe pe care anumiţi creditori le au asupra societăţii, prin
acordarea către aceştia a unor acţiuni din capitalul social, în situaţia în care creanţele sunt lichide şi
exigibile.
Faţă de reglementarea anterioară, diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului pot fi
incluse în rezerve, dar nu mai constituie o modalitate de majorare a capitalului social.
Potrivit legii 31/1990 se instituie o procedură specială în cazul subscripţiei publice şi a
ofertei publice de valori mobiliare, care să asigure nu numai protecţia drepturilor acţionarilor ci şi
transparenţa operaţiunilor pentru terţi. Dintre acestea o atenţie deosebită se acordă dreptului de
preemţiune, potrivit căruia acţiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre
subscriere în primul rând acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le
posedă.
Ca noutate se pot tranzacţiona şi aceste drepturi de preemţiune cu specificarea că exercitarea
dreptului de preferinţă sau tranzacţionarea lui poate avea loc într-un interval limitat de timp (minim
o lună de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii AGA de subscriere publică).
După expirarea acestui termen dreptul de preferinţă încetează şi acţiunile pot fi oferite spre
subscriere terţilor. Tot un drept de preferinţă deţin şi titularii de obligaţiuni convertibile în acţiuni.
De remarcat că hotărârea de majorare a capitalului social trebuie, pentru a produce efecte, să
fie dusă la îndeplinire în termen de 1 an de la data adoptării, iar dacă, majorarea propusă nu este
subscrisă integral, capitalul poate fi majorat în limita subscrierilor doar dacă în condiţiile de
emisiune a fost prevăzută o astfel de soluţie.
O instituţie nouă o reprezintă aceea de capital autorizat. Potrivit acesteia, prin actul
constitutiv, consiliul de administraţie sau directoratul poate fi autorizat (într-un interval de maxim 5
ani de la înmatricularea societăţii comerciale) să majoreze capitalul social subscris până la o valoare
nominală determinată (capital autorizat), prin emiterea de noi acţiuni în schimbul aporturilor.
Valoarea nominală a capitalului autorizat poate depăşi jumătate din capitalul social subscris,
existent la momentul autorizării.

6.3. Reducerea capitalului social

73
 O modificare a capitalului social poate avea ca obiect nu numai mărirea, dar şi reducerea lui,
cu îndeplinirea unor condiţii legale, astfel:
 hotărârea privind reducerea capitalului social trebuie să respecte plafonul minim al
capitalului social, când legea stabileşte un astfel de plafon (de exemplu: 90.000 lei pentru
societăţile de capital şi 200 de lei pentru societăţile cu răspundere limitată), pentru
societăţile pe acţiuni şi pentru societăţile cu răspundere limitată legea prevede că, dacă se
constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, administratorii sunt obligaţi să
convoace Adunarea generală extraordinară a acţionarilor pentru a decide reconstituirea sau
limitarea capitalului social, sau dizolvarea societăţii;
 reducerea poate fi realizată numai în termen de 2 luni de la data publicării hotărârii
de reducere în Monitorul Oficial (în scopul protejării creditorilor sociali, care în termen de 2
luni de la data publicării au posibilitatea exercitării dreptului de opoziţie la reducerea
capitalului social, prin care s-ar diminua gajul lor general).
Procedeele folosite pentru reducerea capitalului social sunt: micşorarea numărului de acţiuni
sau de părţi sociale; reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale; dobândirea
propriilor acţiuni urmată de anularea lor.
Dacă reducerea nu este determinată de pierderi, capitalul social mai poate fi redus prin:
scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate; restituirea către asociaţi a unei
cote-parţi din aporturi, proporţională cu reducerea capitalului social şi calculată în mod egal pentru
fiecare acţiune sau parte socială; alte procedee prevăzute de lege.
Reducerea capitalului social poate fi făcută doar după trecerea a 2 luni din ziua în care
hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial, pentru ca acei creditori sociali ai societăţii cu creanţe
anterioare publicării hotărârii să-şi poată exercita dreptul de opoziţie. Societatea comercială poate să
ofere garanţii adecvate acestor creditori în contrapondere.
Hotărârea adunării generale de reducere a capitalului social va trebui să ţină cont de minimul
de capital prevăzut de lege. Între alte modalităţi admise de lege pentru reducerea capitalului social
pot fi incluse excluderea şi retragerea din societate.
Excluderea unui asociat este admisă doar la societăţile de persoane, societăţile cu răspundere
limitată şi în cazul comanditaţilor la societatea în comandită pe acţiuni.
Cazurile de excludere sunt: asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a
obligat; asociatul cu răspundere nelimitată se află în stare de faliment, sau a devenit legalmente
incapabil; asociatul cu răspundere limitată care face acte de administrare fără împuternicire ori
contravine dispoziţiilor privind loialitatea, onorabilitatea, etc; asociatul administrator care comite
fraude în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui
sau al altora.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească, la cererea societăţii sau a oricărui
asociat, hotărâre ce se publică în Monitorul Oficial. Asociatul exclus are dreptul la beneficii până în
ziua excluderii cât şi la o parte din patrimoniul social reprezentând contravaloarea aportului depus,
dar şi obligaţia de a răspunde de pierderi până la data excluderii, dată până la care răspunde faţă de
terţi pentru operaţiunile făcute de societate.
Retragerea din societate este valabilă pentru societăţile de persoane şi pentru societăţile cu
răspundere limitată în cazurile prevăzute în actul constitutiv şi se face cu acordul tuturor celorlalţi
asociaţi (sau prin hotărârea tribunalului supusă recursului când există motive temeinice de
retragere). Drepturile asociatului retras se stabilesc prin acordul asociaţilor sau de către un expert, la
cererea acestora.

6.4. Prelungirea duratei societăţii

Când societatea comercială desfăşoară o activitate profitabilă, asociaţii pot decide

prelungirea duratei societăţii, prin hotărârea adunării extraordinare.
Între condiţiile prelungirii duratei, cele mai semnificative sunt:

74
  decizia prelungirii şi cuprinderea ei în actul adiţional să se realizeze înainte de
expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv;
 exercitarea dreptului de opoziţie al creditorilor particulari este recunoscut doar în
cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere limitată, dacă creditorii au
drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii de prelungire a societăţii (acest
drept nu e recunoscut şi în cazul societăţilor de capital, deoarece creditorii acestor societăţi
nu trebuie să aştepte dizolvarea şi lichidarea societăţii pentru satisfacerea drepturilor lor; pe
durata societăţii ei având dreptul să sechestreze sau să vândă acţiunile debitorului lor).
Efectele prelungirii duratei sunt: continuarea existenţei societăţii şi după expirarea duratei
prevăzute în actul constitutiv, fără ca, în acest fel să se creeze o nouă persoană juridică; ca urmare a
prelungirii, încetarea existenţei societăţii a fost înlăturată, societatea subzistând pe o nouă durată sau
pe o durată nedeterminată.

6.5. Fuziunea şi divizarea societăţii comerciale

Fuziunea este operaţia prin care:

a. una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă
totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate, sau;
b. mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de
acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum
10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii
divizate.
Divizarea este operaţiunea prin care:
a. o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor
societăţi totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate;
b. o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate activele şi
pasivele sale mai multor societăţi nou constituite, în schimbul repartizării de acţiuni
la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate.
Efectele fuziunii sau divizării sunt:
a. transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată şi societatea
absorbantă/societăţile beneficiare, cât şi în raporturile cu terţii, către societatea
absorbantă sau fiecare dintre societăţile beneficiare tuturor activelor şi pasivelor
societăţii absorbite (divizate), acest transfer va fi efectuat în conformitate cu
regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
b. acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv
asociaţi ai societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în
conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
c. societatea absorbită sau divizată încetează să existe.
Trebuie reţinute următoarele interdicţii:
a. nici o acţiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată
pentru acţiuni / părţi sociale emise de societatea absorbită şi care sunt deţinute:
1. de către societatea absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane
acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii, sau;
2. de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane
acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii.

75
 b. nici o acţiune sau parte socială la una dintre societăţile beneficiare nu poate fi
schimbată pentru acţiuni la societatea divizată, deţinute:
1. de către societatea beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei
persoane acţionând în nume propriu, dar pe seama societăţii, sau;
2. de către societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane
acţionând în nume propriu, dar pe seama societăţii.
Fuziunea transfrontalieră a societăţilor comerciale. Reglementarea se aplică societăţilor pe
acţiuni, societăţilor în comandită pe acţiuni, societăţilor cu răspundere limitată, care sunt persoane
juridice române, precum şi societăţilor europene cu sediul social în România.
Acestea pot fuziona cu societăţi comerciale care au sediul social sau, după caz, administraţia
centrală ori sediul principal în alte state membre ale Uniunii Europene sau în state aparţinând
Spaţiului Economic European.
Sunt exceptate de la aplicarea noilor reglementări organismele de plasament colectiv în
valori mobiliare şi fondurile închise de investiţii, precum şi orice alte entităţi având ca obiect de
activitate plasamentul colectiv al resurselor atrase de la public şi care funcţionează pe principiul
repartizării riscurilor şi ale căror titluri pot fi răscumpărate, direct sau indirect, la cererea
deţinătorilor, din activele entităţii respective.
Fuziunea transfrontalieră este operaţiunea prin care:
a. una sau mai multe societăţi, dintre care cel puţin două sunt guvernate de legislaţia a
două state membre diferite, sunt dizolvate fără lichidare şi îşi transferă patrimoniul
unei alte societăţi deja existente (societatea absorbantă), în schimbul repartizării
către acţionarii / asociaţii societăţii absorbite a unor acţiuni / părţi sociale şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor / părţilor sociale astfel repartizate;
b. mai multe societăţi, dintre care cel puţin două, sunt guvernate de legislaţia a două
state membre diferite, sunt dizolvate fără lichidare şi îşi transferă patrimoniul unei
societăţi pe care o constituie (societatea absorbantă), în schimbul repartizării către
acţionarii / asociaţii lor de acţiuni / părţi sociale şi, eventual, al unei plăţi în
numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor / părţilor sociale
repartizate;
c. o societate este dizolvată fără a intra în lichidare îşi transferă patrimoniul său unei
alte societăţi care deţine totalitatea acţiunilor sale / părţilor sociale sau a altor titluri
conferind drepturi de vot în adunarea generală.
Fuziunea are următoarele consecinţe, în funcţie de modalitatea acesteia:
a. transferul către societatea absorbantă / nou înfiinţată a tuturor activelor şi pasivelor
societăţii absorbite;
b. acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite / participante la fuziunea devin acţionari,
respectiv asociaţi ai societăţii absorbante / nou-înfiinţate, în conformitate cu
regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziunea;
c. societatea absorbită, respectiv societăţile care formează noua societate prin fuziune,
încetează să existe.
Drepturile şi obligaţiile societăţilor absorbite decurgând din raporturile de muncă şi care
există la data intrării în vigoare a fuziunii transfrontaliere se transferă societăţii absorbante sau nou-
înfiinţate.
Proiectul comun de fuziune, semnat de reprezentanţii societăţilor participante, se depune la
Oficiul Registrului Comerţului unde sunt înmatriculate societăţile comerciale persoane juridice
române şi/sau societăţile europene cu sediul în România, participante la fuziune.
Judecătorul delegat desemnează unul sau mai mulţi experţi, persoane fizice ori juridice,
pentru a examina proiectul comun de fuziune şi a întocmi un raport scris către acţionari/asociaţi.
Creditorii societăţilor care iau parte la fuziune pot face opoziţie la fuziune. Opoziţia
suspendă executarea fuziunii până la data la care hotărârea judecătorească devine irevocabilă, în

76
afară de cazul în care societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii acceptate
de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.
În afară de raportul expertului independent, trebuie să existe şi un raport scris şi detaliat al
organelor de conducere ale societăţilor care participă la fuziune, prin care să explice şi să justifice
aspectele juridice şi economice ale fuziunii transfrontaliere pentru asociaţi, creditori şi salariaţi.
Însă, prin hotărâre a tuturor acţionarilor / asociaţilor societăţilor participante la fuziune, se poate
renunţa la examinarea proiectului de fuziune şi la întocmirea raportului.
Dacă raportul se face, acesta trebuie pus la dispoziţia asociaţilor şi a reprezentanţilor
salariaţilor cu cel puţin 30 de zile înaintea datei şedinţei în care Adunarea Generală urmează a hotărî
asupra fuziunii. În cazul în care societatea deţine o pagină de Internet proprie, raportul se publică şi
pe pagina de Internet, pentru liberul acces al acţionarilor / asociaţilor şi angajaţilor.
Societăţile comerciale – persoane juridice române cu sediul social în România care au
calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra unui teren pe teritoriul acesteia pot participa la
o fuziune transfrontalieră în care societatea absorbantă sau societatea nou-înfiinţată este persoană
juridică ce are naţionalitatea unui alt stat membru numai după împlinirea unui termen de 5 ani de la
data aderării României la Uniunea Europeană.
În cazul în care patrimoniul societăţilor cuprinde terenuri agricole, acestea pot participa la o
fuziune transfrontalieră în care societatea absorbantă sau societatea nou-înfiinţată este persoană
juridică ce are naţionalitatea unui alt stat membru sau societate europeană cu sediul în alt stat
membru numai după împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea
Europeană.

6.6. Transformarea societăţilor comerciale

Transformarea societăţilor este procedeul tehnico-juridic de schimbare a formei juridice a

unei societăţi comerciale.
Condiţiile transformării:
 se face prin modificarea actului constitutiv al unei societăţi comerciale existente, fapt
pentru care, nu se naşte o persoană juridică nouă;
 trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru forma de societate în care se
va transforma societatea existentă (de exemplu: prin retragerea unui asociat al unei societăţi
cu răspundere limitată cu doi asociaţi, pentru a se evita dizolvarea, este posibilă
transformarea într-o societate cu răspundere limitată cu unic asociat).

Secţiunea 7. Dizolvarea societăţii comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapă în procesul de încetare a personalităţii

juridice a acestora, formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea
patrimoniului societăţilor în cauză.
Dizolvarea se poate produce:
 pe baza unei hotărâri a asociaţilor (denumită şi voluntară, de exemplu: dizolvarea
anticipată), caz în care hotărârea se publică în Monitorul Oficial (pentru a face posibilă
exercitarea dreptului de opoziţie al creditorilor în termen de 30 de zile de la publicare) şi se
întocmeşte bilanţ de lichidare;
 prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat (de exemplu: pentru
neînţelegeri grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii) sau când însăşi
instanţa dispune falimentul societăţii comerciale respective, motiv pentru care este o cale de
dizolvare silită; dizolvarea mai poate fi pronunţată de instanţă în cazul declarării nulităţii
societăţii comerciale, ca efect al nerespectării condiţiilor de fond şi formă impuse de lege;

77
 instanţa mai poate pronunţa dizolvarea societăţii când societatea nu mai are organe statutare
sau acestea nu se mai pot întruni, când societatea nu a mai depus, în cel mult 6 luni de la
expirarea termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte, care potrivit legii se
depun la Oficiul Registrului Comerţului sau când societatea şi-a încheiat activitatea, sau nu
are sediu cunoscut, ori asociaţii au dispărut sau nu au domiciliul sau reşedinţa cunsocute (cu
excepţia inactivităţii temporare, definită ca fiind perioada de maxim trei ani în care
societatea poate să nu desfăşoare nici o activitate, dar să anunţe în acest sens organele fiscale
şi Registrul Comerţului);
 dizolvarea de drept, în temeiul legii, când a trecut timpul stabilit pentru durata
societăţii (de exemplu, s-a stabilit în actul cosntitutiv durata de 5 ani şi aceştia s-au împlinit),
în cazul imposibilităţii realizării obiectului societăţii sau realizării acestuia (de exemplu: nu
s-a obţinut concesiunea sau obiectul societăţii a fost construirea unei şosele, care s-a
realizat).
Există o suită de cazuri speciale de dizolvare specifice anumitor forme de societăţi
comerciale:
 în cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii cu răspundere limitată, când prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul oricărui asociat când numărul
asociaţilor se reduce la unu (dacă nu există clauză de continuitate cu succesorii, iar în cazul
societăţii cu răspundere limitată, nu se decide transformarea societăţii în societate cu
răspundere limitată cu un singur asociat);
 la societatea în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, când prin retragerea sau
decesul unuia (unora) din asociaţi dispare categoria de asociaţi comanditaţi sau comanditari;
 la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în cazul pierderii unei jumătăţi din
capitalul social sau al reducerii sub minimum legal (fie a capitalului social, sub limita
minimă de 90.000 lei, fie a numărului de acţionari, sub limita de 2).
În caz de dizolvare societatea trebuie să plătească moştenitorilor partea ce li se cuvine, după
ultimul bilanţ contabil aprobat (în termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului).
Efectele dizolvării societăţii comerciale sunt:
 are loc deschiderea procedurii lichidării, administratorii având obligaţia de a convoca
adunarea generală pentru desemnarea lichidatorilor;
 societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile de lichidare, dar
sunt interzise orice operaţiuni comerciale noi;
 în anumite cazuri (cum ar fi fuziunea şi divizarea), dizolvarea are loc fără lichidare;
 societatea comercială îşi încetează existenţa din momentul radierii din registrul
existent la Oficiul Registrului Comerţului.

Secţiunea 8. Lichidarea societăţii comerciale

Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să pună
capăt activităţii, prin intermediul lichidatorilor, şi să ducă în final la încetarea statutului de persoană
juridică a societăţii.
Principiile generale ale lichidării societăţii comerciale sunt:
 personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării, legea cere ca
toate actele care emană de la societate să arate că aceasta este în lichidare;
 lichidarea se face în interesul asociaţilor, fapt dovedit prin aceea că lichidarea poate
fi cerută numai de către asociaţi cu excluderea creditorilor societăţii; adunarea asociaţilor
numeşte lichidatorii (care preiau gestiunea societăţii de la administratori), stabilindu-le
puterile;
 lichidarea societăţii este obligatorie deoarece societatea nu poate rămâne în faza de
dizolvare.
Activitatea lichidatorilor se caracterizează prin faptul că:

78
  actul de numire al lichidatorilor de către adunarea generală (sau, în mod excepţional,
de către instanţă, când condiţiile pentru convocare şi luarea deciziei de lichidare nu sunt
întrunite) se va depune la Oficiul Registrului Comerţului;
 până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor;
 lichidatorii pot fi atât persoane fizice cât şi persoane juridice; lichidatorii trebuie să
fie autorizaţi;
 lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii;
 lichidatorii vor face bilanţul după inventarierea bunurilor;
 operaţiunile de lichidare includ operaţiuni de lichidare a activului, care cuprind
transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă
de terţi şi lichidarea pasivului prin care se înţelege plata datoriilor societăţii către creditorii
săi; după terminarea acestor operaţiuni se trece la repartizarea activului net între asociaţi
după care procedura lichidării se încheie;
 lichidatorii îşi îndeplinesc obligaţiile sub controlul cenzorilor (consiliul de
supraveghere);
 lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării şi se
poate prelungi cu cel mult 2 ani;
 după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din
Registrul Comerţului (dată de la care încetează personalitatea juridică a societăţii);
 radierea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de 200 lei pentru fiecare zi de
întârziere, trebuie cerută în termen de 15 zile de la terminarea lichidării;
 registrele şi actele societăţii trebuie păstrate 5 ani după data depunerii lor la Oficiul
Registrului Comerţului.

Capitolul VII
PROCEDURA ŞI INSOLVENŢA

Secţiunea 1. Noţiunea privind procedura de insolvenţă

Potrivit art. 2 din legea 85/2006 privind procedura insolvenţei: „scopul legii este instituirea
unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”.
Procedura colectivă = procedura în care creditorii recunoscuţi participă împreună la
urmărirea şi recuperarea creanţelor lor în modalităţile prevăzute de lege.
Insolvenţa = stare a patrimoniului debitor care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti pentru plata datoriilor exigibile.
Modalităţile prin care se realizează scopul legii sunt:
procedura generală = procedura prevăzută de lege prin care un debitor care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de articolul 1 aliniat 1 fără a le îndeplini simultan şi pe cele de la articolul 1
aliniat 2 intră după perioada de observaţie succesiv în procedura de reorganizare judiciară şi în
procedura falimentului sau intră separat numai în procedura reorganizare judiciară şi procedura
falimentului;
procedura simplificată = procedura prin care debitorului care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de articolul 1 aliniat 2 intră direct în procedura falimentului fie odată cu deschiderea
insolvenţei fie după o perioadă de observaţie de maxim 60 de zile, perioadă în care se va analiza
dacă debitorul comerciant face parte din categoria prevăzută de articolul 1 aliniat 1;
procedura de reorganizare judiciară = procedura aplicată debitului persoanei juridice în
vederea achitării datoriilor acestora conform unui program de plată a creanţelor;
Procedura de reorganizare judiciară presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi
respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, ce se poate realiza prin următoarele 3 modalităţi:

79
 - restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
- restructurarea corporativă prin modificarea structurii capitalului;
- restrângerea activităţii debitorului prin lichidarea unor bunuri din averea
debitorului până la acoperirea creanţelor
procedura falimentului/lichidare = procedura de insolvenţă concursuală colectivă şi
egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului
fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Caracterele procedurii de insolvenţă
- judiciar – se desfăşoară sub controlul instanţelor de judecată;
- egalitar – satisfacerea tuturor creditorilor în acelaşi timp şi proprietăţilor cu
mărimea creanţelor deţinute;
- colectiv, consensual, concursual;
- general – se aplică tuturor bunurilor debitorului;
- profesional = se aplică numai comercianţilor;
- remediu (executare silită).

Secţiunea 2. Participanţii la procedură

2.1. Instanţele judecătoreşti

În conformitate cu articolul 6, toate procedurile prevăzute de lege cu excepţia recursului

prevăzut la articolul 8 din lege, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are
sediul debitorul, aşa cum figurează înregistrat în registrul competent. Aceste proceduri sunt
executate de către judecătorul sindic.
În procedura insolvenţei, instanţele judecătoreşti competente să judece procedura sunt
tribunalul (tribunalele judeţene), TMB – Tribunalul Municipiului Bucureşti şi Curtea de Apel.

Tribunalul
Competenţa materială pentru toate procedurile insolvenţei aparţine tribunalului cu excepţia
recursului.
Competenţa teritorială pentru toate procedurile cu excepţia recursului aparţine tribunalului
sau din raza teritorială unde îşi are sediul debitorul aşa cum este înscris în registrul comerţului.
Sediul este unul din atributele de identificare ale debitorului, listarea, cuantificarea şi
comunicarea părţilor.
Buletinul procedurii de insolvenţă reprezintă principalul instrument de publicare a citaţiilor,
convocărilor, cuantificărilor şi comunicărilor actelor de procedură după deschiderea procedurii.
În cazul în care debitorul este o societate tranzacţionată pe o piaţă reglementată
judecătorului sindic, va comunica comisiei naţionale a valorii mobiliare hotărârea de deschidere a
procedurii.
Hotărârea pronunţată de judecătorul sindic poate fi atacată cu recurs la curtea de apel.
Termenul de recurs este de 10 zile şi curge de la data comunicării (dacă legea nu prevede altfel).
Judecătorul sindic
Îndeplineşte o funcţie publică de interes general, organizează şi conduce întreaga activitate
sub autorizaţia instanţei judecătoreşti. În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul sindic acţionează
în calitatea sa de magistrat şi nu ca reprezentant al debitorului sau creditorilor. În consecinţă actele
sale sunt obligatorii atât pentru debitor cât şi pentru creditor. Repartizarea cazurilor are loc în mod
aleatoriu în sistemul informatizat.
Atribuţiile judecătorului sindic sunt cuprinse în articolul 11 din lege. Atribuţiile
judecătorului sindic sunt limitate la controlul judiciar al activităţii administratorului judiciar sau
lichidatorului. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar sau lichidatorului, iar în
mod excepţional debitorului, când nu i s-a ridicat dreptul de administrare.
Atribuţiile judecătorului sindic

80
 Judecătorul sindic pronunţă hotărâri care pot fi de două feluri: încheieri care sunt definitive
şi executorii; sentinţe.
Deciziile manageriale ale judecătorului sindic pot fi contractate sub aspectul oportunităţii de
către creditor.
Căile de atac împotriva judecătorului sindic – recursul care este de 10 zile şi curge de la data
comunicării.
Încetarea atribuţiilor judecătorului sindic. Acestea încetează la închiderea procedurii,
moment în care judecătorul se consideră descărcat de sarcini.
Adunarea creditorilor
Adunarea Creditorilor nu are personalitate juridică şi este formată din totalitatea creditorilor,
cunoscuţi şi care au anumite creanţe faţă de debitori. Salariaţii debitorului fac parte dintre creditori.
Comitetul creditorilor
În noua reglementare comitetul creditorilor a fost scos din rolul decorativ avut în vechea
lege transformându-l într-un organ deliberativ de deliberare a creditorilor.
Comitetul creditorilor este organizaţia executiva a adunării creditorilor; el trebuie desemnat
în mod obligatoriu fie după momentul depunerii tabelului preliminar de către judecătorul sindic, fie
ulterior în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor care va avea loc în termen de maxim 5 zile
de la data depunerii tabelului preliminar (articolul 17).
Planul de reorganizare este supus dezbaterii adunării creditorilor fiind votat în condiţiile
articolului 101 din lege.

Administratorul special
Calitatea de administrator special
Conform articolului 3 punct 26 administratorul special este reprezentatul desemnat de
adunarea generală a acţionarilor a debitorului persoană juridică să efectueze în numele şi pe seama
acestuia actele de administrate necesare în perioada de procedură condiţiile debitorului sau
acţionarilor atunci când debitorul i s-a ridicat dreptul de administrare.
Puterile acordate de lege administratorului special variază în funcţie de starea procesuală în
care ne aflăm până în momentul intrării în procedura simplificată, administratorul special reprezintă
atât interesele debitorului ca şi persoană juridică cât şi interesele acţionarilor. După intrarea în
procedura simplificată, administratorul special reprezintă interesele acţionarilor / asociaţilor,
lichidatorul reprezentând interesele debitorului.
Atribuţiile administratorului special sunt cuprinse în articolul 18 din lege. În conformitate cu
articolul 3 punctul 27 administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică practician în
insolvenţă autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute în articolul 20 în
perioada de observaţie pe perioada de reorganizare judiciară.

Administratorul judiciar
Conform articolului 34 din lege, prin sentinţa de deschidere a procedurii judecătorul sindic
va desemna un administrator judiciar. Independent de această numire, la recomandarea comitetului
creditorilor în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin
50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i
şi remuneraţia.
Creditorii pot decide să confirme sau nu administratorul judiciar desemnat provizoriu de
judecătorul sindic.
Înainte de a fi desemnat administratorul judiciar trebuie să facă dovada că este asigurat
pentru răspundere profesională.
Atribuţiile administratorului judiciar sunt cuprinse în articolul 20 din lege.
Judecătorul sindic poate stabili administratorului judiciar orice alte atribuţii în afara celor
cuprinse în articolul 20 cu excepţia competenţelor date de lege exclusiv în competenţa
judecătorului.

81
 Lichidatorul judiciar
Articolul 3 punct 28 din lege, prevede că lichidatorul este persoana fizică sau juridică
practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnate să conducă activităţile debitorului şi
să execute atribuţiile prevăzute la articolul 25 în cadrul procedurii de faliment atât în cazul
procedurii generale cât şi în cazul procedurii simplificate.
Desemnarea lichidatorului – va fi desemnat de judecătorul sindic, în cazul în care dispune
trecerii în faliment.
Atribuţiile lichidatorului – sunt prevăzute în articolul 25 din lege

Secţiunea 3. Deschiderea procedurii

Modalităţile de sesizare a tribunalului

În dreptul comun, conform articolelor 82 şi 112 din codul de procedură civilă, orice cerere
adresată instanţei judecătoreşti trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă arătarea instituţiei,
numele, domiciliul / reşedinţa părţilor, obiectul cererii şi semnătura.
Cererea adresată instanţei judecătoreşti este mijlocul procedural prin care o persoană fizică
sau juridică solicită instituţiei judecătoreşti ocrotirea drepturilor şi intereselor sale legale.
Cererile introductive de instanţă, care sunt cererile prin intermediul cărora se declanşează
activităţile instanţei în vederea soluţionării unui litigiu. Cererile indigente sunt acelea care se
formulează după sesizarea instanţei şi au ca scop fie lărgirea cadrului procedural cu privire la părţi
sau la obiectul sau soluţionarea unor incidente ivite în cursul judecăţii.
În baza legii 85/2006 cererea introdusă de reclamantul creditor se numeşte cerere
introductivă, cererea formată de pârâtul debitor se numeşte contestaţie. Forma scrisă a cererii
introductive şi a contestaţiei este obligatorie forma verbală a cererilor incidentale poate fi aplicată.
Principiile procedurii simplificate: celerităţii; unităţii şi colectivităţii procedurii; maximizării
averii debitorului; priorităţii redresării faţă de faliment; participării active a creditorilor.

Efectele cererii introductive:

- cererea de chemare în judecată investeşte instanţa cu soluţionarea cererii
(creează instanţa);
- cererea de chemare determină cadrul procesual cu privire la părţi şi la
obiectul litigiului;
- creează starea de litispendenţă;
- întrerupe prescripţia;
- întrerupe calculul dobânzilor, majorărilor sau penalizărilor de orice fel ori
altă cheltuială (accesorii);
- produce efectul transmiterii unor acţiuni cu caracter personal asupra
moştenitorilor.
Cererea debitorului
Cererea debitorului persoană fizică sau juridică aflată în stare de insolvenţă sau insolvenţă
iminentă se face în condiţiile prevăzute în articolele 27-30. debitorul aflat în stare de insolvenţă este
obligat să adreseze tribunalului o cerere în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de
insolvenţă.
Subiectivitatea nu poate să fie oportună debitorului pentru că introducerea tardivă a cererii
constituie infracţiunea de bancrută simplă, iar depunerea prematură sau cu rea credinţă atrage
răspunderea patrimonială a debitorului pentru prejudiciile cauzate.
Odată cu cererea introductivă, debitorul trebuie să arate opţiunea între procedura
simplificată sau reorganizare. Absenţa sau nedepunerea în termen a unei astfel de opţiuni creează
prezumţia că debitorul este de acord cu instituirea procedurii simplificate.
Debitorul trebuie să depună o declaraţie din care să rezulte că nu a mai fost în procedură de
insolvenţă în ultimii 5 ani.
Cererea creditorilor

82
 Articolul 3, punct 8 din lege defineşte creditorul ca fiind acel creditor care a formulat şi i-a
fost admisă totul sau în parte o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelul definitiv de creanţe
contra debitorului. Pentru promovarea cererii formulate de către creditor(i).
Sunt necesare 2 condiţii:
a) titularii cererii să aibă calitatea de creditori îndreptăţit să solicite deschiderea
procedurii;
b) debitorul împotriva căruia este formulată cererea să se ale în insolvenţă prezumată.
Creanţele care justifică aplicarea procedurii de insolvenţă trebuie să îndeplinească aceleaşi
convenţii cu cele pentru care se poate începe o executare silită.
Compunerea creanţelor
Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca
compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa atunci când condiţiile primite de lege în
materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii de insolvenţă.
Pentru a opera compensarea legală trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- reciprocitatea obligaţiilor: ambele creanţe să existe între aceleaşi persoane
care să fie creditor şi debitor în acelaşi timp una faţă de cealaltă;
- creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile;
- creanţa care urmează a se compensa să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor. Procedura de verificare a creanţelor
Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar
conform evidenţelor contabile ale debitorului toţi ceilalţi creditori vor depune cererea de admitere a
creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii.
Titularii acţiunilor la purtător pot introduce cerere de admitere a creanţelor şi ale actelor de
constituire de garanţii.
Pentru a putea fi plătite din averea debitorului toate creanţele vor fi supuse procedurii de
verificare cu 2 excepţii:
a) creanţele constatate prin titluri executorii;
b) creanţe bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele
prevăzute de legi speciale.
Administratorul judiciar este cel care va verifica fiecare creanţă împreună cu documentele
depuse.
În cazul procedurii de verificare, administratorul judiciar va cerceta: legitimitatea, valoarea
exactă a creanţei, prioritatea.
La finalul procedurii de verificare, administratorul judiciar va stabili dacă titularul cererii de
admitere a creanţei are legitimitate procesuală pentru formularea creanţei întinderea şi rangul de
prioritate al creanţelor.
Creanţele negarantate şi părţile negarantate ale creanţelor garantate care nu sunt scadente la
data înregistrării cererii de admitere vor fi înscrise în tabelul preliminar de creanţe cu întreaga lor
valoare.
Înregistrarea şi întocmirea tabelului preliminar de creanţe
Odată cu expunerea termenului limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor
asupra averii debitorului, administratorul judiciar sau lichidatorul după caz au obligaţia să
întocmească un tabel preliminar de creanţe. Conform articolului 3 punct 16 din lege, tabelul
preliminar de creanţe cuprinde toate creanţele născute înainte de deschiderea procedurii curente,
scadente, subcondiţie sau în litigiu acceptate de către administratorul judiciar în urma verificării.
În cazul procedurii simplificate, în acest tabel se vor înregistra şi creanţele născute după
deschiderea procedurii şi până la momentul intrării în faliment.
Termenul în care administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie să stabilească tabelul
preliminar este de maxim 90 de zile în cazul procedurii generale şi de 75 de zile în cazul procedurii
simplificate. După întocmire, tabelul preliminar va fi afişat de grefă la tribunalul competent să
judece cazul întocmindu-se în aceste sens un proces verbal de afişare.

83
 Tabelul preliminar va fi comunicat debitorului. După afişare creditorii înscrişi în tabelul
preliminar pot participa la adunările creditorilor. Articolul 72 aliniat 4 din lege obligă
administratorul judiciar sau lichidatorul ca după afişarea tabelului să trimită de îndată notificări
creditorilor ale căror creanţe sau drepturi de preferinţă au fost trecute parţial în tabelul preliminar
sau au fost înlăturate precizându-se motivele de înlăturare.
Contestarea tabelului preliminar
Debitorii, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire
la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul judiciar sau lichidator în tabelul
preliminar de creanţe. Termenul de depunere a contestaţiilor este de 10 înainte de data stabilită prin
sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de creanţe. Dacă sunt mai multe
cereri, judecătorul le va soluţiona toate simultan.
Înregistrarea tabelului definitiv
După ce toate contestaţiile au fost soluţionate, administratorul judiciar sau lichidatorul va
întocmi tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului. Conform articolului 3
punct 17, prin tabel definitiv de creanţe se înţelege tabelul care cuprinde toate creanţele asupra
averii debitorului la data deschiderii procedurii acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora
nu s-au formulat contestaţii precum şi creanţe admise în cererea soluţionării contestaţilor.
Spre deosebire de tabelul preliminar tabelul definitiv nu se comunică nici măcar debitorului.
În acest tabel se va arăta suma solicitată, admisă, prioritatea creanţei (garantată sau nu). După
înregistrarea tabelului definitiv numai titularii creanţelor înregistraţi în tabelul definitiv pot să
participe la votul asupra planului de reorganizare sau la orice alte repartiţii în cadrul procedurii
falimentului.
Situaţia creditorilor care nu şi-au înregistrat creanţele în termenul prevăzut de lege
Titularul de creanţă anterioară deschiderii procedurii care nu depuse cererea de admitere a
creanţelor până la expirarea termenului prevăzut de lege este decăzut de creanţa respectivă din
următoarele drepturi:
a) dreptul de a participa şi de a vota în carul adunării generale a creditorilor;
b) dreptul de a participa la distribuirea de sume în cadrul reorganizării, falimentului;
c) dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor
cu răspundere nelimitată ulterior închiderii procedurii. Această decădere poate fi
invocată oricând de orice parte interesată.
Situaţia unor acte juridice ale debitorului în procedura de insolvenţă
Toate acţiunile introduse de administratorul sau lichidator sunt scutite de taxe de timbru.
Actele sunt cuprinse în articolul 80:
• acte de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei 3 ani anterior deschiderii procedurii cu
excepţia sponsorizărilor în scop umanitar;
• operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului o depăşeşte pe cea primită
efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;
• actele încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii cu intenţia tuturor
părţilor implicate în aceste acte de a sustrage bunurile de la urmărirea de către
creditori sau de a le leza în orice fel drepturile;
• acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii
anterioare sau în folosul acestuia efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii
procedurii. Dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în faliment dacă această
sumă este mai mică decât valoarea actuală de transfer;
• constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară
(negarantată) în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii;
• plăţile anticipate ale datoriilor efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii
procedurii dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară;
• acte de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă de 2
ani anteriori deschiderii procedurii.

84
 În toate aceste cazuri acţiunea în anulare are ca scop recuperarea tuturor prestaţiilor în
folosul averii debitorului şi pentru protejarea drepturilor creditorilor.
Termenul pentru introducerea acţiunilor în anulare
Acţiunile în anularea actelor frauduloase pot fi introduse de către administratorul judiciar.
După caz, în termen de un an de la data întocmirii raportului administratorului dar nu mai târziu de
18 luni de la data deschiderii procedurii. Şi comitetul creditorilor are calitatea procesuală de a
introduce la judecătorul sindic o astfel de acţiune dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu o
face. O astfel de acţiune introdusă de comitetul creditorului se stinge ca fiind lipsită de interes în
situaţia în care administratorul sau lichidatorul introduce ulterior acţiunea în anulare, deoarece
acţiunea comitetului creditorilor este subradierea acţiunii introduse de administratorul sau
lichidator.
Efectele nulităţii asupra terţului dobânditor
Terţul dobânditor în cazul unui transfer patrimonial anulat în conformitate cu articolul 80 va
trebuii sa restituie averii debitorului bunul transferat. În cazul în care bunul care trebuie restituit nu
mai există, trebuie restituită averii debitorului valoarea bunului de la data transferului efectuat de
către debitor.
Terţul dobânditor care a restituit averii debitorului fie bunuri, fie valoarea acestuia, va avea
o creanţă de aceeaşi valoare împotriva averii debitorului cu condiţia ca terţul să fie acceptat
transferul cu bună intenţia, credinţă. În caz contrar terţul dobânditor pierde creanţa sau bunul
rezultat din repunerea în situaţia anterioară în favoarea averii debitorului. Reaua credinţă a
debitorului dobânditor trebuie dovedită.
Terţul dobânditor cu titlu gratuit de bună credinţă va restitui bunurile în starea în care se
găsesc, iar în lipsa acestora va restitui diferenţa de valoare cu care s-a îmbogăţit. În cazul terţului
dobânditor de rea credinţă, acesta va restitui în toate cazurile întreaga valoare precum şi fructele
percepute.
Dacă terţul sub-dobânditor este soţ, rudă sau afin până la gradul 4 al debitorului se prezumă
relativ ca acesta a cunoscut transferul patrimonial efectuat era susceptibil de a fi anulat.
Publicitatea acţiunilor în anulare
Pentru a împiedica transferuri în lanţ, articolul 25 din lege prevede că cererea pentru
anularea unui transfer cu caracter patrimonial se va nota din oficiu în registrele de publicitate
aferente.
Situaţia juridică a unor contracte ale debitorului aflate în curs de executare pe timpul
desfăşurării procedurii de insolvenţă, articolul 86 din lege prevede că în vederea creşterii la maxim
a valorii averii debitorului, administratorul juridic sau lichidatorul poate să menţină sau să denunţe
orice contract, încheierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte
nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul
judiciar sau lichidatorul trebuie să răspundă în termen de 3 de zile unei notificări ale contractului
prin care îi se cere să opteze pentru menţinerea ori denunţarea contractului.
În lipsa unui răspuns, administratorul sau lichidatorul nu mai poate solicita executarea
contractului, acesta fiind socotit, denunţat.
Pe perioada de observaţie cu acordul co-contractaţilor, administratorul judiciar va putea
menţine contractele de credit sau va putea modifica clauzele astfel încât acestea să asigure
echivalenţa prestaţilor viitoare. Modificările vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor. Dacă
vânzătorul este al unui bun imobil, a reţinut titlul de proprietate până la plata integrală a preţului
vânzării, vânzarea va fi considerată ca fiind executabilă de către vânzători şi nu poate fi denunţată.
În contractul de muncă sau închiriere va putea fi denunţat numai cu respectarea termenului legal de
preaviz. Prin derogare de la codul muncii, în procedura simplificată sau în cazul intrării în faliment
în procedura generală desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitorului se
va face de urgenţă de către lichidator fără a fi necesară parcurgerea de concediere colectivă dar
lichidatorul trebuie să acorde personalului concediat un preaviz de 15 zile lucrătoare.

85
 Într-un contract prevăzând plăţi periodice din partea debitorului, menţinerea contractului nul
va obliga pe administrator sau lichidator să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare
deschiderii procedurii. Pentru astfel de plăţi restante se pot formula plăţi restante.
Denunţarea contractului (concediu al contractului)
Este definit ca fiind actul unilateral al administratorului sau lichidatorului prin care acesta îşi
manifestă dorinţa în sensul încetării pentru viitor a efectelor contractelor în cauză.

Secţiunea 4. Procedura de reorganizare

Reorganizarea judiciară definită în articolul 3 punct 20: „procedura care se aplică debitorului
persoană juridică în vederea achitării datoriei acesteia conform programului de plată a creanţelor.”
Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea
unui plan numit plan de reorganizare care poate să prevadă împreună sau separat următoarele:
• restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
• restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
• restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.
Planul de reorganizare
Are o triplă natură juridică: contractuală, judiciară, legală.
Etape:
a) propunerea planului de reorganizare (articolul 94);
b) comunicarea şi admiterea planului de reorganizare de către judecătorul sindic
(articolul 98 aliniat 102);
c) publicitatea planului de reorganizarea (articolul 99);
d) votarea (articolul 100);
e) confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul sindic (articolul 101);
f) executarea planului de reorganizare (articolul 102).
A. Propunerea planului de reorganizare
Intenţia de a propune un plan de reorganizare. Pot propune un plan următoarele categorii:
• debitorul cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor în termen de
30 de zile de la afişarea tabelului definitiv de creanţe cu condiţia formulării intenţiei
de reorganizare dacă procedura a fost deschisă ca urmare a cererii unuia sau mai
multor creditori dacă debitorul nu contestă că ar fi în stare de insolvenţă.
• administratorul judiciar la data desemnării sale şi până la îndeplinirea unui termen de
30 zile de la data afişării tabelului definitiv de creanţe cu condiţia să-şi manifeste
această intenţie până la votarea raportului prevăzut în articolul 59 aliniat 2.
• unul sau mai mulţi creditori care şi-au anunţat intenţia până la votarea raportului
prevăzut în articolul 59 aliniat 2 deţinând împreună sau cel puţin 20 % din valoarea
totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe în termen de 30 de zile de
la data afişării tabelului definitiv. Actuala reglementare nu mai permite debitorului
de a propune un plan de reorganizare dacă nu şi-a declarat starea de insolvenţă.
Termenul de depunere a planului de reorganizare este de 30 de zile de la afişarea tabelului
definitiv de creanţe. Nedepunerea, nerespectarea termenelor prevăzute de lege pentru depunerea
unui plan de reorganizare. Iar depunerea unui plan de către persoanele care nu au calitate procesuală
prevăzută de lege pentru depunerea unui astfel de plan duce la decăderea părţilor respective din
drepturi de a depune un plan de reorganizare şi în trecerea din dispoziţia judecătorului sindic la
procedura falimentului.
Conţinutul planului de reorganizare poate să prevadă împreună sau separat următoarele:
restructurarea operaţională sau financiară a debitorului, restructurarea corporativă prin modificarea
structurii capitalului social, restrângerea activităţii debitorului prin lichidarea unor bunuri.
Programul de plată a creanţelor cuprinde cuantumul sumelor pe care debitorul se obligă să le
plătească creditorilor prin raportarea la tabelul definitiv de creanţe şi la fluxurile de numeral
aferente planului de reorganizare. Programul de plată a creanţelor devine un titlu executoriu prin

86
confirmarea planului şi este principalul indicator faţă de care administratorul judiciar raportează
buna desfăşurare a reorganizării; cuprinde sumele ce trebuie plătite cu respectarea regulilor:
• respectarea creanţelor garantate (nici un creditor nu poate primi mai mult decât
cuantumul creanţei recunoscute prin tabelul definitiv);
• nici un creditor nu poate primi mai puţin decât în caz de faliment;
• toţi creditorii dintr-o grupă sunt îndreptăţiţi la acelaşi procent de recuperare din
valoarea absolută recunoscută a creanţelor;
• termenul la care debitorul urmează să plătească aceste sume.
Modificarea planului de reorganizare – un plan de reorganizare confirmat ulterior intrării în
vigoare a noii legislaţii şi a cărui perioadă de executare este mai mică de 3 ani. Calculată de la data
confirmării va putea fi modificat prin prelungirea acestui termen cu respectarea legii. Planul de
reorganizare al unui termen de executare a fost stabilit sub cel de 2 ani poate fi prelungit până la
împlinirea unui termen de 2 ani termen care curge de la data confirmării iniţiale a planului.
B. Comunicarea şi admiterea planului de reorganizare de către judecătorul sindic
O copie a planului de reorganizare produs se depune la grefa tribunalului şi la oficiul
registrului unde este înregistrat debitorul.
După îndeplinirea procedurii de comunicare (planul se comunică debitorului,
administratorului judiciar şi comitetului creditorilor), judecătorul sindic va convoca în termen de 20
de zile de la înregistrarea planului propus o şedinţă pentru admiterea sau respingerea planului
propus. După o verificare, judecătorul sindic privind condiţiile de adminisibilitate, judecătorul va
propune o sentinţă de admitere sau respingere.
După admitere, judecătorul sindic dispune administratorului judiciar convocarea adunării
generale a creditorilor şi a debitorului într-unt termen de 20-25 de zile dar nu înainte de afişarea
tabelului definitiv de creanţe. Dacă au fost exprimate mai multe intenţii de depunere a unor planuri
de reorganizare judecătorul sindic va fixa un termen maxim până când aceste planuri pot fi propuse
astfel încât votarea să se facă în aceeaşi şedinţă.
C. Publicitatea planului de reorganizarea
În termen de 5 zile de la admiterea planului de reorganizare, judecătorul sindic va dispune
administratorului judiciar publicarea unui anunţ referitor la propunerea planului în buletinul
procedurilor de insolvenţă cu indicarea persoanei, a datei, a datei de confirmare a planului care nu
va depăşi 15 zile de la data exprimării votului asupra planului de reorganizare.
Din momentul publicării planului de reorganizare, toate părţile interesate sunt socotite că au
luat la cunoştinţă atât de planul de reorganizare cât şi de data la cere se va vota.
D. Votarea
După informarea de către administratorul judiciar privind voturile exprimate în scris începe
operaţiunea de votare în funcţie de categoriile distincte de creanţe, fiecare creanţă beneficiind de un
vot, un plan este socotit ca fiind acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă
planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.
Un plan este acceptat dacă:
• cel puţin 50%+1 din una din categoriile de creanţe care votează separat accepta sau
sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una din categoriile
defavorizate să accepte planul;
• în cazul în care sunt doar 2 categorii de creditori, planul de reorganizare se consideră
acceptat dacă categoriile defavorizate acceptă planul;
• dacă ambele categorii sunt defavorizate, planul de reorganizare se consideră
acceptat, iar cazul în care categoria cu valoarea totală mai mare a creanţelor a
acceptat planul de reorganizare;
• dacă o categorie defavorizată respinge planul, nici una din categoriile de rang
inferior nu va primi mai puţin decât în faliment.
Categoriile de creanţe care votează separat:
1) creditorii cu creanţele garantate;
2) creditorii bugetari;
87
 3) creditorii chirografare stabiliţi conform articolului 96 aliniat 1 (sunt furnizorii de
servicii);
4) ceilalţi creditori chirografare.
Fiecare creditor, categorie de creditor, trebuie să primească cel puţin cât ar fi primit în
procedura falimentului.
E. Confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul sindic
La data stabilită (cea prevăzută în sentinţă) planul de reorganizare va fi confirmat printr-o
sentinţă de către judecătorul sindic, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
• cel puţin jumătate +1 din categoria de creanţe menţionate în programul de plăţi
(creanţele care votează separat) acceptă sau sunt socotite că acceptă planul cu
condiţia ca minim una din categoriile defavorizate să accepte planul;
• în cazul în care sunt doar 2 categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care
categoriile de creanţe au valoarea totală cea mai mare acceptă planul;
• fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui
tratament corect şi echitabil prin acest plan.
Destinatarii pot fi propuse şi chiar admise mai multe planuri de reorganizare, doar un singur
plan poate fi confirmat. După confirmare, nu mai este legal admisă propunerea, admiterea, votarea
sau confirmarea oricărui alt plan de reorganizare.
Dacă nu este confirmat nici un plan de reorganizare şi termenul a expirat, judecătorul sindic
va dispune de îndată începerea procedurii falimentului (articolul 107).
F. Executarea planului de reorganizare (articolul 102).
Sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este reorganizată în
mod corespunzător.
În sinteza în care debitorul nu se conformează planului sau desfăşurarea activităţii
debitorului aduce pierderea averii sale, administratorul judiciar, comitetul creditorilor sau oricare
creditor precum şi administratorului special pot solicita oricând judecătorului sindic să aprobe
intrarea în faliment.
Înregistrarea unei astfel de cerere nu suspendă continuarea activităţii debitorului până când
judecătorul sindic nu dispune în acest sens. În planul de reorganizare se precizează în programul de
plăţi cheltuielile administrative (remunerarea experţilor şi lichidatorilor) şi cum se face plata acelei
plăţi.

Secţiunea 5. Procedura falimentului

Definiţie. Este dată de articolul 3 punct 23 din lege: prin procedura falimentului se înţelege
procedura de insolvenţă concursuală, colectivă şi egalitară care se aplică debitorului (persoană
fizică sau juridică) în vederea lichidării averii acestuia pe acoperirea pasivului fiind urmată de
radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Prin faliment se înţelege dizolvarea şi lichidarea în cazul persoanelor juridice şi lichidarea
averii în cazul persoanelor fizice.
Cazul de intrare în faliment:
1) debitorul:
a) şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
b) nu şi-a declarat intenţia de reorganizare, sau la cererea creditorilor de
deschidere a procedurii a contestat că ar fi în stare de insolvenţă şi contestaţia
a fost respinsă de judecătorul sindic;
c) nici unul din subiectele de drept îndreptăţite să propună un plan de
reorganizare nu a propus un astfel de plan sau nici unul din planurile propuse
nu a fost acceptat şi confirmat.
2) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare dar nu a propus un plan de
reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;

88
 3) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile
stipulate prin planul de reorganizare confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului
în decursul reorganizării aduce pierderi averii sale;
4) a fost aprobat raportul administratorului special prin care se propune intrarea în
faliment.
Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment judecătorul sindic va pronunţa
dizolvarea societăţii debitor şi va dispune următoarele măsuri:
• ridicarea dreptului de administrare al debitorului, acest drept fiind exercitat de către
lichidator;
• în cazul procedurii generale desemnarea unui lichidator provizoriu stabilindu-se
remuneraţia şi atribuţiile.
Măsuri premergătoare lichidării (articolele 113-115)
În cazul în care debitorul are bunuri şi în alte judeţe, judecătorul sindic trimite notificări
tribunalelor din acele judeţe în vedere sigilării de urgenţă a acelor bunuri.
Efectuarea lichidării
La fiecare 3 luni calculate de la data începerii lichidării şi cuprinse într-un program de
administrare a lichidării (trebuie întocmit la 30 de zile de la numirea lichidatorului), lichidatorul are
obligaţia să prezinte comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidarea şi
încasarea creanţelor, trebuie să prezinte comitetului creditorilor şi un plan de distribuire între
creditori.
Lichidarea bunurilor va fi efectuată sub control judecătoresc. În vederea maximizării averii
debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere pe piaţă într-o formă adecvată
acestora, toate cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.
Metode de vânzare a bunurilor
Lichidarea bunurilor va începe imediat după finalizarea de către lichidator a inventarierii
bunurilor cuprinse în averea debitorului. Bunurile vor fi vândute în bloc sau individual, la licitaţie
publică sau prin negociere directă sau combinaţie. Lichidatorul are obligaţia să propună creditorilor
metoda de vânzare prezentând şi un regulament de vânzare. Care trebuie să descrie modul în care se
va realiza vânzarea. Metoda de vânzare a bunurilor este adoptată de adunarea generală pe baza
propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. lichidatorul poate să angajeze un
evaluator.
Ordine de distribuire a creanţelor (articolul 123)
Principii:
• ordinea de distribuire este imperativă în situaţia în care există mai multe creanţe
aflate în aceeaşi ordine de preferinţă – distribuţia se face proporţional cu valoarea
creanţei;
• regula proporţionalităţii conferă căruia sumele de distribuit între creditori în acelaşi
rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă
din tabelul definitiv;
• distribuirea sumelor în funcţie de rangul de prioritate – titularii de creanţe dintr-o
categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor
de creanţe din categoria ierarhic superioară potrivit ordinii de distribuţie din articolul
123;
• cota de faliment (suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în
categoria creanţelor respective) – dacă sunt fonduri rămase nereclamate în termen de
90 de zile de către cei îndreptăţiţi la aceste fonduri, fondurile respective vor fi depuse
de lichidator în bănci în contul averii debitorului, iar extrasul de cont va fi depus la
tribunal. În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului fondurile astfel depuse vor fi
utilizate plăţile efectuându-se pe baza unui buget provizionat pe o perioadă de 3 ani
aprobat de judecătorul sindic
Cazuri de închidere a procedurii de insolvenţă

89
 Pentru a evita divergizarea procedurii, procedura de insolvenţă poate fi închisă în orice
stadiu în cazurile în care nu se pot identifica bunuri în averea debitorului sau bunurile identificate
nu pot acoperii cheltuielile administrative. Nici un creditor nu avansează aceste surse de bani.
a) închiderea procedurii pentru lipsă de resurse (articolul 131);
b) închiderea procedurii în caz de reorganizare sau faliment (articolul 132);
c) închiderea procedurii pentru lipsa creditorilor (articolul 134)
În cazul în care în urma cererii introductive a debitorului de deschidere a procedurii de
insolvenţă, dacă la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de creanţe se constată lipsa
lor, judecătorul sindic va pronunţa o sentinţă şi de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii
dar această regulă se aplică numai când nu sunt creanţe care se înscrie din oficiu.
d) alte cazuri de închidere a procedurii (articolul 133).
Efectele închiderii procedurii
a) notificarea închiderii procedurii: sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de
către judecătorul sindic direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi registrul unde este
înregistrat debitorul;
b) descărcarea de îndatorii a organelor şi a altor participanţi la procedură: prin sentinţa
de închidere mai este descărcat judecătorul sindic (se desesizează);
c) descărcarea de obligaţii a debitorului: articolul 137 din lege reglementează regula
conform căruia închiderea procedurii de faliment are ca efect descărcarea
debitorului persoană fizică de obligaţiile pe care le avea înainte de intrare în
faliment sub condiţia ca debitorul să nu fie găsit de infracţiunea bancrută
frauduloasă sau plăţi sau transferuri frauduloase. În astfel de situaţii debitorul este
descărcat numai când plăţile sunt făcute din averea sa (are loc în procedura de
reorganizare).
Articolul 137 aliniat 2 prevede că la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul
este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea unui
plan de reorganizare şi cea prevăzută în plan.
Absolvirea de obligaţii a debitorului are loc numai în cea ce priveşte persoana debitorului. În
consecinţă descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fideiusorului
sau co-debitorului principal.
Răspunderea membrilor organelor de conducere
În dreptul comun răspunderea juridică poate fi:
• civilă: care are ca finalitate o sancţiune pecuniară datorată celui afectat de conduita
ilicită;
• penală cu sancţiuni privative de libertate sau pecuniare datorate statului.
Răspundere civilă poate fi:
• contractuală cu încălcarea dispoziţiilor contractuale;
• delictuală pentru fapta proprie.
Condiţiile antrenării răspunderii
a) faptă ilicită;
b) raport de cazualitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat;
c) prejudiciul;
d) culpa delictuală.
A. Fapta ilicită
Pentru existenţa ei, legea prevede cazuri speciale şi limitative.
Sunt realizate elementele unei fapte ilicite care pot antrena răspunderea organelor de
conducere în cazul procedurii de insolvenţă. Atunci când membrii organelor de supraveghere sau de
conducere au cauzat parţial sau total starea de insolvenţă a debitorului:
1) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în folosul
altei persoane;
2) au făcut acte de comerţ în interes personal sub acoperirea persoanei juridice;

90
 3) au dispus de interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit
persoana juridică la încetarea de plăţi;
4) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu
au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;
5) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod
fictiv pasivul acesteia (bancrută frauduloasă);
6) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri în scopul
întârzierii de plăţi;
7) în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu
preferinţă unui creditor în dauna altui/altor creditori.
Caracterul ilicit a faptei poate fi exclus:
• starea de necesitate;
• legitimă apărare;
• ordinul legii sau comanda autorităţii legitime;
• executarea unui drept;
• consimţământul victimei;
• fapta unui terţ pentru care cel vizat nu este ţinut să răspundă.
B. Raport de cazualitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat
Existenţa lui este a doua condiţie pentru antrenarea răspunderii.
C. Prejudiciul
• relaţie cauză efect;
• răspunderea va fi angajată numai dacă persoana împotriva căruia se execută acţiunea
a cauzat starea de insolvenţă a debitorului;
• legătura de cauzalitate este un element obiectiv al răspunderii civile şi nu unul care
să ţină de vinovăţia făptuitorului;
• legătura de cauzalitate există chiar dacă persoana care a comis fapta ilicită a cesionat
părţile sociale, iar terţul cesionat a preluat şi calitatea de administraţie.
D. Culpa delictuală
Trebuie să rezulte din conduita membrilor organelor de conducere ale debitorului sau alte
persoane care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului.
Pentru aprecierea culpei, judecătorul sindic trebuie să se raporteze la bonus pater familias.
Culpa nu trebuie să fie neapărat sub forma intenţiei. Răspunderea civilă va fi antrenată
indiferent de forma de vinovăţie constatată dar nu va fi antrenată atunci când nu exista vinovăţie.
Acţiunea în răspundere
Acţiunea în răspundere a persoanelor care au cauzat insolvenţa debitorului se prescrie în
termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuie să fie cunoscută persoanei care a
cauzat apariţia stării de insolvenţă dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a
procedurii. Această acţiune poate fi introdusă între momentul deschiderii şi închiderii procedurii.
Executarea silită – măsuri asiguratorii
În conformitate cu 142 din lege, executarea silită împotriva membrilor organelor de
conducere sau împotriva oricărei persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului se
efectuează de către judecătorul sindic în conformitate cu dispoziţiile dreptului comun.
După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi
repartizate de către executorul judecătoresc în conformitate cu tabelul definitiv de creanţe pus la
dispoziţie de lichidator.

Capitolul VIII
REGULAMENTUL PRIVIND EFECTUAREA STAGIULUI ŞI EXAMENUL DE
APTITUDINI ÎN VEDEREA ACCESULUI LA CALITATEA DE EXPERT
CONTABIL ŞI DE CONTABIL AUTORIZAT

91
 Secţiunea 1. Noţiuni generale

Stagiul se efectuează de către persoanele care au promovat examenul de admitere pentru

accesul la profesia de expert contabil şi de contabil autorizat, organizat de Corpul Experţilor
Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România44.
Promovarea examenului de admitere pentru accesul la profesie se dovedeşte cu certificatul
pentru promovarea examenului în vederea accesului la profesia de expert contabil/contabil
autorizat, emis de comisiile de examinare în baza Regulamentului privind accesul la profesia de
expert contabil şi de contabil autorizat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 562/2000.
Stagiul se organizează pe lângă un tutore de stagiu, membru al Corpului, sau, în mod
colectiv, la nivelul fiecărei filiale a Corpului.

Secţiunea 2. Durata stagiului

Stagiul are o durată de 3 (trei) ani. Perioada de stagiu începe de la data la care persoana care
a reuşit la examenul de admitere a depus cererea de înscriere la stagiu.
În acest scop:
a) conducerea filialei, în termen de 10 zile, va înştiinţa candidatul că a
promovat examenul de admitere, iar acestuia îi revine obligaţia să se
prezinte pentru întocmirea formalităţilor în vederea înscrierii la stagiu;
b) cererea de înscriere la stagiu, potrivit regulamentului prevăzut la art. 1
alin. (2), se depune în termen de maximum două luni de la data
promovării examenului de admitere; în caz contrar, candidatul va susţine
din nou examenul de acces.
La cererea stagiarului, depusă în cel mult două luni de la promovarea examenului de
admitere, stagiul poate fi prelungit sau suspendat printr-o hotărâre a consiliului filialei Corpului
după cum urmează:
a) prelungirea stagiului, care nu se poate face decât pentru o perioadă de
maximum 3 ani, poate fi dată în una sau mai multe etape;
b) suspendarea poate fi acordată în primii 2 ani, pe perioade care nu depăşesc
12 luni fiecare. Orice reînnoire a unei perioade de suspendare, formulată în
cadrul acestei durate de 2 ani, trebuie să facă obiectul unei hotărâri a
consiliului filialei Corpului. Durata serviciului militar şi concediul legal de
maternitate sau pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani nu sunt
luate în calcul în cei 2 ani de suspendare.
În perioada de stagiu, stagiarul este obligat să efectueze minimum 200 de ore pe semestru, în
timpul orelor normale de muncă ale tutorelui de stagiu sau potrivit programului de stagiu în sistem
colectiv.

Secţiunea 3. Abilitatea tutorilor de stagiu

Stagiul se efectuează pe lângă o persoană fizică sau în cadrul unei societăţi comerciale de
profil, membră a Corpului.
Lista cuprinzând persoanele şi societăţile comerciale de profil, abilitate să primească
stagiari, se stabileşte de Consiliul superior al Corpului, la propunerea consiliului filialei Corpului;
acestea trebuie să ofere garanţii suficiente în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor pentru formarea
stagiarilor, respectarea normelor şi principiilor Codului etic naţional al profesioniştilor contabili.
Această listă este publică, poate fi consultată de cei interesaţi şi se înmânează fiecărui tutore de
stagiu odată cu documentul de abilitare a acestuia.

44
Potrivit art. 19 lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi,
aprobată cu modificări prin Legea nr. 42/1995, cu modificările şi completările ulterioare.

92
 Tutorele de stagiu este o persoană fizică. Când stagiul este realizat într-o societate
comercială de expertiză contabilă înscrisă în Tabloul Corpului, abilitată, aceasta precizează, cu
ocazia cererii sale de abilitare, numele şi calitatea tutorelui de stagiu ales din rândul cadrelor,
asociaţilor, pentru a fi şi acesta abilitat.
Cererea de abilitare în calitatea de tutore de stagiu se adresează preşedintelui consiliului
filialei Corpului; consiliul filialei Corpului analizează cererea şi o înaintează în termen de 10 zile.
Consiliul superior al Corpului analizează cererea şi hotărăşte în termen de 30 de zile de la primire.
Fiecare tutore de stagiu are dreptul la un singur stagiar. Autorizarea de a avea mai mult de
un stagiar se acordă, pentru fiecare stagiar în plus, de consiliul filialei Corpului, după examinarea
ansamblului activităţilor tutorelui de stagiu.

Secţiunea 4. Înscrierea la stagiu

Stagiarul trebuie să aducă la cunoştinţă consiliului filialei Corpului, prin scrisoare

recomandată cu confirmare de primire sau direct la registratura filialei, cu cel puţin 15 zile înainte
de începerea stagiului: a) numele şi adresa sa; b) numele şi adresa tutorelui de stagiu; c) atestarea
tutorelui de stagiu că acceptă să îl primească pe stagiar, din care să rezulte şi data începerii
stagiului.
Preşedintele consiliului filialei Corpului confirmă înscrierea la stagiu, trimiţând stagiarului o
scrisoare de confirmare.
În situaţia în care stagiarul nu a găsit şi filiala nu poate să îi recomande un tutore de stagiu,
preşedintele consiliului filialei Corpului, sub proprie semnătură, va face menţiunea "pregătire în
sistem colectiv" pe cerere.

Secţiunea 5. Statutul stagiarului

În perioada în care îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea şi controlul tutorelui de stagiu,
stagiarul poate avea şi calitatea de salariat în înţelesul legislaţiei în vigoare.
Relaţiile contractuale ale stagiarului cu persoana sau cu societatea comercială de profil în
care îşi efectuează stagiul se pot stabili pe baza legislaţiei muncii sau legislaţiei civile.
În afara cazurilor de erori grave sau acţiuni cu caracter fraudulos din partea sa, stagiarul nu
răspunde pentru lucrările pe care le execută în contul şi sub supravegherea tutorelui de stagiu.
Este interzis stagiarului să semneze, în numele său, documente pentru terţi în timpul
efectuării perioadei de stagiu.

Secţiunea 6. Formarea – instruirea stagiarului

Stagiul constă în efectuarea de lucrări profesionale, la care se adaugă acţiuni de pregătire

tehnică şi deontologică.
Lucrările profesionale reprezintă 400 ore pe an şi se efectuează sub controlul tutorelui de
stagiu. Când nu este posibilă efectuarea de lucrări pe lângă un tutore de stagiu, filiala organizează
pregătirea în sistem colectiv a stagiarilor, în condiţiile respectării tuturor prevederilor prezentului
regulament şi numai pe bază de lucrări practice, potrivit programului-cadru pe categorii de lucrări
profesionale. Exerciţiile, lucrările practice şi studiile de caz, ce fac obiectul pregătirii în sistem
colectiv, se stabilesc anual de Departamentul pentru organizarea stagiului şi dezvoltarea
profesională continuă şi se prezintă, se rezolvă şi se evaluează de către formatorii (lectorii) aprobaţi
de Biroul permanent al Consiliului superior al Corpului din rândul tutorilor de stagiu, cadrelor
universitare sau al altor specialişti pe domenii. Modul de organizare şi desfăşurare a acţiunilor de
pregătire în sistem colectiv se stabileşte prin norme aprobate de Biroul permanent al Consiliului
superior al Corpului.
Pregătirea stagiarilor cuprinde:

93
 a) acţiuni legate de comportamentul profesional şi de doctrina profesională,
care sunt întreprinse în mod curent de consiliul filialei Corpului;
b) acţiuni de pregătire cu caracter tehnic, care pot fi delegate unor cabinete
sau societăţi comerciale de profil, membre ale Corpului, sau unor institute
de învăţământ care au făcut cerere în acest sens şi ale căror programe au
fost agreate de Consiliul superior al Corpului.
Într-un an, un stagiar trebuie să efectueze minimum două zile de pregătire, în legătură cu
comportamentul profesional şi doctrina profesională, şi 4 zile de pregătire tehnică.
Stagiarii au obligaţia să participe la acţiunile organizate de consiliul filialei Corpului, în
cadrul Programului naţional de formare profesională continuă.

Secţiunea 7. Rapoarte de activitate

Stagiarul prezintă controlorului de stagiu la sfârşitul fiecărui semestru un "Raport

semestrial" în care dezvoltă un caz practic sau, în cazul unei misiuni de audit, prezintă lucrările
efectuate.
Raportul semestrial se semnează atât de stagiar, cât şi de tutorele de stagiu. Raportul este
însoţit de Fişa semestrială a tutorelui de stagiu, în care acesta poate dezvolta şi comenta unele
aspecte din activitatea stagiarului.
În cazul experţilor contabili, cel puţin două din 6 rapoarte semestriale trebuie să se refere la
activitatea de expertiză contabilă şi de audit.

Secţiunea 8. Obligaţiile tutorelui de stagiu

Tutorele de stagiu trebuie să creeze stagiarilor condiţii pentru:

a) a urma pregătirea prevăzută în prezentul regulament;
b) a se achita cu regularitate de obligaţiile lor prevăzute în prezentul regulament;
c) a pregăti examenul de aptitudini, în vederea obţinerii calităţii de expert contabil
sau de contabil autorizat.
Tutorele de stagiu trebuie să mărească treptat nivelul de dificultate al lucrărilor încredinţate
experţilor contabili şi contabililor stagiari şi să îi ajute să îşi însuşească disciplinele profesionale ale
pregătirii tehnice de bază (contabilitate, drept, fiscalitate, economie, audit, evaluare).
Tutorele de stagiu trebuie să întocmească cu regularitate Fişa semestrială a stagiarului şi să
răspundă la solicitările consiliului filialei Corpului în legătură cu activitatea stagiarului.
La sfârşitul perioadei de stagiu, tutorele de stagiu întocmeşte şi prezintă consiliului filialei
un Raport de stagiu. În cazul stagiarilor pregătiţi în sistem colectiv, Raportul de stagiu se întocmeşte
de directorul executiv al filialei pentru fiecare stagiar.
Tutorele de stagiu are datoria de a-l ajuta pe stagiar în găsirea unui loc de muncă; orice
clauză convenită care ar împiedica aceasta este interzisă în contractele de muncă întocmite între un
membru al Corpului şi un stagiar.
Tutorii de stagiu sunt obligaţi să plătească stagiarii în funcţie de: numărul de ore efectuate,
calitatea lucrărilor efectuate şi baremele orare stabilite de Consiliul superior al Corpului.

Secţiunea 9. Controlul stagiului

Consiliul superior al Corpului numeşte un controlor de stagiu la nivelul fiecărei filiale şi

unul sau mai mulţi controlori adjuncţi care să acopere activitatea tuturor stagiarilor din raza filialei,
respectiv experţi contabili şi contabili autorizaţi; un controlor de stagiu adjunct nu poate avea mai
mult de 50 de stagiari în control.
Controlul stagiului se referă la:
a) respectarea de către stagiari a obligaţiilor şi a reglementărilor care îi privesc;
b) comportamentul stagiarului;

94
 c) calitatea şi diversitatea lucrărilor profesionale;
d) trimiterea la timp a rapoartelor semestriale şi a fişelor semestriale ale tutorelui de
stagiu;
e) participarea efectivă la acţiunile de pregătire.
Controlorul de stagiu poate primi în cabinetul său, la cerere, stagiarii, pentru diferite
probleme în legătură cu efectuarea stagiului.
Controlorul de stagiu aduce la cunoştinţă stagiarului sau/şi tutorelui de stagiu orice remarcă
sau sugestie referitoare la comportamentul stagiarului, la calitatea, numărul şi natura lucrărilor
efectuate şi la formarea profesională obţinută.
Controlorul de stagiu va lămuri orice situaţie pentru stagiarii care efectuează stagiul în
sistem colectiv.
Controlorii de stagiu îi convoacă la filială, în mod periodic, fie toţi stagiarii, fie pe grupe, în
reuniuni care pot să corespundă cu zilele de studiu privind comportamentul profesional şi doctrina
profesională; convocarea se face cu cel puţin 30 de zile înainte, iar prezenţa este obligatorie.
Consiliul superior al Corpului desemnează vicepreşedintele care răspunde de Departamentul
pentru organizarea stagiului şi dezvoltarea profesională continuă pentru a îndeplini şi calitatea de
controlor naţional de stagiu, care orientează şi coordonează activitatea controlorilor de stagiu de la
nivelul filialelor Corpului.
Controlorul naţional de stagiu reuneşte cel puţin o dată pe an toţi controlorii de stagiu.
Preşedintele consiliului filialei Corpului poate cere controlorilor de stagiu, din proprie
iniţiativă sau la cererea Consiliului superior al Corpului, orice informaţie, în scris sau oral, în
legătură cu activitatea de stagiu.
Controlorii şi controlorii adjuncţi de stagiu întocmesc anual un raport al propriei activităţi,
pe care îl prezintă preşedintelui consiliului filialei Corpului şi controlorului naţional de stagiu.
Controlorul naţional de stagiu prezintă Consiliului superior raportul anual cu privire la
activitatea controlorilor de stagiu de la nivelul filialelor Corpului.

Secţiunea 10. Evidenţa stagiarilor. Certificatul de stagiu.

Consiliul filialei Corpului ţine un registru în care stagiarii sunt înscrişi în ordinea sosirii
scrisorilor, precum şi câte un dosar pentru fiecare stagiar şi pentru fiecare tutore de stagiu. Numărul
din registrul stagiarilor se înscrie pe dosarul stagiarului şi pe orice document sau corespondenţă care
îl priveşte pe stagiar.
Toţi stagiarii care se pregătesc în sistem colectiv vor fi înregistraţi de către directorul
executiv al filialei în Registrul matricol şi vor primi livrete de stagiu.
Evidenţa activităţii de stagiu cuprinde:
a) un dosar al stagiarului, care conţine diferite documente pe care acesta le-a depus la
înscrierea în stagiu, precum şi rapoartele şi celelalte documente în legătură cu activitatea acestuia;
b) un dosar al tutorelui de stagiu, care cuprinde abilitarea acestuia, numele stagiarilor şi
diferite documente şi corespondenţă, precum şi rapoarte ale acestuia.
La expirarea stagiului profesional efectuat conform prezentului regulament, stagiarului i se
eliberează un certificat de stagiu, pe baza raportului tutorelui de stagiu şi a observaţiilor scrise de
controlorul de stagiu sau pe baza Raportului de stagiu întocmit de directorul executiv al filialei.
Certificatul de stagiu dă dreptul stagiarului de a se prezenta la examenul de aptitudini, în
vederea obţinerii calităţii de expert contabil sau de contabil autorizat.

Secţiunea 11. Examenul de aptitudini

95
 Examenul de aptitudini, prevăzut la art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994, aprobată
cu modificări prin Legea nr. 42/1995, cu modificările şi completările ulterioare, se organizează de
Corp în fiecare an, la o dată ce se stabileşte de Consiliul superior al Corpului.
Susţinerea examenului de aptitudini se face după efectuarea stagiului, într-o perioadă
maximă de 4 ani de la promovarea examenului de admitere, cu anumite excepţii prevăzute de
regulament.
Stagiarii care nu au promovat examenul de aptitudini îl mai pot susţine în următoarele
maximum două sesiuni consecutive, cu acoperirea taxelor de examen stabilite de Consiliul superior
al Corpului.
Pentru înscrierea la examenul de aptitudini, cel interesat depune la filiala Corpului din raza
de domiciliu un dosar cuprinzând: certificatul de admitere la stagiu, emis de comisia de examinare
pentru accesul la profesie; certificatul de stagiu; copie de pe diploma de studii economice
superioare, respectiv diploma de studii medii, recunoscute de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului; cerere pentru înscriere la examenul de aptitudini, adresată preşedintelui filialei
Corpului; copie de pe actul de identitate (B.I./C.I.); certificat de cazier judiciar; adeverinţă
medicală; două fotografii tip B.I.
Dosarele se transmit de către filiale Departamentului pentru organizarea stagiului şi
dezvoltarea profesională continuă din cadrul Corpului, cu cel puţin 30 de zile înainte de data
stabilită pentru organizarea examenului de aptitudini.
Examenele de aptitudini se organizează de către Departamentul pentru organizarea stagiului
şi dezvoltarea profesională continuă din cadrul Corpului, la data stabilită de către Consiliul superior
al Corpului; data şi locul examenului se comunică de preşedintele filialei, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire.
Comisiile de examinare sunt formate din: un magistrat, consilier sau controlor de la Curtea
de Conturi; două cadre didactice universitare; 2 experţi contabili; câte un reprezentant al
Ministerului Economiei şi Finanţelor şi al Ministerului Justiţiei. Secretariatul comisiilor de
examinare este asigurat de Departamentul pentru organizarea stagiului şi dezvoltarea profesională
continuă din cadrul Corpului.

96