CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL

COMERCIAL

1.1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial

1.1.1. Noţiunea și definiția dreptului comercial

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice care reglementează

comerţul.1 Noțiunea de comerț este folosită în mai multe sensuri: etimologic, economic
și juridic.2
În sens etimologic, termenul de comerț provine din cuvântul latinesc
”commercium”, care reprezintă o juxtapunere a cuvintelor ”cum” și ”merx”, ceea ce
înseamnă ”cu marfă”. În limba latină, ”merx” înseamnă marfă, iar ”cum” înseamnă
”cu”. Deci, comerțul ar consta în operațiuni cu mărfuri.3
În sens economic – comerţul este definit ca o activitate al cărei scop este
schimbul şi circulaţia marfurilor de la producători la consumatori. Deci, comerţul ar
consta în operaţiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi
intrării lor în circulaţie până în momentul ajungerii acestora la consumatori. În acest
sens, dreptul comercial ar putea fi definit ca totalitatea normelor juridice privind
interpunerea şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.
În sens juridic – noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii
definite în sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi
circulaţie a mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere
a mărfurilor, pe care le efectuează fabricanţii, precum şi executarea de lucrări şi
prestarea de servicii, pe care le realizează antreprenorii, respectiv prestatorii de servicii
sau, în general, întreprinzătorii.
Vom reține accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ (care are un conţinut mai
larg).
Astfel, dreptul comercial reglementează activităţile de producere şi circulaţie a
mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
Până la abrogarea Codului Comercial, semnificaţia juridică a noţiunii de comerţ
se fundamenta, în principal, pe dispoziţiile art. 3 din acest cod, care reglementau faptele
de comerţ. Între aceste fapte de comerţ figurau: operaţiunile de vânzare-cumpărare;
operaţiunile de producere mărfuri; operaţiuni de prestare de servicii, de bancă şi de
schimb şi operaţiunile de intermediere (comisioane, agenţii, etc.) şi cele de executare
de lucrări.
În contextul reglementărilor actuale, fundamentul actelor şi faptelor specifice
activităţii comerciale îl constituie prevederile art. 8, alin. 2 din Lg. 71/2011 pentru

1
St. D. Cărpenaru – ”Tratat de drept comercial român”, Ediția a V-a, actualizată, Editura Universul Juridic, București,
2016, pag. 11.

2
A se vedea G. Ripert, R. Roblot – ”Traite de droit commercial”, vol. I, 18-eme edition, LGDJ, Paris, 2001, pag. 1.

3
St. D. Cărpenaru – op. cit., pag. 11.
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil. Potrivit prevederilor
legale mai sus menţionate, „în toate actele normative în vigoare, expresiile <<acte de
comerţ>> se înlocuiesc cu expresia <<activităţi de producţie, comerţ sau prestări de
servicii>>”.
Norma legală mai sus reprodusă nu constituie o simplă tehnică de înlocuire a
expresiilor clasice de „acte de comerţ” şi „fapte de comerţ”, ci are meritul de a stabili
conţinutul juridic actual al acestor noţiuni.
Aşadar, în accepţiunea Noului Cod Civil, prin acte şi fapte de comerţ se
desemnează activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii.
Astfel, putem defini dreptul comercial ca fiind un ansamblu de norme juridice
de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din activităţi de
producţie, comerţ, prestări de servicii şi executare de lucrări, precum şi raporturilor
juridice la care participă profesioniştii care au calitatea de comerciant.4
Elementele acestei definiţii urmează să fie aprofundate prin cercetarea
instituţiilor dreptului comercial. Avem în vedere:
- instituţia întreprinderii
- instituţia profesionistului activităţii comerciale
- instituţia societăţilor comerciale
- instituţia contractelor privind activitatea comercială.

1.1.1.1. Obiectul dreptului comercial şi sistemul de reglementare a

dreptului comercial în condiţiile Noului Cod Civil

Potrivit concepţiei clasice a dreptului comercial, există două sisteme care permit
stabilirea sferei dreptului comercial. 5
Într-un sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect
normele juridice aplicabile comercianţilor. Potrivit acestui sistem dreptul comercial
este un drept profesional; el se aplică tuturor persoanelor care au calitatea de
comerciant.
După un alt sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial cuprinde
normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni,
calificate de lege ca fiind fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte.
Sistemul obiectiv a fost adoptat şi de Codul Comercial român.
În prezent, prin adoptarea noului Cod Civil, a fost consacrat sistemul subiectiv
al dreptului comercial.
Potrivit art. 3 Cod Civil, dispoziţiile Codului Civil se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti, precum şi raporturilor dintre profesionişti şi alte subiecte de drept civil.
Prin profesionişti, legea (art. 3 alin. 2 Cod Civil) înţelege orice persoană fizică
sau juridică care exploatează o întreprindere.

4
St. D. Cărpenaru – ”Tratat de drept comercial”, Ed. a V-a actualizată. Ed. Universul Juridic, București, 2016, pag.
13.

5
G. Ripert, R. Roblot – ”Traite de droit commercial”, vol. I, 18-eme edition, LGDJ, Paris, 2001, pag. 3-5.
 Potrivit art. 3 alin. 3 Cod Civil – „constituie exploatarea unei întreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate
ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit”.
Profesioniştii activităţii comerciale au calitatea de comerciant.
Aşadar, în contextul actual al reglementării Codului civil, norma juridică se
aplică cu prioritate subiectului de drept şi în subsidiar raportului juiridic, adică relaţiei
juridice. Prin comparare, dacă sub imperiul Codului comercial normele juridice priveau
faptele, actele şi operaţiunile juridice, potrivit Codului civil, normele juridice se aplică
cu precădere subiectelor de drept. Aceasta înseamnă că pentru a stabili norma juridică
aplicabilă se impune mai întâi calificarea subiectelor de drept participante la raportul
juridic. Dacă subiectele raportului juridic au calitatea de profesionişti în accepţiunea
Codului civil, atunci îşi vor găsi incidenţă normele juridice aplicabile profesioniştilor
şi, în cazul nostru, profesioniştilor comercianţi, iar dacă subiectele raportului juridic nu
pot fi considerate ca fiind profesionişti, atunci se vor aplica regulile dreptului comun.
De exemplu, dacă subiectele raportului juridic sunt societăţi comerciale, relaţiilor
juridice dintre acestea li se vor aplica cu prioritate Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Soluţia este consacrată de
însuşi Codul civil, care, în art. 192 dispune „persoanele juridice legal înfiinţate se supun
dispoziţiilor aplicabile categoriei din care face parte, precum şi celor cuprinse în
prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
În ceea ce priveşte sistemul de reglementare a relaţiilor comerciale trebuie avute
în vedere şi prevederile art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil, care dispune „În cuprinsul actelor normative
aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se
consideră a fi făcute la persoanele fizice, sau după caz, la persoanele juridice supuse
înregistrării la registrul comerţului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului”. Art. 1 din Legea nr. 26/1990 enumeră categoriile de
entităţi obligate să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul
comerţului. Acestea sunt: persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
intreprinderile familiale, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile
naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societăţile cooperative,
organizaţiile cooperatiste, societăţile europene, societăţile cooperative europene şi
grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România, precum şi alte
persoane fizice şi juridice prevăzute de lege.
Faţă de considerentele de mai sus, concluzia care se impune este aceea că dreptul
comercial, în actuala configuraţie legislativă, are la bază sistemul subiectiv de
reglementare.
O noutate esenţială a noului Cod Civil priveşte domeniul de aplicare a normelor
Codului Civil. Astfel, potrivit art. 3 Cod Civil dispoziţiile prezentului Cod se aplică şi
raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere.
Această reglementare unitară a raporturilor de drept privat pune în discuţie soarta
dreptului comercial. În opinia noastră, dreptul comercial continuă să existe; dispariţia
sa este de neacceptat atât juridic, cât şi practic.
 Sub aspect juridic, nu se poate ignora specificul actelor juridice săvârşite cu
caracter profesional.
Sub aspect practic, trebuie observat că reglementarea unitară a Codului Civil
priveşte numai instituţia obligaţiilor. Dar, dreptul comercial cuprinde si normele care
reglementeaza societatile comerciale, titlurile de credit, procedura insolvenţei, etc.,
care nu fac obiectul de reglementare a Codului Civil.
Ceea ce trebuie reţinut este că Noul Cod Civil şi-a propus şi realizat, prin
reglementarea unitară a dreptului privat, schimbarea sistemului de reglementare a
dreptului comercial. Astfel, sistemul autonomiei dreptului comercial a fost înlocuit cu
sistemul unităţii dreptului privat.
În sistemul autonomiei dreptului comercial, consacrat de Codul Comercial,
delimitarea raporturilor comerciale de cele civile se realiza pe baza conceptului de fapte
de comerţ şi a celui de comerciant (art. 3, 4 şi 7 Cod comercial).
În sistemul unităţii dreptului privat reglementat în Codul Civil, delimitarea
raporturilor comerciale de cele civile se realizează pe baza conceptului de întreprindere
şi a celui de profesionist. Denumirea de profesionist a fost nefericit aleasă, deoarece
este susceptibilă de confuzie şi ambiguitate în privinţa sferei de aplicare. Ni se pare că
mai potrivită ar fi fost denumirea de întreprinzător.

1.2. Corelaţia dreptului comercial cu alte ramuri de drept

1.2.1. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul civil

Corelaţia dintre dreptul comercial şi dreptul civil îşi are fundamentul în art. 3
Cod civil, care prevede că dispoziţiile acestuia se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 71/2011, noţiunea de profesionist include
şi categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte
persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice, înseamnă că prevederile noului
Cod civil se aplică şi raporturilor dintre profesioniştii care au calitatea de comerciant
sau realizează o întreprindere economică.
Se înţelege că, unde Codul civil nu prevede, se vor aplica regulile specifice din
legislaţia comercială. De pildă, raporturile ce privesc societăţile comerciale vor fi
guvernate de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, raporturile privind
publicitatea comercianţilor şi a principalelor operaţiuni specifice acestora vor fi
cârmuite de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, raporturile de leasing sunt
supuse OG nr. 51/1997, raporturile de franciză, OG nr. 52/1997, aspectele legate de
cambie, cec şi biletul la ordin, de Legile nr. 58/1934 şi 59/1934, care reglementează
cele trei titluri de valoare.
Se observă că dreptul comercial este un drept special ce cuprinde regulile
specifice raporturilor comerciale, marea lor majoritate derogatorii de la dreptul comun.
De aceea, unde normele reglementărilor comerciale nu prevăd şi nu există uzante
comerciale, se va apela la dispoziţiile Codului civil şi ale legilor civile.
 1.2.2. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul procesual civil

În dreptul comercial sunt reglementate şi norme cu caracter procesual civil (de

soluţionare a litigiilor comerciale), ca de exemplu: Legea societăţilor comerciale,
Legea registrului comerţului, Legea cambiei şi biletului la ordin, Legea cecului, Legea
privind procedura insolvenţei, etc. În consecinţă, cererile şi procesele în materie
comercială vor fi supuse normelor cuprinse în legile speciale comerciale, iar unde
acestea nu prevăd, se vor aplica normele Codului de procedură civilă.

1.2.3. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul comerţului internaţional

Aşa cum s-a subliniat în doctrină, dreptul comercial şi dreptul comerţului

internaţional reglementează raporturile născute din săvârşirea faptelor de comerţ.
Diferenţa este că dreptul comercial reglementează raporturile de drept intern dintre
persoanele fizice şi juridice de cetăţenie / naţionalitate română, iar dreptul comerţului
internaţional are ca obiect raporturile cu elemente de extraneitate, adică raporturile la
care participanţii aparţin unor jurisdicţii străine. Rezultă că dreptul comerţului
internaţional se înfăţişează ca un drept special faţă de dreptul comercial, care este
dreptul comun în materia raporturilor comerciale.

1.2.4. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul administrativ

Corelaţia dreptului comercial cu dreptul administrativ se fundamentează pe

intervenţia statului în desfăşurarea activităţii comerciale în vederea protejării
intereselor consumatorilor.
Reglementări cu caracter adminsitrativ ce au legătură cu operaţiunile comerciale
sunt cele referitoare la: camerele de comerţ şi industrie; bursele de valori; registrul
comerţului; sancţionarea faptelor care constituie activităţi comerciale ilicite;
combaterea concurenţei neloiale; protecţia consumatorilor.

1.2.5. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul fiscal

Activitatea comercială este prin natura ei o activitate lucrativă, producătoare de

profit. Din această cauză, există o strânsă legătură între dreptul comercial, şi dreptul
fiscal, deoarece activităţile aducătoare de profit se află sub incidenţa reglementărilor în
materie fiscală.
 CAPITOLUL II ÎNTREPRINDEREA – FORMA JURIDICĂ DE
DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII CU CARACTER PROFESIONAL

2.1. Noţiunea şi formele întreprinderii

Codul civil nu defineşte întreprinderea, ci exploatarea întreprinderii. Definiţia

dată exploatării întreprinderii de art. 3 alin. 3 Cod civil cuprinde elmentele esenţiale
ale noţiunii de întreprindere.
Astfel, potrivit art. 3 alin. 3 Cod Civil, ”constituie exploatarea unei întreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organízate
ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau un un scop lucrativ”. Cu alte cuvinte, întreprinderea
este o activitate sistematic organizată, autonomă, realizată de o persoană, pe riscul său,
constând în producerea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau un un scop lucrativ. 6
Definiţia întreprinderii are un caracter general; ea priveşte orice activitate
realizată cu caracter profesional, indiferent de obiectul şi scopul activităţii.
Din definiţie rezultă caracterele întreprinderii.
a) Noţiunea de întreprindere desemnează o activitate sistematic organizată.
Această activitate se desfăşoară cu caracter permanent şi potrivit unor reguli proprii.
Ea este caracteristică activităţii profesionale, prin opoziţie cu actele izolate
întâmplătoare.
b) Organizarea activităţii are un caracter autonom. Cel ce organizează
activitatea este independent în luarea deciziilor.
c) Activitatea este realizată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor.
Persoanele care realizează activitatea au calitatea de profesionist.
d) Obiectul activităţii organizate este producerea de bunuri, executarea de
lucrări şi prestarea de servicii.
e) Scopul realizării activităţii poate fi lucrativ sau nelucrativ, adică
obţinerea unui câştig sau fără un atare scop.
Formele întreprinderii. În caracterizarea întreprinderii esenţiale sunt obiectul
activităţii şi scopul urmărit de persoana sau persoanele care organizează activitatea.
Desfăşurarea unei activităţi economice cu caracter profesional, în scopul
obţinerii unui profit este proprie activităţii comerciale. Deci, o întreprindere având ca
obiect o activitate economică şi al cărei scop este obţinerea profitului este o
întreprindere economică (comercială) şi, dimpotrivă, o întreprindere cu un obiect non
economic şi având un scop non profit este o întreprindere civilă (necomercială).
2.2. Întreprinderea economică (comercială)

Definiţia întreprinderii economice (comerciale). Întreprinderea economică

(comercială) se poate defini pe baza definiţiei generale a întreprinderii şi dispoziţiilor

6
St. D. Cărpenaru – op. cit., pag. 36.
art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008. Astfel, constituie întreprindere economică aceea
activitate economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând
resurse financiare, forță de muncă, materia prime, mijloace logistice și informatice, pe
riscul întreprinzătorului în cazurile și în condițiile prevăyute de lege.
Caracterele întreprinderii economice (comerciale). Din definiţie rezultă
caracterele întreprinderii economice (comerciale).
a) Activitatea întreprinderii este o activitate economică. Potrivit art. 2 lit.
a) din OUG nr. 44/2008, constituie activitate economică, activitatea cu scop
lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii.
b) Activitatea este realizată în mod organizat, permanent şi sistematic, de
către una sau mai multe persoane pe riscul lor. Persoanele pot fi persoane fizice sau
persoane juridice şi au calitatea de profesionist comerciant.
c) Obiectul activităţii economice constă în producerea şi circulaţia
mărfurilor sau executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil denumeşte aceste
activităţi „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii” (art. 8 alin. 2 din lege).
d) Scopul desfăşurării activităţii economice este obţinerea de profit (animus
lucri).

2.3. Actele juridice comerciale – actele aferente exploatării unei

întreprinderi economice (comerciale)

Definiţia actelor juridice comerciale. Actele juridice comerciale sunt actele

juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează de către un
profesionist comerciant, activitatea economică privind producerea şi circulaţia
mărfurilor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, în cadrul unei întreprinderi
economice (comerciale).
Caracterele actelor juridice comerciale. Din definiţia dată rezultă caracterele
actelor juridice comerciale.
a) Actele juridice comerciale sunt actele juridice, faptele juridice şi
operaţiunile economice prin care se exploatează o întreprindere economică
(comercială).
b) Actele juridice comerciale sunt săvârşite de către profesionişti
comercianţi.
c) Actele juridice comerciale au ca obiect producerea şi circulaţia
mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
d) Actele juridice comerciale au drept scop obţinerea de profit.
Regimul actelor juridice comerciale. În condiţiile noului Cod civil, regimul
juridic al actelor juridice comerciale este acelaşi cu cel al actelor juridice civile (Cartea
a V-a Despre obligaţii – art. 1166 – 2499).
Reglementarea noului Cod civil cuprinde şi unele dispoziţii derogatorii de la
principiul unităţii de reglementare a raporturilor juridice civile şi a raporturilor
comerciale.
 Menţionăm dispoziţiile privind determinarea, în subsidiar, a preţului în
contractele încheiate între profesionişti (art. 1233 Cod civil), reprezentarea (art. 1295
– art. 1314 Cod civil), solidaritatea codebitorilor (art. 1446 Cod civil), aprecierea
diligenţei părţilor în executarea obligaţiilor (art. 1480 Cod civil), întârzierea în
executarea obligaţiilor băneşti (art. 1523 Cod civil), caracterul oneros al contractului
de mandat (art. 2010 Cod civil).
Aceste dispoziţii se aplică actelor juridice încheiate în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi de către profesioniştii comercianţi.

2.4. Întreprinderea civilă

2.4.1. Noţiune şi caracterele întreprinderii civile

Definiţia întreprinderii civile. În definirea întreprinderii civile trebuie avută în

vedere definiţia generală a întreprinderii prevăzute de art. 3 alin. 3 Cod civil, precum
şi elementele ei specifice.
Întreprinderea civilă (necomercială) este o activitate sistematic organizată,
executată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, având ca obiect acte sau fapte
juridice cu caracter civil, fără a avea ca scop obţinerea profitului.
Caracterele întreprinderii civile (necomerciale). Din definiţia dată rezultă
caracterele întreprinderii civile (necomerciale):
a) Activităţile care fac obiectul întreprinderii civile sunt activităţile
desfăşurate în cadrul profesiilor liberale (activităţile avocaţiale, medicale);
b) Persoanele care realizează activitatea au calitatea de profesionist şi
desfăşoară această activitate potrivit legii organice care reglementează regimul juridic
al profesiei în cauză;
c) Aceste persoane pun la dispoziţia celor interesaţi cunoştinţele şi
competenţa lor, pentru care primesc onorarii (nu profit).
2.4.2. Actele juridice aferente întreprinderii civile (necomerciale)

Caracterizare generală. Actele juridice încheiate în cadrul întreprinderii civile

(necomerciale) sunt acte juridice cu caracter civil.
Regimul acestor acte juridice este cel prevăzut de legea organică a profesiei în
cauză, care se completează cu dispoziţiile Codului civil.
 PROFESIONIŞTII COMERCIANŢI ŞI AUXILIARII ACESTORA.
REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI
PERSOANE FIZICE

3.1. Noţiuni introductive

Potrivit art. 3 Cod Civil, „sunt considerati profesionisti toti cei care exploateaza
o intreprindere”. „Constituie exploatarea unei intreprinderi exercitarea sistematica, de
catre una sau mai multe persoane, a unei activitati organizate ce consta in producerea,
administrarea ori instrainarea de bunuri sau in prestarea de servicii, indiferent daca are
sau nu ca scop obtinerea de profit” potrivit art 3 alin 3 Cod Civil.
Profesionist este acela care lucreaza intr-un anumit domeniu de activitate, pe
baza unei pregatiri corespunzatoare. Codul civil consacra semnificatia juridica a
profesionistului, raportand-o la exploatarea unei intreprinderi. Art. 8 din legea 71/2011
pentru punerea in aplicare a legii 28/2009 privind Codul Civil, dispune ca notiunea de
„profesionist” prevazuta la art. 3 include categoriile comerciant, intreprinzator,
operator economic, precum si orice alte persoane autorizate sa desfasoare activitati
economice sau profesionale, astfel cum aceste notiuni sunt prevazute de lege, la data
intrarii in vigoare a Codului Civil.
 Desi noul Cod Civil nu cuprinde referiri la conceptul de comerciant, totusi, acest
concept nu a disparut, ci isi pastreaza actualitatea. De altfel, numeroase alte acte
normative opereaza cu notiunea de comerciant persoana fizica cat si persoana juridica.
Elocvente in acest sens sunt: Legea 26/1990 privind registrul comertului, OUG
44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice
autorizate, intreprinderile individuale si intreprinderile familiale, legea 11/1991 privind
combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii si
armonizarea reglementarilor cu legislatia europeana privind protectia consumatorilor,
etc.
Art. 3 alin. 1 din O.U.G. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de
către persoana fizică autorizată, întreprinderile individuale şi cele familiale, prevede
că: „În temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului
de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al
Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi
economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege”.
Art. 4 din O.U.G. nr. 44/2008, arată că persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin.
1 pot desfăşura activitaţile economice după cum urmează:
a) Individual şi independent, ca persoane fizice autorizate;
b) Ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
c) Ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Persoanele fizice pot desfășura activitățile economice în toate domeniile,
meseriile, ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru
libera inițiativă. Astfel, reglementarea O.U.G. nr. 44/2008 un se aplică profesiilor
liberale, precum și acelor activități economice a căror desfășurare este reglementată
prin legi speciale.7
3.2. Formele de desfasurare a activitatii economice de catre
persoanele fizice

3.2.1. Regimul juridic al persoanei fizice autorizate

Persoana fizică autorizată poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de
activități prevăzute de codul CAEN. În scopul exercitării activității pentru care a fost
autorizată, PFA poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane
fizice și juridice, cu alte PFA, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale,
pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic
dobândit.
Potrivit art. 17 din O.U.G. nr. 44/2008, PFA poate desfășura activitățile pentru
care este autorizată, singură sau împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de aceasta,
în calitate de angajator, cu contract individual de muncă, încheiat și înregistrat în
condițiile legii.

7
Art. 1 alin. 1 – 5 din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale.
 O persoană titulară a PFA poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată
cu cea de salariat al unei terțe persoane care funcționează atât în același domeniu, cât
și într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care PFA este autorizată.
Pentru desfășurarea activității, persoana fizică autorizată își poate constitui un
patrimoniu de afectațiune destinat realizării activității autorizate. Patrimoniul de
afectațiune este distinct de patrimoniul personal al persoanei fizice.
Patrimoniul de afectațiune cuprinde totalitatea bunurilor, drepturilor și
obligațiilor persoanei fizice autorizate afectate scopului exercitării unei activități
economice. El este o fracțiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate,
care este separată de gajul general al creditorilor personali ai persoanei fizice
autorizate.8
Persoana fizică îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în
următoarele cazuri: prin deces, prin voinţa acesteia sau în condiţiile art. 25 din Legea
nr. 26/1990 (adică în cazul în care o persoană fizică / juridică a fost prejudiciată, ca
efect al unei înmatriculări sau menţiuni în Registrul Comerţului, având dreptul, în acest
caz, să ceară radierea înregistrării păgubitoare).

3.2.2. Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al

întreprinderii individuale

Întreprinderea individuală este o întreprindere economică, fără personalitate

juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică. Prin urmare, întreprinderea
individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul
Comerţului.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este
comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului. Pentru
organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, poate
angaja cel mult 8 salariați terţe persoane cu contract individual de muncă, înregistrat la
Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate
cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi
domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică.
Întreprinderea economică, potrivit O.U.G. nr. 44/2008, este activitatea
economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse
financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informaţie, pe
riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Persoana fizică, titulara întreprinderii individuale, răspunde pentru obligațiile
sale cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit și, în completare, cu
întreg patrimoniul său. În absenta patrimoniului de afectațiune, ea răspunde cu întregul
său patrimoniu.

8
Potrivit art. 2 lit. J din O.U.G. nr. 44/2008, patrimoniul de afectațiune este masa patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin declarație scrisă, ori prin acord de
constituire sau act adițional la acesta, exercitării unei activități economice.
 Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale îşi încetează
activitatea şi este radiat din Registrul Comerţului în caz de deces, prin voinţa sa, sau în
condiţiile art. 25 din Legea 26/1990.

3.2.3. Regimul juridic al întreprinderii familiale

Întreprinderea familială este o întreprindere economică, fără personalitate

juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan persoane fizice autorizate sau
titulari ai unor întreprinderi individuale. De asemenea, aceştia pot cumula şi calitatea
de salariat al unei terţe persoane. Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane
cu contract de muncă.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat în
formă scrisă, ca o condiţie de validitate. Acordul de constituire va stipula numele şi
prenumele membrilor, reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui membru la
întreprindere, condiţiile participării, cotele procentuale în care vor împărţi veniturile
nete ale întreprinderii şi condiţiile de retragere, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele
întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub
semnătură privată. Procura specială se semnează de către toţi membrii întreprinderii.
Întreprinderea familială nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în
Registrul Comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data
înregistrării acesteia în Registrul Comerţului.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale
se vor lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca
această majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul
actului. Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale
se încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea
bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bunurilor care
au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii.
Prin acordul de constituire, membrii întreprinderii familiale pot să prevadă
constituirea unui patrimoniu de afectațiune. În această situație, prin acordul de
constituire sau printr-un act adițional, trebuie precizate cotele de participare a
membrilor la constituirea patrimoniului de afectațiune.
Pentru obligațiile asumate prin actele juridice încheiate, în exploatarea
întreprinderii, membrii întreprinderii familiale răspund solidar și indivizibil cu
patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg
patrimoniul, corespunzător cotelor de participare la împărțirea veniturilor stabilite în
acordul de constituiré. Dacă patrimoniul de afectațiune nu a fost constituit, membrii
întreprinderii familiale răspund cu întregul lor patrimoniu.
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din Registrul
Comerţului în următoarele cazuri:
➢ mai mult de jumătate dintre membri acesteia au decedat;
 ➢ mai mult de jumătate dintre membrii înreprinderii familiale cer încetarea
acesteia sau se retrag din întreprindere;
➢ în condiţiile art. 25 din Legea 26/1990
3.3. Condiţiile legale ale desfăşurării activităţii economice de către
persoanele fizice

Pentru desfăşurarea unei activităţi economice, art. 8 din ordonanţă prevede că

persoana fizică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fi împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanei fizice autorizate şi al
întreprinzătorului titular al întreprinderii individuale, precum şi al reprezentantului
întreprinderii familiale, respectiv vârsta de 16 ani în cazul membrilor întreprinderii
familiale;
b) nu a săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care
privesc disciplina financiar – fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
c) are un sediu profesional declarat: Pentru stabilirea sediului profesional se
cere ca persoana fizică autorizată, întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale
sau oricare membru al întreprinderii familiale, după caz, să deţină un drept de folosinţă
asupra imobilului la adresa căruia acesta este declarat (art. 9 alin. 2 din ordonanţă);
d) declară pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de funcţionare
prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar – veterinar, protecţia
mediului şi al protecţiei muncii (HG nr. 573/2002). Îndeplinirea acestei condiţii impune
respectarea dispoziţiilor art. 5, 15 şi urm. din Legea nr. 359/2004;
e) îndeplinirea condiţiei de pregătire profesională şi/sau de atestare a
pregătirii profesionale,
în cazul în care legea specială prevede o atare condiţie.

3.4. Obligaţia înregistrării şi autorizării funcţionării profesioniştilor

comercianţi persoane fizice

Potrivit art. 7 din ordonanţă, înainte de începerea activităţii economice, persoana

fizică are obligaţia să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea
funcţionării, ca persoană fizică autorizată, respectiv ca întreprinzător titular al unei
întreprinderi individuale;
În cazul întreprinderii familiale, obligaţia de a cere înregistrarea în registrul
comerţului şi autorizarea funcţionării revine reprezentantului întreprinderii familiale.
În cazul când acesta nu formulează cererea, oricare membru al întreprinderii familiale
poate să îndeplinească această cerinţă legală.

3.5. Condiţiile legale ale dobândirii calităţii de profesionist

comerciant
 In privinţa dobândirii calităţii de comerciant de către persoana fizică, trebuie
avute în vedere dispoziţiile ordonanţei.
Astfel, persoana fizică autorizată are calitatea de profesionist comerciant dacă
îndeplineşte condiţiile art. 3 alin. 3 Cod civil şi este înregistrată în registrul comerţului.
Apoi, în privinţa întreprinderii individuale, ordonanţa prevede ca întreprinzătorul
persoană fizică, titular al întreprinderii individuale, este comerciant persoană fizică, de
la data înregistrării sale în registrul comerţului (art. 23 din ordonanţă).
În sfârşit, referitor la întreprinderea familială ordonanţa dispune că membrii
întreprinderii familiale au calitatea de comerciant, persoană fizică, de la data
înregistrării în registrul comerţului (art. 31 din ordonanţă).
Desigur, în condiţiile actualei reglementări legale, dispoziţiile ordonanţei trebuie
interpretate în sensul că fac trimiterea la dispoziţiile Codului civil, la calitatea de
profesionist comerciant (art. 3) şi Legea nr. 26/1990 (art. 1).
Prin urmare, în prezent, persoana fizică autorizată, întreprinzătorul, ca titular al
întreprinderii individuale şi membrii întreprinderii familiale dobândesc calitatea de
profesionist comerciant numai dacă îndeplinesc condiţiile cerute pentru desfăşurarea
activităţilor economice; exploatează o întreprindere şi este înregistrată în registrul
comerţului.9
În concluzie, indiferent de forma de desfăşurare a activităţii economice, persoana
fizică dobândeşte calitatea de profesionist comerciant numai dacă exploatează o
întreprindere economică (comercială), în condiţiile prevăzute de OUG nr. 44/2008,
Codul civil şi Legea nr. 26/1990.
Calitatea de profesionist comerciant a persoanei fizice este atestată de certificatul
de înregistrare eliberat de oficiul registrului comerţului.
Potrivit ordonanţei, orice persoană interesată poate face dovada calităţii de
comerciant a persoanei fizice autorizate, prin acţiune în constatare, dacă justifică un
interes legitim (art. 20 alin. 3).
În condiţiile actualei reglementări legale, proba calităţii de comerciant a
persoanei fizice se poate face cu acte doveditoare emise de oficiul registrului
comerţului.
Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează prin radierea din rgistrul
comerţului.

3.6. Statutul juridic al meseriaşilor, agricultorilor şi persoanelor care

exercită profesii liberale

Persoanele fizice care desfăşoară activităţi ca meseriaşi, agricultori sau execută

profesii liberale au un statut juridic diferit.

9
În prezent, a fost abrogat criteriul de definire a comercianților, respectiv natura activității pe care o desfășoară,
legiuitorul introducând un singur criteriu de definire a comerciantului, respectiv înmatricularea sau înregistrarea în
registrul comerțului. Într-o altă opinie se susține că, în lipsa unei prevederi exprese a legii, dobândirea calității de
profesionist nu poate fi condiționată de înregistrarea in Registrul Comerțului.
 Meseriaşii şi agricultorii pot desfăşura aceste activităţi economice în condiţiile
OUG nr. 44/2008. Art. 3 din ordonanţă prevede că persoanele fizice pot desfăşura
activităţi economice în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care
legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
Prin activitate economică, ordonanţa înţelege activitatea agricolă, industrială,
comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate
fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate
sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit (art. 2
lit. a) din ordonanţă).
Din dispoziţiile citate rezultă că meseriaşii şi agricultorii, în calitate de persoane
fizice, pot desfăşura activităţi economice în una din formele prevăzute de ordonanţă:
ca persoană fizică autorizată, ca întreprinzător, titular al unei întreprinderi individuale
şi ca membrii ai unei întreprinderi familiale.
În cazul în care aceste persoane îşi organizează activitatea în forma
întreprinderii, în condiţiile art. 3 Cod civil, şi sunt înregistrate în registrul comerţului,
ele au calitatea de profesionişti comercianţi.
Având în vedere caracterul economic al activităţii, înseamnă că meseriaşii şi
agricultorii exploatează o întreprindere economică (comercială) şi în consecinţă ei au
calitatea de profesionişti comercianţi.
Persoanele care execută profesii liberale (avocaţii, medicii, notarii, etc.) nu sunt
supuşi dispoziţiilor OUG nr. 44/2008, ci reglementărilor din legile speciale.
Activitatea desfăşurată de aceste persoane are un caracter civil, cu
particularităţile fiecărei profesii.
În cazul în care aceste persoane îşi organizează activitatea sub forma unei
întreprinderi, în condiţiile art. 3 Cod civil, şi sunt înregistrate, în condiţiile legii, ele au
calitatea de profesionişti necomercianţi.
Având în vedere însă că persoanele fizice care exercită profesii liberale
exploatează o întreprindere civilă, ele nu au calitatea de profesionist comerciant.

3.7. Auxiliarii profesioniştilor comercianţi

În realizarea activităţii lor, comercianţii colaborează cu anumite persoane care,

fie le reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale.
Astfel, există anumite persoane prin intermediul cărora comercianţii încheie
actele juridice comerciale. Aceste persoane se află în raporturi de muncă cu
comercianţii şi sunt retribuite de către aceştia. Întrucât ele depind de comercianţi,
doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Intră în această categorie, de regulă,
salariaţii comerciantului.
Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste
persoane au calitatea de comerciant şi, deci, sunt independente faţă de comercianţii cu
care colaborează. De aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această
categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali.
Activitatea desfăşurată de auxiliarii comercianţilor implică anumite raporturi de
reprezentare între comercianţi şi auxiliarii lor, care sunt guvernate de dispoziţiile
Codului civil privind reprezentarea şi contractul de mandat.
 În activitatea lor, comercianţii folosesc anumite persoane în calitate de
intermediari: mandatari, comisionari, agenţi comerciali.
Aceşti intermediari au un statut juridic diferit şi acţionează în cadrul unor
raporturi juridice reglementate de Codul civil sau legi speciale.
Mandatarul este persoana care, în temeiul unei împuterniciri date de un
comerciant, încheie acte juridice în numele şi pe seama comerciantului (art. 2009 Cod
civil).
Raporturile juridice dintre mandatar şi comerciant sunt reglementate de art. 2013
– 2038 privind contractul de mandat cu reprezentare.
În anumite cazuri, raporturile de mandat cu reprezentare sunt grefate pe
raporturile de muncă. Este cazul vânzătorilor din magazine, recepţionerilor de hotel,
şoferilor de taxi.
Comisionarul este persoana care, pe baza împuternicirii date de un comerciant
încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama comerciantului (art. 2039 Cod
civil).
Raporturile juridice dinte comisionar şi comerciant sunt raporturi de mandat fără
reprezentare şi sunt reglementate de art. 2043 – 2053 Cod civil privind contractul de
comision.
Regimul juridic al raporturilor de comision este aplicabil şi în cazul
consignatarilor şi expeditorilor.
Consignatarul este persoana care, în baza împuternicirii comerciantului, încheie
acte juridice de vânzare a unor bunuri mobile ale comerciantului, în nume propriu, dar
pe seama comerciantului (art. 2054 Cod civil).
Expeditorul este persoana care se obligă faţă de comerciant să încheie în nume
propriu, dar pe seama comerciantului contracte de transport şi să îndeplinească
operaţiunile accesorii (art. 2064 Cod civil).
Agenţii comerciali. Agentul este persoana pe care comerciantul o
împuterniceşte, în mod statornic, fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie
contracte, în numele şi pe seama comerciantului, în schimbul unei remuneraţii, în una
sau mai multe regiuni determinate (art. 2072 Cod civil).
Raporturile juridice dintre agent şi comerciant sunt reglementate de art. 2072 –
2095 Cod civil privind contractul de agenţie.
Un regim juridic asemănător îl au şi agenţii care acţionează pe anumite pieţe
specializate: piaţa de capital, piaţa burselor de mărfuri şi piaţa asigurărilor.
Atfel, pe piaţa de capital pot presta cu caracter profesional servicii de investiţii
financiare numai intermediarii prevăzuţi de lege: societăţile de servicii de investiţii
financiare autorizate de Autoritatea de Supraveghere Financiară şi instituţiile de credit
autorizate de Banca Naţională a României (art. 5 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa
de capital).
Societăţile de servicii de investiţii financiare sunt societăţi pe acţiuni având ca
obiect exclusiv de activitate prestarea de servicii de investiţii financiare (art. 6 din
Legea nr. 297/2004).
Apoi, pe piaţa burselor de mărfuri acţionează ca intermediari societăţile de
brokeraj şi brokeri (art. 13 şi 18 din Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri).
 Societatea de brokeraj este o societate, constituită în baza Legii nr. 31/1990
având ca obiect principal de activitate prestarea serviciilor de brokeraj pe piaţa la
disponibil, piaţa mixtă şi pe piaţa creanţelor (art. 3 lit. t) din Legea nr. 357/2005).
Brokerul este o persoană fizică aflată în raporturi de muncă exclusiv cu o
societate de brokeraj privind negocierea ofertelor şi efectuarea tranzacţiilor pe piaţa la
disponibil, pe piaţa mixtă şi încheierea contactelor pe piaţa creanţelor (art. 3 lit. b) din
Legea nr. 357/2005).
Pe piaţa asigurărilor acţionează ca intermediari agenţii de asigurare şi brokerii
de asigurare (art. 33 din Legea nr. 32/2000 privind Societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică autorizată de asigurător să
negocieze sau să încheie contracte de asigurare în numele şi pe seama asiguratorului
(art. 1 pct. 2 din Legea nr. 32/2000).
Brokerul de asigurare este o persoană juridică care, pentru clienţii săi, negociază
sau încheie contracte de asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia
împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor.
Intermediarul ocazional este persoana care se obligă faţă de un comerciant să îl
pună în legătură cu un terţ, în vederea incheierii unui contract.
Acest intermediar ocazional mai este cunoscut şi sub denumirea de mijlocitor şi
cea de curtier.
Raporturile dintre intermediari şi comerciant sunt reglementate de art. 2096 –
2102 Cod civil privind contractul de intermediere.
 OBLIGATIILE PROFESIONALE ALE PROFESIONIŞTILOR
COMERCIANŢI.

4.1. Publicitatea prin registrul comerţului

4.1.1. Noţiuni introductive

Persoanele fizice şi juridice au obligaţia ca, în cursul activităţii lor sau la

încetarea acesteia, să solicite înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind
actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Potrivit legii, prin înregistrarea în registrul comerţului se înţelege înmatricularea
persoanelor fizice, întreprinderilor familiale şi persoanelor juridice prevăzute de lege,
înscrierea de menţiuni, precum şi înregistrarea altor operaţiuni, care se menţionează în
registrul comerţului.
Înmatricularea în registrul comerţului este o operaţiune de luare în evidenţă a
comerciantului sau a persoanei obligate să se înregistreze în registrul comerţului.
Înscrierea de menţiuni în registrul comerţului reprezintă o operaţiune de ţinere
la zi a evidenţei, cu anumite modificări în statutul juridic al persoanei inmatriculate în
registrul comerţului.

4.1.2. Înmatricularea şi autorizarea funcţionării persoanelor juridice

Persoanele juridice, prevăzute de art. 1 din Legea nr. 26/1990, precum şi

sucursalele înfiinţate de acestea, se înmatriculează şi se autorizează funcţionarea lor, în
condiţiile Legii nr. 26/1990, ale Legii nr. 359/2004 şi OUG nr. 116/2009.
Înmatricularea persoanelor juridice în registrul comerţului se realizează în baza
unei cereri tip, care se adresează oficiului registrului comerţului în a cărui rază
teritorială se află sediul viitoarei persoane juridice.
Solicitarea efectuării înmatriculării se face la biroul unic din cadrul oficiului
registrului comerţului, de către fondatori, administratori sau reprezentanţii acestora,
precum şi de orice persoană interesată, în condiţiile legii.
Cererea trebuie făcută în termen de 15 zile, dacă legea nu prevede altfel.
Termenul curge de la data încheierii actului constitutiv, respectiv de la data actului de
înfiinţare (art. 17 din Legea nr. 26/1990).
Controlul de legalitate privind cererea de înmatriculare se realizează de
directorul oficiului registrului comerţului şi/sau persoana desemnată.
În soluţionarea cererii de înmatriculare, directorul oficiului registrului
comerţului şi/sau persoana desemnată autorizează, prin rezoluţie, constituirea societăţii
privind activitatea comercială.
 Potrivit art. 6 alin. 4 din Legea nr. 359/2004, persoanele juridice dobândesc
personalitate juridică de la data înregistrării în registrul comerţului a rezoluţiei
directorului oficiului/persoanei desemnate prin care se dispun autorizarea constituirii
şi înmatriculării, dacă legea nu dispune altfel.
De amintit că, potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială este
persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Odată efectuată înmatricularea, solicitantului i se eliberează certificatul de
înregistrare, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii.
Certificatul de înregistrare cuprinde numărul de ordine în registrul comerţului şi
codul unic de înregistrare atribuit de către Ministerul Finnţelor Publice.
Potrivit legii, certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare,
este documentul care atestă că persoana juridică a fost luată în evidenţa oficiului
registrului comerţului de pe lângă tribunal şi în evidenţa organului fiscal.
După efectuarea înmatriculării în registrul comerţului, un extras al rezoluţiei
directorului oficiului/persoanei desemnate se comunică din oficiu Monitorului Oficial,
spre publicare.
Extrasul va cuprinde: numărul şi data încheierii, denumirea, sediul social şi
forma juridică, numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi, când este cazul, a
cenzorilor, domeniul şi activitatea principală, capitalul social şi durata de funcţionare.
Pe extras se va menţiona codul unic de înregistrare atribuit şi numărul de ordine din
registrul comerţului.
Prin autorizarea funcţionării se înţelege asumarea de către solicitant a
responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării activităţii declarate. Legea are în
vedere autorizaţiile sanitare, sanitar-veterinar, protecţia muncii, prevăzute de legislaţia
specială (HG nr. 573/2002).
În vederea autorizării funcţionării, solicitantul are obligaţia să depună, odată cu
cererea de înregistrare, declaraţia – tip pe propria răspundere din care să rezulte, după
caz, că persoana îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică
în domeniul stingerii incendiilor, sanitar, sanitar – veterinar, protecţiei mediului şi
protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia tip sau că persoana juridică
nu desfăşoară la sediul social sau la sediile secundare activităţile declarate pe o
perioadă de maximum 3 ani.
Biroul unic eliberează solicitantului certificate constatatoare care atestă că s-a
înregistrat declaraţia – tip pe propria răspundere din care rezultă, după caz, că
solicitantul îndeplineşte condiţiile de funcţionare impuse de lege sau că nu desfăşoară
anumite activităţi declarate.
Certificatele constatatoare se eliberează odată cu certificatul de înregistrare.
Pe baza certificatului de înregistrare şi a certificatelor constatatoare, persoana
juridică poate să înceapă activitatea.

4.1.3. Înmatricularea şi autorizarea funcţionării persoanelor fizice.

Potrivit art. 7 din OUG nr. 44/2008, persoanele fizice au obligaţia ca, înainte de
începerea activităţii economice, să solicite înmatricularea în registrul comerţului şi
autorizarea funcţionării, ca persoane fizice autorizate, respectiv ca întreprinzători
persoane fizice titulari ai unei întreprinderi individuale.
Aceeaşi obligaţie revine şi reprezentantului întreprinderii familiale.
Persoanele fizice care solicită înmatricularea tebuie să declare pe proprie
răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în
domeniul sanitar, sanitar veterinar, protecţia mediului şi al protecţiei muncii.
În cazul în care legea specială impune pentru anumite activităţi economice
îndeplinirea unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii
profesionale, persoanele fizice în cauză trebuie să facă dovada îndepliniri acestor
condiţii.
Cererea de înmatriculare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se
depun la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care
solicitantul îşi stabileşte sediul profesional.
Înmatricularea în registrul comerţului a persoanei fizice autorizate, a
întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale se face în baza rezoluţiei motivate
a directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal/persoanei desemnate.
Dacă sunt îndeplinite cerinţele legii, directorul oficiului registrului comerţului /
persoana desemnată va dispune înmatricularea în registrul comerţului şi autorizarea
funcţionării persoanei fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii
familiale.
Prin aceeaşi rezoluţie va dispune şi înregistrarea în registrul comerţului a
declaraţiei – tip pe propria răspundere dată în condiţiile Legii nr. 359/2004.
În baza rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului/persoanei
desemnate prin care s-a dispus înmatricularea în registrul comerţului, oficiul registrului
comerţului va elibera certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare,
certificatul constatator emis în baza declaraţiei pe propria răspundere, precum şi alte
acte prevăzute de lege.
Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este documentul
care atestă înmatricularea în registrul comerţului, autorizarea funcţionării, precum şi
luarea în evidenţă de către autoritatea fiscală competentă.

4.1.4. Înscrierea menţiunilor în registrul comerţului

Articolul 21 din Legea nr. 26/1990 prevede că se vor înregistra în registrul

comerţului menţiuni referitoare la:
a) actele juridice care au ca obiect fondul de comerţ (donaţie, vânzare,
locaţiune, garanţie reală mobiliară), precum şi actele care aduc modificări
înregistrărilor sau menţiunilor ori care fac să înceteze firma ori fondul de comerţ;
b) modificări privind numele, cetăţenia, data şi locul naşterii
reprezentantului. Dacă dreptul de reprezentare priveşte numai o anumită sucursală ori
filială, menţiunea se va face numai în registrul unde este încrisă sucursala sau filiala.
Semnătura noului reprezentant va fi dată în condiţiile art. 13 alin. 5 şi 6 din lege;
c) drepturile de proprietate industrială de care dispune comerciantul
(brevetele de invenţii, mărcile şi indicaţiile de provenienţă) ori drepturile asupra firmei,
emblemei şi alte semne distinctive prevăzute de lege asupra cărora comerciantul are un
drept;
d) hotărârea de divorţ a comerciantului, precum şi cea de împărţire a
bunurilor comune, pronunţate în cursul exercitării comerţului, în condiţiile legii;
e) hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a
curatelei acestuia,
precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
f) deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau faliment, după caz,
precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
g) hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau
cenzorului pentru fapte
penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate.
La încetarea activităţii, persoana înmatriculată este obligată să ceară oficiului
registrului comerţului radierea înregistrării din registrul comerţului. Radierea nu poate
avea loc în cazul suspendării activităţii comerciale, ci numai la încetarea acesteia.
Cu privire la societăţile privind activitatea comercială, radierea poate interveni,
numai după terminarea operaţiunilor de lichidare a societăţii (art. 260 din Legea nr.
31/1990).
Cererea de înregistrare în registrul comerţului a menţiunilor privind actele şi
faptele arătate trebuie făcută în termen de cel mult 15 zile de la data actelor şi faptelor
supuse obligaţiei de înregistrare.
Potrivit legii, înregistrarea menţiunilor se poate face şi la cererea persoanelor
interesate. În acest caz, termenul este de cel mult 30 de zile de la data când aceste
persoane au cunoscut actul sau faptul supus înregistrării.

4.1.5. Radierea înregistrărilor din registrul comerţului

Înmatricularea sau înscrierea unei menţiuni în registrul comerţului poate să fie

păgubitoare pentru anumite persoane. Pentru protejarea persoanei păgubite prin
înregistrările efectuate în registrul comerţului, legea reglementează cererea de radiere
a înregistrării.
Articolul 25 din Legea nr. 26/1990, în forma dată prin Legea nr. 161/2003
cuprinde următoarele dispoziţii: „Orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca
efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să
ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente
ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în
tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care
se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea
în registrul comerţului”.
 Din textul citat rezultă că cererea de radiere a înregistrării poate fi exercitată dacă
sunt îndeplinite trei condiţii.
În primul rând, trebuie să existe o hotărâre judecătorească definitivă prin care a
fost desfiinţat în tot sau în parte ori modificat actul care a stat la baza înregistrării (de
exemplu, prin hotărâre judecătorească a fost desfiinţată rezoluţia privind înmatricular ea
comerciantului).
În al doilea rând, hotărârea judecătorească definitivă în cauză să nu fi dispus
efectuarea unei menţiuni în registrul comerţului privind desfiinţarea în tot sau în parte
ori modificarea actului care a stat la baza înregistrării.
În al treilea rând, persoana interesată să facă dovada unui prejudiciu cauzat prin
înregistrarea a carei radiere o solicită.
Prin urmare, întrucât actul care constituie temeiul juridic al înregistrării a fost
desfiinţat ori modificat prin hotărârea judecătorească irevocabilă, dar fără ca această
hotărâre să dispună şi efectuarea unei menţiuni în registrul comerţului cu privire la
desfiinţarea sau modificarea actului în cauză, înregistrarea iniţială a rămas intactă.
Această înregistrare fiind păgubitoare, persoana interesată poate cere radierea ei
din registrul comerţului.
Cererea de radiere se soluţionează de tribunal cu citarea oficiului registrului şi a
comerciantului.
Împotriva hotărârii judecătoreşti de soluţionare a cererii de radiere se poate
exercita numai calea de atac a apelului.

4.2. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale

Obligaţiile care le revin comercianţilor privind evidenţa activităţii comerciale

sunt stabilite în Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1725/2005 au fost aprobate
reglementările contabile conforme cu directivele europene, înlocuit ulterior cu Ordinul
Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/2009.
Categoriile de persoane juridice care aplică reglementările contabile conforme
cu directivele europene şi/sau standardele internaţionale de raportare financiară se
stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor (art. 28 din lege).
Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991, obligaţia de a organiza şi ţine contabilitatea
revine societăţilor privind activitatea comercială, societăţilor / companiilor naţionale,
regiilor autonome, instituţiilor naţionale de cercetare – dezvoltare, societăţilor
cooperatiste şi celorlate persoane juridice.
Persoanele fizice care desfăşoară activitate producătoare de venituri au obligaţia
să conducă contabilitatea simplificată, bazată pe regulile contabilităţii în partidă
simplă.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 82/1991, comercianţii au obligaţia să conducă
contabilitatea în partidă dublă şi să întocmeasca situaţii financiare anuale. Ministerul
Finanţelor Publice stabileşte categoriile de persoane care pot ţine contabilitatea în
partidă simplă.
Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională. Contabilitatea
operaţiunilor efectuate în valută se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută.
 Înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile se face la valoarea de
achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, după caz, în timp ce creanţele şi datoriile se
înregistrează la valoarea lor nominală.
Articolul 20 din Legea nr. 82/1991 prevede că registrele de contabilitate
obligatorii sunt: Registrul – jurnal, registrul – inventar şi Registrul cartea mare.
a) Registrul – jurnal. În acest registru, comerciantul este obligat să
înregistreze zilnic toate operaţinile comerţului său, adică „ce are să ia şi ce are să dea
(...) şi în general tot ce primeşte şi plăteşte sub orice titlu”, aşa cum prevedea art. 23
din Codul comercial (abrogat).
Deci, prin înregistrările pe care le cuprinde, registrul – jurnal constituie o oglindă
a actelor juridice pe care comerciantul le-a săvârşit în activitatea sa, în oridnea
succesiunii lor.
Potrivit legii, lunar, în registrul jurnal se înscriu şi cheltuielile făcute de
comerciant pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
b) Registrul – inventar. În acest registru, comerciantul copiază inventarul
patrimoniului său. Aşa cum am arătat, comerciantul este obligat să efectueze
inventarierea generală a patrimoniului la termenele stabilite de lege. Inventarul priveşte
averea sa mobilă şi imobilă, datoriile şi creanţele comerciantului (art. 24 Cod
comercial).
c) Registrul Cartea mare. Un asemenea registru se ţine de comercianţii care
au o activitate cu volum mare şi cu o complexitate ridicată. Cartea mare este un registru
de conturi personificate, iar contabilitatea se face în partidă dublă, în sensul că fiecare
operaţiune comercială dă naştere unei duble înregistrări.
Pentru a putea stabili rezultatele activităţii desfăşurate, comerciantul este obligat
ca, pe baza înregistrărilor din registrele de contabilitate, să întocmească situaţia
financiară anuală.
În concepţia legii, situaţia financiară anuală este documentul oficial de gestiune
al comerciantului. El trebuie să constituie o imagine fidelă, clară şi completă a
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de comerciant.
Situaţia financiară anuală are ca obiect activitatea desfăşurată în exerciţiul
financiar, care, de regulă, coincide cu anul calendaristic.

4.3. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite

În economia de piaţă, exercitarea concurenţei constituie un drept al oricărui agent

economic. Ca orice drept recunoscut şi protejat de lege, dreptul la concurenţă trebuie
exercitat cu bună – credinţă, fără să încalce drepturile şi liberatăţile celorlalţi agenţi
economici, şi cu respectarea legii şi a bunelor moravuri. Numai dacă exercitarea
concurenţei are loc în aceste limite, concurenţa este licită sau loială şi, deci, ea este
ocrotită de lege.
Concurenţa este protejată de lege sub un dublu aspect.
Pe de o parte, legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale,
monopoliste, care periclitează existenţa concurenţei. Această protecţie este asigurată
prin Legea nr. 21/1996 asupra concurenţei.
 Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii unor mijloace nelicite
de atragere a clientelei (concurenţa neloială). Această protecţie face obiectul Legii nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
În sfârşit, legea asigură combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în
relaţia cu consumatorii. Această reglementare face obiectul Legii nr. 363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi
armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.
Ansamblul normelor legale care urmăresc protecţia împotriva practicilor
anticoncurenţiale şi împotriva comportamentului abuziv al agenţilor economici în
atragerea clientelei formează dreptul concurenţei comerciale.
Legea nr. 21/1996 interzice înţelegerile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie
dominantă.
Articolul 5 din lege interzice orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale
asociaţilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect
împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o
parte a acesteia.
Legea are în vedere înţelegerile şi practicile concertate care stabilesc, direct sau
indirect, preţuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare,
limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau
investiţiile; împart pieţele sau sursele de aprovizionare; condiţionează încheierea
contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin
natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor
contracte.
Art. 6 din lege interzice folosirea în mod abuziv, de către una sau mai multe
întreprinderi, a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa românească sau pe o parte
substanţială a acesteia. Asemenea practici pot consta în: impunerea, în mod direct sau
indirect a unor preţuri inechitabile de vânzare ori de cumpărare; limitarea producţiei,
comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor; practicarea
unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării
concurenţilor.
Protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial
normal se asigură de către Consiliul concurenţei.
Potrivit legii, Consiliul concurenţei este autoritatea administrativă, autonomă, cu
personalitate juridică, în domeniul concurenţei. El îşi desfăşoară activitatea,
deliberează şi ia decizii în plen sau în comisii.
Potrivit Legii nr. 11/1991, întreprinderile sunt obligate să îşi exercite activitatea
cu bunăcredinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi
a cerinţelor concurenţei loiale.
Concurenţa neloială este o formă de concurenţă ilicită. Ea constă în săvârşirea
de către comerciant, în scopul atragerii clientelei, a unor acte şi fapte care contravin
legii, bunelor moravuri în activitatea comercială şi loialităţii profesionale.
În sensul Legii nr. 11/1991, constituie concurenţă neloială practicile comerciale
ale întreprinderii care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei –
credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă (art. 2 din
lege).
 Prin practicile comerciale legea înţelege orice comportament, respectiv acţiune,
omisiune, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea şi comercializarea
efectuată de o întreprindere, în legătură directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea
unui produs.
Potrivit art. 2 alin. 2 din legea nr. 21/1996, sunt considerate practici de
concurenţă neloială următoarele fapte:
a) denigrarea unui competitor sau a produselor / serviciilor sale, realizată
prin comunicarea ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul / angajatul
său de informaţii care nu corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau
despre produsele acestuia, de natură să îi lezeze interesele;
b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat
/ reprezentant al său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete
comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare
a producţiei acestora şi a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi
principiului general al
bunei – credinţe şi care produc sau pot produce pagubă oricăror participanţi la piaţă.
Potrivit Legii nr. 11/1991, în forma modificată prin OUG nr. 12/2014, protecţia
întreprinderilor împotriva practicilor de concurenţă neloială este asigurată de Consiliul
concureţei şi Consiliul interinstituţional în domeniul combaterii concurenţei neloiale.
În scopul unei bune funcţionări a pieţei şi asigurării protecţiei consumatorilor, a
fost adoptată Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii.
Potrivit legii, o practică comercială este incorectă dacă sunt îndeplinite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii: a) este contrară cerinţelor diligenţei profesionale; b)
deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul
economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează ori al
membrului mediu al unui grup, atunci când o practică comercială este adresată unui
anumit grup de consumatori (art. 4 din Lege).
Practicile comerciale incorecte pot fi practici comerciale înşelătoare sau practici
comerciale agresive.
a) Practicile comerciale înşelătoare. Practica comercială înşelătoare este
considerată ca fiind o acţiune înşelătoare dacă aceasta conţine informaţii false sau
induce în eroare consumatorul mediu cu privire la caracteristicile produsului, preţul
produsului, drepturile consumatorului.
Practica comercială este considerată ca fiind omisiune înşelătoare dacă omite o
informaţie esenţială necesară consumatorului mediu pentru luarea unei decizii de
tranzacţionare în cunoştinţă de cauză.
b) Practici comerciale agresive. O practică comercială agresivă este socotită
agresivă dacă, în contextul prezentării situaţiei de fapt şi ţinând cont de toate
caracteristicile şi circumstanţele, limitează sau este susceptibilă să limiteze în mod
semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului mediu cu privire
la produs, prin hărţuire, constrângere, inclusiv prin utilizarea forţei fizice, care
determină sau este susceptibilă să determine consumatorul să ia o decizie de
tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o (art. 8 din lege).

Fondul de comerţ

4.4.1. Noţiune

Fondul de comerţ este ansamblul bunurilor (mobile şi imobile, corporale şi

incorporale) pe care comerciantul le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale în
scopul atragerii clientelei şi implicit în scopul obţinerii de profit.
Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu patrimoniul pentru că patrimoniul
reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (cu conţinut economic)
aparţinând unei persoane în timp ce fondul de comerţ este alcătuit din totalitatea
bunurilor afectate de un comerciant desfăşurării activităţii comerciale ceea ce înseamnă
că în fondul de comerţ nu sunt incluse creanţele şi datoriile comerciantului.

4.4.2. Conţinutul fondului de comerţ

Din chiar definiţie rezultă că fondul de comerţ are un conţinut eterogen,

incluzând bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, iar ceea ce le uneşte este
voinţa comerciantului de a le afecta unui anumit scop.
10. Elementele corporale ale fondului de comerţ.
Bunurile imobile. Comerciantul îşi desfăşoară activitatea folosindu-se de
anumite bunuri imobile (fie prin natura lor - terenurile şi clădirile proprietate a
comerciantului, fie prin destinaţia lor - maşini, instalaţii). Deşi fac parte integrantă din
fondul de comerţ bunurile imobile sunt supuse în caz de vânzare regulilor dreptului
comun.
Bunurile mobile care fac parte din fondul de comerţ sunt: materialele, materiile
prime, mărfurile şi ambalajele, etc.
20. Elementele incorporale ale fondului de comerţ.
• Firma este numele sau după caz denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează (art.30 alin.1 din Legea nr.26/1990). Din
definiţie rezultă că firma este un element de identificare, de individualizare a unui
comerciant.10
Firma unui comerciant persoană fizică se compune din numele comerciantului
scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia (art.31 al.1 Legea nr.
26/1990). Legea interzice adăugarea la firmă a unor menţiuni de natură a induce în
eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului. Sunt
permise însă menţiunile care să arate mai precis persoana comerciantului sau felul
comerţului său.
Firma va fi scrisă în primul rând în limba română (art.30 al.3 Legea nr.
26/1990).
Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente. Când o firmă nouă
este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de
aceasta fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ
exercitat sau în orice alt mod (art.38 Legea nr.26/1990). Oficiul registrului comerţului
va refuza înscrierea unei firme care fără a introduce elemente de deosebire, poate
produce confuzie cu alte firme înregistrate.
Prin înregistrarea unei firme - prin înmatricularea în registrul comerţului -
comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei (art.30 al.4 Legea
nr.26/1990).
Firma poate fi înstrăinată numai odată cu fondul de comerţ (art.42 Legea nr.
26/1990).
Conform art.5 din Legea nr.11/1991 (privind combaterea concurenţei neloiale)
folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma
folosită legitim de alt comerciant constituie infracţiune de concurenţă neloială.
• Emblema este tot un atribut de identificare a unui comerciant şi constă în
″semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen″
(art.30 al.2 Legea nr.26/1990).
Din definiţie rezultă că dacă firma individualizează persoana fizică ori persoana
juridică în calitate de comerciant, emblema individualizează un comerciant faţă de alt
comerciant care desfăşoară o activitate comercială de acelaşi gen. 11
Emblema poate să constea într-un semn sau o denumire, o figură grafică (având
ca obiect o figură geometrică, un animal, etc.), aleasă potrivit dorinţei şi fanteziei

10
Regimul juridic al firmelor comerciale este reglementat in Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.
11
Spre deosebire de firmă, care este un element obligatoriu, pentru ind ividualizarea comerciantului, emblema are un
caracter facultativ.
personale a comerciantului. Orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele
înscrise în registrul comerţului pentru acelaşi fel de comerţ precum şi de emblemele
altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea. Emblemele
pot fi folosite pe panouri de reclamă (oriunde ar fi aşezate) pe facturi, scrisori, note de
comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod numit dacă vor fi însoţite
de firma comerciantului.
Şi asupra emblemei dreptul de folosinţă exclusivă se dobândeşte prin înscrierea
acestora în registrul comercial.
• Clientela şi vadul comercial. Deşi clientela şi vadul comercial au un rol
important în activitatea unui comerciant legea nu le defineşte şi nici nu le
reglementează.
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează
în mod obişnuit la acelaşi comerciant pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Se consideră că noţiunea de clientelă înglobează două laturi care se întrepătrund
dar care pot fi disociate teoretic: factorul personal adică grupul uman fidel mărfurilor
şi serviciilor unui comerciant şi factorul obiectiv - vadul comercial - care rezidă în
aptitudinea fondului de comerţ de a polariza publicul prin elementele sale
imponderabile ca amplasament, atractivitatea superiorităţii tehnice a produselor,
utilizarea lor economică.
Comerciantul are un drept incorporal asupra clientelei care este un element al
fondului de comerţ; în cazul în care este supus unor fapte ilicite de sustragere a
clientelei sale (fapte care îmbracă haina concurenţei neloiale) comerciantul are la
dispoziţie mijloacele de apărare prevăzute de Legea nr.11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale.
• Mărcile de fabrică şi de comerţ sunt - potrivit art. 3 al.1 din Legea nr.
84/1998, privind mărcile şi indicaţiile geografice, - semne distinctive folosite de
comercianţi pentru a deosebi produsele şi serviciile lor de cele identice sau similare
ale altor comercianţi.
Din definiţie rezultă că mărcile au rolul de a distinge produsele şi serviciile
diferiţilor comercianţi, de a stimula îmbunătăţirea acestor produse şi mai ales de a
proteja consumatorii împotriva contrafacerilor şi imitaţiilor care pot periclita sănătatea
sau igiena consumatorilor. Ele se pot compune din cuvinte, litere, cifre, reprezentări
grafice, plane sau în relief, combinaţii ale acestor elemente, una sau mai multe culori,
forma produsului sau ambalajului acestuia şi alte asemenea elemente (art. 15 din Legea
nr. 84/1998).
Comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţului a
menţiunilor privind brevetul de invenţie şi mărcile (art.21 Legea nr.26/1990).
• Brevetele de invenţie. ″Constituie invenţie brevetabilă creaţia ştiinţifică
sau tehnică, reprezentând o noutate şi totodată un progres faţă de stadiul cunoscut al
tehnicii care nu a mai fost brevetată sau făcută accesibilă publicului în ţară sau în
străinătate, reprezintă o soluţie tehnică şi poate fi aplicată pentru rezolvarea unor
probleme din economie, ştiinţă, ocrotirea sănătăţii, apărarea naţională sau în orice
alt domeniu al vieţii economice şi sociale″ (art.7-10 Legea nr.64 din 21 octombrie
1991 privind invenţiile şi inovaţiile publicată în Monitorul Oficial nr.212/1991).
 Este autor al unei invenţii persoana care a creat-o. Dacă invenţia este rezultatul
unei activităţi comune toate persoanele care au avut o contribuţie creatoare sunt
coautori (art.4 din Legea nr.64/1991). Brevetele de invenţie se înscriu în registrul
naţional al brevetelor de invenţie (art.31 Legea nr.64/1991).

4.4.3. Operaţiuni referitoare la fondul de comerţ

10. Vânzarea unui fond de comerţ.

Un fond de comerţ poate face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare. Se
poate vinde fondul ca întreg (ca bun unitar) sau doar elemente ale acestuia.
Contractul de vânzare – cumpărare a fondului de comerț dă naștere la obligațiile
specifice acestui contract. Vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut și să-l
garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul este obligat să primească bunul și să
plătească prețul.
Astfel, potrivit art. 1672 Cod Civil, vânzătorul are următoarele obligații
principale: să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut; să predea
bunul; să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului.
Vânzarea fondului de comerţ atrage în sarcina vânzătorului o obligaţie specială
care constă în aceea că nu trebuie să-l concureze pe cumpărător. Obligaţia există chiar
dacă nu a fost stipulată în contract, ea fiind considerată ca o formă de manifestare a
obligaţiei de garanţie a vânzătorului.
Aşa cum am mai precizat vânzarea fondului de comerţ este un act ce trebuie
înregistrat în registrul comerţului. Vânzarea poate privi întregul fond de comerţ sau
doar elemente ale acestuia. Firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ
(art.42 Legea nr.26/1990). În ceea ce privește emblema, ea constituie un element care
poate fi înstrăinat separat de fondul de comerț, cu obligația pentru comerciant de a face
mențiune despre acest act în registrul comerțului. Aceeași soluție este aplicabilă și în
privința drepturilor de proprietate industrială (brevetele de invenții, mărci, etc.) și
drepturilor de autor.

20. Fondul de comerţ - aport la constituirea unei societăţi.

Potrivit art.65 din Legea nr.31/1990 titularul unui fond de comerţ poate
transmite dreptul de proprietate sau dreptul de folosinţă asupra fondului de comerţ. În
acest caz titularul nu primeşte un preţ ci în funcţie de forma societăţii acţiuni sau părţi
sociale.

30. Locatiunea fondului de comert.

Fondul de comerț poate face obiectul unui contract de locațiune. În temeiul
contractului de locațiune, în schimbul unui preț, proprietarul fondului, în calitate de
locator, transmite locatarului folosința asupra fondului de comerț. Ca efect al
contractului, locatarul are dreptul să continue exercitarea comerțului sub firmă proprie,
exploatând fondul de comerț. Locatarul va putea să continue activitatea și sub firma
anterioară, menționând în cuprinsul ei calitatea de succesor, dacă locatorul a consimțit
expres (art. 38 din Legea nr. 26/1990).
 Locatarul are obligația să respecte destinația economică și funcțională a fondului
de comerț dată de locator. Astfel, locatarul un poate aduce schimbări în organizarea și
structura fondului de comerț, prin schimbarea destinației unor bunuri ori prin
înstrăinarea lor. Orice modificare va fi condiționată de acordul locatorului.
Ca și în cazul vânzării, locatorul are obligația să nu facă locatarului concurență,
prin desfășurarea unui comerț de același gen, la mică distanță de locatar.

REGIMUL JURIDIC AL PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI DE TIPUL

SOCIETĂŢILOR REGLEMENTATE DE Legea nr. 31/1990
 5.1. Noţiuni introductive

5.1.1. Definiţia societăţii comerciale

Societatea privind activitatea comercială poate fi definită ca o grupare de

persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate
juridică, în care asociații se înțeleg să pună în común anumite bunuri, pentru
desfășurarea unei activități comerciale (activități de producție, comerț sau prestări de
servicii), în scopul realizării și împărțirii profitului rezultat.

5.1.2. Elementele specifice contractului de societate

Elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale

sunt:
aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum
şi realizarea si împărţirea profitului.
Prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în
societate un anumit bun, o valoare patrimonială.
Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al asociatului, care
prezintă interes pentru activitatea societăţii. Aportul poate fi în numerar, în natură sau
în industrie.
a) Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care
asociatul se obligă să o transmită societăţii.
Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale,
indiferent de forma ei (art. 16 din Legea nr. 31/1990)., iar aportul asociatului la
capitalul social nu este purtător de dobânzi.
b) Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi
bunuri imobile (clădiri, instalaţii, etc.) şi bunuri mobile coporale (materiale, mărfuri,
etc.) sau incoporale (creanţe, fond de comerţ, etc.). Bunurile trebuie să fie evaluabile
din punct de vedere economic.
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate
asupra bunului ori a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile
devin proprietatea societăţii (art. 65 din legea 31/1990). Dacă s-a convenit transmiterea
dreptului de proprietate, bunul va intra în patrimoniul societăţii, asociatul nemaiavând
un drept asupra lui. În consecinţă, bunul nu va putea fi urmărit de creditorii asociatului,
iar la dizolvarea societăţii, asociatul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la
partea care i se cuvine prin lichidarea societăţii (art. 66 din legea nr. 31/1990). Bunul
devine proprietatea societăţii „din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului”.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se
putea stabili valoarea părţilor de interes, părţilor sociale sau acţiunilor cuvenite
asociatului în schimbul aportului. Această evaluare se face de către asociaţi sau, când
este necesar, de către experţi (art. 38 alin. 1 din legea nr. 31/1990). În contractul de
societate trebuie să se prevadă valoarea bunului şi modul de evaluare (art. 7 şi 8 din
legea 31/1990).
 În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în
folosinţa societăţii, în doctrină se consideră că raporturile dintre asociat şi societate sunt
guvernate de regulile referitoare la locaţiune. Întrucât societatea dobândeşte numai un
drept de folosinţă, asociatul rămâne proprietarul bunului şi, în această calitate, la
dizolvarea societăţii, are dreptul la restituirea bunului.
c) Aportul în industrie. Aportul în industrie constă în prestaţii în muncă sau
servicii pe care
asociatul promite să le efectueze în societate, având în vedere competenţa şi calificarea
sa.
Aportul în prestaţii în muncă sau servicii este permis numai asociaţilor din
societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită (art.
16 alin. 5 din legea nr. 31/1990). Aportul în prestaţii în muncă sau servicii trebuie
evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea
se naşte prin semnarea contractului de societate.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsământ. Asociaţii sunt obligaţi să
efectueze aporturile potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea
dispoziţiilor legii.
Potrivit art. 65 alin. 2 din legea nr. 31/1990, „asociatul care întârzie să depună
aportul social este răspunzător de daunele pricinuite”. Deci, dacă asociatul nu a
respectat termenele de efectuare a aportului şi, prin aceasta, a cauzat societăţii anumite
prejudicii, el este obligat la plata de despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că asociatul
„este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă
vărsământul”.
Nerespectarea obligaţiei privind efectuarea aportului poate avea şi consecinţa
gravă a excluderii asociatului din societate (art. 222 din legea 31/1990).
Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a
totalităţii aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la constituirea
societăţii.
Capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul
măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea
actului constitutiv.
Pentru anumite forme de societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului
social:
90.000 lei (25.000 euro), în cazul societăţii pe acţiuni, 200 lei, în cazul societăţii cu
răspundere limitată.
Capitalul social este intangibil, el nu poate fi folosit pentru plata dividendelor
către asociaţi.
Capitalul social trebuie să fie real. Aceasta impune intrarea efectivă în
patrimoniul societăţii a bunurilor care constituie aporturile asociaţilor (nu aporturi
fictive), precum şi asigurarea în permanenţă în patrimoniul societăţii a unor bunuri a
căror valoare să nu fie mai mica decât capitalul social.
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul
vărsat.
 Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-
au obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu
capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în
patrimoniul societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit
după forma juridică a societăţii: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi
societăţii în comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată;
acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi
sociale sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia.
Patrimoniul societăţii îl reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare
economică aparţinând societăţii.
Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază
în bilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.
Activul social cuprinde bunurile aduse ca aport în societate şi cele dobândite în
cursul activităţii societăţii.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor,
patrimoniul societăţii este o universalitate juridică, în care sunt cuprinse toate drepturile
şi obligaţiile, precum şi bunurile societăţii.
Pe când capitalul social este fix, patrimoniul societăţii are o compoziţie şi o
valoare care variază, în funcţie de rezultatele activităţii societăţii. Astfel, prin
desfăşurarea activităţii comerciale, patrimoniul societăţii se poate mări, dacă societatea
obţine profit, sau poate să înregistreze o anumită micşorare a valorii, dacă societatea
are pierderi.
Un alt element esenţial al contractului de societate îl reprezintă elementul
psihologic, adică intenţia asociaţilor de a colabora la desfăşurarea activităţii comerciale
(affectio societatis).
Affectio societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a
lucra în comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale.
În orice societate comercială, participarea asociaţilor la viaţa societăţii se
manifestă prin exercitarea dreptului de a participa la luarea deciziilor şi la controlul
asupra activităţii societăţii.
Intenţia de a colabora implică şi convergenţa de interese ale asociaţilor,
concretizată, mai ales, în obţinerea şi împărţirea profitului.
Colaborarea asociaţilor presupune o egalitate juridică între aceştia şi, în
consecinţă, lipsa oricăror raporturi de subordonare.
Scopul societăţii este acela de a realiza profit din activitatea comercială
desfăşurată şi de a-l împărţi între asociaţi.
Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de
dividend.
Desfăşurând activitatea comercială în comun, asociaţii participă împreună, atât
la profitul, cât şi la pierderile societăţii.
 Realizarea ori nerealizarea de profit poate fi stabilită numai la sfărşitul
exerciţiului financiar, prin întocmirea situaţiei financiare anuale.
Profitul trebuie să fie real. Aceasta înseamnă că trebuie să se fi înregistrat un
excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu pot fi
distribuite dividende din activ în limita capitalului social.
Profitul trebuie să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea
capitalului social, când activul patrimoniului s-a micşorat în cursul exerciţiului
financiar.
Dacă, potrivit situaţiei financiare anuale, nu există profit, nu pot fi distribuite
dividende asociaţilor. În caz contrar, dividendele sunt fictive; ele sunt luate din
capitalul social, cu prejudicierea drepturilor creditorilor.
Distribuirea de dividende, în absenţa unui profit real şi util, reprezintă o faptă
ilicită, care are consecinţe sub aspect civil şi penal.
Astfel, dividendele plătite se restituie societăţii, dacă societatea dovedeşte că
asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii. Dreptul la acţiunea în restituire a
dividendelor se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor (art. 67 din legea
31/1990).
Tot astfel, administratorii şi directorii societăţii care au încasat ori plătit
dividende, sub orice formă, din profit fictiv sau care nu putea fi distribuit, sunt
sancţionaţi cu închisoarea de la 1 an la 5 ani (art. 2721 din legea 31/1990).
În privinţa împărţirii profitului între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor
de a decide. Potrivit legii 31/1990, în actul constitutiv trebuie să se prevadă „partea
fiecărui asociat la beneficii şi pierderi” (art. 7) sau „modul de distribuire a beneficiilor
şi de suportare a pierderilor” (art. 8).
În cazul în care, în actul constitutiv, asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a
beneficiilor şi de suportare a pierderilor, îşi găsesc aplicarea dispoziţiile legale.
Articolul 67 alin. 2 din legea 31/1990 prevede că „dividendele se distribuie asociaţilor
proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede altfel”.
Adunarea asociaţilor, care se întruneşte în cel mult 5 luni de la încheierea
exerciţiului financiar, discută şi aprobă situaţia financiară anuală şi fixează dividendul,
precum şi termenul pentru plata dividendelor.
În cazul când prin hotărârea adunării asociaţilor se stabileşte un termen pentru
plata dividendelor, obligaţia societăţii de plată a dividendelor devine exigibilă la data
împlinirii termenului sau la data expirării termenului în cadrul căruia trebuiau plătite
dividendele.
În cazul în care adunarea asociaţilor nu a stabilit termenul de plată, obligaţia
privind plata dividendelor devine scadentă la data expirării termenului de 6 luni de la
data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.
Dacă societatea nu îşi execută obligaţia de plată a dividendelor la scadenţă, ea
îşi angajează răspunderea. Potrivit legii, pentru perioada întârzierii, societatea va plăti
daune-interese la nivelul dobânzii legale.
Acţiunea privind plata dividendelor se prescrie în termen de 3 ani. Termenul
începe să curgă de la data scadenţei.
 5.1.3. Formele societăţilor comerciale

Societatea comercială îmbracă una din următoarele forme: societatea în nume

colectiv; societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită
pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată (art.2 Legea nr.31/1990).
Conform art.3 din Legea nr.31/1990 diferenţa dintre cele cinci forme de societăţi
comerciale este dată de întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi. Astfel:
• Societatea în nume colectiv (SNC) este acea societate ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară
a tuturor asociaţiilor. Creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva
acesteia pentru obligațiile ei și, numai dacă societatea un le plătește în termen de cel
mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor
asociați.12
• Societatea în comandită simplă (SCS) este societatea ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniu social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară
a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa
aportului lor.
• Societatea pe acţiuni (SA) este societatea al cărei capital social este
împărţit în acţiuni iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniu social;
acţionarii răspund numai în limita aportului lor.
• Societatea în comandită pe acţiuni (SCA) este societatea al cărei capital
social este împărţit în acţiuni iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniu
social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii
comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.
• Societatea cu răspundere limitată (SRL) este societatea ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita
aportului lor.
Clasificarea societăţilor comerciale
➢ în funcţie de elementul - subiectiv sau obiectiv - predominant există societăţi de
persoane şi societăţi de capital.
Societăţile de persoane se nasc şi se clădesc în consideraţia personalităţii,
identităţii şi calităţilor profesionale şi personale ale asociaţilor, de aceea rolul hotărâtor
în aceste societăţi îl are nu capitalul ci încrederea şi străduinţa personală a asociaţilor
în scopul obţinerii unui profit. Din această categorie fac parte societatea în nume
colectiv şi societatea în comandită simplă.
Societăţile de capitaluri se clădesc nu în considerarea persoanei asociatului ci în
considerarea capitalului.
Societatea cu răspundere limitată apare pe o poziţie intermediară pentru că este
adevărat că se constituie pe baza încrederii dintre asociaţi, dar asociaţii răspund pentru

12
Art. 3 alin. 2 din Legea societăților nr. 31/1990.
obligaţiile societăţii în limita aportului ceea ce înseamnă că ea preia elemente atât de
la societăţile de persoane, cât şi de la societăţile de capital.
➢ în funcţie de existenţa sau inexistenţa unei limite a răspunderii asociaţilor
există:
societăţi cu răspundere nelimitată (SNC); societăţi cu răspundere limitată (SA şi
SRL) şi societăţi în care asociaţii răspund diferit (SCA şi SCS).
➢ în funcţie de naţionalitatea lor societăţile comerciale sunt societăţi cu
naţionalitate română, societăţi care şi-au stabilit sediul în România; societăţi cu
naţionalitate străină - societăţi care au sediul în străinătate.
➢ în funcţie de modul de împărţire a capitalului social există societăţi cu
părţi de interes (SNC, SCS, SRL) şi societăţi pe acţiuni (SA şi SCA).

Formalităţile necesare constituirii societăţilor co merciale

 5.1.4.1. Întocmirea actelor constitutive

Contractul de societate trebuie să întrunească elementele specifice care-l

individualizează în raport cu alte contracte (aporturile, affectio societatis, împărţirea
beneficiilor) şi condiţiile de validitate ale oricărui contract.
• Capacitatea de a contracta. Pentru a încheia un contract de societate o
persoană trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. În acest sens art.6 al.2
Legea nr.31/1990 prevede că nu pot fi fondatori persoanele care ”potrivit legii sunt
incapabile ”.13
• Consimţământul părţilor. Părţile trebuie să-şi exprime hotărârea în sensul
încheierii contractului, în scopul constituirii societăţii. Potrivit art.4 Legea
nr.31/1990 societatea va avea cel puţin doi asociaţi în afară de cazul când legea nu
prevede astfel.
• Obiectul contractului. Notiunea de obiect al contractului de societate
desemneaza activitatea societatii, adica operatiunile comerciale pe care aceasta le
savarseste.
• Cauza contractului. Cauza contractului de societate constă în obiectivul
urmărit de părţi la încheierea contractului, obiectiv care constă în realizarea şi
împărţirea beneficiilor.
• Condiţiile de formă ale contractului de societate. Art.5 alin 6 din legea
nr.31/1990 dispune că actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau în caz de
subscripţie publică de fondatori şi se încheie în formă autentică. Forma autentică a
contractului este cerută ad validitatem, ceea ce înseamnă că este nul contractul care
nu întruneşte această condiţie.
Actul constitutiv al societăţii trebuie să fie încheiat în forma înscrisului sub
semnătură privată. Rezultă că mai este obligatorie încheierea actului constitutiv în
formă autentică doar în următoarele situaţii, prevăzute de art. 5 (6) din Legea nr.
31/1990:
- dacă printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil.
- dacă forma juridică a societăţii implică răspunderea juridică nelimitată a tuturor
asociaţilor sau a unora dintre ei după cum este cazul societăţii în nume colectiv
şi societăţii în comandită simplă.
- dacă societatea comercială se constituie prin subscripţie publică. ➢ Clauzele
contractuale.

13
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea soc. nr. 31/1990, ”nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori
care au fost condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracțiuni de corupție,
delapidare, infracțiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracțiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru
prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a
finanțării actelor de terorism, republicată, sau pentru infracțiunile prevăzute de prezenta lege”.
 O primă categorie de clauze contractuale priveşte părţile contractante, adică
numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia - în cazul persoanelor
fizice - şi denumirea, sediul, naţionalitatea şi numărul de înmatriculare (înregistrare) în
cazul persoanelor juridice.
O altă categorie de clauze contractuale include date utile pentru identificarea
societăţii ce se creează, adică denumirea sau firma societăţii, forma juridică a societăţii,
sediul societăţii, emblema societăţii.
O categorie importantă de clauze include date specifice societăţii, adică obiectul
societăţii (precizat în concret şi nu formulat generic,) durata societăţii şi capitalul social
(subscris şi vărsat).
O altă categorie de clauze se referă la conducerea şi gestionarea societăţii, adică
asociaţii trebuie să stabilească persoanele care vor administra şi reprezenta societatea
în relaţiile cu terţii şi în instanţă.
Nu în ultimul rând se vor include în contract clauze privitoare la drepturile şi
obligaţiile asociaţilor, adică modul de împărţire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor.
Într-o altă categorie de clauze intră acelea privitoare la sediile secundare adică
acele unităţi fără personalitate juridică ale unei societăţi, care poartă denumiri diferite:
sucursale, agenţii, reprezentanţe.
O ultimă categorie de clauze include menţiuni privitoare la dizolvarea şi
lichidarea societăţii. ➢ Statutul societăţii.
Art.5 alin. 1 legea nr.31/1990 stabileşte că societatea pe acţiuni, în comandită pe
acţiuni și societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi
statut. Conform art.5 al.3 Legea nr.31/1990 contractul de societate şi statutul pot fi
încheiate sub forma unui înscris unic denumit act constitutiv.
Specific statutului este faptul că el este un act care dezvoltă, precizează,
nuanţează, întregeşte conţinutul contractului şi aceasta pentru că societăţile avute în
vedere de legiuitor au un anumit grad de complexitate care impun detalierea aspectelor
legate cu deosebire de organizarea şi funcţionarea societăţii. Şi statutul trebuie încheiat
în formă autentică (art.5 alin. 4 Legea nr.
31/1990).
În cazurile în care legea permite ca actul constitutiv să se încheie în forma
înscrisului sub semnătură privată, înscrisul este redactat de asociaţi care apelează la un
specialist. Acesta poate fi un avocat, un notar sau, în prezent, serviciul specializat din
cadrul oficiului registrului comerţului.
Ca orice înscris sub semnătură privată, înscrisul actului constitutiv trebuie să fie
datat şi semnat de către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.
Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului
comerţului.
Înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate numai de
notarii publici, de avocatul părţii interesate sau consilierul juridic ori reprezentantul
legal al persoanei juridice.
În cazurile în care legea impune forma autentică, înscrisul actului constitutiv este
prezentat notarului public, pentru autentificare, de către persoana desemnată în calitate
de administrator al societăţii ori de către un asociat anume împuternicit.
 În vederea autentificării înscrisului, legea impune prezenţa tuturor asociaţilor,
personal sau prin mandatar cu procură specială în formă autentică.
La autentificarea actului trebuie prezentată dovada eliberată de oficiul registrului
comerţului privind disponibilitatea firmei (art. 17 din legea 31/1990).
Verificarea disponibilităţii firmei se face de către oficiul registrului comerţului,
înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificarea firmei.
În cazul unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic, la autentificarea
actului constitutiv trebuie prezentată declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea
calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată (art. 17 din legea
31/1990).
Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, în virtutea principiilor generale,
viitoarea societate comercială dobândeşte anticipat o capacitate de folosinţă restrânsă.
Această capacitate priveşte numai drepturile şi obligaţiile de care depinde
valabila constituire a societăţii comerciale. Avem în vedere actele referitoare la
aporturile asociaţilor şi, implicit, patrimoniul societăţii, precum şi formalităţile
ulterioare privind constituirea societăţii.

5.1.4.2. Înmatricularea şi autorizarea funcţionării societăţii

Înmatricularea (înregistrarea) societăţii comerciale în registrul comerţului se

realizează în temeiul unei cereri, care se soluţionează de către judecătorul delegat al
oficiului registrului comerţului.
Potrivit art. 36 din legea 31/1990, cererea trebuie însoţită de următoarele
documente: a) actul sau actele constitutive, în forma cerută de lege;
b) dovada efectuării vărsămintelor;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei. Potrivit legii, trebuie făcută
dovada
deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent sediului social (contract de vânzare-cumpărare,
contract de închiriere, certificat de moştenire, etc.);
d) actele care probează dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul
aportului în
natură, subscris şi vărsat la constituire. Aceste acte pot fi contracte de vânzare-
cumpărare, contracte de concesiune, brevete de invenţii, etc.
e) declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a primilor administratori, respectiv
a
primilor membrii ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere şi a cenzorilor, că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea 31/1990.
Cererea de înmatriculare (înregistrare) a societăţii se soluţionează de judecătorul
delegat. Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în
registrul comerţului se exercită de justiţie prin judecătorul delegat la oficiul registrului
comerţului.
Astfel, judecătorul delegat examinează actul sau actele constitutive, în privinţa
respectării condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
 Apoi, verifică respectarea cerinţelor legale privind cuprinsul actului constitutiv
(numărul asociaţilor, capitalul social subscris şi vărsat, aporturile asociaţilor, obiectul
de activitate, etc.).
De asemenea, verifică existenţa sediului societăţii. Judecătorul delegat mai
verifică existenţa şi valabilitatea actelor anexate la cererea de înregistrare.
În cazul când, în urma examinării cererii, constată că sunt îndeplinite condiţiile
privind înregistrarea societăţii, judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va
autoriza constituirea societăţii şi va dispune înregistrarea ei în registrul comerţului.
În temeiul încheierii judecătorului delegat prin care s-a autorizat constituirea
societăţii şi s-a dispus înregistrarea ei, oficiul registrului comerţului eliberează
certificatul de înregistrare.
Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind firma societăţii, sediul
social, activitatea principală, numărul de ordine în registrul comerţului, precum şi codul
unic de înregistrare, atribuit de Ministerul Finanţelor Publice.
Prin autorizarea funcţionării societăţii se înţelege asumarea de către solicitant a
responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării activităţii declarate. Este vorba
de respectarea legislaţiei specifice în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor,
sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii.
După efectuarea înmatriculării societăţii, un extras al încheierii judecătorului
delegat se comunică, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial spre publicare,
pe cheltuiala societăţii (art. 14 din legea 359/2004).
Extrasul cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni: numărul şi data
închierii, denumirea, sediul social şi forma juridică, numele şi adresa fondatorilor,
administratorilor şi, când este cazul, ale cenzorilor, domeniul şi activitatea principală,
capitalul social şi durata de funcţionare.
 Funcţionarea societăţilor comerciale

5.2.1. Adunarea generală

5.2.1.1. Noţiuni generale

Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societăţii comerciale.

Ea este formată din totalitatea asociaţilor societăţii. Adunarea generală exprimă voinţa
socială, care decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii, inclusiv
numirea celorlalte organe ale societăţii (administratorii şi cenzorii societăţii).
Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în
convocare.
Atribuţii adunarea generală ordinară. Adunarea generală este obligată să
discute, să aprobe sau să modifice situaţia financiară anuală, pe baza rapoartelor
prezentate de consiliul de administraţie, respectiv directorat, cenzori sau, după caz,
auditorul financiar; să fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă pe
administratori şi cenzori; să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să
stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate pe
exerciţiul următor (art. 111 din legea 31/1990).
În societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor
adunării ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin ¼ (o
pătrime) din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor
exprimate. Actul constitutiv poate prevedea cerinţe mai ridicate de cvorum şi majoritate
(art. 112 din legea 31/1990).
 În societatea cu răspundere limitată, adunarea decide prin votul reprezentând
majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în actul
constitutiv se prevede altfel (art. 192 din legea 31/1990).
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, hotărârile
se iau prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Luarea deciziilor în adunarea generală are astfel la bază principiul majorităţii.
Prin majoritate sau majoritate absolută, legea înţelege jumătate plus unu (½ + 1).
Adunarea extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie a se lua o
hotărâre în probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii.
Asemenea probleme sunt: prelungirea duratei societăţii; mărirea sau reducerea
capitalului social; schimbarea obiectului ori a formei societăţii; mutarea sediului;
fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea anticipată a societăţii, etc.
(art. 113 din legea 31/1990).
Condiţiile de cvorum şi majoritate pentru luarea hotărârilor sunt mai riguroase.
a) În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni este necesară, la prima
convocare,
prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot,
iar la convocările următoare, prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din
numărul total de drepturi de vot.
Hotărârile sunt luate cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi. Pentru modificarea obiectului principal de activitate al societăţii,
reducerea sau majorarea capitalului social, schimbarea formei juridice a societăţii,
fuziunea, divizarea sau dizolvarea societăţii, hotărârea se ia cu majoritate de cel puţin
două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi (art.
115 din legea 31/1990).
b) În societatea cu răspundere limitată, pentru hotărârile având ca obiect modificările
contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociaţilor, afară
de cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel (art. 192 din legea 31/1990).
5.2.1.2. Convocarea adunării generale

Adunarea generală se convoacă, de regulă, de către consiliul de administraţie,

respectiv de directorat în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, şi de
administratori, în cazul societăţii cu răspundere limitată.
Adunarea generală se convoacă cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar
(art. 117 şi 195 din legea 31/1990).
a) În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, consiliul de
administraţie,
respectiv directoratul, va convoca adunarea generală, la cererea acţionarilor
reprezentând individual sau împreună cel puţin 5% din capitalul social şi dacă cererea
cuprinde dispoziţii care intră în atribuţiile adunării generale. În cazul neconvocării
adunării generale, instanţa judecătorească va putea autoriza convocarea, în condiţiile
art. 119 din legea 31/1990.
b) În cazul societăţii cu răspundere limitată, un asociat sau un număr de asociaţi
care
reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea cere convocarea adunării
generale, arătând scopul acestei convocări (art. 195 alin. 2 din legea 31/1990). Cererea
este adresată administratorilor, iar în cazul când aceştia nu îi dau curs în termen de o
lună, se va urma procedura reglementată de art. 119 alin. 3 din legea 31/1990.
c) În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, asociaţii
au deschisă
calea instanţei judecătoreşti, dacă administratorul nu îşi îndeplineşte obligaţia legală
privind convocarea asociaţilor.
Convocarea trebuie să conţină locul şi data ţinerii adunării, precum şi ordinea de
zi.
a) În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, care au un număr
mare de
acţionari, înştiinţarea se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum
şi într-unul dintre ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul societăţii sau
din cea mai apropiată localitate (art. 117 alin. 3 din legea 31/1990).
Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută şi
numai prin scrisoare recomandată, sau dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare
transmisă electronic.
b) În cazul societăţii cu răspundere limitată, convocarea adunării se va face în
forma
prevăzută în actul constitutiv; în lipsa unei dispoziţii speciale în actul constitutiv,
convocarea se face prin scrisoare recomandată (art. 195 alin. 3 din legea 31/1990).
c) În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă,
comunicarea
convocării trebuie să se facă în condiţiile care asigură participarea asociaţilor la luarea
deciziilor, în condiţiile actului constitutiv.

5.2.1.3. Şedinţa adunării generale

Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a participa la adunarea

generală. Pentru a exercita acest drept, asociatul trebuie să facă dovada calităţii de
asociat, în condiţiile legii (art. 123 din legea 31/1990).
Acţionarii pot participa şi vota în adunarea generală şi prin reprezentare, în baza
unei împuterniciri acordate special pentru respectiva adunare generală.
Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora şi locul arătate în convocare.
Şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de administraţie respectiv al
directoratului sau de către acela care îi ţine locul.
Adunarea generală va alege dintre acţionari unu până la trei secretari, care vor
verifica lista de prezenţă a acţionarilor, care arată capitalul pe care îl reprezintă fiecare,
precum şi procesul – verbal întocmit de secretarul tehnic pentru constatarea numărului
acţiunilor şi îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de lege şi actul constitutiv pentru
ţinerea adunării.
 Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru prezenţa la adunarea
generală şi pentru luarea hotărârilor, se trece la dezbaterea problemelor care fac
obiectul ordinii de zi.
Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 101 din legea 31/1990).
Prin actul constitutiv se poate limita numărul voturilor aparţinând acţionarilor
care posedă mai mult de o acţiune; de exemplu, acţionarii care deţin peste 20 de acţiuni,
vor avea un vot pentru patru acţiuni.
Nu au drept de vot acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar
fără drept de vot (art. 95 din legea 31/1990).
Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu au achitat
vărsămintele ajunse la scadenţă.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, dreptul de vot al asociaţilor se bazează
pe acelaşi principiu, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni;
fiecare parte socială dă dreptul la un vot (art. 193 din legea 31/1990).
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul
secret este obligatoriu, pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie,
respectiv membrilor consiliului de supraveghere şi a cenzorilor / auditorilor interni,
pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor
organelor de administrare, de conducere şi de control ale societăţii (art. 130 din legea
31/1990).
În cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se poate face şi prin
corespondenţă, dacă prin actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut o atare modalitate
de vot.
Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces – verbal semnat de
preşedinte şi secretar. Procesul – verbal va cuprinde menţiuni cu privire la îndeplinirea
formalităţilor de convocare, data şi locul adunării, acţionarii prezenţi, numărul
acţiunilor, precum şi dezbaterile în rezumat şi hotărârile luate. La cererea acţionarilor
se vor consemna şi declaraţiile făcute de ei în şedinţă (art. 131 din legea 31/1990).
La procesul – verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum şi
listele de prezenţă a acţionarilor (art. 131 alin. 2 din legea nr. 31/1990).

5.2.1.4. Hotărârile adunării generale

Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea legii şi a actului constitutiv

sunt obligatorii pentru toţi asociaţii.
a) În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârile adunării vor fi
depuse,
în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului, pentru a fi menţionate în registru,
şi publicate în Monitorul Oficial (art. 131 alin. 4 din legea 31/1990).
b) Pentru societatea cu răspundere limitată, legea nu prevede obligaţia aducerii la
cunoştina
terţilor a hotărârilor adunării generale. Cu toate acestea, hotărârile adunării generale ale
acestei societăţi sunt supuse înregistrării în registrul comerţului, dacă ele privesc acte
sau fapte a căror înregistrare este prevăzută de lege.
 Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii ori a actelor constitutive
pot fi anulate pe cale judecătorească.
În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, şi chiar a societăţilor
cu răspundere limitată, legea prevede că hotărârile adunării generale contrare legii sau
actului constitutiv pot fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat
parte la adunarea generală sau au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în
procesul – verbal al şedinţei (art. 132 alin. 2 din legea 31/1990).
Dreptul de a ataca hotărârea adunării generale considerată nelegală aparţine şi
membrilor consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere.
Aceştia au chiar obligaţia să ceară anularea hotărârii adunării generale care prejudiciază
societatea.
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în termen de 15
zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este
imprescriptibil.
Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială
societatea îşi are sediul (art. 132 din legea 31/1990).
Hotărârea irevocabilă de anulare trebuie să fie menţionată în registrul
comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. De la data publicării ei, hotărârea de
anulare este opozabilă tuturor acţionarilor (art. 132 alin. 10 din legea 31/1990).

5.2.2. Administrarea şi conducerea societăţilor comerciale

În calitate de administrator este numită, de regulă, o persoană fizică.

Legea 31/1990 permite numirea în calitate de administrator a unei persoane
juridice, dar numai în cazul societăţii pe acţiuni (art. 153 143 alin. 2). În cazul în care o
persoană juridică este numită administrator, ea este obligată să îşi desemneze un
reprezentant personal, persoană fizică, prin care să îşi îndeplinească funcţia.
Răspunderea reprezentantului nu exonerează de răspundere administratorul
persoană juridică. Mai mult, în actuala reglementare, administratorul persoana juridică
şi reprezentantul său răspund solidar pentru prejudiciile cauzate societăţii.1
Persoana care este desemnată în această calitate trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii cerute de lege:
1) Capacitatea administratorului. Întrucât administratorul încheie acte
juridice pentru realizarea scopului societăţii, persoana fizică desemnată ca
administrator trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.

14
Potrivit art. 15313 alin. 2 din legea 31/1990, ”o persoană juridică poate fi numită administrator sau membru al
consiliului de supraveghere al unei societăți pe acțiuni. Odată cu această numire, persoana juridică este obligată să-și
desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică. Acesta este supus acelorași condiții și obligații și are aceeași
răspundere civilă și penală ca și un administrator sau membru al consiliului de supraveghere, persoană fizică, ce
acționează în nume propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de răspundere
sau să i se micșoreze răspunderea solidară. Când persoana juridică își revocă reprezentantul, ea are obligația să
numească în același timp un înlocuitor”.
 2) Onorabilitatea administratorului. Persoana desemnată ca administrator
trebuie să aibă o moralitate neştirbită. Potrivit art. 6 alin. 2 din lege, calitatea de
administrator nu poate fi îndeplinită de o persoană care a fost condamnată pentru
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită.
3) Cetăţenia administratorului. În calitate de administrator al unei societăţi
comerciale poate fi desemnat un cetăţean român, dar această calitate o poate dobândi
şi o persoană de cetăţenie străină, dacă legea ori actele constitutive nu stabilesc anumie
interdicţii.
4) Calitatea de asociat a administratorului. În prezent, în orice formă de
societate comercială, administratorul poate fi asociat sau neasociat.
5) Cumulul de funcţii. Interdicţia cumulului – art. 1371 alin 3 din lege
prevede că pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu
societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi
dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada
mandatului.
Limitarea cumulului – art. 15316 din lege prevede că o persoană fizică poate
exercita concomitent cel mult 5 mandate de administrator şi/sau de membru al
consiliului de supraveghere în societăţi pe acţiuni al căror sediu se află pe teritoriul
României.
În cazul încălcării dispoziţiei legale privind limitarea cumulului de mandate,
persoana în cauză este obligată să demisioneze din funcţiile de membru al consiliului
de administraţie sau al consiliului de supraveghere care depăşesc numărul maxim de
mandate, în termen de o lună de la data apariţiei situaţiei de incompatibilitate. La
expirarea acestei perioade, persoana respectivă pierde mandatul obţinut prin depăşirea
numărului legal de mandate, în ordinea cronologică a numirilor şi va fi obligat la
restituirea remuneraţiei şi a altor beneficii primite către societatea în care a exercitat
acest mandat.
În privinţa societăţii cu răspundere limitată, legea prevede că administratorii nu
pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte
societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, sub sancţiunea revocării şi
răspunderii pentru daune (art. 197 alin. 2 din legea 31/1990).
Potrivit legii 31/1990, administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii
sau, ulterior, de către adunarea generală.
La constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi în actul constitutiv.
Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi
societatea cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă asociaţii care
administrează şi reprezintă societatea sau administratorii neasociaţi, datele lor de
identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau
separat.
Referitor la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, actul constitutiv
trebuie să cuprindă datele de identificare a primilor membrii ai consiliului de
administraţie, puterile conferite administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite
împreună ori separat.
Pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea
cu răspundere limitată, legea prevede că asociaţii care reprezintă majoritatea absolută
a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le
puterile şi „durata însărcinării” (art. 77 şi art. 197 alin. 3).
Pentru cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că
durata mandatului administratorilor este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând
depăşi 4 ani. În privinţa primilor membrii ai consiliului de administraţie, durata
mandatului nu poate depăşi 2 ani (art. 153 115).
La expirarea duratei mandatului, administratorii pot fi realeşi, dacă prin
contractul de societate sau statut nu s-a prevăzut altfel.
Potrivit legii 26/1990 privin Registrul Comerţului, cererea de înmatriculare a
unei societăţi comerciale trebuie să arate administratorii societăţii şi puterile acestora
(art. 14). Referitor la puterile administratorilor, în cerere trebuie să se menţioneze care
dintre ei au împuternicirea să reprezinte societatea în raporturile cu terţii.
După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu reprezentarea
societăţii au obligaţia să depună, la registrul comerţului, semnăturile lor (art. 45 din
legea 31/1990). Deci, nu toţi administratorii societăţii sunt obligaţi să depună
semnăturile, ci numai cei care au fost împuterniciţi să reprezinte societatea.2
Depunerea semnăturilor la oficiul registrului comerţului trebuie să se facă în
termen de 15 zile, care curge, după caz, de la data înmatriculării societăţii sau de la data
alegerii administratorilor de către adunarea asociaţilor.
Administratorul desemnat ca reprezentant al societăţii va semna în registrul
comerţului, în prezenţa judecătorului delegat sau a conducătorului oficiului ori a
înlocuitorului acestuia, care va certifica semnătura; în absenţa reprezentantului în
cauză, semnătura în registru poate fi înlocuită prin prezentarea acesteia, legalizată de
notarul public (art. 18 alin. 2 din legea 26/1990).
În privinţa societăţii în nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii
cu răspundere limitată, legea prevede că asociaţii care reprezintă majoritatea absolută
a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori fixându-le şi eventuala
lor remuneraţie (art. 77 şi 197 alin. 3 din legea 31/1990).
Cu privire la societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni,
remuneraţia administratorilor este stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărârea
adunării generale a acţionarilor (art. 153 18 din legea 31/1990).
Pentru a proteja interesele societăţii şi ale asociaţilor, legea interzice creditarea
de către societate a administratorilor acesteia, prin intermediul unor operaţiuni cum
sunt: acordarea de împrumuturi; acordarea de avantaje financiare cu ocazia sau ulterior
încheierii de către societate cu acestea de operaţiuni de livrare de bunuri, prestări de
servicii sau executare de lucrări; garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a
oricăror împrumuturi acordate administratorilor; garantarea directă sau indirectă, în tot

15
Potrivit art. 45 alin 1 din legea 31/1990, ”reprezentanții societății sunt obligați să depună la oficiul registrului
comerțului semnăturilor lor, la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost numiți prin actul constitutiv, iar cei
aleși în timpul funcționării societății în termen de 15 zile de la alegere”.
sau în parte, a executării de către administratori a oricăror alte obligaţii personale ale
acestora faţă de terţe persoane.
Legea 31/1990 stabileşte obligaţiile care revin administratorului societăţii.
Principalele obligaţii ale administratorului sunt următoarele:
1) obligaţia de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii (art. 36);
2) obligaţia de a depune semnăturile la registrul comerţului, în cazul când a fost
desemnat reprezentant al societăţii (art. 45);
3) obligaţia de a prelua şi păstra documentele privind constituirea societăţii (art. 30
alin. 2)16;
4) obligaţia de a administra societatea, adică de a face toate operaţiile cerute pentru
îndeplinirea obiectului societăţii (art. 70);
5) obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate (art.
73 lit a);
6) obligaţia de a ţine registrele cerute de lege şi corecta lor ţinere (art. 73 lit c);
7) obligaţia de a întocmi situaţia financiară anuală, precum şi de a asigura
respectarea legii la repartizarea profitului şi plata dividendelor (art. 73);
8) obligaţia de a lua parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie
şi organele de conducere similare acestora (art. 70 alin. 2);
9) obligaţia de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaţilor (art.
73 lit d); 10)obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv,
precum, şi îndatoririle stabilite de lege (art. 73 lt e).
Funcţia de administrator al societăţii încetează prin: revocare, renunţarea
administratorului, moartea, incapacitatea administratorului.
a) Revocarea administratorului. În cazul societăţilor de persoane şi
societăţii cu răspundere
limitată, revocarea administratorilor se face cu votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social numai când administratorii au fost aleşi de
adunarea asociaţilor. Aceasta înseamnă că dacă administratorii au fost desemnaţi prin
actul constitutiv, revocarea lor se face cu votul unanimităţii asociaţilor. În schimb, în
cazul societăţilor de capitaluri, revocarea administratorilor se face de adunarea generală
ordinară a acţionarilor, în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute pentru luarea
hotărârilor de către acest organ, indiferent dacă administratorii au fost desemnaţi prin
actul constitutiv sau adunarea generală a acţionarilor.
Legea 31/1990 prevede că administratorii pot fi revocaţi oricând de către
adunarea generală ordinară a acţionarilor (art. 1371 alin. 4)17 şi că administratorii nu

16
Potrivit art. 30 alin 2 din legea 31/1990, ”fondatorii sunt obligați să predea consiliului de administrație, respectiv
directoratului, documentele și corespondența referitoare la constituirea societății, în termen de 5 zile”.
17
Potrivit art. 1371 alin 4 din legea 31/1990, ”administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară
a acționarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune –
interese”.
pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie (art. 132
alin. 4).
b) Renunţarea administratorului. Prin renunţarea sau demisia
administratorului, funcţia de
administrator încetează.
În toate cazurile de încetare a funcţiei administratorului, trebuie îndeplinite
formalităţile de publicitate, ca şi în cazul numirii în funcţie. În caz contrar, societatea
nu poate invoca faţă de terţi încetarea funcţiei (art. 54 alin. 2 din legea 31/1990).
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pluralitatea
administratorilor este organizată de lege într-o structură colegială de administrare:
consiliul de administraţie.
Potrivit legii, societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni este
administrată de unul sau mai mulţi administratori. Când sunt mai mulţi administratori,
ei constituie un consiliu de administraţie (art. 137 din legea 31/1990).
Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai
multor directori, numind pe unul dintre ei director general (art. 143 alin 1 din legea
31/1990).
Potrivit art. 72 din legea 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor
sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în
această lege.
Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor
izvorâte din contractul de mandat. Această răspundere este o răspundere civilă
contractuală.
Administratorii răspund şi pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute în sarcina
lor de legea privind societăţile comerciale. Întrucât nerespectarea unei obligaţii legale
poate fi o faptă ilicită civilă (delict civil) ori o infracţiune, răspunderea administratorilor
va fi, după caz, o răspundere civilă delictuală sau o răspundere penală.
a) Cazurile de răspundere. Administratorii răspund faţă de societate pentru
nerespectarea
obligaţiilor care le-au revenit în baza mandatului încredinţat. Este vorba de obligaţiile
cuprinse în actul constitutiv ori stabilite de adunarea asociaţilor, precum şi cele
prevăzute în lege (art. 144 2 din legea 31/1990). Aceste obligaţii privesc, fie constituirea
societăţii, fie funcţionarea acesteia.
În cazul pluralităţii de administratori, legea prevede răspunderea solidară a
administratorilor pentru nerespectarea unor obligaţii care privesc: realitatea
vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa
registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor
generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun
(art. 73 din legea 31/1990).
Administratorii au şi o răspundere indirectă, ei răspund faţă de societate pentru
prejudiciile cauzate de directori sau personalul salariat, în cazurile în care faptele
prejudiciabile au putut fi săvârşite datorită neîndeplinirii de către administratori a
obligaţiei de supraveghere.
Cât priveşte răspunderea indirectă a administratorilor, aceasta este o răspundere
conjunctă şi subsidiară.
 Răspunderea este conjunctă (divizibilă) şi nu solidară, deoarece, potrivit
principiilor generale, solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să rezulte din lege ori din
convenţia părţilor. Legea nu prevede solidaritatea în acest caz. În consecinţă,
răspunderea aparţine administratorului căruia îi revenea obligaţia de supraveghere a
persoanei care a cauzat prejudiciul.
Răspunderea administratorilor are un caracter subsidiar. Ea are un rol de garanţie
şi nu înlocuieşte răspunderea persoanei care a săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii.
În consecinţă, administratorii răspund numai dacă societatea nu a putut recupera
prejudiciul de la persoana vinovată.
Legea reglementează şi un caz special de răspundere a administratorilor.
Articolul 144 2 alin. 4 din legea 31/1990 prevede că administratorii societăţii sunt
solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi, dacă, având cunoştinţă de
neregularităţile săvârşite de aceştia nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor
interni şi auditorului financiar.
Soluţia este prevăzută de lege pentru societatea pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni. Ea poate fi aplicată şi în cazul celorlalte forme juridice ale societăţii
comerciale.

5.2.3. Controlul gestiunii societăţilor comerciale

Controlul asupra gestiunii societăţii se realizează în mod diferit.

În societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată,
datorită complexităţii activităţii lor, controlul gestiunii se realizează de organe
specializate, care sunt cenzorii societăţii şi auditorul financiar.
În societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă controlul gestiunii se
realizează de către asociaţi.

5.2.3.1. Cenzorii societăţii

Societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni va avea trei cenzori şi un

supleant, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile,
numărul cenzorilor trebuie să fie impar (art. 159 alin 1 din legea 31/1990).
Societăţile cu răspundere limitată ale căror situaţii financiare anuale nu sunt
supuse obligaţiei legale de auditare pot avea unul sau mai mulţi cenzori. Dacă numărul
asociaţilor societăţii trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199 din legea
31/1990).
În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, cenzorii sunt stabiliţi prin
actele constitutive, care trebuie să prevadă datele de identificare ale cenzorilor (art. 8
din legea 31/1990).
În societatea cu răspundere limitată cenzorii sunt numiţi prin actul constitutiv ori
se aleg de adunarea asociaţilor (art. 199 din legea 31/1990).
În toate cazurile, durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.
Legea cere ca unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii pot fi asociaţi, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat,
care poate fi un terţ ce exercită profesia individual ori în forme asociative reglementate
de lege.
Activitatea cenzorilor este remunerată. Cenzorii sunt remuneraţi cu o
indemnizaţie fixă, determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală care i-a
numit.
Revocarea cenzorilor se va putea face de adunarea generală (art. 111 şi art. 194
din legea 31/1990).
Moartea, împiedicarea fizică sau legală, încetarea sau renunţarea la mandat a
unui cenzor are drept consecinţă înlocuirea cenzorului în cauză cu supleantul cel mai
în vârstă.
a) Drepturile cenzorilor. Aceste drepturi sunt menite să asigure informarea
cenzorilor privind activitatea societăţii.
Cenzorii au dreptul să participe la adunările administratorilor, fără să aibă drept
de vot. De asemenea, cenzorii au dreptul să obţină în fiecare lună de la administratori
o situaţie despre mersul operaţiunilor comerciale.
În scopul protejării intereselor societăţii, legea interzice cenzorilor să comunice
asociaţilor în particular sau terţilor datele referitoare la operaţiile societăţii de care au
luat cunoştinţă cu ocazia exercitării mandatului lor (art. 164 alin 3 din legea 31/1990).
b) Obligaţiile cenzorilor. Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea
societăţii, să
verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele. Ei
trebuie să verifice dacă registrele sunt în mod regulat ţinute şi dacă evaluarea
patrimoniului societăţii s-a făcut potrivit regulilor stabilite pentru întocmirea situaţiilor
financiare.
Referitor la constatările făcute în urma verificărilor precum şi asupra
eventualelor propuneri privind situaţiile financiare şi repartizarea profitului, cenzorii
vor prezenta un raport adunării generale. Prezentarea raportului cenzorilor constituie o
condiţie fără de care adunarea generală nu va putea aproba situaţiile financiare anuale.
Cenzorii sunt obligaţi să aducă la cunoştinţa administratorilor sau, după caz, a
adunării generale, neregularităţile din activitatea societăţii şi încălcarea actelor statutare
şi a dispoziţiilor legale.
 Modificarea societăţilor comerciale

Legea 31/1990 reglementează anumite cazuri concrete de modificare a actului

constitutiv, mai frecvente în viaţa societăţilor comerciale: mărirea sau reducerea
capitalului social, prelungirea duratei societăţii, fuziunea şi divizarea societăţilor
comerciale, schimbarea formei juridice a societăţii.
Putem include în sfera noțiunii de modificare a actului constitutiv și cazuri cum sunt:
transmiterea părților de interés sau a părților sociale către un terț, cu excepția cazului
când transmiterea a fost autorizată prin actul constitutiv; excluderea ori retragerea unui
asociat; înființarea de sucursale ale societății; continuarea societății cu moștenitorii
unui asociat și continuarea societății cu răspundere limitată cu un singur asociat ca
urmare a retragerii, excluderii sau decesului celui de-al doilea asociat.

5.3.1. Mărirea capitalului social

Mărirea capitalului social se realizează în următoarele condiţii prevăzute de

legea 31/1990.
În primul rând, pentru mărirea capitalului social se cere să existe hotărârea
adunării asociaţilor, iar actul modificator, în forma cerută de lege, să fie menţionat în
registrul comerţului şi publicat în Monitorul Oficial.
În al doilea rând, cu privire la societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată, mărirea capitalului social se face cu respectarea dispoziţiilor referitoare la
constituirea societăţii (art. 212 şi art. 221 din lege). Prin dispoziţiile privind constituirea
societăţii comerciale trebuie să înţelegem prevederile legii care reglementează
elementele specifice diferitelor forme ale societăţii comerciale (aporturile asociaţilor,
modalităţile de formare a capitalului social, numărul asociaţilor, etc.).
În mod obişnuit, mărirea capitalului social se realizează prin noi aporturi. Potrivit
art. 210 din legea 31/1990, capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi
sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi
în numerar şi/sau în natură.
 Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre
subscriere în primul rând acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul acţiunilor pe
care le posedă (art. 216 alin 1 din legea 31/1990).
Acţionarii pot să îşi exercite dreptul de preferinţă în cadrul termenului stabilit de
adunarea generală, dacă în actul constitutiv nu se prevede alt termen.
Termenul pentru exercitarea dreptului de preferinţă este de cel puţin o lună de la
data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii privind mărirea capitalului social.
Dacă a expirat termenul de exercitare a dreptului de preferinţă, acţiunile vor
putea fi subscrise de public.
În scopul protejării intereselor societăţii, în special cele legate de atragerea unor
investitori importanţi, legea instituie anumite restricţii în exercitarea dreptului de
preferinţă al acţionarilor privind subscrierea noilor acţiuni ale societăţii.
Potrivit legii, dreptul de preferinţă al acţionarilor poate fi limitat sau ridicat
numai prin hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor (art. 217 alin 1 din
legea 31/1990).
În cazul când acţiunile emise pentru mărirea capitalului social nu sunt subscrise
de acţionarii societăţii, ele sunt oferite terţilor, prin ofertă publică. În acest scop,
administratorii societăţii vor întocmi prospectul de emisiune, care va cuprinde: data şi
numărul de înmatriculare al societăţii în registrul comerţului; denumirea şi sediul
societăţii; capitalul social subscris şi vărsat; ultima situaţie financiară aprobată;
hotărârea adunării generale privind noua emisiune de acţiuni; data de la care se vor
plăti dividendele (art. 212 alin. 2 din legea 31/1990). Prospectul de emisiune trebuie
depus la oficiul registrului comerţului pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de
art. 18 din lege.
În cazul măririi capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor,
hotărârea adunării generale trebuie luată cu votul tuturor acţionarilor, afară de cazurile
prevăzute de lege (art.
210 alin. 4 din legea 31/1990). 18
Legea 441/2006 a reglementat şi majorarea capitalului social până la limita unui
capital autorizat (art. 220 1 din legea 31/1990).
Capitalul autorizat reprezintă o valoare nominală, stabilită prin actul constitutiv
sau hotărârea adunării generale, până la care poate fi majorat capitalul social, prin
decizia consiliului de administraţie, respectiv a directoratului.
Prin instituirea capitalului autorizat se asigură un control al acţionarilor asupra
operaţiunilor de mărire a capitalului social realizate de organul de administrare al
societăţii.
Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor. Acţiunile noi pot fi
liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale (art. 210 alin. 2 din
legea 31/1990).
Rezervele constau în anumite sume de bani prelevate din profitul societăţii şi au
destinaţiile prevăzute de lege. Ele sunt de trei feluri: legale, statutare şi facultative.

18
Potrivit art. 210 alin 4 din legea 31/1990, ”mărirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acțiunilor
poate fi hotărâtă numai cu votul tuturor acționarilor, în afară de cazul când este realizată prin încorporarea rezervelor,
beneficiilor sau primelor de emisiune”.
 Rezervele legale se constituie în mod obligatoriu, în cazul societăţii pe acţiuni şi
societăţii cu răspundere limitată, prin preluarea din profitul societăţii în fiecare an a cel
puţin 5% până ce fondul atinge minimum a cincea parte din capitalul social. Aceste
rezerve sunt destinate acoperirii pierderilor din capitalul social în perioadele deficitare.
Rezervele statutare se constituie în condiţiile şi cu destinaţia stabilite în actul
constitutiv. Asemenea rezerve pot constitui sursa acordării de dividende în perioadele
când nu se realizează beneficii.
Rezervele facultative se constituie şi au destinaţia dată de adunarea generală a
asociaţilor.
Acţiunile noi emise de societate pentru mărirea capitalului social pot fi liberate
prin incorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale. Deci, sumele de bani
constituite ca rezerve sunt folosite pentru achitarea noilor acţiuni.
Întrucât rezervele aparţin societăţii, mărirea capitalului social prin încorporarea
rezervelor mai este denumită şi majorarea capitalului social prin autofinanţare.
Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor se realizează printr-o
operaţiune contabilă de virare a unei sume din contul „rezerve” în contul „capital
social”, cu consecinţa scăderii rezervelor şi creşterii corespunzătoare a capitalului
social.
Acţiunile noi vor fi distribuite acţionarilor societăţii, proporţional cu numărul
acţiunilor vechi deţinute de fiecare.
Mărirea capitalului social prin încorporarea profitului. Profitul societăţii
destinat a fi împărţit acţionarilor sub formă de dividende poate servi la liberarea
acţiunilor şi, implicit, la mărirea capitalului social. În locul dividendelor, acţionarii vor
primi acţiuni noi emise de societate. O atare modalitate de mărire a capitalului social
este cunoscută şi sub denumirea de mărire a capitalului social prin plata dividendelor
în acţiuni.
Mărirea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra societăţii cu
acţiuni ale acesteia. Acţiunile noi pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide
şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia (art. 210 alin. 2 din legea 31/1990).
În schimbul creanţelor faţă de societate, creditorii primesc acţiuni ale societăţii.
Această modalitate de mărire a capitalului social este cunoscută şi sub denumirea
de mărirea capitalului social prin conversia datoriilor societăţii în acţiuni ale acesteia.

5.3.2. Reducerea capitalului social

În anumite cazuri, datorită unei activităţi deficitare a societăţii sau a unei

conjuncturi nefavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din activul
patrimoniului societăţii. Într-un asemenea caz, capitalul social va trebui reîntregit ori
redus, deoarece, altfel nu se poate face vreo repartizare sau distribuire de profit (art. 69
din legea 31/1990).
În cazul societăţii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni, dacă se constată că, în
urma unor pierderi, stabilite prin situaţia financiară anuală aprobată, activul net al
societăţii s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris,
consiliul de administraţie, respectiv directoratul va convoca adunarea generală
extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată (art. 153 24 alin 1
din legea 31/1990).
În alte cazuri, capitalul social avut în vedere la constituirea societăţii se poate
dovedi prea mare faţă de nevoile activităţii societăţii. Într-o asemenea situaţie, pentru
a asigura echilibrul între activul şi pasivul patrimoniului societăţii, asociaţii pot reduce
capitalul social al societăţii.
Dacă reducerea capitalului social este determinată de pierderi ale capitalului
social, reducerea capitalului social se poate realiza, potivit art. 207 alin. 1 din legea
31/1990, prin:
a. micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale. Procedeul constă în
micşorarea numărului acţiunilor sau părţilor sociale cu păstrarea valorii
nominale a acestora. Ca urmare, se va micşora în mod corespunzător
numărul acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de fiecare asociat;
b. reducerea valorii nominale a acţiunilor sau părţilor sociale. Ţinând
seama de procentul de reducere a capitalului social, valoarea nominală a
fiecărei acţiuni sau părţi sociale se va reduce în mod corespunzător.
c. Dobândirea propriilor acțiuni urmată de anularea lor.
Potrivit art. 207 alin 2 din legea 31/1990, dacă reducerea capitalului social nu
este determinată de pierderi, capitalul social se poate reduce prin:
a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate. În
cazul în care
capitalul social subscris nu a fost integral vărsat, reducerea capitalului social se
poate realiza prin scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele
neefectuate;
b) restituirea către asociaţi a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu
reducerea capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau
parte socială.
Reducerea capitalului social se poate realiza în condiţiile art. 204 din legea
31/1990, adică prin hotărârea adunării asociaţilor, constatată printr-un înscris în forma
prevăzută de lege, care trebuie menţionată în registrul comerţului şi publicată în
Monitorul Oficial.
Hotărârea privind reducerea capitalului social trebuie să respecte plafonul minim
al capitalului social, atunci când legea fixează un asemenea plafon, să arate motivele
pentru care se face reducerea şi procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei.
Reducerea capitalului social va putea fi realizată numai după trecerea a două luni
de la data publicării hotărârii adunării asociaţilor în Monitorul Oficial al României (art.
208 alin 1 din legea 31/1990).
Reducerea capitalului social poate afecta drepturile creditorilor societăţii,
datorită diminuării gajului lor general. De aceea, ca măsură de protecţie, legea
recunoaşte acestor creditori dreptul de a face opoziţie la hotărârea adunării asociaţilor
privind reducerea capitalului social. Acest drept îl au însă numai creditorii sociali ale
căror creanţe sunt anterioare publicării hotărârii de reducere a capitalului social.
 Prin exercitarea dreptului de opoziţie, creditorii vor fi îndreptăţiţi să obţină
garanţii pentru creanţele care nu au devenit scadente până la data publicării hotărârii
privind reducerea capitalului social.
Ca urmare a opoziţiei, hotărârea privind reducerea capitalului social nu va
produce efecte şi societatea nu va putea face plăţi în beneficiul asociaţilor până când
creditorii nu vor fi obţinut realizarea creanţelor lor sau garanţii adecvate.

5.3.3. Prelungirea duratei societăţii

În cazul în care societatea desfăşoară o activitate profitabilă, asociaţii pot fi

interesaţi în prelungirea duratei prevăzute în actul constitutiv. Acest lucru este posbil
prin modificarea actului constitutiv, în sensul stabilirii altei durate sau a unei durate
nedeterminate.
Prelungirea duratei societăţii trebuie realizată înainte de expirarea duratei
prevăzute în actul constitutiv.
Hotărârea privind prelungirea duratei societăţii se ia de adunarea asociaţilor, în
condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea extraordinară.
Actul adiţional care constată hotărârea privind prelungirea duratei societăţii, în
forma impusă de lege, trebuie menţionat în registrul comerţului şi publicat în Monitorul
Oficial.
Existenţa actului adiţional în forma scrisă prevăzută de lege trebuie să fie
anterioară expirării duratei societăţii; înregistrarea în registrul comerţului şi publicarea
ar putea fi îndeplinite şi ulterior, cu consecinţa inopozabilităţii faţă de terţi a prelungirii
duratei societăţii, până la data îndeplinirii acestor formalităţi.

5.3.4. Fuziunea şi divizarea societăţii comerciale

Fuziunea este operaţiunea prin care:

a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate, fără a intra în lichidare şi transferă
totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile
beneficiare şi, eventual al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor astfel repartizate;
b) mai multe societăţi sunt dizolvate, fără a intra în lichidare şi transferă
totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie în schimbul repartizării de acţiuni
la societăţile beneficiare şi, eventual al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii dizolvate.
Aceste definiţii legale privesc cunoscutele forme ale fuziunii: fuziunea prin
absorbţie şi fuziunea prin contopire.
Divizarea este operaţiunea prin care:
a) o societate, după ce este dizolvată, fără a intra în lichidare, transferă mai
multor societăţi
totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile
beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate;
b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate
activele şi
pasivele sale mai multor societăţi nou-constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare şi, eventual al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate.
Fuziunea sau divizarea se poate face,atât între societăţi având aceeaşi formă
juridică, cât şi între societăţi de forme diferite.
Fuziunea sau divizarea poate fi efectuată chiar dacă societăţile dizolvate sunt în
lichidare, cu condiţia ca acestea să nu fi început încă distribuirea între asociaţi a părţilor
care li s-ar cuveni în urma lichidării.
Realizarea unei operaţiuni de fuziunea sau divizare este un proces care parcurge
mai multe etape.
a) Întocmirea proiectului de fuziune sau divizare. Administratorii, respectiv membrii
directoratului societăţilor care urmează să participe la fuziune sau divizare vor întocmi
un proiect de fuziune sau divizare.
Proiectul de fuziune sau divizare cuprinde, potrivit art. 241 din legea 31/1990
următoarele elemente: denumirea, forma şi sediul social ale tuturor societăţilor
implicate; fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării; condiţiile alocării de
acţiuni la societatea absorbantă sau la societăţile beneficiare; data de la care acţiunile
sau părţile sociale primite dau deţinătorilor dreptul de a participa la profit şi cuantumul
eventualelor plăţi în numerar; drepturile conferite de către societatea absorbantă sau
beneficiară deţinătorilor de acţiuni ce beneficiază de drepturi speciale; orice avantaj
special acordat experţilor, în condiţiile legii şi membrilor organelor administrative sau
de control ale societăţilor implicate în fuziune sau în divizare; data la care au fost
aprobate situaţiile financiare ale societăţilor participante, care au fost folosite pentru a
se stabili condiţiile fuziunii sau ale divizării; data la care tranzacţiile societăţii absorbite
sau divizate sunt considerate sub aspect contabil ca aparţinând societăţii abosrbante sau
uneia ori alteia dintre societăţile beneficiare.
Pentru cazul divizării, proiectul de divizare trebuie să cuprindă descrierea şi
repartizarea exactă a activelor şi pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia dintre
societăţile beneficiare, precum şi repartizarea către acţionarii sau asociaţii societăţii
divizate de acţiuni, respectiv părţi sociale, la societăţile beneficiare şi criteriul pe baza
căruia se face repartizarea.
b) Avizarea şi publicarea proiectului de fuziunea sau divizare. Proiectul de fuziune
sau
divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor participante la operaţiune, se depune la
oficiul registrului comerţului la care este înmatriculată fiecare societate.
Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de judecătorul delegat, se publică în
Monitorul Oficial, integral sau în extras, potrivit dispoziţiei judecătorului delegat sau
cererii părţilor (art. 242 alin 2 din legea 31/1990). Publicarea trebuie făcută cu cel puţin
30 de zile înaintea datelor şedinţelor în care adunările generale extraordinare urmează
să hotărască asupra fuziunii sau divizării.
 c) Opoziţia asupra proiectului de fuziune sau divizare. Întrucât prin fuziune sau
divizare pot
fi afectate interesele creditorilor societăţilor participante, legea prevede că aceştia au
dreptul la o protecţie adecvată a intereselor lor.
Orice creditor al unei societăţi participante, a cărui creanţă este anterioară datei
publicării proiectului de fuziune sau de divizare şi care nu este scadentă la data
publicării poate face opoziţie, în condiţiile art. 62 din lege (art. 243 alin 1 din legea
31/1990).
Cererea de opoziţie se poate face în termen de 30 de zile de la data publicării
proiectului de fuziune sau de divizare în Monitorul Oficial.
Opoziţia are ca efect suspendarea executării fuziunii sau divizării până la data la
care hotărârea judecătorească devine irevocabilă. Efectul suspensiv este înlăturat în
cazurile în care societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii
acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.
d) Informarea asociaţilor asupra fuziunii sau divizării. Pentru a vota în adunarea
generală,
în cunoştinţă de cauză, asupra fuziunii sau divizării, asociaţii trebuie să fie informaţi
asupra condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii. În acest scop, legea prevede obligaţia
întocmirii unui raport al administratorilor, respectiv al membrilor directoratului
societăţilor care participă şi un raport al experţilor, precum şi obligaţia de a fi puse la
dispoziţia asociaţilor documentele operaţiunii de fuziune sau divizare.
Raportul administratorilor / membrilor directoratului scris, şi detaliat trebuie să
explice proiectul de fuziune sau divizare şi să precizeze fundamentul său juridic şi
economic.
Raportul experţilor – Unul sau mai mulţi experţi, desemnaţi de judecătorul
delegat, vor examina proiectul de fuziune sau de divizare şi vor întocmi un raport scris
către asociaţi (art. 243 3 din legea 31/1990).
Administratorii, respectiv membrii directoratului societăţilor care iau parte la
fuziune sau divizare au obligaţia să pună la dispoziţia asociaţilor, la sediul societăţii,
cu cel puţin o lună înainte de data adunării generale următoarele documente: proiectul
de fuziune sau divizare; raportul întocmit de administratorir respeciv membrii
directoratului; situaţiile financiare anuale şi rapoartele de gestiune pentru ultimele 3
exerciţii financiare ale societăţilor care participă la fuziune sau divizare; raportul
cenzorilor sau raportul auditorului financiar; raportul experţilor; evidenţa contractelor
cu valori depăşind 10.000 lei fiecare şi aflate în curs de executare, precum şi
repartizarea lor în cazul divizării societăţii (art. 244 din legea 31/1990).
e) Hotărârea adunării generale asupra fuziunii sau divizării. Etapa finală a realizării
operaţiunii de fuziune sau divizare o reprezintă adoptarea hotărârii asupra fuziunii sau
divizării (art. 246 din legea 31/1990).
Hotărârea privind fuziunea sau divizarea se ia de către adunarea generală a
fiecărei societăţi participante la operaţiune.
Hotărârea privind fuziunea sau divizarea se ia în condiţiile stabilite de lege
pentru modificarea actului constitutiv.
 Actul modificator al actului constitutiv al societăţii absorbante se înregistrează
în registrul comerţului şi vizat de judecătorul delegat se transmite, din oficiu, la
Monitorul Oficial, spre publicare.
Nulitatea unei fuziuni sau divizări poate fi declarată numai prin hotărâre
judecătorească, în condiţiile stabilite de lege (art. 251 din lege).
Fuziunea sau divizarea poate fi declarată nulă numai dacă nu a fost supusă unui
control judiciar de către judecătorul delegat sau dacă hotărârea uneia dintre adunările
generale care au votat proiectul fuziunii sau divizării este nulă sau anulabilă.
Procedura de anulare nu poate fi iniţiată după expirarea unui termen de 6 luni de
la data la care fuziunea sau divizarea a devenit efectivă, în temeiul art. 249 din lege sau
dacă situaţia care justifică anularea a fost rectificată.
Legea prevede că dacă neregularitatea care conduce la declararea nulităţii
fuziunii sau divizării poate fi remediată, instanţa va acorda societăţilor implicate un
termen pentru rectificarea acesteia.
Hotărârea definitivă de declarare a nulităţii unei fuziuni sau divizări va fi
înaintată din oficiu, de către instanţa oficiilor registrului comerţului de la sediile
societăţilor implicate în fuziunea sau divizarea în cauză.
Hotărârea de declarare a nulităţii fuziunii sau divizării are ca efect desfiinţarea
operaţiunii de fuziune sau divizare şi revenirea la situaţia anterioară.

5.3.5. Schimbarea formei societăţii comerciale

Schimbarea formei juridice a societăţii se poate realiza prin modificarea actului

constitutiv al societăţii, în condiţiile art. 204 din legea 31/1990.
Hotărârea privind schimbarea formei juridice a societăţii se ia în condiţiile de
cvorum prevăzute pentru adunarea generală extraordinară, cu o majoritate de cel puţin
două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi (art.
115 alin 2 din legea 31/1990).
Totodată, trebuie îndeplinite şi condiţiile prevăzute de lege pentru forma de
societate pe care o va lua societatea existentă (capital social, număr minim de asociaţi,
etc.).
Societatea iniţială îşi continuă existenţa, dar într-un cadru juridic nou. În acest
sens, art. 205 din legea 31/1990 prevede că schimbarea formei societăţii nu atrage
crearea unei persoane juridice noi.

5.3.6. Retragerea din societate

Ori de câte ori are loc o retragere din societate a unui asociat sau acționar, se
produce o modificare a societății.
Retragerea din societate este un act juridic de ieșire voluntară din societate a unui
asociat sau acționar, cu acordul celorlalți asociați sau acționari sau printr-o hotărâre
judecătorească. Operațiunea de retragere se materializează într-un act aditional
modificator al actului constitutiv, atunci când retragerea este aprobată de asociați
printr-o hotărâre luată în condițiile de cvorum și cu majoritatea prevăzută de lege, cu
consecința reducerii capitalului social și a numărului de asociați sau acționari.
 Retragerea asociatului poate fi determinată de: cererea asociatului de a ieși
voluntar din societate în considerarea respectării principiului libertății de asociere;
cererea asociatului de retragere dintr-o societate cu răspundere limitată, atunci când
acesta nu este de acord cu modificările actului constitutiv, dacă acest drept de retragere
este prevăzut prin actul constitutiv (art. 194 alin 2 Legea societăților comerciale nr.
31/1990); cererea acționarului de la societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni,
care nu este de acord cu hotărârile luate de adunarea generală cu privire la anumite
modificări ale actului constitutiv (mutarea sediului, schimbarea obiectului principal de
activitate, schimbarea formei juridice, fuziunea sau divizarea societăților).
În cazul retragerii voluntare dintr-o societate în nume colectiv, societate în
comandită simplă sau societate cu răspundere limitată, trebuie îndeplinite următoarele
condiții: condițiile prevăzute în actul constitutiv (art. 226 legea 31/1990); adoptarea
unei hotărâri a asociaților luată în condițiile de cvorum și de majoritate de vot prevăzute
de lege, materializată într-un act aditional; îndeplinirea formalităților de autentificare
sau data certă, înscriere la registrul comerțului, publicitate și comunicare la organele
fiscale a retragerii.
În cazul retragerii pe cale judecătorească trebuie îndeplinite următoarele condiții:
obținerea unei hotărâri judecătorești de încuviințare a retragerii din societate;
îndeplinirea formalităților de înregistrare în registrul comerțului a hotărârii
judecătorești de retragere, de publicitate a retragerii și de comunicare la organele fiscale
a retragerii.
Drepturile asociatului retras se stabilesc prin acordul asociaților sau de un expert
desemnat de aceștia, iar în caz de neînțelegere, de către tribunal. Astfel, prin hotărâre
judecătorească de încuviințare a retragerii instanța va dispune și cu privire la structura
participării la capitalul social a celorlalți asociați.
Asociatul retras pierde calitatea de asociat, cu consecința reducerii numărului de
asociați și a capitalului social, dacă nu este cooptat în societate în același timp un alt
asociat, sau dacă nu se reîntregește capitalul social. Ca urmare a retragerii se naște
pentru asociatul retras dreptul la o cotă valorică din patrimoniul social corespunzător
cotei sale de participare la capitalul social, care cuprinde profitul realizat și activele
societății.

Dizolvarea societăţilor comerciale

Dizolvarea societăţii priveşte acele operaţiuni care declanşează procesul de

încetare a existenţei societăţii comerciale şi asigură premisele lichidării patrimoniului
social. Aceste operaţiuni se referă la hotărârea de dizolvare a societăţii şi aducerea ei
la cunoştinţa celor interesaţi.
Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de
adunarea asociaţilor ori de instanţa judecătorească.
Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt prevăzute în art. 227 – 229 şi
art. 237 din legea 31/1990.
 Societatea comercială se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata
societăţii (art. 227 lit. a din legea 31/1990). Acest efect este, deci, expresia voinţei
asociaţilor privind soarta societăţii. În acest caz, dizolvarea, ca urmare a expirării
termenului stabilit pentru durata societăţii, poate fi înlăturat prin prelungirea duratei
societăţii.
Societatea comercială se dizolvă în cazul unei imposibilităţi de realizare a
obiectului societăţii, ca şi în cazul când obiectul societăţii s-a realizat (art. 227 lit. b din
legea 31/1990).
Dacă se constată o imposibilitate a realizării obiectului de activitate propus,
evident, societatea îşi pierde raţiunea de a exista şi deci se dizolvă. Acest efect se
produce, atât în cazul când imposibilitatea s-a ivit în cursul duratei societăţii, cât şi în
cazul când obiectul nu s-a realizat deloc.
Există o imposibilitate a realizării obiectului unei societăţi de persoane şi în cazul
ivirii între asociaţi a unor neînţelegeri grave, care fac imposibilă desfăşurarea activităţii
societăţii.
Dacă obiectul societăţii s-a realizat şi deci scopul asociaţilor a fost atins,
societatea se dizolvă (de exemplu, obiectul societăţii a fost construirea unei şosele, care
s-a realizat).
Atât în cazul imposibilităţii realizării obiectului societăţii, cât şi în cazul
realizării acestuia, asociaţii pot să modifice obiectul societăţii.
Societatea comercială se dizolvă în cazul declarării nulităţii ei (art. 227 lit. c din
legea 31/1990).
Nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea societăţii, prevăzute de art.
56 din legea 31/1990, atrage nulitatea societăţii. La data la care hotărârea
judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără
efect retroactiv şi intră în lichidare. O atare încetare a existenţei societăţii echivalează
cu dizolvarea societăţii.
Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii adunării asociaţilor (art. 227
lit. d din legea 31/1990).
Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor,
manifestată prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvarea societăţii.
Adunarea asociaţilor poate hotărî dizolvarea societăţii în toate cazurile impuse
de interesele asociaţilor. Asociaţii sunt liberi să aprecieze motivele de dizolvare a
societăţii.
Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea tribunalului, în condiţiile legii
(art. 227 lit. e
din legea 31/1990).
Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea
nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru „motive
temeinice”. Un asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedică funcţionarea societăţii.
Articolul 237 din legea 31/1990 reglementează anumite cazuri de dizolvare-
sancţiune, care sunt următoarele:
1) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
 2) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale,
situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul
registrului comerţului;
3) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediu social cunoscut ori nu îndeplineşte
condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul
cunoscut sau reşedinţa cunoscută. Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea
societăţii. Ea trebuie însă, anunţată organelor fiscale şi înscrisă la registrul
comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani; 4) societatea nu şi-a
completat capitalul social, în condiţiile legii.
În cazul dizolvării de drept a societăţii nu este necesară îndeplinirea nici unei
formalităţi.
Legea 31/1990 reglementează dizolvarea de drept a societăţii în cazul expirării
termenului stabilit pentru durata societăţii.
Întrucât dizolvarea se produce de drept nu este necesară nici o manifestare de
voinţă a asociaţilor şi nici o formalitate de publicitate.
Societatea comercială se poate dizolva prin voinţa asociaţilor, manifestată în
cadrul adunării generale.
Pentru dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor trebuie respectate condiţiile
stabilite de lege pentru modificarea actului constitutiv (art. 204 din legea 31/1990).
Actul care constată hotărârea adunării generale privind dizolvarea în forma
cerută de lege, se depune la oficiul registrului comerţului pentru a se menţiona în
registru, după care se transmite, din oficiu Monitorului Oficial, spre publicare (art. 232
alin. 2 din legea 31/1990).
În cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata
sa, dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de
zile de la publicarea în Monitorul Oficial. Pentru a proteja pe asociaţi, legea permite
revenirea asupra hotărârii privind dizolvarea societăţii.
Hotărârea privind revenirea asupra dizolvării societăţii trebuie luată în condiţiile
de cvorum şi majoritate cerute de lege pentru adunarea extraordinară. Revenirea este
permisă atâta timp cât nu s-a făcut nici o repartiţie de activ între asociaţi.
Noua hotărâre se va menţiona în registrul comerţului, după care oficiul
registrului comerţului o va trimite Monitorului Oficial, spre publicare.
Împotriva acestei hotărâri orice persoană interesată poate face opoziţie, în
condiţiile art. 62 din legea 31/1990.
Societatea comercială poate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului.
În cazul falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de tribunalul investit cu
procedura insolvenţei (art. 232 alin. 3 din legea 31/1990).
Potrivit legii, oricare asociat poate cere tribunalului, pentru motive temeinice,
dizolvarea societăţii. Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre
asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.
Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii trebuie înscrisă în registrul
comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. Aceste formalităţi trebuie îndeplinite în
termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.
 În cazurile de dizolvare-sancţiune, dizolvarea societăţii se poate cere de orice
persoană interesată, precum şi de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
Hotărârea tribunalului privind dizolvarea societăţii se înregistrează la registrul
comerţului, se comunică direcţiei finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti şi, se publică în Monitorul Oficial al României.
Împotriva hotărârii de dizolvare, orice persoană interesată poate face recurs, în
termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial.
La data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis dizolvarea,
societatea intră în lichidare, în condiţiile art. 237 alin. 7-10 din legea 31/1990.
Pentru realizarea lichidării se numesc lichidatorii în condiţiile art. 262 şi 264 din
legea 31/1990.
Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti
de dizolvare nu se procedează la numirea lichidatorului, judecătorul delegat, la cererea
oricărei peroane interesate, numeşte un lichidator de pe lista practicienilor în
reorganizare şi lichidare.
În cazul când judecătorul delegat nu a fost sesizat cu o cerere de numire a
lichidatorului, societatea comercială va fi radiată, din registrul comerţului, prin
încheierea judecătorului delegat pronunţată la cererea Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului, cu citarea părţilor (art. 237 alin. 8 din lege).
Încheierea de radiere se înregistrează în registrul comerţului şi se comunică
societăţii la sediul acesteia, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiei
generale a finanţelor publice. Ea se afişează pe pagina de internet a Oficiului Naţional
al Registrului Comerţului (art. 237 alin. 9 din lege).
Efectele dizolvării societăţii comerciale privesc deschiderea procedurii lichidării
şi interdicţia unor operaţiuni comerciale noi.
Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice
a societăţii. Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa
juridică, însă numai pentru operaţiunile de lichidare.
Ca urmare a deschiderii procedurii lichidării, consiliul de administraţie, respectiv
directoratul are obligaţia de a convoca adunarea generală a asociaţilor pentru
desemnarea lichidatorilor.
Potrivit art. 233 alin. 2 din legea 31/1990, din momentul dizolvării, directorii,
administratorii, respectiv directoratul nu mai pot întreprinde noi operaţiuni.
Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţă răspunderea personală şi
solidară a persoanelor în cauză pentru operaţiunile întreprinse.
Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi se aplică, după caz, din ziua expirării
termenului fixat pentru durata societăţii ori de la data când dizolvarea a fost hotărâtă
de adunarea asociaţilor sau declarată prin hotărâre judecătorească (art. 233 alin. 3 din
legea 31/1990).

Lichidarea societăţilor comerciale

Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au

ca scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii,
încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata
datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi.
Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării produce anumite consecinţe
asupra societăţii, şi anume:
a) obiectul şi scopul societăţii se modifică în concordanţă cu finalitatea
lichidării;
b) administratorii societăţii vor fi înlocuiţi cu lichidatorii, care devin organul
de administrare a societăţii;
c) gestiunea societăţii este predată lichidatorilor, care vor administra
societatea aflată în lichidare.
Obiectul şi scopul societăţii se modifică în sensul că obiectul activităţii societăţii
se restrânge. Astfel, activitatea societăţii se limitează la realizarea operaţiunilor
comerciale aflate în derulare în momentul dizolvării societăţii.
Pentru a preveni pe terţi asupra situaţiei în care se află societatea, legea prevede
că toate actele emanând de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.
De vreme ce obiectul societăţii se restrânge, înseamnă că şi scopul societăţii
suferă anumite modificări; prin desfăşurarea activităţii societăţii nu se mai urmăreşte
realizarea de profit şi împărţirea lui între asociaţi, ci realizarea finalităţii lichidării
societăţii.
Lichidatorii îi înlocuiesc pe administratori şi vor organiza şi conduce
operaţiunile de lichidare şi repartizare a activului net între asociaţi.
Potrivit art. 253 alin. 3 din legea 31/1990, îndată după intrarea lor în funcţie,
lichidatorii sunt obligaţi ca împreună cu directorii şi administratorii, respectiv cu
membrii directoratului societăţii să facă un inventar şi să încheie un bilanţ.
Prin efectuarea inventarului şi încheierea bilanţului se constată starea
patrimoniului societăţii, adică activul şi pasivul societăţii. Pe această bază se pot realiza
operaţiunile de lichidare a patrimoniului societăţii.
Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Lichidatorul
persoană fizică, ca şi persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către
lichidatorul persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizaţi (art. 253 din legea
31/1990).
Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor; în cazul societăţilor
în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, hotărârea trebuie luată
în unanimitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel; în cazul societăţii pe
acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea
prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv (două treimi din drepturile de
vot).
În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, lichidatorii sunt
numiţi de către tribunal, la cererea oricăruia dintre administratori, respectiv membrii
directoratului sau asociaţi. Soluţionarea cererii se face cu citarea societăţii şi a celor
care au cerut-o, în condiţiile stabilite de lege (art. 262 alin. 2 şi art. 264 alin. 3 din legea
31/1990).
Hotărârea adunării asociaţilor de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine
locul trebuie depusă, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului comerţului, pentru a
fi înscrisă de îndată şi publicată în Monitorul Oficial.
 După îndeplinirea formalităţilor menţionate, lichidatorii vor depune semnătura
lor la registrul comerţului şi vor intra în funcţie.
Art. 253 alin. 2 din legea 31/1990 prevede că „lichidatorii au aceeaşi răspundere
ca şi administratorii”.
Potrivit art. 72 din legea 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor
sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute de
legea societăţilor comerciale. Deci, în concepţia legii, lichidatorii sunt consideraţi
mandatari ai societăţii, cu toate consecinţele care decurg din această calitate.
Legea stabileşte şi anumite îndatoriri ale lichidatorilor (întocmirea inventarului
şi încheierea bilanţului; primirea şi păstrarea patrimoniului societăţii, a registrelor şi
actelor societăţii; ţinerea registrului jurnal cu operaţiunile lichidării).
Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul lor sub controlul cenzorilor societăţii sau,
după caz, al consiliului de supraveghere (art. 253 alin. 5 din legea 31/1990). În
societăţile în care nu există cenzori, dreptul de control aparţine asociaţilor.
Pe lângă puterile conferite de către asociaţi, art. 255 din legea 31/1990 prevede
şi alte puteri ale lichidatorilor.
a) Lichidatorii trebuie să execute şi să termine operaţiunile de comerţ
referitoare la
lichidare. Ei nu pot întreprinde noi operaţiuni comerciale, care nu sunt necesare
scopului lichidării. Dacă se angajează asemenea operaţiuni, lichidatorii răspund
personal şi solidar de executarea lor.
b) Lichidatorii trebuie să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii. Deci,
dacă este
necesar, lichidatorii trebuie să îi urmărească pe debitorii sociali, pentru satisfacerea
creanţelor societăţii. Pentru creanţele încasate, lichidatorii sunt în drept să dea chitanţă.
c) Lichidatorii sunt îndreptăţiţi să vândă, prin licitaţie publică, bunurile
mobile şi imobile
aparţinând societăţii. Sumele obţinute din valorificarea bunurilor societăţii, ca şi cele
provenite din valorificarea creanţelor societăţii, sunt destinate satisfacerii creditorilor
societăţii, iar restul satisfacerii drepturilor cuvenite asociaţilor. Lichidatorii nu pot plăti
asociaţilor nici o sumă de bani în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea
achitării creditorilor societăţii (art. 256 din legea 31/1990).
d) Lichidatorii sunt în drept să stea în judecată şi să fie acţionaţi în
interesul lichidării. Acest lucru se explică prin aceea că, potrivit legii, de la data
intrării în funcţie a lichidatorilor, nicio acţiune nu se poate exercita pentru societate
sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor (art. 252 alin. 3
din legea 31/1990).
Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind transformarea bunurilor
societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă de terţi.
Operaţiunea de transformare a bunurilor societăţii în bani se realizează pe calea
licitaţiei publice. Lichidatorii vor putea să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi
orice avere mobiliară a societăţii (art. 255 lit. c din legea 31/1990). Ca măsură de
protecţie, legea interzice vânzarea în bloc a bunurilor societăţii, adică vânzarea
bunurilor societăţii pe un preţ forfetar. Deci, fiecare bun care se vinde prin licitaţie
trebuie evaluat în mod individual.
Lichidatorii trebuie să încaseze creanţele de la debitorii societăţii. Această
operaţiune se face la scadenţă, potrivit obligaţiilor asumate.
Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata datoriilor societăţii către
creditorii săi.
Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din
lichidarea activului societăţii.
Datoriile societăţii pot fi achitate de către lichidatori cu proprii bani. Într-un
asemenea caz, lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor.
Lichidatorii nu vor putea reclama împotriva societăţii drepturi mai mari decât acelea ce
aparţineau creditorilor plătiţi (art. 258 din legea 31/1990).
Întrucât procedura lichidării nu afectează raporturile juridice ale societăţii cu
creditorii săi, plata datoriilor se face la scadenţă şi integral.
După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii,
lichidatorii sunt obligaţi să întocmească situaţia financiară finală pentru a constata
rezultatele lichidării, precum şi proiectul de repartizare a activului net între asociaţi.
În situaţia financiară finală se consemnează, pe de o parte, sumele de bani
rezultate din vânzarea la licitaţie publică a bunurilor societăţii şi din încasarea
creanţelor societăţii şi, pe de altă parte, sumele de bani achitate pentru plata datoriilor
societăţii. Bilanţul constată eventualul activ net, ca diferenţă între activul şi pasivul
societăţii.
Activul net constituie sursa din care sunt satisfăcute drepturile asociaţilor
rezultate din lichidare.
Situaţia financiară finală de lichidare şi proiectul de repartizare a activului net
întocmite şi semnate de lichidatori trebuie aduse la cunoştinţa asociaţilor, prin
formalităţile prevăzute de lege.
Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie împotriva situaţiei financiare finale de
lichidare şi a proiectului de repartizare, în condiţiile art. 62 din legea 31/1990 (art. 263
şi 268 din legea 31/1990).
Opoziţia se face la tribunal în termen de 15 zile de la data notificării, respectiv
în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial, a situaţiei financiare
finale şi a proiectului de repartizare.
După expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului de
opoziţie sau după ce hotărârea asupra opoziţiei a rămas irevocabilă, situaţia financiară
finală de lichidare şi propunerile de repartizare a activului net între asociaţi se consideră
aprobate (art. 263 alin. 4 şi art. 269 din legea 31/1990).
Legea 31/1990, în forma sa actuală, a instituit un termen limită de 3 ani pentru
efectuarea lichidării societăţii, care curge de la data dizolvării. Pentru motive temeinice,
tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani (art. 260 din lege).
După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între asociaţi,
procedura lichidării societăţii comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele
formalităţi pentru finalizarea consecinţelor care decurg din terminarea lichidării:
radierea societăţii din registrul comerţului şi luarea măsurilor de conservare a
registrelor şi celorlalte documente ale societăţii.
 Potrivit art. 260 alin. 2 din legea 31/1990, după terminarea lichidării, lichidatorii
trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului. Îndeplinirea acestei
formalităţi este obligatorie.
Radierea societăţii trebuie cerută oficiului registrului comerţului în termen de 15
zile de la data ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asociaţi
(art. 22 din legea 26/1990).
Pentru a determina pe lichidatori să ceară radierea, legea prevede că judecătorul
delegat poate, la sesizarea oricărei părţi interesate, să aplice o amendă judiciară de 200
lei pentru fiecare zi de întârziere.
După terminarea repartizării activului net între asociaţi, registrele şi actele
societăţii comerciale trebuie depuse pentru păstrare, în condiţiile stabilite de lege (art.
261 din legea 31/1990).
În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere
limitată, registrele şi actele societăţii se depun pentru păstrare la unul dintre asociaţi,
desemnat prin votul majorităţii asociaţilor.
În cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, registrele prevăzute de
art. 177 alin. 1 lit a-f, vor fi depuse la oficiul registrului comerţului la care a fost
înregistrată societatea.
Orice parte interesată va putea lua cunoştinţă de registre, cu autorizarea judecătorului
delegat.
Celelate acte ale societăţii vor fi depuse la Arhivele Naţionale (art. 261 din legea
31/1990).
Registrele tuturor societăţilor comerciale trebuie păstrate timp de 5 ani de la data
depunerii lor (art. 261 alin. 3 din legea 31/1990).

CAPITOLUL VII
REGULILE SPECIALE PRIVIND EXECUTAREA
OBLIGATIILOR
PROFESIONISTILOR COMERCIANTI

Secţiunea 1. Regulile privind formarea obligaţiilor comerciale

1. Principiul libertăţii contractuale

Potrivit prevederilor art. 1169 Cod Civil, părţile sunt libere să încheie orice
contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea
publică şi de bunele moravuri.
 Principiul libertăţii contractuale ce guvernează formarea obligaţiilor civile este
deopotrivă aplicabil şi obligaţiilor comerciale. Libertatea contractuală în materie
comercială constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener
şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică
şi bunele moravuri.
Libertatea contractuală în activitatea comercială are anumite particularităţi şi
priveşte nu numai raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari
(comercianţi individuali ori societăţi comerciale), ci şi pe cele la care iau parte regiile
autonome, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital de stat.

1.1. Particularităţile principiului libertăţii contractuale în raporturile

comerciale

Principiul libertăţii contractuale are anumite particularităţi şi produce anumite

consecinţe specifice pentru raporturile comerciale.

1.1.1. Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului

La fel ca şi obligaţiile civile, obligaţiile comerciale sunt cârmuite de principiul

consensualismului, în sensul că orice contract se încheie în mod valabil prin simplul
acord de voinţă al părţilor contractante. Principiul consensualismului este legiferat în
mod expres de art. 1178 Cod Civil potrivit căruia „contractul se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru
încheierea sa valabilă”.
Spre deosebire de contractele civile, contractele comerciale sunt lipsite de
formalism şi iau naştere prin modalităţi specifice, precum: scrisoare, telex, fax, verbal,
telefonic, prin mijloace electronice, etc. Aceste forme de manifestare a voinţei la
încheierea contractului comercial sunt impuse, pe de o parte, de multitudinea
contractelor pe care le încheie comerciantul şi, pe de altă parte, de celeritatea
desfăşurării raporturilor comerciale. Din această cauză, forma scrisă a contractului este
întâlnită destul de rar ca cerinţă de validitate a actului (cambia, cecul, biletul la ordin).
În majoritatea situaţiilor, forma scrisă este cerută doar pentru proba contractului
comercial, ca în cazul contractului de comision, contractului de consignaţie,
contractului de agenţie, etc.
1.2. Îngrădirile principiului libertăţii contractuale în raporturile
comerciale.

Principiul libertăţii contractuale în materie comercială este supus unor îngrădiri

prevăzute în mod expres de diferite norme speciale. Îngrădiri ale libertăţii contractuale
se întâlnesc, în principal, în trei categorii de contracte, respectiv în contractele dictate
(de adeziune); în contractele cu clauze impuse de lege şi în contractele cu clauze
interzise de lege.
 1.2.1. Contractele de adeziune

Potrivit Codului Civil, contractul este de adeziune atunci când clauzele sale
esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare
a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare (art. 1175).
În accepţiunea Codului Civil, clauzele impuse sau redactate de una dintre părţi
sunt considerate clauze standard. Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil
de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în
contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte (art. 1202 alin. (2) Cod Civil). În
conformitate cu prevederile Codului civil, clauzele negociate prevalează asupra
clauzelor standard.
Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu
privire la acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror
clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi
notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi
de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract.
Regimul juridic al clauzelor standard este consacrat de art. 1203 Cod civil,
potrivit căruia clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea
răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea
obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din
beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de
a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze
compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa
instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în
scris, de cealaltă parte.
Clauzele standard sunt întâlnite în contractele de adeziune din domeniul de
activitate supus monopolului, precum: furnizarea energiei electrice, apei şi gazelor;
transporturi; asigurări; bancar, leasing şi alte modalităţi de finanţare, etc.

1.2.2. Contractele cu clauze interzise de lege

Din categoria contractelor cu clauze interzise de lege fac parte contractele

încheiate între comerciant şi consumator pentru care a fost adoptată Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.
Potrivit Legii nr. 193/2000, contractele încheiate între comercianţi şi consumatori
trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt
necesare cunştinţe de specialitate, fiind interzisă stipularea clauzelor abuzive.
Toate aceste îngrădiri ale libertăţii contractuale sunt concepute pentru
respectarea ordinii publice şi pentru protecţia consumatorilor participanţi la raporturile
comerciale.

2. Regulile generale privind încheierea contractelor în activitatea

comercială
 Mecanismul încheierii contractului reglementat de Codul civil se aplică
deopotrivă şi contractelor din activitatea comercială, cu particularităţile impuse de
specificul acestei activităţi.
La fel ca şi în cazul contractelor civile, încheierea contractului comercial
presupune oferta de a contracta şi acceptarea ofertei. Aceasta înseamnă că, potrivit
prevederilor art. 1182 alin. (1) Cod civil, şi în raporturile comerciale contractul se
încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte
de a contracta.
Propunerea va constitui ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente
elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în
cazul acceptării ei de către destinatar (art. 1188 alin. (1) Cod civil). Oferta poate proveni
de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul
sau, după împrejurări, care propune ultimul element esenţial al contractului. În ceea ce
priveşte forma ofertei de a contracta, potrivit art. 1187 Cod civil, oferta şi acceptarea
trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Cum în majoritatea situaţiilor normele legale nu impun condiţii speciale de
formă pentru validitatea contractului, oferta de a contracta şi respectiv, acceptarea pot
îmbrăca orice formă, inclusiv forma verbală.
În legătură cu acceptarea ofertei vor fi avute în vedere prevederile art. 1196 –
1198 Cod civil. În consecinţă, orice act sau fapt al destinatarului constituie aceptare
dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a
fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Tăcerea sau inacţiunea
destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din
acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte
împrejurări.
În practică, sunt destul de frecvente situaţiile în care între partenerii de afaceri se
stabilesc relaţii de durată, astfel încât acestea se înfăţişează ca veritabile uzanţe în
procesul de perfectare a contractelor comerciale. De aceea, sunt numeroase cazurile în
care obligaţiile comerciale iau fiinţă prin acceptarea tacită a ofertei de a contracta.
Se impune precizarea că, potrivit legii, (art. 1197 Cod civil), răspunsul
destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b) nu respectă forma cerută anume de contract;
c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
Cu toate acestea, răspunsul destinatarului, exprimat în condiţiile de mai sus poate
fi considerat, după împrejurări, ca o contraofertă.
Dacă părţile consimt, contractul poate lua fiinţă chiar dacă acceptarea ofertei are
loc după expirarea termenului sau după ce oferta a devenit caducă, dar numai dacă
autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului (art.
1198 Cod civil).
Potrivit prevederilor art. 1182 alin. (2) Cod civil, este suficient ca părţile să se
pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele
elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora
unei alte persoane.
 În activitatea comercială, datorită celerităţii raporturilor juridice şi a distanţei
dintre părţile contractante, se uzitează forma simplificată a perfectării actelor juridice,
în sensul că părţile se înţeleg asupra elementelor esenţiale ale contractului urmând să
defintiveze ulterior detaliile. De pildă, în cazul contractului de vânzare-cumpărare se
negociază în principal calitatea, cantitatea, preţul şi termenul de predare a bunurilor şi
de plată a preţului, iar celelalte aspecte privind transportul bunurilor, suportarea
cheltuielilor de încărcare, descărcare, transportul propriu-zis, asigurarea bunurilor pe
timpul transportului, instrumentele sau modalităţile de plată etc., se stabilesc ulterior.
Dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana
căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la
cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări,
de natura acestuia şi de intenţia părţilor (art. 1182 alin. (3) Cod civil).
În sfârşit, în ceea ce priveşte momentul şi locul încheierii contractului, potrivit
art. 1186 Cod civil, contractele specifice activităţii comerciale se încheie în momentul
şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea
din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea, contractul se consideră încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l
înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al
uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Momentul încheierii contractului este important pentru determinarea legii
aplicabile, aprecierii asupra condiţiilor de validitate a contractului, pentru stabilirea
datei de la care se produc efectele juridice, mai ales în cazul contractelor cu executare
dintr-o dată (uno ictu) etc.
Tot astfel, în ceea ce priveşte locul încheierii contractului, Codul civil leagă
anumite consecinţe de acest aspect.
Cu titlu de exemplu, evocăm prevederile art. 1662 Cod civil potrivit cărora în
contractul de vânzare-cumpărare preţul poate fi determinat şi de către una sau mai
multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor. Atunci când persoanele astfel
desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6
luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei
de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin
încheiere definitivă, un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se
plăteşte în cote egale de către părţi. Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an
de la încheierea contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părţile au
convenit un alt mod de determinare a preţului.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1720 Cod civil, în lipsa unei stipulaţii
contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se afla în
momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă.
3. Regulile speciale privind încheierea contractelor la distanţă

Datorită dezvoltării şi extinderii tehnologiei informaţiilor, au fost create noi

tehnici de încheiere a contractelor, bazate pe mijloacele electronice de comunicare la
distanţă. Pentru armonizarea cu legislaţia Uniunii Europene, au fost adoptate OG nr.
130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la
distanţă, Lgea nr. 455/2001 privind semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic. Toate aceste acte normative cuprind reguli speciale privind
încheierea contractelor folosind mijloacele de comunicare la distanţă.

3.1. Regulile speciale privind încheierea contractelor la distanţă

Prin OG nr. 130/2000 au fost adoptate anumite reguli speciale privind încheierea
şi executarea contractelor la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau
servicii şi consumatori. În concepţia ordonanţei, prin contract la distanţă se înţelege
contractul încheiat între un comerciant şi un consumator, în cadrul unui sistem de
vânzare organizat de comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la
încheierea contractului, una sau mai multe tehnici de comunicare la distanţă.
Comercianţii care recurg la încheierea contractului prin utilizarea tehnicilor de
comunicare la distanţă sunt obligaţi să-l informeze pe consumator cu privire la:
identitatea comerciantului; caracteristicile esenţiale ale produselor şi serviciilor; preţul
produselor sau serviciilor; modalitatea de livrare şi de plată a preţului; perioada de
valabilitate a ofertei; dreptul de denunţare a contractului, etc.
Contractul la distanţă se consideră încheiat în momentul primirii mesajului de
confirmare de către consumator, referitor la comanda sa, dacă părţile nu au convenit
altfel (art. 5 din ordonanţă).
O particularitate specială a contractelor la distanţă o constituie dreptul
consumatorului de a denunţa unilateral, în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea
produsului sau, în cazul prestării de servicii, de la încheierea contractului, fără
invocarea vreunui motiv şi fără a suporta vreo penalitate (art. 7 din ordonanţă).

3.2. Regulile specifice privind comerţul electronic

Comerţul electronic este reglementat prin Legea nr. 455/2001 privind semnătura
electronică şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic. Din punct de vedere
contractual, specific comerţului electronic este că manifestările de voinţă ale
ofertantului şi destinanatarului ofertei se materializează în înscrisuri în formă
electronică, iar semnătura autorilor în semnătură electronică.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 365/2002, dacă părţile nu au convenit
altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a
contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Înscrisul în formă electronică ce conţine
încheierea unui contract este asimilat înscrisului sub semnătură privată dacă, potrivit
legii, i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă.
În doctrina de specialitate, s-a pus problema de a şti în ce măsură comerţului
electronic i se aplică dispoziţiile OG nr. 130/2000, în special cu privire la dreptul de
denunţare unilaterală a contractului. Soluţia pe care o împărtăşim este aceea că
dispoziţiile OG nr. 130/2000 se aplică şi comerţului electronic, dar numai când aceştia
se realizează prin mijloacele electronice enumerate de Anexa OG nr. 130/2000.

Secţiune a 2-a. Regulile speciale privind executarea obligaţiilor

comerciale
 Codul comercial consacră anumite reguli speciale privind executarea obligaţiilor
ce ţin de specificul activităţii comerciale: asigurarea creditului, a celerităţii executării
obligaţiei, etc.

1. Preţul în obligaţiile specifice activităţii comerciale

Specificul raporturilor comerciale se răsfrânge şi asupra determinării preţului,

precum şi asupra monedei în care se face plata.
În raporturile comerciale, partenerii de afaceri urmăresc să-şi protejeze cât mai
bine contraprestaţiile pe care le primesc în schimbul executării propriilor obligaţii. O
modalitate de realizare a acestui deziderat o constituie stabilirea preţului produselor
livrate, serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate într-o monedă cât mai stabilă pe
piaţa valutară. Însă, fixarea preţurilor în valută poate afecta situaţia monetară prin
devalorizarea monedei naţionale, cu repercursiuni grave, inclusiv asupra destinatarului
final al produselor, lucrărilor şi serviciilor, care este consumatorul. De aceea, este
datoria fiecărui stat să-şi stabilească propria politică a operaţiunilor valutare, astfel
încât să se evite deprecierea monedei naţionale şi dificultăţile de acces la produsele şi
serviciile comerciale.
Regimul juridic al operaţiunilor valutare este consacrat de Regulamentul BNR
nr. 4/2005 privind regimul valutar. Potrivit reglementărilor privind efectuarea
operaţiunilor valutare, pe teritoriul României, plăţile, încasările, transferurile şi orice
asemenea operaţiuni între rezidenţi se realizează în moneda naţională (leu), cu
excepţiile prevăzute de lege.
Normele legale nu interzic stabilirea preţului în contractele comerciale în
monedă străină (euro, dolar, etc.). Clauzele contractuale prin care preţul este exprimat
în altă monedă decât leul sunt valabile şi acestea se interpretează în sensul că plata se
va face în lei la cursul monedei respective stabilit de Banca Naţională a României în
ziua efectuării plăţii.

2. Regimul juridic al dobânzilor

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, s-a redefinit regimul juridic al
dobânzilor prin adoptarea unor reglementări care diferă ca substanţă de reglementările
anterioare în materie. Aceste reglementări privesc aspecte precum: noţiunea de
dobândă, momentul de la care curg dobânzile, dobânda legală, dobanda convenţională,
anatocismul şi plata anticipată a dobânzilor, corelaţia dintre dobânzi şi daunele-
interese, corelaţia dintre dobânzi şi penalităţi, etc.
2.1. Noţiunea de dobândă

Regimul juridic acual al dobânzilor este reglementat de Codul civil şi de OG nr.

13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti,
precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Aşa
cum rezultă şi din titlu, OG nr. 13/2011 reglementează două categorii principale de
dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie şi dobânda penalizatoare pentru
obligaţii băneşti. Fiind reglementate de lege, cele două categori de dobânzi sunt
dobânzi legale, dar acestea pot fi stabilite şi de către părţile contractante, situaţie în care
poartă denumirea de dobânzi convenţionale.
În înţelesul ordonanţei, dobânda remuneratorie este dobânda datorată de
debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru
perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei. După cum se observă,
dobânda remuneratorie reprezintă dobânda datorată de către debitor cu titlu de preţ al
folosinţei capitalului creditorului.
În schimb, dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligaţiei
băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. Aşadar, dobânda
penalizatoare are natura juridică de daună moratorie, fiind datorată de către debitor
pentru neplata la scadenţă a sumei de bani pe care trebuie să o remită creditorului.
Sumele datorate pot proveni din diverse operaţiuni juridice, vânzare-cumpărare,
locaţiune, leasing, împrumut, prestarea unor servicii sau lucrări, etc., în funcţie de
obiectul raporturilor juridice.
Se impune precizarea că, în accepţiunea juridică a OG nr. 13/2011, dacă nu se
precizează altfel, termenul dobândă priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda
penalizatoare. În sfârşit, potrivit ordonanţei, prin dobândă se înţelege nu numai sumele
socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care
debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului.
În raporturile comerciale, dobânzile sunt supuse unor reguli speciale care
privesc: momentul curgerii dobânzilor, modul de calcul şi de aplicare al dobânzilor,
cumulul dobânzilor cu dauneleinterese.

2.2. Curgerea de drept a dobânzilor în obligaţiile comerciale

Sub reglementarea Codului comercial, art. 43 dispunea: „datoriile comerciale

lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”.
Regula curgerii dobânzilor consacrată de Codul comercial era diferită de cea
reglementată de art. 1088 vechiul Cod civil, potrivit căreia, în obligaţiile civile,
dobânzile erau datorate din ziua cererii de chemare în judecată.
Codul civil actual consacră anumite reguli speciale cu valoare de principii
deosebit de important pentru raporturile juridice specifice activităţii comerciale.
În raporturile specifice întreprinderilor comerciale, în anumite situaţii
îndeplinirea cu exactitate şi promptitudine a obligaţiilor este deosebit de importantă
pentru creditor. De aceea, în raporturile comerciale se operează cu noţiunea de „termen
esenţial” în executarea obligaţiilor. Termenul esenţial poate rezulta din voinţa părţilor
(de exemplu, în cazul contractului de vânzarecumpărare, cumpărătorul achiziţionează
marfa cu scopul de a o revinde) sau din natura obligaţiei (de exemplu, aceasta constă
în predarea unor bunuri de sezon), iar întârzierea în ambele cazuri generează pagube
importante creditorului. Tot astfel, executarea obligaţiilor ce constau în plata unor sume
de bani este esenţială pentru raporturile de afaceri, ştiut fiind faptul că, în comerţ, banii
sunt frugiferi, iar neplata lor poate cauza dificultăţi financiare grave în patrimoniul
părţilor, inclusiv riscul declanşării procedurii insolvenţei.
Din acest motiv, dintre cazurile reglementate de art. 1523 Cod civil privind
situaţiile în care debitorul se află de drept în întârziere, în raporturile comerciale de
mare însemnătate juridică sunt cele care privesc termenul esenţial în executarea
obligaţiilor şi obligaţia de plată a unei sume de bani, asumată în exerciţiul unei
întreprinderi. Prin urmare, când părţile prevăd în mod expres că prin simpla ajungere
la termen debitorul se află în întârziere, precum şi când obligaţia are ca obiect plata
unei sume de bani contractată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, debitorul nu
mai trebuie notificat, deoarece este considerat de drept în întârziere dacă nu-şi execută
obligaţia faţă de creditor. Se impune a fi reţinut că, potrivit art. 1523 alin. (4) Cod civil,
cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor.
Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Principalele efecte juridice ale întârzierii obligaţiilor băneşti sunt prevăzute de
art. 1535 Cod civil şi de art. 2 din OG nr. 13/2011. Astfel, art. 1535 Cod civil statuează
că, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la
daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi
sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În
completarea acestei reguli, OG nr. 13/2011, în art. 2 dispune că, în cazul în care, potrivit
dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi
remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului
acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Aşadar, astfel cum rezultă din interpretarea normelor mai sus reproduse,
obligaţiile ce au ca obiect plata unei sume de bani, asumată în exerciţiul unei
întreprinderi comerciale, produc dobândă de drept de la scadenţă. Aceasta înseamnă că
debitorul obligaţiei de plată a unei sume de bani contractată în exerciţiul activităţii
specifică unei întreprinderi comerciale va plăti dobânzi de la scadenţă fără să fie
necesară punerea în întârziere a acestuia.
Se impune a fi reţinut că, deşi potrivit Codului civil dobânzile curg de drept de
la scadenţă, ele trebuie cerute de creditor, neputând fi acordate din oficiu de către
instanţă.
Pentru curgerea de drept a dobânzilor este necesar ca obligaţia debitorului să
constea din plata unei sume de bani, obligaţia să fie lichidă (cuantumul sumei să fie
determinat) şi obligaţia să fie exigibilă.
În legătură cu efectele juridice ale întârzierii debitorului în executarea
obligaţiilor, evocăm şi prevederile art. 1525 Cod civil care stipulează că debitorul
răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz
fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit îl eliberează pe debitor de însăşi
executarea obligaţiei.

2.3. Dobânda legală

Aşa cum am precizat în cele de mai sus, potrivit actualelor reglementări, dobânda
este legală când se plăteşte în temeiul legii şi este convenţională când se datorează în
baza unor clauze contractuale exprese. Regimul juridic al dobânzii legale este consacrat
de OG nr. 13/2011, care prevede în art. 2 că, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale
sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau
penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către
părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
 Potrivit aceleaşi ordonanţe, plata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la
nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii
de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii
Naţionale a României. Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei
dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. În raporturile juridice care nu decurg
din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul Codului civil, rata dobânzii
legale se stabileşte diminuat cu 20% (art. 3 din OG nr. 13/2011). În conformitate cu
dispoziţiile art. 3 alin. (4) din OG nr. 13/2011, nivelul ratei dobânzii de politică
monetară se va modifica. În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când
legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală
este de 6% pe an (art. 4 din ordonanţă).
În legătură cu dobânzile legale, trebuie avute în vedere prevederile Codului civil
în materie. Astfel, art. 1535 alin. (2) Cod civil dispune: „dacă, înainte de scadenţă,
debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt
datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.”

2.4. Dobânda convenţională

OG nr. 13/2011 prevede, cu valoare de principiu, că părţile sunt libere să

stabilească, în convenţie, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei
sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. Se observă că
libertatea convenţională priveşte atât dobânda remuneratorie cât şi dobânda
penalizatoare. Potrivit art. 6 din ordonanţă, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris.
În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.
Cuantumul celor două categorii de dobânzi diferă după cum raporturile decurg
sau nu din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ. Astfel, potrivit prevederilor
art. 5 din OG nr. 13/2011, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) Cod civil, dobânda nu poate
depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Legea declară nulă orice clauză prin
care se încalcă regula de mai sus. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a
pretinde dobânda legală. Valabilitatea nivelului dobânzii convenţionale se determină
prin raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării.

2.5. Regimul juridic al dobânzilor în cazul obligaţiilor ce nu au ca obiect

plata unor sume de bani

În reglementarea actuală a Codului civil, debitorul poate fi obligat la plata

dobânzilor şi pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor care nu au ca obiect plata
unor sume de bani. În acest sens, art. 1536 Cod civil statuează că în cazul altor obligaţii
decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă
întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la
care debitorul este în întârziere, asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia
cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai
mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.
 Se observă că, pentru calculul dobânzilor este necesară evaluarea în bani a
prestaţiei neexecutate la termen de către debitor. De pilda, în cazul contractului de
vânzare-cumpărare, pentru întârzierea vânzătorului de predare a bunurilor ce constituie
obiectul vânzării, dobânda va fi datorată prin raportare la preţul bunurilor ce trebuie
predate.

2.6. Anatocismul şi plata anticipată a dobânzilor

Anatocismul înseamnă cumularea dobânzilor pentru o anumită perioadă cu

capitalul şi aplicarea în continuare a dobânzilor asupra întregii creanţe. Potrivit
prevederilor art. 8 din OG nr. 13/2011 dobânda se va calcula numai asupra cunatumului
sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi
în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai
pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an. De asemenea, potrivit ordonanţei, dobânzile
remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi.
În ceea ce priveşte plata anticipată a dobânzilor, OG nr. 13/2011 permite acest
lucru, dar numai pentru dobânda remuneratorie. Regula este consacrată de art. 7 care
dispune: „Plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni.
Dobânda astfel încasată nu este supusă restituirii, indiferent de variaţiile ulterioare.”
Prin urmare, se poate face plata anticipată a dobânzii dar numai a celei remuneratorii
şi pentru un termen de cel mult 6 luni.

2.7. Corelaţia dintre dobânzi şi daunele-interese

În raporturile obligaţionale se pune problema dacă creditorul unei sume de bani,

pe lângă dobânda legală sau convenţională, mai are dreptul şi la alte daune-interese.
OG nr. 13/2011 nu dă un răspuns la această problemă, în schimb, art. 1535 alin. (3)
Cod civil prevede că, dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda
legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru
repararea integrală a prejudiciului suferit.
Aşadar, Codul civil permite cumulul dobânzilor cu despăgubirile datorate pentru
prejudiciul creat ca urmare a întârzierii executării unei obligaţii băneşti, dar numai
pentru dobânda moratorie, adică în accepţiunea OG nr. 13/2011, dobânda
penalizatoare, şi numai dacă aceasta nu este mai mare decât dobânda legală. În concret,
potrivit dispoziţiilor legale de mai sus, este posibilă cumularea dobânzilor cu
despăgubirile în cazul obligaţiilor băneşti dar numai când părţile nu au stabilit o
dobândă convenţională sau când aceasta nu depăşeşte cuantumul dobânzii legale.
Un caz expres în care legea prevede cumulul dobânzilor cu prejudiciul este
întâlnit în materie de societăţi comerciale, unde asociatul care întârzie în vărsarea
aportului în numerar datorează dobânzi şi despăgubiri faţă de societate (art. 65 alin. (2)
din Legea nr. 31/1990); acceaşi este soluţia şi în cazul aportului în creanţe (art. 84 alin.
(2) din Legea nr. 31/1990).
 2.8. Corelaţia dintre dobânzi şi penalităţi

Părţile stipulează adesea în contractele pe care le încheie diferite clauze prin care
prevăd obligaţia debitorului la plata unui procent din creanţă (0,15%; 0,50%; 1% pe
fiecare zi de întârziere). Codul civil consacră unele reguli speciale privind clauza
penală în contracte. Astfel, potrivit art. 1538 Cod civil, clauza penală este aceea prin
care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării
obligaţiei principale. În ceea ce priveşte valabilitatea clauzei penale, art. 1540 Cod civil
prevede că nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. În schimb,
nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei principale.
Potrivit legii, în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în
natură a obligaţiei principale, fie clauza penală. Debitorul nu se poate libera oferind
despagubirea convenită. Creditorul poate cere însă executarea clauzei penale fără a fi
ţinut să dovedească vreun prejudiciu.
Aşa cum rezultă din conţinutul normelor legale de mai sus, în cazurile în care în
contract există clauze ce stabilesc penalităţi în sarcina debitorului pentru fiecare zi de
întârziere sau pe altă unitate de timp, aceste penalităţi nu pot fi cumulate cu dobânzile.
Fiind tot daune-interese de întârziere, ca şi dobânzile, penalităţile nu se pot cumula cu
acestea deoarece s-ar realiza o dublă reparaţie pentru aceeaşi abatere de la prevederile
contractului.
În schimb, Codul civil consacră principiul cumulului penalităţilor cu executarea
în natură, dar numai când acestea au fost convenite pentru neexecutarea obligaţiei la
timp sau în locul stabilit. Astfel, potrivit art. 1539 Cod civil, creditorul nu poate cere
atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în
care penalitatea a fost stipulată pentru nexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul
stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale,
cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve,
executarea obligaţiei.
Clauza penală fiind rezultatul voinţei părţilor, nu poate fi modificată pe cale
judecătorească decât în două situaţii speciale. În concret, este vorba de art. 1541 Cod
civil, potrivit căruia instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat
creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la
încheierea contractului.
În acest din urmă caz, penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară
obligaţiei principale. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
În sfârşit, trebuie menţionat că actualul Cod civil se preocupă şi de regimul
juridic al clauzei penale în obligaţiile indivizibile şi în obligaţiile divizibile. Regulile
care guvernează clauza penală în obligaţiile divizibile şi indivizibile sunt cuprinse în
art. 1542 – 1543 Cod civil.
În conformitate cu prescripţiile textelor de lege precizate, atunci când obligaţia
principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar nexecutarea acesteia rezultă din fapta
unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a
executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Debitorii păstrează dreptul
de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.
În cazul în care obligaţia principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea,
divizibilă, fiind suportată de codebitorul care este vinovat de nexecutare şi numai
pentru partea de care acesta este ţinut. Regula nu se aplică atunci când clauza penală a
fost stipulată pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori a împiedicat
executarea obligaţiei în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută
acestuia din urmă, iar de la ceilalţi codebitori numai proporţional cu partea fiecăruia
din datorie, fără a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia.

3. Solidaritatea codebitorilor

3.1. Noţiune

Sub imperiul Codului comercial, în obligaţiile comerciale răspunderea

debitorilor era solidară. Solidaritatea debitorilor în obligaţiile comerciale era
reglementată în curpinsul art. 42 care prevedea că, în obligaţiile comerciale, codebitorii
sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară. Aceeaşi prezumţie de solidaritate opera
şi asupra fidejusorului care garanta o obligaţie comercială. În acest sens, art. 42 Cod
comercial dispunea „aceeaşi prezumţie există şi contra fidejusorului, chiar
necomerciant, care garantează o obligaţie comercială”. Aşadar, în reglementarea
Codului comercial, în obligaţiile comerciale răspunderea era solidară atât pentru
debitorii principali cât si pentru fidejusori.
Actualul Cod civil, ca de altfel şi Codul civil anterior, consacră principiul
divizibilităţii răspunderii debitorilor. Potrivit prevederilor art. 1424 Cod civil, obligaţia
este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată
în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare
materială sau intelectuală. Se observă aşadar că legiuitorul consacră ope legis
divizibilitatea răspunderii debitorilor.
Regimul juridic al obligaţiei divizibile este legiferat de art 1422 Cod civil, care
stipulează că obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt
obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns
la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie. Obligaţia este
divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară
de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.
Codul civil legiferează şi obligaţiile indivizibile. Conţinutul obligaţiilor
indivizibile este reglementat de art. 1425 Cod civil, care prevede că obligaţia
indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora.
Principalul efect al obligaţiilor indivizibile constă în faptul că fiecare dintre debitori
sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii
şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere
executarea integrală. Un caz special de indivizibilitate legală este consacrat în materia
vânzării de art. 1697 Cod civil care prevede că obligaţia de garanţia contra evicţiunii
este indivizibilă între debitori.
 În accepţiunea Codului civil, indivizibilitatea nu se confundă cu solidaritatea. În
acest sens, art. 1426 Cod civil statuează că solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu
atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor. În lipsă de stipulaţie contrară,
creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar.
3.2. Solidaritatea codebitorilor în activitatea specifică întreprinderilor
comerciale

După ce reglementează principiul divizibilităţii răspunderii în obligaţiile cu mai

mulţi debitori, Codul civil consacră şi o prezumţie de solidaritate a răspunderii
debitorilor. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1446 Cod civil, „solidaritatea se prezumă
între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii întreprinderii, dacă prin
lege nu se prevede altfel”.
Din textul de lege se desprind condiţiile solidarităţii răspunderii în cadrul
obligaţiilor cu pluralitate de debitori. Astfel, pentru a opera prezumţia de solidaritate
este necesar ca obligaţia să fi fost contractată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
Potrivit normei, nu are relevanţă izvorul, natura ori scopul întreprinderii în legătură cu
care a fost contractată obligaţia.
Excepţia solidarităţii răspunderii debitorilor este specifică obligaţiilor
contractate în exerciţiul întreprinderii; dacă obligaţia nu are legătură cu întreprinderea,
debitorii vor răspunde divizibil. Spre exemplu, membrii unei întreprinderi familiale
contactează un credit, dar nu în vederea realizării activităţilor specifice întreprinderii,
ci pentru satisfacerea unor nevoi personale, caz în care se păstrează principiul
divizibilităţii răspunderii între debitorii contractanţi. Aşadar, pentru a opera
răspunderea solidară a debitorilor este necesară legătura de cauzalitate între obligaţie
şi întreprinderea în cauză.
Se impune a fi reţinut că solidaritatea operează doar asupra debitorilor care au
contractat o obligaţie în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, nu şi asupra
fidejusorilor sau asupra altor giranţi care au garantat o obligaţie asumată în realizarea
sau în legătură cu o întreprindere. Aceasta înseamnă că, dacă obligaţia angajată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi a fost garantată cu garanţii reale sau personale,
în lipsă de stipulaţie contrară în contract, debitorii vor răspunde solidar iar giranţii vor
răspunde divizibil faţă de creditorul/creditorii unei astfel de obligaţii. Răspunderea
rămâne divizibilă indiferent dacă fidejusorii sau giranţii au sau nu calitatea de
profesionişti, în înţelesul Codului civil.
În sfârşit, o particularitate esenţială a răspunderii debitorilor unei obligaţii
contractată pentru realizarea unei întreprinderi este aceea că, fiind consacrată de lege,
debitorii răspund solidar chiar dacă acest lucru nu este specificat în actul juridic izvor
al obligaţiilor.

3.3. Efectele solidarităţii codebitorilor

Principalele efecte juridice pe care le generează solidaritatea debitorilor se

găsesc în curpinsul art. 1434 Cod civil şi art. 1447 Cod civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 1434 Cod civil obligaţia solidară conferă fiecărui
creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie
pentru tot. Tot astfel, executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari
îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari.
Ca efect al solidarităţii, creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii
solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune. Urmărirea pornită
contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva
celorlalţi codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere introducerea în cauză a celorlalţi
codebitori (art. 1447 Cod civil).
Raportându-ne la întreprinderea comercială, respectiv la profesionistul titular al
întreprinderii comerciale, conchidem că pentru obligaţiile contractate în exercitarea
activităţilor specifice întreprinderii, debitorii vor răspunde solidar iar giranţii, dacă
sunt, vor răspunde divizibil.
Ca efect al solidarităţii, creditorul/creditorii pot cere plata oricăruia dintre
debitorii solidari fără ca aceştia să poată invoca beneficiul de diviziune. În schimb,
giranţii, fiind chemaţi să răspundă, vor putea opune beneficiul de discuţiune şi de
diviziune în acţiunea creditorului urmăritor, indiferent că sunt sau nu profesionişti.
În încheiere, merită evocate efectele juridice ale solidarităţii şi în privinţa
întârzierii debitorilor în executarea obligaţiilor asumate. Astfel, potrivit dispoziţiilor
art. 1526 Cod civil, notificarea prin care creditorul îl pune în întârziere pe unul dintre
codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi.
Notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi
în privinţa celorlaţi creditori.
 CAPITOLUL VIII CONTRACTE SPECIFICE ACTIVITATII
PROFESIONISTILOR COMERCIANTI

8.1. CONTRACTUL DE MANDAT

8.1.1. Contractul de mandat

Secţiunea I – Definiţie şi reglementare

Mandatarii sunt auxiliarii comercianţilor iar raporturile juridice care iau naştere
între aceştia şi comercianţi sunt reglementate de art. 2013 – 2038 Cod Civil cu privire
la contractul de mandat cu reprezentare.
Potrivit art. 2009 Cod Civil, „mandatul este contractul prin care o parte, numită
mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi,
numită mandant”. Astfel, mandatarul poate fi definit ca fiind acea persoană care, în
temeiul unei împuterniciri date de un comerciant, încheie acte juridice în numele şi pe
seama comerciantului.
În cazul vânzătorilor din magazine, recepţionerilor de hotel, şoferilor de taxi,
etc., raporturile juridice de mandat cu reprezentare, care iau naştere între mandatari şi
comercianţi, sunt grefate pe raporturile de muncă.
În materia societăţilor comerciale, o aplicaţie concretă a mandatului se întâlneşte
în raporturile juridice dintre societatea comercială şi membrii organelor de conducere
şi administrare a societăţii. În acest sens este art. 72 din Legea nr. 31/1990, care
dispune: „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la mandat şi cele special prevăzute în această lege.” Soluţia este consacrată
şi de art. 209 alin. 3 Cod Civil care prevede: „Raporturile dintre persoana juridică şi cei
care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor
mandatului dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.” Astfel,
putem spune că raporturile juridice de mandat cu reprezentare, care iau naştere între
administratori şi societatea comercială, sunt grefate pe actul de constituire, statut sau
hotărârea asociaţilor de numire a organelor de administrare.
Spre deosebire de dreptul român, în dreptul francez, administratorilor societăţilor
comerciale nu li se aplică dispoziţiile de drept comun referitoare la mandat, ci numai
dispoziţiile Legii societăţilor comerciale nr. 66 – 537 din 24 iulie 1966 şi în completare
atribuţiile fixate prin actele constitutive, în legislaţia franceză neexistând o prevedere
similară cu cea din art. 72 din legea română a societăţilor comerciale.
În literatura de specialitate, s-a precizat faptul că, în domeniul dreptului
comercial, mai întâlnim următoarele aplicaţii ale mandatului: în materia constituirii
societăţilor comerciale; în materia funcţionării societăţilor comerciale (administratorii,
membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere, cenzorii); în domeniul
lichidării societăţilor comerciale (lichidatorul şi cel din cadrul procedurii insolvenţei);
în dreptul cambial; în cazul debitorului şi creditorului plăţii preţului; în cazul utilizării
cambiei informatizate şi a cambiei informatice; în cazul plăţii prin card; în cazul plăţii
prin virament bancar.
Secţiunea II – Noţiunea şi forma contractului de mandat cu
reprezentare

Potrivit art. 2009 Cod Civil, mandatul este contractul prin care o parte, numită
mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi,
numită mandant. În cazul contractului de mandat cu reprezentare, mandatarul va
încheia unul sau mai multe acte juridice în numele şi pe seama mandantului.
Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată
se numeşte procură.
Potrivit prevederilor art. 2013 Cod Civil, contractul de mandat poate fi încheiat
în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală. Acceptarea
mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către mandatar. Pe de altă parte,
mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme
trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi. Această
prevedere nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea
actului faţă de terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
În raporturile comerciale, actele juridice, cu unele excepţii, nu sunt supuse unor
formalităţi stricte de încheiere şi executare, din care cauză mandatarul poate accepta şi
tacit împuternicirea dată de comerciant în vederea încheierii actelor juridice. Astfel,
potrivit art. 2014 Cod Civil, în absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră
acceptat dacă priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei
mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct
mandantului. În aplicarea acestor dispoziţii se va ţine seama, între altele, de prevederile
legale, de practicile stabilite între părţi şi de uzanţe.
În funcţie de specificul actelor încheiate de către mandatar, mandatul poate fi
general sau special. Astfel, potrivit art. 2016 Cod Civil, mandatul general îl autorizează
pe mandatar să efectueze numai acte de conservare şi de administrare. Pentru a încheia
acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea obliga
prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a
încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod
expres. În concepţia Codului Civil, mandatul se întinde şi asupra tuturor actelor
necesare executării lui, chiar dacă nu sunt prevăzute în mod expres în contract.
În situaţia pluralităţii de mandatari, cum ar fi, de exemplu, desemnarea mai
multor mandatari în calitate de administratori ai unei societăţi, Codul Civil prevede în
art. 2022 că în absenţa unei stipulaţii contrare, mandatul conferit mai multor persoane
pentru a lucra împreună nu are efect dacă nu a fost acceptat de către toate aceste
persoane. Atunci când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor îl
obligă pe mandant chiar dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul
când s-a stipulat că vor lucra împreună. Mandatarii vor răspunde solidar faţă de
mandant dacă s-au obligat să lucreze împreună.
În ceea ce priveşte durata mandatului, art. 2015 Cod Civil dispune că, dacă
părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la
încheierea lui.
Secţiunea III – Efectele contractului de mandat cu reprezentare

§1. Efectele în raporturile dintre mandatar şi mandant

A. Obligaţiile mandatarului

Principalele obligaţii ale mandatarului, care rezultă în urma încheierii

contractului de mandat, sunt următoarele: să execute mandatul, să dea socoteală
mandantului, plata dobânzilor la sumele datorate, să răspundă pentru faptele persoanei
substituite şi luarea măsurilor de conservare a bunurilor mandantului.
Mandatarul este obligat să execute mandatul şi să încheie actele juridice cu terţii
în numele şi pe seama mandantului, în limitele stabilite prin contract (art. 2017 alin. 1
Cod Civil). Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este
imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi
aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz,
mandatarul este obligat să îl înştiinţeze deîndată pe mandant cu privire la schimbările
aduse executării mandatului (art. 2017 alin. 2 Cod Civil).
Diligenţa cu care trebuie să acţioneze mandatarul diferă după cum mandatul este
cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Astfel, potrivit art. 2018 Cod Civil, dacă mandatul
este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun
proprietar, iar dacă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl
îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri.
O altă obligaţie a mandatarului, în ceea ce priveşte executarea mandatului, este
aceea de a-l înştiinţa pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii
mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia (art. 2018 alin. 2
Cod Civil).
Mandatarul este obligat să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită
mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a
primit nu ar fi fost datorat mandantului (art. 2019 alin. 1 Cod Civil). Astfel, mandatarul
este obligat s remită sumele de bani încasate efectiv în temeiul contractului.
Obligaţia mandatarului de a da socoteală nu se reduce la informarea mandantului
privind încheierea actelor juridice cu terţii, ci ea implică şi remiterea către mandant a
ceea ce a primit (bunuri, sume de bani, documente), în temeiul împuternicirii, chiar
dacă ceea ce a primit nu ar fi datorat mandantului.
Potrivit legii, în perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului
de la mandant ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să
le conserve (art. 2019 alin. 2 Cod Civil).
 Dacă bunurile primite pentru mandant prezintă semne de deteriorare sau au ajuns
cu întârziere, mandatarul va exercita drepturile mandantului faţă de terţi. Astfel, în caz
de urgenţă, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor cu diligenţa unui bun
proprietar. În toate cazurile, mandatarul trebuie să îl anunţe de îndată pe mandant.
În vederea îndeplinirii mandatului, mandatarul poate fi împuternicit să vândă sau
să cumpere ori să încheie alte operaţiuni care presupun plata unor sume de bani. Aceste
sume de bani necesare executării mandatului sau obţinute în urma încheierii unor acte
juridice cu terţii trebuie restituite mandantului în calitatea sa de stăpân al afacerii. În
acest sens, art. 2020 Cod Civil dispune că, mandatarul datorează dobânzi pentru sumele
întrebuinţate în folosul său începând din ziua întrebuinţării, iar pentru cele cu care a
rămas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere.
Contractul de mandat este un contract intuitu personae. La încheierea
contractului, mandantul are în vedere calităţile mandatarului pentru a-i încredinţa
împuternicirea încheierii unor acte juridice. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2023 Cod
Civil, mandatarul este ţinut să îndeplinească personal mandatul, cu excepţia cazului în
care mandantul l-a autorizat în mod expres să îşi substituie o altă persoană în executarea
în tot sau în parte a mandatului.
În situaţia în care lipseşte autorizarea expresă din partea mandantului,
mandatarul îşi poate substitui un terţ numai în următoarele cazuri: împrejurări
neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul; îi este imposibil să îl
înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări; se poate prezuma că
mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În
toate aceste cazuri, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu
privire la substituire.
În cazul în care substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde
pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi. În
caz contrar, dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru
diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind
executarea mandatului.
În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care
mandatarul şi-a substituit-o.
În încheiere, trebuie precizat faptul că, în lipsa unei convenţii contrare,
mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la
executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat. Se exceptează cazul
în care insolvabilitatea acestor persoane i-a fost sau ar fi trebuit să îi fie cunoscută la
data încheierii contractului cu acele persoane (art. 2021 Cod Civil).

B. Obligaţiile mandantului

Una din obligaţiile mandantului care rezultă chiar din dispoziţiile art. 2025 Cod
Civil, este aceea de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării
mandatului. Astfel, în lipsa unei convenţii contrare, mandantul este obligat să pună la
dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării mandatului (art. 2025 alin. 1
Cod Civil).
 În privinţa mijloacelor pe care trebuie să le asigure mandantul, ele diferă în
funcţie de situaţia concretă. Mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate
informaţiile şi documentaţiile deţinute de el, care ar fi utile mandatarului pentru
îndeplinirea mandatului. Pe de altă parte, mandantul va restitui mandatarului
cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului,
împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor (art.
2025 alin. 2 Cod Civil).
În cazul în care mandatarul a suferit un prejudiciu cu ocazia executării
mandatului, mandantul este obligat să repare acest prejudiciu numai dacă el nu provine
din culpa mandatarului.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul va fi obligat să plătească
mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul
nu a putut fi executat (art. 2027 Cod Civil).
Remuneraţia care trebuie plătită mandatarului este cea convenită de părţi în
contract. În absenţa unei stipulaţii contractuale, remuneraţia se va stabili de instanţa
judecătorească, potrvit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.
Dreptul la acţiune pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu
dreptul la acţiune pentru plata remuneraţiei.
Atunci când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane pentru
o afacere comună, fiecare dintre ele răspunde solidar faţă de mandatar de toate efectele
mandatului.
Potrivit art. 2029 Cod Civil, pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva
mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor
primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia. Astefel,
aşa cum rezultă din dispoziţiile citate, obiectul dreptului de retenţie îl constituie
bunurile primite cu ocazia executării mandatului, adică atât bunurile primite de la
mandant, cât şi cele primite de la terţi în numele şi pe seama mandantului. Prin
exercitarea dreptului de retenţie, mandatarul va avea dreptul să reţină bunurile pe care
le deţine ca urmare a executării mandatului, până la data la care mandantul îi va plăti
toate sumele datorate, adică remuneraţia, cheltuieli avansate precum şi daune-interese.

§2. Efectele în raporturile dintre mandant şi terţi

Chiar dacă actele juridice sunt încheiate direct între mandatar şi terţi, raporturile
juridice iau naştere între mandant şi terţi. Astfel, potrivit art. 1296 Cod Civil, contractul
încheiat de către reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului
produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte. Mandatul nu va produce efecte
juridice în raporturile dintre mandatar şi terţ.
Actele juridice încheiate de mandatar cu terţul obligă pe mandant numai dacă au
fost încheiate pe baza şi în limitele împuternicirii. În absenţa împuternicirii sau a
depăşirii puterilor conferite, actele juridice pot să-l oblige pe mandant numai dacă el
ratifică aceste acte, în condiţiile art. 1311 şi 1312 Cod Civil.
 Secţiunea IV – Încetarea contractului de mandat cu reprezentare

Potrivit art. 2030 Cod Civil, pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor,
mandatul încetează prin oricare din următoarele moduri: revocarea sa de către mandant;
renunţarea mandatarului; moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a
mandatarului. Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive
în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această
activitate este în curs de desfăşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare
al părţilor ori al moştenitorilor acestora.
Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma
în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil (art.
2031 Cod Civil). Dreptul mandantului de a revoca mandatul se întemeiează pe
caracterul „intuitu personae” al contractului de mandat, precum şi pe faptul că acesta
se încheie la îniţiativa şi în interesul mandantului, astfel că revocarea mandatului este
o revocare „ad nutum”, adică ea poate interveni oricând şi independent de vreo culpă a
mandatarului.
Potrivit dispoziţiilor art. 2031 Cod Civil, împuternicirea dată unui nou mandatar
pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial.
În cazul pluralităţii de mandanţi, mandatul nu poate fi revocat decât cu acordul
tuturor mandanţilor (art. 2031 alin. 3 Cod Civil).
Chiar dacă a revocat mandatul, mandantul rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile
faţă de mandatar şi să repare prejudiciile suferite de acesta din cauza revocării
nejustificate ori intempestive.
În situaţia în care părţile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se consideră
a fi nejustificată dacă nu este determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit
ori de forţă majoră.
În situaţia în care procura a fost dată în formă autentică notarială, în vederea
informării terţilor notarul public căruia i se solicită să autentifice revocarea unei
asemenea procuri este obligat să transmită revocarea către registrul naţional notarial,
ţinut în format electronic, potrivit legii. Astfel, notarul public care autentifică actul
pentru încheierea căruia a fost dată procura are obligaţia să verifice la registrul naţional
dacă acea procură a fost revocată.
Un alt caz de încetare a contractului de mandat cu reprezentare îl constituie
renunţarea mandatarului la mandat. Astfel, potrivit art. 2034 Cod Civil, mandatarul
poate renunţa oricând la mandat, notifcând mandantului renunţarea sa. Din acest
moment, renunţarea producând efecte pentru viitor, mandatarul nu va mai putea acţiona
în numele şi pe seama mandantului.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde remuneraţia
pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunţării (art.
2034 alin. 2 Cod Civil).
Mandatarul va fi obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile
suferite prin efectul renunţării, cu excepţia cazului când continuarea executării
mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o pagubă însemnată, care nu putea fi
prevăzută la data acceptării mandatului.
 În cazul decesului, incapacităţii ori falimentului uneia dintre părţi, moştenitorii
ori reprezentanţii acesteia au obligaţia de a informa de îndată cealaltă parte. În aceste
situaţii, mandatarul sau moştenitorii ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue
executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele
mandantului ori ale moştenitorilor săi (art. 2035 Cod Civil).
Codul Civil stabileşte anumite reguli aplicabile modurilor de încetare a
contractului de mandat prevăzute de art. 2030 Cod Civil. Astfel, potrivit art. 2036 Cod
Civil, tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau
de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în
executarea acestuia.
Pe de altă parte, la încetarea în orice mod a contractului de mandat, mandatarul
este ţinut să îşi execute obligaţiile de a da socoteală şi de a plăti dobânzi la sumele
datorate.
În cazul în care mandatul a fost dat mai multor mandatari obligaţi să lucreze
împreună, contractul de mandat încetează şi atunci când cauza încetării îl priveşte
numai pe unul dintre ei (art. 2038 Cod Civil).

8.1.2. CONTRACTUL DE COMISION

Secţiunea I - Noţiunea contractului de comision

În legislaţiile ţărilor din sistemul „common law”, contractul de comision este

reglementat în mod diferit, în funcţie de concepţia ce a fost adoptată, privind măsura,
în care se admite stabilirea unor anumite efecte juridice în raporturile dintre comitent
şi terţ.
Având în vedere acest criteriu, s-au delimitat: legislaţiile ţărilor din sistemul
„common law”, legislaţiile de influenţă franceză şi cele care au realizat fuziunea
dreptului comercial cu dreptul civil (Codul civil italian din 1942, Codul elveţian al
obligaţiilor şi Codul civil român).
În sistemul prevăzut de dreptul elveţian şi de dreptul italian, contractul de
comision se referă exclusiv la vânzarea sau cumpărarea de bunuri. În dreptul elveţian,
comisionul nu prezintă un caracter profesional, actele îndeplinite de un comisionar
necomerciant ca şi actele comisionarului comerciant fiind cârmuite de Codul
obligaţiilor. De asemenea, potrivit art. 2043 din Codul Civil român, „contractul de
comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori
prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care
acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numite comision”. Astfel,
spre deosebire de dreptul elveţian, comisionul potrivit Codului Civil român, are un
caracter profesional.
În sistemul de drept francez, contractul de comision a dat naştere la o întreagă
controversă doctrinară datorită modului în care a fost redactat art. 94 C.com.fr.. Astfel,
din redactarea acestui articol, reiese că, în dreptul francez, contractul de comision se
poate prezenta sub două forme: într-o primă formă, prevăzută de alin. 1, comisionarul
acţionează în nume propriu dar pe seama comitentului care nu apare în contractul
încheiat cu terţul; într-o a doua formă, a cărei posibilitate este lăsată să se întrevadă de
alin. 2, comisionarul poate acţiona în numele comitentului, fiind astfel supus
dispoziţiilor referitoare la mandat.
Concepţia Codului comercial francez privind contractul de comision se
îndepărtează astfel de concepţia sistemului de drept german în temeiul căruia contractul
de comision nu există decât dacă comisionarul a tratat în nume propriu dar pe seama
altuia, apropiindu-se prin cele două forma ale sale – comisionar care tratează în numele
comitentului şi comisionar care tratează în propriul său nume – de conceptul „agency”
din sistemul de „common law”, care se aplică atât agentului care tratează în numele
principalului, cât şi agentului care tratează în nume personal.
În sistemul anglo – american nu este reglementat contractul de mandat şi de
comision, funcţiile lor fiind îndeplinite de contractul de agency. Cele două părţi în acest
contract sunt: agentul, pe de o parte, care îndeplineşte funcţiile mandatarului sau
comisionarului, din contractele de mandat şi de comision, şi principalul, pe de altă
parte, care îndeplineşte funcţiile mandantului sau comitentului din aceleaşi contracte.
Secţiunea II - Efectele contractului de comision

Dacă agentul încheie contractul cu terţul în numele unui principal numit, părţile
contractante vor fi numai principalul şi terţul, iar agentul iese din cauză. În cazul în
care principalul a fost dezvăluit, drepturile şi obligaţiile lui şi ale terţului sunt aceleaşi
ca şi cum principalul ar fi fost numit, deosebirea constând numai în poziţia agentului.
În consecinţă, ca şi în sistemul de drept continental, agentul nu răspunde faţă de terţ şi
nici nu dobândeşte drepturi împotriva lui, afară de cazul în care prin clauzele
contractului îşi asumă răspunderea personală.
În ce priveşte principalul nedezvăluit (undisclosed), terţul poate, în ipoteza în
care existenţa şi identitatea principalului au devenit cunoscute pentru el ulterior
încheierii actului juridic cu agentul, să aleagă între a-l considera parte contractantă, fie
pe acesta din urmă, fie pe principal.
În concluzie, prima situaţie prezentată, caracterizându-se prin două etape
contractuale succesive, se aseamană din punct de vedere al efectelor cu reprezentarea
indirectă din sistemul de drept continental.
În cel de-al doilea caz, poziţia terţului este aceeaşi ca şi cum agentul ar fi
dezvăluit numele principalului cu ocazia încheierii contractului. În acest caz, operaţia
se desfăşoară într-o singură etapă în care drepturile şi obligaţiile iau naştere direct în
persoana principalului, agentul rămânând complet în afara contractului încheiat cu
terţul, situaţie ce are astfel, trăsături comune cu relaţiile ce se stabilesc în cazul
reprezentării directe din sistemul de drept continental.
Potrivit art. 2045 din Codul Civil român, „terţul contractant este ţinut direct faţă
de comisionar pentru obligaţiile sale”. Astfel, comisionarul acţionând în nume propriu,
dar pe seama comitentului intră în raporturi juridice cu terţii ca părţi contractante şi
rămâne în cercul contractual până la executarea obligaţiilor negociate. Tratând în nume
propriu, comisionarul se obligă faţă de terţi, după cum aceştia din urmă sunt ţinuţi la
rândul lor la executarea contractului faţă de comisionar şi nu faţă de comitent, pe care,
de cele mai multe ori, nici nu-l cunosc. În consecinţă, comisionarul poate dobândi
calitatea de creditor sau debitor faţă de terţ.
 Cu toate acestea, potrivit art. 2046 alin. 1 din Codul Civil român, în caz de
neexecutare a obligaţiilor de către terţ, comitentul poate exercita acţiunile decurgând
din contractul cu terţul, subrogându-se, la cerere, în drepturile comisionarului. Astfel,
la cererea comitentului, comisionarul are obligaţia să îi cedeze acestuia de îndată
acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată, fără nicio
contraprestaţie din partea comitentului (art. 2046 alin. 2 Codul Civil român).
Deasemenea, jurisprudenţa franceză admite, în cazul în care comisionarul se află
în stare de faliment, o acţiune directă a comitentului asupra terţilor.
În acelaşi sens este şi art. 621 -22 din Codul comercial francez care prevede cazul
în care comisionarul a cumpărat mărfuri în contul comitentului fără să fie însărcinat în
acest sens; comitentul poate în acest caz să revendice mărfurile de la terţi sau de la
comisionar. Tot astfel, art. 621 – 24 din Codul comercial francez prevede cazul în care
comisionarul a vândut mărfurile în contul comitentului. Acesta din urmă are
posibilitatea să reclame de la terţi preţul sau partea din preţ care nu i-a fost plătită.
Comisionarul, lucrând pe seama comitentului, va trebui să dea socoteală
acestuia, să se conformeze instrucţiunilor primite şi să acţioneze în limitele
împuternicirii. În literatura franceză, sa exprimat opinia potrivit căreia o parte din
aceste instrucţiuni au caracter imperativ, în vreme ce altele au doar un caracter indicativ
conferind comisionarului o mai mare libertate de acţiune. Astfel, comitentul lasă toată
libertatea comisionarului asupra modului de executare a misiunii încredinţate, cerându-
i să acţioneze „cât mai bine, conform intereselor sale”. Uneori, instrucţiunile referitoare
la condiţiile de încheiere a operaţiunilor sunt precise: ele fixează, de exemplu, preţul
de vânzare sau de cumpărare. Comisionarul trebuie să se conformeze acestor
instrucţiuni imperative, în caz contrar el va răspunde faţă de comitent şi anume,
despăgubindu-l pe acesta cu diferenţa între preţul indicat şi preţul la care a tratat.
Practica judiciară franceză a statuat astfel, posibilitatea comitentului de a denunţa
contractul încheiat de comisionar obligându-l pe acesta să suporte toate cheltuielile.
Potrivit art. 2048 alin. 1 din Codul Civil român, comisionarul are obligaţia să
respecte întocmai instrucţiunile exprese primite de la comitent. Cu toate acestea,
comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile primite de la comitent numai dacă
potrivit art. 2048 alin. 2 din Codul Civil român, sunt întrunite cumulativ următoarele
condiţii: nu este suficient timp pentru a se obţine autorizarea sa prealabilă în raport cu
natura afacerii; se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările
schimbate, şi-ar fi dat autorizarea; şi îndepărtarea de la instrucţiuni nu schimbă
fundamental natura şi scopul sau condiţiile economice ale împuternicirii primite.
Cu excepţia cazului prevăzut astfel în art. 2048 alin. 2, orice operaţiune a
comisionarului făcută cu încălcarea sau depăşirea puterilor primite, rămâne în sarcina
sa, dacă nu este ratificată de către comitent iar, în consecinţă, comisionarul poate fi
obligat şi la plata de daune – interese (art. 2048 alin. 4).
O problemă care se ridică în asemenea cazuri este de a şti dacă obligaţia
comisionarului de a duce la bun sfârşit misiunea încredinţată este o obligaţie de
mijloace sau o obligaţie de rezultat. Din cele analizate mai sus ar rezulta că, totul
depinde de voinţa părţilor. Cu toate acestea, comisionarul fiind un profesionist al
acţiunii de reprezentare, responsabilitatea lui ar trebui riguros apreciată pentru că el
este obligat să răspundă la sfârşitul misiunii.
 Comisionarul este, deci, obligat, să-şi îndeplinească îndatoririle rezultate din
contract cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun profesionist. Diligenţa este sporită
de caracterul oneros al acestei specii de mandat şi de faptul că acest mandatar particular,
respectiv comisionarul, este de regulă un comerciant profesionist.
În literatura juridică s-a mai pus problema dacă un comisionar poate încheia un
contract cu sine însuşi în îndeplinirea împuternicirii primite. S-a apreciat că, din punct
de vedere strict juridic, asemenea operaţiuni ar fi posibile. Dar, în cazul în care ar putea
fi prejudiciate interesele comitentului, contractul ar deveni inadmisibil, chiar dacă
comisionarul ar apare în calităţi distincte.
Când un astfel de pericol de prejudiciere a comitentului ar fi exclus, legea
permite comisionarului încheierea unui contract cu sine însuşi. Astfel, în art. 2050 din
Codul Civil român legiuitorul consideră că în lipsă de stipulaţie contrară, când
împuternicirea priveşte vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în
comerţ sau a altor mărfuri cotate pe pieţe reglementate, comisionarul poate să procure
comitentului la preţul cerut, ca vânzător, bunurile pe care era împuternicit să le cumpere
sau să reţină pentru sine la preţul curent, în calitate de cumpărător, bunurile pe care
trebuia să le vândă în contul comitentului.
Comisionarul este îndreptăţit să primească de la comitent, potrivit contractului,
remuneraţia
(comisionul) pentru operaţiunea îndeplinită. Această remuneraţie se cuvine
comisionarului, deşi operaţiunea nu s-a realizat prin încheierea unui contract cu un terţ,
ci a unui contract cu comisionarul însuşi. Ceea ce justifică plata remuneraţiei este
îndeplinirea operaţiunii cu care a fost însărcinat comisionarul, iar nu persoana cu care
s-a încheiat actul juridic. Astfel, comisionarul care se comportă el însuşi ca vânzător
sau cumpărător are dreptul la comision (art. 2050 alin. 2 din Codul Civil român).
Potrivit art. 2047 alin. 1 din Codul Civil român, comisionarul care vinde pe
credit, fără autorizarea comitentului, răspunde personal, fiind ţinut, la cererea
comitentului, să plătească imediat creditele acordate împreună cu dobânzile şi alte
foloase ce ar rezulta. Astfel, în acest caz, potrivit art. 2047 alin. 2, comisionarul este
obligat să-l înştiinţeze de îndată pe comitent, arătându-i persoana cumpărătorului şi
termenul acordat; în caz contrar, se presupune că operaţiunile s-au făcut pe bani gata,
proba contrară nefiind admisă.
În cazul în care terţul nu îşi execută obligaţiile decurgând din act, comisionarul
nu va răspunde faţă de comitent (art. 2052 alin. 1). Cu toate acestea, el îşi poate lua
expres obligaţia de a garanta pe comitent de executarea obligaţiilor terţului. În acest
caz, în lipsă de stipulaţie contrară, comitentul va plăti comisionarului un comision
special „pentru garanţie” sau „pentru credit” ori un alt asemenea comision stabilit prin
convenţia lor sau, în lipsă, de către instanţă, care va ţine cont de împrejurări şi de
valoarea obligaţiei garantate (art. 2052 alin. 2).
Potrivit acestei clauze, comisionarul va răspunde nu numai de executarea
perfectă a obligaţiilor sale prin terţi dar şi de circumstanţele fortuite care ar împiedica
o astfel de execuţie. În literatura juridică franceză s-a apreciat faptul că acestei agravări
a responsabilităţii comisionarului, prin asumarea obligaţiei de a garanta pe comitent de
executarea obligaţiilor terţului, ar trebui să-i
corespundă o majorare a comisionului, care să fie chiar dublul sumei.
 Practic, convenţia de „delcredere” este accesorie unui contract de comision. Ea
se poate aplica la orice operaţie, prezentând interes, mai ales, pentru comisionarul de
vânzare în scopul garantării preţului datorat de cumpărător. Nu trebuie să se înţeleagă
că ar fi vorba de o asigurare deoarece nu este un contract principal şi nu cere realizarea
riscului.
În doctrină, convenţia de „delcredere” mai este considerată o cauţiune sau o
clauză de asigurare pentru insolvabilitate respectiv o garanţie de sine stătătoare. Într-
adevăr prin funcţia ei, convenţia „star del credere” este o garanţie, iar ca procedeu
tehnic este ceva asemănător cauţiunii (fidejusiune) din dreptul civil.
Atunci când terţul execută contractul încheiat de comisionar cu respectarea
împuternicirii primite, comitentul nu poate refuza plata comisionului datorat.
Potrivit art. 2049 alin. 2 din Codul Civil român, comisionul se datorează chiar
dacă terţul nu execută obligaţia sa ori invocă excepţia de neexecutare a contractului.
Pentru executarea obligaţiei de plată a comisionului şi a oricăror creanţe pe care
le are asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor
acestuia, aflate în detenţia sa (art. 2053 alin. 1).

Secţiunea III – Încetarea contractului de comision

Fiind un contract de mandat fără reprezentare, contractul de comision încetează

pentru aceleaşi cauze ca şi cele prevăzute în art. 2030 Cod Civil pentru încetarea
contractului de mandat.
Astfel, contractul de comision va înceta prin următoarele moduri: revocarea mandatului
de către comitent; renunţarea comisionarului; moartea, incapacitatea sau falimentul
comitentului ori a comisionarului.
Potrivit art. 2051 Cod Civil, comitentul poate revoca împuternicirea dată
comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul. În acest caz,
comisionarul are dreptul la o parte din comision, care se determină ţinând cont de
diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii
până în momentul revocării.

Secţiunea IV – Concluzii

În urma analizării efectelor contractului de comision, putem concluziona că

reglementarea ce a fost dată acestuia de către Codul Civil român este mai clară în
comparaţie cu alte legislaţii, deoarece contractul de comision apărând ca o varietate a
contractului de mandat, în ambele cazuri intermediarul – mandatar, comisionar – se
angajează să întreprindă ceva pe seama persoanei de la care a primit însărcinarea. Ceea
ce deosebeşte cele două forme contractuale – mandat, comision – este faptul că
împuternicitul, în speţă comisionarul, lucrează în nume propriu şi nu în numele
comitentului. Acest caracter esenţial al contractului de comision apare, evident,
indiferent dacă este vorba de o reglementare ce se aplică contractelor comerciale cu
element de extraneitate sau contractelor comerciale interne.

8.1.3. CONTRACTUL DE CONSIGNATIE

 Secţiunea I – Noţiuni introductive

Consignatarul este persoana care, în baza împuternicirii comerciantului, încheie

acte juridice de vânzare a unor bunuri mobile ale comerciantului, în nume propriu, dar
pe seama comerciantului. Raporturile juridice dintre consignatar şi comerciant sunt
reglementate de art. 2054 – 2063 Cod Civil privind contractul de consignaţie.
Contractul de cosignaţie are o largă aplicabilitate în activitatea comercială iar el
reprezintă o varietate a contractului de comision prin care se intermediază vânzarea
unor bunuri mobile. El este guvernat de regulile prevăzute de Codul Civil în art. 2054
– 2063, de legea specială, precum şi de dispoziţiile privitoare la contractul de comision
şi de mandat.

Secţiunea II – Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de

consignaţie

Potrivit art. 2054 alin. 1 Cod Civil, contractul de consignaţie este o varietate a
contractului de comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care
consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.
Din dispoziţiile Codului Civil referitoare la contractul de consignaţie (art. 2054
– 2063) rezultă următoarele trăsături distinctive ale contractului de consignaţie faţă de
contractul de comision: împuternicirea dată de către consignant consignatarului are ca
obiect numai vinderea unor bunuri mobile ce aparţin consignantului; vinderea
bunurilor se face la un preţ stabilit anticipat de către părţi în contractul de consignaţie;
consignatarul este obligat să remită consignantului suma obţinută ca preţ al vânzării
bunului său sau, dacă bunul nu a putut fi vândut, să restituie bunul consignantului.
Din definiţia şi dispoziţiile Codului Civil referitoare la contractul de consignaţie,
rezultă următoarele caractere juridice ale acestui contract:
a) este un contract sinalagmatic pentru că dă naştere la obligaţii în sarcina
ambelor părţi;
b) este un contract cu titlu oneros pentru că fiecare dintre părţile contractante
urmăreşte realizarea unui folos patrimonial;
c) este un contract consensual pentru că el ia naştere prin simplul acord de
voinţă al
părţilor.
Potrivit art. 2055 Cod Civil forma scrisă a contractului de consignaţie este
necesară numai pentru dovada contractului.

Secţiunea III – Condiţiile de validitate a contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie trebuie să îndeplinească condiţiile cerute pentru

validitatea oricărui contract: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al
părţilor; un obiect determinat, posibil şi licit; o cauză valabilă a obligaţiilor (art. 1179
Cod Civil).
 Consignatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu deoarece el încheie
actele juridice cu terţii în nume propriu. Pe de altă parte, consignantul nu trebuie să
aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele juridice pe care consignatarul urmează să
le încheie cu terţii.
Prin împuternicirea, pe care consignantul o dă consignatarului, de a vinde
anumite bunuri mobile, se vor stabili condiţiile de vânzare ale acestor bunuri. Tot în
acest moment va lua naştere şi acordul de voinţă al părţilor. Cu toate acestea,
consimţământul părţilor poate fi manifestat expres ori tacit. Astfel, încheierea
contractului de consignaţie poate rezulta şi din acceptarea tacită a consignatarului. În
absenţa unui refuz din partea consignatarului, mandatul se consideră acceptat dacă
priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei consignatarului ori pentru
care acesta şi-a oferit serviciile, fie în mod public, fie direct consignantului (art. 2014
Cod Civil).
Contractul de consignaţie are ca obiect vânzarea bunurilor mobile ale
consignantului. Prin contract sunt determinate de către părţi bunurile care vor face
obiectul vânzării. Aceste bunuri mobile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
pentru ca vânzarea lor să fie permisă de lege: să se afle în circuitul civil; să existe în
momentul încheierii contractului; să fie determinate ori determinabile; să fie posibile,
licite şi morale; să fie proprietatea consignantului.

Secţiunea IV – Efectele contractului de consignaţie

În urma încheierii contractului de consignaţie, prin care consignantul îl

împuterniceşte pe consignatar să vândă în nume propriu, dar pe seama consignantului
bunuri mobile care aparţin acestuia, între cele două părţi se vor naşte raporturi juridice
asemănătoare celor dintre comitent şi comisionar.
Potrivit art. 2057 alin. 1 Cod Civil, consignantul trebuie să predea
consignatarului bunurile pentru executarea contractului, păstrând dreptul de a inspecta
şi controla starea acestora pe toată durata contractului.
O dată cu predarea bunurilor către consignatar nu se va transmite şi dreptul de
proprietate asupra acestor bunuri. Consignantul rămâne proprietarul bunurilor, iar
consignatarul un simplu detentor al acestor bunuri. Astfel, consignantul dispune de
bunurile încredinţate consignatarului, pe toată durata contractului. El le poate relua
oricând chiar în cazul în care contractul a fost încheiat pe durată determinată (art. 2057
alin. 2).
În cazul în care doreşte să reia bunurile de la consignatar, consignantul va da
acestuia un preaviz necesar pentru pregătirea predării bunurilor.
În situaţia declarării falimentului consignantului, bunurile încredinţate
consignatarului intră la masa credală, iar în cazul declarării falimentului
consignatarului, bunurile sunt excluse de la masa credală şi vor fi reluate imediat de
către consignant (art. 2057 alin. 4).
O altă obligaţie, care revine consignantului, este de a plăti remuneraţia cuvenită
consignatarului. Astfel, potrviti art. 2058 alin. 1 Cod Civil, contractul de consignaţie
este prezumat oneros, iar remuneraţia la care are dreptul consignatarul se stabileşte prin
contract sau, în lipsă, ca diferenţă dintre preţul de vânzare stabilit de consignant şi
preţul efectiv al vânzării.
Dacă vânzarea s-a făcut la preţul curent, remuneraţia se va stabili de către
instanţă, potrivit cu dificultatea vânzării, diligenţele consignatarului şi remuneraţiile
practicate pe piaţa relevantă pentru operaţiuni similare (art. 2058 alin. 2).
Consignantul este obligat să restituie consignatarului toate cheltuielile făcute de
către acesta cu executarea contractului şi îndeplinirea însărcinării primite. Astfel,
consignantul va acoperi consignatarului cheltuielile de conservare şi vânzare a
bunurilor.
În cazul în care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora din
posesia consignatarului, precum şi în cazul în care contractul de consignaţie nu se poate
executa, fără vreo culpă din partea consignatarului, acesta are dreptul să-i fie acoperite
toate cheltuielile făcute pentru executarea contractului (art. 2059 alin. 2 Cod Civil).
Dacă potrivit împrejurărilor bunurile nu pot fi reluate imediat de consignant în
caz de încetare a contractului prin renunţarea consignatarului, acesta rămâne ţinut de
obligaţiile sale de păstrare a bunurilor, asigurare şi întreţinere a acestora până când
acestea sunt reluate de consignant. Acesta are obligaţia să întreprindă toate diligenţele
necesare reluării bunurilor imediat după încetarea contractului, sub sancţiunea
acoperirii cheltuielilor de conservare, depozitare şi întreţinere (art. 2059 alin. 4 Cod
Civil).
Potrivit art. 2060 Cod Civil, consignatarul este obligat să ia în primire, să
păstreze şi să asigure bunurile pe care i le-a încredinţat consignantul. Astfel,
consignatarul va primi şi va păstra bunurile ca un bun proprietar şi le va remite
cumpărătorului sau consignantului, după caz, în starea în care le-a primit spre vânzare.
În executarea acestei obligaţii, consignatarul va trebui să acţioneze, astfel, cu
diligenţa unui bun proprietar. Explicaţia constă în aceea că bunurile trebuie remise
cumpărătorului sau consignantului, după caz, în starea în care le-a primit în vederea
vânzării.
Consignatarul este obligat să asigure bunurile la valoarea stabilită de părţile
contractului de consginaţie sau, în lipsă, la valoarea de circulaţie de la data primirii lor
în consignaţie. El va răspunde faţă de consignant pentru deteriorarea sau pieirea
bunurilor din cauze de forţă majoră ori fapta unui terţ, dacă acestea nu au fost asigurate
la primirea lor în consignaţie ori asigurarea a expirat şi nu a fost reînnoită ori societatea
de asigurări nu a fost agreată de consignant. De asemenea, consignatarul este obligat
să plătească cu regularitate primele de asigurare.
Dacă consignatarul omite să asigure bunurile, consignantul va putea asigura
bunurile pe cheltuiala consignatarului. Asigurările sunt contractate de drept în favoarea
consignantului, cu condiţia ca acesta să notifice asigurătorului contractul de consignaţie
înainte de plata despăgubirilor (art. 2060 alin. 4 Cod Civil).
Potrivit art. 2056 Cod Civil, preţul la care va fi vândut bunul este cel stabilit de
părţile contractului de consignaţie sau, în lipsă, preţul curent al mărfurilor de pe piaţa
relevantă, de la momentul vânzării. Cu toate acestea, consignantul poate modifica
unilateral preţul de vânzare stabilit, iar consignatarul va fi ţinut de această modificare
de la momentul la care i-a fost adusă la cunoştinţă în scris.
 În ceea ce priveşte modalitatea de plată a preţului, art. 2056 alin. 3 Cod Civil
dispune că, în lipsă de dispoziţii contrare ale contractului sau ale instrucţiunilor scrise
ale consignantului, vânzarea se va face numai cu plata în numerar, prin virament sau
cec barat şi numai la preţurile curente ale mărfurilor de pe piaţa relevantă de la
momentul vânzării.
Potrivit legii (art. 2061 Cod Civil), în cazul în care consignatarul primeşte
autorizarea să vândă pe credit, în condiţiile în care părţile nu convin altfel, atunci el
poate acorda cumpărătorului un termen pentru plata preţului de maximum 90 de zile şi
exclusiv pe bază de cambii acceptate sau bilete la ordin. Dacă nu se prevede altfel prin
contract, consignatarul este solidar răspunzător cu cumpărătorul faţă de consignant
pentru plata preţului mărfurilor vândute pe credit.
Potrivit legii, un drept de retenţie, care să garanteze drepturile de creanţă ale
consignatarului poate exista numai dacă s-a convenit prin contractul de consignaţie.
Astfel, art. 2062 prevede că, în lipsă de stipulaţie contrară, consignatarul nu are un drept
de retenţie asupra bunurilor primite în consignaţie şi a sumelor cuvenite consignantului,
pentru creanţele sale asupra acestuia.
Obligaţiile consignatarului privind întreţinerea bunurilor rămân valabile în caz
de exercitare a dreptului de retenţie, dar cheltuielile de depozitare incumbă
consignantului, dacă exercitarea dreptului de retenţie a fost întemeiată.
Trebuie precizat faptul că, în urma încheierii contractelor de vânzare între
consignatar şi terţi, nu vor rezulta raporturi juridice între consignant şi terţi. Astfel,
consignatarul este obligat să predea bunurile terţilor iar terţii sunt obligaţi să plătească
preţul consignatarului. Totuşi, având în vedere că aceste acte de vânzare au fost
încheiate pe seama consignantului, transmiterea dreptului de proprietate asupra
bunurilor operează între consignant şi terţi, consignatarul fiind obligat să remită
consignantului preţul bunurilor încasat de la terţ.

Secţiunea V – Încetarea contractului de consignaţie

Potrivit art. 2063 Cod Civil, contractul de consignaţie încetează prin revocarea
sa de către consignant, renunţarea consignatarului, din cauzele indicate în contract,
moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea consignantului ori a
consignatarului.
8.1.4. Contractul de expediţie

Secţiunea I – Noţiune

Potrivit art. 2064 Cod Civil, contractul de expediţie este o varietate a contractului
de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul
comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii.
Raporturile juridice dintre expeditor şi comerciant (comitent) sunt reglementate de art.
2064 – 2071 Cod Civil privind contractul de expediţie. Aşadar, expeditorul poate fi
definit ca fiind acea persoană ce acţionează cu titlu profesional în temeiul unui contract
de expediţie şi se obligă faţă de comerciant (comitent) să încheie în nume propriu, dar
pe seama comerciantului contracte de transport şi să îndeplinească operaţiunile
accesorii.
Expeditorul transportator este cel care, potrivit art. 2070 Cod Civil, ia asupra sa
obligaţia executării transportului, cu mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte
şi care are drepturile şi obligaţiile transportatorului.

Secţiunea II – Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de

expediţie

Instrumentul juridic, prin care se realizează intermedierea în activitatea de

transport al mărfurilor, este contractul de expediţie. Astfel, pentru producătorii de
mărfuri care trebuie să încheie o multitudine de contracte de transport pentru livrarea
mărfurilor este mai avantajos să apeleze la un intermediar care să încheie pe seama lor
contracte de transport cu transportatorul, acest lucru realizându-se pe baza contractului
de expediţie.
Potrivit art. 2064 Cod Civil, contractul de expediţie este o varietate a contractului
de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul
comitentului un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii.
În ceea ce priveşte operaţiunile accesorii sunt aici avute în vedere anumite
prestaţii de servicii constând în formalităţi (sanitare, fiscale, vamale, etc.) sau în
operaţiuni materiale (aducerea mărfurilor la locul de încărcare, încărcarea mărfurilor în
mijloacele de transport, etc.).
Din definiţia contractului de expediţie rezultă următoarele caractere juridice ale
acestui contract:
a) este un contract sinalagmatic pentru că dă naştere la obligaţii în sarcina
ambelor părţi contractante, expeditorul şi comitentul;
b) este un contract cu titlu oneros pentru că fiecare din părţile contractante
urmăreşte realizarea unui folos patrimonial;
c) este un contract consensual luând naştere prin simplul acord de voinţă al
părţilor forma scrisă fiind cerută ad probationem.

Secţiunea III – Efectele contractului de expediţie

Fiind o varietate a contractului de comision, prin încheierea şi executarea

contractului de expediţie nu se nasc raporturi juridice între comitent şi transportator.
Una din principalele obligaţii ale expeditorului este de a executa mandatul
primit. Astfel, pe baza mandatului încredinţat de comitent, expeditorul trebuie să
încheie contractul de transport cu transportatorul privind mărfurile aparţinând
comitentului.
Potrivit art. 2065 Cod Civil, până la încheierea contractului de transport,
comitentul poate revoca ordinul de expediţie, plătind expeditorului cheltuielile şi o
compensaţie pentru diligenţele desfăşurate până la comunicarea revocării ordinului de
expediţie.
 Expeditorul este obligat să încheie contractul de transport şi să îndeplinească
operaţiunile accesorii cu privire la încheierea şi executarea contractului de transport.
Astfel, el va trebui să preia şi să păstreze mărfurile, până la predarea lor către
transportator.
În alegerea traseului, mijloacelor şi modalităţilor de transport al mărfii
expeditorul va respecta instrucţiunile comitentului, iar dacă nu există asemenea
instrucţiuni, va acţiona în interesul comitentului.
Potrivit art. 2067 alin. 3 Cod Civil, expeditorul nu are obligaţia de a asigura
bunurile decât dacă acest lucru a fost stipulat în contract sau rezultă din uzanţe.
În executarea mandatului său, expeditorul trebuie să acţioneze în limitele
împuternicirii primite.
În cazul în care expeditorul îşi asumă şi obligaţia de predare a bunurilor la locul
de destinaţie, se prezumă că această obligaţie nu este asumată faţă de destinatar (art.
2067 alin. 2).
Din momentul încheierii contractului de transport, expeditorul este obligat să
exercite, la cererea comitentului, dreptul la contraordin aplicabil contractului de
transport (art. 2066 Cod Civil).
Potrivit legii, expeditorul este obligat să dea socoteală comitentului asupra
îndeplinirii mandatului primit. Astfel, ca şi comisionarul, expeditorul este obligat să
dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită comitentului tot ceea ce a primit în
temeiul mandatului. Totodată, el este obligat să îl înştiinţeze pe comitent despre
împrejurările care au apărut ulterior încheierii contractului de expediţie şi care pot
determina modificarea sau revocarea mandatului.
În temeiul acestei obligaţii de a da socoteală, expeditorul trebuie să remită
comitentului premiile, bonificaţiile şi reducerile tarifelor obţinute de expeditor de la
transportator, numai dacă în contractul de expediţie nu s-a prevăzut altfel (art. 2067
alin. 4 Cod Civil).
În cazul în care expeditorul ia asupra sa obligaţia executării transportului, cu
mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, el va avea drepturile şi obligaţiile
transportatorului (art. 2070 Cod Civil).
În vederea încheierii contractului de transport, comitentul este obligat să pună la
dispoziţia expeditorului mărfurile ce urmează să facă obiectul contractului de transport
şi documentele necesare îndeplinirii formalităţilor de transport (avize de expediţie,
facturi, etc.)
Potrivit art. 2069 alin. 1 Cod Civil, expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut
în contract sau, în lipsă, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor sau, dacă
acestea nu există, de către instanţă în funcţie de dificultatea operaţiunii şi de diligenţele
expeditorului.
Dacă părţile nu au convenit anticipat o sumă globală pentru comision, prestaţii
accesorii şi cheltuieli care se efectuează, contravaloarea prestaţiilor acccesorii şi
cheltuielile se rambursează de către comitent expeditorului pe baza facturilor sau altor
înscrisuri care dovedesc efectuarea acestora (art. 2069 alin. 2 Cod Civil).
În temeiul mandatului comitentului, expeditorul încheie un contract de transport
cu transportatorul având ca obiect mărfurile aparţinând comitentului. Fiind încheiat în
nume propriu de către expeditor, contractul de transport produce efecte juridice între
părţile contractante; transportatorul este obligat să execute transportul, iar expeditorul
să achite preţul transportului.
Expeditorul va răspunde faţă de comitent, de întârzierea transportului, de pieirea,
sustragerea sau stricăciunea bunurilor în caz de neglijenţă în executarea expedierii, în
special în ceea ce priveşte preluarea şi păstrarea bunurilor, alegerea transportatorului
ori a expeditorilor intermediari (art. 2068 alin. 1 Cod Civil). Astfel, răspunderea
expeditorului faţă de comitent are la bază culpa acestuia în executarea expedierii.
Atunci când, fără motive temeinice, se abate de la modul de transport indicat de
comitent, expeditorul răspunde de întârzierea transportului, pieirea, pierderea,
sustragerea sau stricăciunea bunurilor, cauzată de cazul fortuit, dacă el nu dovedeşte că
aceasta s-ar fi produs chiar dacă s-ar fi conformat instrucţiunilor primite (art. 2068 alin.
2).
Dreptul la acţiune izvorând din contractul de expediţie se prescrie în termen de
un an, calculat din ziua predării bunurilor la locul de destinaţie sau din ziua în care ar
fi trebuit să se facă predarea lor, cu excepţia dreptului la acţiunea referitoare la
transporturile care încep sau se termină în afara Europei, care se prescrie în termen de
18 luni (art. 2071 Cod Civil).

Secţiunea IV – Încetarea contractului de expediţie

Fiind o varietate a contractului de comision, contractul de expediţie încetează

din aceleaşi motive: revocarea mandatului de către comitent; renunţarea expeditorului
la mandat, moartea, incapacitatea, falimentul comitentului sau a expeditorului.

8.2. CONTRACTUL DE AGENTIE

Secţiunea I – Noţiune

Din dispoziţiile art. 2072 Cod Civil rezultă că, agentul comercial este un
intermediar independent, care acţionează cu titlu profesional, iar prin contractul de
agenţie comitentul îl împuterniceşte în mod statornic fie să negocieze, fie atât să
negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul
unei remuneraţii, în una sau mai multe regiuni determinate.
Raporturile juridice dintre agent şi comitent sunt reglementate de art. 2072 –
2095 Cod Civil privind contractul de agenţie.
Agentul comercial poate fi un comerciant persoană fizică sau persoană juridică,
întrucât desfăşoară o activitate organizată cu caracter de întreprindere într-o regiune
determinată prin contractul de agenţie. El este un intermediar independent a cărui
activitate este exercitată în mod statornic şi cu titlu profesional, între el şi comitent
neexistând raporturi de subordonare. Agentul nu poate acţiona pentru comitent decât
în limita teritorială stabilită prin contractul de agenţie.
Comitentul îl împuterniceşte pe agent fie să negocieze cu terţii condiţiile unor
acte juridice, urmând ca acestea să fie încheiate în mod direct între comitent şi terţ, fie
să negocieze şi să încheie contracte cu terţii în numele şi pe seama comitentului.

Secţiunea II – Noţiunea, caracterele şi natura juridică a

contractului de agenţie

Contractul de agenţie a fost reglementat de Legea nr. 509/2002 privind agenţii

comerciali permanenţi, iar în prezent contractul de agenţie este reglementat de
dispoziţiile art. 2072 – 2095 Cod Civil.
Aşadar, potrivit art. 2072 Cod Civil, prin contractul de agenţie comitentul îl
împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi
să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii,
în una sau în mai multe regiuni determinate. Agentul este un intermediar independent
care acţionează cu titlu profesional. El nu poate fi în acelaşi timp prepusul comitentului.
Dispoziţiile Codului Civil cu privire la contractul de agenţie nu se aplică
activităţii persoanelor care:
a) acţionează ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor
reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate;
b) au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări;
c) prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.
De asemenea, nu constituie agent, potrivit art. 2073 Cod Civil, persoana care:
a) are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având
drept de reprezentare a acesteia;
b) este asociat ori acţionar şi este împuternicită în mod legal să îi reprezinte
pe ceilalţi asociaţi sau acţionari;
c) are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode
sau administrator – sechestru în raport cu comitentul.
Din definiţia dată de către Codul Civil contractului de agenţie rezultă
următoarele trăsături caracteristice acestui contract:
a) este un contract sinalagmatic pentru că dă naştere la obligaţii în sarcina
ambelor părţi contractante;
b) este un contract cu titlu oneros întrucât ambele părţi contractante urmăresc
realizarea unor foloase patrimoniale;
c) este comutativ deoarece părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor
asumate chiar din momentul încheierii contractului;
 d) este un contract cu executare succesivă, deoarece obligaţiile părţilor se
execută în timp;
e) este un contract consensual deoarece se încheie prin simplul acord de
voinţă al părţilor, însă poate fi dovedit numai prin înscris.
În temeiul contractului de agenţie, comitentul îl împuterniceşte pe agent, fie să
negocieze contracte, fie să negocieze şi să încheie contracte în numele şi pe seama
comitentului. Astfel, raporturile juridice care se stabilesc între comitent şi agent sunt
fie raporturi de mandat fără reprezentare, fie raporturi de mandat cu reprezentare. Prin
urmare, dispoziţiile Codului Civil privind contractul de agenţie se completează cu
dispoziţiile privind contractul de comision şi cu cele referitoare la contractul de mandat
cu reprezentare.
Cu toate acestea, contractul de agenţie are trăsături caracteristice proprii, care îl
diferenţiază de contractul de comision şi contractul de mandat cu reprezentare, fiind
astfel un contract de sine stătător, care se bucură de o reglementare specială. Astfel,
activitatea de intermediere în baza contractului de agenţie prezintă următoarele
caracteristici proprii: caracter profesional şi de durată; agentul desfăşoară activitatea de
intermediere în calitate de intermediar independent şi nu de prepus al comitentului;
activitatea de intermediere bazată pe contractul de agenţie se caracterizează prin
interesul comun al agentului şi comitentului în realizarea activităţii de intermediere;
are ca obiect o multitudine de acte juridice care privesc una sau mai multe regiuni
determinate; agentul nu poate fi revocat ad nutum de către comitent, aşa cum este cazul
comisionarului sau al mandatarului.

Secţiunea III – Cuprinsul şi forma contractului de agenţie

Pentru protejarea intereselor comitentului, în contractul de agenţie pot fi

prevăzute clauze de exclusivitate. Astfel, potrivit art. 2074 Cod Civil, agentul nu poate
negocia sau încheia pe seama sa, fără consimţământul comitentului, în regiunea
determinată prin contractul de agenţie, contracte privind bunuri şi servicii similare celor
care fac obiectul contractului de agenţie.
În lipsă de stipulaţie contrară, agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi, iar
comitentul poate să contracteze cu mai mulţi agenţi, în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi
tip de contracte.
La rândul său, agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi concurenţi, pentru
aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte, numai dacă se stipulează expres în
acest sens (art. 2074 alin. 3 Cod Civil).
Pe de altă parte, în contractul de agenţie poate fi stipulată şi clauza de neconcurenţă.
Potrivit art. 2075 Cod Civil, prin clauză de neconcurenţă se înţelege acea
stipulaţie contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a
agentului pe perioada contractului de agenţie sau ulterior încetării sale.
Clauza de neconcurenţă trebuie redactatată în scris, sub sancţiunea nulităţii
absolute. Ea se aplică doar pentru regiunea geografică sau pentru grupul de persoane şi
regiunea geografică la care se referă contractul de agenţie şi doar pentru bunurile şi
serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie
contracte. Orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţă este considerată nescrisă.
Restrângerea activităţii prin clauza de neconcurenţă nu se poate întinde pe o
perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării contractului de agenţie. Dacă s-a stabilit
un termen mai lung de 2 ani, acesta se va reduce de drept la termenul maxim prevăzut
în lege.
În contractul de agenţie poate să se prevadă şi clauze cu privire la remuneraţia
la care agentul are dreptul pentru executarea împuternicirii primite de la comitent.
Astfel, potrivit art. 2082 Cod Civil, agentul are dreptul la o remuneraţie pentru toate
contractele încheiate ca efect al intervenţiei sale.
Remuneraţia poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil, prin raportare la
numărul contractelor sau actelor de comerţ, ori la valoarea acestora, atunci când
remuneraţia poartă denumirea de comision (art. 2082 alin. 2 Cod Civil).
În lipsa unei stipulaţii exprese sau a unei prevederi legale, agentul are dreptul
la o remuneraţie stabilită potrivit uzanţelor aplicabile fie în locul în care agentul îşi
desfăşoară activitatea, fie în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de
agenţie.
Dacă nu există astfel de uzanţe, agentul este îndreptăţit să primească o remuneraţie
rezonabilă, în funcţie de toate aspectele referitoare la contractele încheiate.
Contractul de agenţie se încheie pe o durată determinată sau pe o durată
nedeterminată. Astfel, potrivit art. 2088 Cod Civil, contractul de agenţie încheiat pe
durată determinată, care continuă să fie executat de părţi după expirarea termenului, se
consideră prelungit pe durată nedeterminată.
În ceea ce priveşte forma contractului de agenţie, art. 2078 Cod Civil prevede
că, acesta se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Dacă prin
lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.
Cu alte cuvinte, forma scrisă a contractului de agenţie este cerută de lege ad
probationem.
În vederea protejării părţilor, art. 2078 alin. 2 prevede că oricare dintre părţi are
dreptul să obţină, la cerere, de la cealaltă parte, un document scris semnat, cuprinzând
conţinutul contractului de agenţie, inclusiv modificările acestuia. Părţile nu pot renunţa
la acest drept.

Secţiunea IV – Efectele contractului de agenţie

Obligaţiile care revin părţilor contractului de agenţie sunt reglementate în art.

2079 şi 2080 Cod Civil.
Potrivit art. 2079 alin. 1 Cod Civil, agentul trebuie să îndeplinească, personal sau
prin prepuşii săi, obligaţiile ce decurg din împuternicirea care îi este dată, cu bună-
credinţă şi loialitate. Substituirea agentului, în tot sau în parte, cu o altă persoană este
permisă în condiţiile art. 2023 Cod Civil.
În cazul în care agentul se află în imposibilitate de a continua executarea
obligaţiilor ce îi revin trebuie să îl înştiinţeze de îndată pe comitent, sub sancţiunea
plăţii de daune – interese (art. 2079 alin. 4 Cod Civil).
 Agentul este obligat să îi procure şi să îi comunice comitentului informaţiile care
l-ar putea interesa pe acesta privitoare la regiunile stabilite în contract, precum şi să
comunice toate celelalte informaţii necesare de care dispune.
Astfel, potrivit art. 2077 alin. 1 Cod Civil, agentul poate primi reclamaţii privind
viciile bunurilor vândute sau serviciilor prestate de comitent, fiind obligat să îl
înştiinţeze de îndată pe acesta. La rândul său, agentul poate lua orice măsuri asiguratorii
în interesul comitentului, precum şi orice alte măsuri necesare pentru conservarea
drepturilor acestuia din urmă.
Pe de altă parte, agentul trebuie să depună diligenţele necesare pentru negocierea
şi, atunci când este cazul, încheierea contractelor pentru care este împuternicit, în
condiţii cât mai avantajoase pentru comitent (art. 2079 alin. 2 lit. b Cod Civil).
Agentul este obligat să respecte instrucţiunile rezonabile primite de la comitent.
Prin instrucţiuni rezonabile se înţelege instrucţiunile care se înscriu în limitele
normale, obişnuite, în activitatea de intermediere comercială în baza unui contract de
agenţie.
Potrivit art. 2079 alin. 2 lit. d Cod Civil, agentul este obligat să ţină în registrele
sale evidenţe separate pntru contractele care îl privesc pe fiecare comitent. Astfel, în
cazul în care agentul reprezintă mai mulţi comitenţi, el este obligat să ţină o evidenţă
separată a contractelor privind fiecare comitent.
Agentul este obligat să depoziteze bunurile sau eşantioanele într-o modalitate
care să asigure identificarea lor.
Principalele obligaţii care revin comitentului sunt cele prevăzute în art. 2080
alin. 2 şi 3 din Codul Civil iar, în raporturile sale cu agentul, comitentul trebuie să
acţioneze cu loialitate şi bunăcredinţă.
a) Comitentul este obligat să pună la dispoziţia agentului, în timp util şi într-o
cantitate
corespunzătoare, mostre, cataloage, tarife şi orice altă documentaţie, necesare agentului
pentru executarea împuternicirii sale.
b) Comitentul este obligat să furnizeze agentului informaţiile necesare executării
contractului de agenţie.
Aducerea la îndeplinire a împuternicirii agentului poate să necesite şi anumite
informaţii care provin din împrejurări apărute ulterior încheierii contractului de agenţie.
Astfel, aducându-i-se la cunoştinţă de către agent anumite schimbări ale conjuncturii
activităţii comerciale în regiunea sau regiunile care privesc sfera de activitate a
agentului, comitentul este obligat să îi furnizeze agentului toate instrucţiunile şi
informaţiile necesare îndeplinirii împuternicirii.
c) Comitentul este obligat să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci
când
anticipează că volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care
agentul s-ar fi putut aştepta în mod normal.
De asemenea, comitentul trebuie să-l informeze pe agent într-un termen
rezonabil cu privire la acceptarea, refuzul ori neexecutarea unui contract negociat sau,
după caz, încheiat de agent (art. 2080 alin. 3 Cod Civil).
 d) Comitentul este obligat să plătească agentului remuneraţia în condiţiile şi la
termenele
stabilite în contract sau prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 2083 Cod Civil, agentul este îndreptăţit la comision pentru
contractele încheiate pe durata contractului de agenţie, dacă acestea sunt încheiate în
una din următoarele situaţii: ca urmare a intervenţiei agentului; fără intervenţia
agentului, dar cu un client procurat anterior de acesta pentru contracte sau acte de
comerţ similare; cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru
care agentul a primit împuternicire exclusivă.
Dreptul la comision al agentului se naşte, dacă părţile nu au convenit altfel prin
contractul de comision, la data la care este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute
de art. 2085 Cod Civil, şi anume: comitentul şi-a executat obligaţiile contractuale faţă
de terţa persoană; comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile contractuale potrivit
convenţiei sale cu terţul; terţul şi-a executat obligaţiile contractuale.
Potrivit art. 2084 Cod Civil, agentul are dreptul la remuneraţie pentru un contract
încheiat ulterior încetării contractului de agenţie, dacă: acesta a fost încheiat în
principal datorită intervenţiei agentului pe durata contractului de agenţie şi încheierea
a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de agenţie; comanda
emisă de terţ a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării contractului de
agenţie, în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 2083 Cod Civil.
Comisionul va fi plătit, în toate cazurile, cel mai târziu în ultima zi a lunii care
urmează trimestrului pentru care se datorează (art. 2085 alin. 2 Cod Civil).
Comisionul se datorează şi pentru contractele încheiate, dar la a căror executare
părţile acestora au renunţat, dacă agentul si-a îndeplinit obligaţiile.
Atunci când contractul încheiat nu se execută de către părţi ca urmare a unor
circumstanţe imputabile agentului, dreptul al comision se stinge sau comisionul se
reduce proporţional cu neexecutarea, după caz.
Pentru calcularea valorii comisionului, comitentul are obligaţia, ca la sfârşitul
fiecărui trimestru, să trimită agentului copiile de pe facturile care au fost expediate
terţilor, precum şi descrierea calculului valorii comisionului. Astfel, la cererea
agentului, comitentul îi va comunica de îndată informaţiile necesare calculării
comisionului, inclusiv extrasele relevante din registrele sale contabile (art. 2087 alin. 2
Cod Civil).
Codul Civil nu reglementează în mod expres un drept de retenţie al agentului
pentru garantarea creanţelor sale împotriva comitentului izvorâte din contractul de
agenţie. Având în vedere că, potrivit art. 2095 Cod Civil, dispoziţiile privind contractul
de agenţie se completează, în măsura compatibilităţii, cu dispoziţiile Codului Civil
referitoare la contractul de comision şi contractul de mandat cu reprezentare, dreptul
de retenţie trebuie recunoscut şi în favoarea agentului, în temeiul contractului de
agenţie.

Secţiunea V – Încetarea contractului de agenţie

Potrivit art. 2089 Cod Civil, contractul de agenţie pe durată nedeterminată poate
fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu un preaviz obligatoriu. Denunţarea
unilaterală poate fi aplicată şi contractului de agenţie pe durata determinată, dar acesta
trebuie să includă o clauză expresă în acest sens.
În primul an de contract termenul de preaviz trebuie să aibă o durată de cel puţin
o lună. În cazul în care durata contractului este mai mare de un an, termenul minim de
preaviz se măreşte cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără ca durata
termenului de preaviz să depăşească 6 luni.
Conform art. 2090 Cod Civil, contractul de agenţie poate fi denunţat fără preaviz
de oricare dintre părţi, cu repararea prejudiciilor astfel cauzate celeilalte părţi, atunci
când circumstanţe excepţionale, altele decât forţa majoră ori cazul fortuit, fac
imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent. În acest caz, contractul
încetează la data primirii notificării scrise prin care acesta a fost denunţat.
Art. 2091 Cod Civil stabileşte cazurile în care agentul are dreptul să primească
de la comitent o indemnizaţie la încetarea contractului de agenţie. Astfel, agentul va
primi această indemnizaţie, în măsura în care: a) i-a procurat noi clienţi comitentului
sau a sporit semnificativ volumul operaţiunilor cu clienţii existenţi, iar comitentul
obţine încă foloase substanţiale din operaţiunile cu aceşti clienţi; şi b) plata acestei
indemnizaţii este echitabilă, având în vedere circumstanţele concrete, în special
comisioanele pe care agentul ar fi trebuit să le primească în urma operaţiunilor
încheiate de comitent cu noii clienţi procuraţi de agent, precum şi posibila restrângere
a activităţii profesionale a agentului din cauza existenţei în contractul de agenţie a unei
clauze de neconcurenţă.
Valoarea indemnizaţiei cuvenite agentului nu poate depăşi o sumă echivalentă
cuantumului unei remuneraţii anuale, calculată pe baza mediei anuale a remuneraţiilor
încasate de agent pe parcursul ultimilor 5 ani de contract. Dacă durata contractului nu
însumează 5 ani, remuneraţia anuală este calculată pe baza mediei remuneraţiilor
încasate în cursul perioadei respective.
Acordarea indemnizaţiei nu aduce atingere dreptului agentului de a cere daune-
interese, în condiţiile legii.
În cazul în care contractul de agenţie încetează ca urmare a decesului agentului,
dreptul la indemnizaţie aparţine moştenitorilor, potrivit dispoziţiilor privind dreptul
agentului, care se aplică în mod corespunzător.
Dreptul la indemnizaţie se stinge dacă agentul ori, după caz, moştenitorii
acestuia nu îl pun în întârziere pe comitent, cu privire la pretenţiile pe care le au, într-
un termen de un an de la data încetării contractului de agenţie.
Agentul nu are dreptul la o indemnizaţie, potrivit art. 2092 Cod Civil, în
următoarele situaţii: a) comitentul reziliază contractul din cauza încălcării de
către agent a obligaţiilor sale;
b) agentul denunţă unilateral contractul, cu excepţia cazului în care această
denunţare este
motivată de circumstanţe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în
considerarea cărora, în mod rezonabil, nu i se poate cere acestuia continuarea
activităţilor;
c) în cazul cesiunii contractului de agenţie prin înlocuirea agentului cu un
terţ;
 d) dacă nu se convine altfel de către părţile contractului de agenţie, în cazul
novaţiei acestui contract prin înlocuirea agentului cu un terţ.

8.3. CONTRACTUL DE LEASING

1. Noţiune şi reglementare

Contractul de leasing şi operaţiunile de leasing sunt reglementate, în principal,

de OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing. Acest act
normativ nu defineşte contractul de leasing, însă conţine o definiţie a operaţiunilor de
leasing, care cuprinde suficiente elemente pe baza cărora se poate formula o definiţie a
acestui contract.
Potrivit art. 1 alin. (1), prin operaţiunile de leasing, o parte denumită
locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra
unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la
solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul
perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al
locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a
schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale.
Faţă de reglementarea textului citat, definim contractul de leasing ca fiind
contractul în temeiul căruia o parte denumită finanţator, transmite pentru o perioadă
determinată de timp dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este sau pe
care îl va produce ori îl va achiziţiona de la un terţ furnizor, unei alte părţi, denumită
utilizator, în schimbul plăţii periodice a unei sume de bani, denumită rată de leasing,
cu respectarea dreptului utilizatorului de a opta pentru cumpărarea bunului, restituirea
sa ori continuarea folosirii acestuia.

2. Caracterele juridice ale contractului de leasing

Din definiţia dată contractului de leasing se desprind şi caracterele juridice ale

acestuia. Astfel, contractul de leasing este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros,
comutativ, consensual, cu executare succesivă, translativ al dreptului de folosinţă,
executoriu şi intuitu perosnae.
a. Contractul de leasing este consensual, pentru că simpla manifestare de
voinţă a părţilor contractante este suficientă pentru încheierea valabilă a convenţiei.
Forma scrisă este cerută ad probationem, şi nu ad validitatem, precum şi pentru
îndeplinirea altor formalităţi ale leasingului, ca de exemplu publicitatea prin Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, Cartea Funciară, etc. Bunăoară, potrivit
dispoziţiilor art. 21 din OG nr. 51/1997, contractele de leasing care au ca obiect
utilizarea bunurilor imobile vor fi înscrise în cartea funciară.
 b. Contractul de leasing este un contract sinalagmatic, întrucât dă naştere la
obligaţii reciproce între cele două părţi contractante; finanţatorul se obligă să asigure
utilizatorului folosinţa pentru o perioadă de timp a bunului dat în leasing, iar utilizatorul
se obligă să plătească finanţatorului rata de leasing.
c. Caracterul oneros al contractului de leasing constă în aceea că ambele părţi
contractante
urmăresc un interes patrimonial.
d. Pentru că părţile cunosc încă din momentul încheierii contractului
întinderea prestaţiilor
la care s-au obligat, contractul de leasing este un contract comutativ.
e. Contractul de leasing este un contract cu executare succesivă, deoarece
prestaţiile părţilor se execută pe o anumită perioadă, în timp: transmiterea folosinţei şi
plata ratelor de leasing la scadenţele convenite.
f. O bună parte a literaturii de specialitate consideră că leasingul este un
contract intuitu personae, pentru că finanţatorul solicită utilizatorului o serie de date şi
informaţii privind bonitatea acestuia. Trebuie reţinut însă că majoritatea acestor
informaţii se referă, mai degrabă, la situaţia patrimonială decât la cea personală a
utilizatorului. Din aceste considerente socotim că este discutabil caracterul intuitu
personae al contractului de leasing. Aceasta cu atât mai mult cu cât anumite efecte ale
contractelor intuitu personae, precum revocarea, încetarea existenţei finanţatorului,
moartea utilizatorului, etc. nu îşi găsesc aplicare în contractul de leasing.
g. Contractul de leasing constituie titlu executoriu. Art. 8 din ordonanţă
dispune: „contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în
scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri
executorii”. Şi în reglementarea anterioară adoptării Legii nr. 287/2006 pentru
modificarea OG nr. 51/1997, contractul de leasing avea caracterul de titlu executoriu,
dar numai când utilizatorul refuza predarea bunului, nu formula opţiunea cumpărării
bunului sau prelungirii contractului, precum şi în cazul rezilierii contractului din vina
exclusivă a utilizatorului. Condiţionarea caracterului executoriu al contractului de
leasing s-a păstrat şi în forma actuală a OG nr. 51/1997, dar numai când acesta poartă
asupra programelor pentru calculator. În acest sens, art. 81 stipulează că contractele de
leasing având ca obiect dreptul de utilizare a programelor pentru calculator cosntituie
titlu executoriu, dacă utilizatorul nu renunţă la dreptul de utilizare, nu procedează la
dezinstalarea programului şi la ştergerea copiilor de siguranţă, precum şi, după caz, la
restituirea suporturilor şi documentaţiei aferente programului pentru calculator, în
urmatoarele situaţii:
a) la sfârşitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul nu a formulat
opţiunea cumpărării bunului, respectiv opţiunea dobândirii
dreptului definitiv de utilizare a programului pentru calculator sau
a prelungirii contractului;
b) în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Din examinarea textelor incidente tragem concluzia că, exceptând programele
de calculator, cu situaţiile reglementate de lege, în toate celelalte cazuri contractul de
leasing constituie titlu executoriu. Calitatea de titlu executoriu a contractului de leasing
conferă finanţatorului dreptul de a purcede la executarea silită împotriva utilizatorului
fără să fie necesară parcurgerea unui litigiu în acest sens. Dar aceeaşi posibilitate o are
finanţatorul şi împotriva garanţilor utilizatorului, pentru că, potrivit legii, sunt titluri
executorii şi contractele de garanţie, indiferent de felul acestora, reale sau personale.
Din această perspectivă contractul de leasing se aseamănă cu contractul de credit
bancar, pentru că şi acesta din urmă constituie titlu executoriu în temeiul art. 120 din
OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

3. Părţile contractului de leasing

În legătură cu părţile contractului de leasing sunt necesare anumite precizări, mai

ales în ce priveşte finanţatorul, pentru care reglementările legale consacră câteva reguli
speciale de constituire, organizare şi exercitare a activităţii de leasing. Prevederile art.
3 din OG nr. 51/1997 stipulează în mod expres că părţile unei operaţiuni de leasing şi
implicit ale unui contract de leasing sunt locatorul/finanţatorul şi locatarul/utilizatorul.

3.1. Finanţatorul / locatorul

Finanţatorul este partea care transmite dreptul de folosinţă asupra unui bun
utilizatorului pentru o perioadă determinată de timp.
Potrivit art. 3 din OG nr. 51/1997, în cadrul unei operaţiuni de leasing poate avea
calitatea de finanţator o societate de leasing, persoană juridică română sau străină. În
completare, art. 19 prevede că societăţile de leasing, persoane juridice române, se
înfiinţează şi funcţionează potrivit Legii nr. 31/1990, republicată.
O condiţie recentă ce a fost reglementată prin modificările aduse OG nr. 51/1997
de Legea nr. 287/2006, în sarcina societăţilor de leasing, este aceea privind calitatea de
proprietar asupra bunurilor ce formează obiectul contractului de leasing. În doctrina de
specialitate, sub imperiul vechii reglementări, s-a susţinut că, întrucât contractul de
leasing nu transmite dreptul de proprietate, finanţatorul poate să nu fie proprietar al
bunului dat în leasing. Această opinie era corectă, având în vedere şi faptul că, înainte
de adoptarea Legii nr. 287/2006, OG nr. 51/1997 nu impunea cerinţa calităţii de
proprietar a finanţatorului asupra bunurilor supuse operaţiunilor de leasing. În forma
actuală însă, OG nr. 51/1997, când defineşte operaţiunile de leasing, dispune că prin
acestea o parte, denumită finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul
de folosinţă asupra unui bun, „al cărui proprietar este”, celeilalte părţi, denumită locatar
/ utilizator. Prin urmare, deşi s-a păstrat principiul transmiterii dreptului de folosinţă a
bunurilor obiect al contractelor de leasing, s-a introdus condiţia calităţii de proprietar
asupra acestora a finanţatorului.

3.2. Locatarul / utilizatorul

Este partea contractantă care dobândeşte, în temeiul contractului de leasing,
dreptul de folosinţă asupra bunului, în schimbul plăţii ratei de leasing. Potrivit
legislaţiei noastre, calitatea de utilizator o poate avea orice persoană fizică sau juridică
română ori străină, indiferent dacă are sau nu calitatea de comerciant.

4. Conţinutul contractului

4.1. Elementele obligatorii ale contractului de leasing

Contractul de leasing trebuie să cuprindă, pe lângă părţile contractante, cel puţin

următoarele elemente:

a. Clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing

financiar sau operaţional
Părţile sunt cele cărora le incumbă obligaţia de a stabili natura financiară sau
operaţională a leasingului. Determinarea leasingului ca fiind financiar sau operaţional
prezintă importanţă deosebită din perspectiva fixării cuantumului ratelor de leasing.
Sub acest aspect, art. 2 lit. d) dispune că în cazul leasingului financiar rata de leasing
reprezintă cotă-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing, iar în cazul
leasingului operaţional, rata reprezintă doar chiria negociată de părţile contractului.
Înseamnă că leasingul financiar este leasingul în temeiul căruia rata de leasing
cuprinde atât valoarea de intrare a bunului (preţul de cumpărare), cât şi dobânda
stabilită de părţi, iar leasingul operaţional este leasingul în care utilizatorul plăteşte doar
contravaloarea folosinţei bunului, la fel ca şi în cazul contractului de locaţiune, desigur,
fără a se confunda cu acesta. Aşadar, preţul leasingului este mult mai oneros pentru
leasingul financiar decât pentru leasingul operaţional.
b. Denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi
caracteristicile de identificare ale acestuia
În practică, elaborarea acestei clauze revine utilizatorului, pentru că el este cel
care ia iniţiativa încheierii contractului de leasing şi cunoaşte cel mai bine
caracteristicile tehnice ale bunului pe care urmează să îl exploateze în regim de leasing.
De aceea, în art. 4 se prevede că pentru efectuarea unei operaţiuni de leasing, orice
persoană fizică sau juridică formulează o cerere fermă, în care să precizeze bunul care
va constitui obiectul contractului de leasing. Denumirea bunului obiect al leasingului
şi descrierea amănunţită a acestuia este necesară pentru îndeplinirea exactă a obligaţiei
finanţatorului de procurare a proprietăţii bunului. Aceasta mai ales dacă avem în vedere
faptul că, de cele mai multe ori, bunul este livrat de către furnizor.
 c. Valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora
Valoarea ratelor de leasing reprezintă suma de bani pe care o finanţează
finanţatorul, denumită şi valoare finanţată. Mai exact, valoarea ratelor de leasing
reprezintă suma de bani pe care o plăteşte utilizatorul în afară de cele plătite cu titlu de
avans şi valoare reziduală. Întinderea valorii ratelor de leasing diferă, în principal, de
natura leasingului, financiar sau operaţional, pentru că, precizam în cele de mai sus,
rata de leasing diferă ca întindere tocmai din acest considerent. La aceasta se mai
adaugă şi convenţia părţilor privind plata unui avans şi întinderea acestuia, a valorii
reziduale, precum şi a finanţării acestora.
În ceea ce priveşte termenul de plată a ratelor de leasing, legea lasă la aprecierea
părţilor acest aspect, rezumându-se la a preciza că neplata a două rate consecutive dă
finanţatorului dreptul să ceară rezilierea contractului. În practică cea mai uzitată
scadenţă este plata lunară a ratelor de leasing.
d. Perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului
Până la apariţia Legii nr. 287/2006, OG nr. 51/1997 stipula că un contract de
leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an (art. 7). În varianta actuală,
legiuitorul nu mai impune o perioadă minimă contractului de leasing, fiind lăsată la
înţelegerea părţilor contractante. Deci, reglementările legale nu prevăd durata minimă
a leasingului, ci obligă părţile să o stabilească şi să o insereze în contract.
e. Clauza privind obligaţia asigurării bunului
În temeiul contractului de leasing – financiar sau operaţional – obligaţia de a
asigura bunul cade în sarcina finanţatorului, iar costurile asigurării, în sarcina
utilizatorului. Art. 5 din OG nr. 51/1997 dispune că, prin contractul de leasing financiar
sau operaţional, obligaţia de a asigura bunul revine finanţatorului, care are libertatea în
privinţa alegerii asigurătorului, dacă părţile nu au convenit altfel. Această clauză are o
dublă semnificaţie; pe de o parte, obligă părţile contractante să asigure bunul asupra
căruia poartă operaţiunea de leasing şi, pe de altă parte, protejează utilizatorul în caz
de pieire totală sau parţială a bunului, ştiut fiind faptul că una din obligaţiile instituite
de lege în sarcina utilizatorului este aceea de a suporta riscul pierderii, distrugerii sau
avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite.
f. Valoarea totală a contractului de leasing
Reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea
reziduală (art. 2). Prin urmare, în concepţia OG nr. 51/1997, avansul, când acesta se
plăteşte, nu intră în conţinutul valorii totale a contractului de leasing.

4.2. Cuprinsul contractului de leasing

Potrivit legii, pe lângă menţiunile de mai sus, contractul de leasing financiar
trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a. Valoarea de intrare a bunului
Valoarea de intrare a bunului reprezintă preţul la care a fost achiziţionat bunul
de către finanţator şi care mai poartă denumirea de cost de achiziţie. Această menţiune
constituie un criteriu important în operaţiunea de stabilire a întinderii ratei de leasing,
în special pentru leasingul financiar. De regulă, valoarea de intrare coincide cu preţul
plătit de finanţator pentru dobândirea proprietăţii bunului, reprezentând totodată şi
costul de producţie sau de furnizare, după caz.
b. Valoarea reziduală a bunului convenită de părţi
Valoarea reziduală a bunului reprezintă, potrivit art. 2, valoarea la care, după
achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum şi
a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului de
proprietate asupra bunului către utilizator şi este stabilită de părţile contractante. În
forma iniţială a OG nr. 51/1997, valoarea reziduală a contractului de leasing nu putea
fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului ce constituia obiectul operaţiunii
de leasing. Legiuitorul a renunţat la pragul minim al valorii reziduale, lăsând la
aprecierea părţilor stabilirea cuantumului acestuia.
c. Valoarea avansului
Avansul este o sumă fixă din valoarea totală a contractului de leasing pe care
utilizatorul o plăteşte, de regulă, în momentul încheierii contractului. Suma ce se
plăteşte cu titlu de avans nu este finanţată de locator, ci reprezintă contribuţia proprie
a utilizatorului, fiind de multe ori folosită de către finanţator pentru achiziţionarea
bunului. În practică, societăţile de leasing solicită utilizatorilor cu titlu de avans sume
cuprinse între 10 şi 50% din preţul de achiziţie a bunului ce constituie obiect al
leasingului. Valoarea avansului prezintă importanţă pentru că în funcţie de aceasta se
stabileşte valoarea finanţată, cuantumul ratelor de leasing şi uneori durata contractului.
De asemenea, sunt situaţii când finanţatorul condiţionează predarea bunului de
achitarea avansului de către utilizator. d. Rata de leasing
Rata de leasing este preţul pe care utilizatorul îl plăteşte finanţatorului în
schimbul folosinţei bunului luat în leasing. Rata de leasing se stabileşte prin negociere
de părţile contractante, iar conţinutul acesteia diferă după cum leasingul este financiar
sau operaţional.

5. Efectele contractului de leasing

Întrucât contractul de leasing este un contract sinalagmatic, acesta dă naştere la

obligaţii în sarcina ambelor părţi. Principalele obligaţii ale părţilor sunt reglementate
de OG nr. 51/1997; astfel, obligaţiile finanţatorului sunt cuprinse în art. 9, iar cele ale
utilizatorului în art. 10.

5.1. Obligaţiile finanţatorului / locatorului

5.1.1. Respectarea dreptului utilizatorului de a-şi alege furnizorul
De cele mai multe ori, finanţatorul nu are în patrimoniu bunurile pentru care
încheie contract de leasing, ci urmează să le achiziţioneze de pe piaţă, de la terţi
furnizori. Obligaţia finanţatorului de a respecta dreptul utilizatorului privind alegerea
furnizorului se justifică prin aceea că el cunoaşte cel mai bine caracteristicile bunurilor
de care are nevoie, precum şi furnizorii care le produc sau le distribuie. Alegerea
furnizorului de către utilizator se va face potrivit cu necesităţile sale familiale,
profesionale, investiţionale, etc., în funcţie de întrebuinţarea pe care o va da bunului.
 5.1.2. Contractarea bunului cu furnizorul şi dobândirea dreptului definitiv de
utilizare asupra programelor de calculator
Contractarea bunului este necesară când utilizatorul nu dispune de bunul ce
urmează a fi dat în leasing şi atunci trebuie să îl procure de la furnizorul indicat de
utilizator. Înainte de modificarea OG nr. 51/1997 prin Legea nr. 287/2006, aceasta
făcea vorbire de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi nu de „contractare”
ca în forma actuală. Deşi termenul este destul de general, considerăm că sunt avute în
vedere contractele translative de proprietate prin care finanţatorul să devină
proprietarul bunului. Aceasta pentru că, aşa cum s-a văzut în cele de mai sus, din chiar
definiţia dată de legiuitor operaţiunilor de leasing rezultă că finanţatorul trebuie să fie
proprietarul bunului ce îl transmite spre folosinţă, în regim de leasing, utilizatorului.

5.1.3. Transmiterea tuturor drepturilor asupra bunului către utilizator, cu

excepţia dreptului de dispoziţie
În baza contractului de leasing, utilizatorul dobândeşte toate prerogativele
dreptului de proprietate asupra bunului folosit în leasing, mai puţin dispoziţia, deşi
evident nu devine proprietarul bunului decât la sfârşit, dacă îşi manifestă această
opţiune.
Pe fundamentul acestor prerogative, OG nr. 51/1997 reglementează în favoarea
utilizatorului dreptul de acţiune directă împotriva furnizorului pentru reclamaţii privind
livrarea bunului, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie
şi postgaranţie. Tot astfel, utilizatorul are exerciţiul acţiunilor posesorii împotriva
terţilor. Corespunzător acestor drepturi, utilizatorul este răspunzător faţă de terţi pentru
toate prejudiciile produse prin folosirea bunului.

5.1.4. Respectarea dreptului de opţiune al utilizatorului

La expirarea contractului de leasing, potrivit art. 9 din OG nr. 51/1997,
utilizatorul are opţiunea prelungirii contractului de leasing, a cumpărării bunului ori a
încetării raporturilor contractuale. În lipsa unor precizări exprese, utilizatorul
beneficiază de cele trei opţiuni, indiferent de natura, durata sau alte elemente ale
operaţiunii de leasing.

5.1.5. Garantarea folosinţei liniştite a bunului dat în leasing

Potrivit reglementării operaţiunilor de leasing, finanţatorul garantează
utilizatorului doar folosinţa liniştită a bunului, nu şi folosinţa utilă a acestuia. Cu alte
cuvinte, finanţatorul are doar obligaţia garanţiei pentru evicţiune, nu şi a garanţiei
pentru vicii. Partajarea suportării celor două categorii de garanţii este făcută de chiar
OG nr. 51/1997, care cuprinde mai multe reglementări în acest scop.
Astfel, în conformitate cu art. 10 lit. f), una din obligaţiile utilizatorului o
reprezintă asumarea pentru întreaga perioadă a contractului a tuturor obligaţiilor care
decurg din folosirea bunului, direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii,
distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite. Apoi, potrivit art. 12, pentru
viciile bunului, utilizatorul are acţiune directă, dar nu împotriva finanţatorului, ci
împotriva furnizorului bunului, pentru toate reclamaţiile privind livrarea, calitatea,
asistenţa tehnică şi service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie. În sfârşit,
art. 18 prevede că finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi, pentru
prejudiciile provocate prin folosinţa bunului.
Aşadar, în conformitate cu regulile de mai sus, în temeiul contractului de leasing,
riscul pierii totale sau parţiale a bunului contractat în leasing va fi suportat de utilizator
şi nu de finanţator. Reţinem însă că regula suportării riscului pierii totale sau parţiale a
bunului este dispozitivă şi prin urmare, această obligaţie poate fi stabilită, în baza
contractului, în sarcina finanţatorului.

5.1.6. Încheierea unei poliţe de asigurare asupra bunului dat în

leasing

Obligaţia finanţatorului de a asigura bunul dat în leasing este prevăzută şi în art.

5 din OG nr. 51/1997, care dispune că acesta are libertatea alegerii societăţii de
asigurare pentru încheierea contractului de asigurare. Acelaşi art. 5 stipulează că
primele de asigurare vor fi plătite de către utilizator, dacă prin contract părţile nu convin
altfel. Părţile contractante pot stabili atât asigurătorul cu care se va încheia poliţa de
asigurare a bunului, cât şi partea care va suporta costul asigurării, adică plata primelor
de asigurare.
În ipoteza existenţei unei poliţe de asigurare a bunului, dacă se produce riscul
asigurat, deci bunul piere total sau parţial, potrivit art. 26, indemnizaţia de asigurare
poate fi încasată de finanţator şi acesta să se întoarcă împotriva utilizatorului din
contractul de leasing, dacă despăgubirea nu acoperă prejudiciul produs, adică valoarea
totală a contractului de leasing. Concluzia se impune pe principiile dreptului comun
privind acoperirea prejudiciilor, izvorâte din pieirea parţială sau totală a bunurilor. În
cazul răspunderii pentru pieirea bunurilor, în dreptul comun despăgubirile nu pot depăşi
valoarea acestuia din momentul producerii prejudiciului. Altfel spus, este interzisă
îmbogăţirea fără justă cauză a proprietarului, prin încasarea unor despăgubiri ce
depăşesc valoarea bunului. Reglementările în domeniul leasingului nu cuprind nicio
regulă derogatorie; înseamnă că, aşa cum arătam şi în cele de mai sus, finanţatorul se
poate îndrepta împotriva utilizatorului doar pentru diferenţa ce nu acoperă valoarea
contractului de leasing. Admiterea unei alte soluţii ar echivala cu o îmbogăţire fără
justă cauză a finanţatorului, constând în, pe de o parte, încasarea indemnizaţiei de
asigurare şi, pe de altă parte, a ratelor de leasing scadente, situaţie nepremisă în sistemul
nostru legislativ.
Regulile ce cârmuiesc raporturile de asigurare a bunurilor contractate în leasing
au caracter dispozitiv, astfel că părţile pot conveni ca utilizatorul să aibă calitatea de
asigurat a finanţatorului, dar se poate stipula ca utilizatorul să fie beneficiarul asigurării,
calitate în care va încasa şi despăgubirile. Astfel se explică regula prevăzută în art. 26
din OG nr. 51/1997, potrivit căreia părţile pot conveni stingerea creanţelor reciproce
prin compensare.
 5.2. Obligaţiile utilizatorului
5.2.1. Efectele recepţiei şi primirea bunului

Pentru a putea întrebuinţa bunul ce constituie obiect al contractului de leasing,

utilizatorul trebuie să-l recepţioneze şi să intre în posesia lui. Termenul de recepţie are
semnificaţia descrierii caracteristicilor tehnice şi a stării bunului din momentul predării.
În ceea ce priveşte operaţiunea de primire a bunului de către utilizator, aceasta
se realizează în temeiul unui mandat special, dat în acest sens de finanţator printr-un
înscris separat, sau în temeiul unei clauze stabilite în mod expres cu furnizorul în
contractul de vânzare-cumpărare a bunului. În legătură cu locul predării bunului obiect
al contractului de leasing, în lipsa unei menţiuni exprese a legii, pot fi aplicate, prin
analogie, regulile de la predarea lucrului obiect al contractului de vânzare-cumpărare,
consacrate de art. 1689 Cod civil. În conformitate cu textul de lege citat, predarea
trebuie să se facă la locul unde bunul se afla la momentul încheierii contractului, dacă
nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe.
Se înţelege că, în cazul în care finanţatorul are deja în posesie bunul ce urmează
a fi contractat în leasing, recepţia şi primirea se vor realiza de acesta împreună cu
utilizatorul, deoarece finanţatorul este, practic, în această situaţie şi furnizorul bunului.
Cu prilejul recepţiei bunurilor, utilizatorul va trebui să constate şi să învedereze
furnizorului eventualele vicii aparente ale bunului luat în primire. În împrejurarea în
care bunul este primit fără obiecţiuni de utilizator sau nu se face recepţia lui, operează
prezumţia că acesta a fost livrat în condiţiile agreate cu furnizorul şi în bună stare de
funcţionare.
În cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul convenit,
finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, cu obligaţia utilizatorului la
plata daunelor-interese. Aceeaşi sancţiune intervine şi în situaţia în care utilizatorul se
află în stare de insolvenţă.
În ceea ce priveşte momentul predării-primirii bunului ce constituie obiect
derivat al contractului de leasing, în lipsă de stipulaţie în contract, în doctrina juridică
s-a afirmat în mod întemeiat că preluarea se va face potrivit principiilor generale,
imediat după rezilierea acordului de voinţă sau la cererea utilizatorului.

5.2.2. Exploatarea bunului potrivit instrucţiunilor furnizorului

Bunul primit în leasing va trebui exploatat de către utilizator conform
instrucţiunilor furnizorului şi destinaţiei bunului. Instrucţiunile de folosire sunt
elaborate de furnizor, pentru că de cele mai multe ori, fiind şi producătorul bunului,
cunoaşte cel mai bine condiţiile tehnice şi parametrii de exploatare a bunurilor.
Dacă utilizatorul nu respectă instrucţiunile de exploatare elaborate de furnizor,
acesta pierde drepturile corelative ale obligaţiei transmiţătorului proprietăţii unui bun
din dreptul comun. Mai precis, pierde drepturile izvorâte din obligaţia furnizorului de
asigurare a folosinţei utile a bunului. În concret, utilizatorul pierde beneficiul
termenului de garanţie, a duratei medii de utilizare, inclusiv dreptul de înlocuire a
bunului şi de a pretinde despăgubiri în cazul existenţei unor vicii ascunse, care fac
imposibilă exploatarea bunului dat în leasing.
 5.2.3. Interdicţia gravării bunului cu sarcini

Operaţiunea gravării de sarcini a bunurilor presupune prerogativa dispoziţiei

asupra acestora. Or, este ştiut faptul că utilizatorul nu are dispoziţia asupra bunului pe
care îl foloseşte şi, drept consecinţă, nu poate greva cu sarcini aceste bunuri. Bunul
întrebuinţat în leasing nu este indisponibilizat, fiind în circuitul civil, se pot institui
sarcini asupra lui, însă pentru aceasta este necesar acordul finanţatorului, pentru că el
păstrează prerogativa dispoziţiei, în virutea calităţii sale de proprietar al bunului.

5.2.4. Plata ratelor de leasing şi a costurilor accesorii acestora

Principala obligaţie a utilizatorului, izvorâtă din contractul de leasing, constă în

plata ratelor de leasing cu titlu de preţ al folosinţei bunului. Am văzut în cele de mai
sus şi nu mai revenim asupra ei, componenţa ratei de leasing şi consecinţele neplăţii
acesteia, care constau în rezilierea contractului, cu plata daunelor-interese,
reprezentând contravaloarea ratelor scadente.
Reţinem însă că plata ratelor de leasing nu este singura obligaţie pecuniară a
utilizatorului. Acesta trebuie să suporte şi alte cheltuieli auxiliare operaţiunii de leasing.
Astfel, potrivit art. 10 şi al celorlalte reglementări ale ordonanţei, mai cad în sarcina
utilizatorului şi costurile asigurării, adică sumele plătite cu titlu de prime de asigurare
în temeiul poliţelor de asigurare asupra bunului, impozite, taxe, precum taxele de
administrare a contractului de leasing, taxe vamale, accize, etc.
Sancţiunea neplăţii ratelor de leasing este rezilierea contractului. În acest sens,
art. 15 din ordonanţă stipulează în mod expres că, dacă în contract nu se prevede altfel,
în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratelor de leasing
timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de
leasing, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este
obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în
temeiul contractului de leasing. Merită menţionat faptul că sancţiunea rezilierii
contractului de leasing operează, potrivit legii, doar pentru neplata sumelor datorate cu
titlu de rată de leasing, nu şi pentru neplata accesoriilor, precum: primele de asigurare,
taxe, impozite, accize, etc.

5.2.5. Suportarea cheltuielilor de întreţinere şi a riscului pieirii

bunului
Utilizatorul are obligaţia exploatării bunului şi a menţinerii acestuia în stare de
funcţionare, potrivit cu destinaţia sa şi a instrucţiunilor elaborate de furnizor. În acest
sens, art. 10 lit. i) interzice utilizatorului să aducă modificări bunului şi să schimbe
locul declarat în contract fără acordul finanţatorului. Legea instituie în sarcina
utilizatorului obligaţia de a suporta toate cheltuielile reclamate de menţinerea bunului
în bună stare de funcţionare.
Corelativ obligaţiei utilizatorului de întreţinere şi exploatare a bunului în bune
condiţiuni, este şi dreptul finanţatorului de verificare periodică a stării şi a modului de
exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing. Potrivit art. 10 lit. g),
utilizatorul are obligaţia să permită finanţatorului exercitarea acestui drept, de
verificare a stării şi a modului de exploatare a bunului.
De asemenea, aşa cum s-a mai arătat, deşi nu este titularul dreptului de
proprietate asupra bunului, utilizatorul suportă, în exclusivitate, riscul pieirii totale sau
parţiale a bunului. Mai precis, art. 10 lit. f) dispune că utilizatorul trebuie să-şi asume,
pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea
obligaţiilor care decurg din folosirea bunului, direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul
pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, şi continuitatea
plăţilor cu titlu de rată de leasing, până la achitarea integrală a valorii contractului de
leasing.
Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 18, potrivit cărora, din momentul
încheierii contractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea în posesia
bunului, finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile
provocate prin folosinţa bunului, fapta sau omisiunea utilizatorului. Aşadar, în temeiul
textelor de lege, pe lângă suportarea riscului pieirii bunului, cade în sarcina
utilizatorului şi obligaţia reparării tuturor prejudiciilor cauzate de întrebuinţarea
bunului. În concret, se tranşează cu exactitate titularul răspunderii pentru lucruri, în
persoana locatarului/utilizator.
Pe lângă suportarea pieirii totale sau parţiale a bunului, utilizatorul este obligat
şi la plata tuturor ratelor de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului.
Din acest punct de vedere, situaţia este extrem de oneroasă din perspectiva
utilizatorului. Este chiar mai agravată comparativ cu situaţia neplăţii ratelor de leasing.
Gravitatea situaţiei constă în aceea că, dacă pentru neplata ratelor de leasing utilizatorul
datorează doar sumele scadente până în momentul restituirii bunului, în cazul pieirii
acestuia, utilizatorul plăteşte toate ratele până la achitarea integrală a valorii
contractului.

5.2.6. Încunoştiinţarea finanţatorului despre orice tulburare a dreptului de

proprietate asupra bunului
Finanţatorul transmite utilizatorului doar dreptul de folosinţă, păstrând
proprietatea bunului dat în leasing. Această tehnică juridică îl obligă pe utilizator să îl
informeze pe finanţator ori de câte ori dreptul de proprietate este perturbat. În caz
contrar, utilizatorul răspunde pentru uzurpare în cadrul unui proces împotriva terţului
uzurpant. Împotriva tulburărilor de fapt utilizatorul se apără singur prin exercitarea
acţiunilor posesorii.

5.2.7. Restituirea bunului

Această obligaţie este operabilă în situaţia în care la expirarea contractului de

leasing utilizatorul nu manifestă opţiunea de prelungire sau reînnoire a contractului ori
de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului. În virtutea principiului libertăţii
contractuale, părţile contractante pot prevedea încă de la început, prin inserarea unei
clauze în contract, că, la expirarea duratei contractului, utilizatorul va restitui bunul
exploatat în regim de leasing. Cu alte cuvinte, se poate stabili în contract excluderea
dreptului de opţiune a utilizatorului la sfârşitul leasingului prin obligarea acestuia la
restituirea bunului.
Bunul se va restitui nu în starea în care a fost primit, ci în condiţiile în care se
prezintă el după expirarea perioadei de leasing. Prin urmare, riscul uzurii prin folosinţă
a bunului este suportat de către finanţator.

6. Încetarea contractului de leasing

Reglementările din materia leasingului cuprind mai multe cazuri de încetare a

contractului de leasing.

6.1. Expirarea duratei contractului

Un caz de încetare a contractului de leasing îl reprezintă expirarea duratei de
leasing, când utilizatorul poate să-şi manifeste cele trei opţiuni prevăzute de lege.

6.2. Rezilierea contractului

6.2.1. Refuzul utilizatorului de a primi bunul

Un alt caz de încetare a contractului de leasing îl reprezintă refuzul utilizatorului

de a primi bunul de la furnizor (art. 14 din ordonanţă). Cu toate că ordonanţa are în
vedere doar refuzul de primire a bunului de la furnizor, considerăm că leasingul
încetează şi când utilizatorul refuză să primească bunul de la finanţator. În această
situaţie, contractul încetează prin reziliere.

6.2.2. Insolvenţa sau dizolvarea şi lichidarea unei părţi

Tot prin reziliere încetează contractul de leasing şi în împrejurarea în care
utilizatorul se află în stare de insolvenţă. În dezvoltare, art. 13 din OG nr. 51/1997
consacră principiul potrivit căruia drepturile finanţatorului asupra bunului utilizat în
baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic în situaţia în care
utilizatorul se află în insolvenţă şi sunt opozabile lichidatorului când societatea se află
în procedura de dizolvare şi lichidare reglementată de Legea nr. 31/1990.
Aceleaşi drepturi sunt aplicabile şi opozabile judecătorului-sindic şi, respectiv,
lichidatorului şi pentru cazul în care finanţatorul se află în stare de insolvenţă sau de
dizolvare şi lichidare în temeiul Legii nr. 31/1990. Pentru această din urmă situaţie, în
care finanţatorul se află în insolvenţă sau în procedura de dizolvare şi lichidare în
temeiul Legii nr. 31/1990, art. 13 alin. 5) prevede dreptul utilizatorului de a urmări
bunul aflat în proprietatea oricărui dobânditor al acestuia, în condiţiile în care au fost
respectate întocmai drepturile finanţatorului. Cu alte cuvinte, schimbarea titularului
dreptului de proprietate asupra bunului contractat în leasing, ca urmare a insolvenţei
sau a dizolvării şi lichidării finanţatorului, nu poate produce şi modificarea condiţiilor
şi elementelor esenţiale ale contractului de leasing.

6.2.3. Pieirea, pierderea sau dispariţia bunului

Un alt caz de încetare a contractului de leasing îl reprezintă pieirea totală sau

parţială, precum şi pierderea sau dispariţia inclusiv prin furt a bunului.

6.2.4. Desfiinţarea titlului asupra bunului

Contractul de leasing încetează şi ca urmare a desfiinţării titlului asupra bunului.

Deşi defiinţarea titlului constituie cauză expresă de încetare a contractului de leasing,
doar pentru situaţia în care utilizatorul iniţial încheie, la rândul lui, un contract de
leasing cu un alt utilizator, denumit utilizatorul final, totuşi, apreciem că desfiinţarea
titlului finanţatorului asupra bunului conduce şi la desfiinţarea contractului de leasing
iniţial. Aceasta întrucât, ca urmare a desfiinţării titlului, se realizează concomitent
revendicarea bunului sau, după caz, repunerea părţilor în situaţia anterioară,
împrejurare în care este necesară încheierea unui alt contract de leasing cu noul
deţinător al titlului asupra bunului.
O situaţie expresă de desfiinţare a titlului asupra bunului o poate constitui
desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia finanţatorul a devenit
proprietarul bunului obiect al contractului de leasing.

6.2.5. Neplata integrală a ratei de leasing timp de două luni

consecutive
În sfârşit, o altă cauză de încetare a contractului de leasing, tot prin reziliere, o
reprezintă neplata integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive. Merită a
fi reţinut că moartea sau incapacitatea locatarului / utilizator nu constituie cauze de
încetare a contractului de leasing. Această constatare ne-a determinat, printre altele, să
avem rezerve în ce priveşte caracterul intruitu personae al contractului de leasing.

8.4. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ

8.4.1. Noţiunea şi felurile francizei
Franciza este definită de art. 1 lit. a) din OG nr. 52/1997. Franciza este un sistem
de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice,
independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor,
acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta
o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
Din definiţia dată rezultă şi caracteristicile francizei.
a) Franciza este un sistem de comercializare a produselor şi serviciilor. Ea
reprezintă o organizare specifică a activităţii comerciale având ca obiect producerea şi
comercializarea produselor şi prestarea serviciilor.
 b) Franciza se bazează pe colaborarea continuă între comercianţii parteneri.
În desfăşurarea activităţii de comercializare a produselor şi serviciilor, comercianţii
acţionează ca persoane juridice independente. Fundamentul colaborării lor îl constituie
comunitatea de interese în realizarea scopului activităţii.
c) Franciza este o tehnică juridică de natură contractuală. Cadrul juridic al
activităţii de comercializare a produselor şi serviciilor îl constituie contractul de
franciză, încheiat între francizor şi unul sau mai mulţi beneficiari.
d) Franciza are ca scop crearea unui mecanism de multiplicare a unei afaceri
de succes. în temeiul raporturilor de franciză, francizorul, care este titularul unui drept,
conferă beneficiarului (beneficiarilor) dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere,
un produs, o tehnologie sau un serviciu.
Din cele arătate rezultă că funcţia definitorie a francizei constă în aptitudinea
acesteia de a transpune pe o piaţă, în aceleaşi condiţii şi parametri, o afacere care şi-a
dovedit deja succesul pe o altă piaţă.
După obiectul ei, franciza este de trei feluri: franciza industrială (de producţie),
franciza de distribuţie (de produse) şi franciza de servicii.
a) Franciza industrială (de producţie). În cazul francizei industriale,
beneficiarul fabrică el însuşi, pe baza mărcii şi tehnologiei francizorului, anumite
produse pe care le vinde sub marca francizorului.
Uneori, francizorul asigură beneficiarului şi anumite materii prime, materiale
necesare realizării produselor.
b) Franciza de distribuţie (de produse). În cazul francizei de distribuţie,
beneficiarul vinde, folosind marca francizorului, anumite produse fabricate de
francizor (franciză de producător). Beneficiarul poate vinde sub marca francizorului şi
produse fabricate de terţi, în baza mărcii francizorului (franciză de distribuitor).
c) Franciza de servicii. În cazul francizei de servicii, beneficiarul prestează
el însuşi anumite
servicii, folosind marca şi procedeele francizorului.

8.4.2. Reţeaua de franciză

În general, francizorul care deţine marca sau tehnologia unui produs sau serviciu
le valorifică prin conferirea unui drept de exploatare a acestora mai multor beneficiari,
astfel încât se creează o reţea de franciză privind comercializarea produsului ori
serviciului în cauză.
Prin urmare, reţeaua de franciză cuprinde un ansmablu de raporturi contractuale
între un francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui
produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs
sau serviciu (art. 1 lit. e din ordonanţă).
 Trebuie arătat că reţeaua de franciză se naşte prin stabilirea raporturilor de
franciză între francizor şi beneficiari, dar aceasta nu duce la constituirea unei persoane
juridice.
Reţeaua de franciză trebuie exploatată în aşa fel încât să permită păstrarea
identităţii şi renumelui reţelei pentru care francizorul este garant.
Prin organizarea şi dezvoltarea ei, reţeaua de franciză trebuie să contribuie la
ameliorarea producţiei şi-sau distribuţiei de produse şi/sau de servicii.
În calitatea sa de iniţiator şi de garant al reţelei de franciză, francizorul trebuie
să vegheze la păstrarea identităţii şi reputaţiei reţelei de franciză (art. 15 alin. 2 din
ordonanţă).

8.4.3. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de franciză

Aşa cum am arătat, art. 1 lit. e) dă definiţia francizei. Această definiţie cuprinde
însă şi o definiţie a contractului de franciză.
Contractul de franciză este contractul prin care o persoană, denumită francizor,
acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta
o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
Din această definiţie legală a contractului de franciză reţinem două
elemente: a) contractul de franciză se încheie între francizor şi
beneficiar;
b) prin contractul de franciză, francizorul acordă beneficiarului dreptul de a
exploata sau de
a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
Cele două elemente sunt insuficiente şi, în plus, reclamă anumite precizări.
Pentru a da o definiţie juridică completă a contractului de franciză trebuie să avem în
vedere şi alte dispoziţii ale ordonanţei.
Potrivit art. 6 alin. 3 din ordonanţă, dreptul care se transferă obligă beneficiarul
la plata unei redevenţe şi îl autorizează să utilizeze marca produselor şi/sau serviciilor,
şi/sau tehnologiilor, know-how-ul ori altă experienţă deosebită de franciză, precum şi
orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după caz.
Reţinem că prin contractul de franciză, francizorul conferă beneficiarului dreptul
de a exploata marca produselor şi/sau serviciilor, şi/sau tehnologiilor şi know-how-ul
realizării produselor şi serviciilor, precum şi alte drepturi de proprietate intelectuală
sau industrială, după caz.
Apoi, reţinem că prin contractul de franciză, beneficiarul se obligă să plătească
francizorului o redevenţă, în schimbul dreptului dobândit.
Pe baza tuturor elementelor menţionate, contractul de franciză se poate defini ca
acel contract prin care o parte, denumită francizor, transmite celeilalte părţi, denumită
beneficiar, dreptul de a exploata marca şi/sau know-how-ul privind un produs sau un
serviciu, precum şi alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după caz, în
schimbul unui preţ numit redevenţă.
Din definiţia dată rezultă şi caracterele juridice ale contractului de franciză.
 a) Contractul de franciză este un contract bilateral; el dă naştere la obligaţii
în sarcina francizorului şi beneficiarului.
b) Contractul de franciză este un contract cu titlu oneros; fiecare dintre părţile
contractante
urmăreşte realizarea unui folos patrimonial.
c) Contractul de franciză este un contract comutativ; existenţa şi întinderea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor sunt cunoscute de la data încheierii contractului.
d) Contractul de franciză este un contract consensual; contractul se încheie
prin simplul acord al părţilor. Pentru protejarea intereselor părţilor, contractul se
încheie în formă scrisă.
e) Contractul de franciză este un contract cu executare succesivă; dreptul
dobândit de beneficiar se exercită pe întreaga durată a contractului, iar plata redevenţei
se face eşalonat, la termenele prevăzute în contract.
f) Contractul de franciză este un contract intuitu personae, francizorul este
în drept să selecţioneze şi să accepte ca beneficiar numai persoana care îndeplineşte
condiţiile manageriale şi financiare pentru exploatarea afacerii.

8.4.4. Cuprinsul si forma contractului de franciză

8.4.4.1. Cuprinsul contractului

Contractul de franciză cuprinde clauzele obişnuite ale oricărui contract. Art. 5

din ordonanţă precizează principalele clauze ale contractului: obiectul contractului;
drepturile şi obligaţiile părţilor; condiţiile financiare; durata contractului; condiţiile de
modificare, prelungire şi reziliere a contractului.
Potrivit ordonanţei, clauzele contractului trebuie să definească, fără ambiguitate,
obligaţiile şi răspunderile fiecărei părţi, precum şi orice clauze ale colaborării părţilor
contractante.
Totodată, prin clauzele sale, contractul de franciză trebuie să reflecte interesele
membrilor reţelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau
intelectuală ale francizorului, prin meţinerea identităţii comune şi a reputaţiei reţelei de
franciză.
Părţile contractului de franciză sunt francizorul şi beneficiarul. Ele sunt
comercianţi, persoane fizice sau juridice, care acţionează în mod independent.
Francizorul este partea care conferă beneficiarului dreptul de a exploata şi
dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu prin transmiterea drepturilor
de proprietate intelectuală şi/sau industrială aferente.
Pentru a fi partea contractantă, francizorul trebuie să îndeplinească anmite
condiţii.
 Astfel, francizorul trebuie să fie titularul drepturilor asupra unei mărci
intregistrate sau know-how ori alte drepturi privind un produs sau serviciu. Aceste
drepturi trebuie să poată fi exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului
de franciză.
Apoi, francizorul trebuie să deţină şi să exploateze o activitate comercială, pe o
anumită perioadă, anterior lansării reţelei de franciză.
Beneficiarul este partea îndreptăţită să exploateze drepturile de proprietate
intlectuală şi/sau industrială privind produsul sau serviciul.
Potrivit ordonanţei, beneficiarul este selecţionat de francizor; el trebuie să adere
la principiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa cum este definită de către francizor.
Potrivit art. 6 alin. 3 din ordonanţă, dreptul care se transferă obligă beneficiarul
la plata unei redevenţe şi îl autorizează să utilizeze marca produselor şi/sau serviciilor
şi/sau tehnologiilor, knowhow-ul şi o altă experienţă deosebită de franciză, precum şi
orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după caz, susţinut
permanent de asistenţa comercială şi/sau tehnică a francizorului, pe toată durata de
valabilitate a contractului de franciză.
Din textul legal rezultă că obiectul contractului de franciză îl consituie, pe de o
parte, dreptul de a exploata marca, know-how-ul şi alte drepturi de proprietate
intelectuală sau industrială, după caz, privind produsul sau serviciul, precum şi
asistenţa tehnică şi/sau comercială, şi pe de altă parte, redevenţa.
a) Dreptul de a exploata marca şi/sau know-how-ul şi drepturile de proprietate
intelectuală sau industrială privind produsul sau serviciul. Acest drept se exercită în
condiţiile stabilite de lege pentru transmiterea lor.
Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la
deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele
aparţinând altor persoane. Ca titular al mărcii înregistrate, francizorul este îndreptăţit
să confere beneficiarului dreptul de a exploata marca privind produsul sau serviciul
care face obiectul contractului.
Marca francizorului reprezintă simbolul identităţii şi renumelui reţelei de
franciză şi constituie garanţia calităţii produsului sau serviciului furnizat de beneficiar
consumatorului.
Know-how-ul este ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor,
desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor şi al altor elemente analoage, care servesc
la fabricarea şi comercializarea unui produs (art. 1 lit. d) din ordonanţă). Deţinând
cunoştinţele necesare pentru fabricarea unui produs, francizorul comunică
beneficiarului aceste cunoştinţe în condiţiile stabilite în contractul de franciză.
Drepturile de proprietate intelectuală sau industrială sunt cele legate de realizarea
şi comercializarea produsului şi a serviciilor. Asemenea drepturi pot fi „semnale de
atragere a clientelei” (firma, emblema, etc.).
Asistenţa tehnică şi/sau comercială asigurată de francizor este elementul
indispensabil exploatării eficiente de către beneficiar a dreptului asupra mărcii, know-
how-ului şi celorlalte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială privind
produsul sau serviciul în cauză. Francizorul trebuie să asigure beneficiarului o pregătire
iniţială şi apoi o asistenţă şi/sau comercială, pe toată durata de valabilitate a contractului
de franciză.
 În contractul de franciză trebuie să se prevadă în concret modalităţile prin care
francizorul transmite beneficiarului dreptul de a exploata marca, know-how-ul ori alte
drepturi de proprietate intelectuală sau industrială privind produsul sau serviciul,
precum şi cele de realizare a asistenţei tehnice şi/sau comerciale.
Prerogativele conferite şi modalităţile de concretizare a lor în contract sunt
diferite, în funcţie de obiectul francizei (de producţie, de distribuţie sau de servicii).
b) Redevenţa. Potrivit ordonanţei, redevenţa constă într-o sumă de bani datorată
de beneficiar francizorului în schimbul dreptului de a exploata marca, know-how-ul şi
alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială privind produsul sau serviciul
care face obiectul contractului, precum şi pentru asistenţă.
În contract trebuie să se prevadă redevenţa iniţială şi redevenţele periodice.
Redevenţa iniţială este o taxă pentru intrarea în reţeaua de franciză. Ea trebuie
achitată la încheierea contractului.
Redevenţele periodice reprezintă sumele de bani pe care trebuie să le achite
beneficiarul la termenele stabilite în contract. Cuantumul lor se stabileşte de către părţi
în procente în raport de cifra de afaceri a beneficiarului ori într-o sumă fixă.
În anumite cazuri, în contract se stabilesc contribuţiile băneşti ale beneficiarului
pentru realizarea publicităţii produsului sau serviciului realizate de către francizor
(redevenţe din publicitate).
În cazul în care părţile convin ca beneficiarul să cumpere anumite produse de la
francizor sau ca francizorul să presteze anumite servicii pentru beneficiar, în contract
se vor preciza preţurile şi tarifele produselor şi serviciilor în cauză.
Potrivit ordonanţei, obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate
precizate şi vor fi determinate astfel încât să furnizeze atingerea obiectivelor comune
(art. 6 din ordonanţă).
În contractul de franciză trebuie să se prevadă şi durata contractului.
Potrivit ordonanţei, termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului
amoritizarea investiţiei specifice francizei (art. 6 din ordonanţă). Această cerinţă este
justificată şi este menită să protejeze interesele nu doar ale beneficiarului, ci şi cele ale
francizorului.
Pentru protejarea drepturilor francizorului, în contractul de franciză pot fi
stipulate şi clauze de nonconcurenţă şi confidenţialitate. Potrivit art. 10 din ordonanţă,
francizorul poate să impună o clauză de nonconcurenţă şi de confidenţialitate pentru a
împiedica înstrăinarea know-how-ului transmis pe durata contractului de exclusivitate.
Prin clauza de nonconcurenţă, beneficiarului i se interzice să desfăşoare un
comerţ similar celui care face obiectul contractului de franciză.
Prin clauză de confidenţialitate este protejat know-how-ul împotriva divulgării
lui către alte persoane. O atare clauză operează pe toată durata contractului şi poate
subzista, pe perioada stabilită, chiar după încetarea contractului de franciză.
În contractul de franciză poate fi stipulată şi o clauză de exclusivitate în favoarea
beneficiarului. În acest caz, francizorul nu poate transmite, într-o anumită zonă
geografică, altor persoane aceleaşi drepturi pe care le-a transmis beneficiarului.
Pentru dreptul de exclusivitate, beneficiarul plăteşte o taxă care se calculează
după regulile stabilite de art. 9 din ordonanţă.
 Potrivit ordonanţei, în contractul de franciză trebuie prevăzute condiţiile de
modificare, prelungire şi reziliere a contractului (art. 5 din ordonanţă).
În cursul duratei sale, contractul poate fi modificat în cazurile şi condiţiile
convenite de către părţi.
Întrucât contractul se încheie pe durată determinată, părţile pot prevedea şi
condiţiile în care contractul poate fi prelungit la expirarea termenului. Părţile pot
prevedea un drept de preemţiune al beneficiarului, dacă interesul menţinerii sau
dezvoltării reţelei de franciză impune acest lucru.
Prin contract, părţile pot prevedea condiţiile în care va putea să opereze cesiunea
drepturilor decurgând din contract, în special condiţiile de desemnare a unui succesor.
În sfârşit, cu privire la rezilierea contractului, părţile trebuie să stipuleze
împrejurările care pot să determine o reziliere a contractului fără preaviz (art. 6 din
ordonanţă).
8.4.4.2. Forma contractului de franciză

Ordonanţa nu cuprinde nicio dispoziţie referitoare la forma contractului de

franciză. Într-o atare situaţie, concluzia care se impune este că acest contract este un
contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Pentru protejarea intereselor părţilor, în sensul stabilirii cu exactitate a
obligaţiilor care le revin, contractul de franciză se încheie în formă scrisă (ad
probationem).

8.4.5. Încheierea contractului de franciză

Încheierea contractului de franciză urmează regulile generale ale încheierii

contractelor comerciale. Datorită caracterului intuitu personae al contractului de
franciză, ordonanţa cuprinde anumite dispoziţii care definesc o fază precontractuală,
de care trebuie ţinut seama la încheierea contractului.
Potrivit ordonanţei, faza precontractuală are ca scop să permită fiecărei părţi să-
şi confirme decizia de a colabora prin încheierea contractului de franciză.
În vederea selecţionării beneficiarilor, francizorul foloseşte publicitatea, care
trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi să nu conţină informaţii eronate.
Documentele publicitare folosite de francizor, care prezintă rezultatele
financiare previzionate ale unui beneficiar, trebuie să fie obiective şi verificabile (art.
14 din ordonanţă).
Francizorul are obligaţia să furnizeze viitorului beneficiar informaţii care permit
acestuia să aprecieze, în cunoştinţă de cauză, consecinţele încheierii contractului şi ale
participării sale la derularea contractului.
Informaţiile francizorului trebuie să se refere la: experienţa dobândită şi
transferabilă a francizorului; condiţiile financiare ale contractului, adică redevenţa
iniţială (taxa de intrare în reţea), redevenţele periodice, redevenţele din publicitate,
tarifele privind prestările de servicii şi tarifele privind produsele, serviciile şi
tehnologiile, în cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare; elementele care
permit beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat şi să-şi întocmească
planul financiar; obiectivele şi aria exclusivităţii acordate; durata contractului,
condiţiile reînnoirii, cesiunii (art. 2 din ordonanţă).
Francizorul are dreptul să selecţioneze beneficiarul care face dovada
competenţelor solicitate: calităţi manageriale şi capacitatea financiară pentru
exploatarea afacerii.
Pe baza informaţiilor primite, beneficiarul selecţionat va negocia cu francizorul
clauzele contractului de franciză. Prin realizarea acordului de voinţă asupra tuturor
clauzelor contractuale, contractul, în formă scrisă, este considerat încheiat.
8.4.6. Efectele contractului de franciză

Contractul dă naştere la obligaţii în sarcina francizorului şi beneficiarului.

O condiţie indispensabilă a realizării finalităţii contractului o constituie
colaborarea continuă a părţilor la executarea contractului, pe toată durata acestuia.
Părţile trebuie să acţioneze cu bunăcredinţă şi să depună diligenţa unui profesionist.
De remarcat că deşi ordonanţa stabileşte obligaţiile care revin părţilor din
contractul de franciză, totuşi, ea nu reglementează consecinţele nerespectării acestor
obligaţii.
Un exemplu al manierii de reglementare a ordonanţei îl constituie dispoziţiile
art. 7 care prevăd că francizorul va notifica în scris beneficiarului orice încălcare a
obligaţiilor contractuale şi îi va acorda un termen rezonabil de remediere.
În absenţa unor dispoziţii legale, răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor
din contractul de franciză este cea prevăzută în contract (clauză penală) sau cea
reglementată de dreptul comun (art. 1082-1086 Cod civil).
Mai trebuie arătat că, întrucât beneficiarul este un comerciant distinct,
independent din punct de vedere financiar în raport cu francizorul, pentru calitatea
produselor şi serviciilor oferite de beneficiar consumatorilor, răspunderea aparţine
beneficiarului, iar nu francizorului.
Francizorului îi revin anumite obligaţii prin a căror executare se asigură
realizarea dreptului beneficiarului privind exploatarea sau dezvoltarea afacerii,
produsului ori serviciului.
a) Obligaţia de a transmite beneficiarului dreptul de a exploata marca, know-
how-ul ori alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială privind produsul ori
serviciul (art. 6 alin. 3 din ordonanţă). Pentru îndeplinirea acestei obligaţii, francizorul
trebuie să pună la dispoziţia beneficiarului documentaţia şi informaţiile privind marca
şi/sau know-how-ul privind produsul ori serviciul în cauză (obligaţia de livrare). În
cazul know-how-ului, informaţiile sunt cuprinse într-un caiet tehnic, carnet de
instrucţiuni, ghid de operaţiuni, etc.
Atingerea scopului contractului impune şi obligaţia francizorului de asigurare a
condiţiilor necesare ca beneficiarul să realizeze el însuşi produsele şi serviciile conform
acestor documentaţii şi informaţii. De aceea, francizorul este obligat să asigure
beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate şi/sau know-
how-ului în cauză (art. 1 lit. b din ordonanţă).
b) Obligaţia de a asigura beneficiarului asistenţa tehnică şi/sau comercială.
 În temeiul contractului de franciză, francizorul controlează respectarea tuturor
elementelor constitutive ale mărcii (art. 6 alin. 2 din ordonanţă).
Marca şi/sau know-how-ul francizorului reprezintă garanţia calităţii produselor
sau serviciilor furnizate de beneficiar consumatorilor. Această garanţie este asigurată
prin transmiterea şi prin controlul respectării documentaţiei, în vederea furnizării unei
game omogene de produse şi servicii.
Pentru ca beneficiarul să realizeze şi să comercializeze produsele sau serviciilor
la standardele acestor documentaţii, francizorul este obligat să asigure beneficiarului
asistenţa tehnică şi/sau comercială de care are nevoie, pe toată durata contractului (art.
4 alin. 2 din ordonanţă).
c) Obligaţia de a aproviziona pe beneficiar. În cazul în care beneficiarul
vinde produse fabricate de francizor, francizorul este obligat să pună la dispoziţia
beneficiarului cantitatea de produse comandată, pentru a asigura stocul necesar.
De asemenea, dacă prin contract s-a prevăzut ca francizorul să pună la dispoziţia
beneficiarului anumite materii prime, materiale, francizorul trebuie să execute obligaţia
asumată, conform clauzelor contractuale.
d) Obligaţia de a asigura publicitatea produsului sau serviciului. În calitate
de titular al mărcii şi know-how-ului privind produsul sau serviciul, dar şi în calitate
de creator al reţelei de franciză, francizorul trebuie să asigure publicitatea privind
produsul ori serviciul în cauză. O parte din cheltuieli sunt suportate de beneficiar prin
plata redevenţelor de publicitate. Beneficiarului îi revin anumite obligaţii legate de
executarea contractului.
a) Obligaţia de a exploata marca şi/sau know-how-ul privind produsul sau
serviciul în condiţiile stabilite în contract. Respectarea dreptului exclusiv al
francizorului asupra mărcii şi/sau know-how-ului transmis impune beneficiarului
obligaţia de a exercita dreptul dobândit în condiţiile convenite prin contractul de
franciză.
Pentru protejarea prestigiului mărcii, care reprezintă simbolul identităţii şi
renumelui francizorului şi, totodată, al reţelei de franciză, francizorul este în drept să
controleze respectarea de către beneficiar a documentaţiilor şi informaţiilor privind
marca şi/sau know-how-ul produsului sau serviciului.
În cazul când constată o încălcare a obligaţiilor contractuale, francizorul va face
o notificare beneficiarului, cu precizarea unui termen rezonabil de remediere (art. 7 din
ordonanţă).
b) Obligaţia de a păstra secretul informaţiilor primite de la francizor,
informaţiile primite de beneficiar de la francizor în legătură cu know-how-ul
produsului sau serviciului au un caracter confidenţial. De acea, beneficiarul are
obligaţia să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de francizor, pe toată
durata contractului, cât şi după încetarea contractului (art. 4 alin. 3) lit. c) din
ordonanţă).
c) Obligaţia de nonconcurenţă privind pe furnizor. În cazul în care în contract
s-a prevăzut, în condiţiile art. 10 din ordonanţă, o clauză de noncurenţă, beneficiarul
este obligat să o respecte. În consecinţă, beneficiarul nu poate să înstrăineze know-
how-ul primit de la francizor.
d) Obligaţia de a plăti redevenţele. În schimbul dreptului de a exploata
marca, know-how-ul ori alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială privind
produsul sau serviciul, beneficiarul este obligat să plătească francizorului sumele de
bani stabilite în contract cu titlu de redevenţă (art. 6 alin 3 din ordonanţă).
Redevenţa iniţială (taxa de intrare în reţea) se achită la încheierea contractului
sau ulterior, dacă în contract s-a prevăzut astfel.
Redevenţele periodice se plătesc în cunatumul şi la termenle prevăzute în
contractul de franciză.
e) Obligaţia de a informa pe furnizor asupra desfăşurării afacerii. Ca titular
al dreptului exclusiv asupra mărcii şi/sau know-how-ul privind produsul sau serviciul
transmis beneficiarului, precum şi pentru păstrarea prestigiului produsului sau
serviciului, francizorul trebuie să asigure dezvoltarea şi viabilitatea produsului sau
serviciului. De aceea, francizorul este interesat să cunoască tot ceea ce se întâmplă cu
valorificarea dreptului transmis beneficiarului.
În acest sens, art. 4 alin. 3 lit. b) din ordonanţă, prevede că beneficiarul este
obligat să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi
analiza performanţelor şi a situaţiei financiare reale a beneficiarului, pentru a asigura o
gestiune eficientă în legătură cu franciza.
f) Obligaţia de a contribui la menţinerea şi dezvoltarea reţelei de franciză.
Făcând parte dintr-o reţea de franciză, beneficiarului îi revin anumite obligaţii faţă de
creatorul reţelei, francizorul, privind menţinerea şi dezvoltarea reţelei de franciză.
Prin activitatea desfăşurată în temeiul contractului de franciză, beneficiarul
trebuie să contribuie la dezvoltarea reţelei, prin extinderea activităţii sale. Totodată,
prin calitatea produselor şi serviciilor oferite consumatorului, beneficiarul contribuie la
menţinerea identităţii şi prestigiul reţelei de franciză.

8.4.7. Încetarea contractului de franciză

Contractul de franciză încetează la expirarea duratei contractului şi prin

rezilierea contractului.
Aceste cazuri de încetare operează în condiţiile prevăzute în contractul de
franciză şi cele prevăzute în ordonanţă.
 O situaţie specială există în cazul cesiunii drepturilor rezultate din contractul de
franciză.
Întrucât contractul de franciză se încheie numai pe o durată determinată, la
expirarea termenului contactul încetează.
Ordonanţa prevede obligaţia francizorului de a-l înştiinţa pe beneficiar asupra
intenţiei de a nu reînnoi contractul la data expirării sale sau de a nu semna un nou
contract. Înştiinţarea trebuie făcută cu respectarea unui termen de preaviz „suficient de
mare” pentru a nu fi prejudiciate interesele beneficiarului (art. 6 alin 1 din ordonanţă).
De vreme ce ordonanţa reglementează obligaţia francizorului de a-l înştiinţa pe
beneficiar asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul la data expirarării sale sau de a nu
semna un nou contract, s-ar putea trage concluzia că, în cazul absenţei unei atare
înştiinţări, contractul de franciză se consideră reînnoit, după principiul „tacitei
relocaţiuni” reglementată de art. 1437 Cod Civil.
După părerea noastră, specificul contractului de franciză nu permite o astfel de
interpetare a dispoziţiilor ordonanţei.
Din dispoziţiile ordonanţei rezultă că acest contract se încheie pe durată
determinată. Beneficiarul are posibilitatea de a reînnoi contrctul, în condiţiile
contractului iniţial, sau de a încheia un nou contract, cu condiţii noi, diferite de acele
ale contractului iniţial. Dacă în contractul iniţial sa prevăzut, în condiţiile art. 6 din
ordonanţă, un drept de preemţiune în favoarea beneficiarului, acesta este îndreptăţit la
reînnoirea contractului sau la încheierea unui nou contract.
O „tacită relocaţiune” a contractului de fracniză nu este în concordanţă cu
necesitatea ocrotirii drepturilor francizorului şi nici cu interesele reţelei de franciză.
Înştiinţarea francizorului asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul sau de a
încheia un nou contract este menită să-l protejeze pe beneficiar, fiind prevenit în
legătură cu perspectivele sale de viitor.
Potrivit regulilor dreptului comun, rezilierea este sancţiunea care se aplică şi în
cazul contractului de franciză.
Potrivit art. 6 alin. 1 din ordonanţă, rezilierea poate avea loc fără preaviz, în
cazurile şi în condiţiile stabilite în contractul de franciză.
Prin urmare, în concepţia ordonanţei, rezilierea contractului de franciză este
condiţionată de un preaviz al părţii care cere rezilierea contractului, cu excepţia
cazurilor pentru care contractul prevede rezilierea fără preaviz.
Art. 6 alin. 1 din ordonanţă prevede că în contractul de franciză vor fi cu claritate
precizate condiţiile în care va putea să opereze cesiunea decurgând din contract, în
special condiţiile de desemnare a unui succesor.
Prin urmare, ordonanţa admite cesiunea de către beneficiar a drepturilor rezultate
din contractul de franciză către un alt beneficiar. Dreptul de cesiune există numai dacă
s-a prevăzut în contract şi în condiţiile stabilite de către părţi.
Fiind vorba de o cesiune de creanţă, vor fi incidente dispoziţiile art. 1391-1404
Cod civil.