NOTIUNI GENERALE DE DREPT COMERCIAL

Utilizate în activitatea managerială a unei instituţii

1. NOŢIUNEA DE DREPT COMERCIAL

Denumirea “drept comercial” sugerează ideea că dreptul comercial constituie o

reglementare juridică, adică un ansamblu de norme juridice care priveşte comerţul.

În sens etimologic, expresia de “comerţ” provine din latinescul “commercium”, care la

rândul sau reprezintă o juxtapunere a cuvintelor “cum” şi “merx”, ceea ce înseamnă
“cu marfa”. Deci, comerţul ar consta în operaţiuni cu mărfuri.

În sens economic, comerţul este definit ca o activitate care are ca scop schimbul si, prin
aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la consumator. Sub acest aspect, comerţul
ar consta în operaţiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi
intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.

În sens juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite
în sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi circulaţia
mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor,
prin transformarea materiilor prime, materialelor, etc. şi obţinerea unor rezultate de o
valoare mai mare, pe care le realizează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii.

Având în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial are o sferă
mai cuprinzătoare, acesta reglementând activitatea comercială, definită ca o activitate de
producere şi circulaţie a mărfurilor.

1.1. Obiectul dreptului comercial

Potrivit concepţiei clasice a dreptului comercial, există două sisteme care permit
determinarea sferei dreptului comercial.

În sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice la care sunt supuşi
comercianţii. Deci, dreptul comercial este un drept profesional, care se aplică persoanelor
care au calitatea de comerciant. Acest sistem a stat la baza primelor reglementari legale
ale activităţii comerciale, anterioare marii codificări franceze de la începutul secolului al
XIX- lea.

După sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile
comerţului, adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni, calificate de lege ca fapte de
comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Acest sistem a constituit fundamentul
Codului comercial francez de la 1807.

Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv.

1.2. Definiţia dreptului comercial

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile
raporturilor juridice izvorâte din actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate de lege
ca fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participa persoanele care au
calitatea de comerciant.

Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului si, implicit a dezvoltării
societăţii omeneşti.
 La începuturile sale, comerţul a fost guvernat de reguli cutumiare, fie de sorginte locale,
fie de provenienţa străină, ca urmare a legăturilor cu negustorii de pe alte meleaguri.

În 1887 a fost adoptat Codul comercial român, care este şi astăzi în vigoare. La
elaborarea acestui cod a fost folosit Codul comercial italian din anul 1882. În Italia, Codul
comercial francez a fost adoptat în 1808. Dar, ulterior, prin valorificarea tradiţiei, dar şi a
tot ce era nou în doctrina franceză, belgiană şi germană, în anul 1882 s-a reuşit
adoptarea Codului comercial italian.

1.3. Izvoarele dreptului comercial

Art.1 C.com. dispune: “In comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică
Codul civil.”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că dreptul comercial are ca izvoare
formale Codul comercial şi Codul civil. Deşi nu sunt menţionate, izvoare ale dreptului
comercial sunt şi legile comerciale speciale, respectiv legile civile speciale. Un anumit rol
în aplicarea reglementarii legale îl au obiceiurile, jurisprudenţa şi doctrina dreptului
comercial.

1) Izvoarele legislative ale dreptului comercial

Codul comercial reprezintă principalul izvor de drept comercial. El cuprinde norme

juridice care reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului comercial: faptele de
comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale şi falimentul.

Legile comerciale speciale mai frecvent întâlnite sunt: Legea nr. 31/1990 republicata, cu
modificările ulterioare, Legea privind Registrul comerţului, Legea privind combaterea
concurentei neloiale, Legea privind impozitul pe profit etc.

Cu privire la corelaţia dintre Codul comercial şi legile comerciale speciale se aplică

principiile generale (specialia generalibus derogant).

Codul civil reprezintă un izvor subsidiar al dreptului comercial, aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 1C. com. O importanţă deosebită o au dispoziţiile Codului civil privind
materia obligaţiilor, în special cele referitoare la izvoarele şi efectele obligaţiilor, precum
şi cele relative la contractele speciale (contractul de societate, contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de mandat etc.).

2) Uzurile comerciale nu sunt izvoare de drept. Dar, dacă în dreptul nostru comercial
nu există uzuri legislative, doctrina recunoaşte uzurile interpretative (convenţionale).

Astfel, potrivit art. 970 C.civ., convenţiile trebuie executate cu bună credinţă. De
asemenea, dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat
contractul.

3) Doctrina dreptului comercial, ca şi practica judiciară în domeniu, au un rol important în

interpretarea legilor comerciale.