Noţiunea şi definiţia dreptului comercial

Avînd în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul

comercial are o sferă mai cuprinzătoare, acesta reglementînd activitatea
comercială, definită ca o activitate de producere şi circulaţie a mărfurilor.
Prin urmare, dreptul comercial reprezintă ansamblul de reguli juridice
speciale care reglementează raporturile izvorîte din comerţ.
În doctrină, dreptul comercial este privit fie ca ramură de drept
autonomă,[1] fie ca o parte a dreptului civil (în funcţie de faptul dacă este
sau nu recunoscut dualismul dreptului privat în sistemul respectiv de
drept), purtînd totodată şi diferite denumiri: drept comercial, dreptul
întreprinderilor, dreptul afacerilor, drept economic.
Este deosebită părerea autorului francez Jean-Bernard Blaise, care
defineşte distinct dreptul afacerilor şi dreptul comercial şi menţionează
că „dreptul afacerilor înglobă (cuprinde) în sine şi prelungeşte (continuă)
dreptul comercial, aceste două ramuri completîndu-se reciproc, însă fără
a se contopi (confunda)”.[2]
2. Obiectul dreptului comercial

Dreptul comercial, a fost conceput ca un drept special aplicabil unor

anumitor activităţi şi persoane, iar conţinutul său îl formează raporturile
juridice patrimoniale care au caracter comercial (acte şi fapte de comerţ)
şi în subsidiar acele raporturi nepatrimoniale care interesează activitatea
comercială, în care comercianţii ca subiecte de drept privat, se găsesc
unii faţă de alţii pe poziţii de egalitate juridică.
Concepţia clasică despre dreptul comercial a consacrat două sisteme de
adoptare a legislaţiei comerciale care permit determinarea obiectului
dreptului comercial:

1. sistemul subiectiv, este sistemul potrivit căruia dreptul comercial

este considerat ca avînd drept obiect normele juridice la care sunt
supuşi comercianţii. Acest criteriu constă în a atribui prin lege
caracter de acte comerciale, acele acte care sunt săvărşite de
comercianţi cu titlu profesional. Din această perspectivă dreptul
comercial reprezintă un drept profesional, aplicîndu-se numai
persoanelor care au calitatea ce comerciant.
 2. sistemul obiectiv, este sistemul prin care dreptul comercial este
considerat ca avînd drept obiect normele juridice aplicabile
comerţului, adică acelor fapte, operaţiuni şi acte calificate
drept fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvîrşeşte.
Fapta de comerţ este noţiunea primordială iar comerciantul este
noţiunea secundară.

Dreptul comercial poate fi definit ca fiind  ansamblu de norme juridice de

drept privat   care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorîte din actele şi
operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi
raporturilor juridice la care participa persoanele care au calitatea de
comerciant şi societăţile comerciale.
3. Evoluţia istorică a dreptului comercial

Istoria dreptului comercial este strîns legată de istoria comerţului şi,

implicit, a dezvoltării a însăşi societăţii omeneşti. Primele manifestări
ale schimbului au apărut odată cu naşterea ideii de proprietate, într-o
formă primitivă , respectiv pe bază de obiceiuri .
Forma primitivă a schimbului a fost trocul. Dar, creşterea nevoilor
oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei au evidenţiat necesitatea
adoptării unor forme de organizare (fireşte, primitive la început) prin care
se asigurau condiţii pentru ca oamenii să se poată întîlni într-un număr
mai mare, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au
apărut tîrgurile care au jucat un rol determinant în naşterea şi înflorirea
comerţului.
Istoricii atestă faptul că egiptenii au avut prima legislaţie
comercială, Codul lui Hammurapi, care cuprindea dispoziţii comerciale
referitoare la vînzare, depozit, împrumut, societate, etc. Ulterior 
fenicienii au preluat şi dezvoltat o serie de instituţii comerciale,cum ar fi
mandatul de plată, garanţia, obligaţia abstractă, depozitul ş.a. Grecii s-
au ocupat intens cu comerţul de-a lungul coastelor Mării Mediterane şi
au fost cei dintîi care au instituit  anumite reguli pentru activitatea
comercianţilor, denumite Legile lui Solon, din Atena (594 Î.Ch.) care
reglementau moneda, măsurile, greutăţile şi dobînda.
La romani, comerţul nu a prezentat o importanţă prea mare, deoarece ei
agoniseau bogăţia nu prin comerţ, ci prin agricultură şi mai ales prin
război şi anexiune. De aceea, pentru comerţ erau considerate ca fiind
suficiente regulile dreptului civil. Mai tîrziu, apar unele instituţii juridice
ale căror urme le regăsim consacrate în  instituţii ale dreptului comercial.
Astfel, unele acţiuni instituite de pretor (actio institutoria şi actio
exercitoria) constituie bazele exercitării comerţului prin reprezentanţi.
Apoi, în cadrul legilor civile erau cuprinse şi reguli speciale pentru
comercianţi, îndeosebi în materie maritimă (avarii, răspunderea
armatorului, împrumut etc.), şi în sfîrşit, prin unele instituţii se recunoaşte
din punct de vedere juridic uzul comercial (uzanţa comercială), precum
şi executarea forţată, întemeiată pe unele principii care, mai tîrziu, au
fost incluse în instituţia falimentului.
Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar (cel realizat
prin statute) şi consuetudinar (cel realizat prin normele interne emise de
consuli) cu un drept scris (cel anterior fiind un drept cutumiar, bazat pe
obiceiuri).
Prima ţară care a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe
întreg teritoriul, a fost Franţa. Un prim act, care anunţa marile
monumente legislative franceze, îl constituie edictele lui Carol al IX-lea
din 1536 prin care au fost create (în Franţa) jurisdicţiile consulare,
aplicabile numai comercianţilor. Au urmat două ordonanţe emise de
Ludovic al XlV-lea: Ordonanţa asupra comerţului terestru din 1673 (prin
care erau consacrate anumite reguli aplicabile tuturor celor care fac
comerţ, indiferent de calitatea lor) şi Ordonanţa privind comerţul pe mare
din 1681 (care cuprinde reguli specifice acestui gen de comerţ).
Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie
adoptarea, în 1807, a Codului comercial francez. Prin această
reglementare anumite acte şi operaţiuni au fost scoase din dreptul civil,
dîndu-li-se o reglementare nouă, corespunzătoare cerinţelor schimbului
şi circulaţiei mărfurilor.
Influenţa ideologiei revoluţiei franceze, ca şi cuceririle napoleoniene, au
facilitat preluarea Codului comercial francez de diferite ţări (Italia, Belgia,
Olanda, Spania, Brazilia, Egipt, Turcia etc.), care, cu adaptările de
rigoare, le-au transformat în legi comerciale proprii.
In Italia, Codul comercial francez a fost receptat în 1808. După
realizarea unităţii politice, în această ţară au existat preocupări pentru
elaborarea unui Cod comercial propriu. Astfel, prin valorificarea a tot
ceea ce era nou în doctrina franceză, belgiană şi germană, în 1882 a
fost adoptat Codul comercial italian care a fost folosit ca model şi pentru
Codul nostru comercial din 1887.
În Germania, Codul civil şi Codul comercial au fost adoptate în 1897 şi
au intrat în vigoare la 1900 (consacrîndu-se sistemul subiectiv, adică
reglementarea codului fiind aplicabilă numai persoanelor care au
calitatea de comerciant, nu tuturor celor care săvîrşesc acte de comerţ).
În Anglia şi Statele Unite ale Americii dreptul şi-a păstrat caracterul
cutumiar (common law), regulile sale aplicîndu-se deopotrivă
comercianţilor şi necomercianţilor. Totuşi în aceste state există însă legi
speciale privind societăţile comerciale, falimentul etc.
5. Actele normative ca izvoare ale dreptului comercial

Noţiunea de izvor de drept desemnează totalitatea formelor de

exprimare a normelor juridice comerciale care sunt determinate de
modul edictare sau sancţionare de către stat.
Printre actele normative care reglementează sfera comercială în
Republica Moldova, putem enumera:

 Izvoare formale

1. Constituţia R. M.;
2. Legile naţionale:

 Codul civil este un izvor direct al dreptului comercial, definind

noţiunea de comerciant şi activitate comerciantă, reglementează
societăţile comerciale, etc.;
 Legile speciale;
 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845, din
03.01.1992;
 Legea cu privire la S.R.L., nr. 135, din 14.06.2007;
 Legea cu privire la S.A., nr. 1134, din 02.04.1997;
 Legea cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93, din
15.07.1998;
 Legea vînzării de mărfuri, nr. 134, din 03.06.1994;

1. Acte normative subordonate legii (dispoziţii, hotărîri, ordonanţe):

 Regulamentul societăţilor economice, aprobat prin hotărîrea

Guvernului R. M., nr. 500, din 10.09.1991 (abrogat);

 Izvoare informale
1. Uzanţele, care au rolul de înlăturare a normelor formale, le
înlocuieşte;
2. Doctrina juridică (avocaţii în pledoariile susţinute, fac trimitere la
lucrările doctrinare din domeniul jurisprudenţei);
3. Practica judiciară (hotărîrile CSJ).