DREPTUL AFACERILOR

PROBLEME INTRODUCTIVE

1. Definirea dreptului afcerilor

Dreptul afacerilor reprezintă o știință interdisciplinară care include ansamblul normelor juridice
care reglementează relațiile sociale ale întreprinderii, din momentul înființări acesteia și până în
momentul desființării sale, adică relațiile care se stabilesc între stat, pe de o parte și comerciantul-
profesionist, pe de altă parte (norme de drept administrativ, fiscal, penal), dar și relații de drept privat,
ceea ce conduce la aplicarea unor norme juridice din materia dreptului privat (regimul juridic al bunurilor,
protecția consumatorului, de dreptul muncii (contractul de muncă, răspunderea disciplinară, materială,
jurisdicția muncii) și de drept comercial (comercianții, fondul de comerț, contractele). Dreptul afacerilor
reglementează activitatea privind întreprinderea și circulația mărfurilor de la producători la consumatori,
acesta constituie ansamblul normelor juridice care reglementează organizarea și funcționarea activității
profesioniștilor persoane fizice sau juridice și raporturile juridice la care participă aceștia ca subiecte de
drept privat.1 Astfel fiind, dreptul afacerilor constituie o ramură de drept privat, cu puternice inserții ale
dreptului public, care reglementează relațiile sociale patrimoniale și nepatrimoniale din cadrul activității
de comerț, relații care iau naștere între persoane care au calitatea de comerciant-ptofesionist și, asemenea
relații sociale, poziționează aceste subiecte de drept pe poziție de egalitate juridică.
Se observă că dreptul afacerilor cuprinde un ansamblu de reglementări legale cu o amplă
problematică, și care se referă la activitățile comerciale sub toate formele de manifestare în diversitatea
lor, fiind vorba despre acele îndatoriri ale comercianților ca obligații profesionale specifice și alte aspecte
care privesc sau care condiționează activitatea din domeniul afacerilor (raporturile de muncă, raporturile
fiscale la care participă agenții economici în calitate de contribuabili, instituțiile publice, publicitatea,
concurența comercială2. Mai precizăm că termenul ”afacere” reprezintă o activitate exercitată de unități
productive, comerciale, financiare, din sectorul privat sau public, semnificând, în accepțiune restrânsă,
actele de comerț sau o operațiune comercială și, în sens larg, are în vedere viața unei întreprinderidin
momentul înființării sale și până la încetarea existenței acesteia. 3
Termenul de afacere este susceptibil de mai multe accepțiuni, astfel : o activitate legată de
domeniul agricol, industrial, comercial, financiar desfășurată în scopul de a obține profit, sau o
întreprindere cu rezultat favorabil, ori o îndeletnicire, o ocupație. Sub aspect larg, noțiunea de afacere
include o activitate comercială și orice alte norme juridice de drept public sau privat care sunt incidente
în activitatea de comerț, în afaceri, cum ar fi acelea de drept bancar, de drept financiar, fiscal, de dreptul
muncii, de drept penal al afacerilor, astfel fiind, dreptul afcerilor este un drept al profesioniștilor, al
acelora care exploatează o întreprindere, fie comercianți sau nu. 4

2. Obiectul dreptului afacerilor

Vom avea în vedere două sisteme de abordare a legislației comerciale, astfel :
1
O. Duță, D.M. Rădulescu, Dreptul afacerilor.Curs universitar, Editura Universitară, București, 2014, p. 16, p. 18-
19.
2
C. Păun, Dreptul afacerilor. Teoria. Profesioniștii. Impozitarea. Curs universitar, Editura Universul Juridic,
București, 2015, p. 10, autorul citând A. Miff, Dreptul afacerilor și legislație în turism. Noter de curs, Editura Efes,
Cluj-Napoca, 2005.
3
C. Vivante, Principii de drept comercial, Editura Cartea Românească, 1928, p.10, citat de C.Păun, op. cit., p. 10.
4
I.N. Militaru, Dreptul afacerilor. Introducere în dreptul afacerilor. Raportul juridic de afaceri. Contractul,
Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 18.
- Sistemul subiectiv, conform căruia dreptul afacerilor are ca și obiect normele juridice la care sunt
supuși comercianții, fiind vorba despre determinarea caracterului actelor comerciale numai acelor
acte săvârșite de comercianți cu titlu profesional – abordarea are în vedere dreptul afacerilor ca
drept profesional;
- Sistemul obiectiv, conform căruia dreptul afacerilor este considerat ca având ca și obiect norme
juridice aplicabile comerțului, fiind vorba despre fapte, operațiuni și acte calificate ca și fapte de
comerț, indiferant de calitatea aceluia care le săvârșește.
Vom aminti că în conformitate cu art. 3 din fostul Cod comercial, actualmente abrogat, erau
enumerate actele și operațiunile pe care legiuitorul le considera fapte de comerț și cărora le erau
aplicare reglementările legale în materia dreptului comercial, evidențiindu-se sistemul obiectiv. Art 7
din fostul Cod comercial definea calitatea de comerciant și sfera de aplicare a legii comerciale cu
privire la persoanele care desfășurau o activitate comercială. Inițial dreptul afacerilor a fost conceput
ca o ramuă specială de drept aplicabilă numai anumitor activități și persoane, conținutul acestuia
formându-l raporturile juridice patrimoniale cu caracter comercial, dar și acelor raporturi juridice
nepatrimoniale privind activitatea comercială, raporturi în cadrul cărora comercianții se situează pe
poziție de egalitate juridică.
Art. 3 din fostul Cod comercial enumera operațiunile considerate de legiuitor ca fapte de comerț,
normele Codului comerfial fiind aplicate operațiunilor comerciale, indiferent de persoana care le
efectua.
În abordarea art. 3 din actualul Cod civil acesta prevede că dispozițiile sale sunt
aplicabile și raporturilor dintre profesioniști și raporturilor dintre aceștia și alte subiecte de drept, de
unde rezultă că norma juridică este aplicabilă prioritar subiectului de drept și numai în subsidiar
raportului juridic.
Conform reglementărilor fostului Cod comercial normele juridice aveau în vedere faptele, actele
și operațiunile juridice, pe când conform actualului Cod civil normele juridice sunt aplicabile cu
precădere subiectelor de drept.
Prioritar trebuie efectuată calificarea subiectelor de drept participante la raportul juridic, în scopul
aplicării normei juridice și în cazul în care se consideră că subiectele raportului juridic au calitatea de
profesioniști sunt aplicabile normele juridice aspecifice acestora (în cazul ce ne interesează fiind
vorba despre profesioniștii comercianți), iar atunci când subiectele raportului juridic nu pot fi
considerate ca fiind profesioniști, vor fi aplicabile normele juridice, regulile, din dreptul
comun.Conform art. 192 C. civ. persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile
categoriei din care fac parte și celor cuprinse în Codul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. De
asemenea, art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil, dispune că în cuprinsul actelor normative aplicabile la momentul intrării în vigoare a Codului
civil, referirile la comercianți se consider a fi făcute la persoanele fizice sau la persoanle juridice
supuse înregistrării în registrul comerțului, iar art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 arată categoriile
de comercianți cuprinse în noțiunea de ”profesionist” la care face referire art. 3 C. civ.
În raport de actualele reglementări se evidențiază sistemul subiectiv de reglementare a
raporturilor comerciale, întrucât noțiunea de profesionist include și calitatea de comerciant, iar
reglementările se referă la calitatea de profesioniști comercianți. Însă, în completarea sistemului
subiectiv prin raportarea normelor juridice la calitatea de profesionist comerciant, trebuie să avem în
vcedere și normele juridice referitoare la activitățile de producție, prestări servicii, comerț și
executare de lucrări (deci este vorba despre sistemul obiectiv). Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011
prevede că în cuprinsul tuturor actelor normative expresiile ”acte de comerț”, ”fapte de comerț” se
înlocuiesc cu sintagma ”activități de producție, comerț sau prestări de servicii”.
Ca și concluzie, rezultă că sistemul de reglementare al dreptului afacerilor este sistemul subiectiv,
prin normele juridice aplicabile profesioniștilor comercianți, dar în completarea acestui sistem este
aplicabil sistemul obiectiv, care este format din normele juridice care privesc acele operațiuni specific
de producție, comer’, prestarea de servicii și executarea de lucrări.
 INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

Secţiunea I. Noţiunea, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept
§ 1. Delimitarea dreptului civil
1. Semnificaţia noţiunii de drept în general

De la început trebuie să reținem că problemele privind delimitarea dreptului civil, raporturile

dreptului civil cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului civil, raportul juridic civil, actul juridic civil
sunt probleme aplicabile și în materia dreptului afacerilor. Astfel fiind, vom face referire la aceste
probleme în cursul prelegerilor privitoare la dreptul afacerilor, cu precizarea că toate explicațiile – mai
mult su mai puțin amănunțite din materia dreptului civil – vor fi privite și analizate succint în materia
raporturilor juridice de drept al afacerilor.
Încă de la apariţia societăţii umane, între membrii acesteia s-au statornicit anumite reguli
determinate de necesităţile social-economice. În timp acestea s-au transformat în norme de conduită
obligatorii.
În organizarea tribală şi mai apoi în ginte s-a impus o regulă denumită obicei – sau cutumă a cărei
nerespectare atrăgea ca sancţiune excluderea din organizaţia tribală, izolarea individului.
Odată cu evoluţia societăţii umane spre forme noi de organizare prestatală – obiceiul - dreptul
natural (izvorât din regulile naturii şi din raţiune) sau cutumiar, s-a impus prin puterea de constrângere a
diferitelor grupuri sociale, cu o poziţie înaltă în comunitatea umană. Pe parcursul evoluţiei comunităţilor
umane spre forma superioară de organizare socială, această forţă de constrângere a fost preluată de stat.
Evoluţia ulterioară a statului, ca urmare a dezvoltării relaţiilor economice şi sociale, a determinat
şi perfecţionarea regulilor cutumiare, adică regulile de conduită, cunoscând o evoluţie dialectică de la
simplu la complex, de la inferior la superior, de la ceea ce s-a dovedit a fi vechi şi perimat, la ceva nou şi
novator.
Se poate afirma cu toată certitudinea, din cele câteva precizări făcute mai sus, că statul şi dreptul
au apărut în strânsă corelaţie, au evoluat şi au ajuns, ca şi astăzi, între cele două instituţii să existe o
simbioză perfectă.
În epoca modernă dreptul a fost definit ca o totalitate de reguli de conduită (norme) instituite şi
sancţionate de către stat şi a căror aplicare şi respectare este asigurată, la nevoie (când nu sunt respectate
de bună voie) prin forţa coercitivă a statului (prin exercitarea funcţiilor sale – administrative şi
judecătoreşti).
Dreptul este definit ca fiind totalitatea normelor care reglementează acţiunile omului în societate
şi a căror respectare este asigurată prin forţa coercitivă a statului. 5

5
O. Ungureanu, Drept civil . Introducere, ediţia a VI-a, Editura Rosetti, Bucureşti 2002, p. 13; C. Munteanu, O. Ungureanu,
Drept civil. Partea generală, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga’’, din Sibiu, 2011, p.8; C.T. Ungureanu, Drept civil,.Partea
generală. Persoanele, ediţia a 2-a, Editura, Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.1; P. Truşcă, Drept civil. Introducere în
dreptul civil. Persoana fizică şi persoana juridică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 10; P. Truşcă, A.M. Truşcă,
Drept civil.Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 8; Ioan Ciochină-Barbu, Drept civil. Partea
generală. (În reglementarea Noului Cod civil). Editura PIM Iaşi 2012, p. 2; I. Ciochină-Barbu, C.Jora, Drept civil. Partea
generală, Editura Pro Universitaria, București, 2015, p.17; M. Fodor, S. Popa, Drept civil. Teoria generală. Persoanele. Note de
curs, Editura Universul Juridic, București, 2017, pp. 15-17; C. T. Ungureanu, I. Al. Toader, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, ediția a 4-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2019, p. 1.
 2. Noţiunea de drept civil
2. 1. Dreptul public şi dreptul privat
Înainte de a defini şi explica noţiunea de drept civil facem precizarea că un drept reprezintă
întotdeauna un interes. În cazul în care interesul (interesele) reglementat (e) are (au) un caracter general
această caracteristică ne situează în sfera dreptului public şi când acest interes are un caracter particular,
personal ne aflăm în prezenţa dreptului privat.
Această divizare în drept public şi drept privat este o moştenire din dreptul roman, dar aceasta nu
exclude, ci dimpotrivă include caracterul unic al dreptului fiecărui stat.
Statul, ca organizaţie socială care exprimă şi apără interesele tuturor indivizilor – membrilor săi,
participă şi el ca parte în raporturile juridice ce se stabilesc între aceștia. Într-o asemenea ipoteză, în cazul
raporturilor juridice în care statul participă ca parte, ne aflăm în prezenţa unui raport juridic de drept
public. Întâlnim frecvent astfel de situaţii în cazul ramurilor de: drept administrativ, drept financiar, drept
penal, drept procesual penal, drept constituţional etc.
În cazul raporturilor juridice care se stabilesc între persoane particulare, chiar dacă participă şi
statul în această calitate, ne aflăm în prezenţa dreptului privat. Astfel de raporturi juridice sunt
reglementate de dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii etc.

2. 2. Definiţia dreptului civil

Dreptul civil a fost definit, în decursul timpului, de reputaţi jurişti români 6, fiecare evidenţiind
elementele caracteristice ale noţiunii cât mai complet cu putinţă, creând în prezent o definiţie cât se poate
de edificatoare.
Din multitudinea definiţiilor formulate în literatura de specialitate ne-am oprit asupra aceleia
potrivit căreia dreptul civil este acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Din analiza conţinutului definiţiei dreptului civil rezultă următoarele elemente care
individualizează această ramură de drept de celelalte şi anume:

6
D. Alexandresco - Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în lucrarea Comparaţie cu legile vechi şi cu
primele legislaţiuni străine, Tomul I, Ediţia a II-a, Editura Tipografiei Ziarului Curierul Judiciar, Bucureşti, 1906, p. 34; M.
Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, p. 17; I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N. G. Nedeleu,
Principiile dreptului civil român, Editura de Stat, 1947, p. 11; A . Ionașcu , Drept civil. Partea Generală, Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti, 1963, p. 3; S. Brădeanu, I. Rucăreanu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea Generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967, p. 36; A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil.Teoria generală a dreptului civil, Tipografia Universităţii Bucureşti,
1980, p. 28; T. Pop, Drept civil român.Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 7; I. Dogaru, Drept civil
român.Tratat, vol. I, Editura Omnia UNI – S.A.S.T. 1998, p. 24; G. Boroi – Drept civil. Teoria generală, Editura All, 1997, p. 2;
Şt. Rauschi, C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1995, p. 9; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţie revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 12; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, ediţia a IX-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 14; P.
Truşcă, op. cit., p. 11; P. Truşcă, A. M. Truşcă, Drept civil.Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.9;
Ioan Ciochină-Barbu, Drept civil. Partea generală. (În reglementarea Noului Cod civil). Editura PIM Iaşi 2012, p.3. O.
Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VI-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 13; C. Munteanu, O. Ungureanu, Drept
civil. Partea generală. Editura Universităţii ,,Lucian Blaga’’ din Sibiu, 2011, p. 8; O. Ungureanu, C. Munteanu Drept civil.
Partea generală în reglementarea noului Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.15; G. Boroi, C. A.
Anghelescu, Drept civil. Partea generală. Conform noului Cod civil. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 1-3; G. Boroi, C.
A. Anghelescu, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, 2012, p.1; C.T. Ungureanu,
Drept civil. Partea generală. Persoanele. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 2; I. Ciochină-Barbu, C. Jora, op. cit. , 2015,
p.17; M. Fodor, S. Popa, op. cit.,2018, pp. 15-17; C. T. Ungureanu, I. Al. Toader, op, cit. 2019, p. 1.
 - dreptul civil este o ramură distinctă a sistemului de drept românesc 7, o totalitate de norme
juridice;
- al doilea element rezultat din definiţia de mai sus – conţinutul dreptului civil – este cuprins în
izvoarele dreptului civil (respectiv, Codul civil8 şi alte legi) adică totalitatea normelor dreptului civil.
Normele de drept civil sunt ordonate în instituţii de drept civil, respectiv grupe de norme de drept
civil care reglementează subdiviziuni ale dreptului civil 9.
Instituţiile de drept civil sunt: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă,
subiectele dreptului civil, drepturile reale principale, obligaţiile civile, contractele civile speciale, dreptul
de proprietate intelectuală, succesiunile (dreptul de moştenire) cu cele două forme: devoluţiunea
succesorală legală şi devoluţiunea succesorală testamentară 10.
- obiectul dreptului civil – ca cel de al treilea element al definiţiei – este format din raporturile
patrimoniale şi raporturile nepatrimoniale care se stabilesc între persoanele fizice şi cele juridice. În
acest sens art.2 alin. (1) C. civ. prevede că dispoziţiile acestuia „reglementează raporturile patrimoniale
şi cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil”.
Raportul patrimonial este raportul juridic al cărui conţinut este evaluabil pecuniar, poate fi
exprimat în bani (de exemplu, raporturile izvorâte din contractele de vânzare, de transport sau dintr-un
fapt ilicit care cauzează prejudicii materiale etc.).
Raportul nepatrimonial este acel raport juridic al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani (de
exemplu, raportul juridic civil care are în conţinutul său dreptul la nume, domiciliu – în cazul persoanei
fizice sau dreptul la o anumită denumire, un sediu etc. pentru persoana juridică).
Din activitatea de zi cu zi se constată că raporturile juridice cu un obiect format din raporturi
patrimoniale şi nepatrimoniale se regăsesc şi în alte ramuri de drept cum ar fi, dreptul familiei, dreptul
comercial, dreptul muncii, dreptul securităţii sociale, drept financiar, dreptul internaţional privat etc.
De aici se pot trage două concluzii:
a.dreptul civil nu reglementează toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale ce se derulează
în societate;
b.necesitatea determinării raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale, care constituie obiectul
dreptului civil, de cele care formează obiectul altor ramuri de drept.
Delimitarea raporturilor patrimoniale şi cele nepatrimoniale care constituie obiectul dreptului
civil se realizează pe două căi:
(i) autodelimitarea obiectului de către normele fiecărei ramuri de drept, în sensul că prin ipoteza
normei juridice se precizează raportul la care se aplică şi prin însumarea acestor ipoteze se stabileşte

7
Prin sistemul dreptului românesc se înţelege totalitatea normelor juridice adoptate de legiuitorul român, norme rânduite în cadrul
ramurilor de drept, care, la rândul lor, sunt alcătuite din instituţii juridice. În acest sens a se vedea Gh. Beleiu – op. cit. p. 40; P.
Truşcă – op. cit., p. 11 (nota de subsol 1); P. Truşcă, A. M. Truşcă, op. cit. p.9 (nota 1 subsol) ; I. Ceterchi, M. Luburici
Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pp. 153 şi urm.; G. Vrabie –
Contribuţii la o nouă definiţie a dreptului în Studii şi Cercetări Juridice nr.3/1985, pp. 210 şi urm.; M. Luburici, Teoria generală
a dreptului, Bucureşti, 1996, pp. 26 şi urm.; N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, 1998, p. 12.
8
Legea nr. 287/2009 privind Cod civil, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009 astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011),
modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011); a intrat în
vigoare la 1 octombrie 2011. Actualul Cod civil a fost republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011. Acest
act normativ a mai fost modificat şi prin Legea nr.138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr.134/2010 privind Codul
de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficia l,
Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014, și prin Legea nr. 17/2017 pentru aprobarea O.U.G.nr.1/2016 pentru modificarea Legii
nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă precum și a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 196
din 21 martie 2017.
9
Obiectul unei ramuri de drept îl constituie o categorie omogenă de relaţii sociale ce cad sub incidenţa normelor acelei ramuri, I.
Ciochină-Barbu, op.cit. 2012, p.4.
10
Gh. Beleiu, op. cit., p. 32; T. Pop, op. cit., p. 9; G. Boroi,op. cit. p. 2; P. Truşcă op. cit., p. 12 ; P. Truşcă, A.M. Truşcă, op.
cit. 2012, p.9-16.
însuşi obiectul ramurii de drept. Această operaţiune de autodelimitare este activitatea organelor
legiuitoare;
(ii) delimitarea unei ramuri de drept faţă de celelalte ramuri de drept făcută de cei care
interpretează legea (teoreticieni şi practicieni) după criteriul obiectului de reglementare.
- subiectele dreptului civil – constituie cel de-al patrulea element ce se desprinde din conţinutul
definiţiei raporturilor dreptului civil român şi acestea sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
Persoana fizică este omul privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile [art. 25 alin.
(2) C. civ.].
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este
titulară de drepturi şi de obligaţii civile, [art. 25 alin. (3) C. civ.].
- poziţia juridică a subiectelor raportului juridic civil, ca ultim element al definiţiei, este una de
egalitate juridică – adică nici una din părţi nu se subordonează celeilalte. Aceasta este trăsătura
caracteristică a raportului de drept civil şi constituie şi metoda de reglementare specifică dreptului civil.

3. Accepţiunile sintagmei drept civil

În literatura de specialitate citată mai sus expresia de drept civil este folosită cu mai multe
înţelesuri, sensul fiecăreia dintre aceste semnificaţii desprinzându-se cu uşurinţă, analizând contextul în
care este folosită.
Astfel, un prim înţeles este cel reieşit din definiţia formulată mai sus, unde sintagma drept civil
înseamnă de fapt ramura dreptului civil – adică acea totalitate de norme juridice care reglementează
raporturile juridice de drept civil (în doctrină sunt utilizate expresiile de drept obiectiv şi drept pozitiv).
În literatura de specialitate11 s-a formulat opinia potrivit căreia „dacă dreptul pozitiv reprezintă
totalitatea reglementărilor juridice aflate în vigoare într-un stat la un moment dat, per a contrario,
totalitatea normelor juridice ieșite din vigoare (pasive) din cadrul aceluiași stat reprezintă dreptul
negativ”.
Potrivit literaturii juridice anterioare actualului Cod civil, dreptul pozitiv este „produsul
experienței colective a tuturor națiunilor civilizate” 12, care se numește drept natural.
Un al doilea înţeles este acela de element al conţinutului raportului juridic civil cunoscut sub
formula – drept subiectiv civil – adică acea posibilitate recunoscută de legea civilă subiectului activ –
titularul dreptului subiectiv civil – potrivit căruia acesta poate avea o anumită conduită sau poate cere o
conduită corespunzătoare dreptului său de la subiectul pasiv, iar în caz de nevoie poate apela la forţa de
constrângere a statului pentru a-şi apăra dreptul său.
Dreptul civil, într-un al treilea sens, desemnează o ramură a ştiinţei juridice, şi anume, acea
ramură a ştiinţei juridice care are ca obiect de studiu şi cercetare dreptul civil ca ramură de drept 13.

4. Rolul dreptului civil

Trebuie să precizăm încă de la început, că rolul dreptului civil sub acest aspect are în vedere
dreptul civil ca ramură de drept.
Rolul dreptului civil ca drept comun rezultă din situaţiile în care atunci când o altă ramură de
drept nu conţine norme proprii de reglementare al unui anumit aspect al unui raport juridic, se apelează la
norma corespunzătoare din dreptul civil.
„În sistemul dreptului românesc, dreptul civil se concretizează prin aceea că el joacă rolul de
drept comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că ori de câte ori pentru celelalte ramuri de

11
A. L. Ibriș, Conceptele de drept pozitiv și de drept negativ, 13 februarie 2017, disponibil pe www. Juridice. ro citat și de C.
T. Ungureanu, I. Al. Toader, în op, cit. 2019, p. 2.
12
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura, All Educațional, București 1998, p. 12.
13
Gh. Beleiu, op. cit., p. 28; P. Truşcă, op. cit. p. 10; P. Truşcă, A.M. Truşcă, op. cit. 2012, pp.8-9; G. Boroi, op. cit., pp. 6-7;
G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., pp. 3-4; I. Ciochină-Barbu, Drept civil. Partea generală, Editura PIM Iaşi, 2008, p. 4; I.
Ciochină-Barbu, op.cit., 2012, p.5; I. Ciochină-Barbu, C. Jora, op. cit. 2015, p.21; M. Fodor, S. Popa, op. cit.,2018, pp. 19-
21; C. T. Ungureanu, I. Al. Toader, op, cit. 2019, pp. 2-3.
drept nu există reglementări proprii ori sunt insuficiente, se face apel, împrumutându-se normele
corespunzătoare ale dreptului civil”14.
Într-o expresie plastică, putem spune că dreptul civil „împrumută” norme ale sale altor ramuri de
drept, când acestea n-au norme proprii pentru un caz ori aspect, ori invers, alte ramuri de drept
„împrumută” norme de la dreptul civil15.
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Codul civil acesta „este alcătuit dintr-un ansamblu de
reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul
dispoziţiilor sale”.
Unele acte normative recente fac trimitere expresă la prevederile dreptului civil. Astfel, în art.
278 alin. (1) din Codul muncii16 se prevede că „dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte
dispoziţii ale legislaţiei muncii şi în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de
muncă cu dispoziţiile legislaţiei civile”.
În alte situaţii aplicarea legii civile se face tacit, deoarece nu există prevederi exprese care să
dispună acest lucru17.
Remarcăm faptul că poziţia de drept comun a dreptului civil, admisă anterior adoptării actualului
Cod civil doar în doctrină, acum are şi o consacrare legală în art. 2 alin.(2) C.civ. 18, conform
căruia: ,,Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansanblu de reguli care constituie drept comun pentru toate
domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale’’.
Concluzionând, în referire la rolul dreptului civil, putem afirma că „dreptul civil, prin normele ce-
i sunt proprii, are menirea să ocrotească drepturile subiective patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale
persoanelor fizice şi juridice. Prin aceasta dreptul civil contribuie la întărirea ordinii de drept din ţara
noastră şi la formarea unei morale sănătoase, la influenţarea comportamentului social al oamenilor, cu
prilejul sancţionării civile a celor care încalcă normele de drept în favoarea celor ce şi-au exercitat
drepturile şi şi-au îndeplinit obligaţiile cu bună-credinţă” 19.

5. Principiile dreptului civil român20

Sistemul de drept românesc este generat de anumite idei călăuzitoare – reguli de bază – principii
fundamentale care sunt comune tuturor normelor de drept ce alcătuiesc sistemul.

14
P. Truşcă, op. cit., p. 15; P. Truşcă, A.M. Truşcă, op. cit.2012, p.16; C.T. Ungureanu, op.cit. 2013, p. 2; I. Ciochină-
Barbu, op. cit.,2012, p.6; I. Ciochină-Barbu, C. Jora, op. cit. 2015, pp..21-22; M. Fodor, S. Popa, op. cit., 2018, pp. 18-19; C.
T. Ungureanu, I. Al. Toader, op, cit. 2019, p. 2.
15
Gh. Beleiu, op. cit., p. 16.
16
Republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011în temeiul art. V din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 53/2003 — Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, dându-se
textelor o nouă numerotare. Legea nr. 53/2003 — Codul muncii, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 72 din 5
februarie 2003.
17
Gh. Beleiu, op. cit., p. 28.
18
P. Perju în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, coordonatori: Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei, Editura, C.H. Beck, Bucureşti 2012, p. 4. I. Ciochină-Barbu, op.cit.,2012, p.6; C.T. Ungureanu, op.cit. 2013, p. 3;
P. Truşcă, A.M. Truşcă, op. cit.,2012, p.16; G. Boroi, C. A. Anghelescu, op.cit.,, 2012, pp. 3-4; I. M. Costea, Drept financiar.
Note de curs, conform noului Cod fiscal și și noului Cod de procedură fiscală, Editura Hamangiu, București, 2019, p. 343; S.
Panainte, Considerații referitoare la despăgubirea salariatului în cazul în care contractul său individual de muncă a fost
suspendat de angajtor [art. 52 alin. (2) C. muncii] în Dreptul nr. 3/2016. pp. 113- și urm.
19
T. Pop, op. cit., 1993, p. 12; Gh. Beleiu, op. cit., p. 29; P. Truşcă, op. cit., p. 16; P. Truşcă, A.M. Truşcă, op. cit.,2012, p.
16.
20
I. Ciochină-Barbu, C. Jora, op. cit. 2015, pp. 22-29; M. Fodor, S. Popa, op. cit.,2018, pp. 21-26; C. T. Ungureanu, I. Al.
Toader, op, cit. 2019, pp. 10-15.
 ,,Principiul21 este o regulă sau o normă generală fără caracter juridic din care pot fii deduse
normele juridice’’ sau într-o altă accepţiune, ,,principiul este o regulă generală care în lipsa unui text
special sau a unei derogări particulare poate fi aplicat într-un caz prin opoziţie la excepţie’’ 22.
De asemenea, în cadrul fiecărei ramuri de drept se disting reguli de bază, principii specifice
întregii legislaţii din domeniul respectiv, dar şi reguli de bază aplicabile uneia sau mai multor instituţii
juridice ale ramurii de drept respective.
Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei călăuzitoare (reguli de bază) care se
regăsesc în întreaga legislaţie a României. Aceste principii sunt formulate de Teoria generală a dreptului
şi se regăsesc consacrate în Constituţia României, revizuită şi în alte acte normative importante cum sunt
codurile23.
Doctrina juridică a statuat că aceste principii sunt: principiul democraţiei, principiul legalităţii,
principiul separaţiei puterilor în stat, principiul egalităţii în faţa legii 24.
Întrucât ramura dreptului civil este parte componentă a sistemului de drept românesc, toate
principiile fundamentale aplicabile sistemului sunt aplicabile şi ramurii.
Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt acele idei călăuzitoare (reguli de bază) care
privesc întreaga legislaţie civilă, care privesc toate instituţiile dreptului civil.
Au valoare de principii fundamentale ale dreptului civil următoarele reguli de bază:
- principiul proprietăţii;
- principiul egalităţii în faţa legii civile;
- principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale;
- principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile 25.
Principiile instituţiilor dreptului civil sunt reguli de bază, idei călăuzitoare care se aplică fie
numai unei instituţii, fie la două sau mai multe instituţii de drept civil.
Asemenea principii sunt:
- principiul consensualismului – care se referă la forma actului juridic civil;
-principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda26), principiul irevocabilităţii şi principiul
relativităţii (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest 27), care privesc efectele actului
civil;
- principiul ocrotirii bunei-credinţe, aplicabil mai multor instituţii de drept civil (drepturi reale,
răspunderea civilă etc.)28;
21
Noțiunea de principiu este definită ca find: „Element fundamantal, ideee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ștințifică,
un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.” (DEX. Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 850).
22
Marilena Uliescu, Despre legea civilă, în lucrarea Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Cartea I şi Cartea a II-a (art.1-
534),coordonator, M. Uliescu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 60-62.
23
I. Vida, Codul civil (Legea nr. 287/2009) şi principiile generale ale dreptului, în Dreptul nr. 8/2012, pp.11 şi urm.;
24
N. Popa, op. cit., 1998, p. 121; Gh. Beleiu, op. cit., pp. 29-30; P. Truşcă, op. cit., p. 17; P. Truşcă, A.M. Truşcă, op.
cit.,2012, p. 18; I. Ciochină-Barbu, op. cit. 2008, p. 6; I. Ciochină-Barbu, op. cit. 2012, p. 7; C.T. Ungureanu, op.cit. 2013,
p.7.
25
În acest sens: Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p. 36; G. Boroi, op. cit. 1997, p. 5; G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., pp. 5-7; Şt.
Rauschi, T. Ungureanu, op. cit. 1995, p. 13; Şt. Rauschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică,
Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, pp. 14 şi urm.; I. Dogaru, op. cit., pp. 19 şi urm.; E. Poenaru, Drept civil. Teoria
generală. Persoanele, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, pp. 19 şi urm.; Marilena Uliescu, op.cit, 2012, p. 62; I.
Ciochină-Barbu, op. cit. 2012, p. 8; P. Truşcă, A.M. Truşcă, op. cit.,2012, p. 19; C.T. Ungureanu, op.cit. 2013, pp.7-8.
26
Tratatele/convențiile trebuie respectate, adagiu latin care ,,exprimă regula de drept potrivit căreia acordul de voință al părților
produce, în principiu, efecter juridice prin el însuși, fiind sufficient pentru încheierea valbilă a unui act juridic….În dreptul
internațional, pacta sunt servanda exprimă principiul respectării de către state cu bună –credință a tratelor’’ în L. Săuleanu, S.
Rădulețu, Dicționar de expresii juridice latine, Editura C. H. Beck, București, 2007, p.242. A se vedea în același sens și V.
Hanga, Adagii juridice latinești, Editura Lumina Lex, București, 1998,p.88; C. Murzea, S-D. Șchiopu, A. Bianov, Crestomație
de texte juridice latine, Editura Romprint, 2006, p.316.
27
Lucrul convenit (înțelegerea) de unii, nu poate fi nici vătămător, nici de folos altora, în L. Săuleanu, S. Rădulețu, op. cit.
p.285; C. Murzea, S-D., Șchipu, A. Bianov, op. cit. 321; V. Hanga, op. cit. p.103
28
Principiul de mai sus este consacrat în Constituţie. Astfel, art.57 prevede: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie
să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”. A se
vedea și Marilena Uliescu, Buna- credinţă în noul Cod civil, în lucrarea Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul I Cartea I
 - principiul proximităţii gradului de rudenie, ca principiu specific devoluţiunii succesorale legale.

5. 1. Principiile fundamentale ale dreptului civil

5.1.1. Principiul proprietăţii
În analiza acestui principiu fundamental trebuie avut în vedere că dreptul de proprietate este unul
din drepturile fundamentale care caracterizează orice societate, aceasta fiind esenţa oricărui tip de relaţii
de producţie care determină şi natura societăţii.
Importanţa acestui drept reiese şi din faptul consacrării sale în Constituţia României 29 în art. 44
unde se arată: „Dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede: „Proprietatea
privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot
dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate în condiţiile prevăzute de legea organică, precum şi prin moştenire legală”. În articolul 136
din Constituţie se arată că: „(1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este
garantată şi ocrotită de lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale. (…). (4) Bunurile
proprietate publică sunt inalienabile. (…) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii
organice”30.
Actualul Cod civil consacră principiul proprietăţii în cuprinsul mai multor articole.
Astfel, în art. 552 C. civ. se prevede că proprietatea este publică sau privată, iar în art. 555 din
acelaşi act normativ este definit dreptul de proprietate privată în sensul că: „Proprietatea privată este
dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu 31, în
limitele stabilite de lege”.
Prin definiţia dată dreptului de proprietate privată, art. 555 C. civ. a scos în evidenţă şi conţinutul
acestui drept – adică posesia, folosinţa şi dispoziţia (uzus, fructus şi abuzus sau jus utendi – respectiv,
dreptul de a se servi de lucru, jus fruiendi – dreptul de a culege fructele şi veniturile lucrului şi jus
abutendi – dreptul de a dispune de lucru)32.
Evidenţiem faptul că dreptul de proprietate mai este reglementat, în afară de Codul civil şi printr-
o serie de legi speciale din care prezentăm selectiv câteva dintre acestea şi anume: Legea nr. 15/1990
privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale 33; Legea nr.

şi Cartea a II-a (art.1-534), coordonator, M.Uliescu, 2012, pp. 90-102.

29
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.429/2003 publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr.758/2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art.152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se
textelor o nouă numerotare. Legea de revizuire a fost aprobată prin referendum naţional şi a intrat în vigoare la data de 29
octombrie 2003. Constituţia României a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003.
30
M. N. Balan, Drept constituțional și instituții politice, vol. 1. Teoria generală a statului și a constituției. Constituția română în
context european, Editura Hamangiu, București, 2015, pp. 418 și urm.
31
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate se referă la faptul că dreptul de proprietate durează atât timp cât există bunul şi
nu se stinge prin neuz. În acest sens a se vedea: E. Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Editura
Graphis, Iaşi, 1993, p. 23; C.T.Ungurenu, op. cit. p. 9; C.T. Ungureanu, op.cit. 2013, p.8; G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii
de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.21; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile
reale principale, în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.49; I. Ciochină-Barbu, op. cit. 2012,
p. 9.; C. Jora, I. Ciochină-Barbu, Drept civil. Drepturile reale, ediția a III-a revăzută și adugită, Editura Universul Juridic,
București, 2019, pp.87-91.
32
G. Boroi, L. Stănciulescu, op.cit., 2012, pp.16 şi urm.; C. Bîrsan, op.cit., 2013, pp. 33 şi urm.
33
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.98 din 8 august1990, modificată ulterior, inclusiv prin Legea nr. 245/2011 pentru
modificarea art. 13 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 15/1990, (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 865 din 8 decembrie 2011),
abrogată parţial prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice,
(publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 883 din 14 decembrie 2011).
18/1991 privind fondul funciar34; Legea nr. 31/1990 Legea societăţilor35; Legea nr. 82/1993 privind
constituirea Rezervaţiei Biosferei „

34
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.37 din 20 februarie 1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.1 din 05
ianuarie1998, modificată prin Legea nr. 358/2005, (publicată în Monitorul Oficia,l Partea I, nr. 1106 din 7 decembrie 2005)
modificată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, (publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012) şi completată prin Legea nr.38/2015, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr.172 din 12 martie 2015.
35