PORTOFOLIU

DREPT ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Coordonator: Lector univ. dr. Ciprian Ungureanu

Student: Scutariu Andra-Iulia
Specializare: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
AN DE STUDIU III
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ID
 • Identificarea celor 54 de teme a căror capitole aparțin:
1. Definiţia, obiectul si izvoarele dreptului comercial —> unitatea 1
2. Comerciantul persoana fizica. Determinarea calităţii de
comerciant şi condiţii de exercitare a acestei profesii —> unitatea 3
3. Procedura de înregistrare în registrul comerţului a
comerciantului—> unitatea 3
4. Obligaţia comerciantului de a întocmi registrele comerciale—>
unitatea 2
5. Condiţii generale privind actele de comerţ —> unitatea 2
6. Natura juridică a fondului de comerţ —> unitatea 2
7. Condiţiile de validitate ale firmei —> unitatea 2
8. Clientela. Noţiune şi trăsături —> unitatea 2
9. Reglementarea registrelor comerciale prin legea 82/1991 —>
unitatea 2
10. Societăţile comerciale. Noţiune, clasificare şi forme —> unitatea
3
11. Trăsăturile societăţii în nume colectiv —> unitatea 3
12. Trăsăturile societăţii în comandită simplă —> unitatea 3
13. Trăsăturile societăţilor pe acţiuni —> unitatea 3
14. Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată —> unitatea 3
15.Contractul de societate. Noţiune şi caractere juridice —>
unitatea 3
16.Fondatorii societăţii. Noţiune şi condiţii pentru calitatea de
fondator —> unitatea 3
17.Condiţiile de fond, forma şi procedura prospectului de emisiune
—> unitatea 3
18.Atribuţiile Adunării Constitutive —> unitatea 3
19.Procedura de înregistrare a societăţilor comerciale—> unitatea 3
20.Filialele şi sediile secundare ale societăţilor comerciale. Noţiune si
caracteristici —> unitatea 3
21.Constatarea neregularităţilor după constituirea societăţilor
comerciale—> unitatea 3
22.Organizarea societăţilor comerciale—> unitatea 3
23.Drepturile asociaţilor comanditari—> unitatea 3
24.Caracteristicile acţiunilor —> unitatea 3
25.Obligatiile administratorilor—> unitatea 3
26.Administrarea şi controlul societăţii în comandită simplă pe
acţiuni—> unitatea 3
27.Obligatiile asociaţilor în cadrul unei societăţi cu răspundere
limitată —> unitatea 3
28.Modificarea capitalului social —> unitatea 3
29.Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale —> unitatea
3
30.Trasaturile obligaţiilor comerciale—> unitatea 3
31.Probaţiunea obligaţiilor comerciale. Noţiune, obiectul şi sarcina
probei—> unitatea 3
32.Mijloacele de probă specifice dreptului comercial —>unitatea 3
33.Cambia. Noţiune, trăsături şi funcţii —> unitatea 2
34.Condiţiile de validitate ale cambiei —> unitatea 2
35.Transmiterea cambiei —> unitatea 2
36.Biletul la ordin —> unitatea 5
37.Cecul. Definiţie, participanţi, elemente esenţiale, modalităţi de
plată —> unitatea 5
38.Contractul de vânzare cumpărare comercială. Noţiune şi
caractere juridice —> unitatea 5
39.Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare cumpărare
comercială —> unitatea 5
40.Obiectul contractului de vânzare cumpărare comercială—>
unitatea 5
41.Obligatiile vânzătorului în contractul de vânzare cumpărare
comercială —> unitatea 5
42.Obligatiile cumpărătorului în contractul de vânzare cumpărare
comercială —> unitatea 5
43.Contractul de mandat comercial. Noţiune si condiţii de validitate
—> unitatea 5
44.Efectele contractului de mandat comercial —> unitatea 5
45.Incetarea contractului de mandat comercial —-> unitatea 5
46.Efectele contractului de comision —> unitatea 5
47.Efectele contractului de consignaţie —> unitatea 5
48.Contractul de depozit. Noţiune si caractere juridice —> unitatea
5
49.Efectele contractului de depozit comercial—> unitatea 5
50.Contractul de report. Noţiune şi condiţii necesare pentru
încheierea acestui contract —> unitatea 5
51.Efectele şi încetarea contractului de report —> unitatea 5
52.Contractul de cont curent. Noţiune şi caractere juridice —>
unitatea 5
53.Contractul de leasing. Noţiune şi caractere juridice —> unitatea
5
54.Drepturile şi obligaţiile finanţatorului în contractul de leasing —
> unitatea 5

Unitatea 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR

NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI COMERCIAL

• Noţiunea de drept comercial

Raporturile sociale sunt reglementate de un ansamblu de norme juridice care au drept

scop ca, prin limitarea sferei de acţiune a persoanelor fizice şi juridice, prin mărginirea
drepturilor subiective (înţelese ca puteri sau facultăţi), să facă posibil schimbul de bunuri şi
servicii, iar activitatea lor să nu contrazică suprema ţintă a dreptului, apărarea valorilor
fundamentale ale societăţii. Acest ansamblu de reguli constituie dreptul privat, care este divizat
în două mari ramuri: dreptul civil şi dreptul comercial.

Dreptul civil, ca ramură a dreptului privat, reglementează raporturile juridice civile, care
sunt raporturi sociale cu conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial, stabilite între părţi care
au o poziţie juridică egală.

Dreptul comercial reglementează numai un anumit gen de raporturi patrimoniale stabilite

între părţi egale juridic. Denumirea drept comercial sugerează ideea unui ansamblu de norme
juridice care privesc comerţul. Deşi o asemenea circumscriere a sferei dreptului comercial este în
mare măsură corectă, pentru a înţelege sensul acestei noţiuni este necesară o analiză a noţiunii de
„comerţ” din mai multe puncte de vedere: etimologic, economic şi juridic.

Etimologic, termenul de „comerţ” provine de la latinescul commercium, care este o

juxtapunere a cuvintelor cum şi merx, ceea ce înseamnă „cu marfă”. Deci, comerţul ar constitui
totalitatea operaţiunilor cu mărfuri.

În sens economic, comerţul este acea activitate care are ca scop circulaţia bunurilor de la
producător la consumator. În această accepţiune, comerţul constă în operaţiunile efectuate din
momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până la momentul ajungerii acestora la
consumatori. Aceste operaţiuni sunt realizate de comercianţi, care sunt agenţi economici diferiţi
de producătorii de mărfuri. Pornind de la această abordare, s-ar putea spune că dreptul comercial
reglementează interpunerea şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.

În sfârşit, în sens juridic, noţiunea de comerţ cuprinde nu numai operaţiunile de

interpunere în circulaţia mărfurilor, pe care le realizează comercianţii, ci şi operaţiunile de
producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime, a materialelor şi obţinerea unor
produse de o valoare mai mare, de către fabricanţi. Totodată, comerţul cuprinde şi executarea de
lucrări şi prestarea de servicii. Deci, pornind de la această accepţiune, dreptul comercial
reglementează atât producţia cât şi circulaţia mărfurilor.

Pe cale de consecinţă, dreptul comercial reglementează activitatea comercială definită ca

o activitate de producere şi circulaţie a mărfurilor, precum şi de executare de lucrări şi prestare
de servicii.

Obiectul dreptului comercial

În concepţia clasică a dreptului comercial există două sisteme care permit determinarea
obiectului dreptului comercial: sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.

În sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile

comercianţilor.
 În sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile
comerţului, adică actelor juridice, faptelor juridice şi operaţiunilor calificate de lege ca fapte de
comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte.

În concluzie, dreptul comercial are ca obiect normele juridice care reglementează faptele
de comerţ şi comercianţii, norme care aparţin dreptului privat ca şi normele dreptului civil.

• Evoluţia dreptului comercial în România

În ţara noastră, comerţul a fost guvernat iniţial, de reguli cutumiare, fie de origine locală
(obiceiul pământului), fie de provenienţă străină, ca urmare a legăturilor cu negustorii străini.
Primele legiuiri scrise (Pravila lui Vasile Lupu şi Îndreptarea Legii a lui Matei Basarab) nu
cuprindeau reguli speciale pentru comerţ.

Acestea apar, pentru prima dată, în Codul lui Andronache Donici, din 1814 (reguli
referitoare la „daraverile comerciale” şi „iconomicosul faliment”). O reglementare la fel de
sumară se găseşte în Codul Caragea (1817) din Ţara Românească şi în Codul Calimah (1828) din
Moldova.

Regulamentele organice din Ţara Românească şi Moldova (1831), reglementări de ordin

constituţional, cuprind anumite reguli referitoare la comerţ, precum şi dispoziţii prin care se
înfiinţează tribunalele de comerţ.

În 1840, în Ţara Românească a fost pus în aplicare Codul comercial francez, tradus cu
unele adaptări, iar după unirea din 1859 se pune în aplicare o reglementare inspirată din Codul
comercial francez, denumită Condica de comerciu a Principatelor Unite Române.

Unitatea 2. ELEMENTE PRIVIND ACTIVITATEA DE COMERŢ

Faptele de comert

• Reglementarea faptelor de comerţ

Întrucât, Codul comercial român se întemeiază pe o concepţie obiectivă asupra dreptului

comercial, pentru determinarea raporturilor care formează obiectul acestei ramuri de drept, codul
stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică drept fapte de comerţ. Prin
săvârşirea unei fapte de comerţ se naşte un raport juridic reglementat de legile comerciale.

Art. 3 C.com. prevede: „Legea consideră ca fapte de comerţ:

 1. Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se
vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea, spre a se
revinde, de obligaţiuni ale statului sau de alte titluri de credit circulând în comerţ;

2. Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi

vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost
cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;

3. Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de credit circulând
în comerţ;

4. Cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;

5. Orice întreprinderi de furnituri;

6. Întreprinderile de spectacole publice;

7. Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;

8. Întreprinderile de construcţii;

9. Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;

10. Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul decât autorul sau
artistul vinde;

11. Operaţiunile de bancă şi schimb;

12. Operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale;

13. Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat;

14. Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;

15. Construcţia, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţia
interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas;

16. Expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate

contractele privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţie;

17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;

18. Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii;

19. Depozitele pentru cauză de comerţ;

 20. Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de
depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj, eliberate de ele.”

În continuare, art. 4 C. com. mai prevede că sunt socotite „fapte de comerţ” şi „celelalte
contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu
rezultă din însuşi actul.”

De asemenea, art. 56 C. com. prevede: „Dacă un act este comercial numai pentru una din
părţi, toţi contractanţii sunt supuşi legii comerciale, afară de dispoziţiunile privitoare la persoana
chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel.”

Astfel, codul stabileşte, în principal, actele şi operaţiunile calificate drept fapte de comerţ
şi care vor fi reglementate de legea comercială, indiferent de calitatea părţilor (comercianţi sau
necomercianţi). Prin stabilirea faptelor de comerţ se determină şi persoanele care au calitatea de
comerciant: potrivit art. 7 C.com., este comerciant orice persoană care săvârşeşte cu caracter
profesional una din faptele de comerţ prevăzute de art. 3 C.com. Odată dobândită calitatea de
comerciant, toate actele şi operaţiunile persoanei respective sunt prezumate a fi comerciale, în
temeiul art. 4 C.com., şi se vor supune legii comerciale.

Fondul de comerţ

• Noţiunea şi natura juridică a fondului de comerţ

Orice activitate comercială implică utilizarea unor bunuri şi drepturi adecvate

operaţiunilor respective.

Legislaţia în vigoare conţine dispoziţii privind anumite operaţiuni şi acte care privesc
acest ansamblu de bunuri (spre exemplu, prevederile art. 21 din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, potrivit cărora sunt supuse înregistrării menţiunile privind donaţia,
vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală imobiliară asupra fondului de comerţ).

În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor mobile

şi imobile, corporale şi incorporale, pe care comerciantul le afectează desfăşurării activităţii
comerciale, în scopul atragerii clientelei şi al obţinerii de profit; jurisprudenţa a definit fondul de
comerţ drept universalitate de fapt de bunuri corporale şi incorporale.

Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu patrimoniul (totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică); întrucât nu conţine creanţele şi
datoriile comerciantului. De asemenea, există deosebiri de esenţă între fondul de comerţ şi
întreprindere, care reprezintă o organizare sistematică a tuturor factorilor de producţie (inclusiv
capitalul şi munca), nu numai a bunurilor din patrimoniul comerciantului.

Unitatea 3. CATEGORII DE COMERCIANŢI

COMERCIANTUL PERSOANĂ FIZICĂ / ASOCIAŢIILE FAMILIALE

1. Aspecte generale

In doctrina de specialitate conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca persoana fizica in

calitate de comerciant au fost grupate in doua categorii

*conditii referitoare la persoana, care la randul lor sunt de doua feluri:

* conditii necesare protejarii persoanei care este interesata in realizarea faptelor de

comert (conditii referitoare la capacitatea juridica a persoanei respective);

* conditii necesare protejarii intereselor generale, respectiv protejarii intereselor oricarui

tert caruia i-ar putea fi opozabil actul indeplinit de persoana respectiva (conditii care se refera la
cauze de incapacitate sau incompatibilitate a comerciantului persoana fizica).

In prezent dispozitiile cuprinse in definitia data de art. 7 din Codul comercial se

completeaza cu reglementari specifice in domeniu ce se regasesc in OUG nr. 44/2008 privind
desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile
individuale si intreprinderile familiale. Odata cu intrarea in vigoare a OUG nr. 44/2008 s-au
abrogat in mod expres:

Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familialecare

desfasoara activitati economice in mod independent

Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre
persoane fizice ce abrogase la randul ei:

Decretul - Lege nr. 54/1990 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice
pe baza liberei initiative;

Hotararea Guvernului nr. 201/1990 pentru aprobarea normelor de aplicare a

Decretului - Lege nr. 54/1990.

- Hotararea Guvernului nr. 58/2003 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre
persoane fizice.

Comerciantul – agent permanent

Prin Legea nr. 509/2002, publicata in M. Of. nr. 581/2002 s-a reglementat institutia
agentilor comerciali permanenti. In sensul legii, prin agent comercial permanent se intelege
comerciantul persoana fizica sau juridica, care, in calitate de intermediar independent este
imputernicit in mod statornic:
 -sa negocieze afaceri pentru o alta persoana fizica sau juridica (comitent);

-sa negocieze si sa incheie afaceri in numele si pe seama comitentului.

Deci, din chiar definitia legala a notiunii de agent permanent, astfel cum aceasta apare in
cuprinsul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 509/2002, rezulta ca acesta este comerciant si in situatia in
care este persoana fizica.

Mai mult decat atat, agentul permanent isi desfasoara activitatea de intermediere cu titlu
principal sau accesoriu in schimbul unei remuneratii pe care o primeste de la comitent. In
consecinta, si sub aspectul activitatii prestate, se poate considera ca acesta se inscrie in
conditiile generale impuse de art. 7 din Codul comercial, in sensul ca desfasoara acte de comert
in nume propriu, ca pe o adevarata profesiune.

2. Capacitatea comerciantului persoana fizica

O persoana fizica dobandeste capacitatea de a fi comerciant de la implinirea varstei

de 18 ani. Astfel, chiar in conditiile in care dispozitiile art. 10 din Codul comercial au fost
abrogate (prin Decretul nr. 185/1949), atata vreme cat exista inca texte in vigoare care conduc la
concluzia ca minorul nu poate desfasura in nume propriu un comert, rezulta fara dubiu ca se
dobandeste capacitatea de comerciant numai de la varsta de 18 ani.

Concret, art. 13 din Codul comercial, dispozitie inca in vigoare, se refera la

imposibilitatea celor ce exercita puterea parinteasca sa continue comertul in interesul unui minor,
in lipsa unei autorizari speciale data in principiu prin intermediul instantei. Din text rezulta ca
minorul insusi nu poate desfasura activitate comerciala si deci, ca nu poate avea calitatea de
comerciant.

Nici minorul cu capacitate de exercitiu restransa (limitata), cu varsta intre 14-18 ani, nu
poate fi comerciant, chiar daca, pentru unele acte juridice (de exemplu, contractul de munca),
minorul are capacitate deplina de exercitiu incepand cu varsta de 16 ani, nefiind nevoie de
incuviintarea prealabila a reprezentantului legal.

Pe aceeasi linie de idei si pentru aceleasi ratiuni, se considera ca nu au capacitatea de a

fi comercianti nici interzisii judecatoresti, atata vreme cat nici acestia nu au capacitate de
exercitiu deplina, neavand practic discernamantul faptelor pe care le realizeaza, datorita starii de
alienatie mintala. De altfel, insasi legea precizeaza in mod expres, in art. 14 din codul comercial
ca persoanele puse sub interdictie nu pot fi comercianti si nici nu pot continua un comert.

Asa cum s-a aratat in literatura de specialitate, incapacitatea de a fi comerciant priveste

pe orice minor
 Potrivit ultimelor reglementari in domeniu ce se regasesc in cuprinsul OUG nr. 44/2008,
art. 8 alin. 1 pot desfasura activitati economice in una dintre formele prevazute la art. 4
persoanele fizice care:

a) au implinit varsta de 18 ani, in cazul persoanelor fizice care solicita autorizarea

pentru desfasurarea de activitati economice conform art. 4 lit. a) si b) si al reprezentantului
intreprinderii familiale, respectiv varsta de 16 ani, in cazul membrilor intreprinderii familiale;

Fata de modul de redactare al textului de lege, concluzionam urmatoarele:

comerciantii persoane fizice pot presta activitatea economica in mod independent

numai de la varsta de 18 ani, la aceasta varsta dobandind capacitate comerciala;

persoanele fizice pot presta activitate in cadrul intreprinderilor familiale de la

varsta de 16 ani, cu conditia sa nu aiba calitatea de reprezentanti ai acelor intreprinderi
familiale.

Si cu privire la intreprinderea familiala exista in prezent reglementari noi ce se regasesc

in aceeasi OUG nr. 44/2008, intreprinderea familiala ca entitate, neavand personalitate juridica.

Astfel, intreprinderea familiala se constituie din membrii de familie care hotarasc

asocierea pentru obtinerea unui profit. Sunt considerati membrii unei familii, in sensul
prezentei legi, sotul, sotia si copiii acestora care au implinit varsta de 16 ani, la data autorizarii
asociatiei familiale, precum si rudele si afinii acestora pana la gradul al patrulea inclusiv (art. 2
lit. h)).

Asociatia familiala se constituie la initiativa unei persoane fizice din cadrul familiei
respective, aceasta persoana sau un reprezentant al acesteia fiind si reprezentantul asociatiei in
relatiile cu tertii.

Din dispozitiile art. 8 lit. a) din OUG 44/20008 rezulta ca pentru reprezentantul
intreprinderii familiale leguitorul impune in mod expres implinirea varstei de 18
ani. Pentru ceilalti membrii ai asociatiei familiale este suficienta implinirea varstei de 16 ani.

Capacitatea de exercitiu deplina a femeii casatorita inaintea varstei de 18 ani este

recunoscuta numai pentru actele de drept civil, cu scopul de a se asigura egalitatea intre soti in
timpul casatoriei si pentru a fi reprezentanta legala a minorilor care rezulta din casatorie . Cum
capacitatea comerciala reprezinta o forma de capacitate speciala si cum regulile de exceptie sunt
de stricta interpretare, nu se poate considera ca femeia casatorita are capacitate comerciala, doar
pentru ca, prin casatorie aceasta a dobandit capacitate de exercitiu.

O situatie speciala o au persoanele cu privire la care s-a instituit curatela, potrivit art.
152 C. fam. Aceste persoane, desi au discernamant, nu pot sa-si apere singure interesele, datorita
unei anumite boli, infirmitati sau din cauza batranetii. La cererea persoanei in cauza, autoritatea
tutelara numeste un curator (persoana care sa reprezinte interesele celui aflat in imposibilitate
pentru unul din motivele aratate). Teoretic, persoanele puse sub curatela nu sunt incapabile cu
privire la exercitarea comertului. Dispozitiile legale nu prevad incapacitatea de a face comert a
persoanelor aflate sub curatela.

Practic, este mai greu ca o persoana aflata intr-o astfel de situatie sa exercite o activitate
de comert, chiar, daca, actele (faptele) juridice se incheie de catre curator, in numele si pe seama
persoanei aflata sub curatela.

3. Incompatibilitati, decaderi si interdictii

Incompatibilitati

Activitatea de comert, datorita caracterului sau speculativ, este incompatibila cu anumite

functii sau profesii.

Astfel, nu pot fi comercianti, datorita functiei pe care o detin:

*parlamentarii

*functionarii publici, in conditiile specifice impuse de statutul propriu

*magistratii (judecatorii, procurorii);

*militarii etc.

Ceea ce conduce la incompatibilitatea cu calitatea de comerciant, in exemplele prezentate

mai sus este tocmai functia indeplinita, si nu neaparat natura activitatii prestate.

Totodata, nu pot fi comercianti, datorita profesiei (cu luarea in considerare a naturii

prestatiei realizate), acele persoane care exercita profesiuni liberale:

-avocati

-notari

-medici etc.

Decaderi

Decaderile au in vederea in esenta, faptul ca o persoana poate deveni comerciant in

masura in care in cadrul profesiunii respective (de comerciant) reputatia sa nu este atinsa de
savarsirea unor fapte ce l-ar putea face nedemn pentru o astfel de calitate. In aceste conditii,
decaderile privesc in general fapte infractionale savarsite de comerciant si care, in mod direct sau
indirect au legatura cu activitatea pe care o presteaza.
 In acest sens, potrivit dispozitiilor legale , persoanele care au fost condamnate penal
pentru una dintre faptele (infractionale) prevazute de lege - art. 1 lit. i) - p) din Legea nr.
12/1990, modificata - nu mai pot exercita profesiunea de comerciant. Evident este nevoie de o
hotarare judecatoreasca prin care sa se fi interzis condamnatului exercitarea profesiei de
comerciant, ca o pedeapsa complimentara ( in conditiile art. 64 Cod penal).

Totodata, conform art. 8 alin. 1 lit. b) din OUG nr. 44/2008, pot desfasura activitati
economice in una dintre formele prevazute la art. 4 persoanele fizice care nu au savarsit fapte
sanctionate de legile financiare, vamale si cele care privesc disciplina financiar-fiscala, de natura
celor care se inscriu in cazierul fiscal.

Interdictii

Interdictiile pot fi legale sau conventionale.

Interdictiile legale se refera la anumite activitati care nu pot face obiectul comertului
particular (privat) si care sunt monopol de stat, (de exemplu: prelucrarea tutunului,
prospectarea si extractia carbunelui, a minereurilor feroase), sau activitati care sunt
considerate infractiuni, (de exemplu: fabricarea sau comercializarea unor droguri sau
narcotice in alt scop decat de medicament).

Astfel in masura in care o activitate este interzisa prin lege, aceasta determina si o
interdictie legala pentru persoana respectiva de a desfasura comert cu un asemenea obiect de
activitate.

Interdictiile conventionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate in contract si

produc efecte, evident, intre partile contractante (res inter alios acta).

De exemplu, intr-un contract de vanzare a fondului de comert se poate stabili o clauza

prin care vanzatorul fondului de comert se obliga ca o anumita perioada de timp, socotita din
momentul cesionarii fondului, sa nu faca acelasi gen de comert sau sa nu se stabileasca in acel
loc pentru exercitarea aceluiasi comert.

Tot astfel, incompatibilitati conventionale pot rezulta din clauze de exclusivitate, prin
care un distribuitor se obliga fata de producator sa nu vanda decat anumite produse (in speta, cele
fabricate de producator), deci distribuitorul este incompatibil de a „desface” alte categorii de
produse.

Interdictiile pot fi generale sau speciale. Interdictiile generale sunt cele care privesc
orice comerciant (in principiu, sunt cele legale enumerate mai sus), in timp ce interdictiile
speciale, functioneaza conform legii, dar numai cu privire la anumite categorii de comercianti.

Astfel de interdictii, de exemplu, functioneaza cu privire la comerciantul agent

comercial permanent, caruia in calitatea sa de intermediar independent i se poate impune o
anumita restrangere de activitate printr-o clauza de neconcurenta expresa, cuprinsa in
contractul de agentie.

4. Activitatea desfasurata de comerciantul persoana fizica

A doua conditie pe care trebuie sa o indeplineasca o persoana fizica pentru a fi

comerciant, se refera la activitatea pe care o desfasoara. Persoana fizica trebuie sa exercite in
mod obisnuit, cu titlu de profesie, fapte de comert.

Asadar, potrivit criteriului obiectiv de definire a comerciantului, persoana fizica

dobandeste aceasta calitate daca savarseste fapte de comert cu caracter constitutiv sau
esential de comert si in mod exceptional fapte conexe (auxiliare) de comert. De
exemplu, daca o persoana imputerniceste o alta persoana fie sa faca comert in numele
comerciantului, fie sa semneaza o cambie ori sa constituie garantii personale sau reale,
persoana imputernicita nu poate fi calificata, comerciant.

Faptele de comert trebuie sa constituie o permanenta a activitatii persoanei care isi face o
„profesie” din activitatea de comert, actionand cu constiinta calitatii pe care o are.

Persoana fizica comerciant trebuie sa detina calificarea - pregatirea profesionala sau,

dupa caz experienta profesionala -, necesara pentru a desfasura activitatea economica pentru
care se solicita autorizatia, calificare care potrivit legii se poate dovedi cu:

a) diploma, certificatul sau adeverinta de absolvire a unei institutii de invatamant

preuniversitar sau universitar;

b) certificatul de absolvire a unei forme de pregatire profesionala;

c) certificatul de competenta profesionala;

d) cartea de mestesugar,

e) carnetul de munca al solicitantului;

f) declaratie de notorietate; enumerarea facuta de legiuitor fiind exemplificativa si nu

limitativa.

g) atestatul de recunoastere si/sau de echivalare pentru persoanele fizice care au dobandit

calificarea in strainatate, atestatul de recunoastere a calificarii dobandite in strainatate, in afara
sistemului de invatamant, orice alte dovezi care sa ateste experienta profesionala.

5. Desfasurarea comertului in nume propriu

A treia conditie consta in obligatia persoanei fizice de a face comert in nume propriu.
Asadar, persoana care exercita o activitate de comert in numele si pe seama altei persoane, nu
dobandeste calitatea de comerciant.
 Astfel, nu sunt comercianti auxiliarii de comert (prepusul, procuristul, vanzatorul,
comisul-voiajor), deoarece actele de comert pe care le incheie nu sunt in nume propriu ci, in
numele si pe seama comerciantului la care sunt angajati sau pentru care lucreaza.

Atat in practica, cat si in doctrina s-a pus problema calificarii calitatii persoanelor
interpuse care savarsesc acte de comert, in cadrul unui contract de „pręte - nom”.

Astfel, un comerciant (mandant „pręte-nom”), imputerniceste o alta persoana, (mandatar

prete-nom), pentru a-i reprezenta interesele, in fata unui tert, care insa nu are cunostinta despre
existenta mandantului, deoarece intervine o simulatie ce presupune interpunerea de persoane. S-a
considerat ca persoana astfel interpusa are calitatea de comerciant, deoarece ceea ce intereseaza
este calitatea in baza careia realizeaza acte de comert cu tertul . De asemenea, fiind vorba despre
un act simulat, fata de terti este opozabil, in primul rand, actul aparent si nu cel ascuns.

Nu este insa lipsita de relevanta nici opinia contrara, conform careia calitatea de
comerciant o are numai stapanul afacerii nu si mandatarul prete-nom, dar numai in situatia in
care altfel s-ar realiza o frauda la lege, fapt ce ar avea drept consecinta nulitatea absoluta a
actului astfel incheiat.

O situatie cu totul aparte o prezinta cazul agentilor comerciali permanenti, reglementati

conform Legii nr. 509/200 Astfel, conform art. 1 alin. 2 agentii comerciali permanenti, in
calitatea lor de intermediari, sunt imputerniciti ai beneficiarului (comitentului agentilor) pentru:

-a negocia afaceri pentru comitentul persoana fizica sau juridica;

-a negocia si incheia afaceri in numele si pe seama comitentului.

Chiar daca agentul comercial permanent realizeaza acte (negociaza sau incheie afaceri) in
numele si pe seama comitentului, agentul nu este un prepus al comitentului, acest aspect fiind
expres precizat de dispozitiile art. 1 alin. 5 din Legea nr. 509/2002, ci, asa cum se prevede chiar
in definitia legala, este el insusi comerciant.

Fata de aceste reglementari, s-ar putea pune problema interventiei unei exceptii de la
regula potrivit careia comerciantul este cel care realizeaza fapte de comert in nume propriu. In
realitate insa, si in cazul agentului comercial permanent, conditia realizarii actelor de comert in
nume propriu se mentine, atata vreme cat agentul realizeaza practic, acte de intermediere,
acestea fiind expres enumerate in cadrul art. 3 din Codul comercial, ca fiind acte obiective de
comert.

6. Desfasurarea comertului pentru obtinerea unui profit

A patra conditie specifica unui comerciant este ca activitatea lui sa se finalizeze intr-un
castig, din care sa-si asigure cel putin existenta (finis mercatorum est lucrum), excluzandu-se, in
principiu, o activitate nelucrativa.
 Ceea ce intereseaza este elementul subiectiv, in sensul intentiei comerciantului de a
obtine un profit, si nu neaparat obtinerea efectiva si imediata a profitului.

De asemenea, nu intereseaza ca desfasurarea comertului de catre comerciant sa fie unica

sa sursa de venituri. Astfel, de exemplu, este foarte posibil ca un comerciant persoana fizica sa
fie si angajat in cadrul unei unitati, beneficiind astfel, in baza contractului individual de munca
de un anumit salariu

7. Desfasurarea comertului pe riscul comerciantului

A cincea conditie care trebuie indeplinita de comerciantul persoana fizica este ca acesta
sa actioneze pe riscul sau si cu raspundere nelimitata.

Riscul este specific oricarei afaceri, important este ca aceasta persoana fizica sa depuna
toata diligenta in inlaturarea sau in diminuarea efectelor riscurilor in afaceri. De aceea este
important ca intr-un contract comercial sa fie stipulate clauze de modificare (adaptare) a
obligatiilor partilor contractante, in functie de diferiti factori, in principal, concurenta tertei
persoane.

Raspunderea nelimitata este caracteristica pentru comerciantul persoana fizica.

Comerciantul debitor raspunde pentru datoriile ce izvorasc din fapte (acte) de comert, cu intreaga
sa „avere”, cu toate bunurile mobile si imobile prezente si viitoare care se gasesc in patrimoniul
sau, ca persoana fizica.

8. Obtinerea autorizatiilor prevazute de lege

O alta conditie necesara exercitarii activitatii de comert este obtinerea de catre

comerciant a autorizatiei prevazuta de lege.

Dispozitiile privind inregistrarea si autorizarea functionarii persoanelor fizice autorizate,

intreprinderilor individuale si intreprinderilor familiale se regasesc in capitolul II al noii
reglementari – OUG nr. 44/2008. Acestea se completeaza cu prevederile cuprinse in art. 35-37,
cat si cu cele prevazute in anexa actului normativ mentionat mai sus, si anume reglementarile ce
privesc documentatia de sustinere a cererii de inregistrare in registrul comertului si de autorizare
a functionarii persoanelor fizice autorizate, intreprinderilor individuale si intreprinderilor
familiale.

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Aspecte generale

În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot

asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare. Societatea comercială poate fi
definită drept o persoană juridică constituită de către o grupare de persoane, pe baza unui
contract de societate, în care asociaţii înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru
exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române.

Societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme:

a) societate în nume colectiv;

b) societate în comandita simplă;

c) societate pe acţiuni;

d) societate în comandita pe acţiuni

e) societate cu răspundere limitată.

Constituirea societăţilor comerciale

Actul constitutiv al societăţii

Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de

societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se
constituie prin contract de societate şi statut.

Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei singure
persoane. În acest caz se întocmeşte numai statutul.

Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv.

Denumirea de act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât şi contractul de societate
şi/sau statutul societăţii. Actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie
publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:

- printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;

- se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;

- societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului.

Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere

limitată va cuprinde:
 a) numele şi prenumele, codul numeric personal, locul şi data naşterii, domiciliul şi
cetăţenia asociaţilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor, persoane
juridice; numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit
legii naţionale; la societatea în comandită simplă se vor arăta asociaţii comanditari şi asociaţii
comanditaţi, precum şi reprezentantul fiscal dacă este cazul;

b) forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;

c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;

d) capitalul social subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în

numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării, precum şi data la care se
va vărsa integral capitalul social subscris. La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza
numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite
fiecărui asociat pentru aportul său;

e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi,

persoane fizice ori juridice, puterile ce li s-au conferit şi daca ei urmează să le exercite împreună
sau separat;

f) partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi;

g) sediile secundare sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru
înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;

h) durata societăţii;

i) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde:

a) numele şi prenumele, codul numeric personal, locul şi data naşterii, domiciliul şi

cetăţenia asociaţilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor, persoane
juridice; numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit
legii naţionale; la societatea în comandită pe acţiuni se vor arăta asociaţii comanditari şi asociaţii
comanditaţi, precum şi reprezentantul fiscal dacă este cazul;

b) forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;

c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;

d) capitalul social subscris şi cel vărsat. La constituire, capitalul social subscris, vărsat de
fiecare acţionar, nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare;
 e) valoarea bunurilor constituite ca aport în natură în societate, modul de evaluare şi
numărul acţiunilor acordate pentru acestea;

f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la

purtător. Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, se vor arăta numărul, valoarea nominală şi
drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni;

g) numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia administratorilor,

persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea administratorilor, persoane juridice; garanţia
pe care administratorii sunt obligaţi să o depună, puterile ce li se conferă şi dacă ei urmează să le
exercite împreună sau separat; drepturile speciale de reprezentare şi de administrare acordate
unora dintre ei. Pentru societăţile în comandită pe acţiuni se vor indica comanditaţii care
reprezintă şi administrează societatea;

h) numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane

fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice;

i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii

de către organele statutare, controlul acesteia de către acţionari, precum şi documentele la care
aceştia vor putea să aibă acces pentru a se informa şi a-şi exercita controlul;

j) durata societăţii;

k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;

l) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică, atunci când se înfiinţează odată cu societatea, sau condiţiile pentru
înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;

m) avantajele rezervate fondatorilor;

n) acţiunile comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni;

o) operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta

urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni;

p) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

Înmatricularea societăţii

În termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, fondatorii sau administratorii

societăţii ori un împuternicit al acestora, vor cere înmatricularea societăţii în registrul comerţului
în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea.

Cererea va fi însoţită de:

 a) actul constitutiv al societăţii;

b) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv, dovada sediului

declarat şi a disponibilităţi firmei;

c) actele privind proprietatea asupra aporturilor în natură, iar în cazul în care printre ele
figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;

d) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de

asociaţi;

e) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că

îndeplinesc condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare.

Toate avizele sau actele de autorizare, eliberate de către autorităţile publice în funcţie de
obiectul de activitate al unei societăţi, vor fi solicitate de către oficiul registrului comerţului, în
termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, iar autorităţile competente vor trebui să emită avizele
sau actele de autorizare în termen de 15 zile. Nu este necesar a se depune avizele sau autorizările
tehnice şi nici cele a căror eliberare este legal condiţionată de înmatricularea societăţii.

Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul
comerţului se exercită de justiţie printr-un judecător delegat.

În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere,
pronunţată în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerinţe, va autoriza constituirea societăţii
şi va dispune înmatricularea ei în registrul comerţului, în condiţiile prevăzute de legea privind
acest registru.

Societatea comercială este persoana juridică de la data înmatriculării în registrul

comerţului.

Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data încheierii judecătorului

delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale.

Societatea în nume colectiv şi în comandită simplă - noţiuni generale

Societatea în nume colectiv este o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei
încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a 38
desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.

Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea solidară şi nelimitată a asociaţilor comanditaţi.
 Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de o stipulaţie
contrară în actul constitutiv.

Asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai
mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie,
afară numai dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel.

Asociaţii pot decide asupra revocării administratorilor sau asupra limitării puterilor lor,
afară de cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv.

Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul,

bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane este obligat să
restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate.

Nici un asociat nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a fixat pentru
cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societăţii.

Asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi

concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al
altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi.

Administraţia societăţii în comandită simplă se va încredinţa unuia sau mai multor

asociaţi comanditaţi.

Societăţile pe acţiuni - aspecte generale

Societatea pe acţiuni este acea societate constituita prin asocierea mai multor persoane,
care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin
titluri numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale în scopul împărţirii
beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aportului lor.

În societatea pe acţiuni, capitalul social este reprezentat prin acţiuni emise de societate,
care, după modul de transmitere, pot fi nominative sau la purtător. Felul acţiunilor va fi
determinat prin actul constitutiv, în caz contrar ele vor fi nominative.

Acţiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală.
Valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 1.000 lei.

Acţiunile vor cuprinde:

a) denumirea şi durata societăţii;

 b) data actului constitutiv, numărul din registrul comerţului sub care este înmatriculată
societatea, codul unic de înregistrare şi numărul Monitorului Oficial al României, Partea a IV-a,
în care s-a făcut publicarea;

c) capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine, valoarea nominală a

acţiunilor şi vărsămintele efectuate;

d) avantajele acordate fondatorilor.

Pentru acţiunile nominative se vor mai menţiona: numele, prenumele, codul numeric
personal şi domiciliul acţionarului, persoană fizică; denumirea, sediul, numărul de înmatriculare
şi codul unic de înregistrare ale acţionarului, persoană juridică, după caz.

Acţiunile trebuie să poarte semnătura a doi administratori, când sunt mai mulţi, sau a
unicului administrator.

Acţiunile trebuie să fie de o egală valoare; ele acordă posesorilor drepturi egale.

Acţiunile sunt indivizibile.

Constituirea de garanţii reale imobiliare asupra acţiunilor se face prin înscris sub
semnătură privată, în care se vor arăta cuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care
se garantează.

Adunarea generală

Adunările generale sunt ordinare şi extraordinare.

Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o data pe an, în cel mult 4 luni de la încheierea
exerciţiului financiar.

În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală este
obligată:

a) să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor

administratorilor, ale cenzorilor sau ale auditorilor financiari şi să fixeze dividendul;

b) să aleagă pe administratori şi cenzori;

c) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs administratorilor şi cenzorilor,

dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv;

d) să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor;

 e) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe
exerciţiul financiar următor;

f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale
societăţii.

Pentru validitatea deliberărilor adunării ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care
să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, iar hotărârile sa fie luate de acţionarii ce
deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare, dacă în actul constitutiv sau
în lege nu se prevede o majoritate mai mare.

Dacă adunarea nu poate lucra din cauza neîndeplinirii condiţiilor precedente, adunarea ce
se va întruni, după o a doua convocare, poate să delibereze asupra problemelor puse pe ordinea
de zi a celei dintâi adunări, oricare ar fi partea de capital social reprezentată de acţionarii
prezenţi, cu majoritate.

Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o
hotărâre pentru:

a) schimbarea formei juridice a societăţii;

b) mutarea sediului societăţii;

c) schimbarea obiectului de activitate al societăţii;

d)înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii, reprezentanţe sau
alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;

e) prelungirea duratei societăţii;

f) majorarea capitalului social;

g) reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;

h) fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii;

i) dizolvarea anticipată a societăţii;

j) conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;

k) conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;

l) emisiunea de obligaţiuni;

m) oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este
cerută aprobarea adunării generale extraordinare.
 Acţionarii care nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunarea generală cu privire la
schimbarea obiectului principal de activitate, la mutarea sediului sau la forma societăţii, au
dreptul de a se retrage din societate şi de a obţine de la societate contravaloarea acţiunilor pe care
le posedă, la valoarea medie determinată de către un expert autorizat, prin folosirea a cel puţin
două metode de evaluare recunoscute de standardele europene de evaluare (EVS).

Odată cu declaraţia de retragere, acţionarii vor preda societăţii acţiunile pe care le posedă
după caz.

Auditul financiar, auditul intern şi cenzorii

Societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie sa fie impar.

Cenzorii se aleg la început de adunarea constitutivă. Durata mandatului lor este de 3 ani şi
pot fi realeşi.

Cenzorii trebuie să-şi exercite personal mandatul lor.

Cel puţin unul dintre ei trebuie să fie contabil autorizat în condiţiile legii sau expert
contabil.

Cenzorii sunt obligaţi să depună a treia parte din garanţia cerută pentru administratori.

Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat,
care poate fi terţ ce exercită profesia individual ori în forme asociative.

Nu pot fi cenzori, iar dacă au fost aleşi, decad din mandatul lor:

a) rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor;

b) persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un
salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în
raporturi contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta;

c) persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator, care potrivit legii, sunt
incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz
de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru
alte infracţiuni prevăzute de prezenta lege.

d) persoanele care, pe durata exercitării atribuţiilor conferite de această calitate, au

atribuţii de control în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice, cu
excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege.
 Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă, determinată prin actul constitutiv sau de
adunarea generală care i-a numit. În caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetare sau
renunţare la mandat a unui cenzor, supleantul cel mai în vârsta îl înlocuieşte. Cenzorii sunt
obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal
întocmite şi în concordanţă cu registrele, dacă acestea din urmă sunt regulat ţinute şi dacă
evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi
prezentarea situaţiilor financiare.

Despre toate acestea, precum şi asupra propunerilor pe care le vor considera necesare cu
privire la situaţiile financiare şi repartizarea profitului, cenzorii vor prezenta adunării generale un
raport amănunţit.

Adunarea generală poate aproba situaţiile financiare anuale dacă acestea sunt însoţite de
raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorilor financiari.

Cenzorii sunt obligaţi, de asemenea:

a) să facă, în fiecare lună şi pe neaşteptate, inspecţii casei şi să verifice existenţa titlurilor

sau valorilor ce sunt proprietatea societăţii sau au fost primite în gaj, cauţiune ori depozit;

b) să convoace adunarea ordinară sau extraordinară, când n-a fost convocată de

administratori;

c) să ia parte la adunările ordinare şi extraordinare, putând face să se insereze în ordinea

de zi propunerile pe care le vor crede necesare;

d) să constate o regulată depunere a garanţiei din partea administratorilor;

Societăţile în comandită pe acţiuni - aspecte generale

Societatea în comandită pe acţiuni este societatea constituită prin asocierea mai multor
persoane, care participă la formarea capitalului social prin anumite contribuţii reprezentate prin
acţiuni, în vederea desfăşurării unei activităţi comerciale, pentru realizarea unor beneficii şi
împărţirea lor şi care răspund pentru obligaţiile sociale, nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor
comanditaţi, respectiv numai până la concurenţa capitalului social subscris, în cazul asociaţilor
comanditari.

Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte la deliberările adunărilor
generale pentru alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii.

Societăţile cu răspundere limitată - aspecte generale

 Societatea cu răspundere limitata este acea societate constituita pe baza deplinei încrederi,
de către una sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o
activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile sociale
în limita aportului lor. Numărul maxim al asociaţilor este de 50 persoane.

Capitalul social nu poate fi mai mic de 2 milioane lei iar părţile sociale nu pot avea o
valoare mai mica de 100 de mii lei. Capitalul unei societăţi cu răspundere limitată este divizat în
părţi sociale.

Adunarea asociaţilor la o SRL are următoarele obligaţii principale:

a) să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizat profitul net;

b) să îi desemneze pe administratori şi cenzori, să-i revoce şi să le dea descărcare de

activitatea lor, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are
caracter obligatoriu, potrivit legii;

c) să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii,

desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;

d) să modifice actul constitutiv.

Modificarea actului constitutiv

Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile
legii sau printr-un act adiţional la actul constitutiv sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti.

Forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţi este obligatorie atunci când are
ca obiect:

a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren;

b) modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în

comandită simplă;

c) majorarea capitalului social prin subscripţie publică

După înregistrarea în registrul comerţului, actul modificator se trimite, din oficiu,

Monitorului Oficial al României, spre publicare în Partea a IV-a, de către registrul comerţului, pe
cheltuiala societăţii.

Reducerea sau majorarea capitalului social

 Capitalul social poate fi redus prin:

a) micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale;

b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale;

c) dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor.

Capitalul social mai poate fi redus, atunci când reducerea nu este motivată de pierderi,
prin:

a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate;

b) restituirea către acţionari a unei cote-parţi din aporturi, proporţională cu reducerea

capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;

c) alte procedee prevăzute de lege.

Reducerea capitalului social va putea fi făcută numai după trecerea a două luni din ziua în
care hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial al României.

Excluderea şi retragerea asociaţilor

Poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere
limitată:

a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;

b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente

incapabil;

c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie;

d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de

semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.

Aceste dispoziţii se aplică şi comanditaţilor în societatea în comandită pe acţiuni.

Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească la cererea societăţii sau a oricărui asociat.

Asociatul în societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau în societatea cu

răspundere limitată se poate retrage din societate:

a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;

b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;

 c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim,
asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă
numai recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.

Dizolvarea societăţilor

Societatea se dizolvă prin:

a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;

b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;

c) declararea nulităţii societăţii;

d) hotărârea adunării generale;

e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum

neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;

f) falimentul societăţii;

g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

Societatea pe acţiuni se dizolvă:

a) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 1531 al Legii nr. 31/1990;

b) când capitalul social se reduce sub minimul legal;

c) când numărul acţionarilor scade sub minimul legal.

Fuziunea şi divizarea societăţilor

Fuziunea se face prin absorbţia unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea
a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează
existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţa.

Societatea nu îşi încetează existenţa, în cazul în care o parte din patrimoniul ei se

desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

 Lichidarea societăţilor comerciale

Pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv se

prevăd norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:

a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor, cu

excepţia cazurilor de fuziune sau divizare totală a societăţii;

b) actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi orice act ulterior, care
ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul
registrului comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al
României.

Numai după îndeplinirea formalităţilor amintite, lichidatorii vor depune semnătura lor în
registrul comerţului şi vor exercita această funcţie.

În urma efectuării publicării prevăzute la aliniatul precedent, nici o acţiune nu se poate

exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.

Unitatea 4. PROCEDURA INSOLVENŢEI

Închiderea procedurii

O procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau lichidare pe bază de plan va fi

închisă, printr-o sentinţă, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în planul
confirmat. Dacă o procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta va fi
închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile
din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În
urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă, închizând procedura
şi, după caz, dispunând radierea societăţii comerciale.

Efectele închiderii procedurii :

- judecătorul sindic, administratorul/ lichidatorul precum şi toate persoanele care i-au

asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi
averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.

- debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea

în faliment, cu condiţia să nu fie găsit vinovat de săvârşirea infracţiunilor de brancrută
frauduloasă sau de plată ori transferuri frauduloase.

Răspunderea membrilor organelor de conducere

 Judecătorul-sindic poate dispune, la cererea administratorului judiciar sau a
lichidatorului, ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă,
să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de
conducere - administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană - care au contribuit la
ajungerea debitorului în această situaţie, prin una dintre următoarele fapte ( art.138,alin.1):

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei
alte persoane;

b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit,
persoana juridica la încetarea de plăţi;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au

ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice sau au mărit, în mod
fictiv, pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul

întârzierii încetării de plăţi;

g) în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă

unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.

Sumele depuse potrivit menţiunilor de mai sus vor intra în averea debitorului şi vor fi
destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare continuării activităţii
debitorului, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului.

Unitatea 5. CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE

Noţiune.

Contractul de vânzare-cumpărare comercială este instrumentul juridic prin intermediul

căruia mărfurile ajung de la producător la consumator şi prin care se realizează aprovizionarea cu
materii prime şi materiale.

Acest contract se supune reglementărilor codului civil (art. 1294 – 1404) însă aspectele
legate de comercialitatea lui sunt reglementate în art. 60 – 73 Cod com. (preţul vânzării,
transferul proprietăţii şi al riscurilor, nerespectarea obligaţiilor, etc. )
 Legea nu-l defineşte. Doctrina arată că este acel contract prin care o parte (vânzătorul) se
obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul),
care se obligă să plătească o sumă de bani ca preţ.

Vânzarea-cumpărarea comercială se aseamănă cu cea civilă deoarece în ambele se

transmite proprietatea unui bun contra unui preţ. Ele se deosebesc prin aceea că cel comercial are
o funcţie economică specială.

Vânzarea comercială este socotită un act obiectiv de comerţ (art. 3 Cod com. ). De aici
rezultă următoarele:

– vânzarea-cumpărarea comercială poate avea ca obiect numai bunuri mobile;

– cumpărarea este făcută în scop de revânzarea sau închiriere, iar vânzarea este precedată
de o cumpărare în scop de revânzare.

– mărfurile cumpărate pot fi revândute aşa cum s-au cumpărat sau după prelucrare.

Deci ceea ce indică comercialitatea actului este intenţia de revânzare sau închiriere. Dacă
lipseşte acest element actul este civil. De altfel însăşi legea precizează că cumpărarea de mărfuri
pentru uzul sau consumul cumpărătorului sau al familiei sale nu este un fapt de comerţ (art. 5
Cod com. )

Intenţia de revânzare (închiriere) trebuie să existe la data cumpărării şi să fie cunoscută de

cocontractant, să privească bunul cumpărat.

Caracteristici.

– este un contract bilateral (sinalagmatic), adică dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor

părţi. Drepturile şi obligaţiile sunt corelative.

– este un contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind obţinerea de foloase

patrimoniale.

– este un contract comutativ, părţile cunoscând de la început întinderea drepturilor şi

obligaţiilor lor.

– este un contract consensual, fiind valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al
părţilor contractante. Vinderea este perfectată de îndată ce părţile s-au învoit asupra bunului şi
asupra preţului, chiar dacă bunul nu s-a predat şi preţul nu s-a achitat.

– este translativ de proprietate, transferând dreptul de proprietate de la vânzător la

cumpărător, îndată ce părţile s-au înţeles asupra bunului şi preţului.

Condiţii de valabilitate
 Acest contract se supune prevederilor art. 948 C. civ.” Condiţiile esenţiale pentru
validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii ce se
obligă; un obiect determinat; o cauză licită.

Întrucât condiţiile de valabilitatea ale vânzării comerciale sunt, în general aceleaşi cu cele
referitoare la vânzarea de drept comun, vom insista numai asupra particularităţilor ce rezultă din
comercialitatea actului.

Consimţământul părţilor.

Şi vânzarea comercială trebuie să întrunească acordul de voinţă al părţilor asupra

transmiterii proprietăţii unui bun şi asupra preţului ce va fi plătit. Acordul de voinţă trebuie să fie
exprimat.

Promisiunea de vânzare. Este posibil ca încheierea contractului să nu aibă loc imediat

prin întâlnirea ofertei de vânzare cu acceptarea acesteia. Dacă una sau ambele părţi îşi asumă
obligaţii de a perfecta un contract de vânzare-cumpărare, vom avea de a face cu o promisiune de
vânzare comercială. Ea se poate înfăţişa sub două forme:

– promisiunea unilaterală de vânzare

– promisiunea bilaterală de vânzare.

Părţile înţelegerii vor fi promitentul (ofertantul) şi beneficiarul (viitorul acceptant).

Promisiunea unilaterală de vânzare. Este convenţia în care beneficiarul unei oferte

acceptă promisiunea ofertantului de a-i vinde bunul, rezervându-şi posibilitatea de a-şi manifesta
ulterior consimţământul de a cumpăra sau nu.

Promisiunea de vânzare este un contract pentru că ea cuprinde manifestările de voinţă ale

părţilor, dar nu este un contract de vânzare-cumpărare pentru că beneficiarul nu şi-a manifestat
voinţa de a cumpăra. Această convenţie nu are efect translativ de proprietate, ea este analizată ca
un antecontract care se face în vederea perfectării în viitor ca un contract de vânzare-cumpărare
propriu-zis.

Promisiunea de vânzare dă naştere unei obligaţii de a face în sarcina promitentului

(obligaţia de a vinde bunul oferit) dacă beneficiarul îşi manifestă voinţa de a cumpăra acest bun.
Promitentul trebuie să-şi menţină obligaţia în termenul stipulat, iar dacă nu este prevăzut un
termen, obligaţia subzistă până la expirarea termenului general de prescripţie ce începe să curgă
de la data încheierii promisiunii.

Beneficiarul are un drept de creanţă. El are posibilitatea de a cumpăra sau nu bunul.

Se discută dacă promitentul trebuie sau nu să-şi exprime consimţământul la perfectarea

vânzării de vreme ce s-a obligat o dată legat prin promisiunea de a vinde.

S-a reţinut şi că voinţa promitentului s-a exprimat o dată şi nu este necesar să fie repetată.

Pe de altă parte s-a observat că la încheierea contractului propriu-zis pe baza promisiunii

este necesară o nouă manifestare de voinţă în sensul încheierii contractului. Contractul propriu-
zis presupune un acord de voinţă exprimat. Or, angajamentul luat odată cu promisiunea este un
consimţământ dat la formarea unei alte convenţii (antecontractul). Distincţia ce o facem între
promisiune şi contract ne obligă la o asemenea concluzie: la perfectarea contractului promitentul
trebuie să-şi exprime din nou voinţa.

Dacă promitentul nu-şi respectă obligaţia asumată prin promisiune, aceasta ducând la
neperfectarea contractului, el va răspunde faţă de beneficiar prin plata unor daune.

Promisiunea bilaterală de vânzare. Este un antecontract în care atât promitentul cât şi

beneficiarul se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect
bunul promis.

Nici ea nu are efect translativ asupra dreptului de proprietate.

Capacitatea părţilor.

Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare comercială părţile trebuie

să aibă deci capacitatea cerută de lege pentru încheierea oricărui act juridic (capacitate de
folosinţă şi capacitate de exerciţiu).

Codul civil prevede anumite reguli specifice în materie de capacitate, reguli aplicabile şi
contractului de vânzare – cumpărare comercială (art. 1 Cod com. : În comerţ se aplică legea de
fata. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil).

Art. 1306 C. civ. prevede că „pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le este oprit prin
lege”, adică orice persoană ce întruneşte condiţiile generale de capacitate, afară de cazul când
legea interzice acest lucru. Atât legea civilă cât şi cea comercială prevăd unele restricţii la
vânzare şi cumpărare.

Obiectul contractului.

Vânzarea-cumpărarea comercială are un caracter sinalagmatic şi dă naştere la obligaţii în

sarcina ambelor părţi: predarea bunului vândut şi respectiv, plata preţului.
 A. Bunul vândut.

Obiect al vânzării comerciale pot fi: bunuri mobile, corporale sau incorporale, prezente
sau viitoare, determinate sau determinabile.

Bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie în circuitul civil,

b) să existe în momentul încheierii contractului

sau să poată exista în viitor,

c) să fie determinat sau determinabil,

d) să fie proprietatea vânzătorului.

B. Preţul vânzării.

Cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul ce trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

a) să fie stabilit în bani

b) să fie determinat (determinabil)

c) să fie real.

a) Să fie stabilit în bani. Deşi legea nu cuprinde această cerinţă se admite în mod unanim
că preţul se stabileşte în bani. În caz contrar avem de a face cu un alt tip de contract.

b) Să fie determinat (determinabil).

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt:

1. este un contract bilateral (sinalagmatic) dând naştere la obligaţii reciproce între părţi;

2. este un contract cu titlu oneros, prin încheierea lui fiecare parte urmărind obţinerea
unei contraprestaţii, a unui folos patrimonial;

3. este un contract comutativ, pentru că fiecare parte cunoaşte de la început existenţa şi

întinderea prestaţiei la care se obligă;

4. este un contract consensual, întrucât se încheie pe baza simplului acord de voinţă al

părţilor contractante;

5. este un contract translativ de proprietate, prin intermediul acestuia transmiţându-se

dreptul de proprietate.
 Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare sunt:

1. consimţământul părţilor. Acordul de voinţă al părţilor (consimţământul), în sensul

transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în schimbul
preţului trebuie sa fie liber şi neviciat.

2. capacitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare comercială. Încheierea

valabilă a contractului de vânzare-cumpărare comercială este condiţionată şi de existenţa
capacităţii cerută de lege pentru părţile contractante: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.

3. obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială. Caracterul bilateral al

contractului de vânzare cumpărare comercială face ca acesta să dea naştere la obligaţii în sarcina
ambelor părţi, fiecare obligaţie având ca obiect o anumită prestaţie: obligaţia vânzătorului –
lucrul vândut, iar obligaţia cumpărătorului – preţul.

4. cauza legitimă.

Obligaţiile părţilor în contractul de vânzare-cumpărare comercială sunt:

1. obligaţia vânzătorului este aceea de a pune la dispoziţia cumpărătorului bunul

cumpărat, conservat şi păstrat până la momentul predării şi să-l garanteze de evicţiune şi de
viciile bunului pe cumpărător. De asemenea vânzătorul are obligaţiile de informare şi de
securitate. Conform principiului autonomiei de voinţă, părţile pot conveni şi alte obligaţii în
sarcina vânzătorului (ex: locul predării, termenul predării, cheltuielile predării).

2. obligaţia cumpărătorului e aceea de a plăti preţul.

Contractul de leasing

Potrivit O. G. nr. 51/19973 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing cu

completările şi modificările ulterioare, prin termenul de leasing sunt desemnate operaţiunile
„prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul
de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte parţi, denumită utilizator, la
solicitarea acesteia, în schimbul unei plaţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul
perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al
utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile
contractuale”. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de
leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă sunt achitate toate obligaţiile asumate în contract.

Obligaţiile părţilor în cadrul unei operaţiuni de leasing

Locatorul/finanţatorul se obligă:

a) să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor;

 b) să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în
condiţiile expres formulate de către acesta;

c) să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul

contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu
excepţia dreptului de dispoziţie;

d) să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care constă în posibilitatea de a opta

pentru prelungirea contractului sau pentru achiziţionarea ori restituirea bunului;

e) să îi garanteze utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a

respectat toate clauzele contractuale;

f) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing.

Utilizatorul se obligă:

a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;

b) să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure

instruirea personalului desemnat să îl exploateze;

c) să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul
finanţatorului;

d) să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la

termenele prevăzute în contractul de leasing;

e) să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din contractul de

leasing;

f) să îşi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare,
totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv
riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, şi continuitatea
plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing;

g) să permită finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de exploatare a

bunului care face obiectul contractului de leasing;

h) să îl informeze pe finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de

proprietate, venită din partea unui terţ;

i) să nu aducă modificări bunului fără acordul finanţatorului;

j) să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.

 Răspunderea părţilor În cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul
stipulat în contractul de leasing sau dacă se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment,
societatea de leasing are dreptul de a rezilia unilateral contractul de leasing cu daune-interese.

Finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este
livrat utilizatorului. În cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată a ratei de leasing
timp de două luni consecutive, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar
utilizatorul este obligat să restituie bunul, să plătească ratele scadente, cu daune-interese, dacă în
contract nu se prevede altfel.

Dacă finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al utilizatorului, acesta datorează daune-

interese în cuantum egal cu valoarea reziduală a bunului sau cu valoarea sa de circulaţie,
calculată la data expirării contractului de leasing.

Dacă în timpul derulării contractului de leasing finanţatorul vinde bunul care face
obiectul contractului unui alt finanţator, noul finanţator este legat de aceleaşi obligaţii
contractuale ca şi vânzătorul, care rămâne garant al îndeplinirii obligaţiilor faţă de utilizator.

Din momentul încheierii contractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea

în posesia bunului finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile
provocate prin folosinţa bunului de către utilizator.
 Bibliografie
1. Curs pentru învățământ la distanță-“ Drept și administrarea afacerilor”, Lector
univ. dr. CIPRIAN UNGUREANU
2. Codul Comercial Roman
3. Codul Civil Roman
4. RADU I. MOTICA, LUCIAN BERCEA, DREPT COMERCIAL ROMÂN,
EDITURA LUMINA LEX, BUCUREŞTI, 2001.
5. LEGEA NR. 31/1990 PRIVIND SOCIETĂŢILE COMERCIALE, CU
COMPLETĂRILE ŞI MODIFICĂRILE ULTERIOARE.
6. LEGEA NR. 359/2004 PRIVIND SIMPLIFICAREA FORMALITĂŢILOR LA
ÎNREGISTRAREA ÎN REGISTRUL COMERŢULUI A PERSOANELOR
FIZICE, ASOCIAŢIILOR FAMILIALE ŞI PERSOANELOR JURIDICE,
ÎNREGISTRAREA FISCALĂ A ACESTORA, PRECUM ŞI LA
AUTORIZAREA FUNCŢIONĂRII PERSOANELOR JURIDICE
7. OG NR. 51/1997 PRIVIND OPERAŢIUNILE DE LEASING ŞI SOCIETĂŢILE
DE LEASING